1

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un
pragmatic scriitor român.

Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie.

2
Biografie pe scurt
Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi
născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei
mitrici (condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina,
Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie,
iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.

Tinerețea lui Creangă este bine

cunoscută publicului larg prin
prisma operei sale
capitale Amintiri din copilărie.
În 1847 începe școala de pe
lângă biserica din satul natal.
Fiu de țăran, este pregătit
mai întâi de dascălul din sat, după
care mama sa îl încredințează bunicului
matern ("tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din
Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței,
la Broșteni, unde continuă școala.

În 1853 este înscris la Școala Domnească

de la Târgu Neamț sub numele
Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor
pe părintele Isaia Teodorescu (Popa
Duhu). După dorința mamei, care voia
să-l facă preot, este înscris la Școala

3
catihetică din Fălticeni ("fabrica
de popi"). Aici apare sub
numele de Ion Creangă,
nume pe care l-a păstrat tot
restul vieții. După
desființarea școlii din
Fălticeni, este silit să
plece la Iași,
absolvind cursul

inferior al
Seminarului teologic
"Veniamin Costachi" de
la Socola.

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după

cum mărturisește în Amintiri:

„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului,

tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la
săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și
luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care
îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile,
clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează

cursurile seminarului, iar apoi,
luându-și atestatul, revine în
satul natal. Se însoară mai
târziu la Iași cu Ileana,
fiica preotului Ioan
Grigoriu de la
biserica Patruzeci de
sfinți din Iași,
devenind diacon al
acesteia (26 decembrie 1859).

4
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său
Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală

vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor
pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a

numit învățător la
Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani

este dascăl și diacon
la diferite biserici din Iași, este
exclus definitiv din rândurile
clerului (10 octombrie 1872),
deoarece și-a părăsit nevasta, a
tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean,
lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.
(În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile
clerului.) Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl
destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu
Maiorescu la
minister
contribuie la
renumirea sa pe
acest post. A colaborat la elaborarea a
patru manuale școlare, între care și
un „Abecedar” (1868).

5
Abecedarul, scris de Creangă, împreună cu A. Simionescu, V. Răceanu, N. Climescu, G.
Ienăchescu şi C. Grigorescu, a demonstrat că scrisul poate fi învăţat odată cu cititul, prin
introducerea treptată a vocalelor şi a consoanelor.
„Creangă se uni cu cinci institutori (...) spre a comunica un abecedar ca lumea. Până
atunci, copiii învăţaseră să citească cum da Dumnezeu şi după cum era şi dascălul, cărţi
fiind puţine şi proaste...” declara G. Călinescu despre această lucrare.
Abecedarul a adunat tot ce era mai bun, în acele timpuri, în pedagogia avansată şi s-a
vândut foarte repede, din acest motiv, în scurt timp, a fost reeditat. Timp de 20 de ani, a
fost cel mai bun manual, iar în ediţia a V-a, Ion Creangă a inclus povestea „Ursul păcălit
de vulpe”.
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în
îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în
mahalaua Țicău (bojdeuca).

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se
împrietenește. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere
ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi
a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

În 1889, anul în care Ion Creangă s-a stins din viaţă, apărea cea de XXI-a ediţie a
abecedarului, iar patru ani mai târziu, la editia XXIII, s-au vândut peste 500.000 de
exemplare.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este
înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

6
Basmele lui Creanga
Povestirea constituie forma de comunicare artistică cea mai veche a umanităţii. Pe când
exista numai ca simplă oralitate, în stadiul preformal al epicului, această povestire s-a
îmbinat cu ideea religioasă, cu doctrina filosofică, cu principiile oricărui ritual magic.
Anterioară notării în scris a mitologemelor – despre care vorbesc C.G. Jung şi Károly
Kerényi în studiul lor –Copilul divin, fecioara divin㖠(tradus la noi în 1994) –, povestirea
se identifică perfect începutului omenirii şi al istoriei.
Ion Creangă, unul dintre cei mai importanţi povestitori sau autori de basme ai lumii, poate
fi considerat şi drept primul poetician al acestei specii narative. Basmele sale nu sunt
adresate copiilor, iar unele nici nu se încadrează acestui gen, depăşind chiar prin
dimensiuni (“ Povestea lui Harap-Alb–) stereotipiile, convenţiile formale, compoziţionale
ale acestui pseudogen literar. Nu orice basm cult poate
fi încadrat în literatură. Doar cele c-o valoare
inestimabilă, din patrimoniul cultural universal. Prin
insistenţa deosebită a lui Creangă de-a ridica spre
literar şi capodoperă pseudogenul basmului
popular sau cult, el a reuşit să introducă unele
dintre basmele sale în categoria
foarte
restrânsă şi
elitistă a
genului epic.
Valoarea filosofică, puterea
caracterologică a naratorului, acţiunile cu strategii
gnoseologice şi piste euristice ample, seducător
ascunse, ne determină să discutăm d espre o
poeticitate de basm a limbajului şi a oralităţii,

7
trecute prin filtrul stilistic uşor identificabil al lui Creangă. De obicei, basmul nu-i acceptat
ca specie epică, însă cel al lui Creangă reprezintă matricea epicităţii.
N-am întâlnit vreo recunoaştere canonică a basmului cult, românesc. Nu-i subînţeleasă
apartenenţa, includerea sa printre speciile gemene, ale schiţei, povestirii, nuvelei,
romanului. Ion Creangă i-a deschis basmului posibilitatea unui transfer legitim din sfera
literaturii orale înspre cea cultă. Basmul popular există aproape imprimat, la modul
mnemotehnic, nescris. O simplă prelucrare de către culegătorii de basme, nu aduce nimic
în plus acestei specii din literatura orală, ci o poate altera. Nu se ştie cu exactitate ce este
–Tinereţe fără bătrâneţe sau viaţă fără de moarte–, basm popular autentic, ori basm cult,
prelucrat de Petre Ispirescu. Ultimii cercetători, ca de altfel şi Constantin Noica ori Marin
Mincu au înclinat să creadă că ar fi un autentic basm popular. Dacă este chiar aşa, atunci
poate fi considerat o excepţie, pentru că statutul său de capodoperă îi dă permis de
intrare printre speciile genului epic, nefiind lăsat să facă anticameră în faţa literaturii mari
a lumii. Subiectul său, de-un umanism atipic, anticipând
veridicul sistem filosofic al –devenirii întru fiinţă–, al lui
Constantin Noica, îl recomandă din start, şi pe la curţile
regale ale cunoaşterii umane actuale.
–Capra cu trei iezi– poate fi, în nucleul său genuin de
basm originar, pandantul unui cântec matern, nu
neapărat cântec de leagăn, ci un cântec de
înzdrăvenire, apropiat descântării unui copil.
Îmbolnăvirile frecvente, moartea infantilă, practicile de
salvare în piei de animale, ungerea cu seu, ţinerea la
marea căldură a vetrei sau –cuptiorului– – redate bine şi-n
deznodământul de la Pipirig al macrosecvenţei narative cu dărâmarea casei Irinucăi
(Amintiri din copilărie) – devin tot atâtea indicii că, de fapt, basmul cu animale “ Capra cu
trei iezi– este şi o povestire cu finalitate apotropaică. Lupul este de fapt răul din corp, ce
trebuie izolat, distrus. Ascunderea iedului celui mic în cuptior, murdărirea lui cu funingine
constituie indiciul trecerii pragului morţii. Mama capră i-ar aduce la subsuoară leacul ce
trebuie recunoscut şi asimilat – mai întâi prin înţelegerea lăuntrică a luptei pe care o dă
trupul bolnav.
De aceea iezii cei mari sunt excluşi din poetica basmului – care nu afirmă deloc teza c-ar
scăpa cai mai tari şi mai iuţi de picior, ori şmecherii. Reificarea la geam a capetelor
acestora, intrarea lor directă în decorul de tip baroc sau gotic, semnifică numai termenul
de comparaţie faţă de ceea ce reuşesc să facă, în tandem, mama capră cu iedul cel mic.

8
Copaia, uşa ascund fantoşele fraţilor (sau ale unui dublu mincinos, alterat de boală) şi, în
acelaşi timp, deconspiră fragilitatea, inconsistenţa actanţială numită iedul cel mare alături
cel mijlociu. Pentru iedul cel mic – pacientul ritualului incantat de mam㠖 numai
cuptiorul, vatra, matricea fierbinte va trebui să existe; nicio altă dimensiune ori pliu
existenţial în caz de salvare, înduhovnicire şi întremare fizică. Dacă la Marin Preda se
observă moromeţianismul, la Ion Creangă se
poate vorbi despre smărăndism (pentru că
prenumele Smaranda, Smărăndiţa e folosit
şi în accepţiunea erotică, iar nomen
gentilicium nu-i patronimul “ a Petrei” , ori
Ştefănescu, ci acela matern, ori al
bunicului David Creangă, asimilat de
scriitor ca un titlu de nobleţe, de origine
ardelenească şi cărturărească).
“ Cumetria” lupului provine din parabolelele existente mai mult în
evanghelia Sfântului Ioan Teologul – în care Iisus Hristos catehizează despre
venirea lupilor în piei de oaie, sau despre substituirea baciului
de către lup, urmată de primejduirea turmei.
Ascuţirea limbii lupului de către
fierar nu poate să nu ne trimită
cu gândul la descensus ad inferos
– aici total diferită celor din
–Odissea– lui Homer şi –Eneida–
lui Vergilius. Lupul absolvă, prin
simonie, o şcoală a imposturii,
minciunii, efracţiei spre coruperea de
orice tip, într-o adevărată arie a
calomniei. Limba şlefuită, glasul schimbat arată ipocrizia umană, ce depăşeşte orice
limită a suportabilităţii.
O lectură anagogică a tuturor basmelor lui Ion Creangă ne va face să depistăm cum
funcţionează într-o corelaţie a semnificărilor literale, socio-istorice şi alegorice toate
funcţiile narative, depistate de Vladimir Propp. Acest principal teoretician al
structuralismului în literatură a atras atenţia, încă din perioada interbelică, asupra valorii
basmului în descifrarea semiotică a celorlalte specii narative. Ritualul hibernal al caprei
se aseamănă cu acel cântec al ţapului (“ tragos” la elini). Chiar din “ Poetica” lui

9
Aristotel i se acordă un statut privilegiat, fiindcă termenul antic elin cel mai admirat şi mai
nobil, –tragos– (o axiomă culturală ce are drept corolar genul dramatic antic), a putut fi
investigat de către marele fondator al şcolii peripatetice tot după o inventariere a
basmelelor sau legendelor Olimpului, după metode apropiate lui V. Propp, A. Greimas şi
alţii.

Romanele antice greceşti, la fel ca şi romanul latin –Metamorfozele– (–Măgarul de

aur–) al lui Apuleius provin tot din basme populare – chiar dacă li se aduagă fantasticul,
picarescul, doctrina ezoterică, fie din Câmpiile Eleusine, de la Delphi, din oraşele Tyr,
Milet, Alexandria, Memphis, fie acel mister iniţiatic al Isidei şi al lui Osiris.
Un alt basm prelucrat de Ion Creangă până la
depăşirea tiparului popular este “ Ivan
Turbincă–, tot poveste rusească. De fapt o
simplă anecdotă, cu o circulaţie mai extinsă
decât am crede acum, devenise povestire,
fiind la limita includerii în basmele
populare cu draci şi minuni. Însuşi
Voltaire, în romanul-parabolă
–Candid– nu pleacă decât tot de la
acest substrat al invenţiilor cazone,
vrând să contrazică literar
concepţia leibniziană a “ celei
mai perfecte lumi dintre lumile
posibile” .

Întâmplările
prin care trece Candid şi
iubita sa Cunigunda reprezintă
consecinţe ale terorii istorice. Acţiunea se mută
din Europa în America Latină. Epocii lui Frederic
cel Mare i se suprapune o istorie neoficială,
parodică, de tipul acelei “ Istorii secrete” a
Bizanţului văzut de către Procopius de Cezareea.
În spaţiul stepelor din Nordul Mării Negre legenda lui
Ivan Turbincă a favorizat, la sfârşitul secolului al XIX-

10
lea apariţia ultimului roman popular al lumii, “ Pelerinul rus” . Auzirea unui verset din
evanghelie la o biserică, referitor la pilda dată de Hristos tânărului bogat, ca să fie
desăvârşit, provoacă, în sufletul pelerinului rus, intriga lungii povestiri, bazată pe
exemplificarea continuei sale asceze. Subiectul epic al microromanului fantastic “ Ivan
Turbincă” poate fi considerat mult mai complex decât cel posterior, al legendei
“ Pelerinului rus” .

Influenţa hagiografică nu trebuie minimalizată, însă nici exagerată, pentru că autorul

acestei scrieri, Ion Creangă, întocmeşte de fapt un sistem filosofico-teologic în miniatură.
Ivan este un Ion.

Numele său slavizat poate fi indiciul criticării defectelor ruseşti. Ion Creangă s-a ferit, din
motive uşor deductibile, să intituleze basmul –Ion Turbinc㖠sau –Ioan Turbinc㖠– mai
ales că s-ar fi creat nişte comparaţii supărătoare cu Ion Ştefănescu de la Fălticeni, aşadar
cu propria biografie. Ivan-Ioan, un fel de Iorgovan, trebuie să se lupte cu acelaşi balaur
apocaliptic nevăzut, ce domină universul tensionat al –Fraţilor Jderi– – luptă a dinastiei
muşatine profeţită de către Nicodim (Nicoară Jder). Dumnezeu (arcana Împăratului) şi cu
Sfântu Petru îl pun la încercare pe Ivan-Ioan, învestindu-l cu o misiune mai mare decât
cea ostăşească. Cuvintele de exorcizare a răului, –Paşol na turbinca!–, rămân, de-a
lungul timpului, să alcătuiască singura propoziţie înţeleasă din limba rusă de toţi românii.
De puterea rostirii formulei, sau mai exact datorită delegării hristico-apostolice a lui Ivan-
Ioan cu această putere a cuvântului, se tem arhonţii stăpânitori peste vieţa trecătoare a
tuturor muritorilor. Ca în jocul de Tarot, unde literelor alfabetului ebraic li se conferă câte
o mandală ezoterică, şi în “ Ivan Turbinc㖠putem observa că se perindă arcane, una
după alta. Când demonii negociază cu Ivan-Ioan, e prima arcană, cea a Magicianului.
Apoi va apărea altă arcană, fără carne, dar cu oasele alegoriei baroce, însăşi Moartea.
Ivan-Ioan devine atunci arcana Nebunului. Iar Moartea, luând loc în sicriul său, ca pe un
tron binemeritat, se transformă în arcana Spânzuratului. La fel de elocventă este şi
părăsirea de către Dumnezeu (şi Moarte) a lui Ivan-Ioan longeviv; ăstimp, lumea ajunge
să perceapă apocalipticul unui blestem matusalemic. Protagonistul acestui hybris peste
hybris dorise de fapt să provoace, în chip simplist, magic, o aducere a Paradisului direct
în lume – conform tezelor denominaţiunilor creştine din America şi Occidentul Europei,
care anunţau Adeventul, Judecata din Urmă, selecţia milenaristă pe principii clavineşti,
exagerate egocentric. Povestitorul Ion Creangă poate fi considerat, în –Ivan Turbincă–
drept un filosof al culturii centrale şi est-europene. Ideile publicistului Mihai Eminescu,
despre Basarabia, Dobrogea, Austro-Ungaria (şi statutul românilor ardeleni, discriminaţi),
sau despre aromânii sau meglenoromânii din Balcani l-au influenţat foarte mult pe Ion

11
Creangă. De fapt el a şi ţinut o singură
conferinţă, în cadrul celor derulate
de societatea Junimea, pentru a
populariza ştiinţele, folclorul,
sistemele filosofice, istoria şi întreg
domeniul filologic după cum ne
relatează G. Călinescu în –Viaţa şi
opera lui Ion Creangă” .
“ Povestea lui Harap-Alb– este, după
afirmaţiile aceluiaşi mare critic şi istoric
literar, un Bildungsroman. După opinia
noastră, ca Bildungsroman, el alcătuieşte
cu alt basm un adevărat diptic narativ-
gnoseologic-erotic, dacă vom ţine cont, în
paralel, de simbolurile ascunse ale
–Poveştii porcului–. Fata de împărat arde
pielea prinţului-totem, a soţului ei legitim. De
aceea va trebui să-l caute, tocind toiagul şi încălţămintea de fier. Răbdării
feminine i se adaugă autoperfecţionarea, maturizarea lui Harap-Alb. Această batjocorire a
prinţului mezin de către Spânu este iniţial o poreclă foarte peiorativă. Însă caracterul de
erou epic al lui Harap-Alb îi transformă porecla în renume, într-o devenire fiinţială
debordantă. Ajutat de instanţe feminine şi masculine (Sfânta Duminică, tatăl său craiul,
cele trei verişoare, apoi chiar de fiica lui Roş Împărat), ca să nu mai vorbim de cvinta lui
roială câştigătoare, şleahta lui Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Ochilă,
protagonistul învinge în războiul nevăzut, păcălind ursul cu salăţile grădinii fermecate,
segmentând în două maya cerbului fermecat cu diamant hindus în frunte, ori deturnând
planul Spânului de a îl vedea mort la Curtea lui Roş-Împărat. Traseul existenţial parcurs
de Harap-Alb de la Verde-Împărat spre Roşu-Împărat va fi dublat, la întoarcere, de
arcana îndrăgostiţilor, fiind emblematică imaginea călare a eroului şi a “ farmazoanei”
sale pe care o –peţise– cu cinci vătafi uriaşi, pantagruelici. Similitudinea cu poemul
–Demonii– reiese abia când Spânu îndeplineşte ultima formalitate a ritualului iniţiatic –
botezul sângelui. Legământul faustian dintre călău şi victimă dispare; învierea prin Agapé
(spălarea cu apă vie, apoi cu apă moartă) urmată şi de nuntă, de eros, o transfigurează şi
pe –farmazoana– ce se îmblânzeşte brusc, precum eroina numită admirativ –scorpie”
din singura piesă cu aspect de dramă modernă a lui W. Shakespeare. “ Îmblânzirea

12
scorpiei” nu-i simplă comedie, pentru că eroina acesteia are multe în comun cu fiica lui
Roş-Împărat; iar nobilul ei logodnic, c-un Harap-Alb, fiind de asemenea încercat
machiavelic de prietenii săi.

O altă piesă, din opera lui Ion Creangă, este “ Povestea

lui Stan Păţitul” , pe care ar trebui s-o considerăm
influenţată de superstiţia superiorităţii mascululinului
faţă de feminin. Greşeala sau erezia în care a căzut
Creangă, sfidând încă nescrisul pe atunci cod al
bunelor maniere, atestă mentalitatea epocii,
pentru că statutul femeii era încă unul destul de
vitregit. Scoaterea, prin –operaţia– inventată
de Chirică, a coastei cu problemă (pe care o
cunoştea el bine) este o superstiţie de cea
mai joasă speţă, provenită de fapt din
spaţiul slav, rusesc, pentru că la ardeleni
şi munteni nu există această mică
legendă, a extragerii coastei de drac.

Dacă am trece peste această superstiţie, precum şi de celelalte

două (cu obligativitatea însurătorii până la treizeci de ani sau cu scoaterea copilului
bolnav pe fereastră şi schimbarea numelui adevărat – ambele de provenienţă
matriarhală, băbească), basmul –Povestea lui Stan Păţitul– are savoare. Lăsarea de
către erou a bucăţii de mămăligă pe crestătură unui copac, în mijlocul pădurii, semnifică
momeala (fapta bună, inocenţa lucrătoare), pe care o săvârşesc în lume oamenii cu inimă
curată ori în sihăstrie monahii şi monahiile, ce luptă intens spre binele celorlalţi.
Portretul lui Chirică se umanizează. N-are decât un firicel conducător al răzbunării,
imperceptibil, prin planul grotesc de pitire a copilului (urmat de incendierea bordeiului
bătrânei mincinoase) şi prin cererea simbriei din urmă, pe trei ani, al cărui păcălit sau
păcălitor este el însuşi. Ducerea pe cealaltă lume chiar a Tălpii Iadului este un ideal
pământean, comic formulat chiar de către Creangă, ca să nu se înţeleagă aluziv faptul că
el ar accepta teza apocatastazei lui Origen. Oricât ar fi vrut Chirică să-şi dezmintă
condiţia, nu poate, pentru că şi-un învăţ al calului ca să meargă în buiestru n-are dezvăţ,
până la moarte sau epuizarea forţei. Bineînţeles, putea fi ales în locul unei bătrâne
sărmane, proaste şi un Tălpoi masculin al Iadului.
O altă poveste cutremurătoare este, până la un punct, aceea a prostiei omeneşti din
–Dănilă Prepeleac–. Ea ajunge să aibă ca antinomie revelatorie povestirea cum s-a

13
deşteptat omul în confruntarea sa cu dracul.
Ion Creangă are prilejul să descrie lumea
iarmarocului, să prezinte viaţa printr-un
carnavalesc şi prin întorsături nefaste de
situaţie (materială), care pot duce la
mintea românului cea de pe urmă. Un
alt fel de Stan Păţitul (cu acesta fiind
şi confundat adesea), Dănilă
Prepeleac apare în literatura lumii
odată cu Peer Gynt, cel cu destin îngheţat tot de
forţa demonică, fiind lăsat într-un chin anahoretic,
tragic şi fantastic de către Henrik Ibsen.

Dacă Peer Gynt învârte nasturele, fiind sabotat de către un fel de

Mephisto, sacţionat la urmă printr-o minune divină, Dănilă Prepeleac are alte metode,
raţionale dar şi iraţionale, speriind gura de infern şi prin construirea la marginea bălţii a
unei chinovii, a unui schit.

Dacă ţinem cont că avea şi mulţi copii, pe care i-ar fi adus ca fraţi rasofori de mănăstire,
să stea ca ghimpele în propteaua iadului, atunci se explică de ce războiul pe viaţă şi pe
moarte, crimă şi pedeapsă va fi încununat de Scaroschi şi de trimisul său cu o răsplată
boierească. Acest basm de provenienţă pur moldovenească, sau dintr-un străvechi
“ Pelerin român– – mai vechi şi decât cel întocmit de Ioanichie Bălan de la Sihăstria
Neamţului – ni-l restituie pe autorul Ion Creangă şi în ipostaza lui sacerdotală de peste
timp, filologică precum şi teologală. –Vrem carne de drac!– înzecit cântată de copiii lui
Dănilă Prepeleac devine un laitmotiv al spiritului jovial, mucalit existent chiar azi la mulţi
trăitori din mediul monahal ori rural românesc, mai ales
moldovenesc şi ardelenesc.
–Soacra cu trei nurori– nu trebuie neapărat încadrată,
precum au observat foarte mulţi critici, în specia basmului.
Nu-i basm nuvelistic, pentru că aşa ceva nici nu există.
Este o nuvelă fantastică şi basm în acelaşi timp, un fel
de microroman gotic, amestecat c-o atmosferă
desprinsă din comediile lui Shakespeare ori din cele ale
lui Goldoni, unde Falstaff (“ Neveste vesele din
Windsor–) dezminte prostia –bădăranilor– de soţi.
Falstaff în haine feminine este numai personajul

14
principal, nora cea mică. I se conturează un portret foarte dinamic. Celelalte, inclusiv
soacra, rămân pe plan secundar, în registrul static, al figuranţilor. Se exploatează la
maximum o superstiţie despre ochiul soacrei, din ceafă. Ion Creangă mai face,
nealterând anecdota populară ce stă la baza basmului său, o caricaturizare a soacrei
acre, a babei absolute – după cum a fost numită eronat de către unii critici ai prozei
realiste. A diaboliza pe soacră ori pe socru este la origine un complex din cadrul cuplului
de-abia format. Este vorba de prima piesă a dominoului scrierilor inspirate din literatura
orală, căreia Ion Creangă îi dă farmecul inconfundabil al dialogurilor, descrierilor şi
quiproqoului final. Grea întreprindere, grea industrie presupune şi abordarea "ţărăniilor"
lui Ion Creangă! Amestecarea de la început al lui Dumnezeu şi a Sfântului Petru în
acţiune - ca în Ivan Turbincă - ne face să credem că răul vine de la ruşi, dar dispare prin
credinţa noastră, valahă. Facem haz de necaz. Luarea în băşcălie a răului istoric are
efecte apotropaice. Să semeni sărăcie şi jaf, la fel - e ca şi cum ai sfida de-a dreptul
puterea mamei Rusii, protectoratul diavolesc. Am auzit şi reciproca, pe la unele mănăstiri
din Moldova, că Biserica ori cultura rusă ţine lumea. De fapt nici nu putem decripta bine
sensurile "Poveştii Poveştilor", doar cu J.G. Frazer, Eliade etc. Dănilă Prepeleac şi Ivan
Turbincă au ieşit puţin şi din mantaua hâtrului şi mucalitului humuleştean, din mantaua
"Poveştii Poveştilor" - care a fost rostită poate prima la Junimea! Cel puţin Gheorghe
Panu şi Iacob Negruzzi, când povestesc despre amintirile junimiste, fac mereu aluzie de
rafalele râsetelor stârnite de Creangă. Este de remarcat eseul critic neconformist al lui
Petrache Plopeanu din iarna acestui an, 2010. Subiectul recenziei sale despre basmul
scatologic "Povestea poveştilor", intitulată, "Creangă, Creanga de Fier şi ultima poveste",
poate apărea drept o siluire benefică a cuminţeniei multor critici literari, ori a cititorilor
pudibonzi. Se dau conotaţii hesiodice, tantrice, upanişadice simplului organ, numit în
popor aşa de drăguţ şi creangă, ori băţ- poate de aici şi zicala-întrebare "Ce umbli
creanga?" Mie nu-mi stă deloc în fire să folosesc un limbaj atât de verde, precum o face
Ion Creangă în acest basm-anecdotă. N-am reuşit să citesc tot textul basmului, consultat
chiar din ediţia ce a apărut după 1990, când eram la liceu. Nici nu cred că-l voi mai citi.
Sau poate... Am răsfoit paginile basmului şi mi-am zis că nu Ion Creangă o fi fost cel care
a scris-o.
Astăzi nu mai sunt de aceeaşi părere. Dacă ar fi să parafrazez exprimările critice ale lui
Garabet Ibrăileanu ("Ion Creangă este un Homer al nostru [...]"), aş putea afirma că
"Povestea poveştilor" este un fel de "Satyricon" al nostru, care nu se termină niciodată.
Deşi Ion Creangă nu-i un Petronius, ci total diferit ca mentalitate în faţa acestuia. Poetica
anecdotei lui Creangă Coţcariul continuă şi în zilele noastre, forţa ei pamfletară intrând în

15
parodii ori bancuri, scatologice sau nelincenţioase. Sunt mândru pentru priapismul acesta
lingvistic, pe care îl au mulţi moldoveni de fapt, putând să stea nopţi şi zile la taifas re-
producând câmpul literaturii cu o diseminare imaginativă deosebită. Ion Creangă, George
Topârceanu, I.L. Caragiale au dat tonul parodierii. "Ivan Turbincă" este un basm rusesc
parodiat - făcut românesc. "Capra cu trei iezi", prin tragismul ei aproape epopeic, la fel
(are Ion Caraion un poem pamfletar, "Însă capra"). Eseul critic al lui Petrache Plopeanu
este excelent documentat, dar chestia cu religia, cu Iisus nu prea se potriveşte. Sau
comentariul păţaniei preotului, ajuns cum-necum să mai rătăcească şi azi printre noi
(doar e o ficţiune, nu un Ahasverus îmbrăcat în sutană). Poate de-asta a fost răspopit şi
Creangă. S-a apucat să-mpuşte ciorile de pe Mitropolia Moldovei. S-a dus ca omul la
teatru... A incantat oral, într-un public foarte elitist, şi nu în scris, "Povestea Poveştilor".
Instituţia eclezială nu-i atinsă deloc nici în "Amintiri din copilărie", nici în episodul cu
schitul de pe malul lacului din "Dănilă Prepeleac". Gestul povestitorului, despre care ne
relatează G. Călinescu în "Viaţa şi opera lui Ion Creangă", de-a se împotrivi unor practici
vechi mitropolitane, rămâne numai ca fapt personal, nu intră deloc în mesajul literaturii
sale, fiind lăsat la pragul intrării în laboratorul său de creaţie. Dacă ar fi intrat ca mesaj
anticlericalismul ortodox, atunci Moartea poprită-n sicriu de către Ivan Turbincă ar fi
devastat pământul nostru, chiar în epoca când am stat sub ocupaţie comunistă. În
concluzie, se poate vorbi de o adevărată poetică a basmelor româneşti, ele având
substraturi foarte adânci, după cum au intuit şi Jean Bouttiere, G. Călinescu sau Andrei
Oişteanu. Această poetică aproape filosofică se datorează şi ideilor junimiste, în special
acelor formulate de către Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol şi Vasile Conta.
Dacă în Occident, în secolul al XIX-lea A. Shopenhauer, A. Compte, S. Kierkegaard şi F.
Nietzsche transmiteau fiecare câte un program filosofic, în Principatele Române şi în
regatul României Ion Creangă poate fi considerat autorul poeticii basmului cult. Prin
geniul său, basmele prelucrate original, mai mult decât oricare alte poveşti culte din
literatura universală, bat la porţile genului epic şi sunt primit pe uşa principală, lângă
nuvele şi povestiri – pentru că se confundă de fapt cu acestea. La fel pot fi considerate şi
basmele –Făt-Frumos din Lacrimă–, –Călin Nebunul– de M. Eminescu, –Neghiniţ㖠de
Barbu Ştefănescu Delavrancea, –Kir Ianulea–, –La hanul lui Mânjoală–, –Calul
dracului– ale lui I.L. Caragiale, –Cartea cu Apolodor– şi –A doua carte cu Apolodor”
ale lui Gellu Naum, –O ureche de dulceaţă şi-o ureche de pelin” de Ion Caraion.

16
 Nuvele

Moș Nichifor Coțcariul (1877)

Popa Duhul (1879)

Operele sale
Romane autobiografice
Povești
Amintiri din copilărie (1879)
Capra cu trei iezi (1875)
Fragment de autobiografie
Dănilă Prepeleac (1876)
Scrisori
Fata babei și fata moșneagului (1877)
Scrisori de familie
Făt Frumos, fiul iepei (1877)
Către Gheorghe Creangă
Povestea lui Harap-Alb (1877)
Către Zaheiul Creangă
Ivan Turbincă (1878)
Către Ecaterina Vartic
Povestea lui Ionică cel prost (1877)
Către Elena Creangă-Chiței
Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
Scrisori către prieteni
Povestea porcului (1876)
Către Mihai Eminescu
Povestea poveștilor (1877-1878)
Către Vasile Conta
Povestea unui om leneș (1878)
Către Alexandru C. Cuza
Punguța cu doi bani (1875)
Către Nicolae Gane
Soacra cu trei nurori (1875)
Către Mihail Kogălniceanu
Povestiri
Către Titu Maiorescu
Acul și barosul (1874)
Către Iacob Negruzzi
Cinci pâini (1883)
Către Ioan Slavici
Inul și cămeșa (1874)
Către Victor Zaharovschi
Ion Roată și Cuza-Vodă (1882)

Moș Ion Roată și Unirea (1880)

Păcală (1880)

Prostia omenească (1874)

Ursul păcălit de vulpe (1880)

17
Partea nestiuta a lui Ion Creanga
Pe lângă un povestitor genial, un dascăl cu chemare şi un prieten de nădejde, Ion
Creangă a fost şi un amant focos. Veselul humuleştean iubea cu năbădăi femeile din
târgul Ieşilor, fără să-l oprească nici sutana, nici nevasta şi în niciun caz scrupulele. ŞTIRI
PE ACEEAŞI TEMĂ „Ţăranul” Ion Creangă - cum era, de fapt, humuleşteanul: îşi bătea
nev... Ion Creangă, veselul humuleştean care a populat universul literaturii universale cu
inegalabilele sale personaje, a rămas cunoscut ca un scriitor genial, prieten de nădejde,
dar şi un pedagog de excepţie. Cu toate acestea, în spatele imaginii de individ bonom,
puţin greoi şi aşezat, se afla un diacon răzvrătit, un om cu vederi politice reacţionare, un
mare amator de vin şi, în primul rând, un amant focos. Culmea, imaginea lui Creangă nu
a fost asociată niciodată cu cea a iubăreţului, cum a fost cazul lui Eminescu sau al lui
Caragiale. Femeile nu au încăput niciodată în imaginarul popular, asociat lui Ion Creangă,
afară poate de iubirea inocentă din copilărie pentru Smărăndiţa. Cu toate acestea ”Popa
Smântână”, cum era cunoscut în târgul Ieşilor, din ceea ce spun criticii şi biografii despre
viaţa sa, îi întrecea în aventuri şi amantlâcuri dubioase pe mult mai faimoşii într-ale
amorului ”Nenea Iancu” şi Eminescu. Creangă, diaconul fără chemare căsătorit din
interes Ion Creangă născut la Humuleşti în anul 1837 în familia unui ţăran din Neamţ,
Ştefan Apetrei, a avut o copilărie idilică, descrisă în lucrearea sa ”Amintiri din Copilărie”,
considerată capodoperă a literaturii române. Ambiţia Smarandei, mama lui Creangă, a
fost ca micul Nică să devină preot, să nu rămână la coarnele plugului, în bordeiul îngust
cu cei şapte fraţi ai săi. S-a străduit şi l-a dat la şcoală, ajungând, în cele din urmă, la
Seminarul Teologic - ”fabrica de popi” - de la Fălticeni şi apoi la seminarul de la Socola,
din bariera Ieşilor. Creangă nu avea tragere către preoţie, cum spune şi criticul Vladimir
Streinu: ”Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru
preoţie”. Cu toate acestea, i-a făcut pe plac mamei sale şi a absolvit seminarul de la
Socola. Nu mai trebuia decât să se căsătorească şi putea fi hirotonisit. Însă, în mintea
tânărului de 22 de ani, stăruiau imaginea satului natal şi chipurile fetelor frumoase,
crâşmele şi discuţiile intelectuale la care participa cu nesaţ. Este descris de contemporani
ca un prea vesel şi îndreptat către plăcerile vieţii, pentru a se cufunda în sobrietatea
preoţească. Totodată, nu îi prea suporta pe membrii clerului, numindu-i ”boaite” şi
profitori. Pentru progresistul şi cititul Creangă, clerul era învechit, absurd, pe alocuri, şi

18
avea nevoie de o reformă. S-a răzvrătit făţiş, tăindu-şi pletele, şi-a ras barba, trăgea cu
puşca în ciori, îşi sfida superiorii şi mergea la teatru. A sfârşit prin a fi răspopit. Nu a
regretat, deoarece humuleşteanului de pe uliţele Iaşului îi plăceau mai mult vinul,
discuţiile de la "Junimea", compania lui Eminescu şi, bineînţeles, femeile din toate
categoriile sociale şi din toate neamurile. Înainte de a fi scăpat de preoţie, Creangă a
rămas şi fără nevastă, Ileana Creangă, fata popii de la Trei Ierarhi, care a divorţat de
Popa Smântână, pentru a se duce după un călugăr de la Golia. De altfel, Creangă s-a
căsătorit cu ea din interes, în 1859, spune George Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion
Creangă”, numai pentru a ajunge diacon şi a primi parohie. Deci, nici nevasta nu a fost o
mare pierdere pentru ”Popa Smântână”. Diaconul proaspăt căsătorit umbla după
călugăriţe Humuleşteanul şi-a dovedit veleităţile de amorez, imediat după căsătorie.
Culmea, în loc să petreacă cu proaspăta soţie, Ileana, vestea hirotonosirii, diaconul de 22
de ani şi-a luat prietenul Gheorghe Ienăchescu, şi el proaspăt hirotonisit, şi a dat iama pe
la mănăstiri. Nu căuta să-şi mângâie sufletul, ci, se pare, poftele trupeşti. Mai precis,
Creangă avea o anumită pasiune pentru călugăriţe şi, în special, pentru una de neam
boieresc, pe care o chema Evghenia. ”Anecdota spune că, nu mult după hirotonisire,
Creangă şi cu Ienăchescu au plecat să dea singuri, fără diaconiţe, o raită pe la mănăstiri
şi că, într-una dintre ele, Creangă cunoscu o tânără maică Evghenia, de neam boieresc,
frumoasă, sprinţară şi foarte bogată, cu care tânărul diacon ar fi având cândva oarecare
legături”, scria George Călinescu în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Deşi
destrăbălările lui Creangă pe la mănăstirile unde sălăşluiau fără voia lor în apartamente
luxoase fetele de boier, cărora părinţii nu le-au putut oferi zestre suficientă, sunt bârfe ale
contemporanilor lui Creangă, criticul George Călinescu tinde să creadă că totul este
adevărat. ”Creangă nu putea ţine în chip deosebit la o nevastă luată din socoteli
profesionale, şi de-ar fi ţinut, nestatornicia lui la femei şi, în toate, e o latură a caracterului
care i se dezvăluie încă din copilărie ”, adăuga George Călinescu în aceeaşi lucrare. Cât
despre pasiunea pentru , călugăriţe, Creangă mărturiseşte personal, spunând în spirit de
glumă că a prins ”gust de călugărie”. ”Că diaconul Creangă s-ar fi dus pe la mănăstiri în
scop de petrecere şi că ar fi putut avea chiar şi unele legături sentimentale, fiind atunci un
tânăr plăcut la vedere, este un lucru ce poate n-a fost, dar care n-ar fi de mirare”, ţinea să
precizeze Călinescu. Tot criticul spune că diaconul a mai avut o relaţie extraconjugală cu
o maică, Evlampia, care i-ar fi născut lui Creangă un copil, pe Valeriu, care a murit la
doar 15 ani. Însemna casele amantelor Maicile nu erau singurele femei după care Ion
Creangă se dădea în vânt. Humuleşteanului îi plăcea orice femeie frumoasă din târgul
Ieşilor şi, mai ales, disponibilă. Contemporanii lui spuneau că avea obiceiul de a însemna

19
casele amantelor sau ale femeilor care-i mai făceau cu ochiul, ca să nimerească la ele
după vreo petrecere bahică la Bolta Rece sau Binder. O ispravă hazlie care îl are
protagonist pe Creangă şi nelipsitul Ienăchescu este povestită tot de Călinescu. După ce
au băut bine, cei doi prieteni au pus ochii pe o evreică şi au dat să-i însemne casa. ”O
anecdotă cu variante spune că Ion Creangă şi cu Ienăchescu ar fi zărit la Piatra sau la
Iaşi o evreică frumoasă în uşa unei dughene şi că Creangă ar fi invitat pe Ienăchescu să
pună un semn pentru regăsirea fetei. Semnul pus şi evreica nu mai fu găsită, fiindcă
semnul lui Ienăchescu, batjocorit de Creangă cu expresia ”popă”, fusese un câine”, scria
George Călinescu. Aventură pe malul iazului cu fata hangiului O altă ispravă amoroasă
cunoscută a diaconului s-a consumat pe malul Prutului. Când era vorba de o femeie
frumoasă, spuneau şi contemporanii lui ”Popa Smântână”, Creangă nu numai că nu
refuza, dar şi provoca până obţinea ce-şi dorea. Întâmplarea are loc în 1872, când
diaconul şi nelipsitul Ienăchescu se aflau pe malul Prutului, la Sculeni. Acolo, Creangă a
pus ochii pe fata unui hangiu evreu. ”Merse în cămaşă de noapte şi înfăşurat ca o nălucă
în cearşaful patului să stea de vorbă cu frumoasa fată a hangiului evreu. Pe cartonul unei
cărţi, ca un Stendhal rustic însemnător de fericiri intime, Creangă nota odată cu creionul:
Astăzi, 16 ianuarie 1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine”, scria Călinescu.
Tinca Vartic, adevărata iubire După despărţirea de soţie, Creangă, spun biografii, a avut
mai multe ţiitoare, ”din prostime”, care i-au servit drept amante. Adevărata iubire a lui
Creangă a fost însă Tinca Vartic, femeia care i-a stat alături până la moarte. O cunoaşte
în 1874 şi se mută cu ea la Bojdeuca din Ţicău. ”Cu Tinca, diaconul dezlegase în sfârşit
problema sentimentală în chipul cel mai fericit, după opinia lui. El îşi găsise nu o femeie
inferioară, dar trebuitoare - ca un Rousseau sau un Goethe - ci femeia pe potriva lui,
femeia cu totul egală cu el“, preciza Călinescu în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”. Tinca
era o fată din popor, de numai 19-20 de ani. Nu s-au căsătorit niciodată. ”Nu văzu în
Creangă decât un om cu care trăieşti şi dacă la început diaconul, fiind însurat, nu era
drept să pretindă cununia, mai apoi, nunta i se păru de prisos, deoarece la ţară
concubinajul este răspândit, socotindu-se ca o căsătorie legală, dar «fără cununie», în
care uniunea aproape animală nu e lipsită, totuşi, de statornicie şi nu e privită cu dispreţ
de ceilalţi.”, preciza Călinescu.

20
"Povestea povestilor", de Ion Creanga, scrierea interzisa minorilor
Povestea povestilor (sau Povestea pulei) este o poveste erotica scrisa de Ion Creanga in
1877-1878. A fost citita de autor la o sedinta a societatii literare Junimea si nu a mai fost
publicata decat in 1939, la mult timp dupa moartea scriitorului, intr-o editie de lux la
Editura pentru Literatura si Arta „Regele Carol II”.

Incepind din 1990 a fost reeditata de mai multe ori, tradusa in engleza si franceza,
insotita de ilustratii si publicata si sub forma de inregistrare audio.Manuscrisul povestii
se gaseste la Biblioteca Academiei Romane.

Amu cica era intr-un sat un taran. Si taranul acela a iesit odata in tarina sa samene niste
papusoi. Si cum samana el, tocmai atunci s-a nimerit sa treaca pe acolo Hristos si cu
Sfantul Petrea. Hristos sa nu taca molcum si sa-si caute de drum?

— Da ce sameni acolo, om bun? intreaba el.

— Ia, niste pule saman, raspunse taranul cu obraznicie.

— Pule ai zis ca sameni, pule sa dea Dumnezeu sa se faca, zise Hristos, blagoslovind
samanatura cu amandoua manile, si apoi se tot duse in drumul sau impreuna cu Sf.
Petrea, care nu-si putea stapani mierarea de cuvintele ce auzise ca au iesit din gura lui
Hristos, pentru ca niciodata nu mai vorbise Mantuitorul asa de buruenos.

Taranul, dupa ce mantui de samanat, se intoarse acasa. Apoi, la vremea prasitului, a

venit de a prasit papusoii dupa randuiala, si iar s-a intors acasa. Dar cand vine la cules,
ce sa vada? In loc de papusoi, de fiecare strujan erau cate trei-patru drugalete de pule,
care-de-care mai imbojorate, mai darze si mai razbelite!…

21
— Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncusoara mea de toata vara, zise taranul,
scarpinandu-se-n cap si trantind cusma de pamant cat ce putu. Asta n-am patit-o de cand
m-a facut mama… ’tu-i matele acrului! — Ei, ei! Amu ce-i de facut? — ’Tu-i-as
descantecul celui cu blagoslovenia, ca pocit a mai fost la gura.

Si cum sedea taranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potang de baba.

— Buna-vremea, om bun, zise ea.

— Sa-mi bag genunchiul in vajoiul cui stiu eu, matusa, zise taranul indracit de nacaz…

— Dar ce, Doamne iarta-ma, esti asa de mascaragios, mai omule, zise baba posomorata.
Nu ti-i oarecum sa vorbesti asa, de fata cu o batrana ca mine?

— D-apoi cum sa mai vorbesc si eu, matusa, cand vezi cum si-a facut Dumnezeu ras de
muncusoara mea. Da, la saracia in care ma gasesc, pule-mi trebuie mie? Uite colo pe
ogor, si-apoi mai zi si dumneata daca mai ai ce…

Cand se uita baba pe ogor, isi pune manile in cap de ce vede… pule si iar pule, belite si
rasbelite, in toate partile.

— Vai de mine si de mine, nepoate! Asta inca-i una.

— Ba dac-ar fi numai una, ce ti-ar fi, matusa! Dar asa sint sute de sute si mii de mii, in cur
sa le tii!… ’Tu-i asa si pe dincolo ca nu stiu ce sa mai fac. Imi vine sa ma spanzur, nu
altaceva.

— Ia las’, nepoate, zise baba uitandu-se cu jale la pule… De unde stii c-aista nu-i un
noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?

— Norocul aista sa nu-l mai dea Dumnezeu nici dusmanilor mei, matusa, dar unde s-a
mai auzit o chiznovatie ca asta - sa mananci pule in loc de papusoi! Ia invata-ma si
dumneata ce sa fac? caci pe mine nu ma mai ajunge capul.

Sta ea baba oleaca pe ganduri si apoi zice:

— Nepoate, eu te-as invata ce sa faci ca sa te desfaci de dansele rapede-rapede si sa

scoti bani inzacit si insutit decat pe papusoi, dar ce mi-i da?

22
— Ce spui, matusa? Invata-ma, ca t-oiu da ce mi-i cere si un vrav de pule pe deasupra…

Cand a auzit baba de pule, i-a zvacnit inima… caci ii curgea ochii dupa dansele, cand le
vedea asa de zdravene si de barzoete…

— Apoi iaca ce sa faci, nepoate: incarca-le in car si le du la targ ca ai sa le vinzi ca

chiperiul. Dar manca-te-ar norocul sa te manance, acum trebuie sa las rusinea la o parte
si sa te invat cum ai sa inveti pe cumparatori a le intrebuinta.

— Ca bine zici, matusa, ie spune-mi, rogu-te!

— Cand a fi sa le vie dor de pula, s-o suere cum sueri oile la strunga… si atunci, numai
sa-ti poata curul… Iara cand s-ar satura de ea, sa zica: ho! ho! haram nesatios. Si atunci
pe loc se moaie si te descotorosesti de dansa.

Si drept dovada, baba isi insfaca o matraguna, care era mai mare, de pe un strujan, si
incepe s-o puie in lucrare cum se cade…

Taranul a incremenit, cand a mai vazut si asta…

— Dar de unde ai aflat mestesugul ista, matusa? zise el cu mierare.

— Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am taiet lemne… Nu ma mai
intreba cum, si zi bogdaprosti ca ti-am deschis ochii ce sa faci…

Taranului atat i-a trebuit. Da babei ce-i fagaduise, apoi se duce acasa, isi pune scoartele
la car si-l infunda bine, injuga boii, se intoarce la ogor, incarca un car zdravan de pule —
si la targ baiete, cu dansele de vanzare.

Si cum ajunge la targ, nici tu una, nici tu doua, odata incepe a striga, cat ii lua gura:

— Hai la pule, hai la pule! Pule zdravene si tari pentru jupanese mari…

O cucoana vaduva, auzind asa vorbe din gura taranului, trimite o slujnica sa-l cheme la
dansa ca sa-i deie un colb…

Slujnica se duce si-l cheama pe taran. Si cum vine taranul, cucoana il si ia la trei parale,
zicand:

23
— Dar bine, mai tarane, ce porcarii spui pe langa cerdacul meu, ca te mananca mama
dracului! Acus te pun la scara si-ti trag o bataie, de te-or duce cu cerga acasa… Inteles-
ai?

— Apoi, da, milostiva cucoana, zise taranul scarpinandu-se in cap. Sa ierte cinstita fata
dumneavoastra, ce sa facem? Ia niste pule ni-a dat Dumnezeu si le-am adus si noi la
targ, sa vedem, n-om puté prinde ceva parale pe dansele, ca ne mananca si pe noi o
multime de angarii si nevoi de toate felul…

— Mai tarane, esti nebun, ori cum esti, de vorbesti pleve de fata cu mine?

— Ba, fereasca Dumnezeu, cinstita cucoana, vorbesc vorbe sanatoase, saracul de mine!
Iaca sa va aduc una ca s-o vedeti, daca nu ma credeti… ’Tu-i-as praznicul cui le-a
plamadit, ca m-a facut sa intru in dihonii cu lumea din pricina lor. Incaltea dac-ar fi de
parte femeiasca, le-as tine pentru mine, dar asa…

Si odata se duce la car si alege un stiulete de puloiu, care era mai mare, si cu dansa de-a
dreptul in casa la cucoana.

— Iaca, cucoana, saga-ti pare dumitale asta? Vezi acum pe ce s-a dus munculita mea de
toata vara? S-apoi dumneata ma mai inghii si cu bataie, ca pesemne nu-s eu destul de
batut de Dumnezeu! ’Tu-i-as patruzecile cui stiu eu sa-i fut, ca au inceput a ma lua lumea
de nebun…

Cucoana vede acum ca taranul are dreptate, si se face a se uita intr-o parte, dar tot
tragea cu coada ochiului si la cinstita pula din cand in cand.

— Bata-te focul sa te bata, mai tarane, ca ticalos mai esti!… S-apoi cum s-ar face ca s-o
poata cineva intrebuinta, cand ar vré? Nu-i vorba, ca mie una nu-mi face trebuinta. Dar
tare ma mier si eu de asa comédie!…

— Cum sa se faca, cucoana! Sa ierte cinstita fata dumneavoastra, ia, cand vine cuiva
pofta de dansa, o sueri de cateva ori, cum sueram noi oile la strunga, s-apoi atunci, tine-
te la frecus — cat ce-i puté, ca las’ daca m-a da de rusine. Iara cand te-i multumi si-i vrea
sa te lese de frecus, sa strigi la dansa: ho! ho! haram nesatios! Si atunci indata numai ce-

24
o vezi ca se trage inapoi frumos, ca serpele la apa dulce… Si pe urma, de cate ori ti se
scoala… tot asa sa faci. Si daca nu te-i multami, atunci sa ma blastami pe mine.

— Bata-te pustia sa te bata, mojic mascaragios, c-al dracului mai esti, zise cucoana, care
incepuse a se mai deprinde cu vorbe de masa… Ia iesi oleaca afara din odaie, s-apoi te-
oiu chema eu acus, ca am oleaca de treaba…

Taranul tace molcum si iese. Iara cucoana, drept cercare, incepe a suera nataranga, si
atunci cinstita pula face zbac! in pizda cucoanei… Si da-i, si da-i, de-i mergea colbul. Dar
chita cucoanei! Vorba ceea: baba batrana nu se sparie de pula groasa.

Sedea, sarmana, cum sede mielul la tata oaei, pana ce se satura de supt. Cucoana era
de cele mai tartose:

Stramta-n pizda, tare-n sele,

Crasca pula din masele

Ca-i cam iute la otele!

In sfarsit, dupa ce s-a saturat cucoana bine, apoi zice incetisor: ho! ho! haram nesatios!
pula atunci pe loc s-a muiet si foflenchiu! cade jos… Cucoana indata o radica cu mare
sfintenie si o pupa drept in bot… Apoi striga pe taran in casa si, luandu-l cam pe departe,
zice:

— Si cam cum s-a intamplat de ai tu blastamatii de-aiste, mai tarane?

— Cum sa se-ntample, cucoana? Ia, mai asta primavara, samanand papusoi in tarina, a
adus dracul — ca mai bine n-oiu zice — doi oameni pe acolo. Si unul din ei, m-a intrebat:
ce seman? Eu sa nu-mi stapanesc gura? M-a impins pacatul sa raspund in ciuda ca pule
saman, sa iertati dumneavoastra? Si atunci el, pocit la gura sau naiba il mai stie cum a
fost, a blagoslovit cu amandoua manile spre ogorul meu din treacat, zicand: Pule sa dea
Dumnezeu sa se faca. Si cum vedeti dumneavoastra, pule s-au facut, cinstita cucoana. Si
iac-asa m-am facut si eu negustoriu de pule, fara stirea lui Dumnezeu. Si, pula mea si trei
bani, s-o caruta de jidani, sa ierte cinstita fata dumneavoastra.

— Dar bine le mai zici pe nume, manca-le-ai pe ceea lume!

25
— Apoi, da, cucoana, dac-asa le cheama, cum hasta pula sa le mai zicem?

— Mai omule, oare nu cumva acela a fost Hristos si cu Sfantul Petru? Ca numai ei sunt
asa facatori de minuni…

— D-apoi da, cucoana, mai stiu eu cine sa fi fost? Dumnezeu ori dracul, sa-i bag in
pchizda mane-sa, ca mai bine nu le-oiu zice, sa ierte cinstita fata dumneavoastra, ca stiu
ca mi-a facut-o buna…

— Daca-i asa cum spui tu, mai tarane, apoi eu cred ca tot Hristos a fost. Si de-aceea, hai
sa-ti cumpar si eu una, spre aducere aminte de anul cand s-au facut pe ogoara de cele
care spui tu… caci dupa mine aista-i semn de belsug.
— Pule, vrei sa zici, cucoana.
— De-acelea, manca-le-ai sa le mananci, ca mult le mai porti prin gura.
— Apoi da, dac-asa ni-i deprinsa gura, ce sa facem? Iertati si dumneavoastra! Dar si dac-
a fi dupa vorba dumitale cucoana, apoi mult stau eu si ma mier de Dumnezeu. Ce dracul?
N-are el alta treaba decat numai sa se-apuce de facut pule pe ogoarele oamenilor!
Doamne iarta-ma, dar pulos trebuie sa mai fie si Dumnezeu acela, de-i plac asa de mult
pulele! Insa mai stii pacatul? Oiu face si eu ca dumneata, cucoana. Poate a vrut
Dumnezeu sa se cace cu bani in punga mea, ca de mult sade pustie — franta de para n-
am la sufletul meu. — Ei, ce zici, cucoana, iei-ti una ori ba? — ca ma prea intarziiu cu
iarmarocul.
— Apoi ce mi-i cere tu pe scarnavia asta, zise cucoana, facandu-se ca i-i greata,
oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuieste.

— Apoi ce sa-ti cer, cinstita cucoana! Ca sa nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de lei in
capat si pace buna.
— Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar stii ca esti de duh, mai tarane!
— Apoi, da, cucoana, mult mi-au asudat si mie coaiele, pan-am prasit atata amar de pule,
si le-am adus in halul ista, cum le vezi… si daca de la una ca dumneata nu m-oiu
chiaburi, apoi de la tarance de-a noastre ti-ai gasit sa ma pricopsesc? Ca ele ar voi sa le
dai cate-o testea de pule de-o para si cate-un vraf pe de-asupra… Asa-i la noi la tarani,
baga-mi-as, Doamne iarta-ma, sa-mi bag! sa iertati de vorba cea proasta!…

— Mai tarane, dar trei sute de lei nu ti-i deajuns?

26
— Nici o letcaie mai putin, cucoana.

— Patru sute, mai.

— Nu se poate, cucoana.

— Nici 450?

— Ba nici 499 de lei si 39 de parale. Nu te mai pune si dumneata, cucoana, pentru 50 de

lei. Fa-mi incaltea o saftea sa nu mai stea, c-ai sa ai o bunatate de pula, de mi-i pomeni,
si mi-i indrepta si la alte cucoane de-a dumneavoastra…

— Hai, na-ti 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva sa te obraznicesti sa spui cuiva ca
mi-ai vandut mie mascarale de-aiestea, c-apoi al tau e dracul. Inteles-ai?

— A…ra! cucoana, d-apoi eu grija asta o am, pacatele mele?

In sfarsit, cucoana da 500 de lei, isi ia pula — si taranului pe ici i-i drumul, se duse-n
treaba lui sa vanda cum a puté si pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé, despre asta nu se
mai plange el acum. Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreaba.

Dar ce mai atata vorba. Cum s-a dus taranul, cucoana cea pasina si spasita face o cutie
de argint poleita cu aur, imbodoleste sfanta pula in bumbac, stropit cu aromate, o asaza
si-o incuie in cutie ca pe un odor nepretuit, ia cheia la sine, si, cand ii veneau haghitele,
se aseza gospodareste pe treaba, isi astampara pofta, si ca mai ba sa-i duca dorul, sau
sa mai umble pe apucate, ca pana atunci. Se inchipuluise biata cucoana cat se poate de
bine pentru batranete…
Amu, intr-una din zile, iaca ce vine popa de pe mosia cucoanei s-o roaga de toti
Dumnezeii sa-i boteze un copil. Cucoana, ca sa nu strice hatarul popei, pune caii la
carata si se duce cu dansul in sat sa-i boteze. Si dupa ce-i boteaza copilul, ramane la
popa la masa in acea zi. Si, la masa, luand si cucoana mai mult un paharut, doua de vin,
— cum ii treaba oamenilor: ba, ia poftim luati-l macar pana la braul preotesei, ba, atata
rau sa fie! — pe cucoana o ia vinul de cap, si pe loc ii si vine pofta de pula… Ei! Ei! ce-i
de facut? Da cucoana sa se duca acasa, popa si cu preoteasa n-o lasa.

— Ai sa mai la noi in asta noapte, cumatrita, zisera ei, ca doar nu-ti plang copiii acasa.

27
In sfarsit, cucoana scapara de dor de pula…

— Cumetre parinte, zise ea de la o vreme: daca nu ma lasati sa ma duc, tine cheia asta,
si fa bine sfintia-ta de te du acasa la mine, deschide ladoiul de langa patul unde dorm eu,
scoate de-acolo o cutie de argint si mi-o ada incoace, ca-mi trebuie ceva dintr-insa:
chitibusuri de-a noastre, stii, cum ii treaba femeilor…

Popa, chitind ca-s niste daruri pentru preuteasa, pe data si porneste calare.

Si ajungand la cucoana acasa, umbla in ladoiu, ia cutia si porneste grabnic cu dansa

inapoi spre casa.

Era pe la ameaza, in mijlocul verii, si da inima din popa de caldura. Cand, pe la mijlocul
drumului, trecand prin marginea unei paduri, sta la umbra unui copac pletos sa se
racoreasca oleaca. Si cum sta de se racorea, ii da dracul in gand sa umble in cutie si sa
vada ce-i acolo? Suceste el cutia, o invarteste si nu stiu cum face de-o deschide. Si cand
se uita inlauntru, ce sa vada? Vede cosgogemite mascara, invelita in bumbac stropit cu
aromate… Atunci popa, cuprins de mierare, incepe a suera. Si cum se miera el suerand,
pula face zmac in curul popei!… Popa atunci incepe a racni si a zice: Doamne, izbaveste-
ma de vrajmas! Nu lasa pre robul tau de batjocora diavolului! Ca tie unuia am slujit si
afara de tine pre altul nu stiu! Dar toate erau in zadar. In sfarsit, daca vede popa si vede
ca nu mai este scapare, scoate barnetul de la izmene si cu un capat il leaga de copac, iar
cu celalalt capat de barnet leaga pula cum poate, si unde nu incepe popa a se zmunci si
a cotigi in toate partile, cum se zmuncesc boii la tanjala, cand trag ceva din greu, dar nu
era chip… Se roaga el popa, racneste el popa, carneste el popa, dar nu-i nadejde de
scapare, c-o dat peste pula mare…
In sfarsit, oleaca de nu era sa iasa sufletul din popa; cand noroc de la Dumnezeu, iaca o
vaca, pe care o palise strechea, cat pe ce era sa deie peste dansul sa-l zdrobeasca.
Atunci popa, de spaima, incepe a striga deznadajduit: ho!, ho!, haram, manca-te-ar
lupchii sa te manance! Vaca da in laturi si atunci numai iaca si pula iese din curul
popei!… Si cand se vede popa scapat, o si croieste la fuga prin padure ca un nebun,
lasand si cal si cutie si pula si barnet si preuteasa si cucoana si tot, si se ca mai duce in
toata lumea. Si dus a ramas si pana in ziulica de astazi.

28
Cum au aparut operele pornografice scrise de Ion Creanga
În plin secol XIX, un secol al pudorii, Ion Creangă scria primele poveşti pornografice
păstrate în literatura română. Citite şi comandate de scriitorii ieşeni la chiolhanurile
organizate de Junimişti, poveştile pline de „măscări” ale ”popii” din Humuleşti au în spate
o poveste interesantă despre revoltă şi descătuşare a limbajului. În ziua de 22 octombrie
a anului 1876 se împlineau 13 ani de când funcţiona celebrul Cenaclu Literar ”Junimea”
de la Iaşi, un adevărat cuib de genii literare. Ca în fiecare an, la ”aniversară”, junimiştii
benchetuiau. În acea zi însă, în mod special, râsetele umpleau sălile unde petreceau
scriitori moldoveni. Mihai Eminescu, Iacob Negruzii sau Vasile Pogor aproape se
tăvăleau pe jos de râs. Prietenul lor, humuleşteanul Ion Creangă, îşi citea una dintre
poveşti. Se numea ”Povestea lui Ionică cel prost” şi era plină de ”măscări”, scrisă cu
limbajul ”buruienos” al ţăranului moldovean, fiind descris cu lux de amănunte momentul în
care doi ţărani, Ionică şi Vasile, făceau sex cu o săteancă frumoasă, Catrina. Era un
moment istoric pentru literatura română. Apăruse prima scriere pornografică cunoscută în
limba română. Specialiştii în istoria literaturii spun că limbajul licenţios au fost prezent
mereu în literatura universală. În literatura română, din ceea ce este cunoscut şi a rămas
scris, exemplele de scriere cu conţinut pornografic sunt inexistente până în secolul al XIX
lea. Cu toate acestea, etnografii şi specialiştii în literatură populară spun că, de fapt,
existau de când lumea creaţii populare pline de ”măscări”, care circulau în variante orale
şi povestite prin crâşmele satelor între bărbaţi. Primul care a aşternut pe hârtie şi a dat
glas public, glumelor pornografice şi a limbajului ”dezlegat” din popor a fost Ion Creangă.
Răspopitul din Humuleşti, veselul companion al lui Eminescu, a fost şi primul scriitor
român care a dat tonul creaţiilor pornografice în literatura română. Scrierile pornografice
la Creangă ”La Creangă este vorba despre doua texte cu limbaj licenţioas, primul scris
în 1876, şi este vorba de ”Povestea lui Ionică cel prost”, şi al doilea în 1877, ”Povestea
Poveştilor”. Sunt texte în care era prezent limbajul popular, fără perdea folosit în genere
de ţăranii moldoveni”, spune Constantin Parascan, profesor doctor, specialist în literatură

29
şi în opera lui Ion Creangă. În ”Ionică cel Prost”, povestea unui tânăr marginalizat dar
înzestrat cu celebra şiretenie din poveştile româneşti, descrie în cele mai mici detalii,
actul sexual. Creangă foloseşte pentru prima dată şi zicale populare cu, conţinut
pornografic, care circulaseră până atunci doar prin viu-grai. ”Scoas-o vînă cît o
mînă/Bortelită-n căpăţînă/Strujită la rădăcină/Şi cum o puse,/Cum se duse/Parcă fu,
pustiea, unsă!”. ”Practic, Creangă, în această povestire, foloseşte
multe expresii şi cântecele populare cu limbaj licenţios.
Acestea nu au fost inventate, circulau deja
prin lumea satului. Şi el le auzise la rândul
lui de la ţărani”, spune profesorul Parascan.
”Povestea lui Ionică cel Prost” este o snoavă
clasică românească, unde cel fudul nu este
întodeauna şi cel mai deştept, iar bogatul este
păcălit de sărântocul isteţ. În formatul clasic de
snoavă, este introdusă intriga pornografică şi
limbajul licenţios al ţăranului moldovean. Cealaltă
scriere pornografică, ”Povestea poveştilor”, este şi
mai încărcată de ”măscări”. Încă din titlu se vorbeşte
de ”Povestea P..ii”. Organul genital masculin fiind
de fapt vedeta întregii povestiri, în care la fel ca în
Ion Creangă în 1885 alături de povestirile clasice ale lui Creangă, cu aceeaşi
AC Cuza şi N.A. Bogdan savoare, sunt scoase în evidenţă metehnele
diferitelor clase sociale, naivitate sau şiretenia. ”În
acest text, Creangă nu are niciun fel de cenzură. Apare şi Sfântul Petre şi Iisus Hristos şi
preotul. Toţi într-o poveste cu limbaj licenţios. Chiar şi preotul are o păţanie deloc
ortodoxă”, adaugă Parascan. De ce a scris Creangă poveşti pornografice şi pudicul
Maiorescu Specialiştii în literatură spun că de fapt Creangă nu a vrut niciodată cu tot
dinandinsul să scrie pornografic. Nu ar fi venit ca o dorinţă interioară. Creangă ar fi lansat
atât ”Povestea Poveştilor” dar şi ”Povesta lui Ionică cel prost”, la un eveniment
parcticular, intrând în jocul junimiştilor. ”Ion Creangă a fost adus în Junimea de Mihai
Eminescu în 1875 când a prezentat capodopera sa ”Soacra cu trei nurori”. Junimiştii
ieşeni aveau obiceiul ca odată pe an să serbeze ziua înfiinţării Cenaclului, cu un banchet.
În 1876, Creangă a venit la primul lui banchet ca membru la Junimea.

30
 Regula era ca la acest banchet fiecare
trebuia să vină cu ceva, cu un text
licenţios, eventual cu teme
pornografice care să parodieze.

De precizat că erau doar

bărbaţi.

Femeile nu erau
acceptate la întrunirile
ieşenilor. Creangă a
venit şi el cu unul, trebuia
până la urmă să respecte regula.
Prima dată a venit cu ”Povestea lui
Ionică cel Prost”. Şi cum avea un talent
aparte de povestitor şi acel dulce grai, a făcut
Sediul Junimea
furori cu povestea lui”, explică profesorul Parascan.
Mai precis spun specialiştii, Eminescu, Vasile Pogor şi
Iacob Negruzii, hohoteau la fiecare frază a poveştii lui Creangă.
La sfârşitul poveştii, Creangă avea şi o dedicaţie, pentru poeţii fără talent(n.r. cărăcuda): ”
Scrisă de Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876 şi dedicată cărăcudei din
Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului”, se
arată în textul original. La banchetul de anul următor în 1877, Creangă, spun
cunoscătorii, era aşteptat ca pâinea caldă. ”Ştiau că se vor amuza copios. Avea acel
talent al povestitorului. Ştia să lucreze cu limbajul popular şi în acelaşi timp să-i ofere un
înţeles. În 1877, tot la un banchet al junimiştilor a prezentat Povestea Poveştilor.
Bineînţeles a avut un succes răsunător”, precizează Parascan. Se spune că părţile
preferate ale tuturor, acolo unde se amuzau cel mai tare, dar în special Pogor şi
Eminescu, erau momentul apariţiei ciudatei culturi pe pământurile ţăranului. ”Ţăranul,
după ce mântui de semănat se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului a venit de a
prăşit păpuşoii după rânduială şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă?
În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drăgălete de p..e, care-de-care
mai îmbojorate, mai dârze si mai răsbelite!”, dar şi ultima scenă în care preotul nu mai
poate scăpa de falusul, păstrat în cutie de vădană. Totodată prezenţa lui Creangă la
banchetul din 1876, coincide şi cu plecarea lui Titu Maiorescu la Bucureşti. Specialiştii
spun că Maiorescu era pudic şi accepta cu greu aceste jocuri şi lecturi pornografice.După
plecare acestuia, junimiştii au avut mână liberă la scrieri deocheate. Poveşti născute în

31
bojdeuca din Ţicău ”Aceste două poveşti au fost scrise de Creangă în perioada în care
locuia în bojdeuca de la Iaşi. Acolo locuia cu el şi Eminescu. Nu ştiu sigur dacă s-au
influenţat unul pe celălalt. Clar este că am descoperit, nişte versuri populare, comune,
atât în culegerile de foclor ale lui Eminescu, dar şi în ”Povestea lui Ionică cel prost”. Fie
le-a oferit Creangă lui Eminescu, fie acesta din urmă i-a servit drept sursă de inspiraţie,
cu acele culegeri de folclor”, spune
Parascanu. Povestitorul pornografic al
Junimii şi ”Anecdota primează” Specialiştii
spun că povesti, versuri şi anecdote
pornografice s-au mai spus la banchetele
Junimii. ”Au fost mai mulţi care au scris
pornografic şi le-au prezentat la banchet.
Chiar şi Pogor sau Iacob Negruzzi au avut
tentative. Cu toate acestea au rămas
cunoscute ale lui Creangă. Era cele mai
bune. La Junimea era şi o regulă la aceste
banchete. Ei spuneau ”anecdota primează”.
Cel care avea de spus o anecdotă bună,
întrerupea pe orice povestitor şi o spunea.
Dar trebuia să fie bună tare”, adaugă
Medalion cu Parascan. Talentul de povestitor,
Junimistii inclusiv de poveşti fără perdea i-au
adus lui Creangă un statut aparte la
petrecerile Junimii. Trei ani la rând la chiolhanurile
scriitorilor, Creangă a citit ”Povestea Poveştilor„, fără să-şi piardă
farmecul pentru ascultători. De altfel, Vasile Pogor şi alţi junimiştii după ce
continuau petrecerea la ”Bolta Rece” sau băteau crâşmele Iaşiului, îl rugau mereu
pe Creangă: ”mai spune una bădie, de aia de a ta”. ”Creangă îi întreba atunci. De care să
fie? ”Pe uliţa mare” sau pe ”uliţa mică” ? Pe uliţa mare însemna cu limbaj fără perdea,
licenţios, iar pe uliţa mică, poveşti serioase, ”cuminţi””, precizează Parascan
Bineînţeles la petreceri preferate erau poveştile ”deochetate” de pe ”uliţa mare”,
datorită talentului său de povestitor, dar şi a felului cum potrivea graiul, Creangă devenise
povestitorul Junimii. Despre petrecerile Junimii, spălate ”udate” cu multă băutură sunt
referinţe şi mai târzii. Pe o invitaţie de exemplu pentru unul dintre membrii, la banchetul
Junimii, la a 22 aniversare scrie. ”Mâncarea va fi fudulie, iar băutura temelie”. Povesti
pornografice tipărite fără voia lui Creangă Specialiştii spun că Ion creangă nici nu s-a
gândit vreodată să publice, cele două poveşti cu limbaj licenţios. ”În cartea pe care o

32
pregătea, nu au fost incluse aceste două poveşti. Nici nu dorea acest lucru. Erau două
scrieri, făcute pentru un eveniment privat, doar pentru acel eveniment, banchetul Junimii
şi care se citeau doar la petrecerile între bărbaţi ale scriitorilor.”, spune Constantin
Parascanu. După moartea scriitorului în 1889, totuşi manuscrisele cu cele două poveşti
pornografice au fost descoperite şi păstrate . În 1939, ele vor fi incluse pentru prima dată
într-un volul de ”Opere” cu toată creaţia lui Ion Creangă, de Ion Kirileanu care cu
aprobarea Curţii Regale a României scoate 100 de exemplare, destinate bibliotecilor şi
cercetătorilor. În perioada comunistă, cele două poveşti au fost bineînţeles interzise, fiind
difuate în spaţiul public pentru prima dată după 1990. Practic atunci au avut toţi cititorii
access la ele. Capodopere ale erotismului comic Cele două poveşti sunt comedii iar în
ciuda pudibonderiei sunt considerate de specialiştii în literatură drept capodopere ale
erotismului comic românesc. ”
Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie
dacă ar fi putut să citească această
capodoperă a erotismului comic.”,
spunea fillosoful român Gabriel
Liiceanu. Totodată specialiştii spun că
este şi o expresie a modului în care
foloseau ţăranii români, limbajul
licenţios pentru a se amuza. Este şi o
culegere de folclor care surprinde
atitudinea ţăranului român cu privire
la pornografie. ”Această "Povestea
poveştilor" a lui Creangă, spune Ion
Bogdan Lefter (foto) este cel mai
important, cel mai vechi şi mai
prestigios text al firavei tradiţii de
literatură erotică românească”,
spunea pentru jurnalul.ro în 2005
scriitorul, criticul şi istoricul literar Ioan
Bogdan Lefter. Totodată sunt
specialiştii care consideră că aceste
poveşti fără perdea ale junimiştilor,
Eminescu si reprezentau şi o mişcare de frondă, o
eliberare de pudoare şi o tendinţă de
Creanga
exprimare liberă.

33
 Cuprins:

Biografie pe scurt 3

Basmele lui Creanga 7

Operele sale 17

Partea nestiuta a lui Ion Creanga 18

"Povestea povestilor", de Ion Creanga, scrierea interzisa minorilor 21

Cum au aparut operele pornografice scrise de Ion Creanga 29

34
Redactori:

Burlan Gratiela Valentina

Burlacu Mihai Andrei

Gherghe Mihaela

Rotaru Cristina

Profesor Coordonator :

Stanciu Roxana

35