Domnia lui Carol cel Mare s-a caracterizat printr-o activitate impresionantă, continuând activitatea

tatălui său de extindere a hotarelor regatului franc, a cărui sfera de influență a ajuns înainte de
800 în contact cu Bizanțul. Fiul lui Carloman s-a refugiat la curtea regelui
longobarzilor, Desiderius al longobarzilor, care i-a susținut pretențiile de moștenire. Desiderius nu
renunță la planurile de unificare a Italiei, amenințând pozițiile papalității după ce a cucerit câteva
dintre orașele cedate anterior de către Pepin episcopului Romei. Chemat de Papa Adrian I, Carol
a inițiat la sfârșitul anului 773 expediții în Italia, cucerind Verona și asediind Pavia, reședința
regelui longobarzilor. În primăvară lui 774, când asediul era în curs, Carol a plecat la Roma, unde
a fost primit cu onoruri, iar Papa a obținut confirmarea Donației lui Pepin. Întors la Pavia, Carol a
cucerit cetatea după ce locuitorii eu s-au predat în urma izbucnirii foametei și epidemiilor.
Desiderius a fost închis într-o mănăstire. Carol a împărțit prăzile obținute armatei sale. A mai
intervenit în Italia în 776 pentru a suprima o revoltă în Friuli, în 781 când l-a instalat pe Pepin, fiul
său, ca rege, și în 787, când a inițiat o campanie în sud. Carol și-a luat titlul de Rex
Langobardorum, păstrând instituțiile longobarde, deși a fost nevoit să trimită franci de încredere
care să vegheze asupra intereselor sale.

Carol s-a angajat și într-un lung conflict cu saxonii pe care dorea să-i supună și să-i creștineze.
Saxonii atacau și jefuiau sistematic ținuturile de nord-est a regatului franc. În 772, aflat într-o
expediție împotriva saxonilor, a tăiat stejarul sacru Irminsul de lângă Paderboa. În 777 a capturat
bastioanele saxone de la Eresburg și Buraburg și a organizat o marca de protecție de-a lungul
văilor râurilor Ruhr și Lippe. Regele a realizat că nu va avea liniște la hotarele nordice cât existau
mici formațiuni saxone. Acesta a instigat triburile saxone împotriva celorlalte. În cele din urmă, a
ocupat întreagă Saxonie după ce anual, între 772 și 799, pornea o expediție în această regiune.
În 782, Widukind, un conducător local, a ridicat o parte a saxonilor împotriva lui Carol, ale cărui
represalii au fost dure: se consemnează că 4500 de saxoni au fost executați la Verdun în 782.
După trei ani de lupte, Widukind a cedat și a acceptat botezul. Carol a emis un capitular
în 785 prin care introducea pedeapsa cu moartea pentru cei care practicau obiceiurile păgâne
sau încălcau fidelitatea datorată regelui precum și pentru tulburarea ordinii publice. În 792,
saxonii s-au revoltat din nou, și după apte expediții, teritoriile au fost integrate în regat și au avut
loc deportări masive. În 797, a emis preveder mai blânde ce indică faptul că rezistență saxonă a
cedat. Sistemul de organizare al noilor provincii a fost consolidat, saxonii au fost acceptați în
rândul reprezentanților locali ai regelui, iar legea și dunarile saxone au fost permise și respectate.
Regatul franc cuprindea în hotarele sale întreagă Germanie, ducatele tribale fiind desființate sau
reorganizate.

În 777, când se pregătea de o altă expediție saxonă, Carol a fost vizitat de un guvernator
musulman din Saragossa, ce i-a cerut sprijinul în lupta cu emirul omeiad din Cordoba. Carol a
acceptat, iar în 778, ajuns în Spania, oastea a eșuat în față Saragossei, unde aliații omeiazi nu s-
au mai prezentat. Pe drumul de întoarcere, ariegarda lui Carol a căzut într-o ambuscadă
pregătită de basci la Roncevaux, căzând printre victime senesalul Eggihard și comitele palatului
Anselme; lupta este descrisă în Cântecul lui Roland. Carol a trebuit să instaureze o marca de
hotar la Tolouse ce proteja regatul franc de amenințarea arabă. În 797, francii, sub conducerea
lui Louis, au ocupat poziții în Spania, în 801 ocupând Barcelona, ce a devenit reședința unui
comitat.

La frontieră răsăriteană, teritoriile france erau jefuite de avari. După ce a aflat de înțelegerea
secretă dintre Tassilo, ducele Bavariei, și khagan-ul avar, Carol l-a acuzat de trădare și l-a închis
într-o mănăstire în 788, și a integrat ducatul sau în regatul franc, organizându-l în comitate,
numind un prefect, desființând instituția ducală, dar a permis legea bavareză. În 794, Tassilo a
fost adus la o adunare de la Frankfurt pentru a renunță la toate posesiunile ducale în numele său
și al familiei sale. Între 791-796, Carol a pornit din Ratisbona, fosta reședința a ducilor Bavariei, a
inițiat trei expediții împotriva avarilor. În ultima expediție, a distrus reședința khagan-ului, numită
ring, o vastă fortificație aflată la confluența Dunării cu Tisa. Teritoriul a fost organizat într-o marca
răsăriteană ce va juca un rol important împotriva invaziei ungurilor.
Carol a urmărit să-și extindă autoritatea asupra întregii Italii. Și-a impus controlul asupra ducatului
de Spleto și, în 787, a pornit o expediție împotriva ducatului de Benevent din sudul peninsulei ce
avea relații apropiate cu bizantinii. În urmă impunerii protectoratului asupra ducatului, francii și
bizantinii au intrat în conflict, a căror relații se răciseră de la cel de-Al doilea conciliu de la
Niceea din 787, ce condamnă iconoclasmul, când Carol a refuzat să adere la aceste concepții
considerate radicale. A ocupat Istria, regiunea dintre fostul regat longobard și Imperiul Bizantin.
În 797, Irina Ateniana, care guverna că regență în numele fiului ei, Constantin al VI-lea, l-a orbit
pe acesta, și s-a proclamat basileus pentru a-și legitimă puterea în față Apusului.