Florica Schuster-Rebreanu

AM GĂSIT CALEA

Nobila Doamnă (I) Nobila Doamnă (II)

Pentru Florica Rebreanu: Pentru Florica Rebreanu

Te-am cunoscut Acum, la ceas de seară,

Când ai venit Când isprăvii tot lucrul
În vis. Cu poezie rară,
Păreai deosebită Se-nfiripă în suflet
Şi te-ndreptai Noblețea jucăușă
Spre Paradis. Cu clinchetul de râset
E-un dar Al unei vii păpușe.
Ca lumea să-nţeleagă
Nobleţea Am cunoscut-o `ndată
Ce fiinţa-şi leagă. Și-am început acum
05.01.06. O convorbire-n taină
Pe-al stelelor ei drum.
**
Copii de aur
Ce-i țin eu de mână
În casa-cuvânt
Ad dori să vină.
**
Îți mulțumim –
Strigă ei în cor –
Pentru puntea de vorbe
Ce ne e de-ajutor

Să pătrundem în case

1
De inimi curate,
Și s-aducem acolo
Cristal-nestemate.

Ne ești frate, te știm

Din cuvântul ce-ai apus,
Poți să vi să ne vezi
Prin cuvântul de sus,

Iar în inima ta
Noi găsit-am locșor
Căutat de demult
Îmbrăcat doar cu dor.
**

Tu, noblețe zglobie,

Argintie și vie,
Îți mulțumesc
Mai mult decât
Pot să gândesc!

Iar acum pot

Doar prin gest
Să vorbesc.
**
Iar în gestul simbol
Se creează un gol,
Care-i plin de uimire,
Și în care cei doi
Se cunosc
În unire.

10.03.13.

Agenor Crişan

2
 Cuprins

Cuvânt introductiv.........................................................................4

Corespondenţa între Dana Octavia şi Laurenţiu Cîmpeanu...........9

AM GĂSIT CALEA....................................................................12
Cum ajungem la o gândire spirituală.......................................15
De ziua naşterii Maestrului iubit.............................................37
Sinea spirituală........................................................................43

Caietul nr. 2.................................................................................51

A X I O M E................................................................................51

Caietul nr. 3.................................................................................55

A F O R I S M E..........................................................................55

Caietul nr. 4.................................................................................58

Trăirile mele din lumea suprasensibilă........................................58
El a bătut la poartă...................................................................58
Trăirile mele spirituale, de când am pornit pe “Cale“.............60
Visuri antroposofice................................................................71

Caietul nr. 5.................................................................................79

După primul ciclu de 7 ani de pelerinaj pe „cale”...................79

3
 Cuvânt introductiv
Amintiri şi gânduri despre
părinţii mei sufleteşti

Ecaterina-Flora Rebreanu, care se recomanda Florica Schuster-

Rebreanu, şi căreia prietenii îi spunea Riţa, s-a născut la 12 ianuarie
1900 şi a fost al 13-lea copil din cei 14 din familia Vasile Rebreanu, în
care primul copil a fost Liviu Rebreanu, scriitorul numit Balzac al
României, al doilea copil a fost poetesa Livia Rebreanu (căsătorită
Hulea), al treilea Maria, (Mitzi), povestitoare excelentă, bucuria fraţilor
mai mici, măritată cu colonelul Stratt; ultimul copil a fost Tiberiu,
devenit avocat, apoi cercetător la Institutul de Lingvistică din Cluj.
Printre ei a fost Emil, ofiţerul care a murit spânzurat pentru iubirea lui
de neam, a fost Liviu, a fost un medic, altul pictor, altul funcţionar la
bancă.
Copilul preferat al învăţătorului Vasile Rebreanu şi al prietenului
său, poetul George Coşbuc, a fost Ecaterina-Flora, Riţa, care de la 5 ani
mergea cu tatăl ei la şcoală şi ştia lucruri pe care doar cei din clasa a
IV-a le învăţau. George Coşbuc o ţinea pe genunchi spunându-i poveşti
şi poezii, iar fotografia lui Vasile Rebreanu era aşezată deasupra uşii de
intrare în camera Ecaterinei-Flora până la ultima ei răsuflare, vis-a-vis
de patul lor, salutând-o în fiecare dimineaţă.
Tatăl celor 14 copii a murit când tanti Riţa, mama mea sufletească,
a avut 12 ani, iar Tiberiu cam 5-6 ani. Liviu Rebreanu şi Fany au
hotărât s-o crească ei, iar mama şi Tiberiu să rămână în grija Liviei şi a
soţului ei, Ovidiu Hulea, întemeietorul primului liceu românesc din
Aiud, liceul „Titu Maiorescu”.Ceilalţi copii erau mari şi nu aveau
nevoie de ajutor material. Aşa a ajuns Ecaterina-Flora Rebreanu din
Ardeal în România, în Bucureşti, unde Fany Rebreanu i-a transformat
viaţa în iad, pentru a-şi apăra propriul ei copil şi al medicului militar
Nicolae Becescu, Puia Rebreanu, canalizând dragostea lui Liviu spre
copilul ei şi nu spre sora ei, spre Riţa.
Prietenii lui Liviu Rebreanu au descoperit talentele ei artistice; aşa
a putut exersa 8-10 ore zilnic la pian, învăţând pianul acasă; a urmat
cursurile de Belle Arte, condusă de doamna Minulescu, care o ocrotea
şi îi spunea din când în când lui Liviu că Fany a bătut-o din nou pe Riţa,
fără ca aceasta să fie vinovată (o bătea zilnic), dar ea nu voia s-i spună
fratelui ei, pentru că el nu putea scrie nimic în zilele cu scandaluri. La

4
miezul nopţii, când soseau de la teatru (Liviu era directorul Teatrului
Naţional) ea se scula, veghea somnul de 2 ore al fratelui ei, îi făcea
cafeaua, apoi se culca până dimineaţa, când citea rândurile scrise de
Liviu în acea noapte sau descoperea o mulţime de hârtii aruncate la coş
şi nici un rând rămas valabil – atât era Liviu de pretenţios, fiecare frază
trebuia să fie concisă şi perfectă.
La terminarea liceului a primit o bursă pentru a-şi continua studiile
în Italia, şi Liviu, tutorele, trebuia să semneze că este de acord, dar el
nu a semnat în urma unui mare scandal cu Fany, care nu voia ca Riţa să
ajungă mai bine ca fiica ei. Lucra deja goblenuri mari, având doar o
schiţe, dar ea îmbina zeci de culori la acele cusături.
Pentru a scăpa din casa fratelui şi a lui Fany, tanti Riţa s-a măritat
cu ministrul de interne al României. Cu această ocazie a putut să-şi
revadă mama şi surorile, care au venit din Ardeal la nunta ei, iar mama
i-a spus că fetiţa ei de 18 ani are figura unei femei de 30 de ani. Atâta
durere a putut aduna în suflet în luptă cu răul, falsitatea, invidia, ura,
luptă care a maturizat-o înainte de vreme, dar care a ajutat-o să-şi
formeze un caracter de stâncă pe drumul Adevărului, Binelui şi
Frumosului.
Cum soţul ei o înşela cu oricare servitoare, s-a despărţit de el şi s-a
hotărât să plece în America.
Mergând la Aiud ca să-şi ia rămas bun de la mama ei, de la Livia,
Mitzi şi Tiberiu, a fost convinsă să mai zăbovească în Aiud. Aşa l-a
cunoscut pe căpitanul Mihai Schuster, (devenit colonel cu ordinul
Mihai Viteazul) de la vânătorii de munte, prieten, mai târziu, al regelui
Mihai. Au fost, fiecare din cei doi, unul pentru celălalt, marea dragoste
a vieţii lor, şi s-au căsătorit.
Ea a mers, împreună cu mama ei, la mormântul fratelui Emil, la
Ghimeş-Palanca, povestind apoi lui Liviu cele întâmplate, şi astfel s-a
născut romanul „Pădurea spânzuraţilor”.
Până să ajungă să locuiască cu soţul ei, Mihail Schuster, în
Bucureşti, au locuit la Aiud, la Beiuş, la Arad,, pe unde aveau nevoie
Vânătorii de Munte de unchiul Mişi (Mihai Schuster).
După plecarea regelui Mihai din ţară, el a rămas, influenţat de tanti
Riţa, rezistând chemării regelui, care-i spunea că vor veni vremuri
foarte grele peste oameni şi ţară după plecarea lui. Tanti Riţa i-a spus în
esenţă aşa: „Dragă Mişi, noi am avut parte până acum şi de zile foarte
bune şi mai puţin bune în această ţară; Tu porţi un glonţ între inimă şi
plămâni, din timpul luptelor pentru această ţară de pe frontul de Est, ai
primit ordinul Mihai Viteazul şi gradul de colonel, dar dacă acum fugi
de zilele grele ce vor urma, alege între mine şi regele Mihai, pentru că

5
eu voi rămâne aici.” Aşa a rămas unchiul Mişi aici, purtând glontele
până în septembrie 1981 (născut la 22 oct. 1899), trăind singur din
1974, 29 oct. ziua când a plecat tanti Riţa în lumea spirituală.
În 1949, după plecarea regelui şi după pensionarea unchiului Mişi,
fraţii Rebreanu s-au adunat din nou în Aiud, tanti Riţa şi tanti Livia
locuind în aceeaşi casă cu 2 apartamente din curtea Baroului (în curte
erau mai multe case).
Copii surorii ei, Livia, erau mari, Maria Hulea era profesoară de
muzică, măritată cu ofiţerul Gligor Pavel (care a stat 16 ani în Deltă şi
în Bărăgan, nevrând să trădeze un partizan), Mona Hulea (profesor de
desen, pictoriţă) era măritată cu dr. stomatolog Gruiţa, iar Puiu, atunci
necăsătorit, era antrenor de fotbal. Maria Stratt, care nu avea copii, l-a
alintat pe fratele ei, Tiberiu, toată viaţa. Acesta era căsătorit cu Ioana şi
avea un băiat (Ilderim Rebreanu).
În 1952, scotocind în pod printre cărţile cumnatului ei, Ovidiu
Hulea, tanti Riţa a descoperit cartea „Ştiinţa ocultă în rezumat. Evoluţia
lumii şi a omului”1 scrisă de Rudolf Steiner, carte care i-a schimbat
viaţa. Cumnatul nefiind în viaţă, sora ei n-a putut da nici o relaţie
despre Rudolf Steiner, dar fratele lui Ovidiu Hulea avea fiul, Lenau
(ing. agronom), căsătorit cu fiica lui Ioan Ionaşiu, din Timişoara, care a
participat la traducerea în limba română a celor 2 volume menţionate
mai sus, şi aşa tanti Riţa şi unchiul Mişi au luat legătura cu antroposofii
din România, mai întâi cu Ionaş, apoi cu Iustin Iustian, şi cum
întâlnirile la care se discuta despre antroposofie (ştiinţa spirituală, n.
red.) erau interzise în România de către regimul comunist, aceste
întâlniri erau mascate sub forma unor întâlniri de familie, în casa lui
Leni Hulea, care îşi primea fiul, nora, cuscrul şi prietenul Iustin,
împreună cu rudele din Aiud.
Tanti Riţa a citit de sute de ori cărţile lui Rudolf Steiner, le-a
memorat, a citit „Filosofia libertăţii” de 200 de ori, pentru a putea
medita la fiecare frază stând la cozile interminabile pentru alimente; a
început să înveţe limba germană la 52 de ani pentru a corecta
traducerile soţului, ale lui Iustin şi ale lui Ionaş, căutând cea mai
frumoasă formă literară din limba română.
I-am cunoscut în 1954-55 când aveam 12-13 ani; tanti Riţa avea
54-55, iar unchiul Mişi 55-56 şi nu aveau copii. Mama le-a prezentat pe
cei 3 copii ai ei după o „întâmplătoare” reîntâlnire cu unchiul Mişi,
1
A fost publicată în limba română în 1948 sub titlul „Ştiinţa spirituală. Vol.
II”, după ce, anterior, apăruse lucrarea, de acelaşi autor: „Teosofie.
Introducere în cunoaşterea suprasensibilă despre lume şi menirea omului”,
care purta în limba română titlul „Ştiinţa spirituală. Vol. I”. n. red.

6
după revenirea lor în Aiud (plecaţi în 1928-29). Pe mine m-au preferat,
dar vreo 2 ani i-am tot vizitat până a-mi câştiga dreptul de confidentă,
apoi de copil spiritual-sufletesc, mai ales al lui Tanti Riţa. Am aflat că
tare şi-a dorit copii şi, după modelul romanului „Emile” al lui Jean-
Jacques Rousseau, a scris în tinereţe o carte despre educaţia copilului,
iar atunci, prin 1956, scria despre autoeducaţie, rezultate ale
autoeducaţiei sale în şcoala lui Rudolf Steiner. Urmând exerciţiile pe
care mi le-a dat, povestindu-i visele mele deosebite, m-a condus de la
ateism şi liberă cugetare spre creştinism prin antroposofie.
Era greco-catolică (religie ce nu mai exista în România), măritată
cu un lutheran, iar Biserica lutherană nu avea preot şi stătea închisă
aproape tot anul. Tanti Riţa n-a vrut să treacă la romano-catolicism, ca
sora ei, Livia, care a ajuns să-l urască pe Rudolf Steiner, pe care nu-l
înţelegea, şi pe sora ei, Riţa, care scăpase de melancolia ei din tinereţe
şi copilărie datorită preocupărilor sale cu scrierile lui Steiner,
melancolie de care nu s-a putut elibera anterior nici în cei mai fericiţi
ani de căsătorie cu unchiul Mişi. Acum Tanti Riţa a renăscut, a revenit
la viaţă prin antroposofie. Sufletul ei cerea religie în fapte morale, nu
vorbe, nu demagogie, teme pe care le dezbătea combătând preoţii,
prieteni ce veneau în casa lor şi a Liviei.
Până în 1958 am tot copiat fragmente din scrierile lui R. Steiner,
am făcut, sub îndrumarea ei, exerciţii date de Rudolf Steiner, am citit
cartea ei „Am găsit calea”, şi abia pe urmă m-am apucat să copiez
cartea „Introducere în ştiinţa spirituală” (Ştiinţa spirituală. Vol. I), la 16
ani. A copiat pentru mine încă de 2 ori „Am găsit calea”, excelentă
carte pentru cei care încă nu-l cunosc pe Rudolf Steiner, dar care sunt
copţi, pregătiţi de viaţă pentru a înţelege adevărurile Ştiinţei spirituale.
Mi-a permis să le dau acelora care sunt însetaţi de aceste adevăruri şi
sunt oameni de caracter.
În 1963, mutându-se într-o altă casă de pe str. Avram Iancu, şi-a
rupt glezna de 2 ori şi a stat 5 ani în pat, cu piciorul zdrobit, gătind,
spălând şi scriind pe o planşă aşezată pe pat. Aceşti ani au înălţat-o
spiritual; exerciţiile, meditaţiile din toţi anii i-au deschis porţile lumii
spirituale şi a înţeles cauzele suferinţelor prin cele spuse ei de R.
Steiner şi de Domnul Iisus Christos. În acei ani şi-a definitivat
„Aforismele” sale. Au urmat câţiva ani cu bucurii în fosta casă a surorii
sale, Maria Stratt, pe care Primăria le-a închiriat-o lor (sora locuind în
altă casă din Aiud), unde, în ciuda durerilor fizice, a putut primi în
vizită pe cei dragi, nu numai pe Iustin şi Ionaş cu familia sa, pe tanti
Leni Hulea cu familia, ci şi pe Ines Ungureanu, pe Ion şi Maria Sârbu
de la Bazna, pe Titi Cazan de la Braşov, Nicolae din Alba, etc.

7
 În 1971 Primăria din Aiud a transformat casa în care stăteau ei în
Casa Pensionarilor, şi atunci s-au mutat la Piteşti, unde am cumpărat 2
apartamente în Cartierul Trivale, unde au locuit până în 1974 şi de unde
a reuşit să-i alunge o vecină prin scandalurile sale. Aşa au ajuns la
Tischer – Rupea, în satul natal al unchiului Mişi, unde Tanti Riţa a trăit
o vară plină de încântare şi bucurii de copil, iar în toamnă a plecat în
ceruri, iar pentru unchiul Mişi au urmat 7 ani de singurătate şi moarte
lentă a minţii şi a trupului, în casa bătrânească, alături de nepoţi, copiii
fratelui care a pierit în lagărul din Rusia (Iohann, Reghina şi Mihai),
putând discuta doar cu preotul lutheran, căruia i-a dat o parte din
traducerile cărţilor lui R. Steiner, copiate de tanti Riţa.
În acea vară petrecută la Tischer, tanti Riţa mi-a spus să iau toate
aceste cărţi la mine, la Piteşti, când ea n-are să mai fie pe pământ, şi
dacă va fi cândva în România o Societate Antroposofică, aceste cărţi să
rămână la acea organizaţie. Dar eu nu am putut să-i spun unchiului
Mişi, după moartea ei, că tanti Riţa ştia că el nu va mai munci nimic
fără imboldul ei, şi nu m-a lăsat sufletul să-i iau aceste comori, cât el
era în viaţă. Aş fi fost crudă şi rea dacă aş fi deschis măcar discuţia.
La înmormântarea lui, Reghina m-a căutat doar la telefon, nu mi-a
trimis nici o telegramă, ea fiind poştăşiţa din sat. Astfel am aflat de la
Tiberiu despre înmormântarea unchiului Mişi şi despre cărţile şi
manuscrisele luate de nepoata Pussy, Maria Gligor, care nu pricepea
nimic din ele, şi care, înainte de moarte, le-a predat bibliotecii „Liviu
Rebreanu” din Aiud, iar unele cărţi şi manuscrise au rămas la preotul
din Tischer, sat în care se află şi mormântul lor, cu inscripţia, din
Rudolf Steiner:

Was wir bergen in den Ceea ce adunăm în griji,

Sorgen Este haină a Pământului.
Ist der Erde Kleid. Ceea ce iubim, se păstrează,
Was wir lieben, ist Rămâne în veşnicie,
geblieben,
Bleibt im Ewigkeit.
Bucureşti, 31 decembrie 2006 Liana Toth

PS:
În toamna anului 2007 se vor împlini 33 de ani de la moartea lui
tanti Riţa, şi încă nu am întâlnit nici un antroposof de nicăieri cu o
voinţă şi o perseverenţă atât de mare ca a ei, un cristal ce emana şi
emană lumină.

8
 Corespondenţa între
Dana Octavia şi Laurenţiu Cîmpeanu

Dragă Dana Octavia,

Noi ne vedem în fiecare marţi, la ora l 8.00. Dacă ziua pică bine şi
pentru tine, atunci sună-mă la tel. 0722584832 sau 0369407371 şi atunci
îţi comunic şi locul unde ne întâlnim, deoarece nu ne vedem de fiecare
dată în acelaşi loc, din diverse motive pământeşti (nu oculte). Te
aşteptăm.
Cu bine!
Laurentiu.

Îţi mulţumesc frumos, Laurenţiu

Nu ştiu când va fi posibil să merg la Sibiu. Spun asta pentru că eu
lucrez, iar programul meu este în fiecare zi. Sper însă că în curând voi
putea să iau o zi liberă pentru a merge să mă întâlnesc cu voi, pentru că
îmi doresc asta din tot sufletul.
Oricum, gândurile mele bune vă însoţesc mereu.
Am să-ţi trimit acum ceva material de la Aiud. Daca tu crezi ca este
binevenit, poţi să le transMişi prietenilor de la Sibiu.
Numai Bun, Bine si Frumos etern,
Dana Octavia

Am "sorbit" cele două materiale trimise pentru care îţi mulţumesc din
suflet şi pe care le voi difuza, aşa cum doreşti, tuturor acelor străduitori
pe calea Antroposofiei pe care-i ştiu. Sunt texte preţioase pentru fiecare
dintre noi şi aşteptăm cu nerăbdare continuarea. Cred că ai o misiune
nobilă, şi anume de a face cunoscute aceste "comori" celor care au
nevoie pe acest drum de "combustibilul" corespunzător.
Cu bine!
Laurenţiu.

Din tot sufletul, Laurenţiu!

Vă voi povesti eu cum am făcut cunoştinţa cu antroposofia şi cu
aceste manuscrise. Da, este aşa cum spui tu. Încă de acum cinci ani, ele
au fost închise într-un dulap cu vitrină la biblioteca unde eu sunt
bibliotecară, fără să se fi uitat cineva la ele. Numai că, printre

9
manuscrise, se găsea si o poză, care a fost aşezată rezemat. Nimeni altul
decât Rudolf Steiner ne "privea" din acel dulap. Vezi tu? Undeva am
citit că ideile sunt sădite în lucruri. Poţi să treci de mii de ori pe lângă o
piatră, fără să o observi... şi dintr-o dată observi acea piatră. Deci ideea
era sădită in mine, însă fără să ştiu. Eu nu ştiam nimic atunci despre
Rudolf Steiner şi despre Antroposofie, însă de câte ori treceam pe
lângă acel dulap, ceva mă atrăgea. Uneori când treceam pe lângă el, fără
să-i dau importanţă, când ajungeam cu spatele, simţeam o reală
atingere.
Am hotărât să văd de ce simţeam aşa. Am început să citesc
manuscrisele şi inima a început să-mi bată tare. Simţeam că trebuie să le
am. Atunci am început să le copiez pe nişte foi, la serviciu. Scriam
uneori pagini întregi, alteori nu scriam, pentru că eram ocupată cu
diverse îndatoriri. În cinci ani am reuşit să copiez 8 caiete dintr-un total
de 19 manuscrise, unele având 2-3 sau chiar 4 caiete. Acasă, copiam de
pe foi în nişte registre, fiind foarte atentă să scriu cât mai frumos, cât
mai ordonat. De multe ori simţeam prezenţa "Matuşicii Riţa" (aşa îmi
place mie s-o numesc pe Florica. Ulterior am cunoscut-o pe fata Liviei,
pe tanti Puşi şi împreună îi spuneam aşa mătuşii ei). Parcă se uita la
mine în timp ce scriam.
În toţi aceşti ani mă întrebam ce trebuie să fac cu ceea ce copiam,
transcriam şi acum redactez. Acum 3-4 ani am scris chiar o scrisoare
Societăţii Romane de Antroposofie, dar a rămas neexpediată. Ceva m-a
oprit să trimit acea scrisoare. Acum tu m-ai găsit şi sunt foarte fericită să
vă dăruiesc ceea ce şi eu am primit în dar şi, mai mult, sunt absolut
convinsă ca aţi fost aleşi de însăşi "Mătuşica Riţa" pentru a vă da
curajul de a merge mai departe pe "Cale" Am terminat de redactat încă
un caiet azi dimineaţă.
Numai Bun, Bine si Frumos etern,
Dana Octavia.

Dragi prieteni,
Îndeplinesc cu mare bucurie o rugăminte şi o dorinţă a unei prietene
"străduitoare" pe aceeaşi cale pe care mergem şi noi. Textele sunt foarte
preţioase pentru noi deoarece ne furnizează tocmai "combustibilul"
necesar să mergem mai departe atunci când ne este mai greu.
Cu bine!
Laurenţiu.

10
AM GĂSIT CALEA

11
 AM GĂSIT CALEA

Cum ajungem la o gândire spirituală

De ziua Maestrului
Liturghie în fiecare gest
Spovedanie cu Mişi

Septembrie, 1956
Ce îi mână oare pe oameni de-a scrie istoria vieţii lor proprii?
Cred că nevoia de a mărturisi, nevoia de-a se elibera de ceea ce le
umple fiinţa interioară. Este adevărat că într-o mărturisire pe care-o
citesc ceilalţi oamenii nu va fi decât un adevăr căutat, un adevăr care să
nu atingă acele părţi ale sufletului omenesc care l-ar compromite în faţa
celorlalţi. Nu va fi adevăr care să spună cele mai profunde porniri,
patimi, pasiuni şi pofte. De la acest lucru îi opreşte pe oamenii, mai
totdeauna, vanitatea de a nu fi priviţi ca imperfecţi, ca fiinţe josnice, de
care ceilalţi nu fac decât să se ferească, ne acordându-le iertare şi
înţelegere. Mai este şi motivul că oamenii nu se cunosc bine pe ei înşişi,
deoarece nu s-au adâncit în propriul lor suflet, cu ochiul criticului
nepărtinitor, obiectiv.
Istoria unei vieţi nu constă numai din ceea ce observă oamenii
unul despre celălalt, căci ceea ce observăm la altul nu este purul adevăr,
deoarece nu suntem obiectivi decât în măsura în care ne dictează
propriile interese obiective. De aceea, nu putem cunoaşte cu adevărat
un om, chiar dacă trăim alături de el de-a lungul vieţii. Manifestările
exterioare nu sunt omul adevărat. Mai ales în actuala epocă, oamenii au
ajuns să fie actori desăvârşiţi - pentru a mă exprima aşa -, ei joacă
întotdeauna un anumit rol în faţa celorlalţi oamenii şi de cele mai multe
ori şi în faţa conştiinţei lor. Care este oare motivul? Epoca actuală se
caracterizează prin marea inteligenţă la care-au ajuns oamenii, fără ca,
în acelaşi timp, să-şi fi dezvoltat la acelaşi nivel şi simţul moral interior.
Acest lucru îl putem observa fiecare din noi, dar de aplicat îl poate
aplica numai acela care şi-a făcut o cultură spirituală, rezultată din
studierea adevărurilor emise de antroposofie. Pentru acela care nu
cunoaşte aceste adevăruri, va fi greu să creadă că abia prin asemenea
studii putem ajunge să cunoaştem lumea şi omul cu adevărat.
Aici nu vreau să explic pe larg ce este ştiinţa spirituală. Ea poate fi
cunoscută numai prin ea însăşi, însă vreau să spun că acela, care-a
adâncit aceste adevăruri, este capabil să judece pe semenii săi, şi în

12
general viaţa şi lumea, cu totul altfel decât ceilalţi oamenii. Un
asemenea om a pornit în cunoaşterea lumii cunoscându-se mai întâi pe
sine însuşi, în strădania sa interioară, în aşa fel încât nu există gând,
sentiment, dorinţă, impuls, pe care să nu le poată analiza şi cunoaşte, nu
din punct de vedere subiectiv, ci în ceea ce sunt ele cu adevărat,
excluzând cu totul sentimentele sale egoiste, care-l fac în general orb pe
acela care este în joc. La această perfectă cunoaştere de sine se poate
ajunge numai dacă omul a coborât până în tenebrele subconştientului
său de mii de ori, ca şi cum ar fi un străin care analizează sufletul altuia
şi nu pe-al său. Acest lucru nu este uşor, căci este nevoie de o forţă pe
care oamenii nu sunt dispuşi să o desfăşoare pentru a-şi scruta mereu
fiinţa proprie pentru a aduce afară (în conştienţă) ceea ce zace adânc,
adânc înrădăcinat în subconştientul nostru. Vorbesc numai în trecere
despre aceste lucruri, pentru a înţelege ce va urma, în legătură cu viaţa
încă interioară, văzută de mine prin prisma vieţii spirituale pe care o
trăiesc acuma.
Am făcut mii de exerciţii de adâncire lăuntrică, de câţiva ani
încoace, ajungând să mă cunosc destul de bine, căci aceste exerciţii le-
am făcut în legătură cu propriile mele trăiri, pe care le-am avut de-a
lungul întregi mele vieţi, începând cu anii, până la punctul unde mă
poate duce amintirea, pe care mi-am cultivat-o în felul acesta. Acum
sunt capabilă să pot judeca obiectiv propria mea entitate sufletească,
fără a fi nevoită să mă opresc în faţa zidului egoismului, care altădată
m-a făcut să fiu atât de dureros lovită, din cauză că viaţa mea s-a
desfăşurat aşa cum s-a desfăşurat, şi nu aşa cum am dorit să se
desfăşoare după schimbările şi dorinţele mele personale. Cred că
aproape toţi oamenii trec prin aceleaşi suferinţe de-a lungul vieţii, când
nu se pot realiza aşa cum îşi formează ei idealul.
Atâta ştiu, în mod precis, că am fost o revoltată, o mare revoltată,
că viaţa a fost vitregă cu mine şi nu mi-a dăruit ceea ce sufletul meu
cerea. Am fost nenorocită până la vârsta de 52 de ani, că nu m-am putut
dezvolta aşa cum mi-au fost tendinţele mele interioare. Aş fi murit
astfel, complet lipsită de credinţa în Dumnezeu, de încredere în oameni,
în lucruri superioare, în nobleţea adevărată, adevăr, cinste, în existenţa
şi nemurirea sufletului şi multe, nesfârşit de multe lucruri minunate,
dacă la 52 de ani, nu mi-ar fi căzut în mână, în mod absolut miraculos,
volumul al II-lea din „Ştiinţa spirituală” (Ştiinţa ocultă în rezumat, n.
red.).

13
 De când mi s-a întâmplat acest lucru, într-o seară de noiembrie (11
noiembrie 1952), viaţa mea trecută a murit cu desăvârşire, s-a topit cu
desăvârşire, cum se topeşte gheaţa la un soare arzător primăvara,
renăscându-mă din nou, ca pasărea Phönix din propria cenuşă. Pot
vorbi cu toată liniştea şi tăria despre Dumnezeu al meu propriu, un
Dumnezeu care a intervenit atunci când viaţa mea ajunsese la pragul
zădărniciei, la pragul banalităţii în care trăiam şi care-a fost durerea
întregii mele vieţi. Aceste lucruri nu pot fi redate în cuvinte, căci ele
sunt însăşi viaţa mea, simţirea mea cea mai adâncă, sunt crezul meu cel
mai sfânt! Cine ar pune la îndoială ceea ce scriu eu aici, înseamnă că în
viaţa lui nu a avut niciodată trăirile pe care eu le-am avut şi înainte şi
după ce am întâlnit în calea vieţii mele, viaţa minunată pe care mi-a
deschis-o acea carte, întâlnită absolut din întâmplare!...
Ştiu acuma însă, că asemenea întâmplări au loc în legătură cu ceva
mult mai profund decât suntem dispuşi să judecăm în mod obişnuit.
Cum aş putea spune că este o simplă întâmplare oarbă, când această
întâmplare mi-a schimbat fundamental întregul curs al vieţii, mi-a
schimbat concepţia despre lume, despre fiinţa mea, despre suferinţele
vieţii mele întregi, mi-a schimbat valoarea tuturor lucrurilor, valoarea
tuturor oamenilor, valoarea naturii întregi, valoarea întregului
univers?!!! Această “întâmplare” mi l-a dat pe Dumnezeu mie, care nu
credeam în ruptul capului că există, mi-a dat credinţa în idealul suprem
spre care ne îndreptăm toţi oamenii, chiar dacă nu ştim, mi-a dat
puterea să-mi transform gândurile, sentimentele, voinţa, să le îndrept cu
totul spre idealul suprem, să le cultiv în sensul acesta, care singurul ne
dă cheia problemelor şi enigmelor pe care le întâlnim în lume şi care ne
fac viaţa atât de tristă şi goală. Nu un ideal pe care-l presimt numai, ci
un ideal pe care-l recunosc în fiecare gest, în fiecare manifestare a lumii
din jurul meu şi a întregului univers.
Recunosc cu durere că nu toţi oamenii cer un asemenea adevăr, un
asemenea ideal pe care să-l urmeze. La începutul disciplinei spirituale,
pe care am primit-o cu entuziasm de care nu cred că sunt mulţi oamenii
în stare, credeam că este ceva ce orice om cinstit trebuie să înţeleagă şi
să dorească: a şti cine este el, a şti ce are de făcut pentru a se clădi pe el
însuşi, pentru a corespunde unui ideal, grandios, arătat nouă prin
antroposofie, şi de-a şti încotro îl duc paşii lui în viitor, spre atingerea
acestui ideal suprem!!! Cât am fost de naivă în entuziasmul meu
înflăcărat! Încet, încet, am început să observ că oamenii nu caută
Adevărul, ci caută un compromis oarecare pentru a trăi viaţa cât mai

14
uşor şi cât mai fără griji, fără a se frământa deloc dacă ceea ce fac este
adevăr sau nu, dacă ţinta spre care merg o cunosc sau nu.
Durerea ascuţită pe care-o simt în inima mea mai curând, şi cu atât
mai de nesuportat, a fost aceea când am aflat că tocmai fiinţele pe care
le-am iubit mai mult şi în care credeam mai mult că ar avea cele mai
înalte tendinţe spirituale, s-au dovedit cele mai pline de prejudecăţi, s-
au dovedit cele mai fanatice şi mai strâmte în vedere, considerând
adevărurile spirituale magnifice pe care le poate atinge un om, drept
erori, mulţumindu-se cu nişte practici banale, mărunte, fără a cunoaşte
nimic din ceea ce este cu adevărat magnific şi grandios pentru un
asemenea om care crede cu adevărat în Dumnezeu şi într-o lume în
care merge, spiritual, după moarte! Aceste lucruri m-au făcut să sufăr
îngrozitor, dar entuziasmul meu a crescut pentru ceea ce am descoperit,
şi am învăţat că eu sunt altfel decât mulţi alţi oameni şi, prin urmare,
calea mea de înălţare sufletească este alta decât a multor alţi oameni.
Înţelepciunea ne-o putem câştiga numai treptat şi cu grele
suferinţe! Uneori suntem descurajaţi şi ne simţim descurajaţi si singuri,
dar ştiu că astfel decurge evoluţia şi unul este pe-o treaptă mai înaltă,
altul pe una mai inferioară, dar toţi suntem fraţi şi trebuie să ne iertăm
unul pe altul, să ne înţelegem şi să ne iubim.

9. X. 1956

Cum ajungem la o gândire spirituală.

Am discutat săptămâna trecută cu Nicu M. despre faptul dacă ceea

ce emite ştiinţa spirituală este sau nu o gândire subiectivă. La aceste
discuţii am întrerupt întrevederile noastre, căci între timp a fost operat
de apendicită.
Desigur, nu-l condamn pentru că nu a pătruns încă specificul
ştiinţei spirituale. El este îmbâcsit de dogma bisericii catolice în aşa
măsură, încât cu greu va putea fi penetrată carapacea care-i ascunde
adevărul. Mă tot frământ să găsesc modalitatea de-a sparge acea
carapace care face atâta rău în lume şi care opreşte pe mulţi oameni, cu
tendinţe de înălţare, să rămână la un nivel inferior spiritual, pentru că ei
n-au ajuns prin dogmă la adevăr, ci numai să se închidă în limitele unei
gândiri limitate tocmai prin faptul că ceea ce au primit ca adevăruri nu
este permis să se reflecteze, căci ar însemna o lipsă de credinţă în

15
Dumnezeu. Eu mă minunez neîncetat de acest fel de-a vedea credinţa şi
lumea.
În secolul douăzeci, în secolul descoperirilor celor mai
neînchipuite, să mai poată dăinui acest fel de-a concepe realitatea! Ar
însemna ca în felul acesta să reducem divinitatea la un nivel mai scăzut
decât al oamenilor de ştiinţă ai lumii fizice! În cazul acesta au dreptate
oamenii care nu cred decât în ceea ce le revelează mintea legată de
simţuri. Oare nu însemnă lipsă de credinţă tocmai faptul că nu
reflectăm cu gândirea sănătoasă asupra celor care ni s-au dăruit ca
adevăruri ale credinţei şi să judecăm astfel, prin convingerea noastră
proprie la înţelegerea lui Dumnezeu şi a unei lumi spirituale?! Ce este
mai sigur pentru noi decât faptul că prelucrăm, ceea ce auzim, cu
ajutorul raţiunii noastre, în orice domeniu al lumii. Căci, atunci când
ceva din lumea exterioară face o impresie asupra mea, nu mă liniştesc
până nu mă conving, prin propria mea reflexie, asupra lucrului care mi-
a stârnit dorinţa de-a reflecta. Cine lucrează în mine în felul acesta? Ce
fiinţă zace în mine, care mă îmboldeşte din interior, spre a-mi explica
ceea ce acţionează asupra mea din lumea exterioară? Este spiritul meu
care lucrează, cu ajutorul gândiri, să găsească adevărul. Prin mijlocirea
sufletului, impresiile lumii exterioare sunt duse în interiorul omului, iar
spiritul le prelucrează, păstrând pentru sine ceea ce este dus în
eternitate, iar restul se adaugă la destinul omului, care trebuie
compensat de-a lungul întrupărilor succesive.
Cum se ajunge deci la o convingere personală asupra fiinţei
noastre proprii şi asupra existenţei lui Dumnezeu? Prin dogmă, în nici
un caz nu! Cine acceptă numai adevărurile emise prin autoritatea
dogmei, acela trebuie să recunoască cinstit că el însuşi nu a contribuit
cu absolut nimic la cunoaşterea adevărului. El le-a primit de-a gata,
ceea ce înseamnă că el n-a făcut uz de gândirea lui, care este cea mai
înaltă facultate a omului pe pământ, şi care nu poate fi bănuită de
subiectivism; gândirea o putem considera subiectivă numai dacă nu o
cunoaştem îndeajuns, considerând-o o plăsmuire a noastră, ca pe
celelalte însuşiri ale noastre: sentimente de tot felul şi voinţa pe care o
folosim în slujba fiinţei noastre subiective.
Cum putem fi convinşi că gândirea este de-asupra tuturor
celorlalte fenomene ale lumii? Tot prin gândire! N-am putea cunoaşte
nici sentimentele noastre, nici lumea exterioară, dacă n-am avea
gândirea. Lumea ne-ar părea ca o juxtapunere de lucruri colorate, de
diferite forme şi mărimi, dar nu am putea şti nimic despre ele dacă nu

16
am putea gândi. Gândirea este cea care le dă valoare tuturor lucrurilor şi
fenomenelor lumii, precum şi sentimentelor noastre personale. Ea trage
fire de legătură de la un lucru la altul, şi astfel ajungem la a înţelege
ceea ce percepem prin simţuri ca senzaţii în propriul nostru suflet.
Prin urmare, în clipa când, cu ajutorul gândirii, identific propriile
mele senzaţii, înseamnă că gândirea este obiectivă. Dacă ar fi
subiectivă, n-aş putea identifica sentimentele ca fiind ale mele. Deci,
prin gândire pot judeca şi propria mea fiinţă şi lumea din afara mea. Tot
prin gândire am ajuns să ştiu că trupul meu este tot o percepţie, ca şi
percepţiile lumii exterioare. Aşadar în mine există ceva permanent, care
nu este trecător, ca impresiile primite prin simţuri şi ca senzaţiile mele,
care agită mereu valuri în interiorul meu. Acel ceva permanent este Eul
meu, este individualitatea mea. În el lucrează spiritul, care nu este
trecător, şi care evoluează mereu prin ceea ce sufletul, ca mijlocitor
între el şi trupul fizic, îi aduce ca hrană. Pe acest fapt se bazează
evoluţia întreagă. Spiritul transmite sufletului ceea ce este Adevăr, Bine
şi Frumos etern, transformând părţile sufletului, în decursul evoluţiei, în
aşa fel încât omul să corespundă menirii pentru are a fost creat: de a fi o
expresie a spiritului.
Mulţi oameni cred că un om care gândeşte nu este sociabil, nu ar
avea sentimente, ca aceia care se lasă duşi de emoţiile momentane.
Tocmai aici însă, oameni care gândesc, au sentimente cu mult mai
profunde decât ceilalţi oameni! Prin faptul că gândesc, ei cunosc şi
sentimentele pe care le au şi le ştiu conduce, fără a se lăsa stăpâniţi de
senzaţii trecătoare, care aruncă mereu valuri în viaţa omului. Un
gânditor care cunoaşte ştiinţa spirituală ştie că în gândire se cuprinde
atât sentimentul cât şi voinţa, formând o unitate. Prin autoeducaţia pe
care şi-o face prin liberă voinţă, el poate să-şi stăpânească emoţiile, el
este stăpân, cu ajutorul gândirii, atât asupra sentimentelor cât şi asupra
voinţei sale. Nu este uşor acest lucru, căci el trebuie să lupte mereu cu
sine însuşi şi trebuie să coboare uneori în sufletul său, pentru a-şi putea
educa atât simţirea cât şi voinţa. Cu cât vor fi oameni mai demni şi mai
superiori în viitor, cu atât vor putea să-şi dea o asemenea educaţie,
înainte de a se lăsa împinşi mereu încoace şi încolo de senzaţiile care
vin şi trec şi care sunt stăpâni în ei, făcându-i atât de imperfecţi!
Credeam că un om care-şi exteriorizează sentimentele şi emoţiile
este superior unuia care ştie să şi le ţină în frâu. Cu toate acestea, la
stadiul actual de evoluţie preţuim cu mult mai mult un om care-şi arată
sentimentele, decât unul care ştie să şi le reţină. Dacă însă vom urmări

17
pe aceşti oameni, vom observa că cei care şi-au arătat emoţiile prin
lacrimi şi multe vorbe sunt superficiali în tot ceea ce fac în viaţă, pe
când aceia care ştiu să-şi ascundă emoţiile şi ştiu să se reţină sunt cu
mult mai profunzi şi se poate conta mai mult pe ei. Oamenii însă vor să
trăiască clipa, indiferent ce se va întâmpla mai târziu! Ştiinţa spirituală
însă ne învaţă să trăim pentru viitor, pentru viaţa adevărată, nu pentru
cele trecătoare. Acestea sunt numai un simbol, numai o expresie a vieţii
adevărate care-i este destinată omului.
Ştiinţa spirituală trebuie înţeleasă în sensul că spiritul nostru,
gândirea noastră, este îndrumată spre ceea ce este veşnic în om. Ea ne
arată ce înseamnă acest veşnic, ne îndrumă cum să reflectăm noi înşine
asupra lui. Cercetătorul spiritual ne arată numai schema lumilor
spirituale şi sufleteşti; pe această schemă însă, noi suntem chemaţi ca
prin reflexie să ne putem integra o convingere proprie despre
adevărurile spre care ni se atrage atenţia. Acest lucru înseamnă că nu
putem fi antroposofi, în sensul adevărat al cuvântului, dacă privim
numai în mod abstract învăţăturile spirituale, la fel cum facem cu
învăţăturile lumii fizice! Nu! Antroposofia nu este o cultură oarecare pe
care ne-o integrăm pentru a arăta celorlalţi oameni cât suntem de
înţelepţi, ci prin studiul ei trebuie să ajungem să ni se deschidă o
înţelegere mai profundă a lucrurilor, o înţelegere pentru care cuvintele
sunt numai un mijloc de-a ajunge la ceea ce zace în dosul cuvintelor, la
ceea ce-a făcut să se găsească o posibilitate de exprimare prin cuvânt.
De exemplu, cum putem exprima ceea ce simţim despre Dumnezeu,
cum putem comunica prin cuvinte ceea ce se exprimă prin muzică? Nu
există cuvinte care să exprima asemenea simţiri, acestea le trăieşte
fiecare, după gradul lui de evoluţie la care-a ajuns. Un om evoluat
spiritualiceşte simte altfel natura decât un sălbatic. Şi acela iubeşte
natura, şi el se bucură de frumuseţea ei, dar cu totul altfel decât cel ce-a
pătruns misterele existenţei!
S-ar putea spune că un om care a primit calea spirituală, dată de
antroposofie, îşi sugerează adevărurile emise de aceasta, şi când ajunge
să vadă spiritualiceşte (la clarvedere), n-ar fi decât ceea ce i-a sugerat
cercetătorul spiritual. Acest lucru îl poate spune numai acela care nu a
reflectat el însuşi asupra afirmaţiilor sale. Ceea ce ne transmite
cercetătorul spiritual, trebuie să reflectăm cu ajutorul gândiri noastre, şi
apoi să credem, adică să ne facem din aceste comunicări o concepţie de
viaţă individuală. Tocmai acest lucru îl accentuează mereu autorul
ştiinţei spirituale. El nu ne poate dărui nimic, dacă în noi nu există forţe

18
spirituale necesare pentru a judeca nepărtinitori cele comunicate! De
aceea antroposofia este încă atât de greu de înţeles la început. Totuşi,
aceia care au în ei trezite anumite facultăţi, presimt adevărul celor
comunicate imediat, căci ei au fost flămânzi să primească această hrană
spirituală superioară. Există mulţi oameni care înţeleg adevărurile
spirituale date de antroposofie, dar nu sunt încă maturi de a prelucra
propriile lor principii care se găsesc în ei în stare latentă. Pentru a
prelucra aceste adevăruri este nevoie de fantezia morală, care este cel
mai înalt grad de evoluţie la care poate ajunge un om pe pământ.
Pentru ca un om să poată ajunge la o ţintă, oricât de neînsemnată
ar fi aceasta, trebuie să se fi trezit în el o anumită dorinţă pentru
atingerea ei. Cum se trezeşte această dorinţă? Prin imaginaţie. Îmi fac o
anumită reprezentare, mai întâi, despre idealul pe care voiesc să-l ating.
Fără o asemenea reprezentare nu aş avea elanul necesar pentru
atingerea ţintei. Prin urmare, mai întâi în mine trebuie să se trezească,
cu ajutorul intuiţiei mele, o anumită imagine, în legătură cu o percepţie
oarecare, şi cu ajutorul fanteziei mele (după gradul de dezvoltare la care
am ajuns) se trezeşte în mine o dorinţă puternică, dublată de voinţă,
pentru atingerea ţintei spre care tind. Dacă nu ar avea fantezie, oamenii
nu ar săvârşi absolut nimic din ceea ce face parte din domeniul
spiritual. Tot ce cunoaştem în lume ca ştiinţă, artă, literatură s-a
înfăptuit cu ajutorul imaginaţiei oamenilor.
Putem observa cum în fiecare om lucrează în mod diferit această
fantezie. La unii rămâne pură fantezie, dacă în slujba ei nu au pus o
dorinţă puternică şi voinţa necesară pentru a se putea înfăptui ceea ce
gândirea lor a creat în sufletul lor drept idealul pe care trebuie să-l
atingă. Câţi visători cunoaştem în jurul nostru, dar care nu sunt capabili
să pună în practică dorinţa lor de-a atinge idealul pe care-l râvnesc.
Care este motivul că ei nu pot pune în practică ceea ce visează, ceea ce
doresc cu înflăcărare? Motivul este lipsa de voinţă. Voinţa este o forţă
spirituală, care este foarte puţin dezvoltată în oameni până în prezent.
De exemplu, cu gândul meu, cu fantezia mea, pot merge până în China
într-o clipă, dar pentru a realiza acest gând, este nevoie de a pune voinţa
mea la contribuţie, ceea ce înseamnă că întreaga mea fiinţă trebuie să
participe, prin acţiune, la îndeplinirea dorinţei mele de a merge în
China. Prin urmare, fantezia oamenilor lucrează independent de voinţa
lor şi, prin aceasta, spunem despre oameni că au visuri, că au idealuri.
Pentru a atinge aceste idealuri însă, voinţa joacă un rol principal.

19
 Ceea ce se înţelege prin antroposofie prin fantezie morală, este cu
totul altceva decât fantezia despre care am vorbit mai sus. Cine a ajuns
să aibă facultatea fanteziei morale, a ajuns deja la un înalt grad al
evoluţiei sale spirituale. Un asemenea om posedă în el atât fantezia
despre care am vorbit, precum şi voinţa necesară pentru înfăptuirea
idealului spre care tinde. În el sunt trezite forţe morale, care sunt atât de
puternice încât nimic nu-l poate face fericit, decât faptul de-a acţiona, în
aşa grad mare, încât să-şi atingă ţinta morală supremă pe care şi-a
propus-o. Un asemenea om nu mai trebuie să fie îndrumat din afară să
acţioneze în sens moral, deoarece el acţionează din iubire pentru
acţiune, deoarece fantezia sa morală şi-a pus drept ţintă cel mai înalt
ideal pe care un om şi-l poate pune: să se transforme pe sine însuşi, în
sensul cel mai înalt la care poate fi transformat un om, conform menirii
sale de om.
Care este această ţintă atât de înaltă pe care-o urmează un om care
a ajuns la gradul când se conduce după fantezia sa morală? Este religia
pe care ne-a propagat-o Christos. Este calea care duce la atingerea ţintei
zeilor, în legătură cu devenirea omului. Este transformarea omului
întreg în ceea ce Christos ne spune atunci când ne învaţă cum să
devenim “asemenea Lui”. Numai oamenii care au trezită în ei forţa
fanteziei morale vor înţelege ceea ce am scris aici! Începând cu secolul
douăzeci, vor fi tot mai mulţi oameni în care se va trezi această forţă.
Un asemenea om nu mai are un ideal care să tindă spre a ajunge la
glorie pământească şi alte asemenea interese, ci va lucra asupra fiinţei
sale întregi, clădindu-se din nou, piatră cu piatră, pentru a deveni
templul lui Christos. Nu este uşoară o asemenea autoclădire a fiinţei
sale, dar un asemenea om nu poate acţiona decât în sensul acesta, când
în el şi-a făcut loc un asemenea ideal. Pentru el ar însemna moartea, ar
însemna mutilarea fiinţei sale interioare, dacă n-ar acţiona cu toate
forţele morale din el în felul pe care-l indică “calea strâmtă şi îngustă”
care duce la viaţă şi pe care puţini oameni au găsit-o.
Aceste lucruri le scriu din preaplinul sufletului meu, căci am
experimentat personal toate câte le scriu: viaţa mea nu ar avea nici un
sens dacă nu aş acţiona din fantezia mea morală, m-aş veşteji şi m-aş
prăpădi dacă aş părăsi-o! Chiar dacă numai eu singură pe pământ aş
urma această cale, nu m-aş descuraja, deoarece sunt convinsă pe deplin
că numai astfel omenirea are un sens pe pământ şi altă menire nu i se
poate găsi, decât aceea pe care-o indică antroposofia. Cine ar spune că
nu este sigur că este aşa, nu poate decât să recunoască faptul că încă în

20
el nu sunt trezite forţele spirituale necesare pentru a putea înţelege
aceste lucruri. Toţi suntem chemaţi de-a ne trezi aceste forţe, dar nu toţi
suntem încă la gradul de evoluţie când o putem face. Cineva ar putea
spune că antroposofii sunt egoişti. Acest lucru nu este însă adevărat,
deoarece antroposofii nu fac paradă de cunoştinţele lor decât în măsura
în care ei pot stimula pe semenii lor, pentru a trezi şi în ei anumite
imagini de gândire, care există în fiecare om în stare latentă.
Am făcut şi eu anumite greşeli, după cum au făcut toţi aceia care
„plini de entuziasm cinstit faţă de cunoaştere” am împărtăşit şi
semenilor noştri măreaţa descoperirea a adevărurilor despre om şi
menirea sa pe pământ. Tocmai pentru că nu-mi făcusem încă o
autoeducaţie spirituală, am făcut aceste greşeli.
Până când nu facem sute şi mii de exerciţii de autocunoaştere de
sine, adică până nu coborâm mereu, mereu, în adâncurile propriului
nostru suflet, ca un critic, nu putem judeca nici pe ceilalţi oameni decât
subiectiv, adică după forţele noastre fundamentale, care sunt simpatia şi
antipatia. După ce-am făcut însă mii de exerciţii de linişte interioară, de
autocritică obiectivă, nu vom mai judeca pe semenii noştri după
sentimentele noastre, ci după forţele care zac în ei, căci vom şti că
fiecare om se manifestă altfel decât semenii lui. Vom şti, din cele ce le
vom observa, dacă există sau nu tendinţe spirituale, dacă înţelege sau
nu antroposofia. Adică vom fi capabili să înţelegem dacă este bine sau
nu să le comunicăm adevărurile antroposofice. Această lipsă de
discernere mi-a cauzat cele mai dureroase deziluzii cu privire la
anumite fiinţe pe care le-am iubit şi pe care le credeam la un grad de
evoluţie spirituală suficient pentru a putea înţelege comunicările mele.
M-am înşelat însă îngrozitor! N-am făcut decât să dau cele sfinte
câinilor, cum spune Christos, şi să arunc mărgăritare porcilor, care le-au
călcat în picioare şi s-au întors spre mine, apoi, sfâşiindu-mă. Cred că
voi ajunge de acum mult mai înţeleaptă şi nu mă voi mai avânta până la
culmile entuziasmului de a comunica oamenilor care nu sunt chemaţi
încă la înţelegerea lucrurilor superioare pe care le-am învăţat din ştiinţa
spirituală.
Am crezut că dăruiesc o fericire, la fel cum am primit-o eu prin
cunoaştere, şi n-am făcut decât să terfelesc lucruri sfinte, care n-au fost
primite şi înţelese aşa cu sunt ele. Numai eu sunt de vină şi mi-am şi
primit pedeapsa binemeritată.
Chiar şi pentru M.M. trebuie să ştiu cum să-i dozez lecţiile, căci s-
ar putea să fie la fel ca ceilalţi, din cauza judecăţilor care-l stăpânesc. El

21
e doritor să cunoască antroposofia, dar la bază ar putea fi o simplă
curiozitate şi nu o dorinţă imensă pentru cunoaştere. În orice caz, voi fi
rezervată până când îl voi pătrunde bine în structura sa sufletească.
Cine a aruncat o privire în veşnicie, vede altfel viaţa de pe pământ.
Pentru un asemenea om, nu se mai pune problema: oare există lumea
cealaltă, şi cum este ea, sau dacă este credincios sau nu, ci el vrea să se
clădească pe sine însuşi din nou, pentru a putea corespunde idealului
suprem căruia i s-a dedicat prin cunoaştere.

23. X. 1956

Mi-e plină inima de mulţumire şi sufletul meu cântă, pentru că pot

să mă ridic cu spiritul la înălţimile copleşitoare ale lucrurilor veşnice!
Sufletul meu cântă mereu un imn pentru Dumnezeu, care şi-a făcut
lăcaş în el. Nu am cuvinte destul de înalte “căci limba omenească este
prea săracă“ pentru a-mi putea exprima recunoştinţa faţă de divinitate,
pentru comoara spirituală pe care am descoperit-o! Fiecare cuvânt pe
care-l scriu aici este îmbibat de cea mai desăvârşită smerenie şi adoraţie
pentru harul divin care mi s-a dăruit, de a cunoaşte ceva încă hărăzit
pentru foarte puţini oameni în acest secol! Abia un om care-a ajuns la
această etapă a evoluţiei spiritului său, va putea înţelege ceea ce-a spus
Mântuitorul prin cuvintele: “Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea
care duce la viaţă” şi puţini sunt aceia care-o află!
Cine a putut oare pătrunde aceste cuvinte magnifice din
Evanghelia lui Ioan, decât unul care a aruncat o privire în adevărurile
veşnice. Nu în mod abstract înţeleg eu “a arunca o privire” în veşnicie,
ci în mod real, prin faptul că ochiul spiritual este trezit şi poate vedea
veşnicul, aşa cum vedem lucrurile lumii fizice în viaţa obişnuită. Cele
pe care le scriu aici nu vor fi putea înţelese în nici un caz de turmă, căci
turma credincioşilor obişnuiţi nu poate încă înţelege aceste lucruri.
Chiar aseară am discutat cu Leni despre aceste lucruri, care pe
mine mă frământă mereu, căci spiritul meu este într-o activitate
veşnică, şi mi-am exprimat indignarea pentru faptul că anumite
persoane pe care le cunosc au spus despre mine că într-adevăr sunt o
femeie inteligentă, cultă şi cumsecade, dar ceea ce fac eu
(antroposofia), nu este bine şi este erezie, deoarece nu putem să ne
ridicăm spre Dumnezeu decât prin biserica catolică, care există de două
mii de ani, etc. Când aud aceste afirmaţii, întotdeauna mă cuprinde

22
indignarea şi mânia îndreptăţită, căci nu se poate să nu te revolţi asupra
acestor ignoranţi cu pretenţie de perfecţiune absolută! Doamne,
Doamne, cât trebuie să fie de îngrădiţi, de neliberi în sufletul lor! Ştiu
că după ce voi ajunge mai desăvârşită, prin autoeducaţie, îmi va fi milă
de aceşti semeni ai mei, care sunt la un nivel spiritual atât de limitat,
prin opreliştea operată de autoritatea omenească a Romei! Am întrebat-
o indignată pe Leni (care pătrunde destul de bine antroposofia) cum
poate, ca şi ceilalţi, crede, că o autoritate, oricare ar fi ea, poate să-mi
spună adevărul mai mult decât propriul meu suflet?!
Această întrebare i-am pus-o după ce a afirmat că omul nu poate fi
sigur că nu greşeşte asupra credinţei, dacă judecă prin propriile sale
forţe. Cum se poate oare admite, în acest secol luminat, care nu se
aseamănă deloc cu celelalte secole, că un om nu ar putea şti dacă
gândeşte just sau nejust despre ceea ce se zbate în sufletul său?! Nu
vorbesc despre gândurile în legătură numai cu propriile interese, ci
vorbesc tocmai despre acele simţuri şi gânduri care ne duc dincolo de
interesele egoiste ale vieţii de toate zilele! Ce poate fi mai frumos şi
mai înălţător într-un om, decât dorinţa fierbinte de-a ieşi din banalitatea
şi din necesităţile de toate zilele, şi să-şi înalţe sufletul şi gândurile spre
lumile eterate ale spiritului?! Cum aş putea greşi, înălţându-mi sufletul
cât mai sus, în domeniile muzicii, ale artei, ale tendinţei de a mă
desăvârşi, de a face în jurul meu numai ce este cinstit şi moral, de a
dărui oamenilor gândurile mele cele mai frumoase, de a le împărtăşi
lucruri superioare, pe care încă nu le cunosc, dar din experienţa vieţii
pot să le presimtă, să le accepte, căci fiinţa lor interioară, care este
înăbuşită de fiinţa de toate zilele, cere în momentele de linişte să
pătrundă misterele existenţei, să cunoască ceea ce în suflet se zbate, dar
care nu poate fi exprimat în cuvinte inteligibile deoarece oamenii încă
nu au fost până în prezent ridicaţi spre această înţelegere?!
Roma încă nu permite oamenilor să gândească şi să simtă decât
după chipul şi asemănarea ei, care se crede întruchiparea lui Christos pe
pământ!
***
Cum poţi tu să-mi spui că aş greşi tinzând să mă desăvârşesc,
tinzând, prin practicarea miilor de exerciţii pe care le execut, să elimin
ceea ce formează fiinţa mea inferioară: forţe de tot felul, dezvoltându-
mi gândirea şi voinţa până la gradul cel mai înalt pe care-l pot atinge şi
punând, în acelaşi timp, toate aceste rezultate în slujba lui Christos,
adică în slujba vieţii de toate zilele?!

23
 Căci ce altceva ne-a adus Christos, venind într-un trup de humă,
decât libertatea spirituală la care trebuie să ajungem, pentru a putea
urca treptele desăvârşirii, în calea pe care-a propagat-o în decursul celor
două mii de ani după ce în El a coborât Forţa Cosmică ce este iubirea
universală, Dumnezeu!
Leni înţelege aceste lucruri, dar ceilalţi, îmbâcsiţi prin poruncile
primite prin dogmă, nu le pot înţelege, pentru că astfel au fost educaţi şi
nu se pot elibera de această superstiţie. Numai prin oameni, însă, se va
prăbuşi acest eşafodaj artificial, pe care este clădită religia practicată în
comunităţile religioase stăpânite de dogmă. Ceea ce a fost necesar poate
secolelor trecute - deşi eu mă îndoiesc că a fost aşa - devine o mare
nenorocire pentru secolele următoare, când oamenii, evoluând, doresc o
manifestare mai spirituală a tendinţelor religioase din sufletul lor. Nu
ştiu dacă Roma poate înţelege acest lucru deocamdată, dar ştiu precis că
Roma va cădea prin propriile crezuri. Căci nimic nu durează veşnic
dacă este clădit pe nisip.
***
Nu ştiu dacă cineva va citi aceste note, după moartea mea, însă
aceste lucruri sunt ca un testament pe care-l las, şi din care se va putea
vedea că antroposofia nu spune numai vorbe frumoase şi abstracte, şi că
nu peste mult timp oamenii se vor putea convinge că numai în sensul
spiritual pe care ni-l dăruieşte ne putem transforma în sensul religiei
dăruite de Christos omenirii. Antroposofia arată calea acelor oameni
care n-au putut accepta calea exterioară dăruită de Roma enoriaşilor săi.
Calea antroposofică nu poate fi propagată prin dogmă, prin ordine, ci
numai de acei oameni poate fi înţeleasă, în care forţele christice, sădite
în ei prin Misterul care s-a săvârşit pe Golgota, au ajuns la maturitatea
spirituală, în sensul că ei pornesc pe această cale din imboldurile
proprii, care imbolduri nu trebuiesc stimulate nici prin ameninţarea că
nu se vor mântui, nici prin ameninţarea chinurilor infernului şi alte
asemenea stimulente copilăreşti, ci aceştia primesc liber să se
desăvârşească, deoarece această muncă spirituală grea, pe care va trebui
să o depună, formează cel mai înalt ideal al lor, pe care vor să-l atingă
într-un viitor îndepărtat şi cu care vor să se unească. Aceşti oameni ştiu
unde merg, ei ştiu pentru ce se străduiesc, ei ştiu că pe pământ nimic nu
este veşnic şi ştiu că, totuşi, numai pe pământ se pot desăvârşi,
deoarece, după moarte, ei nu mai pot învăţa nimic, ci numai să
prelucreze ceea ce-au dus ca rod din lumea fizică, pentru a-l transforma
în facultăţi vii, care se pot adăuga spiritului lor.

24
 Pentru antroposof este o naivitate să se creadă că Dumnezeu îl
pedepseşte pe om ca pe un copil neascultător, dacă n-a îndeplinit cutare
sau cutare lucru, pentru care n-a avut nici o dorinţă proprie să-l
îndeplinească, ci numai fiindcă altul, din exterior, i-a propus că trebuie
să-l facă, deoarece el ştie că numai ceea ce i se revelează în fantezia sa
morală este al său, este pornit din sine însuşi, şi că numai astfel el luptă
liber, sincer şi cinstit să se elibereze de ceea ce este nedesăvârşit în el!
Libertatea nu există în om decât în felul acesta! Libertatea este
Christos în noi, iar nelibertatea este diavolul în noi! Dacă oamenii ar
cunoaşte aceste lucruri, multe ar fi altfel pe pământ, dar evoluţia merge
încet şi numai la sfârşitul acestui secol va fi marea schimbare.
Deocamdată, ici-colo vedem oameni care se ocupă cu antroposofia, iar
alţii, mulţi, deocamdată se eliberează de gândirea limitată a bisericii -
vorbesc de generaţia intelectuală care se ridică acum, dar în care se
trezesc forţe spirituale libere, ceea ce înseamnă că ei se pregătesc de
marea avalanşă spirituală, care va culmina la anul 2000. Aceste lucruri
se vor întâmpla neapărat, căci semnele lor le cunosc cei care s-au
adâncit în cele spirituale şi care observă mai multe lucruri decât aceia
care judecă totul numai în ceea ce se manifestă exterior.
Mişi este o fiinţă care pătrunde lucrurile foarte adânc, cu toată
aparenta superficialitate pe care-o afişează în viaţa de toate zilele. Este
cu mult mai preţios un om care pătrunde în esenţa lucrurilor decât un
om ignorant, care crede că ştie ceva, dar, în realitate, ştie mai puţin
decât bănuiesc cei din jurul lui. Aceşti ignoranţi mărginiţi au stricat şi
strică religia cu mult mai mult decât un om care spune că nu este
religios, însă faptele lui sunt mult mai bune decât a celui care predică
mereu morala, fără ca el însuşi să fie moral, în adevăratul sens al
cuvântului!
Religia este însăşi lumea. Omul este ţinta supremă a lui
Dumnezeu. Este purtat, în devenirea lui, prin toate etapele, pentru a fi
treptat condus la cunoaşterea misiunii sale ca om, ceea ce înseamnă
purificarea lui treptată, pentru a se uni cu idealul care i-a fost destinat,
din momentul în care Dumnezeu l-a creat.

9. XI. 1956

De mult n-am mai vorbit cu tine, scumpul meu confident, pentru

a-mi găsi măcar câteva ore de pace sufletească, în veşnica luptă pentru

25
existenţă! Vai, cât mi-am irosit toate puterile fizice, şi mai ales cele
spirituale, care s-au ascuns din faţa prea multor frământări pământeşti!
Toate s-au făcut însă fără dorinţa noastră, căci este ordinul de sus ca să
se re(structureze) casele statului, iar noi am căzut, vrând-nevrând în
această categorie. Este cea mai mare nenorocire, cea mai mare barbarie
o asemenea lucrare, cu oameni locuind sub mine, murdărie, zgomot,
vulgaritate şi trivialitate, inerente acolo unde lucrează muncitori.
Poate că ne-a fost necesară această grea încercare! Nu ştiu dacă
am câştigat experienţă sau mi-am stricat şi ce mi-am câştigat, în ceea ce
priveşte autoeducaţia spirituală pe care o urmez. Ştiu că am ajuns atât
de obosită şi nervoasă, încât cu multă greutate mă pot smulge din
indispoziţia care mă apasă, pentru a studia dimineaţa sau a face
meditaţia după amiaza. Sunt frântă de oboseală şi seara nu mai pot citi
nimic, ci cad grămadă în pat, pentru a mă trezi dimineaţa tot atât de
frântă şi a începe munca fizică de unde am părăsit-o în ajun. - Acum
suntem spre sfârşitul suferinţelor. Nu ştiu în cât timp îmi voi reveni,
pentru a munci iarăşi spiritual, cu entuziasmul dinainte.
Pentru ce oare mă roade acest urât faţă de viaţă? De ce sunt mereu
indispusă în adâncul sufletului? Pentru ce nu pot iubi pe toţi oamenii?
Pentru ce le observ, oare, defectele mai repede decât calităţile? Oare
acestea predomină în ei sau eu sunt prea pretenţioasă cu ei?
M-a întrebat odată Livia M. dacă eu am aceleaşi gânduri pe care le
are, în legătură cu oamenii pe care-i întâlneşte prima oară?! Aceste
lucruri sunt în legătură cu tendinţele lor spirituale, cu gradul de
evoluţie. I-am spus că, într-adevăr, când cunosc un om, mă întreb
imediat, oare este destul de evoluat, destul de matur pentru a putea
înţelege antroposofia? Întotdeauna încerc să plasez un adevăr profund,
pentru a putea observa dacă este capabil a-l pătrunde. Dacă observ că
nu este capabil, nici nu mai are nici o importanţă. Ştiu că este pe o
treaptă de evoluţie când adevărul este pentru el numai în funcţie de
subconştientul său şi ştiu că este nespus de greu să poţi sparge un
asemenea zid al prejudecăţilor. Încet, încet, abia am ajuns la această
înţelepciune de-a nu arunca mărgăritarele sufletului meu celor ce nu le
pot preţui. Acest lucru încă cere o mare suferinţă, o mare izolare de
ceilalţi oameni. Nu este uşor. A trece peste această etapă va fi cel mai
greu lucru din autoeducaţia mea spirituală. Trebuie să mă închid în
mine însămi, cu comorile negrăit de scumpe pe care mi le-am câştigat
prin adâncirea adevărurilor christice, şi totuşi, sufletul meu sângerează
că nu pot dărui aceste comori şi celorlalţi oameni! Trebuie, în acelaşi

26
timp, să nu-mi fie indiferenţi nici ei, ci să caut să mă armonizez, într-un
fel oarecare, cu ei.
Mai greu îmi este acest lucru cu apropiaţii, în sensul eredităţii
fizice, pe care trebuie să-i văd mereu. Eu nu mă pot preface, nici nu pot
aproba ceea ce nu este adevărat, în sensul superior al acestui cuvânt.
Veşnic trebuie să tac sau să spun lucruri care sunt tocmai contrare celor
pe care le spun sau le simt.
Un caz interesant este actual, în legătură cu revoluţia din Ungaria.
Livia şi Pusi şi chiar mai mulţi oameni admiră actele de curaj şi vitejie,
întreprinse de unguri, pentru a-şi câştiga libertatea mult dorită, aşa cum
înţeleg ei această libertate: să plece ruşii din ţară şi să nu mai fie
comunism!
Oare - mi-am spus eu - au dreptul oamenii să omoare, să asasineze
pe alţii, pentru a ajunge la idealul pe care-l cred ca fiind mai înaltă ţintă
spre care tind? Pusi spune că nu putem cunoaşte adevărul, că nu putem
şti ce este bine sau rău. Totuşi, ele, care se ocupă atât de intens cu
religia, ar trebui să ştie cel mai simplu lucru care trebuie ştiut, că
Mântuitorul lumii, în întreaga sa doctrină, nu ne învaţă decât să ne
iubim unul pe altul, să nu judecăm pe nimeni şi nu numai să nu ucidem,
cum spune Moise, ci să nu supărăm pe fratele nostru nici măcar cu o
vorbă, iar dacă i-am spus o vorbă rea, să-i cerem iertare şi apoi să
mergem să ne depunem jertfa în faţa altarului, şi multe asemenea
învăţături. Sau aceste noţiuni sunt numai lucruri abstracte pentru cei
religioşi? Atunci ce este religia, ce este creştinismul, ce sunt
Evangheliile la care se referă mereu preoţii? Fapt este că oamenii nu
sunt cultivaţi deloc, în sensul spiritual. Îmi spunea M.M. că este foarte
departe viaţa din lumea “naturală” de viaţa religioasă. Tocmai aceasta
este marea greşeală pe care o comit cei ce urmează religia, conform
adevărurilor cuprinse în dogmele bisericeşti. Ei trăiesc, în viaţa de toate
zilele, fără a trăi nimic din adevărurile religioase, pe când religia o
urmează numai în formele pe care le cunosc din exterior. Ce-am făcut,
oare, mergând şi prosternându-mă în biserică la picioarele
Mântuitorului, dacă atunci când ies de acolo nu duc nimic din religie în
viaţa de toate zilele?! Oare, Christos, la Cina cea de Taină, le-a spus să
mănânce trupul Său şi să bea sângele Său fizic? N-a înţeles, oare, să se
identifice cu El, în sens spiritual şi să trăim fiecare clipă a vieţii, în
sensul arătat de El? Eu astfel înţeleg creştinismul: să mă contopesc în
faptele, vorbele, gesturile, sentimentele şi gândurile mele cu ceea ce ne-
a învăţat “cărarea” care duce la unirea cu El! Aceste lucruri trebuie

27
trăite în sensul cel mai real al cuvântului! Nu vorbe sterile, ci fapte
adevărate ne-a cerut El. Nu pâinea, vinul, sub forma cuminecăturii ne-a
cerut El, în sens material, ci să-l luăm pe El în fiecare respiraţie a
noastră, căci prin Taina săvârşită pe Golgota, El s-a integrat în
atmosfera pământească, spunându-ne chiar El: ”Eu sunt cu voi până la
sfârşitul Evurilor pământului”. Noi nu-l putem “vedea” fiindcă nu avem
ochiul spiritual deschis, dar Îl putem simţi când facem cel mai mic gest
de bunătate, când ne putem reţine mânia, când spunem adevărul şi când
trăim adevărul în cel mai ascuns colţ al sufletului! Numai noi înşine
suntem în măsură să cunoaştem pe Christos, dacă simţim imboldul de-a
săvârşi numai ceea ce este frumos, bun şi nobil, aşa cum aceste lucruri
se găsesc înscrise în sufletul nostru. N-avem decât să ne trezim pe
stăpânul din noi, care va spiona în fiecare clipă gesturile, faptele şi
gândurile noastre, şi vom ajunge curând să observăm că nici nu vom
mai putea face imoralităţi, căci vom simţi o durere profundă dacă nu
vom urma numai legile adevărului care sunt sădite în noi, dar care sunt
ascunse în adâncuri, de unde trebuie să le aducem la suprafaţă, tot cu
ajutorul fiinţei superioare, care se găseşte în fiecare om.

4. I. 1957

Mă frământă mereu gândurile să scriu despre ceea ce a convieţuit

în viaţa mea pe pământ înainte de a cunoaşte adevărurile adânci ale
ştiinţei despre om şi menirea sa, cuprinsă în ştiinţa spirituală
antroposofică.
Acum, când cunosc atâtea mii de lucruri despre existenţă, mă
întorc cu gândurile înapoi spre viaţa mea sterilă, lipsită de cea mai
elementară cunoaştere a fiinţei umane şi a universului. Ce har deosebit
consider eu acum faptul că mi s-a dăruit această magnifică cunoaştere,
această posibilitate de a pătrunde în misterele fiinţei umane şi ale
cosmosului! Mă întreb de multe ori, de ce oare m-am născut printre
oamenii unde trăiesc, care nu se frământă deloc cu aceste probleme?
Îmi pot da şi răspunsul, că aici a fost destinul meu să mă nasc şi să
suport tocmai suferinţele că nu pot fi înţeleasă în năzuinţele mele spre
cele mai înalte culmi ale spiritului. Chiar dacă sunt câţiva care cuprind
cu mintea lor aceste lucruri superioare şi grandioase, nu simt nici un
imbold de a face din ele sensul existenţei lor. Ei se miră cum pot avea
atâta voinţă de a studia şi de a mă adânci în sâmburele existenţei.

28
 Trebuie să ajung, prin urmare, la concluzia logică, la convingerea
precisă că eu sunt mai evoluată decât ei, că sunt un suflet care-a făcut
experienţe în vieţile anterioare, pe care ei nu le-au făcut încă. Eu am
fost capabilă să sparg găoacea naturii mele inferioare, adică a fiinţei
mele, închisă numai în “mocirla” egoismului, cum spune Platon, şi să
mă ridic cu toate forţele spiritului meu spre lumea astrală a lumii
superioare, care este adevărata mea patrie.
În seara de anul nou vorbeam, într-o societate unde am fost
invitaţi, tocmai despre ceea ce ar trebui să cunoască fiecare om pentru
a-şi suporta mai uşor greutăţile vieţii de toate zilele: cum poate să se
formeze interior, cum să-şi dezvolte forţele morale din el, pentru a
putea transforma lumea în care trăieşte. Pe scurt, s-ar putea spune: cum
să-şi schimbe destinul său pământesc, transformându-se pe sine ca
individ mai întâi, iar prin această transformare va contribui la
transformarea lumii întregi. O tânără doamnă (Tia, soţia lui Picu), s-a
revoltat chiar, într-o măsură oarecare, că eu pot crede că oamenii de
astăzi, care sunt atât de supraocupaţi, s-ar mai putea ocupa cu asemenea
“abstracţiuni”, cum ar fi exerciţiile de linişte lăuntrică, de
autocunoaştere, de aprofundare în anumite gânduri spirituale?! Spunea,
cu o profundă nuanţă de revoltă: Noi, tineretul, care nu avem nici o
distracţie, noi care nu avem nimic din ceea ce-ar dori sufletul, noi care
trebuie să mergem să stăm la coadă în faţa prăvăliei, pentru 1½ kg
făină, şi când îţi vine rândul şi se spune că nu mai este făină - apoi
mergem acasă să facem gospodăria casei, să spălăm vasele, etc. - cum
am mai putea face asemenea lucruri, despre care vorbeşti dumneata?
Noi suntem sătui de viaţă, suntem obosiţi, plictisiţi şi nu dorim decât să
ne trântim în pat epuizaţi şi să dormim, pentru ca a doua zis ă începem
din nou acea muncă istovitoare, care ne distruge viaţa! I-am dat
dreptate, căci cine nu cunoaşte oare aceste greutăţi? I-am spus că eu,
care vorbesc despre abstracţiunile spiritului, frec scânduri, spăl rufe, fac
mâncare, merg la târguieli, spăl vase, fac curat în casă, cârpesc ciorapi
şi rufe, etc., că sunt la vârsta de 56 ani, şi nu ca ei, la 28-30 de ani, şi cu
toate acestea susţin că sufletul omului are dorinţe superioare, este
flămând de a se hrăni şi de la un izvor mai înalt decât ceea ce-i poate da
lumea vremelniciei, lumea simţurilor.
Dacă vom trăi numai ca animalele, cu capul în pământ, căutând
numai hrana trupului, ajungem tocmai la aceste rezultate, despre care
vorbeşte ea: adică o totală nefericire şi dezgust de viaţă. I-am spus, bine
înţeles, că cine nu simte altă foame decât pe aceea a lumii din jurul său,

29
nu-l poate sili nimeni să asculte afirmaţiile mele despre moralitate şi
viaţă interioară, aşa cum o înţeleg eu. Mi-a spus (după ce-am spus că
numai la vârsta de 52 de ani am întâlnit ştiinţa spirituală), de ce n-am
făcut în tinereţe ceea ce fac acum?! I-am răspuns că pe mine tocmai
lipsa hranei spirituale m-a făcut cea mai nefericită fiinţă de pe pământ,
până la vârsta de 52 de ani. Sufletul meu dorea cu ardoare ceva superior
lumii în care trăiam, dar nu am întâlnit acel lucru superior decât în clipa
când mi-a ajuns în mână o carte (vol. II) din Ştiinţa spirituală, în care
am găsit răspunsul la tot, la absolut fiecare întrebare şi îndoială pe care
mi le-am pus de-a lungul vieţii mele, până la vârsta de 52 de ani, şi că
de aceea vorbesc oamenilor despre aceste lucruri, pentru ca să nu
dibuiască şi ei, de-a lungul vieţii, în întuneric, aşa cum mi s-a întâmplat
mie. Bine înţeles că nu a înţeles aceste lucruri mari, căci sufletul ei încă
nu este matur pentru această înţelegere. Se poate ca, totuşi, mult mai
târziu, să-şi amintească ceea ce i-am spus, că ceea ce oamenii trăiesc
astăzi nu este decât rezultatul faptelor lor şi-a înaintaşilor noştri, care nu
s-au identificat cu moralitatea christică, ci s-au închis numai în
egoismul lor, conducându-se numai după sentimentele personale de
plăcere şi neplăcere, pornite din interiorul fiinţei lor.
Am ajuns la concluzia (din experienţele pe care le-am avut cu
diferiţi oameni), că ştiinţa spirituală este o concepţie de viaţă atât de
înaltă, încât nu o poate pătrunde decât un om cu o gândire intuitivă,
care s-a format în el prin maturitatea dobândită în vieţile anterioara.
Încet, încet mi se va deschide înţelegerea că nu trebuie hrană spirituală
decât unui om care are această necesitate.
Am crezut că fiecare om are această dorinţă de a cunoaşte ceea ce
l-ar duce spre idealul suprem, spre Christos, dar oamenii înţeleg acest
ideal numai sub forma abstractă în care îl cunosc, dar nu-şi dau seama
că El este revărsat în noi şi că în noi avem datoria de A-L trezi, tocmai
prin exerciţiile interioare, prin care să ne întărim şi să ne formăm
caracterul, care înseamnă a trezi forţele morale din noi, în sensul
christic, care se găsesc în fiecare om în stare latentă. Trebuie să ne
trezim în noi fiinţa superioară pe care o poate sesiza fiecare om când
săvârşeşte o faptă bună sau rea, căci conştiinţa îi spune acest lucru.
Ştiinţa spirituală ne învaţă să ne trezim o conştiinţă nouă; o conştiinţă
superioară, bazată pe cunoaşterea adevărurilor veşnice, pe care fiinţa
superioară din noi este capabilă să le pătrundă cu ajutorul gândirii
intuitive.

30
 Nu are importanţă cât vom cuprinde din adevăr, ci important este
faptul că putem sesiza acest adevăr. Numai o sfială ne poate face să nu
fim siguri că am cuprins adevărul cu forţe proprii, care sfială, dacă este
învinsă, ni se revelează ca cea mai sigură cale spre sesizarea adevărului.
Am întâlnit totuşi câţiva oameni care pătrund adevărurile
antroposofice: Leni, Mişi, Mili R., Tiţi Pastor, Livia Mărgineanu, etc.,
dar ei nu au încă voinţa trezită în ei şi de a lucra asupra fiinţei lor, într-
un grad mai mare.
Când mă gândesc la frământările mele lăuntrice pe când eram
copil, îmi dau seama că aş fi fost capabilă să lucrez, în sens spiritual,
chiar din fragedă tinereţe. Totuşi, îmi trebuiau probabil încă anumite
experienţe, anumite suferinţe, pe care trebuia să le trec pentru a putea
ajunge la cunoaşterea ştiinţei spirituale. Dar îmi dau seama că eu am
lucrat în câţiva ani asupra interiorului meu mai mult decât au făcut alţii,
şi prin aceasta îmi dau seama că sunt mai matură sufleteşte decât ei.
Cum să nu cred, prin urmare, că eu am mai trăit şi în alte vieţi, că mi-
am câştigat forţele spirituale în vieţile anterioare?! În actuala viaţă eu n-
am urmat nici un fel de practică religioasă, toate le-am respins,
deoarece vedeam că oamenii care le urmau n-o făceau din cunoaşterea
adevărurilor originare, ci numai dintr-un îndemne mistic, dintr-un fel de
superstiţie, mai mult din convingere. Bine-nţeles că ei nu recunosc
acest lucru, căci formează mângâierea vieţii lor, dar nu am putut
observa că sunt mai buni decât alţii, care nu urmează aceste practici, ci,
din contra, de multe ori sunt mai răi decât ceilalţi, căci ei nu fac decât
să se considere superiori celorlalţi, pe care-i critică foarte aspru. Ei nu
se revoltă în faţa unei imoralităţi a celor care urmează aceleaşi practici
ca şi ei, ci se revoltă numai pe faptul că nu toţi merg la biserică. Nu are
importanţă că cei care merg la biserică nu se poartă moral când ies de
acolo, ci numai faptul de a fi fost la liturghie, care îi apără de toate
relele, indiferent dacă de-a lungul întregii lor vieţi rămân nişte zgârciţi,
lacomi, bârfitori şi alte imoralităţi.
Mi-amintesc cât este de tristă Livia din cauza Monicăi, fiica ei, că
nu merge la biserică. Zadarnic Mona este bună, generoasă în faptele ei,
pentru Livia contează numai faptul că nu merge sau merge la biserică.
Ea ar dori să ne facă pe toţi după chipul şi asemănarea ei. Nu-şi dă
seama că indivizii sunt diferiţi; ea vrea să îi facă pe toţi numai simple
unelte ale bisericii romano-catolice. Dacă nu reuşeşte să-i adune pe toţi
sub sceptrul Romei, suferă, se înfurie şi crede că din cauza păcatelor ei,
săvârşite în tinereţe (avorturi), Dumnezeu nu-i îndeplineşte rugăciunile

31
ei fierbinţi. Eu o înţeleg până la un punct că ar dori să-i ducă spre
credinţă, dar n-o înţeleg de ce crede ea că numai ceea ce ea numeşte
credinţă există ca atare în sufletul oamenilor?! Orice faptă, cât de
superioară, orice năzuinţe ale altor oameni decât romano-catolici,
pentru ea nu sunt decât lucruri inferioare, lucruri care, în faţa lui
Dumnezeu, se reduc la zero, şi că diavolul este stăpânul lor absolut.
Într-un asemenea punct de vedere eu văd o lipsă de credinţă mai
mare decât a celor care nu cred în nimic, deoarece ea reduce puterea lui
Dumnezeu, revărsată în sufletele oamenilor la nimic. Cum să nu cred că
Dumnezeu l-a ales pe fiecare om pentru a se manifesta altfel decât
ceilalţi, dar pe fiecare îl conduce spre ţinta supremă, aşa cum El crede
de cuviinţă?! Dacă am judeca mai puţin pe semenii noştri şi-am căuta
să ne cunoaştem pe noi înşine mai mult, am deveni mai iubitori unul
faţă de celălalt şi ne-am adânci numai în calităţile frumoase ale
semenilor noştri, lăsând pe fiecare să-şi trezească singuri forţele
adevărului şi ale binelui din sufletul său. Este adevărat că dacă ei nu
cred în evoluţie şi nici în reîncarnare, nu pot avea decât o gândire mică,
închisă într-un cerc strâmt, din care nu pot ieşi, şi care se numeşte
dogmă, ceea ce înseamnă încremenirea pe-o anumită treaptă de
evoluţie, care ne-a adus la rezultatele lumii în care trăim astăzi. Căci
dacă progresul exterior a ajuns la un grad de dezvoltare atât de mare, iar
prin dogmă, progresul interior a fost oprit pe loc, era normal ca
rezultatele să fie cele cunoscute, care sunt rezultate ale gândirii legate
numai de simţurile fizice şi de lumea fizică.

27. I. 1957

Am avut o bucurie mare în seara zilei de 22. I când Pusi a venit la

mine să-mi povestească cum a decurs şedinţa candidatului de deputat,
care este episcopul reformat din Cluj. În aceeaşi zi, înainte de masă,
când Pusi a venit acasă, ne-a spus despre acest candidat că este un om
gras, cu două maşini pe piaţa Clujului, etc. şi că este un om cult, care
cunoaşte şapte limbi, etc. L-am făcut “cu ou şi cu oţet” toate trei (Livia,
Pusi şi eu), Livia cu o nuanţă de superioritate, că, desigur, fiindcă este
căsătorit îi trebuie bani (prin comparaţie cu romano-catolicii, care,
nefiind căsătoriţi, trăiesc numai în “sfântă sărăcie”, un exemplu tipic îl
formează biserica romană, care nu are cu banii nici o legătură). În
sfârşit, eu am şi uitat acest incident până seara când Pusi (Pusi are o
judecată obiectivă), a venit să-mi spună cât de minunat a vorbit acel

32
om, încât Pusi a şi plâns din cauza celor spuse de acel om superior. A
vorbit despre religii, a spus că deşi fiecare religie urmează altă cale,
ţinta este una singură şi că toţi care umblă pe aceste căi se întâlnesc la
picioarele lui Christos. Nu am întrebat pe Pusi, oare, un catolic ar putea
vorbi în acest fel despre celelalte religii? Ei susţin că toţi sunt pe căi
greşite, în afară de ei, deşi, dacă ar pătrunde bine ceea ce spune Sf.
Augustin despre religie, ar şti că fiecare religie conţine ceva adevărat,
care este tocmai ţinta spre care tind toate.
Ceea ce este important în faptul că Pusi a venit cu acest entuziasm
să îmi comunice aceste lucruri, are legătură cu conversaţiile pe care le
avem de o vreme încoace, în legătură cu antroposofia. Văd că o forţă o
aduce mereu la mine, seara, şi îmi face impresie că ceea ce i-am vorbit,
în legătură cu moralitatea, cu autoeducaţia, cu reîntruparea, au făcut
asupra ei o puternică impresie. Lucrez însă cu mare grijă, căci ea este
sub influenţa catolicismului. Are totuşi vedere largi şi o judecată
sănătoasă, obiectivă. Acestea sunt mari calităţi, pe care încerc să le
dezvolt cu ajutorul ştiinţei spirituale. Ea admiră tot ce fac eu:
întreţinerea casei, iubirea şi înţelegerea muzicii serioase, caracterul
meu, etc. Prin urmare, nu mai lipseşte decât un pas să ajungă la
concluzia că un om care tinde spre perfecţiune, în toate domeniile lumii
exterioare, cu siguranţă nu va greşi nici când adoptă o concepţie de
viaţă spirituală. Acest lucru mă străduiesc să i-l pot înfiltra în suflet pe
nesimţite şi sper că voi reuşi, dacă avem într-adevăr legături puternice
de destin, despre care eu întotdeauna am fost convinsă că am avut-o cu
ea, de când s-a născut. Trebuie să pot rupe în ea anumite prejudecăţi şi
s-o ajut să se ridice din sine însăşi spre înaltele adevăruri spirituale, care
se găsesc dincolo de dogmele întocmite pentru turma imperfectă a
oamenilor, în general, dintre care se ridică cei aleşi, urmând calea
spinoasă pe care nu încape decât omul singur, fără a putea fi însoţit de
nimeni. Nu numărul contează în “turma” lui Christos, ci aceia care, în
străduinţa lor interioară, muncesc mereu la fiinţa lor, sacrificând pe
cruce tot ceea ce nu face parte din Adevărul şi Binele veşnic. Căci
simbolul crucii trebuie înţeles în adevăratul său sens, nu să facem
numai un simbol al sentimentelor noastre subiective pentru suferinţele
omului Isus. Sacrificiul de pe Golgota a avut un sens profund spiritual,
care este lămurit numai prin ştiinţa spirituală. În momentul când
înţelegem aceste adevăruri nu ne mai închinăm numai imaginilor pe
care le percep simţurile fizice, nici nu vom mai adora anumite icoane şi
statui făcute din materie fizică, “făcătoare de minunii”, căci minunea

33
există în noi înşine, care putem înţelege şi percepe în spiritul nostru pe
Christos, dezvoltându-l în noi, cu ajutorul forţelor spirituale proprii,
pentru a deveni “asemenea Lui”! aceasta este cea mai mare minune,
aceasta este minunea găsită de Rudolf Steiner, în secolul 20! Să ajungă
un om să se clădească pe sine însuşi, devenind o întreagă lume divină,
să dezvolte forţele cosmosului care s-au revărsat în el cu deplină
conştienţă, aceasta o numesc eu minune!
Pentru ca acest lucru să se poată întâmpla însă, ne trebuie
cunoaştere, pe care o putem obţine numai prin aprofundarea fiecărei
fraze a antroposofului, căci fiecare frază conţine un adevăr etern.
Fiecare frază asimilată ne învie întru Christos! Aceste lucruri, despre
care scriu, le va înţelege la justa lor valoare numai acela care are forţa
gândirii intuitive. Leni este una dintre aceste persoane. Nu pot să-i
mulţumesc Creatorului îndeajuns că eu sunt capabilă să înţeleg aceste
lucruri măreţe, dar nu numai că le înţeleg, ci le pot asimila prin studiu,
ajungând să-mi percep propria-mi înviere spirituală. Şi nu o percepţie
abstractă, în gândire, ci o percepţie şi strălucire spirituală, care mi se
revelează prin scânteieri strălucitoare, ca nişte briliante, în special când
mă trezesc dimineaţa, când simţurile fizice nu sunt prea active. Chiar
dacă este în cameră întuneric, aceste lumini divine le percep,
minunându-mă şi umplându-mi sufletul de o bucurie pe care omul nu o
poate simţi atât de intens în nici o împrejurare a lumii pământeşti.
Asemenea bucurii spirituale nu se pot compara cu nimic din
trăirile pe care le are omul în decursul vieţii, nici chiar atunci când are
cele mai fericite clipe din viaţă. Chiar şi clipele creaţiei artistice sunt
numai o umbră ale acestor bucurii spirituale despre care vorbesc aici.
Cum ar putea, prin urmare, un om, care are asemenea dovezi ale
existenţei lumii divine, să nu lucreze mai departe asupra fiinţei sale
interioare, cu forţe înzecite, fiind animat de cel mai mare entuziasm?!
De aceea, sufletul meu tinde să poată ajuta şi pe alţi oameni, căci ceea
ce s-a dezvoltat în sufletul meu, ca o strălucire spirituală, este Christos,
este iubirea universală, este expresie a ceea ce va deveni omul în viitor,
o făclie strălucitoare care va lumina pământul, care, la rândul lui, va
contribuit cu strălucirea sa la îmbogăţirea cosmosului spiritual. Aceasta
este ţinta omului, acesta este idealul spre care tinde omul. Diferenţa este
numai că antroposoful are cunoaşterea acestei ţinte, într-un sens mai
înalt, superior, decât aceia care sunt conduşi numai ca o turmă, ca orbii
care nu văd drumul pe care umblă, ci trebuie să-l dibuie cu cârja sau să-
i ducă altul de mână. Antroposoful şi-a smuls vălul care-i acoperă

34
sufletul şi spiritul, el s-a ridicat prin cunoaştere peste adevărurile
vremelnice ale lumii sensibile şi a pătruns în dosul misterelor lumii, pe
care ceilalţi oameni le bănuiesc doar sau nu cred deloc în ele. Un om
care a ajuns la această treaptă superioară se simte posesorul multor
comori, atât de preţioase, încât comorile lumii trecătoare a simţurilor îi
spun nespus de puţin.

24. II. 1957

Astăzi mi s-a revelat un minunat adevăr asupra însemnătăţii ce o

are fiecare gest, fiecare gând sau fiecare sentiment, care sunt în deplină
concordanţă cu legile spirituale ale universului! Aceste legi sunt cele
ale Adevărului, Binelui şi Frumosului etern, care se manifestă în om.
Dacă am ajuns să cunoaştem aceste legi eterne, înseamnă că ne putem
conduce, cu deplină conştienţă, în decursul vieţii, pentru a atinge
Idealul suprem al omului: să ajungă ei însuşi o expresie a acestui ideal,
prin autoeducaţie. Pentru a atinge idealul, chiar şi pentru lumea
pământească, se cere jertfă şi abnegaţie, pe care omul care este
conştient de drumul său, le primeşte liber, căci atingerea ţintei pe care
şi-a propus-o îl mână înainte, fără ca natura sa inferioară să-l poată
reţine.
Această mergere înainte spre înalta ţintă de care este animat omul
care urmează disciplina spirituală, înseamnă p veşnică liturghie, un
veşnic serviciul divin, pe care-l săvârşeşte deplin conştient, în interiorul
său. El ştie că evoluţia lumii însăşi este o liturghie în stil mare, căci îl
duce pe om treptat spre unirea sa cu Misterul Misterelor, din care face
şi el parte. Evoluţia omului constă din veşnice prefaceri la care este
supus, prin întrupările sale în lumea fizică, pentru a deveni din ce în ce
mai perfect, din ce în ce mai înţelept, până când va fi demn de unirea
sa, în mod cu totul conştient, cu lumea spirituală.
Liturghia oficiată în biserică nu este altceva decât o înviere
veşnică a jertfelor lui Christos pe Golgota din iubire pentru oameni.
Este o iniţiere a tuturor oamenilor în jertfa iubirii universale, a iubirii
altruiste. Cum putem înţelege oare mai bine acest lucru? Desigur, nu
numai în sensul abstract şi sentimental de până acuma. Dacă rămânem
numai la înţelegerea de până acuma, putem constata - dacă suntem
obiectivi - că nu s-a ajuns deloc la idealul despre care ne vorbeşte
Christos: iubire, înţelegere şi jertfă din iubire. Pe Christos oamenii L-au
putut înţelege până acuma numai ca om, dar nu şi ca pe un Dumnezeu

35
coborât într-un trup omenesc, care trebuie să aibă o semnificaţie cu
mult mai profundă, cu mult mai spirituală decât au fost oamenii
capabili a înţelege până acum.
Christos ne cere să-I urmăm învăţăturile Lui, nu ne cere o jertfă a
trupului fizic pe cruce. El ne cere o jertfă spirituală, o jertfă a naturii
noastre inferioare. Prin iniţierea de pe Golgota ni s-a arătat în mod
simbolic ceea ce avem de săvârşit fiecare dintre noi: să ne omorâm
natura inferioară din noi, pentru a da viaţă naturii superioare din noi.
Cum se face această jertfă? Când ne hotărâm să urmăm învăţăturile lui
Christos, trebuie să fim pregătiţi a jertfi pe cruce (prin suferinţă, prin
dăruire de sine voită) ceea ce este în noi natură inferioară: porniri,
pofte, pasiuni. Cine vrea să-L urmeze nu poate înşela, nu poate face nici
un compromise. Dacă face aceasta, nu înşeală pe alţii, ci numai pe sine
însuşi, căci depinde numai de hotărârea noastră proprie a învia în
Christos sau nu. Această hotărâre de a elimina din sufletul nostru,
deplin conştienţi, elementul inferior, înseamnă purificare, jertfă şi
comuniune cu Christos.
De aceea, un asemenea om, care urmează conştient aceste legi
spirituale, poate spune că în fiecare clipă a vieţii sale oficiază liturghia,
că se purifică, se jertfeşte şi prin aceasta se umple mereu cu Christos.
Întreaga evoluţie a lumii, aşa cum este dată de ştiinţa spirituală, este
propriu-zis a liturghiei, căci acest proces cosmic, această luptă cosmică
de devenire a lumii, se bazează pe conducere treptată a omului spre
ţinta supremă: prin repetatele întrupări, omul se purifică de
imperfecţiunile sale, renăscând mereu pe o treaptă superioară de
evoluţie, până când îşi va atinge destinul pământesc, care sunt forţele
luciferice şi ahrimanice, care trebuie învinse şi mântuite şi ele, în cele
din urmă.
Aşadar, nu numai liturghia care se oficiază în biserică are
importanţă pentru om, ci aceea pe care el însuşi o oficiază în sufletul
său, prin lupta de purificare a interiorului său, prin jertfirea naturii sale
inferioare, şi prin acest fapt, el face loc în sufletul său elementului
superior să iasă la lumină, care este însuşi Christos care s-a revărsat în
sufletele omeneşti, în toate sufletele, ca forţă a iubirii altruiste.
Această forţă este însă înăbuşită de forţele iubirii de sine, de
forţele egoismului, pe care numai omul însuşi este chemat să le dea
înlături, pentru ca să pătrundă în suflet lumina lui Christos, care ne-a
învăţat cum să ne jertfim, prin liberă voinţă.

36
 27. II. 1957

De ziua naşterii Maestrului iubit.

Cum să pot găsi cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce

umple sufletul meu, până la revărsare, ca recunoştinţă pentru cele câte
mi-a revelat din Idealul suprem al omului: Christos? Cuvintele găsite de
oameni, până în prezent, sunt prea puţine şi prea sărace pentru a
exprima ceea ce-am primit ca dar, în ziua de 11 noiembrie 1952, când,
pentru întâia oară, am citit volumul II din Ştiinţa spirituală (Ştiinţa
ocultă în rezumat n. red.). A însemnat pentru mine ceea ce a fost
apariţia lui Christos în faţa Damascului pentru Apostolul Pavel! Dar Sf.
Pavel, cel puţin, credea în Dumnezeu, pe când eu nu credeam în nimic,
nici măcar în viaţa pământească, ce mi-a părut atât de imperfectă şi
plină de durere şi-atât de lipsită de semnificaţie, încât de foarte multe
ori am vrut să-i pun capăt de bună voie.
Abia acum înţeleg că acele suferinţe prin care am trecut de-a
lungul vieţii mele îmi erau necesare, pentru ca să simt mai intens darul
suprapământesc care mi-a fost hărăzit, prin cunoaşterea ştiinţei
spirituale!
Mă întreb câţi oameni oare au avut această fericire pe care am
avut-o eu? Aceasta s-ar numi - după uzul obişnuit - o convertire
fulgerătoare la credinţa creştină. Aşa a şi fost, căci din clipa în care am
citit primele prefeţe ale volumului II, în mine s-a aprins ca o făclie de
paşte, s-a aprins lumina învierii întru Christos, dar în adevăratul sens al
cuvântului - nu numai în sens abstract, figurat. Când mi s-a revelat că
există acea lume despre care se vorbea atât de mult şi atât de imperfect,
inima mea era gata să se oprească în loc de atâta bucurie şi fericire! Eu,
care am fost atât de înfometată şi însetată după un ideal care să-mi
umple fiecare clipă a vieţii mele, care îmi părea cea mai mare
deşertăciune, am primit acest imens dar supranatural, care de fapt era
aproape de mine, dar eram oarbă şi surdă faţă de el, până când ai venit
tu, scumpul meu Maestru al tuturor Maeştrilor şi mi l-ai dăruit în cartea
ta sfântă.
Cu smerenie şi devotament curat, tu, care eşti cel mai mare
aducător de lumină a lui Christos pentru omenire, de la Misterul de pe
Golgota încoace! Câte suflete îţi evocă amintirea, în fiecare clipă a

37
vieţii lor, pentru ceea ce ai adus oamenilor, pentru perfecţionarea şi
trezirea forţelor spirituale, care se găsesc în ei în stare latentă.
Câtă suferinţă simt în suflet când văd că oamenii neagă ceea ce
este minunat în om, neagă însăşi existenţa spiritului, ca entitate
independentă de corpul fizic trecător, şi neagă şi lumea spirituală, în
acelaşi timp. Ceilalţi, care cred că există o altă lume, neagă cu înfocare
ştiinţa spirituală şi mai ales reîntruparea spiritului!
Şi aceasta numai pentru că n-au idee ce înseamnă spiritul şi nici nu
vor să ştie ce este, căci gândirea lor nu le dă ghes să se frământe cu
reflexiune în acest domeniu, fiind mulţumiţi numai cu ceea ce cunosc
prin tradiţie. Şi eu am fost o ignorantă mare, în ceea ce priveşte spiritul,
dar numai pentru că nimeni nu mi-a putut spune nimic despre aceste
lucruri, aşa cum sufletul meu şi-ar fi dorit să primească. Probă este că în
clipa când am citit primele pagini din volumul II, am fost convinsă mie
la sută, că fiecare cuvânt scris de tine, iubitul meu Maestru, este purul
adevăr şi este mântuirea sufletului meu, zbuciumat de durere şi de
neîncredere în viaţă!
Cartea pe care-am scris-o la doi ani şi jumătate după ce am intrat
în disciplina esoterică, am scris-o numai îndrumată de marele şi
sincerul meu entuziasm faţă de cele ce-am constatat, prin propria mea
experienţă în acest domeniu. Tu ştii ce mi-ai revelat acum trei ani, la 27
februarie, când te-am rugat să-mi dai un semn că merg bine pe cale.
Acest lucru, trăit în propriul meu spirit, această trăire de-o intensitate
supremă pe care mi-a dăruit-o, nu ar crede-o nimeni dacă i-as spune-o,
deoarece numai acela poate înţelege asemenea trăiri, care trece el însuşi
prin ele! Dacă i-aş spune cuiva că sufletul a ieşit din corp şi a avut o
asemenea trăire, cum am avut-o şi eu, ar spune: „nu este decât o
fantezie, o părere a ta”, ba te-ar face chiar şi smintit, în acelaşi timp! Eu
ştiu însă că acea trăire, pe care tu mi-ai hărăzit-o ca dar deosebit de ziua
ta, şi acea mână caldă, energică, care a strâns-o pe a mea, a fost o
realitate cu mult mai reală decât tot ce-am trăit vreodată în viaţa mea!
Ştiu că mi-ai dat o încurajare de-a merge înainte pe „cale” şi o dovadă
palpabilă că lumea spirituală este o realitate pentru acela care o caută şi
o dezvoltă în sine cu ajutorul exerciţiilor pe care ni le-ai dat tu din
belşug. Ştiu că nu toţi oamenii înţeleg aceste lucruri, pentru că sunt încă
în faza “copilăriei” spirituale, dar trebuie să li se aducă anumite imagini
din ştiinţa spirituală, pentru a se obişnui cu o altfel de gândire decât cea
de până acuma. Cred că eşti mulţumit cu frământarea mea de a dărui cel
puţin câte un gând adevărat oamenilor cu care ajung în legătură,

38
oriunde m-aş afla, căci tu mi-ai spus că adevărul lucrează şi în cel care
este în eroare şi-l duce pe calea cea dreaptă. Şi mi-ai mai spus să
susţinem cu curaj adevărurile antroposofice, noi, cei care i-am pătruns
fiinţa adevărată, să le propagăm cât mai mult. Tu ştii câtă înflăcărare
este în sufletul meu şi câtă bucurie simt când întâlnesc pe cineva care
presimte, cel puţin în sufletul său, o umbră din adevărurile eterne care
sunt sădite în fiecare suflet omenesc.
Te implor, iubitul meu Maestru, ajută-mă să fac numai ce este
bine şi drept, ajută-mă să fiu moderată, să nu fiu exagerată, pentru a nu
plictisi pe nimeni cu înţelepciunea care a început să se deschidă în mine
în măsură mare. Ajută-mă să ştiu doza această înţelepciune, pentru a
putea ajuta cu ea pe semenii mei, să nu-i îndepărtez sau să se simtă
umiliţi sau loviţi în vanitatea lor. Dă-mi iarăşi un semn, te implor, căci
asemenea bucurii imense sunt pentru mine un imbold care mă ajută să
salt spiritualiceşte, cum spui tu într-un loc din “Filosofia libertăţii”! -
Arată-mi - acum tu vei gândi de bine - dacă să continui lecţiile cu M.M.
sau să le las la o parte. Nu ştiu dacă este trimis de karma lui către mine
sau crede că antroposofia este un pericol pentru catolicism. Încă nu mi-
am putut da seama ce este în el. Îmi pare foarte închistat în dogmă, dar
s-ar putea să se cramponeze astfel de ea pentru că altfel credinţa lui nu
ar avea un sprijin prea mare. În orice caz este complet ignorant în ceea
ce priveşte gândirea spirituală. Aştept să-mi spui ce să fac cu el.
Îţi promit din adâncurile mele sufleteşti că voi face de acum
înainte tot ce un om poate face în încarnarea sa fizică, pentru a
corespunde idealului pe care tu mi l-ai înfăţişat sub forma spirituală cea
mai desăvârşită şi care este idealul suprem spre care ne îndreptăm paşii,
în evoluţia noastră spirituală.
Este Christos. Lumina lumii, este El, care ne aduce treptat spre
suprema fericire care ne aşteaptă la capătul “drumului” pe care-l avem
de parcurs în pelerinajele noastre, prin întrupările succesive, care sunt
liturghia zeilor pentru desăvârşirea omului, pentru comuniunea lui cu
lumea spirituală, când va ajunge la totala sa purificare, aşa cum ni se
arată în prototipul omului, în Christos.
Tu, maestrul meu iubit, eşti profetul Lui, iar tu ne înveţi pe fiecare
din noi să fim, la rândul nostru, propagatorii adevărurilor spirituale, pe
care ni le-ai revelat şi care ne duc şi pe noi spre revelaţia lumilor
spirituale!

39
 2. III. 1957

Ieri, vorbind cu Mişi despre lucruri de ordin sufletesc, a spus că o

prietenă a ei a întrebat-o de când nu s-a mai spovedit preotului?! Bine
înţeles că întrebarea a fost cu intenţia de a o umili, căci ea în această
practică urmează “formele” date de biserică întocmai. Mişi i-a reproşat
că deşi ea, prietena, urmează legile impuse de preot, nu s-a schimbat
deloc urmând aceste legi, aşa zise spirituale.
Pe această bază vreau să scriu câteva idei care-mi umplu mereu
preocupările mele în legătură cu dezvoltarea mea spirituală pe baza
autoeducaţiei.
Aud pe mulţi oameni spunând că noi nu putem şti dacă noi am
judecat sau nu bine adevărul. Deci, este mai bine să ne conducă cineva
din afară, spunându-ne ce avem de făcut pentru mântuirea sufletului
nostru. Eu, care am fost întreaga mea viaţă de părerea că numai eu pot
şti ce este nedrept, în toate domeniile vieţii, repet şi acum, când ştiu
precis ce este adevărul spre care tind, cu tot ce am mai bun în mine, că
adevărul dat de un altul, care nu-mi permite să reflectez asupra lui, nu
este adevărul meu, şi, prin urmare, eu rămân la starea mea de
imperfecţiune, fără ca acest adevăr să declanşeze în mine forţele
spirituale care să mă ducă spre ţinta înaltă, căruia îi sunt destinat ca om.
Aceia care urmează diferite legi morale impuse lor din afară, nu
primesc aceste legi decât ca un stimulent, ca o spoială superficială, care
nu le poate dezvolta personalitatea, în sensul superior al cuvântului, ci
numai anumite forţe ale vanităţii, deoarece tot ce este limitat în cadrul
unei dogme întocmite de oameni se referă numai la o epocă oarecare a
istoriei. Şi tot ce nu se bazează pe gândire şi reflexiune, adică la
libertatea interioară, este un adevăr vremelnic, care este sortit pieirii.
Nu vreau să susţin că anumite adevăruri morale şi religioase, care se
cuprind în dogme nu sunt adevăruri, ci vreau să spun că dacă aceste
adevăruri nu le prelucrez, nu fac din ele norma mea de viaţă, nu ca
formă exterioară, ci ca un sânge de viaţă care să curgă în fiecare faptă,
gând sau simţire a mea, nu sunt ale mele, ci le cunosc doar prin ceea ce
altul a aflat şi el prin altul despre el. Adică ele au devenit pentru mine
adevăruri numai prin autoritatea tradiţiei. Dacă vom merge, pe linia
tradiţională înapoi, vom întâlni în acest drum atâtea imperfecţiuni şi
răstălmăciri ale adevărului, încât nu vom mai crede în ele deloc. La
origine au fost Evangheliile, care s-au tălmăcit aşa cum au putut
urmaşii acelor oameni superiori care le-au scris cu clarvedere, adică cu

40
revelaţie, ceea ce însemnează că într-o stare a spiritului complet diferită
de starea de veghe obişnuită. Şi dacă reflectăm cu toată obiectivitatea
asupra acestui fapt, vom ajunge să înţelegem că aceste adevăruri
însemnează cu totul altceva decât au putut oamenii să tălmăcească cu
mintea lor pământească, care nu mai este sensibilă înţelegerii
adevărurilor revelate ale lumii spirituale.
Numai omul de ştiinţă spirituală ştie ce înseamnă într-adevăr
revelaţia spiritului, căci întreaga autoeducaţie are drept scop ridicarea
omului spre această reflexiune, spre revelaţia spirituală, spre clarvedere.
Aşadar, adevărurile veşnice nu sunt supuse vremelniciei ca
adevărurile gândite de oameni în diferitele domenii ale vieţii, care sunt
supuse mereu rectificării de secolele următoare. Aşa că mă revoltă
întotdeauna un om care susţine că numai forma în care se conduce el,
după ordinele date de partidul său politic religios, este mântuitoare de
suflet. Lipsa de modestie, lipsa de omenie, lipsa de înţelegere
creştinească, vanitatea şi orgoliul, fanatismul şi exaltarea acestor
oameni supuşi legii, mă supără enorm şi mă tulbură nespus de mult. Ei
nici nu-şi dau seama de acest lucru, căci se cred singurii deţinători ai
adevărului, deşi toate faptele, gândurile şi simţirile lor sunt aceleaşi
(chiar după ani şi ani de practică a formelor) ca şi a celor care nu
urmează asemenea practici. Ba s-ar putea spune că din cauza
fanatismului lor sunt mult mai răi decât ceilalţi, căci ei urăsc tot ce nu
sunt ei, dispreţuiesc orice lucru bun, curat şi cinstit, care nu trece prin
fiinţa lor.
Oare asemenea oameni se pot numi creştini, se pot numi oameni
cu conştiinţă?
Probabil ei cred că este bine ceea ce fac, şi-aici este eroarea cea
mare. Nu sunt însă ei vinovaţi de această grosolană imperfecţiune, ci
conducătorii lor preoţi, care n-au o cultură spirituală adecvată, care şi-
au făcut o meserie ca toate celelalte, prin studiul teologiei, fără a
pătrunde înţelepciunea care este la baza doctrinei creştine.
***
Acum este bine că m-am ciocnit de ei, căci altfel aş fi fost dispusă
să cred că ei sunt mai ridicaţi spiritualiceşte decât semenii lor.
Mulţumesc cerului că în mine simţul pentru adevăr a fost foarte
dezvoltat, de mic copil. Şi acest simţ m-a ajutat acum, de când cunosc
antroposofia, să mă pot ridica la înţelegerea celor mai grele adevăruri
superioare, spirituale.

41
 Adevărul este sădit în noi, dar este împletit în natura noastră
inferioară: porniri, pasiuni, pofte, etc. Adevărul pur care există în noi,
adică aurul pur, trebuie să-l scoatem la lumină prin autodisciplină.
Conştienţa omului este cel mai bun conducător al omului. Aceasta
trebuie trezită sau, dacă o avem, trebuie schimbată, înnoită, în sensul
adevărului pur despre care am vorbit. Ce este acest Adevăr? Este ceea
ce se zbate în sufletul oamenilor să iasă la suprafaţă, ceea ce-i face pe
mistici să caute o cale spre ele, ceea ce-i face pe cei care nu simt în ei
misticismul să creeze opere de artă, să caute legile lumii prin ştiinţă, iar
pe cei care nu cred în nimic să-i facă nefericiţi, să-i facă să se usuce, să
veştejească în interiorul lor, fără ca ei să ştie că este dorul după Adevăr,
dorul după un ideal mai înalt, pe care nu-l cunosc şi nici nu pot să-l
cunoască.
Concluziile la care vreau să ajung sunt următoarele: Omul poate
găsi în sine însuşi adevărul, fericirea, sensul vieţii, dar trebuie în secolul
nostru să I se arate acest adevăr care este revărsat în toţi oamenii, iar ei
vor adapta acest adevăr, prin propriile forţe de reflexiune, după gradul
lor de evoluţie la care se află. Chiar şi cei mai imperfecţi oameni simt în
ei trăirile de bunătate şi milă faţă de semenii lor, faţă de animale şi
bucurii în legătură cu frumuseţile naturii.
Prin urmare, dacă se vor cunoaşte legile spirituale revărsate în om
şi în lumea exterioară, dacă aceste legi vor fi date oamenilor pentru a le
prelucra în propriul lor spirit, îşi vor dezvolta adevărul din ei, care
concordă cu legile sădite în lucruri şi în întreg universul. Până când însă
nu vor cunoaşte aceste legi, aceia care vor să conducă popoarele, atât în
sens spiritual cât şi în sens ştiinţific şi politic, ajungând ei înşişi o
expresie a acestor legi, nu vor reuşi niciodată să schimbe pe aceia
cărora le dau îndrumări aşa-zise spirituale. Voi repeta că de la cap se
împute peştele, deci trebuie să vedem dacă la baza autorităţii
conducătoare a oamenilor, în sens spiritual, nu este ceva putred.
Viitorul va arăta că aşa este. Dar vai, câte lupte şi dureri vor mai avea
de îndurat aceia care înţeleg aceste lucruri şi vor încerca să schimbe, cel
puţin un gest, să dăruiască un gând al adevărului pur semenilor lor!
Totuşi, ei ştiu că fără suferinţă, fără jertfă, nu poate veni domnia,
împărăţia lui Christos pe pământ. Şi aceasta pentru că oamenii sunt
puternic întreţesuţi în fiinţa lor cu forţele pământeşti, cu forţele lui
Lucifer şi Ahriman!
Numai trezind în oameni o nouă conştienţă vom putea înainta spre
ideal. Această conştienţă însă nu poate fi impusă din exterior, ci omul

42
însuşi trebuie s-o dezvolte, când în el s-au trezit forţele spirituale,
forţele adevărului, care se pot cunoaşte adoptând şi reflectând asupra
adevărurilor emise de ştiinţa spirituală. Numai prin dezvoltarea
personalităţii fiecărui individ, prin dezvoltarea legilor spirituale sădite
în el, lumea în care trăim va primi o lumină nouă, care ne va duce
absolut precis la fericire şi mulţumire. Orice lucru pe care nu-l înţeleg şi
care mă frământă, îmi aduce o pace şi-o linişte interioară numai atunci
când l-am putut înţelege şi mi l-am putut lămuri. Numai fiindcă
enigmele vieţii noastre nu le putem pătrunde, numai fiindcă existenta
noastră, durerile, suferinţele pe care le îndurăm, loviturile destinului, nu
le putem cunoaşte decât prin vagi deducţii, ne face nişte revoltaţi
nefericiţi, alergând dintr-un colţ în altul, pentru a ne satisface micile
noastre dorinţe şi senzaţii, care, putem fiecare constata, că sunt numai
deşertăciuni, care sunt numai iluzii, căci în clipa când ne-am satisfăcut
o dorinţă, alta îi ia locul sau suntem mai nefericiţi când nici cel puţin nu
ni le putem satisface. Ştiinţa spirituală nu cere omului să nu mai aibă
dorinţe şi pofte, dar prin cunoaşterea izvorului acestor pofte şi prin
cunoaşterea acestor adevăruri, care ne duc spre pofte mai superioare,
vom da numai importanţa pe care ele o merită, ca lucruri care vin intr-o
clipă şi trec tot într-o clipă, fără a ne satisface niciodată pe deplin. De
aceea şi spunem că fericirea se compune numai din clipe trecătoare,
care rămân numai în amintiri fugare şi după care alergăm toată viaţa,
chiar până la mormânt. Cine a înţeles cele ce-am scris aici, înseamnă că
în el a început să se mişte principiul etern, care este absolutul spre care
tindem, chiar şi atunci când nu suntem conştienţi de acest lucru.

2. IV. 1957

Sinea spirituală.

Sinea spirituală este complet diferită faţă de sinea obişnuită, de

Eul conştient pământesc. Sinea spirituală este însăţi Eul care s-a dedicat
spiritului, este Eul superior, este omul însuşi, care s-a găsit pe sine
însuşi, ca fiinţă veşnică. Acest lucru nu este posibil decât prin disciplina
spirituală, în epoca actuală.
Sufletul se împarte în: sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul
conştienţei.

43
 Sufletul senzaţiei este acea parte a sufletului care primeşte
senzaţiile exterioare şi cu ajutorul gândirii îşi formează o lume aparte în
interior, care se compune din sentimentele sale, pornirile şi pasiunile
sale. Acest suflet al senzaţiei însă, serveşte atât trupului cât şi spiritului,
căci depinde de evoluţia omului cum lucrează spiritul asupra omului
întreg. Omul, cu ajutorul gândirii, poate transforma complet lumea sa
interioară, poate purifica dorinţele, pornirile sale, etc., de elementul
inferior.
Acest lucru se poate face prin celelalte părţi superioare ale
sufletului: sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei.
Sufletul raţiunii este însă împletit în pornirile şi pasiunile sale, dar
sufletul conştienţei este acea parte a sufletului care transmite Eului
(care este însuşi omul), numai ce este adevăr, bine şi frumos etern.
Dacă sufletul conştienţei este acea parte a sufletului care primeşte în
sine numai ce este veşnic, adică ceea ce omul recunoaşte, cu ajutorul
Eului său, ca parte nepieritoare a sa şi care nu depinde de sentimentele
sale de simpatie şi antipatie. Cu cât Eul este umplut mai mult cu cele
veşnice, de cele spirituale, cu atât el se desprinde mai mult de ceea ce
este trecător, el se ridică tot mai mult spre adevăr şi bine, care formează
propriu-zis ţinta omului pe pământ.
Diferenţa dintre Sinea spirituală şi sufletul conştienţei constă în
faptul că Eul asimilează şi se contopeşte cu ceea ce este nemuritor din
ceea ce primeşte, prin mijlocirea sufletului, din lumea exterioară. Prin
trup, prin partea minerală trecătoare a sa, omul primeşte impresiile
lumii exterioare; prin spirit, omul este plăsmuit din interior spre
exterior. Prin partea sa minerală şi prin senzaţiile sale, omul este
muritor; prin spiritul său, este nemuritor. Eul trăieşte atât în trup şi în
suflet cât şi în spirit. Cu cât omul tinde spre cele spirituale, cu atât este
mai evoluat.
Prin disciplina spirituală învăţăm să ne cunoaştem ca Eu spiritual,
învăţăm să ne dezvoltăm tot mai mult ceea ce este veşnic în noi.
Învăţăm treptat să nu mai dăm valoare numai lumii trecătoare şi
învăţăm să ne dezvoltăm ceea ce este viaţă în noi, învăţăm să ne dăm
viaţă. Căci nu se poate spune că ceea ce vedem mereu devenind şi
pierind ar fi viu, ci viu este numai forţa care acţionează în cele ce putem
vedea cu simţurile trupului nostru ca născându-se sau murind. Numai
un om lipsit cu totul de imaginaţie şi reflexiune gânditoare poate crede
ca adevăr ceea ce poate vedea numai cu ochii fizici. Adevărul nu se
poate vedea cu ochii, dar se poate recunoaşte cu adevărul gândirii, care

44
ne poate ajuta şi la lămurirea celor ce le putem vedea cu ochii. Numai
văzând cu ochiul nu putem înţelege nimic. Dacă percepţiei ochiului îi
adăugăm gândirea şi raţiunea, ajungem să înţelegem ceea ce ne
înconjoară. Tot reflectând apoi asupra celor ce percepem exterior şi
asupra celor ce ni se revelează în interior, ajungem la concluzia că nu ar
avea sens o lume care apare şi dispare, şi, mai ales, omul, care este
stăpânul lucrurilor care-l înconjoară. El nu ar putea însă stăpâni nimic
din lume dacă nu ar putea gândi. Gândirea este nelimitată. Acest lucru
se poate observa din veşnica tendinţă a oamenilor de a descoperi şi a
intra tot mai adânc în misterele creaţiei.
Ştiinţa spirituală ne ajută să pătrundem aceste mistere prin
cunoaşterea propriului nostru mister. Astfel, ajungem la Adevăr, la
Adevărul despre noi înşine, iar prin aceasta la Adevărul veşnic, care
zace în fiecare lucru creat al lumii, căci la origine vom găsi numai
spiritul veşnic, vom găsi pe Dumnezeu. Aceste cuvinte trebuie luate nu
numai ca înalte abstracţiuni, ci ca înalte realităţi, pe care le scriu
gândind, le trăiesc în fiecare clipă a vieţii mele şi care, dacă vor fi
pătrunse, vor forma pentru oameni sensul adevărat al existenţei
vremelnice, care este numai o stare, o formă în care trăieşte omul
adevărat, omul în care spiritul a ajuns conştient de sine însuşi.

16. VII. 1957

Caracterul ţi-l poţi cunoaşte numai prin cunoaşterea propriei tale

fiinţe. Această cunoaştere este cu neputinţă fără exerciţiile date de
ştiinţa spirituală antroposofică, ce corespunde epocii noastre. Cine
susţine că se cunoaşte pe sine însuşi, fără o educaţie bazată pe
cunoaşterea ştiinţei spirituale antroposofice, este un om care nu ştie ce
înseamnă a deveni obiectiv cu ajutorul gândirii libere de reprezentările
lumii fizice. Până când avem numai gândurile care vin şi trec mereu
prin creierul nostru legat de lumea simţurilor, nu vom putea niciodată
ajunge la o gândire purificată de noţiunile pământeşti, deci la o gândire
care, mai mult sau mai puţin, este întrebuinţată în mod obiectiv, în
legătură cu viaţa noastră de toate zilele. Dacă de la efectele
fenomenelor cunoscute în lumea fizică nu vom putea ajunge la o
gândire care pătrunde la cauze, cunoaşterea noastră este numai o parte a
lumii. Valabilitatea ştiinţei naturale impune o cunoaştere a cauzelor
care determină manifestarea lucrurilor percepute de simţuri. Căutând

45
cauzele - cum se procedează în prezent - numai în materia pe care o
percepem cu simţurile fizice, nu vom putea cunoaşte niciodată în
întregime lumea. Cum vine gândirea materialistă contemporană să
susţină că lumea există numai în formele observate cu simţurile fizice?
Cum poate susţine gândirea bazată pe raţiunea fizică, că însăşi gândirea
este produsă de această lume fizică? Oare lumea fizică ar putea fi
studiată fără ca omul însuşi să-şi îndrepte gândirea spre lucrurile fizice
pe care le percepe cu ochii naturali? Pentru a putea studia un lucru sau
un fenomen fizic observat în lumea fizică, trebuie să-mi întrebuinţez
gândirea la studierea lui.
Numai simpla observaţie nu-mi dă secretul obiectului sau al
fenomenului. Cum veniţi voi, gânditori imperfecţi, să susţineţi că
gândirea face parte din natura trupului vostru? Dacă ea nu este un
fenomen separat de natura trupului vostru, cum credeţi că ar căuta
cauzele ascunse ale lucrurilor? Orice studiu asupra propriei noastre
fiinţe sau asupra celor percepute în afara corpului nostru - care este şi el
o percepţie a simţurilor - trebuie făcut cu gândirea. Ea este un bun al
nostru propriu, o ştim, deoarece noi o producem. Pentru a studia însă
gândirea pe care o întrebuinţăm pentru cunoaşterea lumii, trebuie să o
studiem tot gândind. Prin urmare, ne ridicăm peste propriile noastre
gânduri pe care le folosim pentru cunoaşterea lumii legate de simţuri.
Reflectând asupra acestui lucru, trebuie să admitem că gândirea este
ceva mai mult decât materia pe care o studiem cu ajutorul ei. Numai
fiindcă gândim limitat nu putem trece de marginile lumii fizice. Când
oamenii de ştiinţă exterioară vor învăţa să gândească despre gândire
(epistemologia), vor ajunge la concluzia că gândirea este dincolo de
materie şi spaţiu şi vor ajunge să nu mai caute marginile lumii cu
gândirea legată de creierul fizic, ci vor ajunge să-şi dea seama că
spiritul omului, care se manifestă în gândire, nu are limite, ci este ceva
care se ridică în infinit, rătăcind fără încetare deasupra stelelor,
percepute nu cu ochiul fizic şi studiate numai în mod mecanic. Vor
ajunge la concluzia că în dosul tuturor fenomenelor percepute în lumea
fizică acţionează forţe spirituale, adică ajungem de la efecte la cauze.
Rugăciunea mea pentru Tine Christoase - Soare, Lumină
dumnezeiască!
Te implor, fii stăpânul tuturor gândurilor şi simţurilor şi idealurilor
mele. Fii alături de fiecare clipă a vieţii mele! Fiecare gest, vorbă şi
gând al meu să fie îmbibat cu Adevărul, Binele şi Frumosul etern, care
sunt expresia doctrinei tale în sufletul oamenilor care urmează Calea

46
divină care duce spre Tine, Lumina mea sublimă. Dăruieşte-mi şi pe
mai departe voinţa care mi-a însoţit paşii de cinci ani încoace şi care
este harul Tău, cu ajutorul căruia pot parcurge Calea iniţierii care mă
duce treptat spre autodesăvârşirea spre care tinde fiecare fibră a
sufletului meu! Îţi mulţumesc cu fruntea în ţărână pentru tot ce mi-ai
dăruit până acum, Sublimul meu Stăpân! M-am convins prin propria
trăire că tot ceea ce mi-ai comunicat, prin profetul Tău, în ştiinţa
spirituală antroposofică, este divinul adevăr care se cere, în toţi oamenii
care au ajuns la maturitate, spre lumină şi împlinire! Ceea ce-am trăit în
propriul meu spirit sunt greu de tradus în cuvinte, căci cuvintele sunt
extrem sărăcăcioase faţă de simţurile suprapământeşti pe care le trăiesc
mereu! Îţi mulţumesc în genunchi că mi-ai dăruit o fire care nu se dă
visătoriei, fanteziei ieftine, care sunt adversarele cele mai periculoase
ale Adevărului şi ale realităţilor suprasensibile. De zeci de ori verific
trăirile pe care le am, pentru a nu fi cumva arbitrare şi lipsite de
exactitate matematică, aşa cum trebuie să fie.
Tu şti cât am studiat de conştiincios şi perseverent fiecare amănunt
din ştiinţa spirituală şi cât de sus mi-am dezvoltat facultăţile necesare
unei contemplări spirituale adevărate! Tu mi-ai apreciat suferinţele şi
jertfele pe care le-am depus la picioarele altarului Tău de sacrificiu,
pentru a mă transforma complet în cele mai tainice colţuri ale sufletului
meu, făcând acest lucru cu cea mai înaltă fericire şi iubire faţă de Tine,
care este cel mai măreţ şi mai grandios ideal al oamenilor! Fie ca
omenirea să poată înţelege ceea ce este de fapt fericirea lor! Dă-mi,
Doamne, focul sacru să pot lucra pentru Tine, la propăşirea mea şi-a
semenilor mei! Prin Tine am învăţat să iubesc tot, tot ce mă înconjoară.
Te implor să-mi dăruieşti şi forţa necesară pentru a putea iubi şi pe acei
oameni care-mi fac numai rău şi care mă urăsc! Ajută-mă să pot alunga
din mine enervarea când vine cineva şi spune un neadevăr şi să-l pot
ierta şi iubi în clipa când face un lucru care este contra iubirii!

Într-un viitor îndepărtat cu Misterul suprem. Când omul va atinge

această ţintă, acest ideal sublim, luând tot ceea ce-i poate da pământul,
căci el este trimis pe pământ tocmai pentru a-şi face evoluţia pe pământ
prin fapte. Prin Christos, omul se eliberează treptat de egoismul său,
dezvoltându-şi, prin autoeducaţia sa spirituală, iubirea altruistă, iubirea
universală, care s-a revărsat în organismul său sufletesc prin Misterul ce
s-a săvârşit pe Golgota, acum două mii de ani. Germenii iubirii

47
universale sădite de Christos în fiecare suflet omenesc, abia în secolul
nostru vor începe să dea roade, când oamenii vor putea înţelege în sens
spiritual ceea ce Fapta de pe Golgota a adus omenirii: transformarea
omului în templul lui Christos, prin purificarea sa de cele trecătoare.
Christos nu poate coborî într-un suflet în care natura sa inferioară este
stăpână. Christos poate sălăşlui numai în locul purificat, în sens
spiritual, de ceea e numim egoism, care este întreţesut în organismul
astral al omului şi ceea ce se numeşte “păcatul originar” în Biblie.
Evoluţia omului a trebuit să decurgă astfel, deoarece forţele egoismului
care îl stăpânesc în măsură atât de mare, l-au ajutat în evoluţia sa să se
poată recunoaşte ca Eu. Dacă nu ar fi ajuns la cunoaşterea de sine, omul
nu ar fi fost capabil a se diferenţia de ambianţa sa, adică ar fi rămas o
fiinţă fără cunoaşterea de sine şi fără cunoaşterea ambianţei în care
trăieşte.
Cine cunoaşte aceste adevăruri nu va mai fi ispitit să creadă
anumite lucruri pe care nu le înţelege şi le dă pe seama voinţei lui
Dumnezeu şi totuşi să susţină că discută filosofie, care-ar presupune o
gândire ajunsă la o înţelepciune superioară.
Cine vrea să cunoască mai mult din doctrina reîntrupării dată de
Rudolf Steiner, trebuie să se îndrepte spre el însuşi, la acest izvor
nesecat, care ne comunică schematic aceste lucruri, iar noi suntem
chemaţi să prelucrăm cu gândirea noastră înţelegerea şi acceptarea lor
deplină.
Îmi pare curios că aceia care se interesează ce este antroposofia, o
fac numai pentru a o combate şi încă cu un anumit dispreţ. Pentru ce,
oare, se întâmplă astfel? Pentru că, fiind prea comozi sau
nepermiţându-le autorităţile lor închise în dogme limitate la o anumită
gândire tipică în care s-au înţepenit, totuşi, discută despre lucruri despre
care nu au nici o idee precisă, ci numai fragmente auzite ici-colo de la
oameni incompetenţi şi au totuşi pretenţia de-a susţine că Antroposofia
este o erezie, din punctul lor de vedere. Acest lucru nu-l poate speria pe
un adevărat om cu spiritul liber, care a studiat.

10. I. 1958

Sensul reîntrupărilor succesive pe pământ a Sinei noastre divine

este coborârea lumii spirituale în lumea vremelniciei.

48
 Sinea spirituală este acea parte din om care este nemuritoare şi
care, din toate roadele spirituale adunate în decursul reîntrupărilor, se
maturizează tot mai mult pentru a deveni ea însăşi asemenea
Creatorului ei sublim.

11. I. 1958

1. Numai prin suferinţă îi cresc aripi sufletului.

2. Pe Christos nu-l putem găsi în lucrurile egoiste, ci numai prin
jertfă.
3. Noi nu iubim suferinţa deoarece nu cunoaştem binefacerile ei.
4. Iubirea adevărată se învaţă prin cunoaşterea de sine, prin
formarea personalităţii, căci numai prin această formare ajungem la
dăruirea impersonală
5. Cine se iubeşte mai mult pe sine, nu poate ajunge la Christos.
Pentru a ajunge la ridicarea în lumile spiritului, nu este de ajuns
înţelepciunea pe care o câştigăm prin studiul ştiinţei sublime, ci trebuie
să ne clădim piatră cu piatră pe noi înşine din nou. Acest lucru este cel
mai greu, căci necesită atâta jertfă şi sacrificiu încât omul obişnuit nu
poate primi această jertfă.
Pentru a o primi este necesară o conducere din înaltul cerului.
Această conducere o simt aceia pentru care viaţa obişnuită nu are nici
un preţ dacă nu sacrifică lui Christos ceea ce au mai bun şi mai sfânt în
ei. Toţi oamenii au sădit în ei germenele acestui sublim sacrificiu, dar
numai prin reîntrupările succesive în lumea pământească, aduc cu ei
roade spirituale care să-i ducă spre îndeplinirea idealului superior, care-
i conduce treptat spre această înţelepciune.
Pentru a ajunge la moartea simbolică, la ieşirea sufletului din corp,
este necesară jertfirea, ţintuirea pe cruce a materiei noastre inferioare.
Porniri, pofte, pasiuni, sunt însuşiri care caracterizează viaţa
noastră în timp. Nobleţea caracterului, iubirea pentru adevăr şi bine,
sunt secundare pentru omul în care nu s-au trezit încă imboldurile
superioare. Pentru a putea însă ajunge la trăirile spirituale, când sufletul
nu mai este în trup, ca şi atunci când omul doarme, ca şi când a murit,
este nevoie de un curaj, de o trăire sufletească pe care un om obişnuit
nu le poate avea. Deci este necesară o pregătire îndelungată şi plină de
sacrificiu pentru a ajunge la aceste trăiri sublime în lumea care
depăşeşte lumea pământească. Trebuie o dezvoltare superioară a

49
gândirii, a simţurilor şi a voinţei. Aşa cum le facem acestea în mod
obişnuit în lumea în care trăim, nu sunt nici umbra studiului pe care
trebuie să-l facem în ştiinţa divină.
De aceea, este greşit a vorbi oamenilor neevoluaţi încă despre
tainele pe care le avem, când sufletul iese din corp. Ei nu le înţeleg, iar
închipuirea lor lucrează greşit, căci ei îşi închipuie, în neştiinţa lor, că
cel ce le vorbeşte despre aceste lucruri numai îşi închipuie că le trăieşte,
dar în realitate nu este nimic mai mult. Şi mai pot gândi şi la aceea că ei
sunt normali, au raţiunea sănătoasă, iar ceilalţi sunt nişte oameni care
trăiesc în ireal şi în fantezie.
Cât vor mai avea de suferit bieţii oameni care s-au ridicat la aceste
trăiri, de la semenii lor care nu înţeleg la ce măreţie s-au înălţat, prin
sacrificiul propriei lor fiinţe! Cât vor mai fi de alungaţi şi batjocoriţi în
tot felul, de aceia care nu înţeleg şi care se pretind în acelaşi timp că
sunt credincioşi, că ştiu ce este purgatoriul, paradisul, etc., şi ei nu fac
decât să nege pur şi simplu ceea ce formează viaţa spirituală de după
moarte şi chiar viaţa spirituală în trup. Ei au numai noţiuni pământeşti
şi nu-şi pot imagina trăirile spirituale, care nu cunosc nici timpul, nici
spaţiul pe care mintea legată de simţurile pământeşti le îngrădeşte
numai în limitele strâmte ale vieţii în trup. Spiritul zboară, el nu
cunoaşte margini, el este infinit, precum infinit este Creatorul.
Îmi vin în minte - scriind acestea - cuvintele lui Hyperion din
“Luceafărul” lui Eminescu:

”Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece
Iar eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece...”

La sfârşitul caietului, la pagina 140

În ziua de 21 februarie, 1957, am început exerciţiile de studiu a

unei porţiuni de cer, după cum ne învaţă Rudolf Steiner în conferinţa:
”Dezvoltarea practică a gândirii”

Sfârşitul caietului 1b
Aiud, 19 noiembrie 2006
Dana Octavia Grigoriţă

50
 Caietul nr. 2

AXIOME

Scumpei mele Helen, care-a pătruns adânc în structura mea

sufletească şi spirituală, îi dăruiesc această hrană spirituală izvorâtă
din neîncetata mea strădanie pentru cunoaşterea adevărului etern.
Riţa
Aiud, la 21.V.1958

Axiome
Riţa Schuster
1. Raţiunea este toiagul pe care ne sprijinim pe calea grea care duce la
porţile lumii suprasensibile
2. Când în om vorbeşte glasul conştiinţei fără un imbold exterior,
acel om a ajuns la acea libertate interioară când aude glasul etern al
lui Dumnezeu.
3. Dumnezeu există cu adevărat pentru om numai în clipa când
omul însuşi îi dă viaţă în sufletul său.
4. Când sufletul tău începe să-şi pună întrebări în legătură cu
existenţa sa, ai ajuns la gradul de evoluţie spirituală când îl cauţi pe
Creatorul tău.
5. Împărăţia lui Dumnezeu poate coborî numai atunci pe pământ,
când pământul însuşi va deveni o expresie a nemuririi. Omul este
chemat să înfăptuiască această minune.
6. Omul este cea mai mare taină a lumii; de aceea se străduieşte să
se ridice la cunoaşterea tainelor universului.
7. Principiul nemuririi este sădit în sufletul nostru. Ştiinţa sublimă
ne învaţă să-l scoatem la lumină.
8. Numai doctrina reîntrupării spiritului omenesc ne duce la
noţiunea unirii cerului cu pământul.
9. Dacă religia nu ar fi sădită în noi, nici o putere din lume nu ne-
ar putea face religioşi.
10. De ce oare oamenii caută mai mult cunoaşterea lumii exterioare
decât a propriul lor interior?
11. Caută să cunoşti legile spirituale care vorbesc în tine, şi vei
învăţa misiunea ta pe pământ.
12. Dorinţa este mijlocul prin care se stimulează voinţa. Dorinţa
fără fapte însă, are numai o valoare pur pământească, trecătoare.

51
13. Nu vom putea înţelege niciodată sufletul altora dacă nu ne
înţelegem mai întâi pe noi înşine.
14. Durerea altuia trebuie să vorbească în tine ca şi propria-ţi
durere. Numai atunci ai ajuns la iubirea aproapelui tău. O judecată
arbitrară loveşte întotdeauna adevărul.
16. Adevărul nu poate fi divizat. El este întreg şi veşnic. Prin
munca noastră interioară, liberă, noi tindem spre acest Adevăr.
17. Fiecare om primeşte din Adevăr numai atât cât corespunde
facultăţilor sale.
18. Înţelepciunea nu constă în faptul de-a vorbi despre Adevăr, ci
de-a face din el expresia vie a fiinţei tale.
19. Nu căuta Adevărul în afara ta, ci caută-l în tine. Pentru a-l afla
însă, este necesar să te pregăteşti.
20. Ştiinţa spirituală nu ne poate face înţelepţi dacă în noi
principiul nemuritor nu se cere spre lumină.
21. O sămânţă va da rod numai atunci când locul şi timpul sunt
prielnice dezvoltării ei.
22. O, tu discipol spiritual, munceşte cu râvnă şi vei avea şi roadele
pe care le scontezi.
23. Fără o muncă uriaşă, care întrece cu mult pe aceea a vieţii de
toate zilele, nu putem înainta în ştiinţa sublimă.
24. Christos poate trăi în sufletul nostru numai dacă noi înşine îi
clădim tronul din gândurile, sentimentele şi faptele noastre
purificate de egoism.
25. Cine eşti tu, omule imperfect, care vrei să pui stăpânire pe
libertatea mea interioară?! Oare tu nu şti că această libertate
interioară este mai presus de prejudecata ta plină de egoism?
26. Cum îndrăzneşti tu, omule imperfect, să pretinzi ascultare din
partea unui semen al tău, când tu nu eşti în stare să fii propriul tău
stăpân?
27. Obişnuieşte-te, omule, să faci din gândul morţii o punte spre o
viaţă nouă, mai desăvârşită decât aceea pe care-o trăieşti acum.
28. Cine ştie cum se moare întru Christos, pentru acela moartea nu
este altceva decât o întâmplare exterioară.
29. Prin ştiinţa spirituală antroposofică învăţăm, în fiecare clipă a
vieţii noastre, să devenim tot mai vrednici de a muri.
30. O, nu! Moartea nu este sfârşitul, ci promisiunea unei vieţi
viitoare mai plină de înţelegere pentru menirea sufletului omenesc.

52
31. Eul omului este scânteia divină care i s-a conferit. Omul este
chemat să dezvolte această scânteie divină, într-o flacără
nemuritoare care să lumineze însuşi cerul, unindu-se cu el.
32. Înţelepciunea ascunsă în străfundurile fiinţei omeneşti, ea este
însăşi temelia originară a omului. Această înţelepciune poate fi
scoasă la lumină prin cunoaşterea legilor din care purced toate
lucrurile.
33. Eul omului este o sabie cu două tăişuri. O parte se deschide
spre lumea exterioară-fizică, iar cealaltă parte spre lumea interioară-
sufletească. Eul este, deci, pe de-o parte un copil al pământului, iar
pe de altă parte un copil al cerului. Această dualitate a Eului
omenesc ajunge la echilibru urmând calea disciplinei spirituale.
34. Cine se îndoieşte că Adevărul veşnic poate fi scos numai din
străfundurile sufletului său, acela nu a ajuns la înţelegerea libertăţii,
dăruită omenirii de Cristos. Un asemenea om nu poate realiza
Adevărul veşnic, ci numai un adevăr efemer.
35. O comunitate religioasă ere valoare numai atunci când
exponenţii ei sunt ei înşişi o expresie vie a celor ce predică pentru
alţii.
36. Căutând misterele lumii, ne vom găsi pe noi înşine ca fiinţe
cosmice.
37. În om sunt sădite toate misterele universului. Omul însuşi este
chemat ca în decursul evoluţiei sale să descopere aceste taine. Când
va ajunge la maturitatea spirituală pentru a putea înţelege, va ajunge
şi la cunoaşterea scopului pentru care a fost creat.
38. Christos este conducătorul omului care-a pornit pe calea
dezvoltării superioare, căci El acţionează în Eul superior al omului.
39. În Eul superior sunt cuprinse cele 3 forţe fundamentale ale
spiritului: gândire, simţire şi voinţă (Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt).
40. Evoluţia unui om se poate cunoaşte după facultatea de a
pătrunde adevărul prin intuiţie.
41. Omul care nu pătrunde adevărul, nu a spart coaja naturii sale
inferioare. Prin urmare, un asemenea om nu poate pătrunde până la
înţelepciunea ascunsă în lucruri.
42. Entităţile spirituale divine sunt făuritorii omului. Pentru
formarea lui, aceste Fiinţe Sublime şi-au jertfit propria lor substanţă,
care este iubirea.
43. Evoluţia prin care trece Eul nemuritor al omului este o liturghie
neîntreruptă, pentru a-l conduce spre ţinta lui divină. Moartea şi

53
 viaţa pământească fac parte din această liturghie cosmică. Omul se
naşte în trupul pământesc, pentru ca prin experienţele prin care
trece, prin suferinţele lui, să se maturizeze treptat pentru atingerea
Idealului suprem pentru care a fost creat: unirea deplin conştientă cu
lumea spirituală.
44. Moartea şi viaţa, privite dintr-un punct de vedere superior, nu
sunt decât stări, etape, care fac parte din marea, sublima liturghie
cosmică.
45. Meditaţia justă te învaţă să mori treptat pentru lumea
pământească, înviind pentru lumea spirituală.
46. Prin meditaţie, ne dezvoltăm partea nemuritoare din noi.
Această entitate nemuritoare trece din întrupare în întrupare, pentru
ca, într-un viitor îndepărtat să se reverse în oceanul nemuritor al
lumii divine.
47. Meditaţia, în sensul ştiinţei spirituale, este cea mai mare putere
de jertfă faţă de Divinitate. Acela care-a fost atins de raza harului
divin, pentru a-şi pune voinţa în slujba celor eterne, renunţând
treptat la sine însuşi, murind pentru lumea pământească, îşi va găsi
Sinea sa divină, conducându-se apoi conform legilor ei nemuritoare.
48. Smerenia omului nu constă în vorba făţarnică, ci în
transformarea lui lăuntrică.
49. Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să învăţăm mai întâi
prin ce suntem înrudiţi cu El.
50. Evoluţia spirituală a omului este Christos. El este: Calea,
Adevărul şi Viaţa. Tot ce nu este El, este: Minciună, Durere şi
Moarte.

54
Caietul nr. 3
Florica Schuster-Rebreanu

AFORISME

1. Adevărul veşnic nu-l vei putea trezi în altul dacă n-ai făcut mai întâi
din el legea propriei tale vieţi.
2. Supără-te pe tine însuţi când te supără cineva, pentru că nu eşti în
stare să primeşti liniştit imperfecţiunea celuilalt.
3. Adevărul nu se lasă înşelat de speranţele şi iluziile tale deşarte. El are
o singură ţintă: pe sine însuşi.
4. Trebuie să treci peste nesfârşite mări şi ţări spre a deveni propriul tău
stăpân. Este munca cea mai uriaşă, dar şi cea mai grandioasă din câte
ai făcut până acum.
5. Dacă ai încetat să-ţi mai faci iluzii despre tine şi despre alţii, ai ajuns
la înţelepciune. Pentru a ajunge însă la ea, drumul trebuie străbătut
cu opinci de fier şi toiag de oţel.
6. Când crezi că eşti cel mai netrebnic şi mai neputincios pe drumul
suferinţei care tinde spre Înălţimi, ai făcut un mic pas înainte.
7. Judecata pe care ţi-ai însuşit-o pe pământ, este întotdeauna în
contradicţie cu cea cerească, dacă nu ţi-ai însuşit limba divină prin
cunoaşterea lumii spirituale.
8. Sentimentul singur nu te călăuzeşte spre Adevăr, ci te îngrădeşte într-
un egoism rece şi neîndurător.
9. Fanatismul în orice domeniu insultă Adevărul, căci el porneşte din
natura inferioară a omului, fără a fi penetrat de gândirea superioară.
10. Nu plânge când ceilalţi nu te pot înţelege, ci plângi atunci când tu
nu-i poţi înţelege.
11. Singur este acela care caută Adevărul, deoarece el umblă pe o cale
pe care mulţimea nu-l poate însoţi.
12. Nu cere iubirea şi aprecierea celor mulţi, ci celor aleşi printre aleşi.
13. Dacă ai puţini prieteni nu fi trist, căci numai aceştia sunt cei
adevăraţi.
14. Mulţimea te sfâşie tot atât de uşor, pe cât de uşor te ridică în slavă.
15. Nu căuta prietenii veşnice printre oameni, ci te caută pe tine însuţi în
adâncurile fiinţei tale sufleteşti şi-ţi vei găsi cel mai pur şi credincios
prieten.

55
16. Creează-ţi în tine o lume plină de înţelepciune şi iubire şi această
lume se va revărsa din tine, dându-ţi din nou încrederea în viaţă.
17. Numai prin gândurile cele mai sfinte îţi vei putea trezi partea divină
din străfundurile tale. Gândurile pământeşti nu ajung până în acel
sanctuar din fiinţa ta. Autodisciplina ştiinţei divine te conduce pe
acest drum.
18. Înţelepciunea din care au luat naştere toate lucrurile o poţi învăţa cu
ajutorul raţiunii şi logicii obişnuite, dar ea trece dincolo de raţiunea
şi logica pământească.
19. Trezeşte-te, o, omule, din somnul în care îţi petreci zilele şi lumina
veşnică şi se va revela, iar tu te vei simţi ca Lazăr când a înviat din
morţi: vei fi cu totul un alt om.
20. Dacă nu te vei ridica peste interesele vieţii pământeşti pe care le vezi
într-o lumină prea alimentată de egoism, te vei îngropa într-o bună zi
sub dărâmăturile lor.
21. Nu ceea ce face altul mă priveşte, ci ceea ce eu trebuie să fac.
Aceasta este libertatea pe care am primit-o noi, oamenii, prin
Misterul care s-a săvârşit pe Golgota.
22. Trăind în mijlocul naturii şi ascultându-i tainele ei grăitoare
sufletului meu, mă simt în sânul legilor divine care sunt sădite şi în
mine.
23. Nu coborî pe Dumnezeu la noţiunea de om, ci te ridică tu la noţiunea
de Dumnezeu. Numai astfel vei înţelege enigmele pe care le
întâlneşti la fiecare pas în lumea vremelniciei.
24. O, omule, tu nici nu şti că atunci când începi să-ţi pui întrebări în
legătură cu existenţa ta şi a universului, cauţi pe Creatorul tău şi al
lumii.
25. Pentru a putea cunoaşte Adevărul suprem trebuie să te pregăteşti
temeinic, căci fără această pregătire vei lua mereu iluzia deşartă
drept adevăr.
26. Nemurirea vei dobândi-o numai atunci când vei învăţa să urci
Golgota.
27. Alungând mereu nemulţumirile care te robesc, pacea va coborî
treptat în sufletul tău.
28. Scrutându-ţi zilnic sufletul ca un critic deplin obiectiv, vei ajunge la
cunoaşterea misterului din care ai fost creat.
29. Învăţând a cunoaşte tainele invizibile ale lumii, ne vom găsi pe noi
înşine ca fiinţe cosmice.

56
Caietul nr. 4

Florica Schuster Rebreanu

El a bătut la poarta sufletului meu

Trăirile mele spirituale
Trăirile mele din lumea suprasensibilă

El a bătut la poartă

În loc de introducere la trăirile mele in lumile divine, voi

reproduce câteva cuvinte din jurnalul meu intim pe care le-am scris la
data de 25 martie, 1958, care vor explica direcţia pe care a luat-o viaţa
mea, începând cu data de 11. XI. 1952.

25 august (El a bătut la poarta mea)

Sufletul meu era gol şi pustiu. Întuneric era în jurul meu. Au trecut
mulţi ani şi acest pustiu se adâncea mereu. Suferinţele mele intime nu le
cunoştea nimeni decât eu însămi. Mă simţeam din ce în ce mai singură,
deşi în jurul meu viaţa-şi urma, gălăgioasă, drumul ei, în aparenţă lipsit
de sens. Ce puteam eu şti ce sunt ceilalţi oameni într-adevăr? Ce ştiam
eu, mai ales ce sunt eu însămi, ce este lumea întreagă care nu voia să-şi
spună tainele ei?! Dar, credeam eu oare că există taine pe care omenirea
să nu le fi descoperit încă? Da, credeam că exista taine nedescoperite,
dar nu acelea care să aducă o dezlegare, care să ajute omul să se
conducă sufleteşte, prin cunoaşterea lumilor, pe care nu le putem studia
cu ajutorul simţurilor trupeşti şi prin raţiunea legată de aceste simţuri,
care mor odată cu trupul pământesc.
Astfel a decurs viaţa mea până la data de 2 noiembrie, 1952.
Atunci a bătut El la poarta sufletului meu, care abia atunci
ajunsese la maturitatea necesară înţelegeri legilor Lui divine. El mi-a
spus:
“Tu eşti matură să Mă urmezi. Purifică-ţi sufletul de gândirea
legată numai de noţiunile pământeşti, care te-a dus până la marginea
prăpastiei, care era gata să te înghită! Munceşte, munceşte la această
purificare cu toată voinţa pe care ţi-ai acumulat-o prin multe experienţe
şi suferinţe dureroase. Studiază adânc, fără întrerupere, învăţăturile

57
sublime care ţi-au ajuns în posesia ta prin harul Meu şi însuşeşte toate
calităţile care sunt înscrise acolo prin lumina Mea!
Nu neglija nimica din îndatoririle tale pe care ţi le dă viaţa de toate
zilele şi străduieşte-te să-ţi îndeplineşti toate obligaţiile, chiar şi cele
mai mărunte, până la perfecţiune.
Echilibrează viaţa ta lăuntrică cu cea exterioară şi nu neglija şi nu
dispreţui nimic din ceea ce-ţi dă viaţa, ci caută să înveţi legile divine
care stau la baza tuturor lucrurilor. Numai învăţând să-ţi iubeşti
destinul, pe care singură ţi l-ai creat, vei ajunge să înţelegi cine eşti tu
ca fiinţă spirituală, care coboară în existenţa pământească, şi numai
astfel vei putea să-ţi îndeplineşti, cu înţelepciune deplină, îndatoririle
tale.
Pe semenii tăi nu-i judeca prin tine, căci vei greşi întotdeauna. În
ei lucrează alte forţe decât în tine, căci ei au un destin diferit de-al tău.
Dispoziţia ta din acest moment este într-un fel, în momentul următor se
schimbă, cum poţi crede, prin urmare, că judecata ta e dreaptă faţă de
lume şi faţă de semenii tăi?! Stinge-te în sufletul tău, cu toate
sentimentele tale egoiste, când cineva îţi vorbeşte, şi vei ajunge, cu
timpul, să te uneşti, în conştiinţa ta, cu celălalt, şi astfel vei fi capabilă
să trăieşti ceea ce trăieşte el când îţi vorbeşte.
Voinţa ta să o întrebuinţezi numai pentru ceea ce este Adevăr şi
Bine şi vei avea roade care nu se pierd odată cu ceea ce este trecător.
Nu neglija nimic! În fiecare zi a vieţii tale, pe care o mai ai de trăit pe
pământ, urmează legile Mele şi eu voi zidi în tine Templul, după chipul
şi asemănarea Mea! Tu eşti materialul pe care trebuie să-l aduci, căci la
Templul meu nu poate fi adus material pământesc, care azi este, iar
mâine piere, ci un material care să dureze de-a pururi.
Am bătut la uşa ta, căci în sufletul tău vreau să-Mi fac lăcaş, de-
acum încolo. Dacă tu ai înţeles ceea ce cer de la tine, atunci voi serba
Paştile în sufletul tău!
Toţi sunteţi copiii Mei! Eu bat mereu la uşa sufletului vostru, dar
nu toţi aveţi urechi să mă auziţi, pentru că nu sunteţi copţi de a Mă
primi. Tu ajută şi pe ceilalţi, căci pentru Mine faceţi ceea ce este Bine şi
pentru mine trebuie să luptaţi, pentru ca adevărul veşnic să-şi poată face
loc în sufletele voastre. Nu uita acest lucru nici o clipă dacă te-ai
hotărât să porţi Crucea în numele Meu. Ştiu că ea nu este uşoară, dar
trebuie să te fortifici în asemenea măsură, încât ea să fie o fericire
pentru tine, şi nu o povară.

58
 Am încredere în tine şi de aceea te-am făcut liberă. Prin Mine vei
iubi şi vei vedea lumea! Ea este a Mea! Plantele, animalele, oamenii,
sunt străbătuţi de Mine. Caută-mă în tot ce există în lume şi Mă vei
găsi! Când lupţi pentru Adevăr să nu-ţi fie frică de nimeni şi de nimic,
căci tu ai învăţat ce este un Adevăr veşnic, care nu poate fi negat decât
de aceia care se amăgesc pe sine înşişi şi amăgesc şi pe alţii.
Tu mergi înainte pe “Calea Împărătească” care ţi s-a deschis
înaintea ta, luminoasă, strălucitoare, ca un diamant, iar la capătul ei sunt
Eu, care te aştept cu braţele larg deschise pentru a te răsplăti pentru
strădaniile tale sincere şi cinstite. Atunci te vei uni cu Mine, şi
împreună ne vom uni cu Tatăl, căci Eu cu El una suntem!”

Trăirile mele spirituale, de când am pornit pe “Cale“

După două luni de la intrarea în disciplina spirituală am avut

prima imaginaţie. Voi descrie în linii mari trăirile mele, pentru a le avea
mereu în minte, aşa cum s-au desfăşurat în spiritul meu. Este greu să
transpui în cuvinte ceea ce contempli în spirit, căci nu există cuvinte
pentru a exprima fidel sentimentele de înălţare pe care le trăieşte
sufletul, în acele clipe divine.
Prima trăire :
O cameră mare, elegantă. Într-un colţ o masă mare de scris,
acoperită cu o placă de cristal.
În dosul acestei mese un geam înalt, fără perdele. La masă scria o
femeie. Toată atmosfera era reală, data de o lumină gingaşă (astrală).
II
O cameră imensă, fără tavan, prin care se vedea albastrul cerului.
În cameră se profilau palmieri imenşi. Totul era învăluit într-o lumină
strălucitoare, orbitoare, roz-aurie-albăstruie.
Aceste imaginaţii durează puţin, dar sunt de o claritate
extraordinară. De obicei le-am avut noaptea, când mă trezeam din
somn, înainte de a deschide ochii. Sunt clare, ca şi imaginile din lumea
fizică, însă sunt cu totul de altă natură.
III
O cameră din evul mediu. Mobila neagră, din stejar, greoaie. Sus,
un geam mic zăbrelit, prin care se cernea o lumină roşiatică de apus de
soare. Erau ultimele raze ale soarelui care priveau în această cameră.
Lumina cădea pe uşa grea, neagră, înţepenită în ţâţâni masive şi

59
încercuită cu fier. Deasupra uşii am văzut un fier lung, gros şi ascuţit,
aproximativ de o jumate de metru, ieşit în afară din perete. În clipa când
privirea mea spirituală l-a văzut, am avut şi intuiţia că acel fier servea
pentru spânzurarea oamenilor condamnaţi la moarte. Deci, acea
cameră era o cameră de tortură. Imaginaţia a dispărut, dar în sufletul
meu a rămas o puternică impresie.
Explicaţii prea multe nu pot să dau, căci pot greşi. Ceea ce m-a
făcut însă să fiu fericită era faptul că în mine s-a trezit o forţă spirituală
pentru a fii vrednică de a avea unele revelaţii. Ştiu că voi avea odată
răspunsul la toate câte le trăiesc şi de aceea nu-mi fac gânduri
speculative şi mă prostern cu veneraţie faţă de lumea divină care îmi
răsplăteşte strădaniile mele cinstite.
IV
Şezând pe divanul din dormitorul nostru, într-o după-masă, dintr-o
dată mi-a trecut prin faţa ochilor o imagine a Mântuitorului răstignit pe
cruce. Imaginea a trecut încet pe dinaintea privirilor mele, înlemnite de
emoţie. El era cu rănile deschise, din care curgea abundent sângele.
Trupul era de o culoare roz şi înlănţuit cu ghirlande de flori albe.
Imaginea a dispărut apoi, dar în sufletul meu s-a întipărit atât de viu,
încât mereu îmi călăuzeşte paşii. Ea mi-a arătat ”Calea Golgotei” pentru
promovarea Eului meu nemuritor. Am înţeles şi sunt fericită că prin
această înţelegere pot merge înainte, chiar şi atunci când calea e numai
spini.
V
Într-o noapte, tot în primul an al intrării mele în disciplina
esoterică, am avut o imaginaţie cu Rudolf Steiner. El venea spre mine
zâmbind. În aceeaşi clipă, în partea mea dreaptă, am simţit Fiinţa
Tatălui ceresc pătrunzându-mi sufletul cu forţele iubirii atât de puternic
încât am simţit că-mi sparge pieptul această uriaşă simţire. Aceste
lucruri nu se pot exprima, căci ele pot fi înţelese numai de aceia care le
trăiesc ei înşişi. Ele însă ne dau imbolduri atât de puternice pentru
mergerea pe “cale”, încât suntem gata, în orice moment, să murim
pentru Adevăr, fără nici o ezitare!
VI
Această trăire am avut-o cu aproximaţie după un an de la intrarea
în disciplină. În decursul somnului, am avut o “trezire” spirituală.
Aceste treziri le cunosc aceia care ştiu ce înseamnă “veghe
intensificată”. Era un întuneric adânc, atât de adânc încât nu se poate
asemăna cu întunericul cu care suntem obişnuiţi în nopţile pământeşti.

60
Deodată, o forţă m-a dus la geam. Pe cerul întunecat, negru, au apărut
două tablouri imense: Mântuitorul lumii şi Sublima Lui Mamă. M-au
privit zâmbind apoi au dispărut, iar eu m-am trezit din trăire cu o
comoară sublimă în suflet.
VII
Această trăire pe care voi încerca să o descriu, prin sărăcăcioasele
cuvinte pământeşti, a fost cea mai importantă în evoluţia mea spirituală
de până acum.
Era data de 27.II.1957, ziua de naştere a Maestrului. Întreaga zi
am fost într-o stare de negrăită recunoştinţă faţă de Ceruri care au trimis
pe acest om extraordinar, la această răspântie de veac pentru evoluţia
spirituală a omenirii. După masă, în aceeaşi zi, după terminarea
îndatoririlor de fiecare zi, mi-am făcut exerciţiile de devenire şi pieire
de la geamul dormitorului, căci în parcul casei sunt pomi de tot felul.
După aceste exerciţii am făcut pentru prima dată exerciţiul din
“Iniţierea” cu sămânţa unei flori. Voiam să încerc dacă sunt capabilă
să-mi concentrez atenţia asupra seminţei şi în acelaşi timp să gândesc
gândurile adecvate acelui exerciţiu. Mi-a reuşit destul de bine şi în
sfârşit m-am culcat, într-o dispoziţie plină de mulţumire. Mi-am făcut
meditaţia şi apoi am încercat să dorm. Nu am putut dormi, căci eram
plină de gânduri. Între acestea mi-a venit şi acela să-l rog pe Maestru
să-mi dea un semn că merg bine pe cale. Mereu m-a muncit teama că
exagerez în studii, exerciţii, etc. şi să nu ajung pe un drum greşit, în loc
să mă înalţ în evoluţia mea spirituală.
Era 6 p.m. şi eram singură în cameră. Afară era ceaţă şi se însera.
Mişi plecase în oraş. Stând aşa, cu gândurile mele, deodată simt o
vâjâială în cap şi într-o clipă nu-mi mai simt trupul, dar conştienţa îmi
era mai trează ca de obicei! În aceeaşi clipă, mâna mi-a fost strânsă de o
mână puternică, bărbătească, plină de căldură. Am văzut o siluetă
luminoasă, sau mai bine zis contururi strălucitoare numai din lumini,
am văzut un zâmbet şi-am auzit şi o voce. N-am înţeles ce spunea, dar
simţeam strângerea de mână puternică, exact ca şi în realitatea cea de
toate zilele. Îmi dădeam însă seama că este o trăire suprasensibilă, căci
tot ceea ce scriu s-a petrecut într-o claritate de conştienţă totală. Nici o
clipă nu mi-am pierdut conştiinţa în decursul acestei trăiri, ceea ce
probează şi faptul că, după atâţia ani, amănuntele le pot povesti ca şi
cum le-aş trăi acum. Memoria spirituală este mai puternică decât
memoria în trup. M-a apucat însă o spaimă, care nu este la fel cu
spaima din lumea fizică, care te face să ţipi, ci este cu totul altfel. Am

61
spus, adică am gândit : “lasă-mi mâna până mâine!”. Nu ştiu de ce am
spus aceste cuvinte, dar în acea clipă, mâna mi-a fost lăsată şi m-am
trezit din trăire. N-am spus nimănui nimic câteva zile. După aceea I-am
spus lui Mişi întâmplarea mea, dar n-am făcut legătura între acea trăire
şi cererea mea să “mi se dea un semn” decât vara următoare, când
prietena mea, Titi C. mi-a adus o fotografie a Maestrului. Mare mi-a
fost mirarea şi bucuria când am văzut în fotografie exact forma mâinii
care mi-a strâns-o pe a mea! Concluzia a fost că mi s-a dat semnul cerut
şi că merg bine pe cale. A fost pentru mine iarăşi o încurajare să-mi dau
tot ce am mai bun în mine pentru a mă desăvârşi tot mai mult. Am
simţit o smerenie plină de devotament şi veneraţie faţă de Ceruri.
VIII
Într-o trăire mi s-a revelat, în mod simbolic, ce însemnează o poftă
de care te laşi stăpânit. Îmi propusesem, cu un an înainte de trăirea pe
care-o descriu, ca sâmbăta până la prânz să nu mănânc nimic. Acest
lucru mi l-am propus, din veneraţie faţă de cele trăite în mod spiritual.
La un an după ce am ţinut cu sfinţenie hotărârea luată şi când
credeam că forţele mele voliţionale au devenit mai puternice, iată ce mi
s-a întâmplat : Într-o sâmbătă pe la orele 10 m-a apucat o foame, care
de obicei nu o simt în alte zile, chiar dacă nu mănânc nimic, atât de
nestăpânită, încât îmi venea chiar ameţeală din cauza ei. Sâmbătă este o
zi grea pentru mine, în general, fiindcă am mai multe îndatoriri casnice
decât în alte zile. Cu toată neplăcerea pe care am simţit-o că nu pot să-
mi ţin promisiunea, am băut o cafea cu lapte, gândind că a doua zi, fiind
duminică, voi ajuna pentru ziua de sâmbătă, fiind mai liberă. Imediat
după ce am băut cafeaua, m-am simţit mai bine şi am făcut munca
liniştită.
Seara când m-am culcat însă, când am închis ochii, am văzut un
câine mare, gras, care venea spre mine. În acea clipă am simţit cum un
fir nevăzut lega acea apariţie neplăcută cu inima mea. Câinele era
murdar, culoarea noroiului, parcă atunci ar fi ieşit dintr-o mocirlă. Prin
intuiţie, am simţit că acel câine era “pofta” mea întruchipată, care ieşea
în oglindire din corpul meu astral, căci astfel se arată poftele, pornirile
noastre, sub formă de animale care tind în afară. În lumea spirituală
lucrurile se arată invers. Câinele venea spre mine, pe când în realitate el
tindea să-şi găsească satisfacţie în afară.
IX
De mai multe ori, de câţiva ani încoace, mi-au apărut fel de fel de
figuri, pe care nu le pot asemăna cu nimic din lumea fizică. Ele apar ca

62
pictate pe un perete. Unele seamănă cu nişte furci, aş putea spune, însă
fără coadă. Au culori diferite: roşii, verzi, violete, negre. Altădată sunt
de forme diferite geometrice, şi tot colorate. Altădată unele dintre ele
iau forma unor insecte uriaşe, care fac diferite mişcări în ele însele,
întinzându-se şi strângându-se din nou. Este curios, căci nici o figură nu
o văd fără a simţi legătura şi cu interiorul meu, dându-mi o senzaţie
neplăcută.
Ceea ce apare mai des sunt nişte trăiri în lumea eterică pe care nu
le pot descrie decât cu aproximaţie: îmi apar văluri uriaşe până la cer,
văluri minunate, colorate diferit, care se succed mereu, însă încet, ca
nişte adieri cereşti. Apar tot aşa, fel de fel de dantele care se profilează
pe un cer infinit. Sunt ca nişte nori de dantelă, plini de lumină, mister şi
frumuseţe. De mai multe ori am văzut apoi nişte coloane albe de
marmură strălucitoare, în grămezi imense, şi alte multe figuri, pe care
mi-e imposibil să le descriu în cuvinte. În sufletul meu trăiesc viu, dar
nu le pot transpune în noţiuni. De câteva ori am văzut plante
asemănătoare la frunze agavelor (cactuşi cu frunze lungi, ascuţite la
vârf) care apar, cresc si dispar şi iarăşi se repetă acelaşi proces. Ele nu
sunt verzi ca în lumea pământească, întotdeauna, ci uneori sunt ca
flăcările, strălucitoare şi arămii. Terenul pe care apar aceste figuri este
alb, parcă ar fi un teren de gheaţă. Le-am identificat, după priceperea
mea, cu formaţiuni din lumea sufletească. Când voi creşte în cunoaştere
voi citi această scriere ascunsă.
X
În anul 1956, am avut o minunată imaginaţie. Am văzut bustul
unei femei, de o frumuseţe extraordinară. Mi-a apărut într-o ramă ovală,
strălucitoare, asemănătoare oglinzilor veneţiene. Figura acelei femei, de
o frumuseţe cum n-am întâlnit niciodată în drumul vieţii mele, era
ovală, un oval de o gingăşie îngerească, încadrat de un păr blond închis,
de culoarea alunelor, care-i cădea pe umeri, în bucle lipite de cap cu
ondulaţii lejere. Ochii erau tot de culoarea alunei şi aveau privirea care
te face fericit în cel mai înalt grad, altfel nu o pot descrie. Un ten de o
perfecţiune desăvârşită, ca floarea de migdal şi obrazul având o uşoară
culoare roz. Această apariţie am identificat-o prin intuiţie cu mine
însămi. Nu ştiu cum, dar eram eu însămi, însă eram o fiinţă care n-ar
putea trăi în atmosfera grosolană a lumii în care trăim noi. Oare să mi
se fi arătat profetic ceea ce va deveni sufletul meu în viitor, sau ceea ce-
a fost odată, înainte de-a intra în lume pasiunilor şi-a poftelor? Nu ştiu
încă. Ştiu însă că ceea ce este spiritual se poate exprima, la un moment

63
dat, în fizic. Acea imagine splendidă m-a urmărit mult timp şi mi-a dat
o bucurie sufletească care m-a stimulat în năzuinţele mele de înălţare
spirituală.
XI
Am avut o imaginaţie care mi-a dat de gândit. Am văzut un grup
de călugăriţe ortodoxe şi în mijlocul lor am identificat pe Livia, sora
mea, care zâmbea, vorbind în dreapta şi în stânga. Gândurile nu le scriu
aici, căci ele sunt în legătură cu studiile mele asupra legăturilor
karmice.
XII
După o discuţie, aprinsă şi dureroasă pe care am avut-o cu sora
mea L., care nu vrea să admită că oamenii pot urma o cale de înălţare
spre Ceruri, diferită de a ei, care se supune numai poruncilor dogmei
bisericii catolice, am avut o imaginaţie care m-a zguduit puternic: am
văzut un bărbat stând pe un scaun rudimentar, la o masă rudimentară,
într-o colibă, care avea trupul de om şi capul de leu. Era însă totuşi om,
cu toate că avea figura unui leu. Părul îi era cărunt, cumplit şi zbârlit,
chiar ca o coamă de leu. Ceea ce m-a impresionat mai mult în acea
figură erau ochii, sau mai bine zis privirea ochilor. Erau mari, de-un
negru intens şi mă priveau. Dar ce privire! Era de o răceală de gheaţă!
O ură emana din acea privire, care mi-a dat fiori de-o spaimă care n-am
simţit-o niciodată în viaţa mea obişnuită! Să fi fost dogma care mi se
arăta sub formă de imagine? Era ura Liviei faţă de calea mea? Sau era
supărarea şi răceala mea sufletească ce trăia în mine, după discuţiile
noastre vehemente, lipsite de iubire? Poate erau concentrate în acea
fiinţă îngrozitoare toate aceste trei ipoteze. În orice caz, am avut ocazia
să-mi dau seama ce lucruri îngrozitoare se adaugă la destinul nostru
prin asemenea sentimente cultivate în suflet. Astfel, sunt, desigur, fiinţe
demonice care ne chinuiesc “în focul mistuitor” în lumea sufletească
pentru stârpirea imperfecţiunilor din noi. Dacă toţi oamenii ar avea
asemenea trăiri în sufletul lor şi ar şti ce însemnează, cu siguranţă s-ar
strădui mai mult să nu se lase târâţi de mânie până la ură! Eu am învăţat
acest lucru şi mă străduiesc din toate puterile să-mi omor în mine
pornirile rele.
XIII
Tot în acele zile de suferinţe de nedescris pe care mi-o producea
lipsa de înţelegere a năzuinţelor mele de înălţare sufletească din partea
sorii mele, robită de dogmă, am avut o imaginaţie care m-a impresionat
profund. Mai mulţi câini târâiau un cadavru ciopârţit îngrozitor, cu

64
oasele descheiate, târându-se numai graţie zdrenţelor pline de noroi,
care nu-l lăsau să se risipească în toate părţile. Câinii trăgeau mereu de
el, iar eu simţeam durerile pe care le-ar fi simţit fiinţa sfâşiată de câini.
Cadavrul eram eu însămi, care prin suferinţele pe care le simţeam de
multe zile, am provocat în lumea spirituală oglindirea propriilor
suferinţe, trăite cu intensitate.
XIV
Două trăiri am avut în afara trupului, aproape identice. Eram în
camera Liviei, dar acea cameră era pustie şi goală. Pereţii strâmţi, fără
tablouri. Pe jos era pământ, dar cu gropi în care erai mereu gata să cazi.
De jur împrejurul pereţilor era o prispă, cum sunt în faţa caselor
bătrâneşti, din pământ văruit, dar deteriorată şi aceea în ultimul hal. În
cameră era întuneric, deşi era ziuă afară. Înăuntru, la prima trăire pe
care am avut-o, era Livia şi Pusi, la a doua trăire era numai Livia. Eu
ieşeam din acea cameră, chemându-le cu disperare pe amândouă să iasă
din acea cameră lugubră, dar nu le-am putut scoate, cu toate chemările
mele disperate. Fiecare îşi trăieşte propriul său destin.
XV
Într-o noapte am avut o trăire minunată: Ţineam în braţe un copil
mic de câteva săptămâni, legat la cap cu o basma roşu aprins. Era
copilul meu. La un moment dat a început să vorbească. Am rămas
încremenită de mirare că un copil atât de mic poate vorbi deja. Dar am
rămas mai uimită când am auzit ce spunea. Erau înţelepciuni
extraordinare pe care nu le auzisem şi nu le citisem niciodată. În acele
clipe le auzeam şi le înţelegeam, dar după revenirea în trupul de humă
nu mi le-am mai reamintit. Trebuie să ajung mai înţeleaptă prin
strădanie şi voi fi capabilă să-mi înţeleg Eul meu superior, care mi-a
apărut sub forma copilaşului înţelept ca un profet.
XVI
Acuma. voi vorbi despre unele lucruri pe care le posed permanent
şi în stare de veghe. Ele fac parte din dezvoltarea mea spirituală. De trei
ani (începând din 1955) în faţa ochiului îmi apar mereu scântei din
lumea spirituală. Acestea sunt mai accentuate când mă trezesc din somn
dimineaţa. La început erau mai plăpânde, mai mici, dar cu timpul s-au
accentuat tot mai mult. Acum îmi apar ca doi sori mici, plini de raze.
Ziua, când citesc sau scriu - chiar şi atunci când nu fac nimic - îmi
apare câte un punct mare de culoare violetă, scânteietoare, care
răspunde - în centrul care s-a format în dreptul inimii, unde simt
ridicându-se sentimentele rezultate din exerciţiile zilnice de

65
autostingere. Aceste străluciri din ochi se aseamănă cu scânteierile
artificiilor aprinse pe pomul de crăciun. Uneori sunt mai mari, alteori
mai mici, dar mereu le am în posesia mea.
Altă trăire permanentă o am sub forma unui punct cât un bob de
mazăre care este strălucitor ca un diamant negru, încercuit de un inel de
aur. Cu timpul, le-am identificat cu punctul din care se va deschide
pentru mine lumea spirituală, căci acest gând este rezultatul
concentrării gândirii, simţirii şi voinţei, într-un singur punct, în creierul
conştiinţei. Este ochiul meu spiritual, este centrul eteric care se dezvoltă
în pieptul meu, căci veşnic simt acel punct răspunzând în interiorul
pieptului meu şi identificându-se cu mine. El este al meu, este rezultatul
strădaniilor mele, deplin conştiente.
În decursul unei meditaţii mi s-a revelat ceva ce nu pătrunsesem
înainte şi anume: Forţa care mă ajuta să observ tot ceea ce se întâmplă
în timpul meditaţiei, cum gândirea, simţirea şi voinţa le pot observa şi
cunoaşte pe fiecare în parte, cum le pot concentra într-un singur centru,
cum le pot stăpâni şi dirija, cum pot auzi gândurile, judecându-le
obiectiv, cum pot alunga amintirile, gândurile şi sentimentele care nu
decurg din meditaţie, în spirit, în sfârşit, cum pot observa când am ajuns
la eliberarea textului meditativ de toate impurităţile pământeşti, am
ajuns dintr-o dată la descoperirea extraordinară că în mine există o
fiinţă de-asupra celor enumerate care stăpâneşte pe toate celelalte. Am
simţit precis în mine această forţă superioară şi am ajuns să o pot
identifica; mi-am perceput partea nemuritoare din mine, mi-am
perceput sinea mea spirituală, Eul meu superior.
Asemenea revelaţii am mereu, cu cât mă adâncesc mai mult în
înţelepciunile sublime, prin studiu.
Am avut apoi o trăire de o intensitate supremă. Făcând neîncetat
studii pe plante doi ani... la un moment dat, când am contemplat o
crenguţă de piersic înflorit, pe care am cules-o din grădină pentru acest
scop, în decursul cât o contemplam, stingându-mi toată personalitatea,
deplin conştientă, în mine s-a ridicat un sentiment extraordinar de
puternic, cuprinzându-mi cu intensitatea lui întreaga mea fiinţă. În acea
clipă mi s-a revelat ce este acea plantă, ce conţine ea ca forţă: mi s-a
revelat că în ea este sădită iubirea, iubirea divină atotcuprinzătoare! Mi
s-a revelat că Dumnezeu s-a sădit pe Sine însuşi în toate lucrurile lumii.
Deci, am găsit ce înseamnă ideea plantei, am găsit în ea pe Creatorul
lumii, am găsit în ea iubirea, şi aceeaşi iubire am găsit-o sădită în mine
însămi, căci numai iubirea poate descoperi iubirea! Această sublimă

66
simţire în mine a fost germenele care m-a făcut să scriu despre aceste
învăţături divine, găsite prin Antroposofie. Aş dori să posed o putere
divină, pentru a putea insufla şi celorlalţi oameni această cunoaştere
pentru a ajunge la Adevărul despre miezul care trăieşte în ei şi în
lucruri.
XVII
Am avut o trăire într-o dimineaţă, în clipa în care deschideam
ochii: Am văzut un ochi care mă privea, care era însă lipit de ochiul
meu, dar nu mă privea totuşi din exterior, aşa zicând. În suflet am simţit
din nou acel sentiment pe care l-am identificat cu iubirea. Simţeam că
este ochiul Lui care îmi scrutează mereu sufletul care trebuie să se
purifice neîncetat, pentru a deveni numai El stăpân în acel suflet
nemuritor. În această trăire am simţit adierile Cerului şi am simţit că nu
mai sunt niciodată părăsită atunci când îndoiala mi se strecoară în
suflet, din cauza imperfecţiunii mele.
XVIII
Au trecut doi ani, şi chiar mai mult, de când în urechea dreaptă am
auzit pentru prima dată nişte sunete care nu veneau din exterior, ci din
interiorul meu. La început nu le puteam înţelege, căci în Antroposofie
nu se explică cum se petrece dezvoltarea urechii spirituale, ci tu însuţi
trebuie să primeşti explicaţiile dezvoltării tale interioare, prin
experienţă. Aceste sunete însă se repetau mereu, aproape zilnic. Se
auzeau ca un ăulit de cucuvaie, dar ele urmau un ritm precis, ca bătaia
unui ceasornic sau a unei inimi sonore. După mai multe luni însă, ele
semănau cu plânsetul unui copil mic sau ale unui animal care suferă.
Mai târziu, apoi, ele răsunau prelung, ca nişte coarde ale unui
instrument pe care le-ai atins cu degetele, fără a fi însă capabil de-a
scoate o melodie din acel instrument.
În sfârşit, în sera de Crăciun a anului 1957, pe la orele 17.1/2 am
avut o trăire spirituală de o însemnătate imensă pentru evoluţia mea: M-
am culcat după masă, cam pe la 6 ½ p.m., după ce am terminat toate
pregătirile în vederea Sărbătorilor. Mişi era plecat în oraş. Mă gândeam
să mă odihnesc o oră cel puţin, căci după cină trebuia să mergem la
Monica la pom. Nu ştiu cât timp am dormit, dar am avut o trezire în
lumea spirituală.
Auzeam sunetele sonore şi pline de suferinţă lângă mine, dar nu
vedeam pe nimeni. Auzeam văicăreli, tânguieli, implorări, regrete
dureroase şi-am auzit şi cuvinte! Vai, vai, auoleu, auoleu! Le auzeam şi
cuvintele tot în ritmul în care auzisem de atâtea ori sunetele. Mi-am dat

67
seama cu sfântă veneraţie şi smerenie că mă găseam în lumea
sufletească, în lumea în care cei care au părăsit existenţa pământească
îşi plăteau prin suferinţă poftele, pasiunile şi pornirile, care nu au murit
o dată cu trupul lor. Simţeam însă acele suferinţe contopindu-se cu
mine, trăiam şi eu suferinţele lor. În acelaşi timp, simţeam şi o negrăită
fericire şi recunoştinţă faţă de ceruri care mi-au îngăduit să pătrund în
acele taine sublime, cărora am ştiut să le fac în sufletul meu primirea
cuvenită. Eram plină de smerenie şi evlavie! Când am revenit în trupul
meu pământesc, am simţit în continuare aceeaşi fericire şi simţeam că
această minune trebuie să o păstrez ca pe o comoară de mare preţ, în
sufletul meu, şi să am grijă cui o împărtăşesc, căci aceste lucruri sunt
primite superficial de aceia care nu le-au trăit încă ei înşişi. În acea
seară de Crăciun am simţit o căldură şi iubire şi blândeţe faţă de toţi
aceia cu care am ajuns în legătură.
XIX
Curând după această trăire în lumea sufletelor, am avut o a doua,
tot în acea lume.
Am auzit aceleaşi plânsete dureroase, dar am auzit şi implorări
cerând ajutor. Am şi văzut zeci de mii de mâini ridicându-se dintr-o
prăpastie întunecoasă şi cerând, cerşind ajutor unei Puteri nevăzute care
acum nu mai putea fi negată. Am auzit cuvinte de implorare şi-am
înţeles perfect ceea ce spuneau şi am simţit suferinţele nemărginite pe
care acei nefericiţi le simţeau! Vai, cât sufăr! Îndurare! Nu mai pot!
Vai, cât sufăr! Iertare! Iertare!
Am fost şi mai copleşită decât la prima trăire când am auzit numai
cuvintele, dar nu am văzut nimica. De atunci nu am mai avut asemenea
trăiri, dar sunetele în ureche le aud în fiecare zi şi în fiecare noapte, fie
în somn, fie în visuri, combinate cu anumite întâmplări sau trezindu-mă
noaptea cu această muzică. Uneori se aud mai slab, alteori mai tare, dar
ele însoţesc fiecare pulsaţie a sângelui meu. Dacă pun un deget după
urechea stângă, pe-o anumită arteră, sau dacă îmi astup amândouă
urechile, aud sunetele cu atât mai tare!
Nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată să fantazez în acest
domeniu! Fiecare asemenea trăire o verific de zeci şi zeci de ori până
când sunt sigură că ea îmi aparţine ca o zestre câştigată prin munca mea
spirituală neobosită! Am identificat, deci, aceste sunete cu ritmul
pulsaţiilor sângelui şi sunetele se datorează evoluţiei mele spirituale,
când spiritul vieţii a început să dea semne de dezvoltare. Luminile
scânteietoare din ochii mei şi scânteierile luminoase, ca nişte puncte,

68
din creier, pe care le văd cu ochiul interior, le-am identificat cu ceea ce
omul spirit din mine a început să învieze, întru Christos. Adică, am
început să văd spiritual partea suprasensibilă a fiinţei mele nemuritoare.
XX
Într-o noapte am avut următoarea trăire: În mine se luptau două
forţe pe care le vedeam exterior, deşi cu ochiul spiritului. Ştiam, cu
ajutorul intuiţiei, că acele forţe erau binele şi răul, care erau într-o
continuă mişcare şi încleştare, pentru ca una din ele să capete
supremaţia. Ele îmi apărură ca doi şerpi groşi, unul de o culoare mai
deschisă, iar altul mai închis. Aveam intuiţia că forţa bună este mai
puternică decât cealaltă, dar încă nu o putea învinge. Acest fapt mi-a
dat o bucurie şi o încurajare pentru a lupta înainte, căci ştiam că acea
luptă este lupta lui Mihail cu balaurul, care avea loc în propriul meu
suflet.
XXI
O trăire pe care nu o pot descrie în cuvinte, dar a cărei
semnificaţie am prins-o. Linii de diferite culori împletindu-se în cele
mai diferite feluri, formând diferite centre. Era un tablou grandios, care-
mi dădea impresia de ceva mare, mare de tot şi de ceva infinit. Este
imposibil de exprimat măreţia acelui tablou gigantic, dar am înţeles că
acele linii roşii, negre, aurii, sunt forţe spirituale care străbat cosmosul
şi care dau viaţă acestui cosmos.
În aceste linii grandioase mi-a apărut evoluţia lumii şi care
simbolizau entităţile sublime, care ne conduc şi pe noi, oamenii. Noi nu
le putem vedea cu ochiul vremelnic fizic, dar atunci când, prin
disciplina spirituală, ne formăm ochiul interior, ni se revelează atât cât
putem cuprinde din sublimele taine, în sânul cărora trăim.
XXII
În iarna anului 1957, în decursul meditaţiei, am avut o revelaţie.
Mi-a apărut Muntele Golgota, iar în vârful lui, pe-o înălţime care
întrecea cu mult restul peisajului, se ridica spre Ceruri Crucea pe care
era răstignit Mântuitorul lumii. El era slab, subţire, şi nu spunea nimic.
Jos, sub El, o mulţime infinită care urla, ridicând mâinile ameninţătoare
către El. Tabloul semăna cu unul de El Greco şi era în culorile închise
negru şi alb.
XXIII
În anul 1956 am avut o trăire în legătură cu Apostolul Pavel: Eram
în altarul unei biserici, luminat puternic. Sf. Pavel era îmbrăcat cu un
patrafir de aur, având în mână potirul de cuminecătură. Eu mă aflam

69
lângă el, în haină lungă albă şi el se apleca spre mine învăţându-mă
cum să pregătesc cuminecătura.
XIV
Am avut o imaginaţie anul acesta, tot cu Sf. Pavel. Venea spre
mine cu capul gol, îmbrăcat în haine preoţeşti şi-mi spunea la ureche
înţelepciuni divine.
XV
În vara anului 1958, am avut următoarea imaginaţie, într-o după
masă: a apărut mai întâi o tablă de marmoră albă pe care erau scrise cu
aur cuvinte în limba ebraică pe care nu le-am înţeles. Tabla a dispărut
apoi. A părut un pom imens, cu crengile foarte dese. Acesta s-a înălţat
în sus şi-a dispărut. A apărut apoi o cruce mare albastră din material
astral străveziu şi-a dispărut şi aceasta. Înţelesul acestora nu vreau să le
comentez aici.

Visuri antroposofice

Le voi pune numai titlul, pentru a mi le aminti mereu.

1. Visul cu cele 4 stadii ale pământului.

2. Rudolf Steiner, când eram în grele suferinţe sufleteşti.
3. Visul cu Rudolf Steiner când îmi dădea lecţii din „Iniţierea”.
4. Armăsarul superb alb, cu coama din mai multe culori, din părul
spatelui formată. Părul era ca de argint.
5. Trăirea mea ca un copil pierdut în imensitatea cosmosului.
6. Visul din muzeul budist. Tablourile Mântuitorului şi a Maicii
Sublime, care-mi zâmbeau în acel muzeu.
7. Visul cu şarpele păros pe care-l trăgeam din pat şi se lupta
mereu.
8. Visul cu taurul roşu-aprins cu un singur corn.
9. Visul cu Ovidiu care mi-a aruncat cârja lui pe piept de la
picioarele patului.
10. Visul cu Iustin când era plecat.
11. Visul cu mama lui Iustin care ne logodea.

Trăiri când mă trezesc dimineaţa

Omul bătrân care-mi apare mereu, dar îmi este neplăcut.

70
 Femeia căreia îi lipsesc anumite părţi din figură.
Trăirea din primul an al disciplinei când am ieşit prima dată din
corp.
Răspunsurile primite la întrebările mele în liniştea gândurilor.
Urmează trăirile care vor urma în viitor, prin harul divin.

11. XI. 1958. Când s-au împlinit 6 ani de la intrarea în disciplină,

am avut o trăire spirituală în legătură cu Maestrul. (Nu o descriu pentru
că este atât de intimă, încât nu vreau s-o exprim în cuvinte care nu s-ar
potrivi cu cele ce am simţit în acele clipe deosebite). O amintesc aici
pentru atunci când o sa-mi revizuiesc trăirile şi amintirile.

10. XII. 1958. Într-o seară, când m-am adâncit în meditaţia de la

6-12 dec. din „Calendarul sufletului”, la un moment dat, m-am simţit
trasă în sus de nişte fire nevăzute, dar atât de puternice încât nu mă
puteam împotrivi lor, chiar dacă aş fi voit-o. M-am simţit precis în
legătură cu forţele spirituale, care formau o unitate cu fiinţa mea.
O asemenea trăire am mai avut-o o dată (mai bine zis pentru prima
oară), în anul 1953, cam la 7 luni de la intrarea mea în disciplina
esoterică. Atunci eram îmbibată cu lucruri minunate, spirituale, căci
fusese Iustin aici şi întreaga zi am petrecut-o într-o atmosferă plină de
lucruri suprapământeşti. După ce a plecat seara de la noi şi Mişi stătea
afară la aer, după ce luase masa, mi-am făcut meditaţia zilnică. Erau
orele 10 seara. La un moment dat, m-am simţit ridicată în sus de fire
nevăzute şi de-asupra capului meu parcă se ridicase parcă un alt cap din
mine. Am avut o emoţie copleşitoare. Eram într-o aşteptare plină de un
sentiment divin. Aşteptam să aud muzica cosmică...
Eram cu mult mai neştiutoare decât astăzi, în ceea ce priveşte
„mergerea pe cale”... Acum ştiu că asemenea lucruri copleşitoare, cum
este muzica divină, nu poate fi auzită atât de curând după intrarea în
disciplină... Atunci eram dornică să savurez fericirea fără a o fi
dobândit prin vrednicia mea îndelungată... Astăzi am învăţat să aştept
cu răbdare şi liniştită ceea ce va găsi Cerul de cuviinţă să-mi
împărtăşească mie, unei muritoare care se străduieşte din toate puterile
să intre tot mai adânc în Adevărurile veşnice!
Iustin m-a întrebat, când i-am spus cele ce-am trăit, dacă nu mi-a
fost frică. Nu, nu mi-a fost frică, ci eram numai emoţionată şi plină de-o
sfântă aşteptare...

71
 19. XII. 1958 După masă, când m-am aşezat în pat să mă odihnesc
puţin, în decursul meditării cuvintelor divine din „calendarul sufletului”
din săptămâna a 37-a, am fost străbătută în întreaga mea fiinţă de o
forţă suprasensibilă, care nu poate fi asemănată decât cu o forţă de
voinţă care te copleşeşte, parcă ai fi electrocutat! Nu se pot exprima în
cuvinte asemenea trăiri! Acest lucru trebuie să-l accentuez mereu, căci
acesta este adevărul. Am fost fericită că am fost vrednică să mi se arate
din nou cum este răsplătită munca mea plină de veneraţie, entuziasm şi
abnegaţie, pe care le depun în slujba spiritului etern!

2. I. 1959. Dimineaţa, înainte de deschiderea ochilor, am văzut un

cap mare de bărbat, urât şi plin de ură, care mă privea. Asemenea
apariţii mă umplu mereu de spaimă. Ele sunt numai apariţii fugare, de-o
clipă, dar există. Îmi dau seama însă, că pentru a le avea, trebuie să te fi
dezvoltat în interiorul sufletului tău. Am făcut un pas înainte şi aceasta
mă face să mă simt nespus de fericită! Sunt tot mai convinsă că munca
pe care-o depun în slujba spiritului, în mod just, îşi arată şi roadele ei
nepieritoare!

4. II. 1959. Am avut astă noapte o „trezire” în lumea spirituală în

decursul somnului:
Eram într-o cameră străină, goală, cu scânduri pe jos. Sunetele
spirituale pe care le-aud în timpul stării de veghe mereu, au început să
răsune în urechea mea. După scurt timp am început să aud cuvinte şi nu
numai cuvinte ci fraze lungi. Conţinutul lor le-am prins complet atunci,
dar la trezire nu-mi mai amintesc precis ce mi se spunea. Ştiu că prima
frază a sunat cam astfel: „Nu mai spune cum ai spus!” Am auzit mai
multe fraze care mi-au cauzat o emoţie copleşitoare. În decurs ce mi se
revelau acestea, gândeam: „aşadar acum aud şi cuvinte, nu numai
sunete ca până acum!” Aceste lucruri sunt atât de treze sau, mai bine
zis, cel ce le trăieşte este cu o conştienţă atât de trează, încât acea stare
se aseamănă cu starea de veghe obişnuită. Astfel că cele spuse în
„Iniţierea” le înţeleg acuma în toată profunzimea lor din cap.
„Continuitatea conştienţei”

12. II. 1959. În dimineaţa zilei de 10. II. 1959. am avut cea mai
fericită clipă a vieţii mele: am învins mânia din sufletul meu!
De la 1. II. Am început să fac exerciţii de „linişte lăuntrică”, în
legătură cu relaţiile sufleteşti dintre mine şi Livia, sora mea. Între noi s-

72
a aşezat de câţiva ani o răceală sufletească din cauza discuţiilor avute în
legătură cu concepţiile noastre diferite asupra religiei. Ani grei de
suferinţă dureroasă au fost aceştia pentru sufletul meu, însetat de
adevăr, bine şi frumos etern! Aici nu vreau să înşir nimic din cele ce s-
au desfăşurat între noi în aceşti ani plini de tensiune şi durere! Vreau
numai să rezum ceea ce s-a desfăşurat în sufletele noastre din cauza
monstrului care trăieşte în sufletele noastre: mânia! Mi-am dat mereu
seama că acest monstru cu multe capete, această fiară apocaliptică,
trebuia distrusă în sufletul meu şi abia după aceea să mă simt liberă,
într-adevăr, pentru a mă clădi din nou, conform legilor spirituale pe
care le cunosc atât de bine din ştiinţa sublimă!
Livia era plecată la Pusi de 2 luni. Primăvara se reîntorcea. Când
mă gândeam la întoarcerea ei şi să încep iarăşi să trăiesc sub aceeaşi
teroare ca în trecut, mă apuca groaza. Am tot chibzuit în tot felul cum
ar fi mai bine să fac. Nu mai discutasem cu ea de un an, dar între noi
era o răceală de gheaţă, şi numai la suprafaţă mai arătam câte o
bunăvoinţă lipsită complet de sinceritate. Am multe defecte, dar pe
acela al prefăcătoriei şi al linguşelii nu le-am suferit niciodată, nici
chiar în cea mai ascunsă fiinţă a mea. Ei bine, de-aici propriu-zis
pornea suferinţa mea: că nu puteam să fiu aşa cum sunt în adâncurile
mele: sinceră şi naturală.
De aceea, m-am hotărât la 1. II. să fac zilnic exerciţii de liniştire
lăuntrică, în legătură cu atitudinea pe care va trebui s-o adopt faţă de
sora mea. Am mai făcut şi înainte cu 2 săptămâni exerciţii şi am primit
2 răspunsuri: Unul suna în felul următor: „Wie auch unsern schuldigern
vergeben!”... (precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...). Nemţeşte au
răsunat în sufletul meu cuvintele divine...
Al doilea răspuns a fost următorul: „...iartă-le lor că nu ştiu ce
fac!” Aceste două revelaţii divine m-au impresionat adânc, dar liniştea
sufletească nu s-a aşezat în adâncurile mele spirituale.
Făcând însă zilnic, de la 1. II. exerciţii în sensul ştiinţei sublime,
adică judecându-mă pe mine însămi în legătură cu toate discuţiile avute
cu Livia, amintindu-mi atitudinea şi vorbele aspre rostite de amândouă,
suferinţele care durau săptămâni în sufletul meu după asemenea scene,
răceala din ce în ce mai mare pe care o simţeam în sufletul meu că nu
sunt înţeleasă şi nu eram primită în sufletul ei, cu toate că mă apropiam
de ea cu intenţia de a mă face înţeleasă şi de a mă uni cu ea în intenţiile
mele de transformare a sufletului, toate, toate acestea le-am perindat pe
îndelete în faţa sufletului meu, le-am analizat ca un străin - ca şi cum nu

73
ar fi fost ale mele, pentru a fi obiectivă - am ajuns să mi se reveleze
adevărul la care nu mă aşteptam deloc! Acest adevăr a fost: „Tu eşti
vinovată de tot ce s-a întâmplat între voi!” Când acest văl mi s-a luat de
pe ochi, am simţit o linişte şi-o mulţumire sufletească cum nu mi s-a
întâmplat niciodată în viaţa mea! Am recunoscut tot ce-am greşit, lipsa
mea de înţelepciune, când am voit să dau unui om adevăruri pentru care
nu este chemat încă şi multe, multe alte gânduri şi înţelepciuni m-au
asaltat.
Sunt nespus de fericită, şi acum continui cu exerciţiile, pentru a
ajunge să mă pot manifesta faţă de Livia aşa cum cer împrejurările:
desigur, nu-i voi spune ce mi s-a întâmplat, căci cuvintele sunt puţine şi
stângace când vrei să exprimi asemenea lucruri şi mi-e teamă că aş fi
iarăşi greşit înţeleasă. Mi se va revela, desigur, ce trebuie să fac, pentru
că punctul cel mai greu l-am rezolvat. Din această întâmplare se
ramifică zeci de lucruri în legătură cu evoluţia mea. Am învins pe cel
mai mare duşman al meu: mânia.
Minunate sunt căile tale Doamne!

31. III. 1959. Când în acea zi am făcut exerciţiul de devenire şi

pieire pe doi pomi din faţa geamului (unul în devenire şi altul în
decadenţă), la cel de-al doilea, care este un platan uriaş profilat sus pe
cer, mi-a apărut în faţa ochiului spiritual - când am închis ochii pentru a
lăsa să mi se ridice sentimentul care derivă din exerciţiu - toate crengile
lui de culoare roz-deschis. În aceeaşi clipă mi-am dat seama că am
ajuns la punctul în evoluţia mea când sunt demnă de-a şti că mi s-a
revelat corpul eteric al pomului. Mi-am amintit de cuvintele Maestrului
din „Iniţierea” că acest corp eteric se poate asemăna cu „floarea de
piersic”.
A fost o imagine grandioasă, care m-a făcut extrem de fericită şi
recunoscătoare cerului că m-a învrednicit să ajung până la o asemenea
trăire spirituală. Acest fapt îmi trezeşte forţe de voinţă şi mai puternice
pentru a munci cu şi mai mult zel pentru perfecţionarea Eului meu!
Ceea ce mă face şi mai fericită este faptul că acest lucru mi s-a
întâmplat în ziua când Maestrul a trecut din existenţa pământească în
cea spirituală. Ştiu că el veghează mereu asupra spiritului meu, căci el
este îngerul meu păzitor.

8. IV. 1959. Trezindu-mă din somn în lumea spirituală, am avut

iarăşi trăirile obişnuite, când îmi apar succedându-se încet, diferite

74
formaţiuni care cuprind un orizont vast. Sunt ca nişte pânze diafane cu
diferite figuri pe ele, de diferite forme. Roz mai închis, verde deschis,
au fost culorile principale pe care le-am „văzut”. A apărut apoi o
formaţiune care avea culorile galben deschis şi negru şi într-o parte şi
alta au apărut formaţiuni ca două „suveici”, care treceau în acea
formaţiune. Toate aceste formaţiuni sunt legate, în timpul trăirii, printr-
un fir, cu centrul din inima mea. Ştiu că sunt trează în decursul trăirii,
dar simţurile mele fizice nu vorbesc, ci numai acele formaţiuni mă
stăpânesc cu întreaga lor splendoare. Apariţie şi gând formează atunci o
unitate în sufletul meu şi nu simt decât o emoţie copleşitoare şi plină de
fericire. Cine trăieşte aceste lucruri mă va înţelege perfect; ceilalţi, care
tind spre ele, vor avea o presimţire despre cele ce trăieşte un om care-a
ajuns la treapta descrisă.

Noaptea de 6. VI. 1959.

Mâna mi-a fost prinsă de-o mână, pe când eram culcată. Aceasta a
fost mâna lui Ahriman! În momentul acelei trăiri spirituale m-am simţit
străbătută de-un curent electric, din cap până în picioare! Nu dormeam
şi mă gândeam la lucruri spirituale, cum fac înainte de culcare în fiecare
seară. În clipa când am trăit acea strângere de mână, am ştiut cine mi-o
strânge şi mi-am zis în gând: „Nu eu, ci Christos în mine este purtătorul
tuturor idealurilor mele!” N-aş putea spune că spaima pe care-am
simţit-o în acea clipă, s-ar putea asemăna cu spaima pe care-o avem în
viaţa obişnuită. Este o spaimă, aşa-zicând, dar este şi-un sentiment, în
acelaşi timp, deplin conştient: „Aşadar, prin munca mea continuă,
spirituală, am putut ajunge până la o asemenea trăire spirituală, fără a
paraliza de frică!” Să fie aceste trăiri încercări ale fiinţei mele, pentru
trăirea cea mare, a întâlnirii „Păzitorului pragului”? cred ca da.

Am avut o imaginaţie vara în iulie, 1959. Pe cer a apărut într-un

cerc mare, precis trasat, o trăsură albă de spumă, trasă de doi cai albi,
pe capră o fiinţă tot din spumă albă, mâna caii. Toate păreau construite
din zăpadă, având însă o strălucire orbitoare.
Tot vara am visat cu Rudolf Steiner, care-a venit la noi, s-a culcat
pe-o canapea la picioarele patului şi eu l-am învelit cu pledul. I-am
pregătit apoi mâncare şi-mi băteam îngrozitor capul ce i-aş putea
pregăti mai bun şi mai potrivit. Simţeam o mare bucurie în suflet că-l
ştiam în casa noastră.

75
 27. X. 1959. Am visat un vis extrem de semnificativ pentru mine:
vedeam o femeie la marginea mării. Mi se părea totuşi că sunt eu.
Deodată, s-a făcut o lumină orbitoare unde era acea femeie şi-am văzut
în faţă şi un castel, pe un platou înalt de tot, în marginea mării. Eu
ştiam că acea femeie primeşte în acel moment iluminarea şi simţeam în
toată fiinţa mea un curent, care poate fi asemănat cu trăsnetul. M-am
trezit cu o puternică impresie din acel vis.
A doua zi după acest vis am avut un altul, care mi-a lăsat o adâncă
impresie: m-am dedublat. Vedeam propria mea fiinţă în faţa mea şi-o
pipăiam să văd dacă este aievea. Nu mi-a fost deloc teamă. Mi se părea
totul foarte normal. Probabil, începe corpul eteric să se transforme, căci
aşa se spune în „Iniţierea”, că atunci se schimbă viaţa noastră de vis.
(Continuitatea conştienţei)
Am mereu imaginaţiuni fugare. Ştiu că le am, dar trec ca un
fulger. Am văzut trandafiri (boboci) de aur, fel de fel de figuri. Acestea
mi se întâmplă de-o lună încoace. Am avut asemenea trăiri şi mai
înainte, dar un timp nu am mai avut. - ceea ce trăiesc permanent şi în
stare de veghe, sunt sunetele spirituale din interiorul meu. Acestea sunt
o posesiune permanentă, de câţiva ani, precum şi strălucirea din ochi,
când fac o anumită mişcare, când închid ochii. De asemenea, văd o
mulţime de puncte de aur în capul meu, când fac acea mişcare: parcă în
creierul meu s-ar aprinde o mulţime de luminiţe scânteietoare.

30. XI. 1959. Cu o săptămână înainte, am „văzut”, trezindu-mă în

lumea spirituală, succedându-se fel de fel de figuri geometrice. În
special am văzut multe figuri care semănau cu crizantemele, însă cu
petale negre, şi totuşi altfel decât plantele din lumea pământească.
În seara trecută, pe la orele 11, când m-am culcat şi gândeam
despre lucruri spirituale, cum fac de fiecare dată înainte de-a adormi,
am simţit o zguduire, o cutremurare în toată fiinţa mea, şi subit mi-a
apărut în faţa ochilor închişi o lumină strălucitoare, de forma şi de
mărimea unui trandafir, s-a menţinut câteva clipe şi a dispărut apoi cum
a şi apărut. În acelaşi timp, sunetele spirituale pe care le aud necontenit,
mai ales când sunt culcată pe partea stângă, s-au auzit foarte puternic şi
armonios.

La sfârşitul caietului cu nr. 4 apar câteva notări scrise cu

creionul si foarte greu de descifrat, ale Floricăi Schuster Rebreanu (Eu
o numesc „Mătuşica Riţa”, pentru că am cunoscut-o pe fata Liviei,

76
Pusi, care este amintită în acest caiet. Împreuna cu Tanti Pusi,
vorbeam mereu despre „Mătuşica Riţa”. Tanti Pusi, s-a stins în
decembrie, 2005)

Anul 1960
Marea de foc eterică.
Glasul din depărtările lumii
Voi cei ce trudiţi pe Cale, vouă vreau să vă dau Cuvântul Lumii
Decembrie 1967. Visul cu Steiner, care m-a avertizat în legătură
cu accidentul. (ruperea piciorului)
Decembrie 1967 Imaginaţia cu Christos şi cu doi Arhangheli
(după accident).
1965. Visul cu Steiner pe întinsul apelor care inundaseră totul,
afară de camera unde ne găseam amândoi şi mă simţeam fericită că voi
muri cu el odată. Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mâna.
Aiud, 21 Octombrie, 2006 Dana Octavia Grigoriţă

77
 Caietul nr. 5
Florica Schuster Rebreanu

După primul ciclu de 7 ani de pelerinaj pe „cale”

Cu emoţie plină de cea mai profundă smerenie şi veneraţie faţă de

Ceruri, îndrăznesc să-mi aştern pe hârtie ceea ce-a însemnat pentru
fiinţa mea întreagă darul divin primit în seara zilei de 11. XI. 1952.! Mă
asaltează mii de gânduri din adâncul fiinţei mele, gânduri pline de
recunoştinţă şi înflăcărare sfântă, dar nu ştiu cum le voi putea exprima
în cuvintele sărace pământeşti, pentru a putea reda ceva din simţirea
care-mi stăpâneşte sufletul. Nu am avut nici o credinţă în decursul vieţii
mele, până la vârsta de 52 de ani! Credinţele naive care-mi cereau
supunere oarbă faţă de ceva necunoscut, nu-mi spuneau absolut nimic.
Oamenii care urmau anumite forme care li se sugerau de către alţii,
pentru mine erau naivităţi, pe care nu le puteam accepta sub nici un
motiv. Eu credeam numai în ceea ce-mi spune judecata mea sănătoasă,
care m-a ajutat să nu fiu nici cel puţin superstiţioasă, cum observam că
sunt aceia care se supuneau acelor reguli religioase. Mie-mi trebuiau
lucruri clare, precise, cum sunt adevărurile matematice. Tocmai pentru
acest motiv n-am putut fi niciodată mulţumită cu viaţa, căci eu nu
vedeam în existenţă, aşa cum se prezintă pentru oameni, decât o dramă
fără început şi care se termină între patru scânduri. Toate frământările şi
idealurile oamenilor mi se păreau simple iluzii, cu care voiau să se
înşele cu toţii, fără excepţie, pentru a nu-şi vedea lămurit tragedia care-i
făcea să fie numai nişte păpuşi conduse de forţe oarbe şi duşmănoase.
Totuşi, în sufletul meu trăiau nostalgii nedefinite, îmi plăcea tot ce este
adevăr, tot ce este nobil şi grandios. Din aceste motive, trăia în sufletul
meu o permanentă sfâşiere care mă făcea să nu mă bucur niciodată în
mod desăvârşit de viaţă. Cam în acest fel s-a desfăşurat existenţa mea
până la 52 de ani.
În seara zilei de 11 noiembrie 1952 însă, mi s-a întâmplat cel mai
extraordinar lucru care i-se poate întâmpla unui om muritor: mi-a ajuns
în mână o carte, printr-o „întâmplare”, s-ar putea crede, judecând
lucrurile în modul obişnuit de-a judeca, care purta titlul „Ştiinţa
spirituală, vol. II” de Dr. Rudolf Steiner. Am început să citesc fără a
presimţi absolut nimic, fără nici un interes deosebit, ci numai fiindcă
auzisem că se ocupă o prietenă de-a mea cu ceva ca un fel de teozofie

78
(dar nu ştiam decât în mod vag ce este Teosofia) şi eram curioasă ce
cuprinde acea carte...
Am început să citesc... de la primele prefeţe inima a început să-mi
bată... sufletul a început să-mi vibreze cum nu mi s-a întâmplat însă
niciodată până atunci în viaţa mea citind o carte! Ce însemnează oare
toate acestea? Cine este acest om care scrie aceste lucruri? Cine sunt eu
care le citesc şi am asemenea emoţii?! În această dispoziţie sufletească
am citit dintr-o răsuflare vol. II. Pentru mine cuvintele scrise acolo erau
numai litere de foc în dosul cărora era dezlegarea întregului univers, a
tuturor enigmelor existenţei! Pentru mine Cerurile s-au deschis şi Tatăl
meu şi-al tuturor creaturilor mi-a vorbit! Eram copleşită de o emoţie
care în cuvinte ar păli, căci nu se poate descrie. Nu înţelegeam cum am
fost vrednică să mi se împărtăşească asemenea taine covârşitoare
tocmai mie, care nu eram nici în Ceruri nici în infern! Într-o clipă s-a
prăbuşit necredinţa mea, într-o clipă mi-am dat seama că eu am fost
„fiul rătăcitor” care se întoarce din nou spre „Tatăl ceresc” care l-a
zămislit şi l-a lăsat să rătăcească până când, prin suferinţele de tot felul,
va fi vrednic de tot ceea ce i se va împărtăşi apoi întorcându-se acolo de
unde a plecat ca un copil lipsit de înţelepciune... toate aceste lucruri m-
au copleşit în sentimentele pe care le-am simţit în inima mea atunci!
Abia acum, după trudă şi exerciţii care depăşesc închipuirea oricărui
om care nu a trecut prin ele, sunt capabilă să le exprim în limitatele
cuvinte pământeşti care-mi stau la dispoziţie. În decursul citirii mereu
spuneam: da, da, da, căci fiecare frază, fiecare cuvânt emana nesfârşite
raze divine care-mi vorbeau despre formarea omului, despre menirea
lui şi despre dezvoltarea forţelor care zac în străfundurile fiinţei sale.
Am înţeles că acela care înţelege aceste lucruri într-adevăr i s-a
conferit şi forţa necesară pentru a se dezvolta pe el însuşi în sensul
ştiinţei divine pe care-a fost matur s-o înţeleagă! Aici nu a fost nici o
influenţă exterioară. Cel care scrie aceste lucruri, era el însuşi fiinţa
care le-a trăit şi a avut misiunea de-a le formula în cuvinte pământeşti
pentru oamenii „cărora le-a venit ceasul” să le înţeleagă. Nimeni pe
lume nu te poate sili să le crezi, dacă vălul dintre lumea pământească şi
cea cerească nu s-ar fi subţiat în aşa măsură încât acela care, prin
multele sale experienţe, suferinţe, etc. din multiplele sale întrupări
anterioare pe pământ, nu şi-ar fi câştigat forţele necesare pentru
înţelegerea lor. Am înţeles că toate câte mi s-au comunicat în acea carte
sfântă, mi le spunea Tatăl ceresc pentru am-mi aminti că şi eu sunt o

79
părticică din El şi că mi-a sosit vremea să mă fac vrednică de-această
cunoaştere.
Căci noi suntem toţi instrumente divine care mereu sunt tot mai
cizelate de lumea divină, care nu-şi poate trimite melodiile sale într-un
instrument care nu corespunde acestor melodii suprapământeşti. În
mine s-a făcut deplină lumină în această privinţă, dar am ştiut şi ceea ce
mi se cere pentru a corespunde celor ce mi s-au împărtăşit din plin! În
primul moment am fost copleşită numai de gândul: aşadar există lumea
cealaltă? Aşadar Dumnezeu pe care L-am negat sub toate formele
există, numai că eu am fost atât de plină de imperfecţiune încât Îl
negam sus şi tare?! Mi-am dat seama cât de adânc sunt oamenii
îngropaţi în tină când îndrăznesc să nege însuşi izvorul din care s-au
născut! Dar aceia care cred că există şi trăiesc în cea mai jalnică
imperfecţiune morală? Omenirea este la un grad de evoluţie când abia
ici-colo se ridică din vâltoarea imperfecţiunilor câte-un om care renunţă
conştient şi liber la ceea ce-i dă lumea iluziilor, care este trecătoare,
precum trecător este şi trupul omenesc, material. Ceea ce este veşnic
este spiritul care sălăşluieşte vremelnic în trup, dar trupul piere, iar
spiritul se întăreşte mereu prin întruparea sa în trupul trecător. El îşi
formează trupul pentru ca treptat, treptat să ajungă atât de puternic încât
lumea vremelniciei s-o transforme într-o lume cerească. Aceasta este
legea divină pe care trebuie s-o învăţăm întâi bine şi apoi nu vom mai fi
în stare să judecăm superficial tot ceea ce ne înconjoară şi ceea ce zace
în noi şi în semenii noştri.
Toate aceste lucruri s-au învolburat în sufletul meu în hotărârea pe
care-am luat-o într-o clipă: voi munci până la ultima mea suflare pentru
a fi vrednică de marile enigme divine care mi s-au dezlegat în sufletul
meu care ajunsese uscat şi pustiu. Am simţit în mine un suflu de viaţă
nouă care nu m-a părăsit de-atunci nici o clipă, ci tocmai din contra,
căci mi-am dezvoltat în mine asemenea forţe spirituale care mă ajută să
suport cu mult mai uşor decât înainte toate vicisitudinile vieţii care sunt
numai experienţe prin care trebuie să trec şi care, în acelaşi timp, mă
purifică de imperfecţiunile de care mi-am înconjurat spiritul în decursul
întrupărilor mele. Deci îmi plătesc numi datoriile pe care eu însămi le-
am făcut. Mi-am dat seama că pentru mine nu există vârstă, pierderi,
nimic ce m-ar putea opri de la această muncă spirituală. Am observat în
decursul acestor 7 ani care au trecut, că piedicile întâlnite în cale mă
ajutau şi mai mult să merg înainte, căci sunt o luptătoare neîmblânzită
pentru adevăr, care, de altfel, a fost o însuşire care m-a însoţit întreaga

80
mea viaţă. (Bine-nţeles, adevărul meu se reducea la cele ce eu puteam
cuprinde în acest cuvânt. Aveam însă un simţ foarte ascuţit pentru tot ce
era pur, nobil şi valoros). În orice caz, fără asemenea predispoziţii
native, nu aş fi putut pătrunde adânc Adevărurile divine care mi s-au
conferit prin Antroposofie.
La 11.XI.1959 am împlinit 7 ani de când am pornit pe „calea” de
unde întoarcere spre imperfecţiune nu mai există. Fiecare gând,
sentiment, gest nobil pe care-l facem din cunoaştere ne duce înainte pe
„calea împărătească” la capătul căruia vedem strălucind lumina care ne
călăuzeşte fiecare pas pe care-l facem pe ea. Nu este o lumină
înşelătoare cum sunt cele din lumea trecătoare, ci cu cât ne apropiem
mai mult de ea, devine tot mai clară şi mai puternică şi mai dătătoare de
forţă creatoare în adâncurile noastre. Eu am simţit şi-o simt atât de
puternic încât atunci când mă las târâtă spre omenesc, spre
nemulţumire, simt o durere sfâşietoare în sufletul meu şi ştiu în acea
clipă că în mine „copilul divin” suferă şi nu eu!
Voi încerca acum să scriu despre felul cum am pornit pe „Cale” şi
cum mi-am pus toate forţele interioare în slujba acestui Ideal
suprapământesc pe care „nu-l pot roade nici moliile şi nici hoţii să-l
fure...”
Am citit într-o lună volumul I şi II din Antroposofie de zeci de ori.
Eram într-o înfrigurare extraordinară, căci mă frământam să ştiu cum
trebuie să pornesc pe cale... Pe urmă am aflat că primul pas era chiar
acela de a citi şi de a adânci adevărurile descrise în acele cărţi, care erau
„forţe vii” pentru acela care şi le însuşea, din cauză că acela care le-a
scris le-a făcut din „contemplările sale spirituale” pe care apoi le-a
exprimat în cuvintele limbii omeneşti de pe pământ. Trăiam mereu în
acea stare extraordinară şi voiam să plec să caut pe Iustin 2, Tiţi, etc.
pentru a mă învăţa ce trebuie să fac, căci aflasem că ei parcurgeau
această „cale” de ani îndelungaţi... Astfel a trecut o lună. Iustin a sosit
în Aiud, unde venea din când în când pentru a vorbi celor dornici să-l
asculte. Mişi era printre aceştia. El, în acea duminică în care l-am
cunoscut, a tras la Leni de la gară, iar ea, i-a spus cum am primit eu
ceea ce el propaga celorlalţi, dar eu nu-l cunoşteam. A venit la noi şi
ne-am înţeles dintr-o privire... Mi-a spus după mulţi ani, că în acea
duminică, când a venit la Aiud, a simţit o bucurie deosebită. I-am cerut
cu sufletul întreg să-mi călăuzească paşii în mod just, căci el era

2
Iustin Iustian, n. r.

81
îndrumătorul multora, în această direcţie. A fost pentru mine o zi de
caldă fericire şi mulţumire faţă de Ceruri.
El ne-a vorbit despre Antroposofie. Mă uitam la el ca la cineva
care a venit dintr-o lume pe care înainte eu nu o cunoşteam, şi nici nu
bănuiam cel puţin că ar putea exista. Mi-a spus apoi ce trebuie să fac,
ce trebuie să memorez (calea cunoştinţei) pentru a mă pregăti la
concentrarea în punctul central al conştiinţei mele, căci trebuia să-mi
purific mai întâi gândirea de noţiunile care se refereau numai la lumea
fizică în care trăiam. Prin citirea şi adâncirea neîntreruptă a adevărurilor
despre lumile spiritului, pe care autorul ştiinţei spirituale le cunoştea
prin propria sa contemplare spirituală, prin cunoaşterea schematică a
acestor lumi, dublată de o judecată nepărtinitoare cu ajutorul raţiunii
pure, omul ajunge să-şi sfinţească propria sa lume de gânduri, ajunge la
o îmbogăţire nelimitată asupra cunoaşterii enigmelor lumeşti şi, prin
acest fapt, ne facem vrednici de a ne împărtăşi, în măsura maturităţii
noastre, de roadele divine care ni se arată în clarvedere. Am înţeles bine
aceste lucruri din studierea profundă a „căii cunoştinţei”, la început, şi
pe urmă din întreaga Antroposofie. Pentru a contempla lumile despre
care ne vorbeşte Antroposofia, nu este de-ajuns cititul şi studiul, ci
trebuie ca neîncetat să ne adâncim în noi înşine, să ne cunoaştem în
mod obiectiv în adâncurile fiinţei noastre, să ne adâncim în lumea
înconjurătoare prin exerciţii de tot felul, pentru a ajunge să cunoaştem
forţele spirituale are activează în dosul forţelor fizice.
Aceste exerciţii cer o răbdare şi-o perseverenţă. Care nu se pot
compara cu cele din lumea fizică, unde omul nu se adânceşte cu fiinţa
sa întreagă. Pot spune că nu am avut aceste însuşiri bine dezvoltate şi
nu mi-e greu - ba chiar îmi fac nespusă bucurie - de-a repeta un
exerciţiu de mii şi mii de ori, căci ştiu precis că odată şi odată voi reuşi
neapărat să ajung la ţinta pe care o urmăresc. Niciodată în şapte ani n-
am simţit decât un elan crescând în timpul exerciţiilor celor mai grele
pe are le făceam. Ştiam că din această răbdare şi activitate interioară
permanentă se clădesc ochii spiritului care mă vor duce la contemplarea
Lumilor Adevărului divin. Mi-am dat seama curând, că până când nu
mă voi dezvolta şi nu mă voi structura în fiinţa mea interioară conform
Legilor Divine, nu voi putea contempla acele lumi ale spiritului etern şi
nu voi putea auzi cu urechea spirituală Logosul Etern care mereu ne
vorbeşte, dar noi nu suntem vrednici încă să-L auzim, fiindcă ne-am
adâncit prea mult în lumea trecătoare şi nu mai suntem capabili să
hrănim lumile divine cu gândurile şi cu faptele noastre. Toate acestea

82
am învăţat să le cunosc şi de aceea sunt conştientă din ce în ce mai mult
de ceea ce trebuie să fac pentru a fi vrednică de a fi percepută de Lumea
divină. Căci cu cât înaintezi pe această „cale” sfântă, devii tot mai
conştient cât de imens de complicat şi multiplu este Universul spiritual
şi câte milioane de taine sunt pe care omul numai cu timpul şi le poate
însuşi, prin propriile-i sforţări. Toate aceste cunoştinţe te ajută să fii din
ce în ce mai smerit, mai modest şi mai umil în sufletul tău, căci eşti din
ce în ce mai fericit că ai ajuns matur pentru cunoaşterea acestor lucruri,
dându-ţi speranţa imensă că tu eşti chemat, prin autosfinţirea ta, să
cobori Cerul pe pământ. Şi înţelegi astfel cuvintele divine din „Tatăl
nostru”: „Vie împărăţia Ta”, precum şi cuvintele „Sfinţească-se numele
Tău”, căci prin descoperirea prin exerciţii a naturii, a legilor spirituale
din dosul ei, noi vom găsi Numele etern al lucrurilor.

Aceşti şapte ani au trecut ca o clipă pentru mine, căci întotdeauna

ziua mi se pare prea scurtă pentru cele ce-aş vrea să fac. La început
lucram în medie 14 ore zilnic în sens spiritual. Fiecare clipă liberă o
întrebuinţez şi acum pentru a studia, a medita, a gândi şi a face
exerciţii. Ceea ce trebuie să îndeplinesc ca muncă fizică, o fac cu toată
conştiinciozitatea, dar întreagă acea muncă este scăldată în gândurile
spirituale care nu mă părăsesc în nici o împrejurare a vieţii mele. Într-
adevăr, pentru mine, lumea fizică a devenit numai un simbol al
veşnicului. Ştiu că aici trebuie să-mi însuşesc toate calităţile cereşti,
căci numai astfel mă voi putea uni odată cu Cerul, eu şi semenii mei,
într-o unitate deplin conştientă şi indivizibilă. Ştiu că noi, oamenii,
trebuie să coborâm Cerul pe pământ sau, mai bine zis, să-l dezvoltăm în
sufletul nostru, căci el este în noi, dar este numai în stare latentă.
Iustin mi-a dat să copiez întâi vol. I şi să memorez „calea
cunoştinţei”, din acel volum. A doua zi după ce-a fost el, m-am sculat
la 5 dimineaţa, am mers în bucătărie fără să mă simtă Mişi şi-am
început să scriu. Am scris până la 8 dimineaţa, înfăşurată într-o pătură,
fiindcă era în 12 decembrie şi era frig în casă. Am simţit o mulţumire
deplină. Am început să memorez din „calea cunoştinţei” 7 fraze pe zi.
Citeam mereu în vol. I şi II şi făceam exerciţiile din „calea cunoştinţei”,
din care se ramificau sute şi sute. Făceam exerciţii pentru concentrare
interioară, cu creionul, exerciţii retrospective asupra activităţii din
timpul zilei şi trăiam mereu într-o lume de unde coboram numai pentru
a-mi face datoria ca om pământesc, faţă de familia mea şi faţă de

83
ceilalţi oameni. Căci ceea ce era în sufletul meu ştiam numai eu
singură.
După o lună, Iustin a venit din nou. Volumul I era aproape copiat.
Ne-a adus cărţi şi conferinţe. Prima consecinţă pe care am citit-o în
acest domeniu a fost „Eterizarea sângelui”, de Steiner. În noaptea când
am citit-o, credeam că pieptul meu se va sfărâma din cauza impresiei
copleşitoare ce mi-a făcut-o acea conferinţă, care vorbea despre forţele
de iubire care au intrat în atmosfera spirituală a pământului prin
săvârşirea Faptei Divine care a avut loc pe Golgota. Am înţeles şi mai
adânc, prin citirea acestor lucruri sublime, ce însemnătate covârşitoare
are pentru omenirea veacurilor viitoare Antroposofia. - Am copiat tot,
tot ce ne aducea Iustin pentru citit. Am dorit să-mi adun acest material,
care pentru mine înseamnă sensul existenţei. Astfel, am copiat în câteva
luni cărţile: vol. I „Iniţierea”, „Filosofia libertăţii”, „Creştinismul ca
fapt mistic”, „Evanghelia lui Luca” şi sute de conferinţe. Lucram,
lucram ca o ieşită din minţi. Nu aveam stare nici alinare decât lucrând,
gândind, memorând, meditând. Iustin m-a întrebat odată plin de uimire:
„Pentru Dumnezeu, de unde ai aceste forţe?!” Eu am râs, spunându-i că
nu ştiu nici eu, dar îi ceream mereu de lucru. Astfel, până toamna, în
octombrie acelaşi an (1953), mi-am adunat copiind, un material destul
de important pentru a putea studia temeinic cărţile de bază. Susţin sus şi
tare, că cine adânceşte temeinic aceste cărţi, poate fi sigur că gândirea
lui va deveni intuitivă şi va înţelege pe urmă orice din restul ştiinţei
sublime. Cine n-a studiat profund aceste cărţi, am observat că ceva îi
lipseşte din structura adâncă a fiinţei sale, în sensul antroposofic.
Şi-aici, Divinitatea m-a condus pe „cale”, aşa cum am înţeles mai
târziu, cu cea mai înaltă înţelepciune. Am început să memorez după
câteva luni câte 7 fraze pe zi din cărţile de bază, care sunt în număr de
4. Aşadar, 28 de fraze pe zi. Acest lucru l-am făcut aproape cinci ani.
Vol. I şi „Iniţierea” le-am memorat de 2 ori. Le-am citit înainte de-a le
memora, de 105 ori Vol. I, „Evoluţia lumii şi omul” de o sută de ori,
„Iniţierea” de 50 de ori, „Filosofia libertăţii” de 50 de ori. Vol. I l-am
copiat până acum în româneşte de 3 ori şi-odată în limba germană.
„Iniţierea” am copiat-o de 2 ori, „Filosofia libertăţii” de 2 ori. Am citit
în primele luni „calea cunoştinţei” de 300 de ori. Toate acestea le-am
făcut pentru a-mi dezvolta organele spirituale de percepţie, căci acestea
nu se dezvoltă decât printr-o asemenea muncă. Pe care mie îmi place s-
o numesc: „munca ce mută munţii din loc”. După câteva luni de la

84
intrarea în disciplina spirituală, Iustin mi-a dat să memorez şi să încep
meditaţia: „Pietrei fundamentale” a Antroposofiei.
Întâi am memorat-o şi-am meditat-o în româneşte, pe urmă Iustin
mi-a dat-o în limba germană. Eu nu ştiam nemţeşte, dar am învăţat-o şi
am meditat-o nemţeşte ceea ce fac şi astăzi, căci ea este cheia cu care
pot deschide zăgazurile „Lumilor spiritului”. Ea conţine esenţa
originară a cărţilor de bază, ea conţine nucleul întregii Antroposofii.
Am înţeles că meditaţia este ceea ce ne schimbă structura sufletească,
dacă este înţeleasă în esenţa ei. Eu am înţeles destul de curând acest
lucru, căci din primele săptămâni după intrarea în disciplina spirituală,
în decursul meditaţiei, capul îmi amorţea, simţind apăsându-mă ca o
cască de fier şi auzul mi s-a schimbat, simţind zgomotele din jurul meu
la mari depărtări. Am înţeles că prin voinţa mea, prin forţa Eului meu
trebuie să ajung atât de departe, încât în sufletul meu nu mai trebuie să
existe nimic din lumea exterioară, din gândurile şi sentimentele mele de
om pământean, ci numai cuvintele sublime cuprinse în meditaţie. Aici
iarăşi trebuie să spun că din primele săptămâni am simţit în regiunea
inimii o durere sfâşietoare, ca şi cum un pumnal ascuţit ar fi intrat în
inima mea tot mai adânc. Această durere însă este de-o aşa natură încât
acela care o trăieşte, simte o mare fericire în timpul acela, căci el
presimte că în el lucrează forţele divine care, prin această durere
sfâşietoare, îi sting din fiinţa lui spirituală tot ceea ce nu este vrednic de
lumile spiritului. Prin această durere, simt în permanenţă cum sufletul
meu se uneşte cu ceva care nu face parte din lumea trecătoare. Ştiu că
fără această suferinţă nu-l pot dezvolta pe El, copilul divin în inima
mea, căci El mi-a cerut să las totul şi să-mi iau crucea şi să-L urmez. Şi-
acest lucru mă străduiesc să-l fac an de an, lună de luna, zi de zi şi clipă
de clipă, cât voi mai avea de trăit în această lume. Am ajuns, după
strădanii supraomeneşti în această direcţie, să nu-mi mai simt trupul, să
mă pot concentra numai asupra textului de meditat în aşa măsură încât
cuvintele le văd, le aud cu sufletul, nu numai că le gândesc. Imediat
când încep meditaţia, simt că gândurile îmi străbat fiecare fibră a fiinţei
mele şi-am reuşit să mă menţin de multe ori mai mult timp numai
asupra textului. Este foarte greu a ajunge la acest lucru, căci atunci
simţi că te-ai desprins de lumea aceasta, trăind în lumea spirituală. Este
o mare greutate să faci acest lucru, căci simţi că te înăbuşi, deoarece
încă nu eşti destul de purificat de cele pământeşti, pentru a fi vrednic să
trăieşti prea mult timp în lumea Adevărului etern. Prima imaginaţie
spirituală am avut-o la o lună după ce am început să studiez atât de

85
intens, după cum am spus. (Trăirile mele spirituale le am scrise într-un
alt caiet, pe măsură ce sunt învrednicită cu ele).
După 3 ani de pelerinaj am început să învăţ limba germană. Iustin
mi-a împrumutat o metodă bună, care am putut-o învăţa singură, ajutată
şi de Mişi, uneori. S-a mai adăugat la studiile mele şi studierea acestei
limbi, pentru a putea citi în original lucrările antroposofice, care sunt
nenumărate. Nu mi-a fost uşor, căci studiam dimineaţa 2 ore, scriam şi
traduceam cu mare efort din metodă lecţiile. I-am dat însă de hac şi
acesteia, căci după un an şi ceva am început să înţeleg cărţile
antroposofice. Am citit Vol. I, pe care l-am copiat nemţeşte înainte de a
cunoaşte limba, şi acum, cu ajutorul textului românesc, mi-am scris
cuvintele pe care nu le cunoşteam deasupra cuvintelor germane, şi
astfel reuşeam destul de bine, căci eu înţelegeam în amănunţime vol. I
în limba română. Acum copiez în limba germană vol. II şi voi copia
toate cărţile de bază, căci acum nu numai că pot citi nemţeşte, dar am
început să şi traduc conferinţe. Lumea divină mi-a trimis treptat tot ceea
ce mi-am dorit, în legătură cu ştiinţa divină, şi văd că până acum mi-am
integrat forţe care mă duc înainte şi mă fac nespus de fericită.
După ce am citit Filosofia libertăţii de 20 de ori, am început
studiul pe plante (devenirea şi pieirea), pentru a ajunge în dosul
misterului vieţii şi al morţii. Nu sunt uşoare aceste exerciţii, căci în
decursul lor trebuie să te stingi complet pe tine însuţi, dar trebuie în
acelaşi timp să rămâi deplin atent asupra plantei pe care-o studiezi.
Acest lucru însemnează a-ţi concentra prin voinţă întreaga ta fiinţă
asupra obiectului, fără a te gândi deloc la tine însuţi, ci numai priveşti
obiectul, fără a gândi şi fără a simţi nimic. Prin mii de astfel de
exerciţii, am ajuns la un moment dat, să identific sentimentul care se
ridică în sufletul meu, stârnit de această activitate, cu iubirea! Am
simţit atunci ce înseamnă cuvintele că Dumnezeu a cerat lumea,
dăruindu-se pe Sine însuşi în lucruri.
Acum voi scrie ceva dureros din cale-afară pentru mine, căci cele
ce-am povestit despre năzuinţele mele supraomeneşti, vor ilustra
interiorul fiinţei mele celei mai profunde. Când am avut primele clipe
de entuziasm înflăcărat pentru ceea ce mi-a fost dat prin Antroposofie:
găsirea lui Dumnezeu şi a fiinţei mele, care se găsea la un pas de
prăbuşire în nimicnicie, am fugit la sora mea, Livia, care mi-a fost o
prietenă foarte bună şi cu care m-am înţeles foarte bine întreaga mea
viaţă. Ea făcea parte integrantă din familia mea, împreună cu copiii ei,
pe care-i consideram fără discuţie ca pe proprii mei copii. Trebuie să

86
mărturisesc, în numele a tot ceea ce îndeplinesc astăzi în sens spiritual,
că am fost o fiinţă care dacă îşi dăruia inima cuiva, o făceam cu toată
sinceritatea şi cu un devotament capabil de cele mai mari sacrificii. Ei
mă preţuiau şi eu credeam că preţuirea lor este sinceră. Nu ştiu cât de
adânc simt oamenii ceilalţi o prietenie adevărată, dar eu numesc acest
lucru astfel când mă pot arăta, celor cărora le-am acordat titlul de
prieten, aşa cum sunt, fără ascunzişuri, fără făţărnicii. În firea mea,
făţărnicia n-a existat niciodată. Nu pot spune că nu am defectele mele,
după cum fiecare om le are, dar făţarnică n-am fost niciodată. Ei bine,
după ce-am avut trăirile extraordinare despre care-am vorbit aici, în
legătură cu găsirea lui Dumnezeu prin Antroposofie, ce era mai normal
decât să alerg să-i comunic şi Liviei ceea ce s-a întâmplat. (Ea a fost
întotdeauna religioasă, din care motiv credeam că este cea mai indicată
să-mi înţeleagă extraordinarul eveniment ce s-a petrecut în sufletul
meu).
La început se părea că ar fi impresionată. Spunea că de 20 de ani
face rugăciuni pentru ca să ajung să cred în Dumnezeu. Eram fericită că
i s-au împlinit rugăciunile. Vai, dacă aş fi ştiut atunci ce greşeală
imensă am comis când i-am spus ceea ce mi s-a întâmplat! Ea a judecat
acest lucru din punctul de vedere catolic. Eu nu ştiam atunci ce fiinţe
creşte această religie, care se crede cea mai ridicată dintre comunităţile
religioase! Pe mine nu m-au interesat deloc înainte aceste lucruri, căci
le consideram ca pe nişte instituţii inerente pentru un scop nu prea bine
definit pentru mine. În orice caz, acum mi s-a dat ocazia să văd un
exemplar în sora mea, dintre cele mai proeminente, ale acestei
confesiuni, care nu face decât să-şi laude supremaţia faţă de toţi ceilalţi
oameni care au îndrăznit să se nască în afara ei. Natural, aceste lucruri
le-am învăţat treptat din discuţiile ce-au urmat cu sora mea în această
privinţă. Am rămas îngrozită de fanatismul ei, de exaltarea ei şi de lipsa
ei de discernere a legilor morale divine! Până când a auzit că acum cred
în Dumnezeu, s-a bucurat, crezând că această credinţă mă va duce
direct în braţele Papei, pe care ei îl consideră locţiitorul lui Christos pe
pământ, fiind urmaşul lui Sf. Petru. Aceste lucruri le ştiam, dar nu le-
am dat importanţă, căci eu nu credeam în nimic înainte. Nu-mi erau
însă străine luptele de veacuri dintre aşa-zişii creştini, nici cruciadele,
nici indulgenţele, nici crimele Papilor, cu tot cortegiul de lacomi după
averile şi lucrurile pământeşti de tot felul. Aceste lucruri însă făceau
parte din durerile pe care le simţeam în legătură cu existenţa dureroasă
şi lipsită de frumuseţe adevărată a existenţei pământeşti. Eu credeam că

87
Livia crede în Dumnezeu, în Christos, în legile pe care le-a dat El şi nu
în autoritatea lumească a Papei! Dezamăgirea s-a săpat tot mai adânc în
sufletul meu în decursul discuţiilor noastre lipsite complet de iubire din
partea ei. Eu voiam - naiva de mine - să-i demonstrez că Antroposofia
ne învaţă legile spirituale ale lui Christos şi nu numai nişte forme
exterioare, lipsite de orice conţinut de educaţie într-adevăr morală, căci
zadarnic se predică Evanghelia lui Christos, dacă omul, în fapta lui
individuală nu ţine acele reguli spirituale. Nici acela care predică nu
poate avea influenţă asupra ascultătorilor, dacă el însuşi nu şi-a însuşit
legile pe care vrea să le impună altora. În sfârşit, am observat după ani
întregi de încercări de-a pătrunde în fiinţa ei spirituală, că este o fiinţă
lipsită de simţul pentru Adevăr, că este o fiinţă inferioară din acest
punct de vedere. Lupta ei a fost, în decursul acestor 7 ani, de când am
găsit „calea”, să mă târască după ea la biserică, să mă dea pradă fără
judecată în braţele preoţilor ei, care nu au habar de lumea spirituală, şi
să se mândrească cu „convertirea” mea, ceea ce înseamnă o „minune”
pe cere a făcut-o ea, pe care va trebui probabil s-o alipească la actele ei
de sfinţenie, etc. Ei bine, eu am luptat cu toată vehemenţa faţă de
încercarea ei de a-mi constrânge libertatea interioară, de-a intra cu
brutalitate fanatică de om ignorant în cele spirituale, în cel mai sfânt
sanctuar al meu.
Cum se poate să creadă, că acum când mi-am găsit medicul căutat
de o viaţă întreagă pentru a-mi vindeca sufletul bolnav, l-aş părăsi
pentru a mă supune unor oameni fără simţul moral, fără simţul
Adevărului suprem, numai pentru că papa a decretat şi decretează, că
nimeni nu se poate mântui dacă nu face parte din religia catolică! Ca în
secolul 20, secolul raţiunii şi-al descoperirilor, să mai susţii asemenea
naivităţi şi aberaţii, trebuie să fi la un nivel spiritual foarte naiv, pentru
a nu spune altfel. Am avut multe, multe de suferit din partea ei, căci nu
mă mai putea accepta nicidecum. Nu mai credea că aş putea avea o
intenţie bună, că aş putea face o faptă bună. Mi-a spus că orice-aş face
bine, oricât aş vrea să devin un om cinstit, nu are pentru Dumnezeu nici
o valoare, dacă nu merg la biserica lor şi nu mă închin legilor lor
autocrate. Mi-am propus de ani întregi să nu-i mai vorbesc deloc despre
cele ce fac eu, dar n-a fost nici aşa mulţumită. Îmi căuta mereu nod în
papură, pentru a mă lovi în ceea ce eu aveam mai scump, în formarea
mea lăuntrică. Odată mi-a spus că se ruşinează ce murdării aude
vorbindu-se în oraş despre mine. Altădată mi-a spus să nu mai citesc

88
imoralităţile mele, etc., etc. Am ajuns la o tensiune extraordinară, căci
amândouă suntem firi pasionate.
Eu sufeream enorm. Mişi nu mai ştia ce să facă cu mine să nu mă
mai frământ atât şi s-o părăsesc complet, s-o înlătur din calea mea. În
mine însă conştiinţa nu se putea linişti: dacă nu i-am explicat bine ceea
ce fac, dacă i-am jignit religia ei, dacă, dacă, nu m-am purtat destul de
corect cu ea, etc., etc. Mă împăcam din nou, căutând să fac bine orice
făceam, să nu-i stârnesc cumva susceptibilitatea. Se părea că acest
procedeu o întărâta şi mai mult. Treceam peste numite aluzii
răutăcioase, în fine, răbdarea mea era pusă la încercări grele. A început
să-mi facă o atmosferă îngrozitoare în oraş, fel de fel de minciuni
mârşave a scornit pe socoteala mea. Şi în curte mi-a creat o atmosferă
groaznică. În sfârşit, pe toate căile încearcă să-mi distrugă suportul
moral călăuzitor. Ea spune că luptă pentru Christos, iar eu mă închin lui
Steiner.
N-a înţeles nimic, nimic din luptele mele interioare care duc la cea
mai mare măreţie la care poate tinde un om pământesc, de a se structura
conform legilor spirituale veşnice, din care a fost creat omul. Acuma
sunt lămurită asupra multor lucruri pe care înainte nu le-am adâncit.
Aceste experienţe mi-au fost extrem de necesare pentru a înţelege ceea
ce-i lipseşte omenirii viitorului: Adevărul, Adevărul, Adevărul spiritual,
fără de care omul nu va mai putea trăi, căci evoluţia îl duce spre acest
deznodământ. Este adevărat că pentru a ajunge la aceste rezultate
trebuie să lăsăm mereu câte-o fâşie însângerată din inima noastră. De
sora mea m-am despărţit complet. Nu mai vreau să vorbesc deloc cu ea,
căci vreau să ocolesc de acum orice discuţie cu ea şi până când noi
avem legături împreună, anumite lucruri nu se pot ocoli. A venit
despărţirea cea mare despre care se vorbeşte în cărţile sfinte. Dacă
sufleteşte nu mai poţi fi în armonie cu un om, nu are nici un sens să
menţii o legătură artificială, exterioară, cu el.
Acestea am voit să le spun în legătură cu suferinţele mele întâlnite
pe „cale”. Ştiu că fără suferinţă sfâşietoare nu se poate atinge un Ideal
sublim pe care eu îl urmăresc.
Astfel au decurs primii 7 ani de când am intrat în disciplina
esoterică. 7 ani de bucurii pe care numai Cerul le înţelege, precum şi de
suferinţe, care sunt înţelese tot acolo.
Sfinţirea gândirii s-a făcut în sfera: Spiritului Sfânt. Următorii
şapte ani se vor desfăşura în sfera: Fiului. Îngăduie Cerurile de a-mi
sfinţi şi sentimentele, aşa cum mi-am sfinţit felul de-a gândi şi-a judeca,

89
în sensul Adevărului veşnic. Iubirea veşnică, iubirea Ta, Doamne,
hărăzeşte-o sufletului meu în lumea aceasta a vremelniciei, pentru ca
Puterea Ta să poată, prin noi oamenii, să străbată şi sufletele celorlalţi
oameni care sunt cu toţii creaturile tale, pe care-i conduci pe căile
minunate şi pline de taină ale evoluţiei.

Sfârşit
Aiud, XI. XI 2006 seara, când se împlinesc 54 de ani de când
Florica Schuster Rebreanu a pornit pe „cale”
Dana Octavia Grigoriţă

90