Sunteți pe pagina 1din 4

Grigore Gafencu și unitatea europeană

Grigore Gafencu s-a născut la 30 ianuarie 1892, la Bârlad, fiind fiul inginerului
Alexandru Gafencu şi al Ralucăi Costache.

A parcurs studiile secundare la Geneva, apoi a studiat la Facultatea de Drept de


la Geneva, iar în 1914 obţine titlul de doctor în Ştiinţe Juridice la Universitatea
Sorbona din Paris.

În Primul Război Mondial a luptat ca ofiţer de aviaţie pe frontul românesc –


fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, apoi a profesat ca avocat.

Ulterior a intrat în politică şi a devenit jurnalist. A înfiinţat şi a condus “Revista


vremei”, ziarul „Timpul familiei” – care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în
mai multe țări – şi “Argus”, iar în 1921 a fost fondator al Agenţiei de presă “Orient-
Radio” (RADOR).

În perioada primelor încercări în jurnalism, Grigore Gafencu s-a căsătorit cu


Esmee, o dansatoare franţuzoaică care sosise în România în perioada Primului Război
Mondial, care a primit angajamente în mai multe localuri de noapte din Bucureşti,
unde a atras atenţia bancherului Chrissoveloni, care după ce a luat-o „sub protecţia”
sa, s-a gândit să i-o prezinte lui Gafencu, căruia i-a promis, drept cadou de nuntă,
ziarul „Argus”.

Despre Esmee Gafencu, cronicile vremii arată că era o persoană cu o anume


ţinută care îi dădea un aer de demnitate surâzătoare, o femeie inteligentă, vioaie,
vorbăreaţă şi foarte devotată carierei politice a soţului ei.

În anul 1924, Gafencu a devenit membru al Partidului Naţional Ţărănesc, în


acelaşi an fiind ales deputat.
În anul 1928 a fost numit secretar în Ministerul Afacerilor Străine, în guvernul
Maniu-Mihalache, iar în 1932 a devenit subsecretar de stat pe lângă Departamentul
Afacerilor Străine.

În anul 1933 fondează ziarul „Timpul”, iar în anul 1934, în urma alegerilor
parlamentare, este ales senator de Caliacra (teritoriu aflat acum în componenţa
Bulgariei), pentru un mandat de trei ani.

La 23 decembrie 1938, este numit ministru al Afacerilor Străine şi, datorită


eforturilor sale, la 13 aprilie 1939, România, alături de Polonia, primește garanțiile de
independenţă ale Angliei și Franței, oferite statelor cele mai expuse amenințării
germane. În schimbul acestei garanții din partea celor două state occidentale, Polonia
și România trebuiau să-și acorde garanții reciproce în cazul unui atac din partea
Germaniei, însă cele stabilite nu aveau să fie respectate.

Gafencu devine colaborator al regelui Carol al II-lea, ca membru al


directoratului Frontului Renașterii Naționale, creat de acesta, apoi devine ministru ad
interim al Propagandei naționale.

Intrat în dezacord cu regele Carol al II-lea, Grigore Gafencu a  părăsit


conducerea Ministerului de Externe, nu însă şi serviciul în slujba Patriei. Când
suveranul i-a solicitat să plece la Moscova, în calitate de reprezentant al României, a
acceptat cu conştiinţa că este un „soldat” pe frontul diplomatic.

În anul 1940, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța erau anexate de


către Uniunea Sovietică, iar Gafencu este trimis, la 12 august 1940, ca ambasador la
Moscova – poziţie din care s-a străduit să apere interesele ţării sale – , unde rămâne în
post până la începutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, la 21 iunie 1941.

În perioada războiului, după o scurtă revenire în ţară, s-a exilat la Geneva, în


Elveţia, de unde a continuat să militeze pentru interesele ţării sale.

În Elveția, Grigore Gafencu colaborează la „Journal de Genève” și la alte ziare


din Europa.
În anul 1944, publică volumul „Preliminariile războiului din Răsărit”, iar în
1946, publică, la Paris, volumul „Ultimele zile ale Europei” – o carte care a fost
tradusă în mai multe limbi şi care se referă la călătoriile întreprinse în anii 1939 și
1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. În prefața cărții autorul avansează o
idee interesantă, anume că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influență:
noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a doua oară”.

Tot în anul 1946, în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, Grigore Gafencu,


alături de alţi oameni politici români din exil, a prezentat două memorii, în care erau
enunţate drepturile românilor, iar în întreaga perioadă petrecută în exil şi-a făcut un ţel
din apărarea intereselor poporului român, mai ales cu prilejul întâlnirilor pe care le-a
avut cu personalităţi de prim rang ale politicii şi diplomaţiei mondiale. Desigur, prin
activitatea sa, Gafencu avea să intre în totală contradicție cu noua conducere a
României. Drept urmare, Gafencu este judecat, în absenţă, în România, de Tribunalul
Poporului, i se retrage cetăţenia română şi este condamnat la ani grei de muncă silnică.

Prin Sentinţa nr. 1988/11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regiunii a Ii-a
Militară – Secţia I -, a condamnat „lotul Maniu-Mihalache la pedepse imense. Spre
exemplu, Iuliu Maniu a primit 9 pedepse, însumând 104 ani de închisoare, plus de
două ori muncă silnică pe viaţă, Ion Mihalache a fost condamnat la 6 pedepse,
însumând 67 de ani şi o pedeapsă de temniţă grea pe viaţă, iar Grigore Gafencu a
primit 3 pedepse, însumând 32 de ani de închisoare şi una de 20 de ani muncă silnică.

În întreaga perioadă în care România s-a aflat sub conducere comunistă, mulţi
conaţionali aveau să-l considere pe Gafencu un trădător.

În anul 1947 este invitat la „Yale University Press”, în SUA, pentru o serie de
conferințe, apoi susţine cursuri la „New York University”. Tot peste Ocean, unde avea
să locuiască până în anul 1952, Gafencu inițiază formarea unor grupuri care să
propage „Mișcarea Europeană”, o federalizare a statelor europene, în care să fie
inclusă și România.

De asemenea, Grigore Gafencu a participat la înființarea „Comitetului pentru


Europa Liberă” – în care se milita pentru apariţia unui post de radio prin care  să se
întocmească programe pentru „eliberarea popoarelor captive” – şi a organizat, în
apartamentul său din New York, întrunirile „Tuesday Panels”, care reuneau, în fiecare
seară de marţi, figuri politice mondiale din ţări comuniste, aflate în exil, pentru a
dezbate problemele politice aflate la ordinea zilei.

În aprilie 1948, Gafencu se afla la Londra, dezbătând problemele legate de


drama României, iar în mai 1948, el se afla la Haga, ca reprezentant al României la
„Congresul Statelor Unite ale Europei” prezidat de Winston Churchill.

În anul 1951, semna rubrica „Cronica externă” a ziarului „Românul”, organ al


„Ligii Românilor Liberi”, înfiinţat în martie 1951.

A fost unul din fondatorii „Ligii Românilor Liberi”, preşedinte al Uniunii


Europene a Federaliştilor, membru al conducerii “Mişcării Europene”, membru al
Uniunii Pan-Europene şi membru al Comitetului Naţional Român – încă de la
formarea lui, în 1949, aflându-se în fruntea grupului personalităților din afara
partidelor politice, până la prima criză politică a organizaţiei din anul 1952, când a
părăsit Comitetul.

Începând cu anul 1952, Gafencu se stabileşte la Paris.

A trecut la cele veşnice la 30 ianuarie 1957, chiar în ziua în care împlinea 65 de


ani, la Paris, în urma unei crize cardiace.

În ziua morţii, ziarele din exil au apărut îndoliate, iar articolele omagiale au fost
semnate de personalităţi precum Virgil Ierunca – alături de care Grigore Gafencu
colaborase pentru ziarului „Uniunea Română”, editat la Paris, filosoful şi diplomatul
Vintilă Horia – un alt important lider al exilului românesc, Mircea  Eliade – care îşi
petrecea ultimul an la Paris, înainte ca postul de profesor coordonator al Catedrei de
Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago să – l  mute  definitiv peste Ocean,
sau scriitorul N.I. Herescu, aflat, de asemenea, în exil la Paris.

S-ar putea să vă placă și