Dreptul afacerilor

curs

2016

CURSUL NR. 1

1
 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR

Precizări generale

Sistemul de drept în ansamblul său este alcătuit din dreptul privat şi dreptul public.
Componenta de bază a dreptului privat este dreptul civil, considerat drept comun. Dreptul comercial, ca
element al dreptului privat, a apărut întrucât dreptul civil nu a mai răspuns nevoilor societăţii odată cu
apariţia raporturilor comerciale, mai precis principalelor caracteristici ale operaţiunilor comerciale –
rapiditatea, siguranţa şi creditul reciproc. S-a conturat astfel necesitatea unor reguli şi principii noi care să
dea satisfacţie acestor cerinţe ale vieţii sociale.

În ultima perioadă se foloseşte însă tot mai des o altă noţiune, respectiv „dreptul afacerilor”,
nu atât în legislaţia românească, cât în cea comunitară unde nu mai întâlnim noţiunea de drept
comercial1. Întrebarea care se pune este dacă se doreşte doar o „înnoire” a termenului „drept comercial”
sau se conturează o nouă ramură de drept şi dacă se conturează o nouă ramură, care este poziţia
acesteia în sistemul de drept? Este o subramură a dreptului comercial sau are o existenţă independentă?

Pentru a răspunde la aceste întrebări ar trebui pentru început să vedem din ce este alcătuit
dreptul afacerilor şi ce se are în vedere când se foloseşte această noţiune.

Se vorbeşte, spre exemplu de dreptul afacerilor în cazul fuziunii societăţilor comerciale,

apreciindu-se în acest caz că noţiunea de drept comercial nu este suficientă întrucât în această situaţie
pot fi incidente şi norme aparţinând dreptului societăţilor comerciale, dreptului muncii, dreptului fiscal,
dreptului bancar, dreptului proprietăţii industriale, contabilităţii etc.

Dreptul afacerilor apare astfel ca o disciplină extrem de vastă, poate chiar prea vastă, care nu
are neaparat principii proprii, ci le împrumută de la alte discipline.

Se consideră de unii autori2 că noţiunea este prea generală, întrucât desemnează practic tot
dreptul privat, cu excepţia dreptului familiei. Expresia nu poate fi utilizată pentru a desemna operaţiuni
sau reguli aplicabile unei anumite categorii de persoane.

Termenul dreptul afacerilor este însă tot mai des folosit, în special la nivel comunitar. Timpul şi
realitatea social – economică vor decide dacă vom asista la crearea unei noi ramuri de drept sau la
metamorfozarea vechilor noţiuni.

2. Dreptul comercial şi dreptul economic

Pentru a compara aceste două noţiuni – „drept comercial” şi „drept economic” – şi a stabili
raporturile dintre ele apreciem că ar trebui reamintit, pentru început, ce anume reprezintă fiecare.

Dreptul comercial

1
D. Legeais, Droit commercial et des affaires, 15e edition, ed. Armand Colin, Paris, 2003, p. 3
2
idem, p. 4

2
 În vechea doctrină existau două concepţii cu privire la natura dreptului comercial, respectiv
concepţia subiectivă şi cea obiectivă.

Potrivit concepţiei subiective, dreptul comercial constă în totalitatea normelor juridice

aplicabile comercianţilor. Ceea ce acordă caracter comercial unui raport juridic, potrivit acestei concepţii,
este calitatea de comerciant a cel puţin unuia dintre participanţi. Din această perspectivă putem spune
că dreptul comercial este un drept profesional.

Potrivit concepţiei obiective, dreptul comercial constă în totalitatea normelor juridice aplicabile
acelor raporturi calificate de lege ca fiind comerciale, fără a se face vreo raportare la persoana care le
săvârşeşte. De această dată natura comercială a unui raport juridic este prestabilită ca atare de lege,
parcurgând un drum invers faţă de concepţia subiectivă, respectiv de la act la persoană.

Ambele concepţii si-au avut neajunsurile lor. Concepţia subiectivă era insuficientă întrucât nu
putem afirma că absolut toate obligaţiile asumate de un comerciant sunt comerciale. Pe de altă parte,
concepţia obiectivă pierdea din vedere anumite raporturi juridice, cum ar fi vânzarea, închirierea,
mandatul ş.a. care pot fi civile sau comerciale, după cum civilă sau comercială este activitatea din care
rezultă.

Vechiul Cod comercial român a adoptat, ca principiu general, sistemul obiectiv, enumerând în
art. 3, 5 şi 6 actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de comerţ. Totuşi, în art. 4 se
instituie şi prezumţia că obligaţiile unui comerciant sunt comerciale.

Cu alte cuvinte Vechiul cod comercial român a îmbinat cele două concepţii, obiectivă şi
subiectivă, pentru a suplini carenţele fiecăreia.

În concluzie, raportat la cele menţionate mai sus dreptul comercial era definit ca fiind un
ansamblu de norme juridice de drept privat care reglementează raporturile juridice izvorâte din
săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor catalogate de lege ca fapte de comerţ şi raporturile
juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant 3.

Noul cod civil a renuntat la sistemul dual al dreptului privat orientandu-se spre o formula
unitara: avem un singur sistem obligational, dreptul civil comun.

Deci avem un singur sistem privat: art. 3 din codul civil prevede ca dispozitiile sale (ale codului
civil) se aplica tuturora, precum si raporturilor dintre profesionisti si, de asemenea, raporturilor dintre
profesionisti si alte subiecte de drept civil.

In aceasta abordare, profesionistii sunt cei ce exploateaza o intreprindere; chiar daca

profesionistii – initiatori si utilizatori de afaceri derulate sub forma de intreprindere - sunt tratati, din
perspectiva economica, drept o categorie aparte ei se supun normelor de drept comun.

Prin urmare, s-a pus in discutie insesi existenta dreptului comercial ca ramura de drept ori ca
disciplina de studiu.

Doctrina a evidentiat ideea ca dreptul comercial continua sa existe, dar va fi fundamentat pe

fundamente noi, pe conceptele de intreprindere si de profesionist (S.D. Carpenaru, Tratat de drept
comercial roman, editia a V-a, editura Universul juridic, Bucuresti, 2016, p. 22).
3
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V – a, ed. Universul juridic, Bucureşti 2016, p.
10

3
 Dreptul comercial se fundamenteaza pe reglementarile codului civil, precum si pe
reglementarile unor legi speciale.

Daca in trecut distinctia intre raporturile de drept civil si comercial se facea pe baza
conceptului de fapte de comert – in sensul indicat mai sus - in prezent, delimitarea se realizeaza pe baza
conceptelor de intreprindere si profesionist; in trecut raporturile juridice civile erau guvernate de legea
civila, iar cele comerciale de legea comerciale si in subsidiar de normele civile; in prezent raporturilee
comerciale sunt reglementate de codul civil si de legi speciale.

Astfel dreptul comercial se analizeaaza ca o ramura si o disciplina de actualitate care ar

cuprinde realitatea concreta a activitatii profesionistilor in desfasurarea operatiunilor lor sub forma de
intreprindere.

Dreptul economic

Noţiunea de „drept economic” a fost sugerată într-o perioadă ca o alternativă a termenului

„drept comercial”, considerat insuficient pentru a denumi domeniul căruia i se aplică. Aceeaşi
întrebuinţare s-a încercat să se dea şi noţiunii „dreptul afacerilor”.

De altfel, în doctrină a existat o adevărată polemică în legătură cu oportunitatea recunoaşterii

unei ramuri de drept autonome, respectiv dreptul economic. La acea dată se discuta dacă raporturile
juridice speciale dintre organizaţiile socialiste sunt sau nu supuse dreptului civil sau unor norme speciale
ce ar justifica desprinderea unei ramuri de drept autonom. Normele speciale ar reglementa intervenţia
statului în relaţiile juridice dintre subiecţii raporturilor economico – juridice. S-a susţinut chiar că dreptul
economic ar fi fost o realitate şi o necesitate dată fiind dirijarea masivă a economiei socialiste. 4

În prezent toate aceste elemente se raportează la o realitate economico-socială diferită.

Conceptul în sine de „drept economic” există însă în întreaga literatură juridică – autohtonă şi străină – şi
trebuie delimitat.

Nu considerăm că dreptul economic este o ramură de drept autonomă. Sintagma desemnează

însă un ansamblu de reguli ce privesc intervenţia statului într-o economie liberă şi supusă regulilor
naturale ale cererii şi ofertei.

Potrivit unei alte opinii, dreptul economic studiază „organizarea colectivă a economiei atât de
către iniţiativa privată, cât şi de către puterea publică” 5.

Se poate astfel observa că noţiunea înglobează o parte a dreptului public care constă în
normele legale prin intermediul cărora statul încearcă să „supravegheze” întreaga economie.

Spre deosebire de acesta, dreptul comercial – in sensul actual, precizat - aparţine, în principiu,
dreptului privat. Legătura dintre acestea se fundamentează pe faptul că fiecare noţiune vizează
reglementarea unor fenomene economice.

Între normele de drept comercial şi cele de drept economic există însă deosebieri esenţiale.
Primele au la bază principiile libertăţii actelor juridice şi al egalităţii parţilor, pe când în cazul celor din
urmă intervine autoritatea de stat şi, automat obligaţia celorlalţi subiecţi de drept de a o respecta.

4
V. Luha, Drept comercial, ed. ALTIP, Alba Iulia, 2003, p. 13
5
Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I, ed. Lumina Lex 1998, p. 19

4
 3.Dreptul comercial şi contabilitatea

Sistemul de contabilitate adoptat de ţara noastră are la bază modelul continental adaptat însă
la reglementările europene şi internaţionale în domeniu. Această armonizare îşi are temeiul în
fenomenele economico – sociale la care asistăm în ultima perioadă, mai precis în procesul de globalizare
apărut în toate domeniile de activitate.

Potrivit art. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 ”Contabilitatea, ca activitate specializată în
măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii,
precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice prevăzute la art. 1 trebuie să
asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu
privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne
ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali,
clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori”.

Contabilitatea este astfel o ştiinţă a evidenţei care cuantifică prin mijloacele proprii, specifice şi
convenţionale fenomenele economice, putând fii considerată o „memorie scrisă” 6 a averii
întreprinderilor, a situaţiei financiare şi a rezultatelor activităţii acestora.

Obligaţia de a conduce contabilitatea revine atât persoanelor juridice, cât şi celor fizice care
desfăşoară activităţi producătoare de venituri.

Evidenţa contabilă constă în înregistrarea în registrele contabile a fiecărei operaţiuni

economice. Această înregistrare se poate efectua numai în baza unui document justificativ.

Rezultă de aici că pot exista operaţiuni neevidenţiate în contabilitate datorită lipsei actului
încheiat în formă scrisă.

Contabilitatea oferă pe de o parte, „proba scrisă” a raporturilor comerciale şi nu numai, iar pe

de altă parte informaţiile necesare desfăşurării şi controlului activităţii economice. Datorită formalismului
său – de altfel necesar – aceasta poate prezenta o realitate trunchiată care însă poate fi reglată prin
aplicarea principiului libertăţii probei specific dreptului comercial.

Se observă astfel că cele două discipline sunt complementare şi interdependente.

4. Dreptul comercial şi dreptul afacerilor

Dreptul afacerilor exprimă formula economica adreptului comercial: normele juridice –

aplicarea lor - in mediul economic; concret presupune un examen juridic al instrumentelor ce le ofera
legeaa civila operatorilor economici si conexiunile interdisciplinare ce conecteaza dreptul comercial – in
sensul precizat - cu nevoile activităţii economice; dreptul afacerilor indica formele legale şi eficiente de
politică economică. În doctrina românească acesta este reţinut mai degrabă ca o disciplină de studiu. 7

6
Todea Nicolae, Contabilitate – aspecte teoretice şi aplicaţii practice, Ed. Aeternitas, Alba Iulia 2002, p.
18
7
V. Luha, op. cit., p. 15

5
 5. Dreptul fiscal şi dreptul afacerilor

Pentru început apreciem că ar trebui stabilită aria de aplicare a dreptului fiscal şi dacă acesta se
constituie în prezent ca o ramură de drept distinctă sau e doar o componentă a dreptului finaciar.

Într-o opinie8 dreptul financiar este alcătuit din „totalitatea actelor normative care
reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social – economice ale societăţii”. Autorul analizează
impozitele şi taxele în cuprinsul „dreptului bugetar”, fără însă a defini cu claritate această ultimă noţiune.

Alt autor9 include în noţiunea de drept finaciar şi „controlul financiar de interes public”.

Mircea Ştefan Minea10 vorbeşte despre „dreptul finanţelor publice” care este alcătuit din
dreptul financiar şi dreptul fiscal.

În concepţia acestui autor dreptul financiar este alcătuit din „totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale
instituţiilor publice, destinate satisfacerii nevoilor social – economice ale societăţii; cuprinde şi normele
juridice prin care este asigurat cadrul legal al altor instituţii importante în domeniu, precum creditul
public (împrumutul de stat) şi controlul financiar” 11.

Pe de altă parte dreptul fiscal cuprinde „totalitatea normelor juridice care reglementează
modalităţile de realizare la buget a veniturilor publice, primordial prin specificul fiscal al impozitelor şi
taxelor”12.

Emil Bălan13 vorbeşte despre dreptul financiar cu subramurile sale: dreptul bugetar şi dreptul
fiscal care cuprinde „normele juridice privind impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului public,
precum şi cele referitoare la procedura fiscală” 14. Dreptul financiar „nu se limitează la normele juridice
referite de impozite, taxe, contribuţii, ci cuprinde şi normele juridice în confomitate cu care statul îşi
asigură, sub orice formă, resursele financiare”15.

Opinia autorilor străini16 asupra dreptului fiscal apare cel puţin diferită ca abordare faţă de cele
ale autorilor români. Astfel dreptul fiscal „constituie ramura de drept care permite participarea
subiecţilor de drept – persoane fizice şi juridice – la organizarea financiară a statului şi la exprimarea
politicii economice şi sociale a acestuia”.

Statul nu mai este receptat ca „autoritate”, punându-se accentul aici pe caracterul declarativ al
impozitului, considerat o aplicaţie practică a principiului conform căruia cetăţenii au dreptul să consimtă
liberi la contribuţiile publice, principiu stabilit în art. 14 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului
din 178917.

8
Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal - tratat, ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 81
9
I. Gliga, Drept finaciar, ed. Argonaut, Cj. Napoca, 1996, p. 12
10
M. Şt. Minea, Dreptul finanţelor publice, ed. Accent, Cj. Napoca, 1995
11
idem, p. 17
12
idem, p. 17
13
E. Bălan, Drept financiar, ed. All Beck, 2003
14
idem, p. 6
15
idem, p. 6
16
G. Ripert şi R. Roblot, Traite de droit commercial, Tome 3, Droit fiscal des affaires par Patrick Serbooten, 5 eme
edition, LGDJ, Paris, 1997, p. 8
17
C. David, O Fouquet, B. Plagnet, P.F. Racine, Le grands anets de la jurisprudence fiscal, ed. Dalloz, 3eme
edition, 2000, p. 118

6
 De altfel puterea legiuitorului în ceea ce priveşte fiscalitatea – atât din punct de vedere al
impunerii fiscale, cât şi al controlului fiscal – nu este nelimitată şi nici discreţionară. Acesta trebuie să
respecte principiile de bază ale dreptului fiscal, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei.

În practică se cunosc deja situaţii în care statul român a fost pus în postura de a negocia
impozitele şi taxele. Este cazul privatizărilor majore unde au fost convenite acorduri cu investitorii străini
asupra unor facilităţi fiscale.18

Se pune însă întrebarea dacă în aceste situaţii şi în altele similare, statul a făcut o aplicare clară
a principiului enunţat anterior, tratând de pe poziţii de egalitate sau au existat alte raţiuni pentru
acordarea unor facilităţi marilor contribuabili. Opinia unor autori 19 spre care, din păcate, înclinăm şi noi
este că „legislaţia ficală românească actuală, ca de altfel şi cea aferentă reformei economice, se
caracterizează prin imprevizibilitate, prin inventarea de impozite şi taxe noi,orientate către consumaţie şi
nu către profit şi schimbarea regulilor jocului economic peste noapte. Este de asemenea, caracteristica
acestei legislaţii amnistia fiscală a contribuabililor mari şi suprataxarea contribuabililor mici, favorizarea
societăţilor de stat mari debitori către buget în dauna contribuabililor oneşti şi, în general, în dauna
mediului de afaceri concurenţial normal”.

Fiecare sistem juridic promovează şi reflectă propriul sistem de valori: în cazul de faţă sistemul
juridic francez promovează interesele cetăţenilor săi într-un stat de drept sănătos, pe când sistemul
juridic românesc, în încercarea societăţii de a evolua, promovează uneori valori contrare interesului
general, creînd chiar cadrul legal pentru o societate ale cărei principii de bază nu sunt buna credinţă şi
egalitatea în drepturi a membrilor săi.

Din cele enunţate mai sus considerăm că se observă clar legătura dintre dreptul fiscal şi dreptul
afacerilor, orice activitate producătoare de profit se aflându-se sub incidenţa reglementărilor fiscale.

În dezvoltarea unei afaceri contribuabilul trebuie tot timpul să se raporteze şi să aibă în vedere
normele fiscale în vigoare şi să beneficieze de facilităţile fiscale oferite de legiuitor. Acesta din urmă, pe
de altă parte, atât în momentul stabilirii normelor fiscale, cât şi în momentul aplicării acestora trebuie să
respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei şi să asigure un cadru legal stabil în
domeniu.

6. Dreptul afacerilor şi controlul fiscal

„Din cele mai vechi timpuri activitatea umană a fost supusă controlului sub diferite aspecte.
Controlul a fost şi continuă să fie unul dintre factorii principali care au influenţat şi stimulat progresul. Din
totdeauna oamenii au privit cu admiraţie realizările predecesorilor şi contemporanilor, supunându-le
unor examinări riguroase, ceea ce a condus la schimbare şi progres”. 20

18
R. Bufan, B. Castagnede, Al. Safta, M. Mureşan, Tratat de drept fiscal – partea generală, vol. I, ed. Lumina
Lex, Bucureşti 2005
19
Gh. Piperea, Interesul public şi privilegiile fiscului în Revista de Drept al afacerilor, nr. 6/2003, p. 9
20
D.D.Şaguna, Drept financiar şi fiscal, ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 201

7
 Controlul fiscal are ca obiect verificarea de către organele fiscale competente a modalităţii de
îndeplinire de către contribuabili a obligaţiilor fiscale. Scopul controlului fiscal constă în asigurarea
respectării legalităţii de către contribualbil în cadrul raportului de drept fiscal.

Cursul nr.2

Întreprinderea şi profesionistul în viziunea noului cod civil. Calitatea de profesionist; statutul

profesionistului (accesul la profesiune, capacitatea de a fi profesionist ); profesionist şi comerciant;
comerciantul sub noua reglementare civilă; trăsăturile juridice ale profesioniştilor

8
a. Întreprinderea şi profesionistul în viziunea noului cod civil;

Constituie exploatarea unei intreprinderi exercitarea sistematica, de catre una sau mai multe
persoane, a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de
bunuri sau in prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ (art. 3 al. 3 C. civ.)

Asadar, intreprinderea presupune o activitate organizata, u caracter autonom , realizata de persoane

ce au caliatea de profesionist, pe riscul lor, pentru producerea de bunuri sau furnizarea de servicii.

Conceptual notiunea urmeaza, in parte, sensul economic al vechii doctrine comerciale care viza o
activitate organizata ce unea capitaul cu munca, pentru derularea unei activitati economice
(obtinerea de bunuri destinate schimbului).

Intreprinderea – in sensul explicit noii reglementari civile – nu are numai sens economic – obtinerea
unui castig - ci si unul non profit.

Intreprinderea economica presupune, prin yrmare, un scop delarat economic: industrial, agricol,
comercial, totul destinat realizarii unui profit.

Desfasurarea activitatilor economice presupune in mod necesar efectuarea unor operatiuni si acte
cu natura comerciala; adica acte si operatiuni prin care se exploateaza o întreprindere economica.

Subiectii ce le infaptuiesc sunt profesionisti in sensul legii civile actuale, profesionisti ce opereaza in
mediul economic, urmarind realizarea interese economice si supunandu-se unor reglementari
specifice.

Regimul juridic al acestor profesionisti – denumiti in continuare comercianti – este reglementat in

chip general de codul civil (noua filozofie de reglementare, neacceptand, de principiu, dubla natura
jurdica a sistemuui obligatioanal).

Totodata activitatea lor este supusa si unor reglementari derogatorii, speciale, specifice pe rezulta
fie din dispozitiile explicite ale codului civil, fie din legi speciale.

Litigiile ce apar intre acestia sunt supuse unor proceduri speciale, procedurile litigioase comerciale.

Intreprinderea civila vizeaza o activitate organizata, derulată pe risc propriu dar care nua are drept
scop – in chip obligatoriu - obtinerea unui profit.

Profesionistii organizati sub forma unei intreprinderi civile isi ofera public serviciile, competentele in
vederea obtinereii unor onorarii, a unor contributii, oneroase ori, uneori, chiar gratuite.

Actele si operatiunile acestora din urma sunt supuse prin excelenta reglementarilor civile.

b. Calitatea de profesionist; statutul profesionistului (accesul la profesiune, capacitatea de a fi

profesionist ); profesionist şi comerciant; comerciantul sub noua reglemetare civilă; trăsăturile
juridice ale profesioniştilor

Sunt considerati profesionisti toti cei care exploateaza o intreprindere. (art. 3 al. 2 C. civ.); iar
intreprinderea este inteleasa in sensul art. 3 al. 3din C. civ.

9
Profesionistul care exploateaza o întreprindere cu scop economic este un comerciant.

Conceptul de comerciant are semnificatie practica:

- Comerciantii au obligatii generale, spwcifice, obligatii profesionale (sa se inmatriculeze; sa-si

inregistreze anumite ativitati, operatiuni de interes public ori colectiv).

- Sa tina registre comerciale

- Pot sa participe la infiintarea de camere comerciale, industriale

- Sunt obligati sa plateasca impozit pe profit.

Categoriile de comercianti

Comerciantii (profesionistii) persoane fizice

Regimul acestora este reglementat de OUG nr. 44/2008, privind desfasurara activitatilor economice
de persoanele fizice.

Acest model de operare se poate realiza in chip individual, ca intreprinzator al unei intreprinderi
individuale sau ca membru al unei intreprinderi familiale.

a. Persoana fizica autorizata

Persoana foloseste munca si priceperea personala pentru infaptuirea unor obiective economice; nu
poate angaja alte persoane u contract de munca.

Isi poate constitui un patrimoniu de afectatiune;

Pentru obligatiile asumate ca intreprinzator raspunde cu patrimoniul afectat intreprinderii sale; in

absenta afectarii raspunde cu intregul patrimoniu.

Persoanele ce desfasoara activitai individuale libere = avocati, notari publici, executori judecatroresti,
specialistii in insolventa, medicii, arhitectii, etc. - se bucura de reglementari speciala distincta

b. Titularul al unei intreprinderi individuale

Acesta întreprindere este lipsita de personalitate juridica; titularul are calitatea de persoana fizica
autorizata si poate angaja – cu contract de munca – alte persoane.

Pentru obligatiile asumate ca intreprinzator raspunde cu patrimoniul afectat intreprinderii sale; in

absenta afectarii raspunde cu intregul patrimoniu

c. Intreprinderea familiala

Modelul presupune o intreprindre constituita din doua sau mai multe persoane, membri ai unei
familii;

Prin familie – in sensul ordonantei – se intelege sotul, sotia si copiii acestora care au implinit 16 ani,
rudele si afinii pana la gradul al IV-lea inclusiv.

10
Constituirea se realizeaza printr-un acord de constituire, incheiat in forma scrisa, conditie de
valabilitate.

Intreprinderea nu beneficiaza de personalitate juridica.

Familia ca întreprindere poate constitui un patrimoniu de afectatiune;

Interesele familiei sunt gestionate de un reprezentant desemnat.; acesta actioneza in baza unei
procuri scrise intocmite sub semnatura privata, subscrisa de toti membrii familiei.

Reprezentantul desemnat poate realiza, fara aprobare prealabila orice act de gestiune curenta;
actele de dispozitie asupra bunurilor afectate activitatii se incheie cu acordul majoritatii simple a
membrilor intreprinderii; acest acord trebuie sa cuprinda obligatoriu si acordul proprietarului
bunului.

Este interzisa angajarea de persoane cu contract de munca.

Pentru obligatiile asumate de reprezentant, raspunderea apartine membrilor familiei; acestia

raspund solidar si indivizibil cu patrimoniul de afectatiune si, in completare, cu intreg patrimoniul,
corespunzator cotelor de participare la impartirea veniturilor; in lipsa delimitarii patrimoniului de
afectatiune raspunderea este nelimitata, cu intregul patrimoniu personal.

Comerciantii (profesionistii) persoane juridice.

In aceasta categorie intra societatile comerciale, regiile autonome, grupurile de interes economic,
societatile cooperatiste, organizatiile cooperatiste, swocietatile europene, societatile cooperative
europene si grupurile de interes economic european

Statutul comerciantilor persoane fizice.

O persoana fizica pentru a se putea angaja in derularea unor activitati economice ca intreprinzatori
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- Sa fi implinit 18 ani

- Sa nu fi savarsit fapte sanctionate de lgea financiara, vamala de natura celor care se inscriu in
cazierul fiscal

- Sa aiba un sediu profesional declarat

- Sa declare pe proprie raspundre ca indeplineste conditiile de functionar prevazute de

legislatia speciala pe domenii de activitate.

- Sa indeplineasca conditiile de pregatire profesionala specifice

Inceperea activitatii este conditionata de inregistrarea profesionala la oficiul registrului comertului.

Totusi, dobandirea calitatii de comerciant este conditionata de realizarea activitatilor care definesc
civil intreprinderea; deci obtinere acestei calitai profesionale este conditionat de realizarea unei stari
de fapt.

11
Meseriasii, agricultorii si persoanele ce deruleaza activitati liberale au, in principiu, satut juridic
diferit; acestia desfasoara activitati civle, cu particularitati, corespunzatoare fiecarei profesii.

Nimic nu impiedeca pe meseriasi si pe agricultori sa se organizeze ca intreprinzatori comerciati, in

sensul mentionat mai sus

CURSURILE Nr. 3-6

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

12
CAPITOLUL I

DEFINIREA SOCIETĂŢII COMERCIALE

SECŢIUNEA I

NOŢIUNEA DE SOCIETATE COMERCIALĂ

Precizări.

O activitate economică de amploare presupune colaborarea mai multor persoane cu punerea în

comun a unor resurse şi obţinerea unor câştiguri însemnate.

Colaborarea a îmbrăcat diferite forme de-a lungul timpului. Epoca modernă a adus în circuitul
economic societăţile comerciale, concepute ca organisme autonome, cărora legea le-a conferit
personalitate juridică. Adică, societatea, apare din punct de vedere juridic ca un subiect de drept
distinct de persoanele care colaborează la îndeplinirea obiectivului propus.

Legea nu defineşte societatea comercială. Definiţia a oferit-o doctrina.

Noţiune. Natură juridică.

Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de
societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun
anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului
(beneficiului) rezultat .

Societatea comercială poate fi analizată sub dublă ipostază:

a) ca şi contract,

b) ca persoană juridică.

Societatea comercială este o formă evoluată a societăţilor reglementate de codul civil.

Din punctul de vedere al dreptului comun, societatea este văzută ca o colaborare între două sau mai
multe persoane, care se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o
anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor ce se vor realiza .

Deci, societatea din punctul de vedere al dreptului civil se analizează numai ca un contract, contract
plurilateral, cu titlu oneros, comutativ şi consensual. Dreptul civil nu recunoaşte societăţii ce o
reglementează calitatea de persoană juridică.

13
Separat de asta, societăţile comerciale sunt înfiinţate în vederea obţinerii unui câştig prin efectuarea
de acte comerciale. Societăţile civile nu se constituie în scopul efectuării de acte de comerţ în chip
profesional, ci pentru a înfăptui obiectivele ce şi le-au propus asociaţii, obiective neprofesionale.

Societatea comercială are o structură organizatorică complexă. Numai în acest mod colectivitatea
asociaţilor poate să-şi exprime voinţa şi să se prezinte în raporturile juridice cu o voinţă unică, voinţa
unui subiect de drept distinct.

Totuşi, între cele două forme societare există asemănări: au aceeaşi esenţă. Fiecare reprezintă o
grupare de persoane şi de bunuri în scop economic şi lucrativ, asociaţii urmărind obţinerea unor
câştiguri şi împărţirea lor.

În literatura juridică s-au exprimat concepţii diferite în legătură cu natura juridică a societăţii
comerciale:

Teoria contractuală. Societatea comercială este văzută ca un contract, pentru că la baza existenţei se
află un contract ce statorniceşte raporturile dintre asociaţi, pe de o parte şi raporturile societăţii cu
terţii, pe de altă parte.

Teoria actului colectiv. S-a susţinut că societatea comercială nu se constituie printr-un contract, ci
printr-un act complex (colectiv), ce nu este reglementat de lege. Nu este contract pentru că
întotdeauna contractul presupune o opoziţie între voinţele părţilor contractante care urmăresc
scopuri divergente.

Or, în cazul societăţii comerciale, părţile îşi exprimă voinţa în mod convergent. Toţi asociaţii urmăresc
acelaşi scop: obţinerea şi împărţirea profitului.

Teoria instituţiei. Alţi autori au arătat că ideea de contract nu epuizează efectele juridice ce rezultă la
constituirea societăţii. Contractul nu reglementează numai raporturile asociaţilor, ci dă naştere unei
persoane juridice.

În concluzie, se spune că societatea se naşte dintr-un act juridic voluntar şi este discutabil dacă acesta
este un contract. Societatea, este mai mult decât o convenţie, fiind o uniune de persoane organizate
stabil, pe baza unor interese comune: avem o subordonare a drepturilor asociaţilor faţă de scopul
social.

Societatea devine o instituţie (asemănătoare cu căsătoria). Părţile sunt îndreptăţite să accepte sau să
respingă un ansamblu de reguli fără să le poată modifica însă .

În literatura românească s-a arătat că voinţa asociaţilor joacă, totuşi un rol important; că asociaţii
convin cu privire la bunurile ce le pun în comun, asupra activităţii ce o vor face şi în legătură cu soarta
profitului; că stabilesc modul în care va fi organizată şi va funcţiona societatea.

Chiar dacă se naşte un subiect de drept nou, nu poate fi neglijată voinţa părţilor la înfiinţarea
societăţii. Deci, nu se poate neglija şi nici subestima importanţa contractului în înfiinţarea unei
societăţi. Naşterea unei persoane juridice nu influenţează cu nimic natura contractuală a societăţii
comerciale.

Deci, doctrina românească actuală revine la teoria clasică asupra naturii juridice a societăţii
comerciale.

Au apărut şi alte preocupări pentru redefinirea societăţii comerciale. Societatea comercială îmbină o
componentă contractuală cu o componentă instituţională (personalitatea juridică). Latura
instituţională este precumpănitoare pentru că actul constitutiv nu mai este menit să realizeze o

14
grupare de persoane , ci să asigure un capital în vederea organizării societăţii. Chiar o singură
persoană are aptitudinea juridică de a asigura capitalul social unei societăţi.

Instrumentul optim al organizării unei activităţi este întreprinderea. Societatea ni se prezintă ca un

mod de organizare juridică a intreprinderii. În consecinţă, societatea comercială poate fi definită ca o
întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv în vederea
realizării de beneficii ca subiect de drept distinct.

S-a observat că activitatea societăţii comerciale este organizată ca intreprindere în sensul dreptului
comercial. Dar, acest element nu este esenţial, deoarece el există şi în cazul activităţii
întreprinzătorului individual. Definiţia formulată omite elemente definitorii pentru societate:
pluralitatea asociaţilor, fondul social şi activitatea comună a asociaţilor (societatea cu asociat unic
este o excepţie şi această derogare nu poate fi socotită criteriu esenţial de definire a societăţii). Din
acest motiv, se conchide că definiţia clasică a societăţilor comerciale îşi păstrează valoarea şi în
condiţiile actuale şi că încercările de redefinire a acesteia nu reprezintă un progres în doctrina
dreptului .

SECŢIUNEA II

SOCIETATEA COMERCIALĂ CA UN CONTRACT

Precizări.

Societatea se constituie prin contract. Prin încheierea contractului, asociaţii realizează o triplă
înţelegere:

- să pună ceva în comun - aportul (miza),

- să desfăşoare o activitate în comun,

- să obţină profitul, pe care să-l împartă.

Aceste elemente esenţiale deosebesc contractul de societate comercială de alte contracte. În lipsa
lor, contractul nu va fi nul, dar nu va fi un contract de societate.

Aportul asociaţilor.

Prin aport se înţelege obligaţia ce şi-o asumă fiecare de a aduce în societate un bun cu valoare
patrimonială. Efect al aportării, asociatul devine debitorul societăţii.

Poate fi adus în societate:

- aport în numerar, ce are ca obiect o sumă de bani (este obligatoriu la constituirea oricărei forme de
societate – art. 16 (1) din Legea 31/1990);

- aport în natură, (bunuri mobile, imobile, bunuri incorporale, creanţe, un fond de comerţ). Art. 16
(2) din Legea 31/1991, dispune că „aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere
economic. Ele sunt admise la toate formele de societate şi sunt vărsate prin transferarea drepturilor
corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare”.

15
- aport în industrie (prestaţii în muncă sau servicii, permise numai asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi a asociaţilor comanditaţi – art. 16(5) din LSC. Prestaţiile în muncă sau servicii nu pot
constitui aport la formarea ori majorarea capitalului social. In schimbul acestui aport, asociaţii au
dreptul să participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social,
rămânând totodată obligaţi să participe la pierderi. Aportul în natură constând într-o industrie
trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv.

Evaluarea o fac părţile. Dacă părţile nu se înţeleg, sau dacă legea prevede o limită de capital social,
evaluarea o face judecătorul, numind un expert.

Operaţiunea de aportare are efect translativ de drepturi. Dreptul adus ca aport social, trece de la
asociat la societate.

Legea nu cere ca aporturile asociaţilor să fie egale ca valoare, ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca
aportul unui asociat să aibă un obiect unitar.

Asumarea obligaţiei de aport, se numeşte subscriere la capitalul societăţii. Obligaţia ia naştere prin
semnarea contractului de societate sau prin participare la subscripţia publică.

Depunerea aportului este numită vărsarea aportului.

Asociatul ce întârzie să depună aportul social, răspunde pentru pagubele pricinuite:

- dacă aportul constă într-o sumă de bani şi vărsământul se face cu întârziere, asociatul este obligat la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să se facă vărsământul. Societatea creditoare nu
trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului. Dacă se face dovada că prin nerespectarea obligaţiei
au fost cauzate prejudcii, asociatul va plăti şi despăgubiri. Deci, răspunderea asociatului aportator
este mai severă decât răspunderea debitorului obişnuit (dobânzile se cumulează cu despăgubirile).

- dacă obiectul aportului este o creanţă şi societatea nu a putut-o încasa, asociatul va fi obligat la
dobânda legală din ziua scadenţei creanţei şi la despăgubiri.

În anumite situaţii nerespectarea obligaţiei de aportare poate duce la excluderea asociatului din
societate. Cazurile sunt prevăzute în art. 222 din LSC

Capitalul social.

Expresia valorică a tuturor aporturilor este capitalul social. Capitalul social are semnificaţie contabilă
reprezentând o sumă convenită de asociaţi evidenţiată în bilanţul societăţii la pasiv: la dizolvarea
societăţii el trebuie restituit, deci se constituie ca o obligaţie.

Capitalul social are o semnificaţie juridică: el constituie gajul general al creditorilor societăţii.

Capitalul social este fix pe toată durata societăţii. El poate fi majorat sau micşorat de către asociaţi, în
condiţiile legii prin modificarea actului constitutiv.

Diminuarea capitalului social, sub o anumită limită stabilită prin lege – art. 10(2) pentru societăţile pe
acţiuni sau societăţile în comandită simplă, art.11 pentru societăţile cu răspundere limitată - prin
folosire, poate duce la dizolvarea societăţii.

El este intangibil, în sensul că nu poate fi folosit pentru plata dividentelor pentru asociaţi.

Capitalul social trebuie să fie real, adică să fi intrat efectiv în patrimoniul societăţii, valorile cu care au
subscris asociaţii.

16
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a aporturilor subscrise. Capitalul subscris este egal cu
capitalul social.

Capitalul vărsat este valoarea aporturilor depuse, care au intrat efectiv în patrimoniul societăţii.

Capitalul social este divizat în fracţiuni, denumite după forma juridică a societăţii:

- părţi de interes în societăţile de persoane (societatea în nume colectiv, societatea în comandită

simplă);

- părţi sociale în societăţile cu răspundere limitată;

- acţiuni în societăţile de capitaluri (societatea pe acţiuni sau în comandită pe actiuni).

În schimbul aportului subscris şi vărsat asociaţii primesc părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni,
după caz.

Patrimoniul societăţii.

Patrimoniul societăţii se constituie din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică

aparţinând societăţii.

Patrimoniul social are un activ şi un pasiv care se evidenţiază în registrele societăţii, respecându-se
normele legale contabile.

Activul social (fondul social) cuprinde valorile aduse ca aport şi cele dobândite în cursul activităţii
societăţii.

Pasivul social cuprinde toate obligaţiile societăţii.

În patrimoniul societăţii, pe toată durata existenţei, trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel
puţin la nivelul capitalului social, pentru protejarea creditorilor societăţii, în acest sens, art. 3 din
Legea 31/2990 dispune: obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.

Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale.

Unul din elementele esenţiale ale contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic,
intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis).

În teoria clasică, s-a considerat că affectio societatis constă în colaborarea voluntară interesată,
activă şi egalitară a asociaţilor. S-a spus că în societate nu există o colaborare egalitară între asociaţi
(votul reprezintă numărul de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni deţinute de asociat şi nu
persoana asociatului. Deci asociaţii nu sunt egali între ei).

În dreptul modern, affectio societatis este văzut ca o convergenţă de interese, ca o voinţă de unitate.
S-a obiectat că interesle asociaţilor nu sunt obligatoriu convergente. S-a reţinut şi ideea că affectio
societatis este o noţiune multiformă; că ea exprimă intenţia asociaţilor de a colabora în derularea
activităţii comerciale ce face obiectul societăţii .

Analizând acest element al contractului de societate reţinem că:

- participarea la activitatea societăţii este, în principiu, activă şi interesată. Totuşi, ea este diferită în
funcţie de forma juridică a societăţii şi se realizează prin exercitarea dreptului de vot în adunarea
asociaţilor.

17
- asociaţii au interese convergente, interese înţelese în mod abstract: fiecare asociat doreşte
obţinerea şi împărţirea profitului. Acţiunile asociaţilor pot avea o motivaţie foarte diferită, dar
motivele care determină o anumită conduită nu prezintă importanţă din punct de vedere juridic cu
privire la comuniunea de interese generală (obţinerea unui câştig prin împărţirea profitului).

- colaborarea asociaţilor presupune o egalitate juridică şi excluderea raporturilor de subordonare.

Egalitatea juridică constă în aceea că o subdiviziune egală a capitalului social, dă dreptul la un vot.

Din punct de vedere practic, affectio societatis este un criteriu de a distinge între societatea
comercială şi grupurile de interes economic, sau contractele propriu-zise . Literatura juridică relevă
situaţii multiple de colaborare în relaţiile juridice: coproprietatea, participarea salariaţilor la beneficii,
închirierea unui fond de comerţ prin participarea la câştig, etc.

Pluralitatea de subiecţi, colaborarea lor nu transformă situaţiile juridice amintite în societăţi

comerciale, deoarece lipseşte affectio societatis, intenţia părţilor de a colabora la desfăşurarea unor
activităţi comerciale.

Profitul (beneficiul)

Profitul (beneficiul) este excedentul veniturilor faţă de cheltuielile societăţii. Cauza contractului de
societate comercială constă în obţinerea unui beneficiu care să se împartă între asociaţi.

Legea nr. 31/1990, în art. 67 (1), prevede: „Cota parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre
asociaţi constituie dividend.

Scopul urmărit constituie criteriul de distincţie între societatea comercială şi asociaţie: societatea
comercială urmăreşte obţinerea şi împărţirea profitului; asociaţia are un scop ideal, moral, cultural,
etc.

Pentru a fi împărţit, profitul trebuie să fie real, adică să se fi înregistrat un excedent de venituri faţă
de cheltuieli.

Profiul trebuie să fie util, adică să reprezinte câştigul rămas după întregirea capitalului social dacă
acesta s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar. Conform art. 69 din Legea nr. 31/1990, dacă se
constată o pierdere a activului net, capitalul social subscris va trebui reîntregit sau redus înainte de a
se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.

Beneficiile se împart conform voinţei părţilor. Voinţa asociaţilor rezultă din actul constitutiv în care
trebuie să se prevadă, potrivit art. 7 (f), partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi, pentru
societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată şi potrivit art. 8 (k),
modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor, pentru societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni. Dacă actul nu cuprinde clauze de împărţire a beneficiilor, acestea se împart
proporţional cu aportul social adus de fiecare în societate, art. 67 (2) din Legea nr. 31/1990.

Legea interzice clauza leonină, adică înţelegerea care favorizează pe unii asociaţi în paguba altora.
Clauzele de acest fel, sunt socotite nule.

Plata dividendelor

18
După întocmirea situaţiei financiare anuale, adunarea asociaţilor va repartiza profitul realizat de
societate pe destinaţii legale. In maxim 5 luni de la încheierea exerciţiului finciar, discută şi aprobă
situaţia financiară anuală; fixează dividendul şi stabileşte termenul de plată a acestuia.

Articolul 67(2) din Legea nr. 31/1990 prevede că „... acestea se plătesc în termenul stabilit de
adunarea generală a asociaţilor, sau după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni
de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar,
societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii
legale, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat
situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare”

Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor plătite contrar legii se prescrie în termen de 3 ani,
Termenul începe să curgă de la data distribuirii dividendelor.

SECŢIUNEA III

SOCIETATEA COMERCIALĂ CA PERSOANĂ

JURIDICĂ.

Legea precizează că societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române (art.1
alin. 2 din Legea 31/1990).

Societatea comercială este persoană juridică deoarece ea are toate elementele prevăzute de lege
pentru a primi această calitate: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu şi un scop
determinat.

Fiind persoană juridică, societatea comercială este titulară de drepturi şi obligaţii şi devine subiect de
drept:

- are un statut care stabileşte structura organizatorică şi indică elementele ce definesc subiectul de
drept- firma, sediul şi naţionalitatea;

- are o voinţă proprie diferită, în parte de voinţele individuale ale asociaţilor, precum şi o capacitate
ce-i permite să dobândească drepturi şi să asume obligaţii.

- participă în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.

Atributele de identificare ale societăţii.

Societatea se identifică prin trei elemente: firma, sediul şi naţionalitatea.

a) firma societăţii (denumirea, numele comercial).

Art.30 din Legea 26/1990, prevede că firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant exercită comerţul şi sub care semnează.

Firma trebuie trecută obligatoriu în contractul de societate.

19
Legea prevede expres cum se formează denumirea fiecărei forme de societate comercială.

Firma trebuie să se deosebească de toate celelalte firme existente. Verificarea indeplinirii condiţiilor
se face de către oficiul registrului comerţului. Când se constată că firma propusă nu are suficiente
elemente de individualizare, oficiul registrului comerţului trebuie să ceară solicitantului să adauge
elemente de individualizare firmei propuse. Dacă nu se îndeplineşte această condiţie, cererea de
înscriere a firmei este refuzată.

Legea reglementează şi emblema ca element de identificare facultativ .

b) sediul societăţii situează societatea în spaţiu. Sediul societăţii mai este denumit şi sediu social.

Asociaţii sunt obligaţi să numească sediul social în actul constitutiv. Asociaţii sunt liberi să-şi
stabilească sediul societăţii.

Fiind un atribut important, sediul social poate fi schimbat numai prin modificarea actelor constitutive
ale societăţii, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 art. 204.

În raport de sediu se stabileşte naţionalitatea societăţii şi se aplică normele procedurale.

c) naţionalitatea societăţii este un atribut asemănător cetăţeniei pentru persoana fizică. Ea

desemnează legea aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii.

Legea 31/1990, a instituit principiul că sediul societăţii determină naţionalitatea societăţii comerciale.

Orice societate comercială care şi-a stabilit sediul în România, are naţionalitate română şi este supusă
regimului Legii nr. 31/1990. Articolul 286 instituie aceeaşi regulă pentru societăţile comerciale cu
participare străină, în asociere cu persoane fizice române, sau cu capital integral străin. Potrivit art. III
din OUG nr. 32/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 195/1997, societăţile comerciale
reglementate prin legi speciale rămân supuse şi dispoziţiilor acelor legi.

Voinţa societăţii comerciale.

Societatea comercială are o voinţă de sine stătătoare care nu se confundă cu voinţele asociaţilor.
Întrucât persona juridică nu are o existenţă organică, nu poate avea nici o voinţă naturală.

Voinţa societăţii comerciale se formează din voinţa persoanelor fizice care o compun, dar numai în
măsura în care acestea acţionează pentru realizarea scopului persoanei juridice.

Formarea voinţei sociale depinde de forma juridică a societăţii comerciale.

La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii. Deciziile cu caracter general se iau de
adunarea generală a asociaţilor. Hotărârea luată cu majoritate de voturi este obligatorie şi pentru cei
care au votat împotrivă, art. 132 (1).

Legea 31/1990 indică regulile după care se realizează votul în organele colective ale societăţilor
comerciale şi care diferă la fiecare formă juridică de societate.

Voinţa socială se manifestă în raporturile juridice cu terţii prin anumite persoane care au puterea de
a reprezenta societatea. Prin reprezentanţii săi societatea încheie acte juridice, dobândeşte drepturi
şi asumă obligaţii.

20
Capacitatea juridică a societăţii.

Societatea comercială are capacitate de folosinţă (aptitudinea generală şi abstractă de a avea

drepturi şi de a asuma obligaţii).

Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul comerţului – art. 41 din
Legea 31/1990.. Ea are o capacitate de folosinţă restrânsă din momentul autentificării actului
constitutiv şi până la înmatriculare (poate dobândi drepturile şi poate lua măsurile necesare pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil).

Trăsătura specifică a capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale o reprezintă aptitudinea de a

dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin săvârşirea faptelor de comert.

Capacitatea de folosinţă este guvernată de principiul specializării: art. 34 din Decretul nr. 31/1954
prevede că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit
prin lege sau actul constitutiv.

Societatea are capacitate de exerciţiu (aptitudinea de a exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii
săvârşind acte juridice).

Persoana juridică exercită drepturile şi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice
făcute de organele societăţii, în limita puterilor conferite, sunt actele societăţii însăşi.

Societatea are organe de deliberare şi decizie, (adunarea asociaţilor), organe de administrare

(administratorii) şi organe de control (cenzorii).

Dreptul de reprezentare este un drept special şi este distinct de dreptul de administrare. Acest drept
îl au numai administratorii cărora li s-a conferit atributul reprezentării.

Societatea dobândeşte capacitatea de exerciţiu la data constituirii sale, cu condiţia desemnării

administratorului care reprezintă societatea.. În limitele capacităţii de folosinţă restrânsă,
administratorul desemnat prin actele constitutive va putea încheia actele cerute pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Patrimoniul societăţii.

Patrimoniul societăţii mai este numit şi patrimoniu social. El asigură autonomia societăţii faţă de
asociaţi şi faţă de terţi. Din această constatare rezultă următoarele consecinţe:

- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii;

- bunurile aduse ca aport social de către asociaţi formează gajul general al creditorilor chirografari;

- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi. Adică,
creditorii sociali nu pot urmări, în principiu creanţele personale ale asociaţilor. Ei pot să urmărească
bunurile asociaţilor în măsura în care aceştia au asumat o răspundere nelimitată cu ocazia subscrierii
la actul constitutiv.

De asemenea, creditorii personali ai asociaţilor nu pot să urmărească bunurile aflate în patrimoniul

societăţii. Ei, pot să sechestreze şi să vândă acţiunile debitorilor lor, pentru că aceste titluri fac parte
din patrimoniul personal al debitorilor.

21
- aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte numai patrimoniul societăţii. Procedura
insolvenţei are ca obiect exclusiv patrimoniul societăţii care a încetat plăţile pentru datoriile sale, fără
a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaţilor – art. 29 din Legea nr. 85/2006.

Consecinţe juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale.

a) calitatea de persoană juridică dă dreptul societăţii comerciale să participe în nume propriu la

raporturile juridice. Sfera şi felul raporturilor juridice sunt determinate de specialitatea capacităţii de
folosinţă şi de necesitatea realizării obiectului societăţii. Legea nr. 31/1990, art. 70 prevede:
„administratorii pot face toate operaţiile cerute pentru aducereala îndeplinire a obiectului de
activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv”.

Societatea, ca subiect de drept, dobândeşte drepturi şi asumă obligaţii săvârşind actele juridice prin
organele sale.

b) societatea comercială răspunde pentru obligaţiile sale. Patrimoniul propriu constituie gajul general
al creditorilor chirografari.

Societatea răspunde numai de obligaţiile asumate în numele său de persoanele ce o reprezintă.

Societatea nu-şi împarte răspunderea cu asociaţii. Când asociatul asumă o răspundere nelimitată,
răspunderea sa nu are semnificaţia unei răspunderi pentru altul. Asociatul garantează obligaţiile
sociale. Deci, asociatul răspunde în subsidiar pentru obligaţiile sociale, în măsura în care răspunderea
societăţii nu poate fi realizată .

c) societatea are dreptul să stea în justiţie, ca reclamantă sau pârâtă, în nume propriu. De aici rezultă
consecinţe practice:

- în formularea unei acţiuni, se indică denumirea societăţii şi numele şi prenumele reprezentantului

legal al societăţii fără să fie necesar să se menţioneze toţi asociaţii.

- în calitate de pârâtă va fi citată societatea prin reprezentanţi şi nu asociaţii.

SECŢIUNEA IV

FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Precizări.

Legea 31/1990 art. 2, prevede că o societate comercială trebuie să îmbrace una din următoarele
forme juridice:

- societatea în nume colectiv,

- societatea în comandită simplă,

- societatea cu răspundere limitată,

- societatea pe acţiuni,

- societatea în comandită pe acţiuni.

22
Formele juridice ale societăţii comerciale indicate de lege au un caracter limitativ. Deci, nimeni nu
poate constitui altă formă de societate comercială cu personalitate juridică, decât cele indicate de
lege.

Persoanele sunt libere să aleagă orice formă de societate.

Legiuitorul însă este liber să constituie forme speciale de societate.

Codul comercial reglementează societatea în participaţie, iar Legea nr. 300 din 2004 reglementează
asociaţia familială. Acestea sunt societăţi comerciale fără personalitate juridică.

Totodată, pentru ocrotirea unor interese, forma de societate este impusă de lege.

Din moment ce a fost aleasă forma societăţii, asociaţii sunt obligaţi să respecte regulile ce
reglementează acea formă societară.

Asociaţii au libertatea să modifice sau să adauge unele elemente pentru a adapta contractul
intereselor lor.

Forma societăţii trebuie prevăzută în actul constitutiv - art. 7 şi art 8 din Legea nr. 31/1990.

Dacă forma societăţii nu este cuprinsă în actul constitutiv, practica şi doctrina au stabilit că avem de a
face cu o societate nume în nume colectiv . Această formă societară ocroteşte cel mai bine interesele
terţilor.

Clasificarea societăţilor.

Societăţile comerciale se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după natura societăţii (după prevalenţa elementului personal ori a celui material), societăţile sunt
clasificate în societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.

- societăţile de persoane, presupun un număr mic de persoane ce se cunosc şi au încredere una în

alta. Ele se fundamentează pe contracte intuitu personae. Din această categorie fac parte: societatea
în nume colectiv şi societatea în comandită simplă.

- societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi care contribuie cu capitalul
lor la formarea capitalului social. Nu contează calităţile personale ale asociaţilor. În această categorie
intră societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni.

Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două categorii. Ea împrumută
caractere de la fiecare din cele două tipuri societare.

b) după întinderea răspunderii asociaţilor pentru obligaţiile sociale, distingem între: societăţi în care
asociaţii au răspundere nelimitată şi societăţi în care asociaţii au răspundere limitată.

În societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită, în ce-i priveşte pe comanditaţi, asociaţii

răspund nelimitat, subsidiar şi solidar pentru obligaţiile societăţii.

În societăţile pe acţiuni, cu răspundere limitată, în comandită pe acţiuni şi în comandită simplă, în ce-i

priveşte pe comanditari, asociaţii răspund în limita aportului lor.

c) după structura capitalului social reţinem:

- societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes

23
- societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni.

Capitalul se divide în părţi de interes în societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată

(pentru acest ultim tip de societate, se foloseşte noţiunea de părţi sociale).

În societăţile de capitaluri, capitalul social se împarte în acţiuni.

Trebuie precizat că între părţile de interes, respectiv părţile sociale şi acţiuni există multe
asemănări : acestea se cuvin asociaţilor, în proporţiile stabilite de actul de constituire în schimbul
aportului lor la formarea capitalului social, deasemenea, conferă asociaţilor dreptul: de a participa la
luarea hotărârilor în organele societăţii; de a primi dividende; la contravaloarea aportului lor în cazul
retragerii, excluderii precum şi în cazul dizolvării şi lichidării societăţii. Deosebirea este dată de modul
de transmitere. Părţile de interes nu sunt transmisibile, iar părţile sociale se pot transmite, în mod
excepţional, în condiţiile prevăzute de art. 202 din Legea nr. 31/1990.

d) În raport cu existenţa sau inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare, distingem:

- societăţi ce pot emite titluri de valoare ,

- societăţi ce nu pot emite titluri de valoare.

Pot emite titluri de valoare societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni. Titlurile emise
sunt numite acţiuni. Titlurile de valoare materializează dreptul asociaţilor asupra unei fracţiuni din
capitalul social şi fac parte din categoria titlurilor de valoare negociabile (titluri de credit) .

Nu pot emite titluri de valoare societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată.

Bibliografie

1. O. Căpăţână, O., Societăţile comerciale, Bucureşti, 1996

2. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007

3 Deak, Fr. Tratat de drept civil, Bucureşti, 1997

4. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol. II, Bucureşti, 1946

5. Luha, Vasile, Drept comercial. Bunurile, Alba Iulia, 1998

6. Pătulea, V., Diferenţierea între asocierea în vederea constituirii de societăţi comerciale şi

asocierea în vederea desfăşurării unor activităţi comerciale comune, în Revista Dreptul , nr. 8/1992

7. Ripert, G., Roblot, R., Traite de droit commercial, Tome I.16 edition, Librairie generale de
droit et de jurisprudence, Paris, 1996

24
CAPITOLUL II

CONSTITUIREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Reglementare.

Regulile de constituire a societăţilor comerciale sunt prevăzute în Titlul II din L.31/1990 astfel cum a
fost modificată .

Societatea se constituie prin voinţa asociaţilor. Ea este, însă, mai mult decât un contract pentru că
devine persoană juridică. Pentru a obţine această calitate legea prevede o anumită procedură ce
presupune parcurgerea unor etape.

Actele constitutive ale societăţii comerciale.

Voinţa părţilor trebuie să se exprime în condiţiile prevăzute de lege. Societatea nume colectiv şi în
comandită simplă se constituie prin contract de societate, potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, iar
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată
presupun un contract şi un statut. În aceasă ultimă ipoteză, contractul de societate şi statutul se pot
redacta şi sub forma unui înscris unic, numit act constitutiv.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă există un singur asociat se întocmeşte numai statutul.

Prin act constitutiv literatura juridică înţelege, deci, documentele pe care le cere legea pentru
înfiinţarea societăţii, atât contractul cât şi statutul .

Contractul de societate.

Contractul de societate ca stă la baza constituirii societăţii comerciale este un act de comerţ şi face
parte din categoria faptelor de comerţ obiective conexe .

Ca orice contract şi contractul de societate trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale pe care
le prevede legea: condiţii de fond şi condiţii de formă. LSC înscrie reguli speciale privind elementele
esenţiale ale contractului de societate. Elementele care-l particularizează sunt: aporturile asociaţilor,
affectio societatis şi împărţirea profitului. În măsura în care această lege nu prevede se aplică regulile
de drept comun.

Condiţii de fond.

Consimţământul. Formarea voinţei juridice în sensul constituirii unei societăţi presupune acordul de
voinţă al părţilor, acord exprimat (pentru societăţile cu un singur asociat (4) avem o manifestare de
voinţă unilaterală). În principiu, o societate comercială trebuie să aibă cel puţin doi asociaţi, în afară
de cazul când legea prevede altfel – art. 4 din Legea nr. 30/1990. Legea prevede expres SRL-ul cu un
singur asociat (art. 5 alin. 2 şi impune pentru societăţile pe acţiuni existenţa a cel puţin doi asociaţi.

25
Părţile contractante, care subscriu contractul, sunt numite fondatori. (Persoanele care încheie
contractul de societate poartă denumirea de asociaţi; în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită
pe acţiuni, acestea au şi denumirea specifică de acţionari). Pot fi fondatori atât persoanele fizice cât şi
persoanele juridice, de cetăţenie română sau străină . O persoană fizică poate cumula calitatea de
asociat cu aceea de salariat, întrucât cele două calităţi au temeiuri diferite

Nu pot fi fondatori persoanele incapabile sau care au fost condamnate pentru infracţiunile expres
prevăzute în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 – „...sunt incapabile ori care au fost condamnate
pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie,
delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri
de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată, sau pentru infracţiunile
prevăzute de prezenta lege.”

Soţii pot face împreună o societate. Unul dintre soţi poate să fie fondator într-o societate comercială.

S-a discutat în literatură în ce condiţii este posibil acest lucru, dacă avem în vedere, regimul juridic al
bunurilor soţilor . S-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia soţul fondator trebuie să-şi separe
patrimoniul de celălalt soţ pentru a intra într-o societate. Practica nu a împărtăşit acest punct de
vedere .

S-a arătat că aportarea într-o societate comercială este un act de dispoziţie şi conform art.348,
art.349 Cod civil , sub sancţiunea nulitatii relative, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără
consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau
pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror
acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat consimţământul scris la
întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi
afectate drepturile dobândite de terţi.

În cazul prevăzut la alin. (1) al art.348 Cod civil, calitatea de asociat este recunoscută soţului
care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. Soţul asociat
exercită singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor
sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute.

Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a exprimat voinţa în
acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile
atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte
cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii.

Dacă bunul adus ca aport social este comun şi dividentele sunt bunuri comune .

Observăm totuşi, că această reglementare este neechitabilă. Este necesar, în opinia noastră, să se
reglementeze expres această situaţie juridică.

Persoanele juridice pot participa la formarea unor societăţi comerciale respectând principiul
capacităţii de folosinţă.

26
De asemenea, legea impune unele restricţii subiecţilor doritori să facă un contract de societate:
asociaţii din SNC nu pot fi asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente ori cu acelaşi
obiect de activitate, decât cu consimţământul celorlalţi asociaţi.

Consimţământul nu trebuie să fie viciat. Vicierea are ca efect, în dreptul comun, nulitatea relativă (în
principiu). Sunt necesare unele precizări pentru contractul de societate comercială:

- eroarea nu produce nulitatea când cade asupra persoanei cu care s-a contractat (face excepţie
situaţia când persoana este cauza determinantă a facerii contractului). Eroarea asupra obiectului
contractului produce nulitate numai dacă poartă asupra substanţei obiectului contractului. Eroarea
asupra valorii aportului, sau asupra şanselor de beneficii nu duce la nulitate .

- dolul duce la anularea contractului când manoperele emană de la cealaltă parte contractantă. În
contractul de societate dolul viciază consimţământul unui asociat numai dacă emană de la toţi ceilalţi
şi prezintă o anumită gravitate. Când dolul provine numai de la un asociat, contractul îşi menţine
valabilitatea. Cel ce are consimţământul viciat are acţiune în daune contra autorului dolului, dar
rămâne în raporturi juridice cu ceilalţi asociaţi. Dolul unui asociat nu poate fi opus creditorilor şi nici
celorlalţi asociaţi.

Capacitatea părţilor.

O persoană fizică poate fi parte în contractul de societate dacă are capacitatea de a încheia actul
juridic respectiv. Deci, persoana fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pentru că
aportarea este un act de dispoziţie. Minorul poate subscrie un contract de societate prin
reprezentantul său, sau personal cu aprobarea reprezentantului şi autorizarea autorităţii tutelare.

Comerciantul aflat în procedură de faliment, nefind incapabil poate încheia un contract de societate.
Însă, el poate pierde dreptul de a administra şi de a dispune de bunurile sale. În această ipoteză, nu
mai poate face acte de dispoziţie. In cazul aplicării procedurii insolvenţei, comerciantul pierde dreptul
de a administra şi dispune de bunurile sale, ca urmare, nu mai are posibilitatea de a efectua un aport
în societate – Legea nr. 85/2014, art. 85.

Obiectul contractului.

În sensul LSC prin obiect al contractului înţelegem activitatea societăţii, faptele de comerţ ce le va
face societatea. Obiectul societăţii trebuie să fie comercial; să fie convenit de asociaţi şi să fie precizat
în contractul de societate.

Asociaţi trebuie să prevadă obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi al activităţii

principale – art. 7, art. 8 din Legea 31/1990. Obiectul de activitate trebuie stabilit cu respectarea
Nomenclatorului de clasificare a activităţilor ndin economia naţională – CAEN.

Obiectul societăţii trebuie să fie determinat, licit şi moral.

Activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale sunt stabilite în conform art. 287 din
Legea 31/1990, prin Hotarare de Guvern.

27
Cauza contractului.

În materia de societăţi comerciale cauza se constituie în participarea asociaţiilor la rezultatele

activităţii comerciale, adică la împărţirea beneficiului. Dacă se prevede că toate beneficiile aparţin
unui singur (mai mulţi), asociat se consideră că acel contract este lipsit de cauză. Clauza leonină duce
la nulitatea absolută a contractului, nulitate întemeiată pe ideea de cauză.

Efectele nerespectării condiţiilor de fond.

Contractul de societate este plurilateral. Într-un astfel de act juridic se întâlnesc voinţele şi interesele
mai multor subiecţi, deci fiecare dintre asociaţi doreşte să obţină câştigul pentru care participă în
societate. El nu are interes ca societatea să se desfiinţeze pentru viciile voinţei celorlalţi.

Deci, legea reglementează regimul nulităţilor în materie de societăţi în mod diferit de dreptul comun:
se încearcă să se limiteze efectele nulităţii la raportul juridic viciat şi nu să ;e raporteze la întregul
contract. Deci, se poate constata nulitatea contractului în raportul juridic afectat cu menţinerea
contractului pentru ceilalţi.

De aceea, se acceptă ideea înlocuirii acţiunii în anulare cu acţiune în daune pentru dol .

Se admite nulitatea societăţii numai dacă toţi fondatorii au fost incapabili.

Pentru nevalabilitatea obiectului şi cauzei, se poate cere nulitatea întregului contract.

Condiţii de formă.

Legea 31/1990, prevede ca actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie în formă autentică.

Prin modificările aduse legii de OUG nr.76/2001 , Legea nr. 161/2003 si Legea 71/2011 s-a simplificat
procedura de constituire a societăţilor comerciale; art.5 alin (6) din LSC prevede, în acest sens, că:

„Actul constitutiv se încheie sub formă privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie
publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:

a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;

b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţia publică.”

Aşadar, indiferent de forma în care se încheie, actul constitutiv trebuie semnat de toţi
asociaţii/fondatorii. Actul constitutiv sub semnătură privată, poate căpăta dată certă şi prin depunere
la Oficiul Registrului Comerţului.

Nerespectarea formei cerute de lege atrage sancţiuni diferite. Dacă actul constitutiv poate fi încheiat
sub forma înscrisului sub semnătură privată, nerespectarea acestei condiţii cerute ad probationem
atrage inopozabilitatea faţă de terţi.

În cazurile în care legea impune forma autentică a actului constitutiv, formă cerută ad validitatem,
nerespectarea acesteia atrage nulitatea societăţii, în condiţiile art.56 (a) din LSC.

28
Conţinutul contractului de societate.

Ca act constitutiv, contractul de societate trebuie să conţină un minim de clauze care concretizează
voinţa asociaţilor şi asigură funcţionalitatea viitoarei persoane juridice. Aceste clauze minimale sunt
prevăzute în mod diferenţiat, de art.7 pentru societăţile în nume colective, societăţile în comandită
simplă şi cu răspundere limitată şi de art.8 pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.

Majoritatea clauzelor (cele referitoare la identificarea părţilor; identificarea noii societăţi;

caracteristicile societăţii; conducerea şi gestiunea; drepturile şi obligaţiile asociaţilor; sediile
secundare; dizolvarea şi lichidarea) sunt comune tuturor formelor juridice de societate comercială.

Clauzele expres prevăzute de lege trebuie cuprinse în mod obligatoriu în contractul de societate. In
cazul încălcării acestei obligaţii, societatea nu va putea fi înmatriculată. Părţile nu pot deroga de la
dispoziţiile legale ce reglementează cuprinsul contractului de societate, decât în cazurile expres
prevăzute de lege.

Astfel, contractul trebuie să cuprindă, cel puţin următoarele:

- clauze de identificare a părţilor: nume, prenume, cod numeric personal, locul şi data naşterii,
domiciliul şi cetăţenia pentru asociaţii persoane fizice şi denumirea, sediul, naţionalitatea, nr. de
înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare pentru asociaţii persoane juridice,
iar pentru societăţile în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, se vor indica asociaţii
comanditari şi comanditaţi precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul;

- clauze privind identificarea noii societăţi: denumirea sau firma, forma juridică, sediul social,
emblema;

- clauze privind caracteristicile societăţii: obiectul de activitate, durata societăţii, capitalul social –
subscris, vărsat, aportul fiecărui asociat, subdiviziunile sale, valoarea nominală a acestora;

- clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii: administratorii, reprezentanţii societăţii, puterile

acestora, modul de lucru, cenzorii – în cazul S.A. şi S.C.A. (societăţi în comandită pe acţiuni).

- clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor (art. 7 (f) din Legea nr. 31/1990, cere, ca în cazul
societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi a societăţii cu răspundere limitată, să se
stabilească „partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi; potrivit art. 8 (k) din Legea nr. 31/1990, în
cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, în contract trebuie prevăzut „modul de
distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor”.

- clauze privind sediile secundare ale societăţii (denumite, în concepţia legii, sucursale, agenţii,
reprezentanţe. Acestea sunt unităţi fără personalitate juridică);

- clauze privind lichidarea şi dizolvarea societăţii.

Statutul societăţii.

Legea nr. 31/1990 art. 5 alin. 1, prevede obligativitatea statutului în cazul societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată, pe lângă contractul de societate. Dacă

29
statutul este redactat împreună cu contractul de societate într-un singur act constitutiv, cel dintâi
este perceput ca un document care dezvoltă şi detaliază conţinutul contractului.

Clauzele statutului trebuie să fie coordonate cu ale contractului, în caz contrar există posibilitatea
refuzului înmatriculării.

Statutul se încheie în aceleaşi condiţii de formă cu contractul de societate, art.5, alin.6 din Legea nr.
31/1990, făcând referire la actul constitutiv.

Statutul are o natură contractuală (excepţie face statutul SRL cu un singur asociat), reprezentând
înţelegerea părţilor cu privire la organizarea şi funcţionarea viitoarei societăţi.

Procedura de constituire a societăţii comerciale.

Această procedură presupune două etape:

- întocmirea actelor constitutive

- înmatricularea societăţii.

Întocmirea actelor constitutive şi autentificarea înscrisurilor actelor constitutive

Părţile care vor forma viitoarea societate se înţeleg asupra clauzelor actelor constitutive. Aceste
acte, fiind acte sub semnătură privată, pot fi redactate de către asociaţi, însă de cele mai multe ori se
apelează la un specialist (notar, avocat, consilier juridic).

În cazurile particulare prevăzute de L.S.C. când actele constitutive trebuie să îmbrace formă
autentică, înscrisurile vor fi prezentate notarului, pentru autentificare – Legea nr. 36/1995( a
notarilor publici şi a activităţii notariale).

Pentru autentificarea înscrisului, Legea nr. 31/1990 art. 5 alin. 6, impune prezenţa, personal sau prin
mandatar cu procura specială în formă autentică, a tuturor asociaţilor. In caz de subscripţie publică,
actele constitutive sunt semnate numai de către membri fondatori, deci numai aceştia se vor
prezenta la notarul public. Articolul 28 din Legea nr. 31/1990 prevede că adunarea constitutivă
desemnează membri care se vor prezenta pentru autentificarea actelor şi îndeplinirea celorlalte
formalităţi, în cazul constituirii societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni prin subscripţie
publică .

La autentificarea actelor constitutive se va prezenta dovada privind disponibilitatea firmei, eliberată

de oficiul registrului comerţului (verificarea disponibilităţii firmei se face înainte de întocmirea actelor
constitutive – Legea 26/1990 - pentru a se evita riscul respingerii cererii de înregistrare).

Autentificarea are ca efect dobândirea de către viitoarea societate a unei capacităţi de folosinţă
restrânsă şi a unei capacităţi de exerciţiu corespunzătoare.

În cazul actelor constitutive sub semnătură privată, capacitatea de folosinţă restrânsă este dobândită
din momentul redactării actului. Actele constitutive dobândesc dată certă şi prin depunerea la oficiul
registrului comerţului.

Persoana juridică în formare are capacitate în ce priveşte drepturile constitutive în favoarea ei,
precum şi îndeplinirea oricăror măsuri necesare pentru ca ea să ia fiinţă în mod valabil .

30
Exerciţiul drepturilor necesare constituirii valabile va fi înfăptuit de către persoanele desemnate prin
actul constitutiv, sau în lipsă de precizări, de oricare dintre asociaţi.

Actele juridice încheiate în această perioadă sunt socotite acte în contul societăţii.

Înregistrarea (înmatricularea) şi autorizarea funcţionării societăţii comerciale

Inmatricularea societăţii comerciale în registrul comerţului şi autorizării se face în condiţiile legii Prin
înregistrarea în registrul comerţului se aduce la cunoştinţa celorlalţi faptul înfiinţării societăţii.

Înregistrarea se face la oficiul registrului comerţului în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea ,
în termen de 15 zile de la autentificarea actului constitutiv, atunci când legea prevede sau de la data
întocmirii actului constitutiv.

Înregistrarea se cere de către persoanele desemnate prin actul constitutiv, de către fondatori,
administratori ori de împuterniciţi ai acestora, prin întocmirea cererii de înregistrare al cărei model şi
conţinut este stabilit prin ordin al ministrului justiţiei.

Cererea se soluţionează de către directorul oficiului registrului comerţului care infaptuiesste un

control de legalitate.

Cererea de declanşarea a procedurii de înregistrare trebuie să fie însoţită de:

- actul constitutiv al societăţii;

- dovada efectuării vărsămintelor;

- dovada sediului şi a disponibilităţii firmei;

- actele privind proprietatea asupra aportului în natură, iar în cazul imobilelor şi a certificatului
constatator al sarcinilor de care sunt gravate;

- actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;

- declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, după caz, a

primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere, şi dacă este cazul, a primilor
cenzori că îndeplinesc condiţiile prevăzute de L.S.C.

- alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.

Termenul de depunere, la oficiul registrului comerţului, a cererii de înmatriculare a societăţii este de

15 zile de la data încheierii actului constitutiv în forma cerută de lege.

Directorul oficiului soluţionează cererea în prezenţa solicitantului, ori în lipsa acestuia, conform
normelor de procedură civilă, în baza actelor depuse. Controlul de legalitate are ca obiect,
respectarea normelor imperative privind constituirea societăţilor comerciale: ( condiţiile de fond şi
de formă prevăzute de lege, la întocmirea actului/ actelor constitutive; cerinţele legale privind
cuprinsul actului constitutiv; existenţa sediului social; existenţa şi valabilitatea actelor anexate la
cerere).

Directorul oficiului va putea dispune efectuarea unei expertize, în contul părţilor, precum şi
administrarea altor dovezi”.

31
Avizele şi autorozaţiile date de autorităţi, în cazul în care legea le cere, sunt solicitate de către oficiul
registrului comerţului, în termen de 5 zile de la depunerea cererii. Autorităţile sunt obligate să le
emită în 15 zile de la data solicitării.

În termen de 5 zile, judecătorul se pronunţă asupra cererii prin rezolutie, supusă numai plangerii la
instata

Înmatricularea se face în termen de 24 ore de la data emiterii reezolutiei de inmatriculare.

În acest moment, reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să-şi depună semnăturile la oficiul registrului
comerţului.

Procedura de înmatriculare a societăţilor are un caracter necontencios.

Certificatul de înregistrare, autorizarea şi publicitatea

Cerificatul de înregistrare este documentul care atestă că persoana juridică a fost luată în evidenţa
registrului comerţului de pe lângă tribunal şi în evidenţa organului fiscal.

Certificatul de înregistrare (model şi conţinut aprobat prin ordinul ministrului justiţiei la propunerea
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului), se eliberează de către oficiul registrului comerţului, în
temeiul încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează constituirea societăţii şi se dispune
înregistrarea ei.

Certificatul de înregistrare cuprinde:

- menţiuni privind firma;

- sediul social;

- activitatea principală;

- numărul de ordine în registrul comerţului;

- codul unic de înregistrare ( trebuie folosit, obligatoriu în toate sistemele informatice privind
comerciaţii, precum şi în relaţiile cu terţii, cu autorităţile şi instituţiile publice) este atribuit de
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza datelor transmise potrivit art. 11 alin. 1 din Legea 359/2004, în
termen de 24 de ore.

Autorizarea funcţionării societăţii . Procedura autorizării funcţionării societăţii comerciale se

realizează prin intermediul biroului unic din cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă
tribunale din raza căruia solicitantul are stabilit sediul social principal sau secundar, în condiţiile Legii
nr. 359/2004 cu modificările ulterioare.

Autorizarea funcţionării societăţii presupune asumarea de către solicitant a respectării legislaţiei

specifice în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-veterinar, protecţia mediului,
protecţia muncii . Autorizaţiile care sunt obligatoriu de solicitat sunt menţionate în art. 15 alin 1 din
lege.

Publicitatea constituirii societăţii

32
Potrivit prevederilor legale în vigoare, extrasul (care trebuie să cuprindă numărul şi data încheierii,
denumirea, sediul social şi forma juridică, numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, când
este cazul a cenzorilor, domeniul şi activitatea principlă, capitalul social şi durata de funcţionare,
codul unic de înregistrare şi numărul de ordine în registrul comerţului) încheierii judecătorului
delegat, se comunică din oficiu Regiei Autonome a Monitorului Oficial spre publicare. La cererea şi pe
cheltuiala solicitantului, încheierea judecătorului delegat se publică integral în Monitorul Oficial al
României, partea a IV-a.

Sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii cerinţelor legale referitoare la publicitatea constituirii

societăţii comerciale este inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.

Cereri de natură contencioasă.

Unii asociaţi sau creditori ai acestora pot avea interesul să ceară anularea contractului de societate.
Acţiunile lor urmează regimul de drept comun.

Până la soluţionarea definitivă pe cale judecătorească a acţiunilor pentru anularea contractului de

societate cererea pentru înmatricularea societăţii comerciale va fi suspendată.

Acţiunea în anulare se întemeiază pe vicii de consimţământ sau pe incapacitate şi poate fi invocată de

asociaţi. Acţiunea în nulitate aparţine creditorilor şi se întemeiază pe încălcarea unor norme de
ordine publică.

Nu este exclusă nici formularea unei acţiuni revocatorii (pauliană). Participarea la înfiinţarea unei
societăţi comerciale presupune că asociatul subscrie şi varsă aportul social. Actul său diminuează
dreptul de gaj general al creditorilor proprii.

Aceştia, dacă sunt lezaţi în interesele lor de către asociat, care i-a fraudat, pot formula o acţiune
revocatorie în condiţiile Codului civil.

Acţiunea creditorilor interesează nemijlocit societatea comercială dobânditoare a aportului pretins

fraudulos.

În această acţiune calitatea de reclamant o au creditorii personali ai asociatului. Pârâţi vor fi asociatul
debitor şi societatea dobânditoare.

Hotărârea de admitere a acţiunii pauliene vizează numai raporturile dintre creditorul reclamant şi
debitorul pârât. Bunul înstrăinat fraudulos, sub formă de aport în societate, revine în patrimoniul
debitorului, refăcând gajul general al creditorului vătămat. Societatea poate ulterior să pretindă
asociatului să-şi îndeplinească obligaţia asumată şi să verse capitalul subscris iniţial, pe care l-a
pierdut prin acţiunea pauliană .

Actele juridice încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale.

Actele făcute cât timp societatea nu a fost înmatriculată sunt socotite acte juridice în contul societăţii
comerciale. Titular al drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actele juridice efectuate în această etapă
este fondatorul care le-a încheiat.

Legea prevede (art.53 LSC) că, cei care au lucrat în numele unei societăţi în curs de constituire
răspund solidar şi nelimitat faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul societăţii, în afară

33
de cazul în care societatea, după ce a dobândit personalitate juridică le-a preluat asupra sa. Actele
preluate sunt considerate a fi fost ale societăţii de la încheierea lor .

Actele ce nu au fost preluate rămân în răspunderea fondatorilor.

Această reglementare nu este altceva decât o aplicare particulară a dispoziţiilor art.205 Cod civil
republicat care recunoaşte societăţii în curs de constituire o capacitate de folosinţă restrânsă la
nevoile dobândirii personalităţii juridice. În această siutaţie, fondatorii sau reprezentanţii societăţii
încheie actele juridice în nume propriu, dar în contul societăţii.

Societăţile comerciale constituite fără respectarea cerinţelor legale.

Actuala reglementare distinge între neregularităţile societăţii până la înmatriculare şi, neregularităţile
constatate după înmatriculare.

a) Neregularităţi până la înmatriculare:

Discuţia are în vedere actele juridice făcute şi natura juridică a societăţii între momentul autentificării
actului constitutiv şi înmatriculare.

În asemenea situaţie societatea poate fi regularizată cerându-se înmatricularea ei şi corectarea

deficienţelor actului constitutiv.

Oricare asociat are dreptul să pună în întârziere pe fondator sau pe reprezentanţii desemnaţi ai
societăţii să îndeplinească formalităţile de înmatriculare. Dacă ei nu se conformează în opt zile de la
somare, orice asociat poate cere efectuarea înmatriculării. Odată cu înmatricularea societatea intră
în normalitate.

Dacă au trecut trei luni de la autentificare şi nu s-a cerut înmatricularea, asociaţii sunt eliberaţi de
obligaţiile ce rezultă din subscrierea contractului de societate.

Cererea de înmatriculare făcută de oricare din asociaţi în acest timp face ca eliberarea de obligaţiile
ce rezultă din contractul de societate să nu opereze.

Dacă neregularităţile sunt constatate de judecătorul delegat, acesta, din oficiu sau la cererea oricărei
persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de
înmatriculare în afară de cazul în care asociaţii înlătură aceste neregularităţi, fapt care va fi
consemnat în încheierea judecătorului delegat.

Dacă s-au formulat cereri de intervenţie, judecătorul delegat se va pronunţa asupra lor, după citarea
intervenienţilor (art. 46 LSC).

Pentru pagubele cauzate prin neregularităţi la constituire, răspund membrii organelor de conducere,
administrare şi control ai societăţii. Răspunderea lor este nelimitată şi solidară.

b) Neregularităţi constatate după înmatriculare.

În această ipoteză legea acordă celor interesaţi o acţiune specială: acţiunea în regularizare.

Administratorii şi cenzorii societăţii sunt obligaţi în termen de opt zile de la constatarea

neregularităţilor să ceară în instanţă corectarea lor.

Dacă organele societăţii nu duc la îndeplinire această obligaţie în termen, orice persoană interesată
poate cere instanţei să le oblige să ieie măsurile necesare intrării în legalitate. Fiind vorba de o

34
obligaţie de a face, partea interesată poate cere instanţei să dispună şi mijloace de executare silită, în
natură a acestei sarcini (spre exemplu, daune cominatorii).

Acţiunea poate fi folosită pentru corectarea oricărei neregularităţi şi este de competenţa tribunalului
în a cărui rază teritorială se află sediul societăţii.

Acţiunea în regularizare este prescriptibilă în termen de 1 an de la data înmatriculării societăţii.

Pentru pagubele cauzate prin neregularităţile constatate răspund nelimitat şi solidar fondatorii,
reprezentanţii societăţii şi primii membri ai organelor de conducere, administrare şi control ale
societăţii .

Anumite neregularităţi nu pot fi corectate, ducând la nulitatea contractului de societate.

Cazurile de nulitate sunt expres prevăzute de lege (art.56 LSC):

a. lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică, în situaţiile prevăzute de
art.5 alin (6) LSC;

b. toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii;

c. obiectul de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice;

d. lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare;

e. lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;

f. actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile asociaţilor
sau capitalul social subscris;

g. s-au încălcat regulile privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;

h. nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzuţi de lege.

Nulitatea poate fi înlăturată dacă deficienţa a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond.
Deci, o formă specială de confirmare într-o nulitate absolută.

Acţiunea este imprescriptibilă.

Nulitatea produce efecte numai pentru viitor. Actele încheiate în numele societăţii îşi păstrează
valabilitatea. Terţilor de bună-credinţă nu li se pot opune cazurile de nulitate.

Nulitatea produce efecte, în practică, precum dizolvarea societăţii. Lichidarea după declararea
nulităţii se realizează în condiţiile obişnuite de lichidare a societăţii, numai că lichidatorii sunt numiţi
de instanţă. Hotărârea judecătorească a tribunalului prin care se declară nulitatea societăţii se va
comunica oficiului registrului comerţului, care, după ce va opera menţiunea o va trimite spre
publicare Monitorului Oficial al României, partea a IV-a.

Pentru obligaţiile societăţii care a încetat, efect al nulităţii, răspund asociaţii în condiţiile art.3 LSC.

Asociaţii răspund pentru prejudiciile cauzate de neregularităţile ce au dus la declararea nulităţii

societăţii. Această răspundere este guvernată de prevederile art.49 LSC.

În caz de concurs între acţiunea de regularizare şi cea de anulare a societăţii se dă prioritate

regularizării pentru că este în interesul circuitului economic ca societatea să existe, nu să dispară.

35
Dacă nu se face publicitatea de constituire a societăţii, ea nu va fi opozabilă terţilor (totuşi,
constituirea le este opozabilă dacă se dovedeşte că ei cunoşteau înmatricularea în registrul
comerţului).

Terţii pot, însă invoca în favoarea lor actele sau faptele cu privire la care nu s-a făcut publicitatea.

Înfiinţarea filialelor şi sucursalelor societăţii comerciale.

Legea admite posibilitatea ca societatea să-şi înfiinţeze filiale şi sucursale care să desfăşoare aceeaşi
activitate. Prin aceste entităţi se oferă societăţii posibilitatea de a-şi dezvolta activitatea în alte
localităţi sau chiar în localitatea unde îşi are sediul.

Înfiinţarea filialelor şi sucursalelor poate fi hotărâtă la constituirea societăţii. În acest caz,

transpunerea în practică a hotărârii iniţiale este simplă.

Dacă înfiinţarea lor se hotărăşte ulterior înmatriculării, acest fapt presupune o modificare a actelor
constitutive ce se poate realiza numai în condiţiile art.204 din LSC.

Filiala.

Este o societate distinctă, cu personalitate juridică. Constituirea ei are semnificaţie economică pentru
că societatea mamă deţine majoritatea capitalului său, având control deplin asupra ei.

Filiala participă la raporturile juridice în nume propriu. Societatea mamă răspunde pentru actele
săvârşite de filială în raport de forma juridică în care s-a constituit filiala. Practic, societatea mamă
are poziţia juridică a unui asociat în societatea-filială.

Filiala se constituie în oricare din formele societare admise de lege.

Sucursala.

Este subunitate a societăţii comerciale şi nu are personalitate juridică. Ei i se recunoaşte o anumită

autonomie economică, definită de societatea mamă.

Ea nu participă în nume propriu în raporturile juridice. Actele juridice se fac de către prepuşii
desemnaţi de societatea mamă, în numele şi pe seama acesteia din urmă. Pe cale de consecinţă,
societatea mamă este răspunzătoare de obligaţiile asumate prin sucursală.

Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar pe care societatea mamă îl
înfiinţează, indiferent de denumire (agenţie, reprezentanţă) .

Condiţii de înfiinţare.

Legea nu prevede reguli pentru înfiinţarea filialei, pentru că filiala este socotită a fi o nouă societate
comercială.

În ce priveşte sucursalele, legea pretinde ca actul constitutiv să prevadă sediile secundare când se
înfiinţează odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţare, dacă se are în vedere o înfiinţare
ulterioară .

36
Sucursala este supusă înmatriculării. Dacă se înfiinţează în acelaşi judeţ, ea se înmatriculează în
poziţie independentă în registru. Reprezentantul sucursalei îşi depune semnătura la registrul
comerţului.

Celelalte sedii secundare, considerate altfel decât sucursalele (agenţii, reprezentanţe, alte sedii
secundare), se înregistrează la aceeaşi poziţie cu societatea mamă.

Bibliografie

1. Căpăţână, O., Societăţile comerciale, Bucureşti, 1996

2. Cărpenaru, Tratat de drept comecial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016

3. Costin. M., Natura juridică a contractului de societate prin care se constituie o societate
comercială, în Revista de drept comercial, nr. 3/1999

4. Costin. M.N., Probleme teoretice şi practice privind constituirea şi funcţionarea societăţilor

comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 2/1999

5. D.C. 1253/1995, Tribunalul Judeţean Alba, nepublicată

6. Filipescu, I.P., Regimul juridic al bunurilor şi datoriilor soţilor în lumina legii societăţilor
comerciale, în Dreptul, nr. 11/1992

7. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol II, Bucureşti, 1946

8.

9. C. Stătescu, C, Bârsan, , Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1994

CAPITOLUL III

FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Precizări.

Societatea comercială este o persoană juridică, un subiect de drept, dar care nu are o voinţă
naturală, neavând o existenţă organică. Voinţa sa se exprimă prin organele sale:

- adunarea generală, organ colectiv, alcătuit din toţi asociaţii, cu funcţiuni deliberative;

- administratorul (administratorii) organ cu funcţiuni executive şi de gestiune;

37
- organe de control al gestiunii: cenzori sau asociaţi desemnaţi în acest scop.

Structurarea pe organisme diferă în funcţie de tipul de societate. În societăţile de persoane,

delimitarea organelor este mai puţin precisă, pe când în societăţile de capitaluri, funcţiunile
organelor şi specializarea lor, este bine conturată.

Legea indică pentru fiecare tip de societate în parte care sunt organele de conducere, cum se
formează ele şi care le sunt puterile.

Adunarea generală.

Este organul suprem cu competenţă generală de deliberare şi decizie. Este format din totalitatea
asociaţilor .

Legea reglementează expres adunarea generală numai în ce priveşte societăţile pe acţiuni şi cele cu
răspundere limitată. Totuşi, în celelalte categorii de societăţi, chiar dacă nu există o reglementare
expresă, deciziile în problemele esenţiale ale acticităţii sunt luate de către toţi asociaţii, constituiţi
într-un organ colectiv.

Felurile adunării generale.

Legea 31/1990 instituie două feluri de adunări: adunarea generală ordinară şi adunarea generală
extraordinară. Separat de asta au fost instituţionalizate şi adunări speciale la care participă numai
anumite categorii de asociaţi .

a) Adunarea ordinară: este privită ca un organism chemat să decidă asupra unor probleme obişnuite;
se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar.
Competenţele adunării generale ordinare sunt:

- să discute, să aprobe, să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate de

consiliul de administraţie, de directorat şi consiliul de supraveghere, de cenzori, de auditorul
financiar şi să fixeze dividentul;

- să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, ai consiliului de supraveghere şi cenzorii;

- în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită auditorul
financiar şi să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;

- să fixeze remuneraţia consiliului de administraţie, membrilor consiliului de supraveghere şi

cenzorilor, pentru exerciţiul în curs, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv;

- să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de dministraţie, a directoratului;

- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate pentru exerciţiul
financiar următor;

- să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale societăţii.

Pentru valabilitatea deliberărilor trebuie să fie prezenţi acţionarii care să deţină cel puţin o pătrime
din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile adunării ordinare se iau cu majoritatea voturilor
exprimate. Actul constitutiv poate prevedea şi alte criterii.

38
Dacă adunarea generală nu este statutară, ea se va întruni într-o nouă convocare (art. 118 alin 2: „a
doua adunare generală nu se poate întruni în ziua fixată pentru prima adunare” – nerespectarea
acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii adunării generale), când poate delibera ori care ar fi partea
de capital reprezentată de acţionarii prezenţi. În acest caz, hotărârile se iau cu majoritatea celor
prezenţi. Pentru adunarea generală întrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate
prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată .

În SRL-uri hotărârile se iau prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor
sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.

În societăţile de persoane hotărârile se iau prin votul asociaţilor ce reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social

b) Adunarea extraordinară. Se întruneşte ori de câte ori este nevoie, pentru a decide cu privire la
modificarea actului constitutiv sub diferite aspecte:

- schimbarea formei juridice a societăţii;

- mutarea sediului;

- schimbarea obiectului de activitate;

- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare, sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte unităţi
fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;

- prelungirea duratei societăţii;

- majorarea, reducerea sau reîntregirea capitalului social prin emisiuni de noi acţiuni;

- fuziunea sau divizarea societăţii;

- dizolvarea anticipată a societăţii;

- conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni

nominative;

- conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta;

- conversia obligaţiunilor dintr-o categorie în alta sau în acţiuni;

- emisiunea de obligaţiuni.

- oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută
aprobarea adunării generale extraordinare.

În societăţile pe acţiuni deliberările se fac în prezenţa acţionarilor ce reprezintă cel puţin o pătrime
din numărul total de drepturi de vot, la prima convocare, iar la convocările următoare, prezenţa
acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot (art 115 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990.

Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. Decizia
de modificare a obiectului principal de activitate al societăţii, de reducere sau majorare a capitalului
social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de dizolvare a societăţii se ia cu o
majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi.

39
Adunarea generală extraordinară poate delega, prin actul constitutiv sau prin hotătârea adunării
generale extraordinare, consiliului de administraţie sau directoratului exercitarea atribuţiilor sale
privind mutarea sediului, schimbarea obiectului de activitate (cu excepţia domeniului şi a activităţii
principale), majorarea capitalului, reducerea acestuia, ori întregirea lui prin emisiunea de acţiuni şi
conversia acestora.

În SRL-uri, hotărârea prin care se modifică contractul de societate trebuie luată cu votul tuturor
asociaţilor (prin actul constitutiv se poate dispune şi altfel).

În societăţile de persoane, doctrina a arătat că modificarea actului constitutiv se face prin

unanimitatea asociaţilor.

c) Adunări speciale.

Art.96 LSC prevede adunarea specială a titularilor de acţiuni preferenţiale cu divident prioritar, fără
drept de vot; art.116 LSC prevede adunarea deţinătorilor de acţiuni de o anumită categorie. Aceste
adunări hotărăsc modificarea drepturilor şi obligaţiilor lor.

Convocarea adunării generale.

Principiul este că adunarea generală se convocă de consiliul de administraţie, respectiv de directorat

(în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni) şi de administratori (în cazul societăţii cu
răspundere limitată), asociaţii, au dreptul să facă o convocare în caz de pasivitate a administratorilor.

În societăţile pe acţiuni, administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea la cererea acţionarilor ce

reprezintă individual sau împreună cel puţin 5 % din capitalul social, sau o cotă mai mică, dacă în
actul constitutiv se prevede astfel şi dacă cererea cuprinde dispoziţii ce intră în atribuţiile adunării.
Dacă administratorul refuză ori întârzie peste o lună de la data cererii, asociaţii se pot adresa
instanţei care poate dispune convocarea şi numirea unui preşedinte al acesteia.

În SRL-uri asociatul (asociaţii) ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social au dreptul să facă o
convocare.

În societăţi de persoane asociaţii pot cere instanţei să facă convocarea, dacă administratorii nu-şi
îndeplinesc obligaţia.

Convocarea trebuie să indice locul şi data adunării precum şi ordinea de zi.

În societăţile pe acţiuni înştiinţarea se face prin publicarea convocării în monitorul oficial şi în unul
din ziarele ce apar în locul în care se află sediul societăţii. Dacă toate acţiunii societăţii sunt
nominative, convocarea poate fi facută şi numai prin scrisoare recomandată sau, dacă actul
constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe cale electronică, având încorporată, ataşată sau
asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii
adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în registrul acţionarilor – art. 117 alin. 4 din Legea nr.
31/1990.

În SRL-uri convocarea adunării se face în conformitate cu menţiunile din actul constitutiv, în lipsa
acestei menţiuni se face scrisoare recomandată. În societăţile de persoane dovada convocării se face
prin orice mijloc de probă.

Şedinţa adunării generale.

40
Fiecare asociat are dreptul şi obligaţia să participe la şedinţele adunării generale. Este posibilă
participarea prin reprezentant. Acţionarii nu pot fi reprezentaţi decât de alţi acţionari prin procură
specială (se poate deroga de la această regulă prin actul constitutiv). Cei fără capacitate participă prin
reprezentanţii legali.

Administratorii şi funcţionarii societăţii nu pot reprezenta acţionari.

Şedinţa se va ţine la data şi ora fixată. Ea este deschisă de preşedintele consiliului de administraţie
sau de o persoană desemnată, ori, în cazul societăţilor de persoane, de un asociat.

Dreptul la vot este legat de participarea la capitalul social: o acţiune reprezintă un vot. Prin voinţa
părţilor se poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor ce au mai mult de o acţiune . Nu au
drept de vot acţionarii ce posedă acţiuni preferenţiale cu divident prioritar. Au dreptul de vot
suspendat cei care nu au achitat vărsămintele scadente.

În celelalte categorii de societăţi o parte socială reprezintă un vot.

Dreptul de vot nu poate fi cedat. Convenţiile de exercitare a dreptului de vot sunt nule.

Administratorii, membrii directoratului şi ai consiliului de supraveghere nu pot vota descărcarea de

propria lor gestiune sau orice decizie privind gestiunea lor.

Hotărârile se iau prin vot deschis. Alegerea şi revocarea membrilor consiliului de administraţie,
membrilor consiliului de supraveghere, a auditorilor financiari şi a cenzorilor, răspunderea membrilor
organelor de administrare, de conducere şi de control a societăţii se stabilesc prin vot secret.

În SRL-uri votul se poate da şi prin corespondenţă dacă părţile au convenit astfel.

Lucrările şedinţei se consemnează într-un proces verbal căruia i se vor anexa dovezile de convocare şi
listele de prezenţă. Procesul verbal se trece în registrul adunărilor generale.

Hotărârile adunării generale.

Aceste acte au caracter obligatoriu chiar dacă sunt luate pe bază de majoritate.

Pentru opozabilitate aceste hotărâri trebuie publicate.

În societăţile pe acţiuni hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul
registrului comerţului, spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a. Neîndeplinirea acestor formalităţi face ca hotărârea să nu producă efecte juridice.

Nu există obligaţie de publicitate pentru hotărârile adunărilor celorlalte forme de societate. În cazul
societăţii cu răspundere limitată, dacă hotărârile adunării generale privesc modificarea actului
constitutiv, actele şi faptele stabilite de Legea nr. 26/1990 art. 21 (hotărâri privind donaţia, vânzarea-
cumpărarea, locaţiunea sau garanţia reală asupra fondului de comerţ) .

Dacă regulile de adoptare a hotărârilor nu se respectă, cei interesaţi pot cere anularea lor în instanţă.
Acţiunea poate fi promovată de oricare din asociaţi (votanţi ori nevotanţi), în termen de 15 zile de la
publicare în monitorul oficial. Odată cu acţiunea se poate cere suspendarea executării hotărârii.
Ordonanţa de suspendare poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la pronunţare. Judecătorul poate
cere reclamantului o cauţiune dacă suspendă executarea. Judecarea se face în camera de consiliu.
Hotărârea de anulare se menţionează în registrul comerţului şi publicată în monitorul oficial. Numai
prin publicitate anularea devine opozabilă terţilor.

41
Administrarea societăţii.

Legea prevede reguli diferite, în funcţie de tipul de societate, în legătură cu administrarea şi

administratorii.

Totuşi se poate reţine că orice societate comercială este administrată de unul sau mai mulţi
administratori. Diferenţele apar în legătură cu felul în care este organizată activitatea când sunt
numiţi mai mulţi administratori.

Principii generale privind administrarea şi administratorii.

a) Cine este administrator? De obicei administrator este o persoană fizică. Legea prevede că şi o
persoană juridică poate fi administrator, dar numai în cazul societăţii pe acţiuni . Articolul 153 13
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, prevede: „O persoană juridică poate fi numită administrator sau
membru al consiliului de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni. Odată cu această numire,
persoana juridică este obligată să îşi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Acesta
este supus aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un
administrator sau membru al consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce acţionează în nume
propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de răspundere
sau să i se micşoreze răspunderea solidară. Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are
obligaţia să numească în acelaşi timp un înlocuitor”.

b) Condiţii pentru numire:

- să aibă capacitate de exerciţiu deplină,

- să fie o persoană onorabilă (să nu fi fost condamnat, definitiv şi irevocabil, pentru infracţiuni
prevăzute de art. 6 alin 2 din Legea nr. 31/1990 – „.... gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals,
uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedura
insolvenţei sau pentru cele prevăzute de prezenta lege, cu modificările şi completările ulterioare”

- în principiu, să fie cetăţean român. Străinii pot fi administratori dacă legea ori actul constitutiv nu
interzice. În societăţile pe acţiuni unicul administrator sau preşedintele consiliului de administraţie,
ori cel puţin jumătate din numărul administratorilor trebuie să fie cetăţeni români, dacă prin actul
constitutiv nu s-a dispus altfel.

Nu există reguli care să impună că administrator nu poate fi decât un asociat. În societăţile în

comandită, însă, administratori nu pot fi decât comanditaţii.

LSC prevede reguli în legătură cu posibilitatea cumulului de funcţii de administrare.

a. Interdicţia cumulului

- art. 1371 alin.3 din Legea nr. 31/1990 dispune: „Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu
pot incheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi
dintre salariaţii societăţii, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului”.

Dispoziţia legii cu caracter imperativ, se referă la orice administrator indiferent de forma

juridică a societăţii.

42
 Intre calitatea de administrator şi cea de salariat al aceeaşi societăţii comerciale există
incompatibilitate.

b. Limitarea cumulului

- art. 153 16 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 dispune: ”O persoană fizică poate exercita concomitent cel
mult 5 mandate de administrator şi/sau de membru al consiliului de supraveghere în societăţi pe
acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României. Această prevedere se aplică în aceeaşi măsură
persoanei fizice administrator sau membru al consiliului de supraveghere, cât şi persoanei fizice
reprezentant permanent al unei persoane juridice administrator ori membru al consiliului de
supraveghere”.

Din dispoziţiile legale actuale rezultă că este limitat cumulul de mandate de administrator ale unei
persoane fizice, precum şi de reprezentant permanent al administratorului persoană juridică.

Excepţia de la această regulă este prevăzută în alin. 2 al aceluiaşi articol, care dispune că limitarea
cumulului de mandate nu operează dacă persoana aleasă în consiliul de administraţie sau în consiliul
de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau este
membru în consiliul de administraţie ori în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni ce
deţine pătrimea arătată.

Dacă sunt încălcate dispoziţiile art. 153 16 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, persoana în cauză este
obligată să demisioneze din funcţiile de membru al consiliului de administraţie sau al consiliului de
supraveghere care depăşesc numărul de mandate, în termen de maximum o lună de la apariţia
situaţiei de incompatibilitate, în caz contrar, va pierde mandatul obţinut prin depăşirea numărului
legal de mandate, în ordinea cronologică a numirii lor şi va fi obligat la restituirea remuneraţiei şi a
altor beneficii primite către societatea în care a exercitat acest mandat. Deliberările şi deciziile la care
a luat parte în exercitarea mandatului respectiv, rămân valabile.

În cazul SRL-urilor, administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de
administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea
revocării şi răspunderii pentru daune .

c) Numirea administratorilor.

Administratorii sunt stabiliţi la constituirea societăţii, în actul constitutiv, fie ulterior, de către
adunarea generală.

In actul constitutiv trebuie stabilit:

- în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi societate cu răspundere limitată,

conform prevederilor art. 7 alin. e din Legea nr. 31/1990 „asociaţii care reprezintă şi administrează
societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă
ei urmează să le exercite împreună sau separat”;

- în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, conform art. 8 alin. g şi g1 din Legea nr.
31/1990: datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor
membri ai consiliului de supraveghere; puterile conferite administratorilor, şi după caz, directorilor, şi
dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.

În cel de-al doilea caz, numirea administratorilor se face în condiţii diferite:

- în societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită simplă alegerea se realizează prin votul
asociaţilor ce reprezintă majoritatea absolută a capitalului social;

43
- în societăţile pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni alegerea presupune, în adunarea generală
ordinară, qvorum-ul şi majoritatea înscrise în art.111 LSC.

- în SRL-uri şi societatea în nume colectiv, alegerea se face cu votul majorităţii absolute a asociaţilor
şi a părţilor sociale.

Membrii consiliului de administraţie sau acţionarii vor nominaliza persoanele pentru posturile de
administrator, acestea sunt obligate să informeze adunarea generală cu privire la orice aspecte
relevante din perspectiva prevederilor art. 15315 şi art. 15316 din Legea nr. 31/1990.

Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membtu al directoratului sau al consiliului de
administraţie, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana în cauză trebuie să o accepte în
mod expres. Scopul acestei măsuri este de a proteja persoana în cauză şi interesele societăţii.
Persoana numită în funcţia de administrator trebuie să fie asigurată pentru răspundere profesională

Articolul 1372 din Legea 31/1990 cuprinde precizări referitoare la modul în care trebuie să se
procedeze în caz de vacanţă a unuia sau a mai multor posturi:

- conform prevederilor din actul contitutiv;

- în caz contrar, consiliul de administraţie procedează la numirea unor administratori

provizorii până la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor;

- dacă vacanţa determină scăderea numărului administratorilor sub numărul minim legal,
administratorii rămaşi trebuie să convoace de îndată adunarea generală a acţionarilor, pentru a
completa numărul de membri ai consiliului de administraţie. În cazul în care administratorii nu-şi
îndeplinesc obligaţia de a convoca adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa
instanţei pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a
acţionarilor, care să facă numirile necesare.

- în cazul administratorului unic, dacă acesta renunţă la mandat, va trebui să convoace

adunarea generală ordinară;

- în caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcţiei de administrator unic,

numirea provizorie se va face de către cenzori, însă adunarea generală va fi convocată de urgenţă
pentru numirea definitivă a administratorului.

Administratorul-persoană juridică, poate fi stabilit prin actul constitutiv ori prin adunarea asociaţilor.
După desemnare se va încheia un contract de administrare cu societatea administrată.

În societăţile unde statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar,
conducerea se realizează de către o persoană fizică în baza unui contract de performanţă ( în care se
stabilesc obligaţiile care asigură îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă, aprobate prin
bugetul de venituri şi cheltuieli), anexă la contractul de muncă.

d) Durata funcţiei de administrator.

- în societăţile de persoane legea nu indică o durată. Asociaţii vor stabili durata mandatului
administratorului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru SRL-uri.

- în societăţile de capitaluri, primii administratori sunt numiţi prin actul constitutiv, dar durata
funcţiei lor nu poate depăşi 2 ani. Dacă actul constitutiv nu indică durata mandatului, se prezumă că
ea este de 4 ani.

44
După expirarea duratei mandatului administratorii pot fi realeşi dacă actul constitutiv nu dispune
altfel.

Pentru societăţile de capitaluri legea prevede că administratorii trebuie să depună o garanţie

bănească. Întinderea garanţiei este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale. Se precizează prin lege că valoarea acesteia nu poate fi mai mică decât valoarea nominală a
10 acţiuni sau dublul remuneraţiei lunare.

Garanţia încetează şi se restituie după expirarea funcţiei, după ce în prealabil adunarea generală a
aprobat bilanţul contabil al ultimului exerciţiu financiar în care administratorul a funcţionat şi i s-a dat
descărcare.

e) Publicitatea numirii administratorului. Legea 26/1990, privind registrul comerţului prevede că

cererea de înmatriculare a unei societăţi trebuie să indice administratorii şi puterile lor (art.14).

După înmatriculare, cei ce reprezintă societatea trebuie să depună la registrul comerţului

semnăturile lor (art.45 din LSC).

Depunerea semnăturilor presupune că administratorul, reprezentant al societăţii, va semna în

registrul comerţului în prezenţa judecătorului delegat (sau a conducătorului oficiului ori a
înlocuitorului lui), care va certifica semnătura. Semnătura poate fi prezentată notarului public şi
legalizată de acesta.

Societatea nu poate invoca terţilor faptul nepublicării numirii reprezentantului societăţii.

De asemenea, nici terţii nu pot invoca neregularităţile de numire ale reprezentantului, dacă această
numire a fost făcută publică în condiţiile legii. Conform prevederilor art. 15319 din Legea nr.
31/1990: „Consiliul de administraţie va solicita oficiului registrului comerţului înregistrarea numirii
directorilor, precum şi a oricărei schimbări în persoana administratorilor sau directorilor şi publicarea
acestor date în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Aceeaşi obligaţie revine directoratului cu
privire la înregistrarea primilor membri ai directoratului şi a oricărei schimbări în persoana membrilor
directoratului sau a membrilor consiliului de supraveghere”.

f) Remunerarea administratorului. Remunerarea administratorului este hotărâtă de adunarea

asociaţilor. Legea face referire expresă la această remunerare în ce priveşte societăţile de capitaluri
15318 din Legea nr. 31/1990. Pentru celelalte societăţi, se face referire la “o eventuală remunerare”
(art.77 şi 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

g) Natura juridică a raporturilor dintre administrator şi societate. Art.72 din LSC prevede că”
obligaţiile şi răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi
cele special prevăzute de această lege “.

Temeiul mandatului poate fi diferit:

- uneori, în special în societăţile de persoane, mandatul rezultă din calitatea de asociat a

administratorului;

- alteori, mandatul se întemeiază pe un contract de muncă între administrator şi societate.

Oricum, raporturile juridice statornicite între părţi sunt, în primul rând, de natură contractuală.

Administratorul are obligaţiile ce rezultă din împuternicirile date de asociaţi. Aceste împuterniciri
izvorăsc din actul constitutiv sau din hotărâri ale adunării generale.

45
Se observă însă, în literatură , că acest raport juridic are şi un caracter legal: uneori, obligaţiile
administratorului rezultă din LSC. Din acest motiv s-a spus că raportul dintre administrator şi
societate are o dublă natură, contractuală şi legală .

h) Obligaţiile administratorului.

Principalele obligaţii ale administratorului rezultă din lege (LSC). Astfel:

- obligaţia de a îndeplini formalităţile necesare constituirii societăţii;

- obligaţia de a depune semnăturile în registrul comerţului, în cazul în care a fost desemnat

reprezentant al societăţii;

- obligaţia de a prelua şi păstra documentele privind constituirea societăţii;

- obligaţia de a administra societatea;

- obligaţia de a urmări efectuarea vărsămintelor datorate de asociaţi;

- obligaţia de a ţine registrele cerute de lege;

- obligaţia de a întocmi bilanţul societăţii şi contul de beneficiul şi pierderi, precum şi de a asigura

respectarea legii la repartizarea profitului şi plata devidentelor;

- obligaţia de a lua parte la adunările societăţii: la consiliile de administraţie şi organele de conducere

similare acestora;

- obligaţia de a duce la îndeplinire hotărârile adunării generale, de a îndeplini îndatoririle prevăzute

de actul constitutiv şi lege .

i) Puterile administratorilor. Sunt stabilite prin actele constitutive în hotărârile adunărilor asociaţilor
şi în lege.

În toate cazurile, puterea de reprezentare a administratorului trebuie exprimată expres.

Administratorul îndeplineşte toate operaţiunile de gestiune şi reprezentare ce sunt necesare pentru

realizarea scopului ce şi l-a propus societatea.

El încheie actele de conservare, de administrare şi de dispoziţie pe care le presupune gestiunea

societăţii.

Pentru actele de dispoziţie, de o anumită gravitate există restricţii: potrivit art. 441 alin. 1 din Legea
nr. 31/1990, „Dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult doi ani de la constituire sau
de la autorizarea începerii activităţii societăţii, a unui bun de la un fondator ori acţionar, contra unei
sume sau a altor contravalori reprezentând cel puţin o zecime din valoarea capitalului social subscris,
va fi supusă aprobării prealabile a adunării generale a acţionarilor, precum şi prevederilor art. 38 şi
art. 39, va fi menţionată în registrul comerţului şi va fi publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, şi într-un ziar cu largă răspândire”.

Nerespectarea acestor cerinţe atrage după sine nulitatea actelor juridice.

Acestei prevederi nu sunt supuse operaţiunile de dobândire efectuate în cadrul activităţii curente a
societăţii, cele făcute din dispoziţia unei autorităţi administrative sau a unei instanţe judecătoreşti,
nici cele făcute în cadrul operaţiunilor de bursă – aliniatul 2 al aceluiaşi articol.

46
Actele juridice înceiate între administrator şi societate trebuie să respecte dispoziţiile art. 150 din
Legea nr. 31/1990: „dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 441
sub sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să
dobândească, bunuri către sau de la societate, având valoare de peste 10% din valoarea activelor
nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale extraordinare, în condiţiile
prevăzute la art. 115.”

Contractele de închiriere şi leasing se încheie cu respectarea dispoziţiilor art. 441 din Legea nr.
31/1990, dar numai dacă actul constitutiv nu prevede altfel.

Există reguli speciale şi în ce priveşte reprezentarea societăţii. Puterea de reprezentare trebuie să

rezulte expres din actul constitutiv sau din hotărârea adunării generale de numire. Altfel, se prezumă
că administratorul nu are decât puteri de a gestiona. In mod excepţional , în cazul societăţilor în
nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta societatea
aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţia contrară în actul constitutiv.

Actele juridice făcute de administrator ce are calitate de reprezentant sunt socotite a fi acte ale
societăţii. Societatea răspunde faţă de terţi pentru actele încheiate de reprezentanţii săi chiar dacă
aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care societatea dovedeşte că terţii
cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia. Publicarea actului
constitutiv nu face singură dovada cunoaşterii.

Actul constitutiv al societăţii şi hotărârile adunării generale ce limitează puterile administratorului, a

reprezentantului, nu pot fi opuse terţilor, chiar dacă au fost publicate (art.55 al.2 LSC). Această
prevedere este o măsură specială a legii de a proteja pe terţi.

Administratorul nu-şi poate transmite puterile altuia decât cu acordul expres al celui ce l-a numit.
Nerespectarea interdicţiei atrage răspunderea persoanei substituite care este obligată să restituie
beneficiile rezultate din operaţia realizată. Administratorul răspunde solidar cu cel ce l-a substituit
pentru pagubele cauzate societăţii.

j) Încetarea funcţiei de administrator. Funcţia de administrator încetează prin revocare, renunţarea

administratorului, moartea ori incapacitatea administratorului.

- revocarea administratorilor, în cazul societăţilor de persoane şi a societăţilor cu răspundere limitată,

se face cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social numai când
administratorii au fost aleşi de adunarea asociaţilorşi cu votul unanimităţii asociaţilor, dacă au fost
desemnaţi prin actul constitutiv; în cazul societăţilor de capitaluri, indiferent dacă administratorii au
fost numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală a acţionarilor, revocarea se face de
adunarea generală ordinară a acţionarilor în condiţii de cvorum şi majoritate prevăzute pentru luarea
hotărârilor.

Membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea

adunării generale de revocare din funcţie- art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Administratorul se poate adresa instanţei cu o acţiune în daune. Legea consacră expres în art. 1371
alin 4: „Admnistratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. În
cazul în care survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese”.

- renunţarea sau demisia

47
 Funcţia de administrator încetează ca urmare a renunţării sau demisiei. Pentru toate cazurile
de încetare a funcţiei de administrator, trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate, altfel
societatea nu poate invoca faţă de terţi încetarea funcţiei.

Pluralitatea administratorilor.

Într-o societate, indiferent care este forma juridică a acesteia, pot fi numiţi mai mulţi administratori.
În societăţile de persoane şi societăţile cu răspundere limitată, legea nu prevede forme organizate de
gestiune a societăţii în mod colectiv. Această ultimă formulă a fost instituită numai în societăţile de
capitaluri.

a) Administratorii ce nu se află în organe colective de administrare.

Problema este de a şti cum vor lucra aceşti administratori pentru îndeplinirea sarcinilor lor.

Dacă regulile instituite prin actul constitutiv prevăd că ei vor lucra împreună, deciziile se iau în
unanimitate. În caz de divergenţă, vor hotărî asociaţii ce reprezintă majoritatea capitalului social.
Pentru acte urgente, decizia poate fi luată de un singur administrator.

Dacă nu s-au prevăzut reguli cu privire la modul de exercitare a atribuţiunilor de către administratori
se aplică dispoziţiile legii, lege ce face referire doar la actele ce depăşesc limitele operaţiilor
obişnuite. Art.78 LSC prevede că dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele
operaţiilor obişnuite a comerţului ce-l face societatea, trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori de operaţie. Dacă unul dintre administratori se opune vor decide asociaţii ce
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Operaţia încheiată chiar cu opoziţie este valabilă
faţă de terţi, dacă nu li s-a comunicat opunerea. Dacă, administratorul nu înştiinţează pe ceilalţi, deşi
avea obligaţia, suportă paguba ce rezultă pentru societate.

Dacă, operaţia este în limita comerţului obişnuit se aplică regulile mandatului: adică, dacă există mai
mulţi mandatari şi nu se arată că trebuie să lucreze împreună, fiecare lucrează în lipsa celuilalt .

b) Organe colegiale de administratori.

Aceste organe sunt prevăzute expres în cazul societăţilor pe acţiuni. Evident, că numirea mai multor
administratori este o facultate.

Dacă există mai mulţi administratori, ei se constituie într-un consiliu de administraţie (art.137 alin. (1)
din Legea nr. 31/1990), organ colegial, condus de un preşedinte ales (care poate fi director general al
societăţii).

Deciziile se iau în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul administratorilor.

Consiliul numeşte funcţionarii societăţii şi decide în toate problemele de gestiune cu excepţia celor
ce sunt interzise de lege, actul constitutiv sau hotărârile adunării generale.

Consiliul se întruneşte cel puţin o dată pe lună. Convocarea se face în scris, precizându-se data, locul
şedinţei şi ordinea de zi. Dezbaterile se consemnează într-un proces verbal care se înregistrează.

Deciziile nelegale pot fi anulate de adunarea generală.

Consiliul poate delega o parte din puteri către comitetul de direcţie format din membri aleşi de
administratori. Atribuţiile comitetului se stabilesc de consiliu. Deliberările şi deciziile acestuia se
consemnează într-un proces verbal înregistrat.

Deciziile pot fi atacate în consiliul de administraţie şi adunarea generală.

48
Răspunderea administratorilor.

Cum obligaţiile administratorului rezultă dintr-un contract de mandat şi din lege şi răspunderea
acestora are un temei contractual sau delictual, după caz.

Dacă ei răspund pentru nerespectarea unor obligaţii ce izvorăsc din contractul de mandat, vorbim
despre o răspundere contractuală; dacă răspunderea izvorăşte din nesocotirea unei obligaţii
prevăzută de lege, suntem în prezenţa unei răspunderi delictuale (sau chiar penale dacă fapta este
infracţiune).

1. Răspunderea civilă.

Administratorii răspund pentru faptele proprii-nerespectarea obligaţiilor ce rezultă din actul

constitutiv, hotărârile adunării generale sau din lege. În caz de pluralitate, răspunderea este solidară.

Administratorii răspund şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane:

- pentru actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă
ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor (art.144 ind.2 LSC).

- pentru prejudiciile cauzate de directori ori personalul salariat în cazul în care faptele au putut fi
săvârşite datorită neîndeplinirii de către administratori a obligaţiei de supraveghere.

Răspunderea prevăzută de art.144 ind. 2 LSC este o răspundere individuală, iar răspunderea indirectă
a administratorilor este conjunctă şi subsidiară.

- pentru pagubele cauzate de predecesorii lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă de neregularităţile
săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor sau după caz, auditorilor interni şi auditorului financiar.
Este o răspundere solidară.

Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate se angajează în condiţiile dreptului comun (fie pentru
răspunderea contractuală, fie pentru răspunderea delictuală, în funcţie de temeiul acesteia). Este o
răspundere bazată pe culpă. Conduita administratorului se apreciază in abstracto.

LSC prevede dispoziţii specifice în cazul pluralităţii de administratori, ce fac parte din consiliul de
administraţie:

- răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni, nu priveşte pe administratorii care au
făcut să se constate, în registrul de decizii, împotrivirea lor şi au înştiinţat despre aceasta , în scris, pe
cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.

- răspunderea nu se angajează pentru administratorul ce a absentat de la şedinţa consiliului care a

luat decizia păgubitoare, cu condiţia să-şi fi manifestat opoziţia în scris şi să fi înştiinţat pe cenzor
despre poziţia sa.

- cele două reguli sunt valabile şi pentru administratorii comitetului de direcţie care iau decizii
păgubitoare .

Acţiunea pentru recuperarea pagubelor aparţine societăţii care exercită prin adunarea generală.
Decizia de pornire a acţiunii contra administratorului are ca efect revocarea mandatului acestuia.

2. Răspunderea penală.

LSC prevede în art.271-281 infracţiunile săvârşite şi şancţiunile corespunzătoare . Acţiunea penală

aparţine procurorului. Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale.

49
Cenzorii societăţii.

Cenzorii sunt persoane investite de către asociaţi pentru a exercita controlul de gestiune al societăţii.
LSC instituie reguli privind cenzorii numai pentru societăţile de capital şi societăţile cu răspundere
limitată.

Pentru societăţile de persoane controlul de gestiune se face de către asociaţii desemnaţi.

Cenzorii, în societăţile de capitaluri sunt stabiliţi prin actele constitutive sau de către adunarea
generală ordinară. În SRL-uri sunt desemnaţi de adunarea asociaţilor.

Durata mandatului de cenzor este de trei ani, putându-se face realegerea. În mod obligatoriu, unul
din cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil.

Calitatea de cenzor o pot avea persoanele fizice sau persoanele juridice. Majoritatea cenzorilor
trebuie să aibă cetăţenie română.

Cenzorul trebuie să depună o garanţie egală cu a treia parte din garanţia cerută administratorului. El
este remunerat cu o îndemnizaţie fixă. Revocarea cenzorilor o face adunarea generală cu vot cerut la
adunarea extraordinară. Calitatea de cenzor încetează prin moarte, renunţare la mandat, împiedicare
fizică sau legală .

Potrivit art.161 alin 2 LSC , nu pot fi cenzori, iar daca au fost alesi decad din mandatul lor:

a) rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;

b) persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu
sau o remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi
contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta;

c) persoanele cărora le este interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie, respectiv al

consiliului de supraveghere şi al directoratului, în temeiul art. 73^1;

d) persoanele care, pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de

control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor
prevăzute expres de lege.

Drepturile cenzorilor.

- să participe la adunările administratorilor (fără drept de vot),

- să obţină în fiecare lună de la administrator o situaţie despre mersul operaţiunilor.

Obligaţiile cenzorilor.

- să supravegheze gestiunea societăţii,

- să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt legal întocmite şi în concordanţă cu
registrul,

- să verifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut potrivit
regulilor,

50
- să facă lunar şi inopinat inspecţii casei,

- să verifice existenţa titlurilor şi valorilor aparţinând societăţii,

- să convoace adunarea asociaţilor când aceasta nu a fost convocată de administratori,

- să vegheze respectarea dispoziţiilor legii şi ale actului constitutiv,

- să aducă la cunoştinţa administratorilor şi a adunării generale neregularităţile din activitatea

societăţii.

În legătură cu constatările lor, cenzorii vor prezenta un raport adunării generale.

Modul de lucru al cenzorilor.

Cenzorii vor face împreună raportul privind bilanţul şi contul de profit şi pierderi, destinat adunării
generale. De asemenea, vor delibera asupra propunerilor bilanţului şi repartizării profitului. Dacă nu
se înţeleg, fiecare îşi întocmeşte propriul raport pe care-l va prezenta adunării generale.

Pentru celelalte obligaţii se poate lucra separat.

Deliberările lor se consemnează obligatoriu într-un registru special.

Răspunderea cenzorilor.

Regulile răspunderii cenzorilor sunt asemănătoare celor privind răspunderea administratorilor

(răspunderea poate fi civilă şi penală) :

- răspunderea lor este guvernată de regulile mandatului şi de LSC,

- răspunderea este atrasă de nerespectarea obligaţiilor ce rezultă din contractul de mandat şi din
lege,

- este o răspundere bazată pe culpă şi solidară.

Auditorul financiar este persoana fizică sau persoana juridică care dobândeşte această calitate prin
atribuire de către Camera Auditorilor Financiar din România, în condiţiile ordonanţei. Activitatea de
audit financiar şi statutul auditorului financiar sunt reglementate de OUG nr. 75/1999, modificată,
completată şi republicată în Monitorul Oficial nr. 598/22.07.2003. Acesta îşi desfăşoară activitatea
independent, nu poate avea raporturi de muncă sau civile cu societatea comercială auditată şi nici un
fel de alte interese materiale directe sau indirecte în raport cu societatea, cu excepţia onorariului ce-i
revine pentru munca prestată în calitate de auditor .

Auditorul financiar este desemnat prin actul constitutiv, sau în cazul constituirii societăţii pe acţiuni
prin subscripţie publică, de către adunarea constitutivă.

Adunarea generală ordinară numeşte şi revocă pe auditorul financiar şi fixează durata minimă a
contractului de audit financiar. Numirea auditorului financiar şi a auditorului intern, precum şi
schimbarea acestora se înregistrează la registrul comerţului.

Situaţia financiară trebuie să fie însoţită de raportul auditorului financiar pentru a fi discutată şi
aprobată de adunarea generală.

Auditorii interni sunt obligaţi: să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă situaţiile
financiare anuale sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele. „..... vor aduce la cunoştinţa

51
membrilor consiliului de administraţie nneregulile în administraţie şi încălcările dispoziţiilor legale şi
ale prevederilor actului constitutiv pe care le constată, iar cazurile mai importante le vor aduce la
cunoştinţa adunării generale – art. 163 alin. 5 din Legea nr. 31/1990

Bibliografie

1. Căpăţână, O., Societăţile comerciale, Bucureşti, 1996

2. Cărpenaru, St. D. Drept comecial român, ediţia a VII-a , revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007

3. Gălăşescu, D., Acţiunile privilegiate în societăţile anonime, Editura Curierul judiciar,

Bucureşti, 1930

4. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol. II, Bucureşti, 1946

5. Pătulea, V., Conţinutul noţiunii de „răspundere juridică” a cenzorilor, în „Dreptul”, nr.

4/1996

6. Piperea, Gh., Obligaţiile şi răspunderea administratorului societăţilor comerciale, Editura

All Beck, Bucureşti, 1998

7. Ungureanu, A., Noua reglementare a infracţiunilor înscrise în Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, modificată şi completată prin OUG nr. 32/1990, aprobată prin Legea nr.
195/1991, în Revista de drept comercial, nr. 3/1998

CAPITOLUL IV

MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.

Precizări.

Prin modificarea societăţilor comerciale înţelegem orice modificare a elementelor esenţiale ce

definesc societatea. Cum societatea comercială este definită de conţinutul actului constitutiv,
modificarea societăţii presupune obligatoriu modificarea actului constitutiv (prelungirea duratei
societăţii, reducerea sau mărirea capitalului social, schimbarea obiectului de activitate, schimbarea
formei, mutarea sediului, fuziunea, transmiterea părţilor sociale către un terţ, excluderea ori
retragerea unui asociat, etc.).

Condiţii ale modificării societăţilor comerciale.

52
Principiul este că actul constitutiv poate fi modificat de asociaţi cu respectarea condiţiilor de fond şi
de formă prevăzute pentru încheierea lui.

Actul constitutiv se modifică, potrivit art. 204 alin 1 din Legea nr. 31/1990, prin:

- hotărârea adunării generale

In cadrul adunării generale, asociaţii pot hotărî - în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni în condiţii de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară
şi în mod excepţional, modificarea obiectului principal de activitate al asocietăţii, de reducere sau
majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare şi dizolvare a
societăţii în condiţii de cvorum prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi - modificarea actului consttitutiv.

Hotărârea de modificare a actului constitutiv, în cazul SRL-urilor, a societăţilor în nume colectiv şi a

societăţii în comandită simplă, se ia prin votul tuturor asociaţilor.

- decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului

Este o măsură excepţională de modificare a actului constitutiv, a societăţii pe acţiuni şi în comandită

pe acţiuni şi se referă numai la situaţiile în care are loc mutarea sediului societăţii, schimbarea
obiectului de activitate al societăţii.

- hotărâre judecătorească.

Dacă un asociat este exclus sau se retrage din societate în temeiul unei hotărâri judecătoreşti,
instanţa trebuie să dispună şi cu privire la structura participării la capitalul social al celorlalţi asociaţi.

Pentru modificarea actului constitutiv legea impune înregistrarea în registrul comerţului şi

publicarea. Judecătorul delegat la oficiul registrului exercită controlul de legalitate şi dispune, dacă
sunt îndeplinite condiţiile legii, prin încheiere înregistrarea în registrul comerţului a actului
modificator şi a actului constitutiv actualizat. Actul modificator înregistrat şi notificarea privind
depunerea la registrul comertului a textului actualizat se înaintează, din oficiu, pentru a fi publicat în
Monitorul Oficial. Dacă actul constitutiv s-a modificat prin hotărârea instanţei judecătoreşti, temeiul
înregistrării este hotărârea judecătorească irevocabilă de excludere sau retragere .

Creditorii societăţii şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor de

modificare a actului constitutiv pot formula o cerere de opoziţie, în termen de 30 de zile de la data
publicării hotărârii adunării generale sau a actului adiţional la Monitorul Oficial, prin care să solicite
instanţei să oblige societatea ori asociaţii la repararea prejudiciului cauzat.

Dacă sunt afectate interesele asociaţilor, aceşti au dreptul de a se retrage din societate,
potrivit art. 134 alin. 1 din Legea nr. 30/1990: „Acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a
adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de
către societate numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect: schimbarea
obiectului principal de activitate, mutarea sediului societăţii în străinătate, schimbarea formei
societăţii, fuziunea sau divizarea societăţii”, în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii
adunării generale în Monitorul Oficial, respectiv în termen de 30 de zile de la data publicarii
proiectului de fuziune sau divizare a societăţii.

Actul modificator adoptat de asociaţi trebuie să îmbrace forma autentică, în mod obligatoriu, când
are ca obiect:

53
a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport de natură a unui imobil;

b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

c) majorarea capitalului social prin subscrierea publică.

În cazurile special prevăzute actul autentificat este socotit un act adiţional al actului constitutiv. Dacă
se aduc mai multe modificări actului constitutiv el trebuie actualizat cu modificările la zi.

Cazuri de modificare a societăţii comerciale.

Mărirea capitalului social.

Se face în scopul procurării de noi mijloace financiare.

Se realizează prin aducerea de noi aporturi, după cum urmează:

- în societăţile de capitaluri prin emisiunea de acţiuni de noi ori prin majorarea valorii nominale a
acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi. Nu se pot emite noi acţiuni cât timp cele din
emisiunea precedentă nu au fost plătite.

Acţiunile emise vor fi oferite cu preferinţă celorlalţi acţionari, proporţional cu numărul acţiunilor
deţinute. Dreptul de preferinţă, se poat exercita atât în cazul aportului în numerar, cât şi în cazul
aportului în natură, în termenul stabilit, de la data publicării în monitorul oficial a hotărârii adunării
generale, respectiv a deciziei consiliului de administraţie sau a directoratului privind mărirea
capitalului social. Nemanifestarea preferinţei justifică vânzarea acţiunilor către public.

Adunarea generală poate să limiteze sau să ridice acţionarilor dreptul de subscriere la noile acţiuni.
De asemenea, dreptul de preferinţă încetează dacă noile acţiuni reprezintă aporturi în natură.

Dacă acţiunile se vând publicului, administratorii vor întocmi prospectul de emisiune Potrivit art. 212
alin. 2 din Legea nr. 31/1990 „În caz de subscripţie publică, prospectul de emiseiune purtând
semnăturile autentice a 2 dintre membrii consiliului de administraţie, respectiv dintre membrii
directoratului, va fi depus la regisztrul comeţului pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute la art.
18 şi va cuprinde: data şi numărul înmatriculării societăţii în registrul comerţului; denumirea şi sediuil
societăţii; capitalul social subscris şi vărsat; numele şi prenumele administratorilor, respectiv ale
membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, cenzorilor sau, după caz, auditorului financiar
şi domiciliul lor; ultima situaţie financiară aprobată, rapoprtul cenzorilor sau raportul auditorilor
financiari; dividendele plătite în ultimii 5 ani de la constituire, dacă de la această dată, au trecut mai
puţin de 5 ani; obligaţiile emise de societate; hotărârea adunării generale privitoare la noua
emisiune de acţiuni, valoarea totală a acestora, numărul şi valoarea lor nominală, felul lor, relaţiile
privitoare la aporturi, altele decât în numear, şi avantajele acordate acestora, precum şi data la care
se vor plăti dividendele”.

Dacă majorarea capitalului se face prin ofertă publică de valori mobiliare trebuie respectate condiţiile
şi formalităţile prevăzute de Legea nr. 297/2004 .

- mărirea capitalului social în cazul capitalului autorizat

Art. 2201 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 dispune: „Prin actul constitutiv, consiliul de administraţie,
respectiv directoratul, poate fi autorizat ca, într-o anumită perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la
data înmatriculării societăţii, să majoreze capitalul social subscris până la o valoare nominală
determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor”.

54
Capitalul autorizat reprezintă valoarea nominală, stabilită prin actul constitutiv sau hotărârea
adunării generale, până la care poate fi majorat capitalul social, prin decizia consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului .

Autorizarea poate fi acordată şi de adunarea generală a acţionarilor prin modificarea actului

constitutiv, pentru o perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la data înregistrării modificării. Actul
constitutiv poate majora cerinţele de cvorum pentru o astfel de modificare.

Valoarea nominală a capitalului autorizat nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris
existent în momentul autorizării - art. 2201 alin. 3.

- mărirea capitalului social se poate face prin incorporarea rezervelor, procedeu numit autofinanţare.
Practic, o astfel de mărire se realizează printr-o operaţiune contabilă între conturi.

Acţiunile vor fi distribuite numai acţionarilor proporţional cu numărul acţiunilor vechi deţinute.

- mărirea capitalului social prin incorporarea profitului care se înfăptuieşte tot printr-o operaţiune
contabilă.

- mărirea capitalului social prin incorporarea primelor de emisiune. Prima de emisiune este diferenţa
dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a acţiunilor pe care trebuie să o suporte noii
acţionari. Prima trebuie să acopere cheltuielile emisiunii precum şi diminuarea valorii acţiunilor
vechi. Şi în acest caz se operează contabil între conturile de pasiv.

- mărirea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.
Sumele cuvenite creditorilor servesc la achitarea acţiunilor noi. Creditorii vor fi plătiţi cu acţiuni ale
societăţii .

Reducerea capitalului social.

Legea prevede procedee diferite, după caz :

Dacă reducerea este determinată de pierderi operaţiunea se realizează prin:

- micşorarea numărului de acţiuni sau de părţi sociale. Se vor micşora numărul acţiunilor sau părţilor
sociale păstrându-se valoare lor nominală.

- reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale, corespunzător procentului de reducere
a capitalului social.

- dobândirea propriilor acţiuni urmate de anularea lor (art.207 alin (1) lit. c) LSC).

Dacă reducerea nu este determinată de pierderi, operaţiunea se înfăptuieşte prin:

- scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate.

- restituirea către asociaţi a unei cote părţi din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului social
şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială.

Hotărârea de reducere se adoptă de adunarea asociaţilor, se înregistrează şi se publică. Ea devine

operaţională numai după două luni de la publicare. Creditorii sociali a căror creanţă a fost constatată
printr-un titlu anterior publicării hotărârii, pot face opoziţie în condiţiile art.62 LSC.

Creditorii chirografari pot obţine pe calea opoziţiei, exigibilitatea anticipată a creanţelor constatate
prin titluri anterioare publicării hotărârii, la sfârşitul perioadei de 2 luni, dacă societatea nu a oferit
garanţii reale sau personale acceptate de creditori.

55
Prelungirea duratei societăţii.

Asociaţii pot hotărî o nouă durată a societăţii sau o durată nedeterminată (înainte de expirarea
duratei prevăzute în actul constitutiv). Hotărârea lor autentificată se înregistrează şi se publică.

Creditorii personali din societăţile de persoane şi din SRL-uri pot face opoziţie împotriva hotărârii,
deoarece sunt îndepărtaţi de posibilitatea de satisfacere a creanţelor lor din activul net rămas la
lichidare.

Acest drept nu este recunoscut creditorilor personali ai acţionarilor din societatea pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni, deoarece ei pot sechestra acţiunile debitorilor lor şi să le vândă. In condiţiile
art. 62 LSC, creditorii particulari ai asociaţilor din societatea în nume colectiv, în comandită simplă
sau cu răspundere limitată pot să exercite dreptul de opoziţie.

Dacă opoziţia este admisă, asociaţii trebuie să hotărască soarta actului adiţional:

- ei pot renunţa la actul adiţional dând o hotărâre de renunţare în aceleaşi condiţii ca hotărârea de
prelungire.

- ei pot păstra actul adiţional, dar în acest caz trebuie să excludă din societate pe debitorul
creditorului oponent.

Fuziunea şi divizarea societăţilor

In art. 238 din Legea nr. 31/1990 sunt definite fuziunea, divizarea societăţii comerciale:

Fuziunea este operaţiunea prin care: una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în
lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către
acţionarii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, al unei
plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau mai
multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei
societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către acţionarii lor de acţiuni la societatea nou-
constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor
astfel repartizate.

Divizarea este operaţiunea prin care: o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare,
transferă mai multor societăţi totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii
societăţii divizate de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de
maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; o societate, după ce este
dizolvată fără a intra în lichidare, transferă totalitatea patrimoniului său mai multor societăţi nou-
constituite, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile nou-
constituite şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor
astfel repartizate.

Divizarea poate avea loc şi prin transferul simultan al patrimoniului societăţii divizate către una sau
mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi nou-constituite. Prevederile art. 238 alin.
(2) se aplică în mod corespunzător.

Fuziunea sau divizarea se poate face şi între societăţi de forme diferite.

Fuziunea sau divizarea poate fi efectuată chiar dacă societăţile dizolvate sunt în lichidare, cu condiţia
ca acestea să nu fi început încă distribuirea între asociaţi a activelor ce li s-ar cuveni în urma lichidării.

56
Desprinderea constă în separarea unei părţi din patrimoniul unei societăţi şi transmiterea ei ca
întreg uneia sau mai multor societăţi existente ori unei societăţi care sunt astfel constituite, în
schimbul alocării de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare către: acţionarii sau asociaţii
societăţii care transferă activele (desprindere în interesul acţionarilo sau asociaţilor); societatea care
transferă activele (desprindere în interesul societăţii) .

Realizarea fuziunii şi divizării presupune mai multe operaţiuni :

1. întocmirea proiectului de fuziune ori divizare.

Administratorii societăţilor care urmează să participe la fuziune sau la divizare vor întocmi un proiect
de fuziune sau divizare, care va cuprinde elementele prevăzute în art. 241 lit. a-j din Legea nr.
31/1990. În cazul divizării, proiectul trebuie să conţină descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi
pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societăţile beneficiare; repartizarea către
acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi sociale, la societăţile beneficiare şi
criteriul pe baza căruia se face repartizarea.

2. publicarea proiectului şi avizarea lui. Proiectul se depune la oficiul registrului unde este
înmatriculată fiecare societate implicată, însoţit de o declaraţie a societăţii ce-şi încetează existenţa
cu privire la modul de stingere a pasivului său. Proiectul vizat de judecătorul delegat se va publica în
Monitorul Oficial, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras, cu cel puţin 30 zile înainte de data la
care se întrunesc adunările extraordinare pentru a hotărî, în temeiul art. 113 lit. h asupra
fuziunii/divizării .

Pentru societăţile de capitaluri şi SRL-uri, judecătorul delegat va numi experţi care îşi dau avizul de
specialitate asupra operaţiunii.

3. opoziţia asupra proiectului. O pot face oricare dintre creditorii societăţii în termen de 30 zile de la
data publicării proiectului. Opoziţia suspendă executarea operaţiunii până la data când hotărârea
judecătorească devine irevocabilă.

4. informarea asociaţilor asupra fuziunii sau divizării

În vederea informării asupra condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii, administratorii/ membrii

directoratului şi experţii sunt obligaţi să întocmească rapoarte pe care să le pună la dispoziţia
asociaţilor.

- raportul scris al administratorilor/ membrilor directoratului trebuie să explice proiectul de fuziune

sau divizare şi să precizeze fundamentul său juridic şi economic, în special cu privire la rata de schimb
a acţiunilor;

- raportul experţilor (desemnaţi de către judecătorul delegat pentru a examina proiectul de fuziune
sau divizare) în care va fi precizat dacă rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale este corectă şi
rezonabilă; dacă metoda sau metodele folosite pentru determinarea ratei de schimb propuse sunt
adecvate pentru cazul respectiv; va indica valorile obţinute prin aplicarea fiecăreia dintre aceste
metode; va conţine opinia experţilor privind ponderea atribuită metodelor în cauză pentru obţinerea
valorii reţinute în final, precum şi descrierea dificultăţilor deosebite în realizarea evaluării (art. 2433
din Legea nr. 31/1990)

- documentele care trebuie puse la dispoziţia asociaţilor , cu cel puţin o lună înainte de data
adunărilor extraordinare, sunt prevăzute în art. 244 din Legea nr. 31/1990: „...proiectul de fuziune
sau de divizare; raportul întocmit de către organele de conducere; situaţiile financiare anuale şi
rapoartele de gestiune pentru ultimele 3 exerciţii financiare ale societăţilor care iau parte la fuziune

57
sau la divizare; situaţiile financiare, întocmite nu mai devreme de prima zi a celei de-a treia luni
anterioare datei proiectului de fuziune sau de divizare, dacă ultimele situaţii financiare anuale au fost
întocmite pentru un exerciţiu financiar încheiat cu mai mult de 6 luni înainte de această dată;
raportul cenzorilor sau, după caz, raportul auditorului financiar; dacă este cazul, raportul întocmit
potrivit prevederilor legale; evidenţa contractelor cu valori depăşind 10.000 lei fiecare şi aflate în curs
de executare, precum şi repartizarea lor în caz de divizare a societăţii.

În cazul fuziunii prin absorţie, administratorii societăţii absorbite şi experţii care au întocmit raportul
vor răspunde civil în faţa asociaţilor/acţionarilor pentru pagubele cauzate datorită erorilor comise în
cadrul operaţiunii de fuziune.

5. hotărârea adunării generale a asociaţilor. Fiecare societate implicată se pronunţă asupra

proiectului în termen de cel mult două luni de la expirarea termenului stabilit de lege pentru
exercitarea opoziţiei sau după caz, de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă.

Dacă prin operaţiune iau naştere societăţi, adunarea generală aprobă actele constitutive ale
acestora, pe baza cărora ele se înregistrează.

Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea (fără lichidare a societăţii ce-şi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului societăţii către societăţile succesoare).

Pentru patrimoniul primit succesorii vor atribui acţiuni sau părţi sociale asociaţilor societăţii care-şi
încetează existenţa şi, dacă este cazul o sultă (ce nu poate depăşi 10 % din valoarea acţiunilor sau
părţilor sociale atribuite).

Efectele fuziunii sau divizării se produc:

- de la data înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele (în cazul
constituirii uneia sau mai multor societăţi);

- de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale, dacă prin acordul părţilor nu s-a stabilit o
altă dată (în alte cazuri).

Nulitatea fuziunii sau divizării

Potrivit art. 251 din Legea nr. 31/1990 nulitatea fuziunii sau divizării poate fi declarată numai prin
hotărâre judecătorească.

De la data realizării sale, fuziunea sau divizarea poate fi declarată numai dacă nu a fost supusă unui
control judiciar sau dacă hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul fuziunii
sau al divizării este nulă sau anulabilă.

Procedura de anulare şi de declarare a nulităţii fuziunii sau divizării nu poate fi iniţiată după expirarea
unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art. 249
din Legea nr. 31/1990, sau dacă situaţia a fost rectificată.

În LSC este prevăzută posibilitatea remedierii neregularităţii care conduce la declararea nulităţii unei
fuziuni sau divizări . Instanţa competentă va acorda societăţilor implicate un termen de rectificare.

Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii fuziunii sau divizării va fi înaintată, din oficiu, de instanţă,
oficiilor registrului comerţului de la sediile societăţilor implicate în fuziunea sau divizarea în cauză –
art. 251 alin. 5

58
In cazul declarării nulităţii unei fuziuni – societăţile participante la fuziunea respectivă răspund solidar
pentru obligaţiile societăţii absorbante, născute după ce fuziunea a devenit efectivă, dar înainte ca
hotărârea de declarare a nulităţii să fie publicată;

În cazul declarării nulităţii unei divizări, fiecare dintre societăţile beneficiare răspunde pentru
propriile obligaţii născute după ce divizarea a devenit efectivă, dar înainte ca hotărârea de declarare
a nulităţii să fie publicată.

Transformarea societăţii comerciale.

Este procedeul juridic şi tehnic de schimbare a formei juridice a unei societăţi comerciale.
Transformarea se realizează prin modificarea actului constitutiv în condiţiile art. 204 din Legea nr.
31/1990. Pentru a fi posibliă transformarea trebuie îndeplinite şi condiţiile prevăzute de lege pentru
forma de societate în care se va transforma societatea existentă.

Societatea comercială transformată îşi păstrează calitatea de persoană juridică şi îşi continuă
activitatea într-un cadru juridic nou

Bibliografie.

1. Băcanu, I., Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Bucureşti, 1996

2. Bălan, I., Restructurarea societăţilor comerciale prin fuziune, divizare sau aport parţial de
activ în reglementarea Legii nr. 31/1990, în „Dreptul”, nr. 7/2000

3. Bălan, I., Aportul parţial de activ, supus regimului juridic al divizării societăţii comerciale în
reglementarea Legii nr. 31/1990, republicată, în Revista de drept comercial nr. 11/2000

4. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

5. Scheaua, M., Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată, ed. II,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2002

6. Ţuca, Fl., Creanţe contra acţiunii sau utopia unui proiect, în Revista de drept comercial, nr.
9/1999

59
CAPITOLUL V

DIZOLVAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.

Precizări.

Dizolvarea este procesul de încetare a existenţei unei societăţi comerciale. Ea presupune efectuarea
mai multor operaţiuni care se referă la hotărârea de dizolvare luată de asociaţi şi aducerea ei la
cunoştinţa celor interesaţi.

Dizolvarea priveşte începerea unei proceduri de încetare a societăţii şi nu încetarea efectivă a

existenţei societăţii şi a actului constitutiv însăşi.

Instituţia dizolvării este prevăzută în art. 227-229 şi 237 din LSC. Aceste prevederi indică împrejurările
care duc la dizolvare.

Cauze generale de dizolvare.

Sunt socotite cauze generale de dizolvare acele cauze care duc la dizolvarea societăţii indiferent de
forma de organizare a acesteia, sunt prevăzute în art 227 alin. a-f.

1.Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. Societatea comercială se înfiinţează pe o durată
de timp numită. La expirarea acestui termen dizolvarea operează în temeiul legii fără să fie necesară
o formalitate în temeiul voinţei părţilor consemnate în actul constitutiv. Efectul dizolvării în acest caz
poate fi înlăturat prin prelungirea duratei societăţii, în condiţiile prevăzute de art. 204 din Legea nr.
31/1990. Cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea societăţii, asociaţii trebuie consultaţi cu privire la
eventuala prelungire. În lipsă, oricare asociat poate cere tribunalului efectuarea consultării.

2. Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia. Orice societate se înfiinţează
având o cauză, adică împlinirea obiectivelor stabilite în contract. Odată realizate aceste obiective sau
neputinţa împlinirii lor nu justifică menţinerea societăţii ca subiect de drept distinct.

Imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea lui, sunt chestiuni de fapt şi se dovedesc prin orice
mijloc de probă.

3. Declararea nulităţii contractului de societate.

Nerespectarea cerinţelor legale prev. de art. 56 LSC atrage nulitatea societăţii încât aceasta este
necesar să intre în lichidare. În practică, declararea nulităţii a fost echivalată cu o situaţie de dizolvare
.

4. Hotărârea adunării asociaţilor. Întrucât formarea unei societăţi se bazează pe voinţa asociaţilor, tot
ei sunt aceia care pot hotărî desfiinţarea. Un caz de dizolvare a societăţii comerciale de către
adunarea asociaţilor, care este reglementat de lege, priveşte dizolvarea societăţii înainte de
expirarea termenului fixat pentru durata societăţii este prevăzut în art. 234 din Legea nr. 31/1990:
„Dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa are efect faţă de terţi
numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a”.

60
5. Hotărârea instanţei. Această ipoteză o întâlnim când dizolvarea nu se poate hotărî prin adunarea
asociaţilor. Legea stabileşte că tribunalul dispune în acest sens pentru motive temeinice (ex:
împiedicarea funcţionării societăţii datorită neînţelegerilor grave dintre asociaţi).

6. Falimentul societăţii. Societatea comercială se dizolvă când este supusă procedurii falimentului în
cadrul procedurii insolvenţei. În conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2014, societatea comercială
aflată în insolvenţă este supusă, după caz procedurii reorganizării judiciare sau procedurii
falimentului. Dacă societatea face obiectul procedurii falimentului, patrimoniul societăţii este
lichidat, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor, şi în consecinţă societatea se dizolvă.
Dizolvarea societăţii se pronunţă de către judecătorul-sindic prin încheiere prin care se decide
intrarea în faliment (art. 145 alin. 2 din Legea nr. 85/2014).

7. Situaţii speciale prevăzute de lege sau în actul constitutiv. Prevederile legii menţionează în acest
sens următoarele ipoteze:

Art. 227 lit. g din Legea nr. 31/1990: „alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
societăţii”.

Cazurile de dizolvare-sancţiune sunt reglementate de art. 237 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 31/1990:

„La cererea oricărei persoane interesate, precum şi a oficiului Naţional al Registrului

Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:

- societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni.

- societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale bilanţul contabil sau alte
documente care se depun la oficiul registrului comerţului.

- societatea şi-a încetat activitatea, nu are un sediu social cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu au
domiciliu sau reşedinţa cunoscută, ori sediul social nu îndeplineşte condiţiile necesare.

- societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii .

- societatea nu şi-a depus situaţiile financiare anuale şi, după caz, situaţiile financiare anuale
consolidate, precum şi raportările contabile la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice,
în termenul prevăzut de lege, dacă perioada de întârziere depăşeşte 60 de zile lucrătoare;

- societatea nu şi-a depus la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în termenul
prevăzut de lege, declaraţia că nu a desfăşurat activitate de la constituire, dacă perioada de întârziere
depăşeşte 60 de zile lucrătoare

Căile de dizolvare ale societăţii comerciale.

1. Dizolvarea de drept. Există un singur caz de dizolvare de drept a societăţii: expirarea termenului
pentru durata societăţii. În acest caz nu este necesară nici o manifestare de voinţă a asociaţilor şi nici
publicitate. Dizolvarea operează de îndată ce termenul fixat în contract s-a împlinit. În caz de litigiu,
cel interesat poate cere constatarea dizolvării societăţii.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 314/2001, societăţile comerciale care în termen de 60 de zile de la data
intrării în vigoare a legii, nu-şi vor fi majorat capitalul social la nivelul minim prevăzut de Legea nr.
31/1990 sunt de drept dizolvate şi intră în lichidare pe această dată. Constatarea dizolvării de drept
se face prin încheierea judecătorului delegat, la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale
sau a statului, prin Ministerul Finanţelor Publice cu procedura necontencioasă. Lichidarea societăţii

61
trebuie realizată în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii şi societatea se radiază din oficiu,
din registrul comerţului .

2. Dizolvarea prin voinţa părţilor.

Pentru dizolvare trebuie să se respecte condiţiile legii pentru modificarea actului constitutiv.
Hotărârea asociaţilor, manifestată în cadrul adunării generale , se autentifică, se depune la oficiul
comerţului, după care este trimisă spre publicare în monitorul oficial. Faţă de terţi, efectele dizolvării
se produc numai după 30 zile de la publicarea în monitor.

Este permisă revenirea asupra hotărârii de dizolvare în aceleaşi condiţii de qvorum şi majoritate
cerute de lege pentru adunarea extraordinară. Revenirea este posibilă cât timp nu s-au făcut
repartiţii de active între asociaţi

3. Dizolvarea pe cale judecătorească.

Art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, dispune că în cazul falimentului, dizolvarea se pronunţă de
tribunalul investit cu procedura falimentului.

Oricare asociat poate cere tribunalului, dizolvarea societăţii, pentru motive temeinice (adică,
neînţelegeri grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii). Datorită blocajului care face
imposibilă desfăşurarea activităţii, soluţia unică este dizolvarea şi lichidarea societăţii .

Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a
devenit definitiva art.232 alin (2) Legea nr. 31/1990.

Reguli speciale ce trebuie respectate, în cazurile prevăzute de art 237 din Legea nr. 31/1990, pentru
dizolvarea societăţii:

- diziolvarea se poate cere de orice persoană interesată şi de Oficiul Naţional al Registrului

Comerţului;

- hotărârea tribunalului privind dizolvarea se înregistrează la registrul comerţului, se comunică

direcţiei judeţene a finanţelor publice, se publică în Monitorul Oficial, pe cheltuiala titularilor cererii
de dizolvare. Publicitatea, în cazul mai multor hotărârii de dizolvare a societăţii se va face respectând
prevederile art. 237 alin. 4 din Legea nr. 31/1990.

- în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii, orice persoană interesată poate face numai
apel, împotriva hotărârii (o copie a acestuia se va depune şi la oficiul registrului comerţului în care
este înregistrată societatea);

- societatea intră în lichidare, pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a admis dizolvarea.

- în condiţiile art. 262 şi art. 264 din Legea nr. 31/1990 se numesc lichidatorii. Dacă aceştia nu sunt
numiţi, în termen de 3 luni de la rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, ), Oficiul
Naţional al Registrului Comerţului sau orice persoană interesată poate solicita tribunalului radierea
societăţii din registrul comerţului. (hotărârea se comunică lichidatorului şi se publică în condiţiile
prevăzute în art 237 alin. 71 ).

- dacă judecătorul delegat nu a fost sesizat cu cererea de numire a lichidatorului, în termen de 3 luni
de la expirarea termenului prevăzut de lege, societatea comercială va fi radiată, din registrul
comerţului, prin încheierea judecătorului delegat , pronunţată la cererea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului; ”Încheierea de radiere se înregistrează în registrul comerţului, se comunică

62
persoanei juridice la sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale
finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe cale electronică, şi se afişează pe pagina de
Internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal, în raza căruia societatea îşi are înregistrat sediul”, art. 237 alin. 9 din Legea nr.
31/1990.

- bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului, în condiţiile art. 237 alin.
8 şi 9, revin asociaţilor societăţii.

Efectele dizolvării.

1. Interdicţia unor operaţiuni comerciale noi.

Această interdicţie este impusă directorilor, administratorilor, directoratului care nu mai pot angaja
operaţiuni comerciale noi. Din acest moment, societatea nu poate decât să continue realizarea
operaţiunilor aflate în curs. Nerespectarea acestei reguli atrage răspunderea personală a
administratorului vinovat. Această interdicţie se aplică din ziua expirării termenului fixat pentru
durata societăţii, de la data adunării asociaţilor sau de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

2. Deschiderea procedurii de lichidare.

Consiliul de administraţie/ directoratul are obligaţia de a convoca adunarea asociaţilor care urmează
să desemneze lichidatorii.

Este posibil totuşi, ca dizolvării să nu-i urmeze operaţiunile de lichidare (în caz de fuziune sau divizare
a societăţii). Avem o situaţie de excepţie care nu înlătură însă principiul general.

Bibliografie

1. Băcanu, I., Reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, în Revista de drept

comercial nr. 7-8/2001

2. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

3. Dec.civ. din 29.11.1928 Trib. Ilfov, S.com.,Pandectele române, 1930, II, p.181, practică
citată de St.D.Cărpenaru, Drept comercial român,Buc.1998

4. R.N. Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii comerciale pentru neînţelegeri grave între
asociaţi, în „Revista de drept comercial”, nr. 2/1998

5. Savin, Ana., Leşe, R.,Căpăţână, O., Probleme referitoare la dizolvarea unor societăţi
comerciale, în „Revista de drept comercial”, nr. 3/1998

6. Scheaua, M., Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată, ed. II.
Editura Rosetti, Bucureşti, 2002

63
CAPITOLUL VI

LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.

Precizări.

Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de Legea nr. 31/1990, precum şi
de regulile stabilite în actul constitutiv al societăţii, dacă nu sunt incompatibile cu lichidarea .

Lichidarea societăţilor constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop încetarea calităţii de
persoană juridică a acestora. Operaţiunile au ca scop finalizarea actelor juridice aflate în derulare,
încasarea creanţelor, transformarea bunurilor în numerar, plata datoriilor şi împărţirea activului net
între asociaţi .

Principiile lichidării societăţilor.

1. Păstrarea personalităţii juridice pe durata lichidării. Societatea continuă să beneficieze de

personalitate juridică dar numai pentru nevoile lichidării. Art. 233 alin. 4 din Legea nr.31/1990,
dipune: „Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la
terminarea acesteia”. Acest principiu a fost impus de necesităţi practice: operaţiunile de lichidare
presupun raporturi juridice cu terţii, raporturi care nu pot exista dacă societatea dizolvată nu este
socotită subiect de drept distinct.

Din acest principiu rezultă unele consecinţe practice:

- societatea îşi păstrează atributele de identificare. Toate actele emanând de la societate trebuie să
arate că aceasta este în lichidare (Legea nr. 31/1990, art. 252 alin. 5);

- societatea îşi păstrează patrimoniul distinct de cel al asociaţilor.

- organele societăţii nu-şi încetează activitatea, suportând însă unele modificări în atribuţii şi în modul
în care şi le exercită (Pentru desfăşurarea operaţiunilor de lichidare, adunarea asociaţilor stabileşte
lichidatorii şi puterile acestora, pînă la intrarea lor în funcţie, administratorii, directorii/ membrii
directoratului îşi continuă mandatul, fără a putea efectua operaţiuni comerciale noi, din momentul
dizolvării. Cenzorii îşi continuă activitatea de control asupra gestiunii şi exercită control asupra
activităţi8i lichidatorilor. Dacă societatea pe acţiuni este administrată potrivit sistemului dualist,
lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul sub controlul consiliului de supraveghere) .

2. Lichidarea se face în interesul asociaţilor. Această regulă cu valoare de principiu face să se

deosebească lichidarea obişnuită de lichidarea ce urmează dizolvării prin procedura falimentului. De
aici rezultă următoarele:

- lichidarea poate fi cerută numai de asociaţi, nu şi de creditori.

- lichidatorii şi puterile lor nu vor putea fi stabiliţi decât de asociaţi.

64
- legea permite asociaţilor să stabilească prin actul constitutiv reguli proprii de lichidare.

3. Lichidarea este obligatorie şi nu facultativă. Dizolvarea are ca efect deschiderea procedurii

lichidării. De aici deducem că lichidarea este obligatorie pentru că societatea nu poate rămâne în
stadiul existent după dizolvare. Numai prin excepţie se admite derularea altor proceduri decât
lichidarea după dizolvare.

Acest principiu protejează indirect pe terţi care trebuie să ştie precis care este situaţia juridică a unui
subiect de drept cu care sunt în relaţii de afaceri.

Modificări produse în structura societăţii ca efect al începerii procedurii lichidării.

1. Modificarea obiectului şi scopului societăţii. Odată cu dizolvarea, societatea nu mai poate să-şi
desfăşoare activitatea în condiţiile iniţiale. Orice acţiune este subordonată exigenţelor lichidării .

Obiectul societăţii se restrânge: se pot efectua numai acele operaţiuni care duc la finalizarea
lichidării.

Toate actele ce emană de la o societate aflată în lichidare trebuie să facă menţiuni despre această
situaţie juridică pe ele. Activitatea nu mai urmăreşte realizarea de profit, ci numai lichidarea.

2. Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii.

Lichidarea nu se gestionează de către administratori ci de către lichidatori , persoane numite în

condiţiile legii de către adunarea asociaţilor. Potrivit art. 252 alin 2 din Legea nr. 31/1990, „Numai
după îndeplinirea formalităţilor de la alin. 1, lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul
comerţului şi vor exercita această funcţie”

3. Predarea gestiunii societăţii.

Lichidatorii preiau gestiunea de la administratori pe bază de documente de predare-primire.

Ei fac împreună un inventar şi încheie un bilanţ, activităţi prin care se constată starea patrimoniului.
În caz de neînţelegeri, fiecare din părţi poate cere instanţei lămurirea situaţiei.

În societăţile de capitaluri administratorii trebuie să prezinte lichidatorilor o dare de seama asupra

gestiunii pe perioada dintre data ultimului bilanţ şi data începerii lichidării. Lichidatorii pot fi de acord
cu darea de seamă sau pot face contestaţie la instanţă.

Dacă unii administratori sunt numiţi lichidatori, darea de seamă trebuie adusă la cunoştinţa
acţionarilor, va fi depusă la registrul comerţului şi se va publica în monitorul oficial împreună cu
bilanţul de lichidare.

Acţionarii nemulţumiţi pot face opoziţie la instanţă în 15 zile de la publicarea dării de seamă.

Pe baza inventarului şi bilanţului, lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul,

registrele şi actele societăţii.

Lichidatorii întocmesc obligatoriu un registru în care se consemnează cronologic operaţiile de

lichidare.

Statutul lichidatorului.

65
Statutul juridic al lichidatorului este reglementat prin OUG nr. 86/2006 privind organizarea activităţii
practicienilor în insolvenţă, republicata.

Sunt lichidatori persoanele numite să organizeze şi să conducă operaţiunile de lichidare.

Pot fi lichidatori orice persoană fizică sau juridică (prin reprezentanţi). Lichidatorii trebuie să fie
autorizaţi în acest sens, în condiţiile legii.

Ei sunt numiţi prin hotărârea adunării asociaţilor, adunare întrunită în condiţii statutare. Vor putea fi
numiţi şi de către instanţă, la cererea oricăruia dintre asociaţi şi administratori, dacă nu sunt întrunite
condiţiile pentru numirea lor prin voinţa părţilor.

Hotărârea părţilor sau a instanţei de numire a lichidatorilor se înregistrează şi se publică. Lichidatorii

vor depune semnături la registrul comerţului.

Potrivit legii, (art.253 alin. 2 din Legea nr. 31/1990) lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi
administratorii, respeciv membrii directoratului.

Deci, lichidatorii sunt socotiţi mandatari ai societăţii. Mandatul lor are un conţinut legal şi
contractual.

Lichidatorii îşi îndeplinesc sarcinile sub controlul cenzorilor, ori după caz, al consiliului de
supraveghere ( a asociaţilor, când nu există numiţi cenzori).

Lichidatorii au următoarele puteri:

- să execute şi să termine operaţiile de comerţ referitoare la lichidare;

- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;

- să vândă prin licitaţie publică bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii;

- să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice alte

acte necesare lichidării;

- să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării.

- sa faca tranzactii;

Lichidatorii poartă aceeaşi răspundere ca şi administratorii/ membrii directoratului. Regulile privind

răspunderea administratorilor se aplică corespunzător şi pentru lichidatori. Lichidatorii răspund
pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din împuternicirile asociaţilor – răspundere civilă
contractuală, şi pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite prin legea societăţilor comerciale
(răspundere civilă delictuală sau răspundere penală.

Derularea lichidării.

1. Lichidarea activului presupune transformarea bunurilor societăţii în bani. Lichidatorii pot să vândă
prin licitaţie publică imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii. Bunurile imobile ş mobile ale
societăţii trebuie transformate în bani pentru a satisface creanţele creditorilor sociali şi împărţirii
restului între asociaţi .

2. Încasarea creanţelor se face la scadenţă conform obligaţiilor asumate.

66
Dacă sumele încasate din vânzarea bunurilor şi din valorificarea creanţelor nu sunt suficiente pentru
plata creditorilor lichidatorii vor cere sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau nu au
efectuat integral vărsămintele. Lichidatorii vor urmări întâi pe debitorii pentru vărsămintele
neefectuate şi apoi pe cei care au o răspundere nelimitată .

3. Lichidarea pasivului, adică plata datoriilor societăţii. Plata se face din fondurile rezultate prin
lichidarea activului sau din sume împrumutate în condiţiile legii, ori din banii personali ai
lichidatorilor (ei vor avea dreptul la restituirea sumelor achitate debitorilor).

Plata datoriilor se face la scadenţă şi integral.

Creditorii pot să exercite contra lichidatorilor acţiunile ce rezultă din creanţele ajunse la termen,
până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii.

În subsidiar vor avea acţiune contra asociaţilor pentru sumele datorate din valoarea subscrierilor.
Această acţiune este socotită de doctrină ca o măsură excepţională în favoarea creditorilor sociali, o
acţiune ce derogă de la regulile de drept comun privind acţiunea oblică .

Tot în subsidiar, creditorii acţionează pe asociaţii care răspund nelimitat.

Drepturile cuvenite asociaţilor din lichidarea societăţii.

Asociaţii sunt îndreptăţiţi să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii şi să

primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nerestituite. Plata acestor drepturi
este permisă numai după ce au fost achitate toate datoriile sociale şi dacă a mai rămas un sold activ.
Lichidatorii vor fi obligaţi la finalizarea operaţiunilor de lichidare să încheie un bilanţ final şi să facă
propuneri pentru împărţirea activului net.

Bilanţul final de lichidare şi proiectul de repartizare vor fi aduse la cunoştinţa asociaţilor, în

conformitate cu prevederile art. 263 alin. 1 şi alin 11 din Legea nr. 31/1990: „După terminarea
lichidării societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, lichidatorii
trebuie să întocmească situaţia financiară şi să propună repartizarea activului între asociaţi. Situaţia
financiară semnată de către lichidatori se înaintează spre a fi înregistrată şi publicată pe pagina de
internet a oficiului registrului comerţului”. În cazul socităţilor pe acţiuni, potrivit art. 268 alin 2 din
lege, situaţia financiară, semnată de lichidatori, se va depune, pentru a fi menţionată, la oficiul
registrului comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie în 15 zile de la notificarea situaţiei financiare de lichidare şi a
proiectului de repartizare, respectiv în 30 de zile de la data publicării în Mnitorul Oficial. După
expirarea termenului sau după judecarea opoziţiei, pe baza propunerilor de repartizare aprobate,
asociaţii vor încasa sumele de bani ce li se cuvin. Dacă sumele nu se încasează în termen de două luni
de la publicare, ele se depun la CEC în contul beneficiarilor.

Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare înaintea
achitării creditorilor (art.256 alin. 1 LSC). Prin excepţie, se prevede că asociaţii pot cere lichidatorilor
ca sumele reţinute să fie depuse la Casa de Economii şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. ori la o bancă
sau la una dintre unităţile acestora şi să se facă repartizarea asupra acţiunilor sau părţilor sociale,
chiar în timpul lichidării, dacă, în afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor
societăţii, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai rămâne un disponibil de cel puţin 10% din
cuantumul lor.

67
Creditorii societăţii pot face opoziţie la instanţă împotriva deciziei lichidatorilor de a face plăţi
anticipate către asociaţi.

În cazuri excepţionale, se admite ca bunurile societăţii să fie împărţite între asociaţi. Această ipoteză
este posibilă dacă prin actul constitutiv părţile au convenit ca anumite bunuri să nu se vândă prin
licitaţie. Dacă lichidatorii probează că fondurile de care dispun nu acoperă pasivul exigibil al societăţii
comerciale, ei trebuie să receară asociaţilor care răspund nelimitat sau, acelora care nu au vărsat
integral vărsămintele.

Într-o asemenea ipoteză se aplică regulile privind contractul de societate civilă. Art.1948 C.civ.
prevede că la împărţirea averii societăţii între asociaţi se aplică regulile privitoare la împărţirea
bunurilor proprietate comuna. Deci, în acest caz, se aplică regulile partajului completate de cele
privitoare la repartizarea activului net între asociaţi.

Închiderea lichidării.

Procedura lichidării este socotită încheiată după plata creditorilor şi finalizarea operaţiunilor de
repartizare a activului net între asociaţi.

Persoana juridică va dispărea ca subiect de drept şi lichidatorii trebuie să îndeplinească procedurile

privind radierea societăţii şi depunerea registrelor pentru păstrare.

Radierea se face în 15 zile de la ultimul act de lichidare. Societatea pierde personalitatea juridică
numai la radiere.

Registrele societăţilor de persoane şi ale SRL-urilor rămân în păstrare la unul din asociaţi desemnat
prin vot.

Registrele societăţilor de capitaluri se depun la registrul comerţului devenind documente publice,

putând fi consultate de orice persoană interesată, cu autorizarea prealabilă a judecătorului delegat.

Toate registrele se păstrează cinci ani de la data depunerii lor.

După închiderea lichidării asociaţii cu răspundere nelimitată pot fi urmăriţi de către creditorii sociali
pentru creanţe neavute în vedere la operaţiunile de lichidare.

Ceilalţi asociaţi nu mai pot fi urmăriţi după închiderea lichidării, chiar dacă creditorul neglijent va
suferi o pagubă prin nerealizarea creanţei sale. După terminarea lichidării persoana juridică a
dispărut şi societatea nu mai poate fi urmărită .

Bibliografie.

1. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

2. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929

68
3. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol II. Societăţile comerciale, Editura Soccec, Bucureşti,
Bucureşti, 1948,

CAPITOLUL VII

SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

Noţiunea şi caracterele juridice.

Societatea în nume colectiv (SNC) este forma tipică a societăţilor de persoane .

Societatea în nume colectiv este societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a
două sau mai multe persoane ce pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate
comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale .

Ea are următoarele caractere juridice:

- se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor, asocierea are un caracter intuitu personae, care
determină particularităţile funcţionării societăţii;

- capitalul social este divizat în părţi de interes ce nu sunt repre¬zen¬tante prin titluri. Părţile de
interes sunt, în principiu, netransmisibile.

- obligaţiile societăţii sunt garantate de patrimoniul social şi prin răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor.

Asociaţii nu trebuie să fie comercianţi. Ei exercită comerţul pentru societate şi nu în nume propriu.
Deci, prin participarea lor la constituirea unei societăţi în nume colectiv nu dobândesc calitatea de
comerciant.

Particularităţi ale constituirii societăţii în nume colectiv.

Pentru a înfiinţa o astfel de societate se urmează căile obişnuite de înfiinţare ale unei societăţi. În
continuare vom preciza numai elementele specifice înfiinţării acestui tip de societate.

Asociaţii pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Se pun probleme în legătură cu calitatea de
asociat în nume colectiv a societăţilor în care asociaţii au o răspundere limitată.

Literatura a arătat că nu există o incompatibilitate între răspunderea limitată pentru obligaţiile

sociale a participanţilor la contractul de asociere într-o societate cu răspundere nelimitată şi
răspunderea specifică a asociaţilor din această societate .

Incompatibilitatea este numai aparentă. În realitate, în calitate de asociat într-o societate în nume
colectiv, societăţile cu răspundere limitată vor răspunde pentru obligaţiile sociale în condiţiile

69
prevăzute de lege pentru orice asociat în nume colectiv. Adică, societatea-asociat, va răspunde
nelimitat cu întregul său patrimoniu. Răspunderea limitată se referă la răspunderea asociaţilor din
societatea care va intra apoi ca subiect de drept distinct într-o societate nume colectiv.

Firma societăţii trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia din asociaţi cu menţiunea “societate în
nume colectiv”. Dacă numele unei persoane străine de societate figurează cu acordul său în firma
societăţii nume colectiv, ea devine răspunzătoare nelimitat şi solidar de obligaţiile sociale.

Legea nu stabileşte plafon pentru capitalul social sau subscris. Părţile, sunt libere să indice mărimea
capitalului după nevoile societăţii ce se va înfiinţa. Este necesar însă, să se precizeze data când se
varsă capitalul subscris.

Contractul va indica aportul fiecărui asociat precum şi cota din capitalul social ce se cuvine fiecăruia.

Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 „Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se
constituie prin contract de societate.....”.

Formalităţile care trebuie îndeplinite sunt: întocmirea contractului de societate; înregistrarea şi

autorizarea funcţionării societăţii. De la data înregistrării în registrul comerţului, societatea în nume
colectiv devine persoană juridică şi dobândeşte calitatea de comerciant.

Funcţionarea societăţii.

Legea nu instuţionalizează adunarea generală a asociaţilor. Totuşi, literatura consideră că asociaţii

împreună vor decide asupra problemelor esenţiale .

Deciziile se iau prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, în
următoarele cazuri:

- alegerea unuia sau mai multor administratori, stabilirea puterii lor, durata însărcinării, remuneraţia.

- revocarea administratorilor, limitarea puterii lor, (excepţie face cazul când administratorii sunt
numiţi prin contractul de societate).

- rezolvarea divergenţelor dintre administratori.

- introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor.

- aprobarea bilanţului societăţii.

În toate celelalte cazuri, deciziile se iau prin voinţa unanimă a asociaţilor.

Votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social, dacă în contract nu se dispune altfel.

Asociatul care într-o operaţie determinată are pe cont propriu interese contrare societăţii, nu poate
lua parte la deliberare sau decizie privind această operaţie. Dacă nu se respectă interdicţia, asociatul
răspunde pentru pagubele cauzate societăţii.

Hotărârea asociaţilor contrară contractului şi legii poate fi atacată la instanţă .

Administrarea societăţii se face printr-un administrator sau mai mulţi, asociaţi sau neasociaţi,
persoane fizice sau persoane juridice, numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de către asociaţi.

70
Când prin contract sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii pot stabili ca ei să lucreze individual
sau împreună. Dacă lucrează împreună, deciziile se iau în unanimitate. În caz de divergenţă hotărăsc
asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Dacă nu se stabilesc reguli de lucru pentru administratori, fiecare poate lucra individual. Dacă se ia
iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele operaţiilor obişnuite pe care le face societatea, el trebuie
să încunoştinţeze pe ceilalţi administratori. Dacă există opoziţie, hotărăsc asociaţii ce reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.

Dacă în contract nu se prevede altfel, societatea este reprezentată de fiecare administrator.

Controlul gestiunii societăţii se face de către asociaţii care nu sunt administratori.

Statutul asociaţilor.

Drepturile asociaţilor.

- dreptul de a participa la deliberări şi luarea deciziilor. Acest drept este interzis celui care are
interese contrare cu cele ale societăţii.

- dreptul la dividende

- dreptul de a folosi fondurile societăţii. Limita fondurilor ce pot fi folosite se stabilesc prin contract.
Nerespectarea limitei atrage răspunderea celui vinovat. Contractul poate permite asociatului să
folosească sume de bani pentru cheltuieli particulare.

- dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Obligaţiile asociaţilor.

- obligaţia de a efectua aportul promis. Nerespectarea obligaţiei atrage răspunderea pentru

prejudiciul cauzat societăţii. În cazul aportului în numerar se vor plăti şi dobânzi. Nesocotirea
obligaţiei poate duce la excludere. Dacă aportul constă într-o creanţă şi plata acesteia nu s-a putut
obţine prin urmărirea debitului, asociatul răspunde pentru suma datorată cu dobânzi şi va plăti
despăgubiri.

- obligaţia de a nu aduce atingere patrimoniului social. Cel ce foloseşte fără drept bunurile şi creditul
societăţii, trebuie să repare paguba cauzată: să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat din
întrebuinţare şi să plătească despăgubiri. Totodată poate fi exclus din societate.

- obligaţia de a nu face concurenţă societăţii. El nu poate avea calitatea de asociat cu răspundere

nelimitată într-o societate concurentă sau având acelaşi obiect, precum şi să efectueze operaţiuni în
contul său sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau în unul asemănător. Interdicţia poate fi ridicată
prin acordul celorlalţi. Nerespectarea obligaţiei justifică excluderea şi solicitarea de despăgubiri.

Răspunderea asociaţilor pentru nerespectarea obligaţiilor sociale

Ca orice persoană juridică societatea în nume colectiv asumă obligaţii proprii în raporturile cu terţii şi
răspunderi cu întregul patrimoniu pentru îndeplinirea lor.

Legea nr. 31/1990, art. 85 dispune: „Asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile
îndeplinite în numele societăţii de persoane care o reprezintă”

71
Pentru aceleaşi obligaţii însă sunt răspunzători şi asociaţii, nelimitat şi solidar.

Această răspundere are un caracter subsidiar . Adică, creditorii societăţii se pot îndrepta contra
asociaţilor numai dacă societatea nu plăteşte creanţa în 15 zile de la punerea în întârziere.

Regulile care instituie o astfel de răspundere sunt imperative. Asociaţii nu pot conveni altfel.

Cesiunea părţilor de interes.

În schimbul aportului lor, asociaţii dobândesc părţi de interes. Ele incorporează anumite valori
patrimoniale şi pot fi transmise în condiţiile legii.

Se discută dacă este posibilă cesiunea acestor valori, deoarece o astfel de cesiune presupune
transmiterea calităţii de asociat într-un raport juridic ce se întemeiază pe un contract intuitu
personae.

Cesiunea părţii de interes are un caracter restrictiv. Legea prevede că ea este posibilă dacă este
permisă prin contractul de societate. Cesiunea este posibilă şi prin acordul tuturor asociaţilor, acord
exprimat uleterior încheierii contractului de societate .

Cesiunea părţii de interes este o formă specifică de cesiune de creanţă. Ea presupune încheierea unui
contract prin care cedentul transmite în schimbul unui preţ partea de interes către cesionar.
Contractul este consensual. Însă, datorită faptului că aduce un nou partener în contractul de
societate, (ce presupune o modificare a actului constitutiv) ca să se producă efecte depline el trebuie
întocmit în formă autentică. De asemenea, este necesar să se facă formalităţile de publicitate:
notificarea cesiunii şi înscrierea în registrul comerţului, de la această dată cesiunea părţii de interes
va produce efecte faţă de terţi.

Ca efect al cesiunii, cesionarul devine asociat în societatea în nume colectiv.

Totuşi, cesiunea nu liberează pe cedent de ceea ce mai datorează societăţii ca aport la capital. De
asemenea, cedentul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru operaţiile făcute de societate anterior
cesiunii. Dacă la data cesiunii există anumite operaţii în curs de executare, cedentul este ţinut să
suporte consecinţele până la finalizarea acestor operaţii.

Retragerea din societate.

Retragerea presupune o ieşire voluntară a asociatului din societate. El va avea dreptul la partea sa de
interes şi, prin urmare capitalul social se reduce corespunzător.

Asociatul se poate retrage în următoarele situaţii:

- când acest lucru este prevăzut în actul constitutiv.

- cu acordul celorlalţi asociaţi.

- prin hotărârea instanţei. Această ipoteză are în vedere situaţia când nu se realizează acordul
unanim pentru retragere. Instanţa trebuie să aibe în vedere “ motive temeinice pentru a dispune
retragerea asociatului “.

Ca urmare a retragerii, asociatul pierde calitatea de asociat. Drepturile sale se stabilesc prin acordul
asociaţilor. În caz de neînţelegere, va dispune instanţa.

72
Dacă societatea este constituită numai din doi asociaţi, retragerea face ca societatea să rămână cu un
singur asociat, fapt ce duce la dizolvare. Efectul nu se produce dacă se hotărăşte transformarea într-o
societate cu răspundere limitată, cu asociat unic.

Prin retragere societatea suferă o modificare a actului constitutiv iniţial.

Excluderea asociaţilor.

Măsura excluderii din societate este văzută ca o sancţiune aplicată asociatului ce nu-şi îndeplineşte
obligaţiile şi un mijloc pentru salvarea existenţei acesteia. Legea indică cazurile de excludere din
societate. Literatura consideră că enumerarea este numai exemplificativă .

Sunt socotite temeiuri de excludere următoarele fapte:

- neefectuarea aportului;

- supunerea asociatului procedurii insolvenţei sau incapacitatea asociatului;

- imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii şi săvârşirea unor acte de

concurenţă.

- săvârşirea de către asociatul-administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate.

- exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziţiei împotriva hotărârii de prelungire a

duratei societăţii.

Excluderea se dispune prin hotărâre judecătorească, la cererea societăţii sau a oricărui asociat.
Cererea societăţii de excludere trebuie să se bazeze pe hotărârea tuturor asociaţilor, mai puţin a
celui în cauză. Hotărârea de excludere se înregistrează şi se publică. Prin hotărâre, instanţa va
dispune şi asupra structurii participării la capitalul social.

Cel exclus din societate pierde calitatea de asociat .

El va avea dreptul la profit şi va suporta pierderile până în ziua excluderii. Nu va putea însă cere
lichidarea lor până ce acestea nu vor fi repartizate conform prevederilor contractului.

Asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părţii sale de interes. Totuşi, asociatul nu are dreptul la
o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea
acesteia .

Pentru operaţii în curs de executare cel exclus va suporta consecinţele şi nu va putea retrage partea
ce i se cuvine decât după finalizarea acelei operaţii. Asociatul exclus este obligat faţă de terţi pentru
toate operaţiile făcute de societate până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere .

Cauze speciale de dizolvare a societăţii.

Societatea nume colectiv se dizolvă şi dacă, datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii,
decesului unuia din asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, art. 229 alin. 1 din Legea nr.
31/1990. „Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.

73
În aceste cazuri societatea nu se dizolvă dacă există clauze, consemnate în actul constitutiv de
continuare cu moştenitorii care consimt la aceasta (art. 230 din lege); sau dacă, asociatul rămas
hotărăşte continuarea sub forma unei societăţi cu răspundere limitată (art. 229 alin. 2 din Legea nr.
31/1990) . „Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii
sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic”.

Bibliografie

1. Căpăţână, O., Societăţile comerciale, Bucureşti, 1996

2. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

3. Costin, M., Jeflea, Corina Aura., Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1995

4. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929, vol I

5. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol II. Societăţile comerciale, Editura Soccec,
Bucureşti, Bucureşti, 1948

6. Normele metodologice probate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1078/2003,
publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 586/15.08.2003

7. Şelaru, C.S., Consideraţiuni referitoare la posibilitatea excluderii asociaţilor, Revista de

drept comercial, nr. 4/1995

8. Turcu, I., Dreptul afacerilor, Iaşi, 1992

CAPITOLUL VIII

SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

Noţiune. Caractere juridice.

Societatea în comandită simplă este societatea constituită prin asocierea a două sau mai multor
persoane, care pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială în scopul
împărţirii beneficiilor şi în care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar,
asociaţii comanditaţi, sau în limita aportului lor, asociaţii comanditari .

74
Această societate are următoarele caracteristici:

- asocierea se bazează pe încrederea deplină a asociaţilor. Contractul de societate este intuitu

personae.

- capitalul social este divizat în părţi de interes ce nu sunt reprezentate prin titluri.

- răspunderea pentru obligaţiile sociale diferă: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar; comanditarii
răspund în limita aportului lor.

În principiu, societatea în comandită simplă este guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea în nume
colectiv. Există însă câteva reguli speciale pentru această formă societară .

Constituirea societăţii.

Societatea în comandită simplă se constituie urmând regulile înscrise în art .7 din LSC: se încheie un
contract de societate în formă autentică, se înregistrează la registrul comerţului, se publică în
monitorul oficial.

Asociaţi pot fi persoane fizice sau persoane juridice. În mod obligatoriu trebuie să existe un
comanditat şi un comanditar. Contractul trebuie să precizeze din ce categorie face parte fiecare
asociat.

Denumirea societăţii trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi menţiunea
“societate în comandită”. Comanditarul nu poate figura în denumire.

Calitatea de administrator o vor avea numai comanditaţii.

Funcţionarea societăţii.

Nici această societate nu are instituţionalizată o adunare generală a asociaţilor. Probleme esenţiale
vor fi de competenţa adunării asociaţilor, comanditaţi şi comanditari.

Deciziile se iau ca în cazul societăţii nume colectiv. Legea indică (art.90 LSC) deciziile ce se iau prin
votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Adică,

- alegerea unuia sau mai multor administratori şi revocarea lor;

- rezolvarea divergenţelor dintre administratori;

- aprobarea bilanţului societăţii;

- stabilirea răspunderii administratorilor.

Ca şi în societatea nume colectiv, asociaţii trebuie să-şi declare contrarietatea de interese şi să nu ia

parte la deciziile privind operaţiunile contrare intereselor societăţii.

Votul se exercită proporţional cu participarea la capitalul social. Instanţa poate anula hotărârea
adunării asociaţilor contrare legii sau contractului.

Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.

Comanditarii sunt excluşi de la administrare. Se consideră că această prevedere este în interesul

terţilor, deoarece comanditarii răspund limitat pentru obligaţiile sociale.

75
Comanditarii au dreptul să participe la numirea şi revocarea administratorilor. De asemenea, au
dreptul să acorde autorizare administratorilor pentru operaţiile ce depăşesc puterile lor.

Modul de lucru al administratorilor este identic cu cel în societăţile în nume colectiv. De asemenea,
regulile societăţii nume colectiv sunt valabile şi în legătură cu reprezentarea societăţii în comandită
simplă.

În anumite condiţii, comanditarii pot face operaţii pe seama societăţii. Astfel, comanditarul poate
încheia operaţii pe baza unei procuri speciale pentru operaţii determinate, dată de reprezentanţii
societăţii şi înregistrată în registrul comerţului. Pentru operaţiunile făcute comanditarul răspunde
nelimitat şi solidar faţă de terţi.

Drepturile asociaţilor diferă, în funcţie de calitatea pe care o au:

- există drepturi comune tuturor asociaţilor (de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor, dreptul
la dividende, dreptul la restituire a valorii aportului la dizolovarea şi lichidare societăţii);

- comanditaţii pot folosi fondurile societăţii, pot îndeplini sarcinile de administrator, pot fi salariaţi ai
societăţii (îndelinind anumite funcţii: ex: contabil casier , dar numai dacă nu intră în raporturi juridice
cu terţii (administraţia externă) ;

- comanditarii au drept de supraveghere şi control în societate (art. 89 alin. 2 şi 3 LSC). Scopul

prevederilor legale este de a sublinia că asociaţii comditaţi nu sunt excluşi de la supravegherea şi
controlul gestiunii .

Toţi asociaţii au obligaţia de a efectua aportul social, încălcarea oligaţiei atrage răspunderea şi chiar
excluderea asociatului, art. 65 alin. 2, respectiv, art. 217 lit. a din Legea nr. 31/1990, şi de a nu aduce
atingere patrimoniului societăţii.

Comanditaţii au obligaţia de a nu face concurenţă societăţii, obligaţie ce nu cade în sarcina

comanditarilor.

Comanditaţii răspund nelimitat, solidar şi subsidiar pentru datoriile societăţii. Deci, comanditaţii au
răspundere similară cu cea a asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Comanditarii au o
răspundere limitată pentru datoriile sociale (în limita aportului social subscris).

Regulile de cesiune a părţilor sociale, de retragere din societate, de excludere, de dizolvare şi

lichidare specifice societăţii în nume colectiv sunt aplicabile şi pentru societatea în comandită simplă .

Regulile de dizolvare şi lichidare a societăţii în comandită simplă sunt prevăzute în art. 227 şi 237 din
Legea nr. 31/1990.

Cazurile speciale de dizolvare a societăţii în comandită simplă sunt prevăzute în art. 229 din Legea nr.
31/1990: „(1) Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.(2) Se exceptează cazul când în actul constitutiv există
clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei
societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.(3) Dispoziţiile alineatelor
precedente se aplică şi societăţilor în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, dacă acele cauze
privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar”.

Potrivit prevederilor art. 230 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, dacă un asociat comanditat decedează şi
dacă nu există convenţie contrară, societatea trebuie să plătească partea ce se cuvine moştenitorilor,

76
după ultimul bilanţ contabil aprobat, în termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului, în
afară de cazul când moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în această calitate.

Bibliografie

1. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

2. Costin, M., Jeflea, Corina Aura., Societăţile comerciale de persoane, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1995

3. Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol II. Societăţile comerciale, Editura Soccec,
Bucureşti, Bucureşti, 1948

CAPITOLUL IX

SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ.

Noţiune. Caractere.

Societatea cu răspundere limitată este societatea ce se constituie, pe baza deplinei încrederi, de

două sau mai multe persoane ce pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitatea
comercială, în vederea împărţirii profitului şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului
lor .

Această societate are următoarele caractere:

- asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea având un caracter intuitu personae.

- capitalul social este divizat în părţi sociale, nereprezentate prin titluri negociabile.

- asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.

Legea reglementează societatea cu răspundere limitată cu asociat unic. O persoană fizică sau juridică,
printr-o manifestare unilaterală de voinţă, poate constitui o societate comercială în care va fi
deţinătorul tuturor părţilor sociale . Art. 13 din Legea nr. 31/1990 dipune: „In cazul în care, într-o
societate cu răspundere limitată, părţile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în calitate de
asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit prezentei legi, adunării generale. Dacă
asociatul unic este administrator, îi revin şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această calitate. În
societatea care se înfiinţează de către un asociat unic,valoarea aportului în natură va fi stabilit pe
baza unei expertize de specialitate”.

Nu este permisă unei persoane să înfiinţeze mai multe societăţi în care este asociat unic. De
asemenea, o societate de acest fel, nu poate constitui la rândul său o altă societate cu răspundere
limitată cu un asociat unic . Dacă nu se respectă aceste interdicţii, Ministerul Finanţelor poate cere
dizolvarea judecătorească a societăţii înfiinţate nelegal.

77
Constituirea societăţii.

Pentru constituirea societăţii cu răspundere limitată trebuiesc îndeplinite anumite condiţii.

- este necesară întocmirea actului constitutiv (contract şi statut, în societăţile pluripersonale; statut în
societăţile unipersonale), în formă autentică.

Contractul de societate, precum şi statutul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic trebuie să
cuprindă elementele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 31/1990.

- asociaţi pot fi orice persoane fizice sau juridice, respectându-se restricţiile impuse pentru societatea
unipersonală. Fiind vorba de o societate intuitu personae, legea limitează la 50 numărul maxim de
asociaţi.

- firma societăţii se compune dintr-o denumire fantezistă însoţită de menţiunea “societate cu

răspundere limitată” sau “SRL”.

- capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei. Potrivit prevederilor art. 91.din lege: „...şi societatea
cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul social subscris”.
Pentru protecţia terţilor, legea impune ca înainte de a se începe operaţiunile comerciale, capitalul să
fie vărsat integral.

- contractul trebuie să prevadă aportul fiecărui asociat în numerar sau în natură. Nu sunt permise
prestaţiile în muncă şi creanţele ca aport social. În prezent nu mai sunt impuse plafoane pentru
diferitele feluri de aporturi permise. Valoarea şi modul de evaluare a bunurilor, aduse ca aport în
natură, trebuie menţionate în contractul de societate.

- capitalul social se divide în părţi sociale cu o valoare nominală egală ce nu poate fi mai mică de 10
lei. Părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile. Nerespectarea acestei ultime
interdicţii este infracţiune. De asemenea, contractul indică numărul părţilor sociale şi repartizarea lor
între asociaţi. Numărul părţilor sociale cuvenite fiecăruia este proporţional cu cota de participare.

- actul constitutiv se înmatriculează şi se publică.

Funcţionarea societăţii.

Adunarea asociaţilor. Legea prevede adunarea asociaţilor ca un organism cu competenţă generală de

deliberare şi decizie, ce are puterea să hotărască în toate problemele esenţiale ale societăţii.

Ea se convocă cel puţin o dată pe an şi ori de câte ori este necesar, de către administratori.
Convocarea o poate face şi un asociat (un număr de asociaţi), ce reprezintă cel puţin o pătrime din
capitalul social, precum şi cenzorii când administratorii nu-şi îndeplinesc obligaţia convocării.

Principalele atribuţii ale adunării generale a asociaţilor sunt precizate în art. 194 alin. 1 din Legea nr.
31/1990:

a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;

b) să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de

activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter
obligatoriu, potrivit legii;

78
 c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,
desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;

d) să modifice actul constitutiv.

Dacă în actul constitutiv se prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de

acord cu modificările aduse acestuia, se aplică dispoziţiile art. 224 şi 225 din lege.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic obligaţiile, menţionate mai sus, sunt
exercitate de asociatul unic, care trebuie să consemneze în scris orice decizie adoptată.

Pentru luarea hotărârilor legea cere o dublă majoritate: o majoritate în numărul asociaţilor şi o
majoritate în numărul părţilor sociale (capital). Neobţinerea dublei majorităţi justifică convocarea
unei noi adunări care poate decide oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea de capital reprezentată
de asociaţii prezenţi (hotărârea se ia cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi în adunare) .

Modificarea actului constitutiv se face cu votul tuturor asociaţilor (dacă contractul nu prevedea
altfel).

Fiecare parte socială dă dreptul la un vot. Legea permite ca părţile să decidă dacă votul se poate
exprima sau nu prin corespondenţă. Un asociat nu poate vota în deciziile asociaţilor cu privire la
aporturile sale în natură sau cu privire la actele juridice încheiate între el şi societate.

Hotărârile trebuie înregistrate la registrul comerţului, dacă se referă la acte sau fapte a cărorn
înregistrare este prevăzută de art. 21 din Legea nr. 26/1990 republicata si modificata de Legea Nr.
152/18.06.2015 , şi pot fi anulate de către instanţă la cererea celor interesaţi.

Administrarea societăţii. Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori,
asociaţi sau neasociaţi. Desemnarea administratorilor şi stabilirea puterilor lor, se face de către
adunarea asociaţilor cu respectarea dublei majorităţi .

Revocarea administratorilor se face cu votul tuturor asociaţilor dacă administratorii au fost numiţi
prin actul constitutiv sau prin votul dublei majorităţi, dacă ei au fost desemnaţi de adunarea
asociaţilor.

Administratorii nu pot să exercite, fără autorizarea adunării asociaţilor, funcţia de administrator în

alte societăţi concurente.

Dacă sunt numiţi mai mulţi administratori, asociaţii indică modul de lucru. Dacă s-a stabilit să lucreze
împreună, deciziile se iau în unanimitate şi în caz de divergenţă vor hotărî asociaţii.

Dacă nu s-a indicat modul de lucru, fiecare din ei îşi exercită funcţia în mod individual. Când un
administrator ia iniţiativa unei operaţii ce depăşeşte limitele operaţiilor obişnuite comerţului pe care-
l face societatea, el trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori. Dacă există opoziţie, vor decide
asociaţii.

Administratorii pot face toate operaţiile care se impun pentru ducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii, cu excepţia restricţiilor impuse de lege şi actul constitutiv.

Prin art. 198 din lege, administratorul este obligat să ţină un registru al asociaţilor, în care se vor
înscrie, după caz, numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau seiul fiecărui asociat, partea
acestuia din capitalul social , transferul părţilor sociale sau orice altă modificare privitoare la acestea.
Registrul poate fi cercetat de asociaţi şi creditori. Administratorii răspund personal şi solidar pentru
orice daună pricinuită prin nerespectarea acestei obligaţii.

79
Prin actul constitutiv, sau ulterior prin decizia adunării generale, dreptul de reprezentare aparţine
administratorului desemnat în calitate de reprezentant al societăţii. In caz contrar, legea prezumă că
acest drept aparţine fiecărui administrator.

În societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile sunt exercitate de către asociatul unic,
dacă are şi calitatea de administrator .

Controlul gestiunii. Această activitate se poate face prin cenzori sau de către asociaţi. Aceştia din
urmă îndeplinesc un asemenea mandat când nu s-au stabilit cenzori.

În principiu, numirea cenzorilor este facultativă. Ea devine obligatorie dacă numărul asociaţilor trece
de 15.

Potrivit art. 199 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 societatea cu răspundere limitată poate avea unul sau
mai mulţi cenzori. Dacă sunt mai mulţi cenzori, numărul acestora trebuie să fie impar. Cenzorul
trebuie să fie expert contabil.

OUG nr. 75/1999 privind auditul financiar republicata, reglementează statutul auditorului financiar.

Auditorul fianciar este numit şi poate fi revocat de adunarea asociaţilor, cu excepţia primului auditor
financiar, care este desemnat prin actul constitutiv. Durata minimă a contractului de audit este fixată
de către adunarea asociaţilor. Articolele 163, 164 şi 1641 din Legea nr. 31/1990 conţine drepturile,
obligaţiile şi răspunderea auditorului financiar şi a auditorilor interni.

Potrivit art. 199 alin 5 din Legea nr. 31/1990: „În lipsă de cenzori sau, după caz, de auditor financiar,
fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va exercita dreptul de control pe care
asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv”

Profit şi dividende. Fondul de rezervă

In urma aprobării situaţiilor financiare de către adunarea generală a asociaţilor, administratorii vor
depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile de la data adunării generale, copii ale situaţiilor
financiare anuale, respectând prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, pentru a fi
publicate respectând prevederile art. 185 din Legea nr. 31/1990.

Profitul obţinut este destinat împărţirii între asociaţi sub formă de dividende, şi constituirii fondului
de rezervă ( cel puţin 5 % anual din profitul societăţii, până va atinge minim o cincime din capitalul
social).

În art. 200 din Legea nr. 31/1990 prevede expres interdicţia pentru societatea cu răspundere limitată
de a emite titluri de valoare (acţiuni sau obligaţiuni).

Transmiterea părţilor sociale.

Legea (LSC) reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi, către persoane din afara
societăţii şi prin succesiune .

Normele privind transmiterea părţilor sociale, din legea 31/1990 se completează cu regulile de drept
comun privind cesiunea de creanţă şi cele referitoare la succesiuni.

80
Transmiterea părţilor sociale prin cesiune presupune consimţământul tuturor asociaţilor. Numai în
acest mod se poate asigura caracterul intuitu personae al societăţii.

Consimţământul asociaţilor este cerut şi pentru continuarea societăţii cu moştenitorii asociatului

decedat.

Cesiunea părţilor sociale.

a) între asociaţi. Se prevede expres, în art. 202 din Legea nr. 31/1990, că părţile sociale pot fi
transmise între asociaţi. Cesiunea presupune un contract între asociatul cedent şi asciatul cesionar
care trebuie să îmbrace forma autentică deoarece, indirect se modifică actul constitutiv. Această
cesiune nu are nevoie de consimţământul asociaţilor, deoarece respectă caracterul intuitu personae
al societăţii.

Ea trebuie notificată societăţii, fapt ce se îndeplineşte prin cererea de înscrierea a cesiunii în registrul
asociaţilor.

Pentru terţi cesiunea devine opozabilă numai din momentul înscrierii în registrul comerţului.

Cesiunea nu este posibilă dacă actul constitutiv a interzis-o.

b) între asociaţi şi persoane din afara societăţii. Este permisă numai dacă a fost aprobată în prealabil
de asociaţii ce reprezintă cel puţin trei pătrimi din capitalul social. Deci, în acest caz este necesară o
hotărâre a adunării asociaţilor. Decizia se ia în condiţii derogatorii de la regula dublei majorităţi.
Cesiunea se face în formă autentică, trebuie notificată societăţii şi înscrisă în registrul registrul de
asociaţi ai societăţii, va produce efecte faţă de terţi numai din momentul înscrierii ei în registrul
comerţului.

Transmiterea părţilor sociale pe cale succesorală.

Legea prevede în (art. 202 alin. 3): „In cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile
alin. 2, nu sunt aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz,
societatea este obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil
aprobat”.

Moştenitorii asociatului vor dobândi părţile sociale de la data decesului asociatului.

În acest caz, avem de a face cu manifestări de voinţă ale asociaţilor cu privire la continuarea societăţii
cu moştenitorii.

Deci, dacă nu s-a interzis expres o continuare a societăţii cu succesorii, aceştia din urmă devin titulari
ai părţilor sociale şi deci asociaţi în societatea cu răspunderea limitată.

Dacă s-ar depăşi numărul de 50 asociaţi, ei vor fi obligaţi să desemneze un număr de titulari care nu
trebuie să ducă la depăşirea maximului legal.

Transmiterea pe cale succesorală trebuie notificată societăţii şi înregistrată la registrul comerţului.

Dacă s-a interzis continuarea societăţii cu succesorii, aceştia, ca titulari ai părţilor sociale, au dreptul
la contravaloarea părţilor sociale calculată conform ultimului bilanţ aprobat .

Situaţii speciale de modificare a actului constitutiv.

Retragerea din societate.

81
Regulile ce guvernează retragerea asociatului din societăţile de persoane sunt aplicabile şi societăţii
cu răspundere limitată.

Totuşi, în art.194 al.2 din LSC este prevăzut un caz special de retragere: asociatul poate să se retragă
când nu este de acord cu modificările aduse actului constitutiv, dacă acest drept a fost înscris în actul
constitutiv.

Asociatul retras, în aceste condiţii are dreptul la profit şi suportă pierderile până în ziua retragerii. De
asemenea, are dreptul la o sumă de bani ce reprezintă valoarea cuvenită din patrimoniul social. El
este obligat să suporte consecinţele unor operaţiuni aflate în curs de executare şi nu poate să-şi
retragă partea ce i se cuvine decât după finalizarea operaţiunilor respective. Asociatul retras este
obligat faţă de terţi până în ziua retragerii.

Excluderea asociatului.

Este supusă aceloraşi reguli ca şi excluderea asociatului din societăţile de persoane. Hotărârea
judecătorească irevocabilă se va pronunţa şi asupra structurii capitalului social, şi se va publica, la
cererea societăţii comerciale în Monitorul Oficial.

Modificarea numărului asociaţilor.

Modificarea poate opera fie în sensul transformării unei societăţi cu mai mulţi asociaţi într-o
societate unipersonală, fie în sens invers.

a) transformarea într-o societate cu mai mulţi asociaţi într-o societate cu asociat unic. Hotărârea de
transformare trebuie să fie însoţită de cererea de retragere a celorlalţi asociaţi sau de o cesiune a
părţilor sociale către asociatul unic.

b) Transformarea societăţii cu un asociat unic într-o societate cu mai mulţi asociaţi. Se realizează prin
transmiterea de către asociatul unic de părţi sociale către alte persoane sau prin mărirea capitalului
social (când noii asociaţi aduc aporturi în societate).

Actul modificator se face în formă autentică, se va înregistra la registrul comerţului şi se va publica.

Dizolvarea şi lichidarea societăţii.

Dizolvarea şi lichidarea acestei societăţi se face potrivit regulilor generale referitoare la dizolvare şi
lichidare ( Legea nr. 31/1990 art. 227 şi 237 prevede cauzele generale de dizolvarea, care sunt
aplicabile şi societăţii cu răspundere limitată)

Separat de asta, există situaţii speciale de dizolvare şi întâlnim anumite particularităţi în lichidarea
societăţii cu răspundere limitată.

Astfel, dacă administratorul constată diminuarea activului net al societăţii, la mai puţin de jumătate
din valoarea capitalului social subscris (pierderile trebuie să fie stabilite prin situaţia financiară anuală
aprobată conform legii), va convoca adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă
societatea trebuie dizolvată

82
Potrivit art. 15324 alin. 4 din lege: „Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte dizolvarea
societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior
celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art. 10, să procedeze la
reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi
acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la
nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social”

De asemenea, art.229 LSC, prevede că societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă datorită
falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia din asociaţi, numărul asociaţilor
s-a redus la unul sigur. Dacă în actul constitutiv se prevede clauză de continuare cu moştenitorii, sau
dacă societatea se transformă într-o societatea unipersonală, dizolvarea nu se produce.

Societatea cu un asociat unic poate fi dizolvată, la cererea Ministerului Finanţelor, în numele

statului, dacă nu se respectă interdicţiile prevăzute de lege cu privire la înfiinţarea ei. Dizolvarea se
poate cere de camera de comerţ şi industrie teritorială sau de orice persoană interesată.

Bibliografie

1. Beligrădeanu, S., Admisibilitatea încheierii contractelor de muncă sau a unor contracte

civile între societăţile comerciale având capital privat şi asociaţii acestora”, în Revista de drept
comercial, nr. 6/1993

2. Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016.

3. Comăniţă, G., Discuţii cu privire la posibilitatea existenţei abuzului de drept în hotărârile

adunării generale la societăţile cu răspundere limitată, în „Dreptul”, nr. 5

4. Economu, R., Societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat, în Revista de drept

comercial, nr. 5/1994;

5. Lefter, C., Societatea cu raspundere limitată în dreptul comparat, Bucureşti, 1993

6. Piperea, Gh., Natura juridică a societăţii comerciale unipersonale, în Revista de drept

comercial, nr. 4/2000

7. Popescu, C.L., Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului societăţilor comerciale cu

răspundere limitată constituite de o singură persoană, în Revista de Drept de comercial, nr. 11/1997

8. Stoica, Vernica., Consecinţe ale aplicării Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale în dreptul
succesoral, în Revista de drept comercial, nr. 3/1999

9. Ştefănescu, I.T., Asociatul unic- administrator poate fi concomitent şi salariat al societăţii

sale cu răspundere limitată”, în Revista de drept comercial, nr. 4/1998

CAPITOLUL X

83
SOCIETATEA PE ACŢIUNI

Precizări.

Necesitatea realizării marilor afaceri a dus la apariţia conceptului de societate pe acţiuni, concepută
astfel, încât să acumuleze contribuţiile băneşti modeste pentru formarea unor capitaluri mari,
necesare unor investiţii de anvergură.

Societatea pe acţiuni apare ca fiind forma cea mai evoluată a societăţii comerciale, caracterizată, în
principal prin aporturile asociaţilor la formarea capitalului social. În cadrul acestei forme, calitatea
asociaţilor contează mai puţin decât aporturile lor, motiv pentru care acest tip societar mai poartă
denumirea de societate anonimă . Aceste aporturi prezintă interes şi pentru terţi deoarece
răspunderea asociaţilor se limitează numai contribuţia lor la formarea capitalului social.

Definiţie. Caractere.

Legea nu o defineşte, ci-i precizează elementele esenţiale: faptul că obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social, acţionarii fiind obligaţi numai până la concurenţa capitalului subscris.

Acţiunile sunt fracţiunile egale ale capitalului social şi, în acelaşi timp, titluri reprezentative ale
contribuţiilor asociaţilor la formarea capitalului.

Astfel, societatea pe acţiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor
persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate
prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale în scopul împărţirii
profitului şi care răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor lor .

Societatea pe acţiuni are următoarele caractere:

- se constituie printr-un număr minim de asociaţi numiţi acţionari.

- capitalul social este divizat în acţiuni, titluri de valoare negociabile şi transmisibile.

- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată până la concurenţa capitalului social
subscris.

Constituirea societăţii pe acţiuni.

Se realizează prin voinţa asociaţilor materializată în actul constitutiv. Capitalul social se constituie în
două modalităţi:

- prin aporturile asociaţilor (constituirea obişnuită);

- prin subscripţie publică.

Actele constitutive sunt contractul de societate şi statutul. Ele se pot încheia separat sau într-un
singur act.

84
a) contractul de societate se face în formă autentică. Asociaţii poartă denumirea de acţionari. Ei pot fi
persoane fizice sau juridice. Numărul lor nu poate fi mai mic de doi.

Firma societăţii se compune dintr-o denumire fantezistă şi menţiunea “societate pe acţiuni” (sau
menţiunea S.A.)

Capitalul social nu poate fi mai mic de 90000 lei. Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere
integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie
publică.

Potrivit Legii nr. 31/1990 art. 10, „Capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită
pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani,
valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să
reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro”. În cazul unei subscrieri integrale şi simultane
a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu
va putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată: în
termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii, pentru acţiunile emise pentru un aport în
numerar şi în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării, pentru acţiunile emise pentru un
aport în natură (art. 9 alin. 2).

Aporturile asociaţilor trebuiesc individualizate prin contract pentru fiecare asociat. Ele pot consta în
numerar, creanţe sau bunuri (în acest ultim caz trebuie prevăzută valoarea bunului, modul de
evaluare şi numărul de acţiuni acordat). Nu este permis aportul în muncă.

Acţiunile conferite asociaţilor pot fi nominative sau la purtător. Contractul trebuie să indice pentru
fiecare categorie de acţiuni numărul, valoarea nominală (ce nu poate fi mai mică de 0,1 lei) şi
drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni.

Contractul mai cuprinde menţiuni privitoare:

- administrarea şi conducerea, precizând sistemul de administrare (unitar sau dualist). Sistemul unitar
(consiliul de administraţie va fi compus din administratori executivi, care vor avea drept de
reprezenta societatea şi din administratori neexecutivi care vor face parte din comitete interne, fără
drept de reprezentare). Sistemul dualist (conducerea societăţii va fi compusă din directorat – ai căror
membri vor avea dreptul de a reprezenta societatea – şi consiliul de supraveghere – cu rol de
supraveghere şi control.

- date de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, a primilor membri ai consiliului

de supraveghere, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui
număr;

- garanţia depusă;

- puterile lor şi drepturile speciale de administrare şi reprezentare.

De asemenea, face precizări cu privire la datele de identificare a primilor cenzori sau a primului
auditor financiar.

Vor fi cuprinse clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii şi funcţionarea societăţii,
avantajele conferite fondatorilor, operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii, cuantumul
total sau estimativ al cheltuielilor pentru constituirea societăţii.

b) statutul societăţii se încheie în formă autentică, cuprinde aceleaşi elemente, dezvoltând pe cele
privitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.

85
Modalităţi de constituire.

Legea prevede două forme de constituire.

- prin constituire simultană

- prin constituire continuată (subscripţie publică).

Asociaţii aleg modalitatea de constituire ce corespunde intereselor lor .

a) constituirea simultană sau concomitentă se realizează când formarea capitalului social are loc în
acelaşi timp cu încheierea actelor constitutive. Când există cel puţin doi asociaţi care acoperă prin
aporturile lor (subscriu) întregul capital social şi când fiecare efectuează vărsăminte de minimum 30
% din capitalul social subscris, aceştia vor putea trece la constituirea societăţii pe acţiuni prin
întocmirea actelor constitutive şi parcurgerea formalităţilor prevăzute de lege.

b) constituirea continuată sau succesivă. În acest caz capitalul social se obţine prin parcurgerea unor
etape premergătoare, făcându-se apel la public pentru subscriere. Procedura parcurge următoarele
etape:

- întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune a acţiunilor;

- subscrierea acţiunilor;

- validarea subscripţiei şi aprobarea actelor constitutive ale societăţii de către adunarea constitutivă a
subscriitorilor.

Operaţiunile enunţate sunt realizate de fondatorii societăţii, ei fiind cei semnează actele constitutive.

1. Prospectul de emisiune.

Este definit ca fiind înscrisul ce cuprinde o ofertă adresată publicului de a subscrie acţiunile societăţii
ce se constituie. El are valoarea juridică a unei oferte de contract făcută unor persoane
nedeterminate .

Actul este întocmit de fondatorii societăţii care se constituie. El trebuie să cuprindă elementele
prevăzute în art 8 din Legea nr. 31/1990, demne de interes în subscrierea acţiunilor, elementele
actului constitutiv, participările la beneficiile societăţii, data închiderii subscripţiei. Excepţie fac
menţiunile cu privire la administratori, directori, membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, cenzori, auditorul finnciar), participările la beneficiile societăţii, data închiderii
subscripţiei.

Prospectul trebuie să îmbrace forma autentică. Nerespectarea acestei condiţii precum şi

necuprinderea în prospect a tuturor menţiunilor prevăzute de lege atrage nulitatea absolută.
Nulitatea poate fi acoperită dacă subscriitorul a luat parte la adunarea constitutivă sau dacă şi-a
exercitat drepturile şi îndatoririle ce revin acţionarilor.

Prospectul semnat de fondatori, autentificat va fi depus la registrul comerţului din judeţul în care se
va stabili sediul societăţii. Judecătorul delegat verifică legalitatea prospectului de emisiune şi, dacă
sunt îndeplinite cerinţele legale, autorizează publicarea lui.

Publicarea se face prin presă

2. Subscrierea acţiunilor.

86
Prin subscriere înţelegem manifestarea de voinţă a unei persoane prin care se obligă să devină
acţionar al societăţii prin vărsarea unui aport la capitalul social al acesteia în schimbul căruia va primi
acţiuni de valoare nominală egală. Subscriitorul aderă la condiţiile prospectului şi acceptă să
dobândească una sau mai multe acţiuni .

Subscrierea acţiunilor este considerată o faptă de comerţ obiectivă, conexă (accesorie) .

Subscrierea se realizează pe unul sau mai multe exemplare ale prospectului de emisiune care trebuie
să poarte viza judecătorului delegat. Subscrierea va cuprinde, conform art. 19 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, „... numele şi prenumele sau denumirea, domiciuliul ori sediul subscriitorului; numărul în
litere, al acţiunilor subscrise; data subscrierii şi declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă
prospectul de emisiune” , şi semnătura autografă.

Societatea se constituie numai dacă întregul capital social prevăzut în prospect a fost subscris.

Pentru ca societatea să poată fi constituită în mod legal este necesar ca fiecare subscriitor să fi vărsat
în numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la CEC ori la o societate bancară sau la una
dintre unităţile acestora, diferenţa urmând a fi vărsată în 12 luni de la înmatriculare.

În cazul aporturilor în natură, acţiunile acordate subscriitorului trebuie acoperite integral cu valoarea
bunului ce constituie obiectul aportului, nu sunt admise vărsăminte ulterioare ale aportării.

Nu este permisă subscrierea publică prin creanţe.

Dacă subscrierea depăşeşte sau nu acoperă capitalul social consemnat în prospect, fondatorii sunt
obligaţi să supună aprobării adunării constitutive majorarea sau reducerea capitalului la nivelul
subscripţiei.

3. Validarea subscripţiei.

În termen de 2 luni de la data închiderii subscrierii membrii fondatori vor convoca adunarea
constitutivă printr-o înştiinţare publicată în monitorul oficial şi în două ziare cu largă răspândire.
Înştiinţarea va fi publicată cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare şi va cuprinde locul şi data
adunării, şi indicarea amanunţită problemelor ce vor fi discutate.

Fondatorii trebuie să întocmească lista subscriitorilor (care va cuprinde numele şi prenumele sau
denumirea subscriitorilor, numărul acţiunilor fiecăruia), pe care o vor afişa la locul unde se va ţine
adunarea cu cel puţin 5 zile înainte de data adunării.

Adunarea constitutivă verifică cerinţele legale privind capitalul social (subscrierea întregului capital,
raportul dintre capitalul subscris şi cel vărsat, existenţa vărsămintelor); va decide asupra măririi sau
micşorării capitalului (dacă este cazul); avantajele fondatorilor, operaţiunile acestora; discută şi
aprobă operaţiunile încheiate de fondatori în contul societăţii; aprobă avantajele rezervate
fondatorilor; discută şi aprobă contractul şi statutul; desemnează persoanele care se vor prezenta la
notar pentru autentificarea actelor constitutive; numeşte primii membrii ai consiliului de
administratie/ ai consiliului de supraveghere şi primii cenzori sau primul auditor financiar..

Adunarea este constituită legal dacă sunt prezenţi jumătate plus unu din numărul subscriitorilor şi ia
hotărâri cu votul majorităţii simple a celor prezenţi.

Votarea este supusă următoarelor reguli.

- fiecare subscriitor are dreptul la un vot indiferent de numărul de acţiuni subscrise.

87
- orice subscriitor poate fi reprezentat prin procură specială, însă nimeni nu poate reprezenta mai
mult de cinci acceptanţi.

- acceptanţii ce au făcut aportul în natură n-au drept de vot în deliberările privitoare aporturile lor,
chiar dacă ei au efectuat şi aporturile în numerar ori reprezintă alţi acceptanţi.

Fondatorii au următoarele drepturi:

- să fie remuneraţi pentru activitatea depusă la constituirea societăţii;

- să beneficieze de o cotă de până la 6 % din profitul net pe o perioadă de cel mult cinci ani, de la
data constituirii societăţii (acest drept aparţine numai persoanelor fizice cărora li s-a recunoscut
calitatea de fondator prin actul constitutiv);

- să ceară despăgubiri societăţii dacă se dizolvă cu intenţia fraudării fondatorilor. Acţiunea se prescrie
în 6 luni, termen ce curge de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale a
acţionarilor care a decis dizolvarea anticipată a societăţii.

Fondatorii au următoarele obligaţii:

- să îndeplinească obligaţiile prevăzute de lege în scopul constituirii societăţii prin subscripţie publică
(întocmirea şi lansarea prospectului de emisiune, organizarea subscrierii acţiunilor, convocarea
adunării constitutive, îndeplinirea formalităţilor de constituire, etc.);

- să predea consiliului de administraţie/ directoratului documentele şi corespondenţa referitoare la

constituirea societăţii;

- să răspundă pentru consecinţele actelor făcute în contul societăţii şi pentru cheltuielile ocazionate
de constituire;

Fondatorii răspund în solidar cu primii membri ai consiliului de administraţie/ ai directoratului şi ai

consiliului de supraveghere faţă de societate şi terţi pentru subscrierea integrală a capitalului social,
efectuarea vărsămintelor, existenţa aporturilor în natură, pentru veridicitatea publicaţiilor făcute în
vederea constituirii societăţii.

De asemenea, răspund solidar pentru valabilitatea operaţiunilor efectuate în contul societăţii înainte
de constituire şi luate de societate asupra sa.

Acţiunea contra fondatorilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin neregularităţi la constituire
se prescrie în termen de cinci ani de la data constituirii societăţii.

Fondatorii răspund penal pentru infracţiunile înscrise în art. 271- 273 din Legea nr. 31/1990.

Formalităţi necesare pentru constituirea societăţii.

Formalităţile necesare constituirii societăţii sunt:

- întocmirea actelor constitutive

- înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii.

Formalităţile sunt îndeplinite de asociaţi (constituirea simultană) sau de persoanele desemnate de

adunarea constitutivă (constituirea continuată) .

Funcţionarea societăţii pe acţiuni.

88
Funcţionarea acestui tip de societate se bazează pe o structură organizatorică în care deciziile se iau
pe bază de vot. Votul este strâns legat de subdiviziunile capitalului social şi, mai ales, de titlurile
reprezentative ale acestor subdiviziuni. Întotdeauna unei acţiuni îi corespunde un vot.

Acţiunile emise de societate.

1. Noţiune.

Acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o fracţiune a capitalului

social care conferă posesorilor calitatea de acţionar. Potrivit noilor dispoziţii, acţiunile trebuie să
poarte semnătura a doi membri ai consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, sau după
caz, semnătura administratorului unic, respectiv a directorului general unic.

2. Caractere.

- acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Valoarea minimă a
unei acţiuni este 0,1 lei.

- acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social, conferind deţinătorilor drepturi egale. Este posibil
să se emită, totuşi, în anumite condiţii, acţiuni ce conferă titularilor drepturi diferite, Legea nr.
31/1990 art. 94 alin. 2: „Se pot emite totuşi în condiţiile actului constitutiv categorii de acţiuni care
conferă titularilor drepturi diferite, potrivit dispoziţiilor art. 95 şi 96”, respectiv, acţiuni preferenţiale
cu dividend prioritar fără drept de vot.

- acţiunile sunt indivizibile, în sensul că nu pot fi fracţionate. Când acţiunea este proprietatea mai
multor titulari, se aplică regulile coproprietăţii.

- sunt titluri negociabile, incorporând valori patrimoniale. Ele intră în categoria valorilor mobiliare şi
pot fi transmise în condiţiile legii.

3. Natura juridică a acţiunilor.

Se admite, în general, că sunt titluri de credit . Se formulează totuşi rezerve, pentru că nu întrunesc
toate trăsăturile acestei categorii juridice.

Deşi sunt titluri ce incorporează anumite drepturi, ele nu consemnează drepturi autonome şi nu
îndeplinesc condiţiile liberalităţii, pentru că:

- în caz de transmisiune titularul devine posesorul unui drept derivat şi nu autonom.

- întinderea drepturilor este incomplet determinată prin titlu, motiv pentru care trebuie cercetate
actele constitutive.

Din acest motiv, se consideră că acţiunile sunt titluri de credit corporative, societare sau de
participaţiune, adică o categorie specială a titlurilor de credit (au o parte din trăsăturile titlurilor de
credit, dar le lipsesc unele din ele).

4. Felurile acţiunilor.

a) după drepturile conferite sunt:

- ordinare, care conferă titularilor drepturi egale;

89
- preferenţiale: cele ce presupun dividente prioritare asupra beneficiului distribuibil, alături de
drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare.

Art. 95 alin. 1 şi 2 din lege, dispune: „Se pot emite acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără
drept de vot, ce conferă titularului: dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului
distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări; drepturile recunoscute acţionarilor
cu acţiuni ordinare, inclusiv dreptul de a participa la adunarea generală, cu excepţia dreptului de vot.
Acţiunile cu dividend prioritar, fără drept de vot, nu pot depăşi o pătrime din capitalul social şi vor
avea aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare”.

Ele nu conferă însă drept de participare şi de vot în adunările generale ale acţionarilor .

b) acţiunile ordinare se împart în acţiuni nominative şi la purtător.

Cele nominative cuprind elemente de identificare ale titularului acţiunii. Drepturile aferente acţiunii
aparţin şi pot fi exercitate numai de către titularul acţiunii. Ele pot fi emise în formă materială, adică
pe suport de hârtie şi în formă dematerializată, prin înscriere în cont. Dacă nu se eliberează acţiuni în
formă materială, societatea va emite un certificat de acţionar care va cuprinde elementele acţiunii în
formă materială, numărul, categoria şi valoarea nominală a acţiunii, numărul de ordine al acestuia şi
poziţia la care acţionarul este trecut în registrul acţionarilor.

Cele la purtător se caracterizează prin aceea că elementele de identificare a acţionarului nu se

menţionează în titlu. Titularul acţiunii (cel ce exercită drepturile şi obligaţiile) va fi posesorul titlului.

5. Stabilirea felului acţiunilor:

Se va face prin actul constitutiv care prevede numărul acţiunilor, în totalitate şi pe categorii, valoarea
lor nominală şi specificarea (nominative sau la purtător).

În lipsa unor menţiuni exprese acţiunile sunt considerate la purtător. Acţiunile neplătite în întregime
sunt însă nominative.

Acţiunile preferenţiale vor avea aceeaşi valoare ca şi cele ordinare. Ele nu pot depăşi un sfert din
capitalul social, iar titularii lor nu pot fi administratori, directori/ membrii directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, cenzorii societăţii.

Legea permite convertirea acţiunilor din nominative la purtător şi a celor preferenţiale în ordinare şi,
invers. Convertirea poate fi hotărâtă de adunarea generală extraordinară.

Conform prevederilor art. 95, alin. 4 din lege, în caz de întârziere a plăţii dividendelor, acţiunile
preferenţiale vor dobândi drept de vot, începând de la data scadenţei obligaţiei de plată a
dividendelor ce urmează a fi distribuite în cursul anului următor sau, dacă în anul următor adunarea
generală hotărăşte că nu vor fi distribuite dividende, începând de la data publicării respectivei
hotărâri a adunării generale, până la plata efectivă a dividendelor restante.

6. Conţinutul acţiunii.

Acţiunea va cuprinde următoarele date:

- denumirea societăţii

- data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care se află înmatriculată societatea,
codul unic de înregsitrare şi numărul monitorului oficial în care s-a făcut publicarea.

- capitalul social.

90
- numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală şi vărsămintele efectuate.

- avantajele acordate fondatorilor.

- la acţiunile nominative, date de identificare ale titularului (numele, prenumele, codul numeric
personal şi domiciului acţionarului, sau denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de
înregsitrare).

- semnătura (a doi membri ai consiliului de administraţie, directoratului, sau semnătura

administratorului unic, a directorului general unic).

7. Condiţii pentru emiterea de acţiuni.

Legea 31/1990 stabileşte următoarele condiţii pentru emiterea acţiunilor:

- acţiunile pot fi emise numai după înmatricularea societăţii în registrul comerţului;

- acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală;

- emiterea de noi acţiuni, la majorarea capitalului social este interzisă până nu vor fi complet achitate
cele din emisiunea precedentă.

8. Drepturile acţionarilor, acestea trebuie exercitate cu bună credinţă, cu respectarea drepturilor şi

intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.:

a) drepturi nepatrimoniale:

- dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor. Nu au acest drept titularii acţiunilor

preferenţiale cu divident prioritar fără drept de vot. Este permisă participarea prin reprezentare.

- dreptul la vot. Orice acţiune dă dreptul la un vot în adunarea generală a acţionarilor. Deducem că
acţionarii exercită dreptul lor de vot proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă. Prin actul
constitutiv, se poate limita numărul voturilor aparţinând acţionarilor ce posedă mai mult de o
acţiune. Acest drept poate fi suspendat pentru acţionarii ce nu au vărsat aportul subscris, când
datoria este exigibilă.

Nu au drept de vot titularii acţiunilor preferenţiale.

- dreptul la informare. Acţionarii au dreptul să fie informaţi cu privire la activitatea societăţii.

Administratorii sunt obligaţi să le pună la dispoziţie registrele societăţii, bilanţul contabil şi rapoartele
cenzorilor.

b) drepturi patrimoniale.

- dreptul la dividente. Dividentele se plătesc asociaţilor în proporţie cu cota de participare la capitalul

social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. Câtimea dividendului se stabileşte de
A.G.A.

- dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii. Partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din
repartizarea activului net al societăţii se stabileşte de lichidatori prin bilanţul final de lichidare.

9. Obligaţiile acţionarilor.

Principala obligaţie a acţionarilor este de a efectua plata vărsămintelor datorate.

Situaţia acţiunilor trebuie să fie cuprinsă în anexa la bilanţul contabil anual.

91
În caz de neachitare la scadenţă a vărsămintelor datorate din valoarea acţiunilor subscrise se
utilizează procedura specială prev. de art. 100 LSC:

- societatea va emite o somaţie colectivă prin care se cere acţionarilor să-şi îndeplinească obligaţiile.
Somaţia se publică de două ori (la 15 zile interval) în monitorul oficial şi într-un ziar de largă
răspândire.

- dacă debitorii acţionari nu fac vărsămintele, consiliul de administraţie are două posibilităţi:

a) să urmărească acţionarii pe calea dreptului comun pentru vărsămintele restante;

b) să anuleze acţiunile nominative. Decizia de anulare se publică în monitorul oficial şi trebuie să

cuprindă numărul de ordine al acţiunilor anulate. În locul acestora societatea va emite acţiuni noi
purtând aceleaşi numere, ce vor fi vândute. Sumele obţinute din încasare vor fi folosite pentru
acoperirea cheltuielilor de publicaţie şi vânzare, a dobânzilor de întârziere şi a vărsămintelor
neefectuate.

Dacă sumele obţinute sunt excedentare, diferenţa se predă acţionarilor ale căror acţiuni au fost
anulate.

Dacă sumele sunt neîndestulătoare societatea se poate îndrepta contra subscriitorilor şi cesionarilor
în condiţiile art.98 LSC.

Dacă, folosindu-se aceste căi nu s-au putut obţine sumele datorate societăţii, trebuie să se procedeze
la reducerea capitalului social la nivelul capitalului existent.

10. Transmiterea acţiunilor.

Această operaţiune se realizează după cum acţiunile sunt nominative sau la purtător.

a) transmiterea acţiunilor nominative în formă materială. Dreptul de proprietate se transmite printr-

o declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi cesionar şi prin menţiunile făcute pe
titlu. Dacă acţiunea nominativă este emisă în formă dematerializată, dreptul de proprietate se
transmite prin declaraţia făcută în regsitrul acţionarilor, semnată de cedent şi cesionar sau de
mandatarii lor.

Dacă acţiunea se transmite mai multor persoane, primitorii trebuie să desemneze un reprezentant
unic, să exercite drepturile. În caz contrar societatea nu este obligată să înscrie transmisia în registrul
acţionarilor.

Când acţiunile transmise nu sunt complet liberate, cedentul şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători
pentru plata integrală a acţiunilor timp de trei ani de la data când s-a făcut menţiunea de transmitere
în registrul acţionarilor.

În cazul acţiunilor emise într-o formă nematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată,

transmiterea dreptului de proprietate se face în condiţiile prevăzute de legislaţia privind piaţa de
capital.

b) transmiterea acţiunilor la purtător se realizează prin simpla tradiţiune a acestora.

c) vânzarea acţiunilor de către acţionari prin ofertă publică se poate face numai după ce se va întocmi
un prospect de ofertă în conformitate cu prevederile Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

d) restricţii privind transmiterea acţiunilor.

92
Conform art.103 LSC, societatea nu poate dobândi propriile sale acţiuni decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.

Actul constitutiv poate cuprinde restricţii de transmiterea acţiunilor. Astfel avem:

- clauza de agrement: transmiterea acţiunilor este condiţionată de avizul favorabil al consiliului de

administraţie sau al A.G.A., în ce priveşte persoana dobânditorului.

- clauza de preemţiune: dreptul acţionarilor de a dobândi cu preferinţă acţiunile cedentului.

11. Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni.

Principiul înscris în art. 103 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia o societate nu poate dobândi
propriile acţiuni cunoaşte excepţii, anume cele prevăzute de lege:

Condiţiile dobândirii de către societate a propriilor acţiuni, direct sau prin intermediul unei persoane
care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii în cauză, sunt prevăzute în art. 1031 din
LSC:

a) autorizarea dobândirii propriilor acţiuni este acordată de către adunarea generală extraordinară
a acţionarilor, care va stabili condiţiile acestei dobândiri, în special numărul maxim de acţiuni ce
urmează a fi dobândite, durata pentru care este acordată autorizaţia şi care nu poate depăşi 18 luni
de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi, în cazul unei dobândiri
cu titlu oneros, contravaloarea lor minimă şi maximă;

b) valoarea nominală a acţiunilor proprii dobândite de societate, inclusiv a celor aflate deja în
portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul social subscris;

c) tranzacţia poate avea ca obiect doar acţiuni integral liberate;

d) plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul distribuibil sau din rezervele
disponibile ale societăţii, înscrise în ultima situaţie financiară anuală aprobată, cu excepţia rezervelor
legale.

Dacă acţiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaţilor societăţii, acţiunile astfel
dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii.

Articolul 104 din Legea nr. 31/1990 dispune că restricţiile arătate mai sus nu se aplică la dobândirea:

a) acţiunilor dobândite în conformitate cu art. 207 alin. (1) lit. c), ca urmare a unei decizii a adunării
generale de reducere a capitalului social;

b) acţiunilor dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal;

c) acţiunilor integral liberate, dobândite prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, într-o procedură
de executare silită împotriva unui acţionar, debitor al societăţii;

d) acţiunilor integral liberate, dobândite cu titlu gratuit.

Restricţiile prevăzute la art. 1031, cu excepţia celei prevăzute la art. 1031 alin. (1) lit. d), nu se
aplică acţiunilor dobândite în conformitate cu art. 134.

Acţiunile astfel dobândite nu dau dreptul la dividende pe perioada deţinerii lor de către
societate; pe perioada deţinerii, dreptul de vot conferit de acţiuni va fi suspendat. Dacă acţiunile sunt
incluse în activul bilanţului, în pasivul bilanţului se prevede o rezervă de valoare egală, care nu poate
fi distribuită.

93
Acţiunile dobândite cu nerespectarea condiţiilor enunţate trebuie înstrăinate în termen de 1 an sau
de 3 ani de la data dobândirii, în caz contrar acestea trebuie anulate, iar societatea este obligată să
reducă în mod corespunzător capitalul social subscris.

12. Gajarea acţiunilor.

Acţiunile pot fi obiectul unei garanţii reale mobliare.

Articolul 991 din Legea nr. 31/1990 reglementează:

„Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris sub semnătură privată,
în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în
cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea garanţiei pe
titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau de mandatarii acestora .

Garanţia se înregistrează în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de administraţie, respectiv de

directorat, sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor. Creditorului în
favoarea căruia s-a constituit garanţia reală mobiliară asupra acţiunilor i se eliberează o dovadă a
înregistrării acesteia.

Garanţia devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în ordinea de preferinţă a creditorilor de la

data înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare”.

13. Acte juridice interzise societăţii.

Legea interzice societăţii să acorde avansuri sau împrumuturi ori să constituie garanţii în vederea
subscrierii sau dobândirii propriilor sale acţiuni de către un terţ (art.106). Această interdicţie nu se
aplică operaţiunilor curente ale societăţilor bancare şi de credit, precum şi celor efectuate în vederea
dobândirii de către salariaţii societăţii a acţiunilor acesteia.

Adunarea generală a acţionarilor (AGA).

Este organul general de deliberare şi decizie al societăţii, hotărând asupra tuturor problemelor date
de lege în competenţa sa. Adunarea generală se ţine în principiu la sediul societăţii.

Felurile adunării generale.

1. Adunarea generală ordinară.

Se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar.

Adunarea generală ordinară, în afară de dezbaterea altor probleme înscrise în ordinea de zi, are
următoarele atribuţii, prevăzute în art. 111 alin. 2 din Legea nr. 31/1990:

„ a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor prezentate
de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau,
după caz, de auditorul financiar, şi să fixeze dividendul;

b) să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de

supraveghere, şi cenzorii;

c) în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să numească sau să demită
auditorul financiar şi să fixeze durata minimă a contractului de audit financiar;

94
 d) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de
administraţie, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită
prin actul constitutiv;

e) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului;

f) să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe

exerciţiul financiar următor;

g) să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor unităţi ale
societăţii”.

Pentru valabilitatea deliberărilor este necesară prezenţa acţionarilor care să deţină cel puţin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile trebuie luate de acţionarii cu majoritatea
voturilor exprimate, în actul constitutiv pot fi prevăzute condiţii mai ridicate de cvorum şi majoritate.

Dacă adunarea generală ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condiţiilor menţionate mai
sus, adunarea care se va întruni la o a doua convocare poate să delibereze asupra punctelor de pe
ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea
voturilor exprimate. În acest caz actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum minim sau o
majoritate mai ridicată (art. 112 alin. 2).

2. Adunarea generală extraordinară.

Se întruneşte în mod excepţional, de obicei în situaţii ce reclamă modificarea actului constitutiv.

Hotărăşte în următoarele probleme, enumerate în art. 113 din Legea nr. 31/1990:

a) schimbarea formei juridice a societăţii;

b) mutarea sediului societăţii;

c) schimbarea obiectului de activitate al societăţii;

d) înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;

e) prelungirea duratei societăţii;

f) majorarea capitalului social;

g) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;

h) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;

i) dizolvarea anticipată a societăţii;

i in.1) conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni
nominative;

j) conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;

k) conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;

l) emisiunea de obligaţiuni;

m) oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care este cerută
aprobarea adunării generale extraordinare.

95
Pentru valabilitatea deliberărilor, la prima convocare este necesară prezenţa acţionarilor deţinând cel
puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, hotărârile se iau cu majoritatea voturilor
deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.

La a doua convocare, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din
numărul total de drepturi de vot, hotărârile se iau cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii
prezenţi sau reprezentaţi. Decizia de modificare a obiectului principal de activitatea al societăţii, de
reducere sau de majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau
de dizolvare a societăţii se ia cu majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de
acţionarii prezenţi sau reprezentaţi. Indiferent de obiectul votului în adunarea generală
extraordinară, în actul constitutiv se pot stipula cerinţe de cvorum şi de majoritate mai mari.

Legea permite adunării generale extraordinare, sau prin actul constitutiv, să delege consiliului de
administraţie sau directoratului exerciţiul atribuţiilor sale privind:

- mutarea sediului societăţii,

- schimbarea obiectului de activitate, cu excepţia domeniului şi a activităţii principale;

In aceste 2 cazuri de delegare, deciziile consiliului de administraţie/directoratului trebuie depuse la

oficiul registrului comerţului, pentru a fi menţionate şi publicate în Monitorul Oficial.

- majorarea capitalului social (decizia consiliului de administraţie/ directoratului sunt supuse

dispoziţiilor referitoare la capitalul autorizat;

3. Adunarea specială.

Este formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni.

Convocarea şi desfăşurarea adunărilor speciale, precum şi condiţiile de qvorum şi majoritate pentru

luarea hotărârilor sunt guvernate de dispoziţiile prevăzute de lege pentru adunările generale ale
acţionarilor.

Între hotărârile adunărilor generale şi cele adoptate de adunările speciale, există o strânsă
interdependenţă în sensul că:

- hotărârile adunării generale de modificare a drepturilor şi obligaţiilor ce revin unei anumite

categorii de acţiuni nu produc efecte decât în urma aprobării acestei hotărâri de către adunarea
specială.

- hotărârile iniţiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale

corespunzătoare.

Convocarea adunării generale.

1. Conform art. 117 şi art. 119 din Legea nr. 31/1990, iniţiativa convocării adunării generale revine
consiliului de administraţie/ directoratului sau acţionarilor.

Consiliul de administraţie/ directoratul convocă adunarea generală ori de câte ori este nevoie, în
conformitate cu prevederile actului constitutiv. Ei sunt obligaţi să convoace imediat adunarea
generală:

96
- la cererea acţionarilor care reprezintă individual sau împreună cel puţin 5 % din capitalul social sau
o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel şi dacă cererea curpinde dispoziţii ce intră
în atibuţiile adunării.

Adunarea generală va fi convocată în termen de cel mult 30 de zile şi se va întruni în termen de cel
mult 60 de zile de la data primirii cererii.

Dacă adunarea nu este convocată, la cererea acţionarilor, instanţa de la sediul societăţii, cu citarea
consiliului de administraţie/ directoratului, poate autoriza convocarea adunării generale. Pe aceeaşi
încheiere instanţa aprobă ordinea de zi, data de referinţă, data ţinerii adunării şi persoana care o va
prezida.

2. Convocarea trebuie să cuprindă:

- data şi locul ţinerii adunării,

- ordinea de zi, cu precizarea problemelor ce vor fi dezbătute.

3. Înştiinţarea acţionarilor se face prin publicarea convocării în monitorul oficial precum şi în unul din
ziarele răspândite în localitatea în care se află sediul societăţii.

Dacă toate acţiunile sunt nominative, convocarea poate fi făcută prin scrisoare recomandată, sau
dacă actul constitutiv o va permite, înscris în formă electronică, având încorporată, ataşată sau
asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puţin 30 de zile înainte de data ţinerii
adunării, la adresa acţionarului, înscrisă în registrul acţionarilor.( art. 117 alin. 4)

Potrivit art. 1171 din Legea nr. 31/1990, unul sau mai mulţi acţionari, reprezentând individual sau
împreună, cel puţin 5% din capitalul social, au dreptul să ceară introducerea de noi puncte pe ordinea
de zi. Cererile vor fi depuse la consiliul de administraţie/ directorat, în cel mult 15 zile de la
publicarea convocării, pentru a putea fi aduse la cunoştinţa celorlalţi acţionari. Ordinea de zi
completată,, trebuie publicată cu cel puţin 10 zile înainte de adunarea generală, la data menţionată
în convocatorul iniţial.

Şedinţa adunării generale.

1. Condiţii de participare. La adunarea generală au dreptul să participe toţi acţionarii, personal sau
prin reprezentant, în baza unei procuri speciale care va fi depusă, în original, cu 48 de ore înainte de
adunare sau în termenul prevăzut în actul constitutiv. Membrii consiliului de administraţie, directorii,
membrii directoratului/ consiliului de supraveghere şi funcţionarii societăţii nu îi pot reprezenta pe
acţionari.

2. Desfăşurarea şedinţei. Şedinţa se va ţine la data, ora şi locul arătate în convocare. Ea va fi deschisă
de preşedintele consiliului de administraţie/ directoratului sau de către cel care-i ţine
locul.Adunarea generală va numi unul până la trei secretari care vor verifica lista de prezenţă a
acţionarilor şi formalităţile cerute de lege şi de actul constitutiv (aceste operaţiuni pot fi
supravegheate sau îndeplinite de către un notar public, pe cheltuiala societăţii).

3. Dreptul de vot. În principiu orice acţiune plătită dă dreptul la un vot, cu excepţia cazului când prin
actul constitutiv s-a limitat numărul voturilor aparţinând acţionarilor care au mai mult de o
acţiune.Potrivit art. 123 alin. 1 din lege: „La adunările generale, acţionarii care posedă acţiuni la
purtător au drept de vot numai dacă le-au depus la locurile arătate prin actul constitutiv sau prin
înştiinţarea de convocare, cu cel puţin 5 zile înainte de adunare”. Secretarul tehnic desemnat, va

97
constata, printr-un proces-verbal, depunerea la timp a acţiunilor. Acţiunile vor rămâne depuse până
după adunarea generală, dar nu vor putea fi reţinute mai mult de 5 zile de la data acesteia.

Acţionarii îndreptăţiţi să încaseze dividente sau să exercitae orice alte drepturi sunt cei înscrişi în
evidenţele societăţii sau în cele furnizate de registrul independent privat al acţionarilor,
corespunzătoare datei de referinţă (data la care trebuie deţinute acţiunile pentru a putea participa la
vot şi a avea dreptul la dividende) .

Exerciţiul dreptului de vot este suspendat pentru acţionarii care nu au achitat vărsămintele exigibile ;
şi restricţionat în ce priveşte votul administratorilor, în caz de conflict de interese, acţionar-societate
şi în caz de cesiune a dreptului de vot şi votul acţionarilor care au calitatea de membrii ci consiliului
de administraţie/ directoratului sau consiliului de supraveghere..

4. Adoptarea hotărârilor. Se înfăptuieşte prin vot deschis. Votul este obligatoriu secret pentru
alegerea membrilor consiliului de administraţie, membrilor consiliului de supraveghere şi a
cenzorilor/ auditorilor financiari şi pentru revocarea lor; pentru luarea hotărârilor privitoare la
răspunderea organelor de conducere, administrare şi control.

5. Procesul verbal de şedinţă consemnează lucrările adunărilor generale. El este semnat de

preşedinte şi de secretar. El va cuprinde menţiuni privitoare la:

- îndeplinirea formalităţilor de convocare;

- data şi locul convocării;

- acţionarii prezenţi şi numărul acţiunilor;

- dezbaterile în rezumat, declaraţiile făcute de acţionari;

- hotărârile luate.

Procesul verbal se trece în registrul adunării generale.

6. Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi acţionarii, dacă au fost luate cu
respectarea legii şi a actului constitutiv. Ele devin opozabile terţilor după publicarea în monitorul
oficial. În acest sens hotărârile se depun în 15 zile la oficiul registruluicomerţului pentru a fi
menţionate în registru şi publicate. Legea interzice executarea hotărârilor înainte de publicarea lor.

Hotărârile pot fi anulate pe cale judecătorească. Acţiunea de anulare se face în 15 zile de la

publicarea hotărârii adoptată cu încălcarea legii sau a actului constitutiv. Poate fi promovată de orice
acţionar care nu a participat la adunarea generală sau a votat împotrivă şi va fi introdusă la tribunalul
în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea.

Acţiunea se soluţionează în camera de consiliu. Hotărârea irevocabilă de anulare trebuie menţionată

în registrul comerţului şi publicată în monitor. De la data publicării hotărârea devine opozabilă
tuturor acţionarilor.

Dacă nu sunt de acord cu hotărârile adunării generale privitoare la schimbarea obiectului principal de
activitate, mutarea sediului sau forma societăţii, fuziunea sau divizarea societăţii, acţionarii au
dreptul să se retragă din societate. În acest sens, ei vor trebuie să depună acţiunile ce le posedă sau
certificatul de acţionar, urmând să primească contravaloarea lor, stabilită în condiţiile art. 134 LSC.

Administrarea societăţii.

98
Noua concepţie referitoare la administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni a fost consacrată prin
Legea nr. 441/2006 (care modifică şi completează Legea nr. 31/1990), materializează principiile
guvernării corporative . Intervenţiile legislative au avut ca scop armonizarea legislaţiei în domeniu cu
reglementările comunitare şi totodată, preluarea recomandărilor formulate de forurile europene.
Întervenţiile legislative au avut în vedere preluarea aquis-ului în materia societăţilor comerciale.
Modalitatea de preluare a constat în introducerea textelor comunitare în legea română, prin
adaptarea acestora, în special prin sintetizarea normelor conţinute de directive .

Societatea pe acţiuni poate fi administrată de un administrator unic sau mai mulţi administratori ce
constituie consiliul de administraţie. În acest ultim caz, conducerea poate fi delegată unuia sau mai
multor directori, unul dintre ei fiind numit director general. În actul constitutiv poate fi prevăzut ca
societatea pe acţiuni să fie administrată de un directorat şi un consiliu de supraveghere. Ca urmare,
prin Legea nr. 441/2006 sunt introduse două sisteme de administrare:

- sistemul unitar (conducerea se realizează prin consiliul de administraţie şi directorii societăţii);

- sistemul dualist ( conducerea este asigurată de directorat şi consiliu de supraveghere).

În art. 8 din Legea nr. 31/1990 este prevăzut că în actul constitutiv trebuie precizate datele de
identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie/ a primilor membri ai consiliului de
supraveghere, puterile de reprezentare conferite administratorilor/ directorilor, respectiv membrilor
directoratului şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat. De asemenea, trebuie precizat
numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr.

Prin modificarea actului constitutiv al societăţii, de către adunarea generală extraordinară a

acţionarilor, sistemul de administrare şi conducere a societăţii adoptat iniţial poate fi înlocuit cu
celălalt sistem.

a. Sistemul unitar

Art. 137 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, dispune: „Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau
mai mulţi administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Când sunt mai mulţi
administratori, ei constituie un consiliu de administraţie”

Societatea pe acţiuni este administrată de:

- administratorul unic;

- consiliul de administraţie (organ colegial de administrare a societăţii).

A. Consiliul de administraţie

1. Structura consiliului de administraţie este format dintr-un număr impar (stabilit în actul
constitutiv sau în condiţiile prevăzute în actul constitutiv) de administratori desemnaţi în condiţiile
legii.

Administratorii nu pot încheia cu soietatea un contract de muncă; dacă aceştia sunt

desemnaţi dintre salariaţi, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului

Condiţii speciale pentru membri consiliului de administraţie:

99
- majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi formată din administratori neexecutivi (nu
au fost numiţi directori ai societăţii), dacă atribuţiile de conducere au fost delegate directorilor
societăţii;

- să fie independenţi (administratorul este independent dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.
1382 din Legea nr. 31/1990).

Preşedintele consiliului de administraţie, este ales de consiliu dintre membri pentru un mandat care
nu poate depăşi durata mandatului său de administrator, care coordonează activitatea consiliului de
administraţie, raportează referitor la aceasta adunării generale a acţionarilor şi veghează la buna
funcţionare a organelor societăţii.

Dacă este în imposibilitate temporară de a-şi executa atribuţiile, un alt administrator este delegat,
de către consiliul de administraţie să îndeplinească funcţia de preşedinte în perioada cât durează
starea respectivă.

Preşedintele poate fi revocat oricând de organul care l-a numit.

2. Atribuţiile consiliului de administraţie

- atribuţii generale: art. 142 alin. 1 dispune: „Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea
tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia
celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor”.

- atribuţiile exclusive ale consiliului de administraţie sunt prevăzute în art. 142 alin. 2 şi alin. 3

Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi delegate

directorilor:

- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;

- stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiar, precum şi aprobarea planificării

financiare;

- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;

- supravegherea activităţii directorilor;

- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi implementarea

hotărârilor acesteia;

- introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei.

- nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea
adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114.

Membrii consiliului de administraţie sunt obligaţi să-şi exercite mandatul cu prudenţa şi

diligenţa unui bun administrator. Obligaţia este respectată dacă în momentul luării deciziei de afaceri
(adică orice decizie de a lua sau nu anumite măsuri cu privire la administrarea societăţii),
administratorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii şi
pe baza unor informaţii adecvate .

De asemenea, sunt obligaţi să-şi execite mandatul cu loialitate în interesul societăţii. Membrii
consiliului de administraţie nu au voie să divulge informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri la

100
care au acces, atât pe durata mandatului, cât şi după încetarea acestuia. Clauza de confiedenţialitate
trebuie prevăzută în contractul de administraţie.

3. Puterea de reprezentare a consiliului de administraţie este prevăzută în art. 1432 din

Legea nr. 31/1990: „Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie. În
lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă societatea prin
preşedintele său”.

Dacă atribuţiile de conducere a societăţii sunt delegate de către consiliul de administraţie

directorilor, puterea de reprezentare aparţine directorului general.

Numele persoanelor împuternicite să repezinte societatea, şi menţiunea dacă ele acţionează

împreună ori separat, trebuie înregistrate la registrul comerţului de către consiliul de administraţie.

4. Funcţionarea consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie se întruneşte obligatoriu, cel puţin o dată la trei luni sau ori de câte
ori este nevoie. Convocarea este făcută de către preşedinte, sau la cererea motivată a cel puţin doi
dintre membrii săi sau a directorului general. Ordinea de zi este stabilită de către preşedinte, căruia
îi revine obligaţia să o aducă la cunoştinţa membrilor consiliului de administraţie.

Convocarea trebuie să conţină data, ora şi locul unde se va ţine şedinţa şi ordinea de zi.

La întrunirile consiliului de administraţie participă:

- directorii;

- cenzorii sau după caz, auditorii interni (sunt obligaţi să participe, dar nu au drept de vot).

Potrivit art. 15320 alin. 1 din lege: „Pentru validitatea deciziilor consiliului de administraţie,
ale directoratului sau ale consiliului de supraveghere este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din
numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare”.

Deciziile consiliului de administraţie se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi (excepţie

decizia de numire sau revocare a preşedintelui consiliului de administraţie care se ia cu votul
majorităţii membrilor consiliului).

Articolul 1443 din Legea nr. 31/1990 reglementează luarea deciziilor în anumite situaţii
speciale:

Aliniatul 1 şi 2 prevede: „Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau
indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi
administratori şi pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la
această operaţiune”. Aceeaşi obligaţie revine şi în situaţia în care administratorul ştie că într-o
anumită operaţiune sunt interesate soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi până la gradul IV inclusiv.
Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea pentru prejudiciul cauzat societăţii.

Interdicţiile stabilite prin alin. 1 şi 2 ale art. 1443 din lege, referitoare la participarea la
deliberarea şi la votul administratorilor, nu sunt aplicabile , dacă prevederile actului constitutiv nu
dispun altfel, în cazul în care obiectul votului îl constituie:

- oferirea spre subscriere, către un administrator sau către persoanele menţionate la alin. 2
al art. 1443, de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii;

101
 - acordarea de către administrator sau persoanele menţionate la alin. 2 art. 1443, a unui
împrumut ori constituirea unei garanţii în favoarea societăţii.

În actul constitutiv al societăţii poate fi prevăzut că participarea la întrunirile consiliului de

administraţie să aibă loc şi prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă (dacă acestea
asigură condiţii necesare de identificare a participanţilor, participarea efectivă la şedinţa consiliului
de administraţie şi retransmiterea deliberărilor în mod continuu), cu precizarea mijloacelor
respective, de asemenea, prin actul constitutiv se poate limita felul deciziilor care pot fi luate în
aceste condiţii, precum şi un drept de opoziţia la această procedură.

Potrivit prevederilor art. 141 alin 5 din Legea nr. 31/1990, „La fiecare şedinţă se va întocmi un
proces-verbal, care va cuprinde numele participanţilor, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul
de voturi întrunite şi opiniile separate. Procesul verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă
şi de către cel puţin un alt administrator”.

În situaţii excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, dacă actul
constitutiv dispune, deciziile consiliului de administraţie sau ale directoratului pot fi luate prin votul
unanim exprimat în scris al membrilor, fără a fi necesară o întrunire. La această procedură nu se
poate recurge dacă deciziile se referă la situaţiile financiare anuale ori la capitalul autorizat.

Deciziile nelegale pot fi anulate prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, care este obligată,
potrivit art. 111 lit. d din Legea nr. 31/1990, să se pronunţe asupra gestiunii administratorilor

Se poate ataca în instanţă hotărârea A.G.A. prin care s-a pronunţat asupra valabilităţii unei decizii a
consiliului de administraţie. A.G.A. poate să dispună şi suspendarea deciziilor consiliului de
administraţie .

Comitetele consultative

Conform dispoziţiilor art. 1402 din lege, „Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative
formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu
elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea
administratorilor, directorilor, cenzorilor şi personalului sau nominalizarea de candidaţi pentru
diferitele posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului, în mod regulat, rapoarte asupra
activităţii lor” Cel puţin unu dintre membri fiecărui comitet trebuie să fie administrator neexecutiv
independent, iar în cazul comitetului de audit, cel puţin un membru trebuie să aibă experienţă în
aplicarea principiilor contabile sau în audit financiar.

Comitetele consultative trebuie să înainteze rapoarte asupra activităţii lor, consiliului de

administraţie.

B. Directorii societăţii

Directorul societăţii pe acţiuni este acea persoană căreia i-au fost delegate atribuţii de conducere a
societăţii.

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind
pe unul dintre ei director general. (art. 143 alin. 1 din Legea nr. 31/1990).

Dacă prin actul constitutiv sau printr-o hotărâre a AGA se prevede, preşedintele consiliului de
administraţie al societăţii poate fi numit şi director general.

102
Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare
financiară, delegarea conducerii societăţii este obligatorie.

Natura juridică a funcţiei de director al societăţii pe acţiuni, ţinând seama că este prin natura ei
creată de a putea prelua din atribuţiile consiliului de administraţie, este similară cu cea a
administratorilor.

1. Condiţii care trebuie îndeplinite pentru a fi numit director:

Persoana nominalizată trebuie să aducă la cunoştinţa consiliului de administraţie dacă se află într-o
situaţie care reclamă autorizarea consiliului.

- persoana fizică trebuie să îndeplinească condiţiile de capacitate şi onorabilitate prevăzute pentru

calitatea de fondator;

- persoana să nu fie incapabilă ori condamnată pentru faptele prevăzute în art. 6 alin. 2 din Legea nr.
31/1990.

Durata mandatului directorului e stabileşte prin actul constitutiv sau prin decizia consiliului de
administraţie.

Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat este asimilată din punct de
vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie. (art. 152 alin. 2).
Acest mandat prevede o serie de reguli specifice caracteristice situaţiei directorilor din cadrul
societăţii. Legea prevede un regim fiscal derogatoriu faţă de remuneraţia obişnuită a mandatarului.
Remuneraţia directorului fiind asimilată fiscal cu veniturile salariale. Articolul 152 alin. 2 şi alin. 3
prevede:(2) „Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat, este asimilată din
punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie. (3) Prin
derogare de la art. 5 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, remuneraţia directorilor obţinută în
temeiul contractului de mandat este asimilată salariului, din punctul de vedere al obligaţiilor
decurgând pentru director şi societatea comercială din legislaţia privind sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, legislaţia privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de
muncă, precum şi din legislaţia privind asigurările de sănătate”

Trebuie menţionat că remuneraţia directorului este stabilită de către consiliul de administraţie.Actul

constitutiv sau AGA poate stabili limitele acestor remuneraţii.

Atribuţiile directorilor, sunt prevăzute în art. 1431din Legea nr. 31/1990:

- conducerea societăţii ( art 1431 alin. 1: „Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor
măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului de activitate al societăţii şi cu
respectarea competenţelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de
administraţie şi adunării generale a acţionarilor”.

- reprezentarea societăţii ( dacă în actul constitutiv nu sunt prevăzute alte condiţii pentru
repezentarea societăţii);

Directorul/ directorii trebuie să-şi exercite mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui bun administrator,
cu loialitate în interesul societăţii . Modul de organizare a activităţii directorilor poate fi stabilit prin
actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie.

103
 Orice administrator poate solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a
societăţii. Directorii vor informa consiliul de administraţie, în mod regulat şi cuprinzător, asupra
operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere.

Obligaţii care revin directorului/ directorilor:

- de a participa la adunarea generală a acţionarilor;

- să înştiinţeze consiliul de administraţie asupra neregulillor constatate cu ocazia îndeplinirii

atribuţiilor.

Potrivit art. art 1431 alin. 4: „Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. În
cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul este în drept la plata unor daune-interese”

Directorii, sunt răspunzători pentru neîndeplinirea pentru îndatoririlor ce le revin.

Referitor la răspunderea civilă, directorii pot face obiectul unei acţiuni în răspundere, declanşată
conform art. 155 şi următoarele. Acţiunea în răspundere contra directorilor pentru daunele cauzate
societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor ce le revin, aparţine adunării generale a acţionarilor.
Dacă AGA hotărâşte să declanşeze acţiunea în răspundere, desemnează persoana împuternicită să
exercite acţiunea în justiţie. Hotărârea privind declanşarea acţiunii în răspundere nu conduce la
încetarea mandatului acestora, ci la suspendarea din funcţie până la soluţionarea acţiunii în
răspundere prin hotărârea judecătorească irevocabilă.

În ce priveşte răspunderea penală, pe lângă ifracţiunile generale prevăzute de Codul penal, Legea nr.
31/1990 prevede o serie de infracţiuni specifice în care făptuitori pot fi directorii societăţii.

b. Sistemul dualist

Sistemul dualist de administare a societăţii pe acţiuni a fost introdus prin Legea nr. 441/2006.

Conducerea societăţii este compusă din:

- directorat ( membri directoratului au dreptul de a repreznta societatea);

- consiliul de supraveghere ( cu rol de supraveghere şi control).

A. Directoratul

Potrivit art. 1531 din Legea nr. 31/1990: „Conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate
directoratului care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării
generale a acţionarilor”

Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, numărul acestora fiind întotdeauna impar.

În situaţia în care există un singur membru, acesta poartă denumirea de director general unic. În
cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de
auditare, directoratul este format din cel puţin 3 membri. (art. 1531 alin. 5)

Pentru a fi membru al directoratului, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege:

- să fie persoană fizică;

- să nu fie incapabil sau condamnat pentru faptele prevăzute în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990;

104
- să nu fie membru al consiliului de supraveghere;

- să nu aibă încheiat cu societatea un contract de muncă, pe durata mandatului;

Conform prevederilor art. art. 15315 din lege: „....membrii directoratului, în sistemul dualist, nu vor
putea fi, fără autorizarea consiliului de administraţie, respectiv a consiliului de supraveghere,
directori, administratori, membri ai directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau,
după caz, auditori interni ori asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, nici nu pot exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu
sau al altei persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru daune”.

Consiliul de supraveghere desemnează membrii directoratului şi atribuie unuia dintre ei funcţia de

preşedinte. Înainte de numire că membru al directoratului, persoana nominalizată este obligată să
înştiinţeze consiliul de supraveghere că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 15315 şi art. 15316
din lege. Membrii directoratului trebuie să fie asiguraţi pentru răspundere profesională .
„Directoratul înregistrează la registrul comerţului numele membrilor săi, menţionând dacă ei
acţionează împreună sau separat. Aceştia vor depune la registrul comerţului specimene de
semnătură”. (art. 1533 alin. (5) din Legea nr. 31/1990)

In caz de vacanţă a unui pot de membru al directoratului, consiliul de supraveghere va proceda fără
întârziere la desemnarea unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea mandatului
directoratului.

Pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea trebuie acceptată în mod expres.

Durata mandatului este prevăzută în actul constitutiv al societăţii şi nu poate depăşi 4 ani. Membrii
directoratului sunt reeligibil, dacă actul constitutiv nu dispune altfel.

Atribuţiile directoratului:

Directoratul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.

- reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie. Membrii directoratului reprezintă

societatea doar acţionând împreună, afară de cazul unei stipulaţii contrare în actul constitutiv. In
situaţia în care membrii directoratului reprezintă societatea doar acţionând împreună, prin acordul
lor unanim, aceştia pot împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de
operaţiuni.

- înstrăinează, respectiv dobândesc bunuri, către sau de la societate, numai în baza hotărârii adunării
generale extraordinare a acţionarilor;

- încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru
aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în
patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii
la data încheierii actului juridic, numai cu probarea AGA, dată în condiţiile art. 115. ( art. 15321 din
Legea nr. 31/1990).

Obligaţiile directoratului:

Mandatul trebuie executat cu loialitate, în interesul societăţii.

- să participe la dunările generale ale acţionarilor;

- să prezinte, cel puţin o dată la 3 luni, un raport scris consiliului de supraveghere, cu privire la
conducerea, activitatea şi evoluţia societăţii;

105
- să comunice orice informaţie referitoare la evenimente care influenţează societatea;

- să înainteze, consiliului de supraveghere, situaţia financiară anuală şi raportul anual;

- să înainteze, consiliului de supraveghere, propunerea în legătură cu distribuirea profitului realizat

care va fi prezentată adunării generale.

Funcţionarea directoratului

Prin hotărârea consiliului de supraveghere se stabileşte modul de lucru al membrilor directoratului.

Pentru validitatea deciziilor directoratului este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul
membrilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.

Membrii directoratului pot fi reprezentaţi la întruniri, dar numai de către un alt membru al
directoratului. Prin actul constitutiv se poate dispune că participarea la reuniunile directoratului
poate avea loc şi prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă, precizând felul acestora.
Totodată, actul constitutiv poate limita felul deciziilor care pot fi luate în aceste condiţii şi poate
prevedea un drept de a se opune la o astfel de procedură în favoarea unui număr determinat de
membri ai organului respectiv. Mijloacele de comunicare la distanţă trebuie să întrunească condiţiile
tehnice necesare pentru identificarea participanţilor, participarea efectivă a acestora la şedinţa
consiliului şi retransmiterea deliberărilor în mod continuu. (art. 15320 alin. 4 şi 5 din lege)..

În situaţii excepţionale, justificate, deciziile directoratului pot fi luate prin votul unanim
exprimat în scris, fără a mai fi necesară întrunirea directoratului, dacă este prevăzut în actul
constitutiv. Procedura nu este permisă pentru deciziile care privesc situaţiile financiare anuale sau
capitalul autorizat.

Revocarea directoratului

Potrivit prevederilor art. 1532 alin. 4 din Legea nr. 31/1990: „Membrii directoratului pot fi
revocaţi oricând de către consiliul de supraveghere. Actul constitutiv poate prevedea că ei pot fi
revocaţi şi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor. Dacă revocarea lor survine fără justă
cauză, membrii directoratului sunt îndreptăţiţi la plata unor daune-interese”

Răspunderea membrilor directoratului

Membrii directoratului răspund pentru prejudiciile cauzate societăţii prin nerespectarea

obligaţiilor stabilite de către consiliul de supraveghere sau de lege.

- răspund solidar faţă de societate pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

existenţa reală a dividendelor plătite.

- sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi, dacă având cunoştinţă de neregulile
săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau auditorilor interni şi auditorului fianciar.

B. Consiliul de supraveghere

106
 Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către adunarea generală a acţionarilor,
cu excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv. Numărul membrilor consiliului
de supraveghere, nu poate fi mai mic de 3, nici mai mare de 11 şi este stabilit prin actul constitutiv.

Pentru a avea calitatea de membru al consiliului de supraveghere, trebuie îndeplinite condiţiile

stabilite de lege.

- poate fi membru persoana fizică sau persoana juridică ( cu obligaţia de a-şi desemna un
reprezentant permanent persoană fizică);

- nu poate fi membru, o persoană incapabilă sau care a fost condamnată pentru faptele prevzute de
art. 6 alin. 2 din lege;

- nu pot cumula funcţia de membru al consiliului de supraveghere cu cea de salarit al societăţii;

- prin actul constitutiv sau hotărârea generală a acţionarilor, pot fi stabilite condiţii specifice de
profesionalism şi independenţă

Persoana fizică membru al consiliului de supraveghere şi persoana fizică reprezentant permanent al

persoanei juridice, poate exercita concomitent 5 mandate în societăţi pe acţiuni având sediul pe
teritoriul României.

Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de adunarea generală a acţionarilor. Nominalizarea

se face de către acţionari sau membrii existenţi ai consiliului, iar persoanele nominalizate sunt
obligat să informeze organele care fac numirea, că îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 15315 şi
art. 15316 din lege.

In cazul vacanţei unui post de membru în consiliul de supraveghere, consiliul va numi un membru
provizoriu, până la întrunirea AGA. În cazul scăderii numărului de membrii sub minimul legal,
directoratul trebuie să convoace de îndată, adunarea generală a acţionarilor pentru completarea
locurilor vacante.

Persoana numită membru al consiliului de supraveghere trebuie asigurată pentru răspundere

profesională.

Durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv, dar nu
mai mare de 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Pentru
primii membrii ai consiliului de supraveghere durata mandatului nu poate fi mai mare de 2 ani.

Prin actul constitutiv sau prin hotărârea AGA este stabilită remuneraţia membrilor consiliului de
supraveghere.

Atribuţiile consiliului de supraveghere

Legea nr. 31/1990, stabileşte principalele atribuţi, astfel în art 1539 sunt prevăzute următoarele:

- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat;

- numeşte şi revocă membrii directoratului;

- verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor

de conducere a societăţii;

- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de

supraveghere desfăşurată.

107
În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul de supraveghere poate convoca
adunarea generală a acţionarilor.

Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere a societăţii. Cu toate

acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi efectuate
decât cu acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu îşi dă acordul pentru o astfel de operaţiune,
directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare. Hotărârea adunării generale cu privire la
un asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Actul constitutiv nu poate stabili o altă majoritate şi nici stipula alte condiţii.

Obligaţiile membrilor consiliului de supraveghere:

- să exercite atribuţiile cu loialitate, în interesul societăţii;

- să participe la adunările generale a acţionarilor;

- să nu ia parte la deliberare şi să informeze dacă are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect,
interese contrare intereselor societăţii.

Funcţionarea consiliului de supraveghere

Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni sau oricând la cererea motivată a cel
puţin 2 dintre membrii consiliului ori la cererea directoratului. Convocarea se face de către
preşedintele consiliului, cu 15 zile înainte de data întrunirii.

La întrunirea consiliului de supraveghere pot fi convocaţi şi membrii directoratului, dar

aceştia nu au drept de vot.

Deciziile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi ( cu excepţia numirii şi revocării

preşedintelui consiliului, când este nevoie de votul majorităţii membrilor).

În caz de paritate a votului preşedintele are vot decisiv

Membrii consiliului de supraveghere pot fi reprezentaţi, numai de alţi membrii ai consiliului.

Lucrările şedinţei se consemnează într-un proces verbal, semnat de către preşedintele de şedinţă şi
cel puţin un alt membru prezent, şi trebuie să cuprindă: numele participanţilor; ordinea de zi;
ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.

Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi de către AGA.

Membrii consiliului de supraveghere răspund pentru respectarea obligaţiilor ce le revin şi cele

prevăzute de lege, şi răspund solidar faţă de societate pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de
asociaţi; existenţa reală a dividendelor plătite; existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor
ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care
legea, actul constitutiv le impun.

Pentru realizarea de investigaţii şi recomandări pentru consiliul de supraveghere, acesta poate crea
comitete consultative (crearea comitetului de audit este obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni
ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară), formate
din cel puţin 2 membrii ai consiliului, dintre care cel puţin unul trebuie să fie independent.

Comitetele consultative trebuie să înainteze consiliului de supraveghere, rapoarte de activitate.

108
Controlul gestiunii societăţii

Articolul 160 din Legea nr. 31/1990 prevede: „Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale supuse
obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditori financiari - persoane fizice sau persoane
juridice -, în condiţiile prevăzute de lege. Societăţile pe acţiuni care optează, în temeiul art. 153,
pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse auditului financiar. Societăţile pe acţiuni ale
căror situaţii financiare sunt supuse auditului financiar, potrivit legii sau opţiunii, în acest sens, a
acţionarilor pot să nu aplice prevederile art. 159 alin. (1), hotărârea în acest sens fiind luată de
adunarea generală a acţionarilor. Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt
supuse auditului financiar, potrivit legii sau hotărârii acţionarilor, vor organiza auditul intern potrivit
normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România. La societăţile comerciale ale căror
situaţii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală
ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz”.

Persoanele care îndeplinesc funcţia de auditor financiar, auditor intern sau cenzor, precum şi
schimbarea acestora, trebuie să fie înregistrate la registrul comerţului de către consiliul de
administraţie sau directorat.

A. Cenzorii societăţii

1. Rolul cenzorilor.

Exercită controlul asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Orice societate pe acţiuni trebuie
să aibă trei cenzori principali şi un cenzor supleant (dacă prin contract nu s-au prevăzut mai mulţi). În
cazul societăţilor pe acţiuni cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori, este în mod obligatoriu,
reprezentant al Ministerului Financţelor Publice (art. 159 alin. 4 din lege)

2. Desemnarea cenzorilor.

Ei sunt desemnaţi:

- prin actul constitutiv, în cazul constituirii simultane.

- prin votul adunării constitutive şi, apoi, a celei ordinare, în cazul constituirii prin subscripţie publică

Ei sunt aleşi pe o perioadă de trei ani putând fi realeşi.

Ei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- cel puţin unul să fie contabil autorizat sau expert contabil.

- să fie acţionari cu excepţia cenzorilor contabili,

Nu pot fi cenzori ai societăţii, persoanele menţionate în art. 161 alin. 2 din lege:

- rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv cu soţii administratorilor;

- persoanele care primesc sub orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o
remuneraţie de la administratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi
contractuale sau se află în concurenţă cu aceasta;

- persoanele cărora le este interzisă funcţia de membru al consiliului de administraţie, respectiv al

consiliului de supraveghere şi directoratului, în temeiul art. 73 ind1

109
- persoanele, care pe durata exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de
control în cadrul Ministerului Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice, cu excepţia situaţiilor
prevăzute expres de lege.

Dacă persoanele aflate în aceste situaţii au fost alese în calitate de cenzori, decad din mandatul lor.

Drepturile cenzorilor, care le permit exercitarea controlului gestiunii:

- să participe la şedinţele consiliului de administraţie (fără a avea drept de vot);

- să obţină situaţia lunară privind mersul activităţii societăţii. Este interzis să comunice datele
referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării mandatului lor, asociaţilor, în
particular şi terţilor).

Obligaţiile cenzorilor:

- să supravegheze gestiunea societăţii;

- să verifice legalitatea situaţiilor financiare;

- să verifice dacă registrele societăţii sunt ţinute conform prevederilor legale;

- să aducă la cunoştinţa administratorilor şi AGA neregularităţile constatate, încălcările dispoziţiilor

legale şi ale actelor constitutive (art. 163 alin. 5 din lege).

Cenzorii vor prezenta un raport amănunţit cu privire la situaţiile financiare anuale şi repartizarea
profitului. Situaţia financiară anuală poate fi aprobată numai dacă este însoţită de raportul
cenzorilor .

In conformitate cu art. 1641 alin. 1 şi 2 din lege, dispune: „Orice acţionar are dreptul să reclame
cenzorilor faptele despre care crede că trebuie cenzurate, iar aceştia le vor avea în vedere la
întocmirea raportului către adunarea generală. (2) În cazul în care reclamaţia este făcută de acţionari
reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă
actul constitutiv prevede astfel, cenzorii sunt obligaţi să o verifice. Dacă vor aprecia că reclamaţia
este întemeiată şi urgentă, sunt obligaţi să convoace imediat adunarea generală şi să prezinte
acesteia observaţiile lor. În caz contrar, ei trebuie să pună în discuţie reclamaţia la prima adunare.
Adunarea generală trebuie să ia o hotărâre asupra celor reclamate”.

Pentru îndeplinirea obligaţiilor ce le revin (art. 163 alin. 2 din lege), cenzorii vor delibera împreună. În
caz de neînţelegere, pot face rapoarte separate, care vor fi prezentate AGA. Pentru celelalte obligaţii
impuse de lege, cenzorii vor putea lucra separat.

În registrul special, cenzorii vor trece deliberările lor, precum şi constatările făcute în exerciţiul
mandatului.

Întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului.

Revocarea lor se va face numai de către adunarea generală a acţionarilor, cu votul cerut la adunările
extraordinare. (art. 166 alin. 1 şi 2).

Răspunderea penală a cenzorilor este reglementată de art. 276 şi art. 277 din Legea nr. 31/1990.

B. Auditorul financiar

Situaţiile financiare ale societăţii supuse obligaţiei legale de auditare de către auditori financiari,
persoane fizice sau persoane juridice, în condiţiile prevăzute de lege.

110
Auditorul financiar este numit şi revocat de adunarea generală ordinară cu excepţia primului auditor
financiar, care este desemnat prin actul constitutiv sau după caz, de către adunarea constitutivă.
Calitatea de auditor financiar se dobândeşte prin atribuire de către Camera Auditorilor Financiari din
România, în condiţiile OUG nr. 75/1999 privind auditul financiar .

În cazul societăţilor în care au fost desemnaţi auditori interni, potrivit legii, orice acţionar are dreptul
să reclame acestora faptele despre care cred că trebuie verificate. Auditorii interni le vor avea în
vedere la întocmirea raportului către consiliul de administraţie, respectiv consiliul de supraveghere.
În cazul în care reclamaţia este făcută de acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin
5% din capitalul social ori o cotă mai mică, dacă actul constitutiv prevede astfel, auditorii interni sunt
obligaţi să verifice faptele reclamate, iar în cazul în care sunt confirmate, fiind consemnate într-un
raport ce va fi comunicat consiliului de administraţie, respectiv consiliului de supraveghere, şi pus la
dispoziţie adunării generale; în acest caz, consiliul de administraţie, respectiv consiliul de
supraveghere, este obligat să convoace adunarea generală. ( art. 1641 alin. 3 din Legea nr. 31/1990).

Obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni.

Precizări.

1. Noţiune. Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societăţile pe acţiuni în schimbul sumelor de
bani împrumutate, care incorporează îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile aferente.

Obligaţiunile se emit pentru procurarea unui capital suplimentar .

2. Natura juridică. Obligaţiunile fac parte din categoria valorilor mobiliare. Ele sunt:

- fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de societate;

- titluri de credit, pentru că incorporează dreptul la suma de bani înscrisă pe document (fac parte
din categoria valorilor mobiliare);

- titluri egale şi indivizibile, pentru că au o valoare nominală.

Obligaţiunile nu se confundă cu acţiunile . Obligatarul este un creditor, pe când acţionarul este un

asociat. Obligatarul are dreptul la restituirea sumei împrumutate şi a dobânzilor; acţionarul are
dreptul la dividente. Obligatarul nu suportă pierderile societăţii şi nu participă la adunarea generală a
societăţii.

3. Felurile obligaţiunilor.

a) obligaţiunea nominativă cuprinde date de identificare ale obligatarilor. Dreptul cuprins în titlu
aparţine şi se exercită numai de titular putând fi transmis prin cesiune.

b) obligaţiunea la purtător nu cuprinde elemente de identificare a titularului. Dreptul aparţine

posesorului titlului care-l transmite prin tradiţiune.

4. Emiterea obligaţiunilor.

Condiţiile de emitere sunt prevăzute în LSC.

a) condiţii de fond. Emisiunea este hotărâtă de adunarea generală extraordinară. Împrumutul nu

poate depăşi 3/4 din capitalul vărsat şi existent, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.

111
Obligaţiunile din aceeaşi emisie vor avea o valoare nominală egală şi acordă posesorilor lor drepturi
egale. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,50 lei. Valoarea nominală a
obligaţiunilor convertibile în acţiuni trebuie să fie egală cu valoarea acţiunilor.

b) condiţiile pentru subscrierea publică a obligaţiunilor.

Când obligaţiunile vor fi vândute prin ofertă publică în cauză se vor aplica Legea nr. 31/1990 şi Legea
nr. 297/2004.

Prospectul de emisiune. Oferta publică este propunerea făcută de emitent de a vinde sau a cumpăra
valori mobiliare. constând în obligaţiuni, difuzată prin mijloace de difuzare în masă sau comunicată
pe alte căi.

Prospectul de emisiune va fi întocmit de administratorul societăţii şi va cuprinde:

- denumirea, obiectul de activitate, sediul şi durata societăţii,

- capitalul social şi rezervele,

- data publicării în monitor a încheierii de înmatriculare şi modificările ce s-au adus actului

constitutiv,

- situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil aprobat,

- suma totală a obligaţiunilor, valoarea nominală, modul de rambursare, dobânda lor, dacă sunt
convertibile dintr-o categorie în alta, ori în acţiuni ale societăţii.

- data la care a fost publicată hotărârea A.G.A ce a aprobat emiterea de obligaţiuni.

Prospectul va fi autorizat de C.N.V.M. şi va fi publicat.

Subscrierea obligaţiunilor se face prin intermediul societăţilor de servicii de investiţii financiare, prin
înscrierea numelui, prenumelui, domiciliului, a numărului de obligaţiuni subscrise şi a semnăturii
obligatarului pe exemplarele prospectului de emisiune, respectiv, a denumirii şi sediului,

Valoarea obligaţiunilor subscrise trebuie vărsată integral.

În baza subscrierilor societatea emite titlurile obligaţiunilor ce trebuie să cuprindă:

- elementele prospectului de emisiune,

- numărul de ordine şi tabloul plăţilor în capital şi dobânzi,

- semnătura a doi membri ai consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, sau, după caz,
semnătura administratorului unic, respectiv a directorului general unic. (art. 93 alin. 4 din Legea nr.
31/1990).

5. Transmiterea obligaţiunilor este supusă Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital.

6. Rambursarea obligaţiunilor se realizează la scadenţă sau anticipat.

a) la scadenţă. Fiecare titular al obligaţiunii va primi la scadenţă suma de bani corespunzătoare valorii
nominale şi dobânda aferentă. Scadenţa se stabileşte conform datelor înscrise în tabloul plăţilor
consemnat în titlul obligaţiunilor.

b) rambursarea anticipată. În acest caz rambursarea se va face la o valoare superioară valorii

nominale. Diferenţa reprezintă prima ce are menirea să compenseze dobânzile pe perioada rămasă

112
până la scadenţă. Rambursarea anticipată se face prin tragere la sorţi, valoarea de rambursare fiind
stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de tragerea la sorţi.

c) obligaţiunile emise pot fi liberate şi prin convertirea lor în acţiuni ale societăţii emitente, în
condiţiile stabilite în prospectul de ofertă publică.

7. Adunarea generală a obligatarilor.

Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii) sunt creditori ai societăţii. Pentru o mai bună apărare a
intereselor lor, ei se pot constitui într-o adunare generală.

Adunarea se convocă la cererea unui număr de deţinători ce reprezintă 1/4 din titlurile emise şi
nerambursate şi-şi alege reprezentanţii. Ulterior, ea va fi convocată la iniţiativa acestora şi pe
cheltuiala emitentului. Formele, condiţiile şi termenele de convocare sunt supuse regulilor prevăzute
pentru A.G.A. ordinară.

Adunarea obligatarilor are următoarele atribuţii, prevăzute în art. 172 din lege:

- numeşte un reprezentant al obligatarilor şi unul sau mai mulţi supleanţi, ce vor reprezenta
obligatarii în raporturile cu societatea şi în justiţie.

- îndeplineşte toate actele de supraveghere şi apărare a intereselor comune ale obligatarilor.

- constituie un fond pentru acoperirea cheltuielilor necesare apărării drepturilor obligatarilor.

- poate face opoziţie la orice modificare a actelor constitutive ale societăţii sau a condiţiilor
împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor obligatarilor.

- se pronunţă asupra emiterii de noi obligaţiuni de către societate.

La adunare pot participa toţi obligatarii, personal sau prin mandatar.

Deţinătorii de obligaţiuni vor putea fi reprezentaţi prin mandatari, alţii decât administratorii,
directorii, respectiv membrii directoratului, ai consiliului de supraveghere ori cenzorii sau
funcţionarii societăţii. (art. 171 alin. 5 din Legea nr. 31/1990).

Societatea emitentă nu poate participa la deliberările adunării generale a obligatarilor, în baza

obligaţiunilor pe care le posedă.

Referitor la condiţiile cerute pentru validitatea deliberărilor, articolul 173 din lege, distinge: „Pentru
validitatea deliberărilor prevăzute la art. 172 alin. 1 lit. a, b şi c hotărârea se ia cu o majoritate
reprezentând cel puţin o treime din titlurile emise şi nerambursate; în celelalte cazuri este necesară
prezenţa în adunare a deţinătorilor reprezentând cel puţin două treimi din titlurile nerambursate şi
votul favorabil a cel puţin patru cincimi din titlurile reprezentate la adunare”.

Hotărârile vor fi aduse la cunoştinţa societăţii în cel mult trei zile de la adoptarea lor. Ele sunt
obligatorii pentru toţi obligatarii şi pot fi atacate în justiţie de cei care au votat împotrivă.

Societatea emitentă poate fi chemată în judecată când încalcă drepturile obligatarilor.

Acţiunea poate fi promovată de orice obligatar. Dacă reprezentantul obligatarilor a intentat acţiune,
care are acelaşi obiect cu cea a obligatarului, acţiunea acestuia din urmă este inadminisbilă. Tot
inadmisibilă este acţiunea obligatarului contrară unei hotărâri generale a obligatarilor.

113
Registrele societăţii

Societatea pe acţiuni trebuie să ţină:

- registrul acţionarilor. Articolul 177 alin. 1 lit. a, precizează conţinutul acestui registru: „...după caz,
numele şi prenumele, codul numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu
acţiuni nominative, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor
tranzacţionate pe o piaţă reglementată/sistem alternativ de tranzacţionare se realizează cu
respectarea legislaţiei specifice pieţei de capital”;

- registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale;

- registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie, respectiv ale directoratului şi

consiliului de supraveghere;

- registrul deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori şi, după caz, de auditori interni, în
exercitarea mandatului lor;

- registrul obligaţiunilor, care să arate totalul obligaţiunilor emise şi al celor rambursate, precum şi
numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul titularilor, când ele sunt nominative. Evidenţa
obligaţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau printr-un
sistem alternativ de tranzacţionare va fi ţinută conform legislaţiei specifice pieţei de capital;

- orice alte registre prevăzute de acte normative speciale.

Administratorii/ membrii directoratului, sau după caz, entităţile care ţin evidenţa acţionariatului
conform prevederilor legale au obligaţia să pună la dispoziţia acţionarilor şi a oricăror alţi solicintanţi
informaţii privind structura acţionariatului respectivei societăţii şi să le elibereze, la cerere, pe
cheltuiala lor, certificate privind acele date.( art. 178, alin. 1 din lege).

Situaţii financiare. Profit şi dividende. Fond de rezervă

Documentul oficial de gestiune a activităţii societăţii, întocmit cu respectarea prevederilor Legii

contabilităţii nr. 82/1991, este situaţia financiară anuală, care se întocmeşte prin grija consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului şi este supusă verificării sau auditării.

Adunarea generală ordinară a acţionarilor este obligată să discute, să aprobe ori să modifice situaţia
financiară anuală, pe baza raporturilor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de
directorat şi consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financiar şi să fixeze
dividendul. (Legea nr. 31/1990, art. 111 alin. 2 lit. a.

După aprobarea situaţiei financiare anuale, în termen de 15 zile de la data adunării generale a
acţionarilor, consiliul de administraţie/ directoratul este obligat să depună la oficiul registrului
comerţului copii (suport de hârtie şi în formă electronică ori numai în formă electronică, având
ataşată semnătura electronică extinsă), ale situaţiilor financiare consolidate .

Societăţile a căror cifră de afaceri ce depăşeşte 10 mil.lei, anunţul prin care se confirmă depunerea
actelor la registrul comerţului va fi publicat în Monitorul Oficial, societăţile a căror cifră de afaceri nu
depăşeşte 10 mil.lei, anunţul va fi publicat pe pagina de internet a oficiului registrului comerţului.

Profitul net (excendentul activului faţă de pasiv realizat de societate în cadrul exerciţiului financiar) se
împarte între acţionari. Pentru stabilirea acestuia, trebuie deduse din profitul brut toate cheltuielile
utile ale societăţii (in care intră şi profitul cuvenit fondatorilor, dacă a fost prevăzut prin actul

114
constitutiv ori a fost aprobat de adunarea generală extraordinară), precum şi cota destinată fondului
de rezervă .

Potrivit prevederilor LSC, nu se pot distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii.

Dacă se constată micşorarea activului net, capitalul social trebuie reîntregit sau redus, mai înainte de
a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit. Repartizarea profitului şi stabilirea
dividendului, precum şi stabilirea şi condiţiile participării la profit a fondatorilor se fac de către
adunarea generală a acţionarilor .

Au drept la dividend, acţionarii existenţi la data de referinţă (data stabilită pentru determinarea
acţionarilor cu drept de vot în adunarea acţionarilor care fixează dividendul) – art. 123 alin. 2 LSC.

Fondul de rezervă (rezerva legală)

Din profitul societăţii se va prelua în fiecare an cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă,
până va atinge minimum a cincea parte din capitalul social (Legea nr. 31/1990 art. 183 ).

Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micşorat din orice cauză, va fi completat, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege pentru constituirea lui. De asemenea, se include în fondul de rezervă,
chiar dacă acesta a atins suma prevăzută, excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai
mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de
emisiune sau destinat amortizărilor.

In doctrină se consideră că fondul de rezervă este o prelungire a capitalului social, adică, la fel ca şi
capitalul social, reprezintă gajul general al creditorilor sociali.

Fondul de rezervă este destinat acoperirii pierderilor din activul patrimoniului, în perioadele în care
activitatea este deficitară.

Fonduri de rezervă constituite de către societăţi :

1. fondul de rezervă constituit conform legii ( rezerva legală)

2. fondul de rezervă destinat plăţii dividendelor în perioade în care activitatea este deficitară şi nu
realizează profit, este stabilit prin actul constitutiv ( rezerva statutară)

3. fond de rezervă cu destinaţie determinată, constituit prin hotărârea adunării generale care aprobă
situaţia financiară anuală ( rezerva facultativă).

Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni.

Cauzele de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt cele prevăzute de lege pentru orice societate
comercială, precum şi cauzele specifice prevăzute de lege pentru această formă de societate .

Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale:

- prevăzute în art. 227 din Legea nr. 31/1990 (trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia; declararea nulităţii;
hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului pentru motive temeinice, la cererea oricărui
asociat; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv);

- prevăzute în art. 237 din Legea nr. 31/1990 (societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu
se mai pot întruni; societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,

115
situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;
societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută; societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii)

Cauze specifice de dizolvare a societăţii pe acţiuni. Sunt prevăzute de art. 228 alin. 1 din Legea nr.
31/1990

1. Reducerea capitalului social.

a) activul net scade sub ½ din valoarea capitalului social (art. 15324 alin. 1 LSC , prevede: „Dacă
consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca diferenţă
între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea
capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide
dacă societatea trebuie să fie dizolvată”.

Consiliul de administraţie/ directoratul sunt obligaţi să prezinte A.G.A. extraordinară un raport

referitor la situaţia patrimonială a societăţii, însoţit de observaţiile cenzorilor/ auditorilor interni, cu
cel puţin o săptămână înainte de data adunării generale pentru a putea fi consultat de acţionarii
interesaţi. pentru a hotărî reconstituirea capitalului, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea
societăţii.

În cadrul adunării generale, acţionarii vor fi informaţi despre orice fapte relevante apărute după
redactarea raportului scris.

Potrivit prevederilor art. 15324 alin. 4 şi alin. 5 LSC: „Dacă adunarea generală extraordinară nu
hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea
exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi sub rezerva dispoziţiilor art.
10, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care
nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost
reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social.

În cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare în conformitate cu alin. (1) sau dacă adunarea
generală extraordinară nu a putut delibera valabil nici în a doua convocare, orice persoană interesată
se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Dizolvarea poate fi cerută şi în cazul în
care obligaţia impusă societăţii potrivit alin. (4) nu este respectată. În oricare dintre aceste cazuri,
instanţa poate acorda societăţii un termen ce nu poate depăşi 6 luni pentru regularizarea situaţiei.
Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puţin
egale cu jumătate din capitalul social are loc până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare”.

b) reducerea numărului acţionarilor sub limita prevăzută de lege.

Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2. În cazul în care societatea are
mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate solicita
instanţei dizolvarea societăţii.

116
Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de lege este reconstituit.

Societatea pe acţiuni se lichidează conform regulilor instituite de LSC şi conform prevederilor actelor
constitutive.

Bibliografie.

1. Băcanu. Ion, Modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în
Revista de drept comercial, nr. 9/1997

2. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

3. Cârcei, Elena, Despre prospectul de emisiune şi subscrierea acţiunilor, în „Dreptul”, nr. 10-
11/1995

4. Cârcei, Elena, Dizolvarea şi lichidarea societăţilor pe acţiuni, în Revista de drept comercial,

nr. 12/1996

5. Corondan, C. Societatea simplificată pe acţiuni, în Revista de drept comercial, nr. 3/2000

6. Costin, M.N., Titlul societar ca varietate a titlului de valoare, cu sprecială privire la acţiuni,
în Revista de drept comercial, nr. 3/1998

7. Costin, M.N., Costin, C.M., Semnificaţia juridică a sintagmei „data de referinţă”...., în

Revista de drept comercial, nr. 4/2001

8. Dumitrache, Simona., Consideraţii despre momentul când se naşte dreptul de vot în cazul
acţiunilor subscrise şi neeligibile integral, în Revista de drept comercial, nr. 10/2001

9. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, Bucureşti, 1929, vol. I

10. Gârbaci, F., Aspecte teoretice şi practice privind semnificaţia datei de referinţă prevăzută
de art. 122 din Legea societăţilor comerciale, în Juridica, nr. 7-8/2001

11 Georgescu, I.L., Drept comercial român, vol II. Societăţile comerciale, Editura Soccec,
Bucureşti, Bucureşti, 1948

12. Gerota, D.D., Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928

13. Gheorghe, C., Societăţi comerciale. Voinţa societăţilor şi voinţa socială

14. Gheorghe, C., Garanţii reale purtând asupra părţilor sociale şi a acţiunilor societăţilor
comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 5/2004

15. Petrea, A., Precizări în legătură cu modul de detrminare a profitului impozabil în raport cu
prelevările la fondul de rezervă, în Dreptul, nr. 8/1993

117
 16. Scheaua, M., Legea societţilor comerciale nr.31/1990, comentată şi adnotată, ed.II, Ed.
Rosetti, Bucureşti 2002

17. Turcu, I., Dreptul afacerilor, Iasi, 1992

18. Ţicleanu, R., Regimul juridic al acţiunilor preferenţiale (prezent, perspectivă şi drept
comparat), în Revista de drept comercial, nr. 3/2000

CAPITOLUL XI

SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACŢIUNI

Precizări.

Societatea în comandită pe acţiuni este o societate care împrumută particularităţi de la societăţile în

comandită simplă şi de la societăţile pe acţiuni.

Spre deosebire de societatea în comandită simplă, acest tip societar are capitalul social împărţit în
acţiuni. Asociaţii vor răspunde, în principiu, în limita aportului adus în societate.

Însă, societatea în comandită pe acţiuni are două categorii de asociaţi:

- comanditaţii care au o răspundere nelimitată pentru datoriile sociale şi au regimul juridic al

comanditaţilor din societăţile în comandită simplă;

- comanditarii care au regimul juridic al acţionarilor din societăţile pe acţiuni.

Definiţie. Caractere.

Societatea în comandită pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor
persoane ce participă la formarea capitalului social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni,
în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale, pentru realizarea unor beneficii şi împărţirea lor, şi
care răspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în
limita aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari .

Societatea are următoarele caractere:

- cuprinde două categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii,

- întregul capital social este împărţit în acţiuni;

- toţi asociaţii au calitatea de acţionari;

- răspunderea pentru obligaţiile sociale este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar;
comanditarii răspund în limita aportului lor.

Legea asimilează această societate cu societăţile pe acţiuni. Din această cauză regulile de constituire,
de funcţionare, de dizolvare şi lichidare urmează prevederile legii privind societăţile pe acţiuni; este
reglementată de art. 187-190 LSC, cu excepţia normelor referitoare la sistemul dualist de
administrare (art. 187 din Legea nr. 31/1990).

118
 Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni

La baza constituirii societăţii în comandită pe acţiuni este contractul de societate şi statutul

societăţii sau actul constitutiv.

Modalităţi de constituire a societăţii în comandită pe acţiuni:

- constituirea simultană;

- constituirea continuată ( sau prin subscripţie publică).

Actul constitutiv al societăţii în comandită pe acţiuni trebuie să cuprindă elementele

prevăzute în art. 8 din Legea nr. 31/1990. Particularităţile, în cazul acestui tip de societate, sunt:

- asociaţii (persoane fizice sau juridice): nu pot fi mai puţin de doi, cu condiţia să fie din
ambele categorii (comanditaţi şi comanditari). În actul constitutiv trebuie prevăzut care sunt acţionari
comanditaţi şi care asociaţi comanditari.

- firma se compune din denumirea proprie (care o deosebeşte de alte societăţi), şi menţiunea
scrisă în întregime „societate în comandită pe acţiuni”.

- administratorii societăţii pot fi numai asociaţii comanditaţi. În contractul de societate trebuie

precizaţi asociaţii comanditaţi care administrează şi reprezintă societatea (art. 8 alin. 1 lit a. Din
Legea nr. 31/1990).

Administrarea societăţii.

Potrivit art. 187 din Legea nr. 31/1990: „Dispoziţiile prezentului capitol se completează cu normele
privind societăţile pe acţiuni, cu excepţia celor referitoare la sistemul dualist de administrare”.

Societatea în comandită pe acţiuni este administrată doar potrivit sistemului unitar.

Art. 188 din lege dispune: „Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mi multor asociaţi
comanditaţi. Asociaţilor comanditaţi li se vor aplica dispoziţiile prevăzute la art. 80-83, iar asociaţilor
comanditari cele din art. 89 şi 90”.

Numai comanditaţii pot avea calitatea de administratori.

Revocarea administratorilor se face de adunarea generală acţionarilor în condiţiile de qvorum şi

majoritate cerute de lege pentru adunarea generală extraordinară. Alegerea altei persoane în locul
administratorului revocat, decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său, se face în aceleaşi
condiţii

În caz de revocare, deces sau încetare a mandatului administratorului, adunarea generală numeşte
un alt administrator însă, numai cu aprobarea celorlalţi administratori. Numirea trebuie aprobată şi
de ceilalţi administratori, dacă sunt mai mulţi.

Noul administrator prin efectul numirii, în condiţiile legii, devine asociat comanditar.

Asociaţii comanditaţi nu pot lua parte la deliberările adunării generale pentru alegerea cenzorilor,
sau, după caz, a auditorului financiar, chiar dacă sunt posesori de acţiuni ale societăţii

119
Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile pe care le-a
contactat în timpul administraţiei sale, putând însă exercita acţiune în regres împotriva societăţii
( art. 189 alin. 5 din Legea nr. 31/1990)

Dizolvarea societăţii.

Este posibilă, pe lângă cazurile general admise şi în situaţia în care singurul comanditat sau
comanditar este supus procedurii insolvenţei, devine incapabil, este exclus, se retrage ori decedează.

Acest efect nu se produce când actul constitutiv prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau
când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii cu răspundere limitată, cu asociat
unic.

Bibliografie.

1. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, ediţia a V-a , Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016.

CAPITOLUL XII

GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC

Modalitatea de preluare a aquis-ului în materia societăţilor comerciale a constituit-o încorporarea

textelor comunitare în legea română, prin adaptarea acestora, în special, prin sintetizarea normelor
conţinute de directive . Legea are drept finalitate atât alinierea legislaţiei societăţilor comerciale la
directivele comunitare, cât şi adaptarea legislaţiei la principiile Organizaţiei pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OECD), în materia guvernării corporatiste. Principiile guvernării corporatiste
au fost adoptate în anul 1999, revizuite în anul 2003 şi aprobate de guvernele ţărilor OECD în 2004,
şi aduc indicaţii specifice de natură să amelioreze reglementările juridice şi formulează propuneri
practice în atenţia autorităţilor bursiere, a investitorilor şi celor care intervin la nivelul conducerii
societăţii. Acestea au drept finalitate realizarea unui cadru care asigură:

- protecţia drepturilor acţionarilor;

- tratament egal tuturor acţionarilor;

- recunoaşterea drepturilor acţionarilor majoritari, care să încurajeze cooperarea activă

dintre societăţi şi acţionarii majoritari pentru a crea locuri de muncă;

- orientarea strategică a societăţii, monitorizarea efectivă a managementului de către

conducere şi răspunderile acesteia faţă de societate şi faţă de acţionari;

- transparenţa, oportunitatea şi acurateţea tuturor documentelor ce vizează situaţia

societăţii, inclusiv situaţiile financiare, performanţele, patrimoniul şi conducerea societăţii.

SECŢIUNEA I

120
GRUPUL DE INTERES ECONOMIC – GIE

Legea nr. 161/2003 constituie o dovadă a continuării procesului de armonizare a legislaţiei

din România cu legislaţia comunitară în materia dreptului comercial. Premiera legislativă din ţara
noastră o constituie reglementarea grupurilor de interes economic prin prevederile Titlului V din
Legea nr. 161/2003.

Reglementarea grupurilor de interes economic este inspirată din Codul comercial francez,
unde au fost create pentru a permite intreprinderilor şi societăţilor comerciale să se adapteze şi să
se dezvolte în cadrul unei pieţe în permanentă dezvoltare. Grupul de interes economic este conceput
ca o structură juridică între societatea comercială şi asociaţie. În organizarea şi funcţionarea
acesteia este prioritară voinţa membrilor care o constituie.

Potrivit doctrinei franceze, grupul de interes economic este conturat ca o entitate care,
respectând independenţa juridică şi economică a participanţilor, le permite acestora să pună în
comun mijloace de producţie în scopul dezvoltării eficiente a activităţii.

Legiuitorul român, defineşte grupul de interes economic, în art. 118 alin. 1 din Legea nr.
161/2003, ca fiind o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o
perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării activităţii economice a
membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Trăsăturile caracteristice ale grupului de interes economic

- grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract (actul constitutiv al

grupului fiind un contract permite manifestarea de voinţă a membrilor) . Potrivit definiţiei legale, GIE
cuprinde două sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianţi, fără a
depăşi 20 de persoane;

- grupul de interes economic este o persoană juridică, cu toate consecinţele ce decurg din
aceasta, respectiv, are calitate de subiect de drept şi participă în nume propriu la raporturile juridice;

- grupul de interes economic are un scop patrimonial; se constituie în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective. Activitatea GIE are întotdeauna un caracter accesoriu faţă de activitatea membrilor ei.
Astfel, un grup de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine, dar
dacă din activitatea grupului rezultă profit, acesta va fi distribuit în totalitate, între membrii grupului,
cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul constitutiv, ori în lipsa unei prevederi, în părţi egale.

- grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Fiind persoană
juridică, grupul răspunde pentru obligaţiile asumate de terţi. În conformitate cu prevederile legii,
răspunderea membrilor este nelimitată şi solidară pentru obligaţii grupului, dacă nu există o
stipulaţie contrară.

Potrivit art. 119 alin 2 din Legea nr. 161/ 2003, „Prin derogare la prevederile alin.(1) şi în măsura în
care actul constitutiv o permite, un membru nou al grupului poate fi exonerat de obligaţiile acestuia,
născute anterior aderării sale; hotărârea de exonerare este opozabilă terţilor de la data menţionării
în registrul comerţului şi a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a”.

Răspunderea membrilor are caracter subsidiar, ea operează numai dacă grupul pus în întârziere nu
plăteşte în termen de 15 zile.

121
Natura juridică a grupului de interes

Grupul de interes economic poate avea o natură civilă sau comercială, putând dobândi calitatea de
comerciant sau necomerciant. Criteriul îl constituie natura faptelor juridice săvârşite sau a actelor
juridice încheiate. Determinarea calităţii de comerciant ori necomerciant a grupului are o deosebită
importanţă, atât din punct de vedere procedural – competenţa de soluţionare a litigiilor apărute în
care una dintre părţi este un grup de interes economic aparţine instanţei civile sau comercile -, cât şi
din punct de vedere material, substanţial (dacă se aplică legea civilă sau comercială).

Constiuirea grupurilor de interes economic

La baza constituirii grupului de interes economic stă contractul semnat de toţi membrii (fondatorii) ,
încheiat în formă autentică. Acesta este actul constitutiv care trebuie înmatriculat în registrul
comerţului

Semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea

grupului sunt consideraţi fondatori.

Potrivit art. 120 alin. 3 din Legea nr. 161/2003: „Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
înşelăciune, delapidare, dare de mită, luare de mită, primire de foloase necuvenite, trafic de
influenţă, mărturie mincinoasă, fals, uz de fals, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr.
31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, infracţiunile prevăzute de Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi infracţiunile de spălare a banilor
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi
completările ulterioare.

Contractul prin care se constituie grupul de interes economic trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate (respectiv: capacitatea, consimţământul, obeictul, cauza, precum şi condiţia formei
autentice cerută de lege ad validitatem), prevăzute de art. 948 Cod civil. Dacă grupul se constituie
cu capital, contractul va prezenta ca element specific şi aporturile asociaţilor.

Caracterele juridice ale actului constitutiv al grupului de interes

- caracter solemn, pentru că forma autentică este cerută ad validitatem, sub sancţiunea expresă a
nulităţii;

- caracter comutativ, deoarece când se constituie cu aport, întinderea şi natura obligaţiei de aport
sunt cunoscute din momentul încheierii contractului;

- caracter oneros, întrucât fiecare membru al grupului urmăreşte dezvoltarea propriei activităţi şi
îmbunătăţirea rezultatelor acesteia;

- caracter plurilateral, pentru că se încheie între cel puţin 2 membri şi maxim 20;

- în funcţie de natura activităţii, are caracter civil sau comercial.

Elementele actului constitutiv al grupului de interes economic

Legea nr. 161/2003 art. 122 stabileşte elemntele pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al
grupului de interes economic:

a) denumirea, precedată sau urmată de sintagma „grup de interes economic” ori de iniţialele „G.I.E.”,
sediul şi, dacă este cazul, emblema grupului;

122
b) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia membrilor, persoane fizice;
denumirea, forma juridică, sediul şi naţionalitatea membrilor, persoane juridice;

c) codul numeric personal al membrilor, persoane fizice; codul de identificare a membrilor, persoane
juridice, în funcţie de forma juridică a acestora;

d) obiectul de activitate al grupului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi a

naturii comerciale sau necomerciale a activităţii;

e) capitalul subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui membru şi a modului de vărsare a
acestuia, valoarea aportului în natură şi a modului de evaluare, în cazul în care grupul se constituie cu
capital;

f) durata grupului;

g) membrii care reprezintă şi administrează grupul sau administratorii nemembri, persoane fizice ori
juridice, puterile ce li s-au conferit acestora şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat,
precum şi condiţiile în care aceştia pot fi revocaţi;

h) clauze privind controlul gestiunii grupului de către organele statutare, controlul acesteia de către
membri, precum şi documentele la care aceştia vor putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi
exercita controlul;

i) sediile secundare — sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică —, atunci când se înfiinţează odată cu grupul, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară,
dacă se are în vedere o atare înfiinţare;

j) modul de dizolvare şi de lichidare a grupului.

Inmatricularea grupului de interes economic

Grupul european de interes economic se constituie prin contract semnat de toţi membrii şi
încheiat în forma autentică, denumit act constitutiv.

Grupul se înmatriculează în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul, la cererea
administratorului sau unui împuternicit al acestuia, în termen de 15 zile de la autentificare.

Grupurile europene de interes economic dobândesc personalitate juridică de la data înmatriculării,

care se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului-delegat prin
care se autorizează înmatricularea grupului. Înmatricularea în registrul comerţului nu prezumă
caracterul comercial al grupului european de interes economic, ceea ce înseamnă că orice grup de
interes economic este supus înmatriculării, dar calitatea de comerciant o are numai grupul care are
ca obiect de activitate săvârşirea unor fapte de comerţ .

După efectuarea înmatriculării, oficiul registrului comerţului comunică, din oficiu, un extras al
încheierii judecătorului-delegat Regiei Autonome Monitorul Oficial spre publicare, pe cheltuiala
solicitantului.

Efectele nerespectării cerinţelor legale de constituire a GIE

Inainte de înmatricularea grupului, neregularităţile constatate pot fi remediate, potrivit art. 133 şi
art. 134 din Legea nr. 161/2003, astfel: „Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de
lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o
cerinţă legală pentru constituirea grupului, judecatorul-delegat, din oficiu sau la cererea oricărui
membru ori a altor persoane interesate, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de

123
înmatriculare, în afara de cazul în care membrii sau reprezentanţii grupului înlaătură asemenea
neregularităţi. Judecătorul-delegat va lua act în încheiere de regularizările efectuate. In cazul în care
fondatorii sau reprezentanţii grupului nu au cerut înmatricularea sa în termen legal, oricare membru
poate cere oficiului registrului comerţului efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare sau
scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat în cel mult 8 zile de la primire”.

Pentru neregularităţile constatate după înmatricularea grupului, în art. 135-146, Legea nr.
161/2003 reglementează acţiunea în regularizare, şi ca o măsură extremă, acţiunea în nulitatea
grupului

- acţiunea în regularizare

Pentru înlăturarea neregularităţilor constatate după înmatriculare, grupul este obligat să ia măsuri
pentru înlăturarea lor în termen de maxim 8 zile de la data constatării. Dacă grupul nu ia aceste
măsuri, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige organele societăţii, sub sancţiunea
plăţii de daune cominatorii, să le regularizeze.

Dreptul la acţiunea în regularizare se prescrie prin trecerea termenului de 6 luni de la data

înmatriculării grupului de interes economic.

Pentru prejudiciul cauzat prin neregularităţile constatate, fondatorii, reprezentanţii grupului, precum
şi primii membri şi organelor de conducere, de administrare şi de control ale GIE, răspund nelimitat şi
solidar.

- acţiunea în nulitate

Articolul 142 din Legea nr. 161/2003, precizează motivele pentru care tribunalul poate declara
nulitatea unui grup de interes economic înmatriculat în registrul comerţului, dacă: lipseşte actul
constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în forma autentică; toţi fondatorii au fost, potrivit legii,
incapabili, la data constituirii grupului; obiectul de activitate al grupului este ilicit sau contrar ordinii
publice; lipseşte încheierea judecătorului-delegat de înmatriculare a grupului; lipseşte autorizarea
legală administrativă de constituire a grupului, în cazurile în care această autorizare este prevăzută în
legile speciale pentru desfăşurarea anumitor activităţi, precum cea bancară sau de asigurari; actul
constitutiv nu prevede denumirea, sediul şi obiectul de activitate al grupului.

Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost
înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal, cu excepţia situaţiei în care nulitatea este
cauzată de caracterul ilicit sau contrar ordinii publice al obiectului grupului. ( art. 143 din lege).

Funcţionarea grupului de interes economic

Organele grupului de interes economic sunt:

- adunarea generală a membrilor grupului;

- administratorii grupului.

a. Adunarea generală este organul suprem cu competenţă de deliberare şi decizie; format din
membrii grupului.

În actul constitutiv al grupului sunt stipulate condiţiile privind adoptarea hotărârilor, acesta poate
prevedea:

- condiţii privind cvorumul şi majoritatea necesară (în lipsa acestei stipulaţii, hotărârile se adoptă cu
votul unanim al membrilor);

124
- posibilitatea luării hotărârilor prin consultarea în scris a membrilor (va fi specificată procedura de
consultare şi adoptare a hotărârilor);

- numărul de voturi de care dispun anumiţi membri ( în absenţa unei asemenea stipulaţii se
consideră că fiecare membru dispune de câte un vot).

Legea prevede că votul unanim al tuturor membrilor este obligatoriu pentru adoptarea hotărârilor
privind: modificarea obiectului grupului; modificarea numărului de voturi repartizat fiecărui
membru;modificarea condiţiilor prevăzute pentru adoptarea hotărârilor; prelungirea duratei grupului
dincolo de perioada stabilită în actul constitutiv; modificarea aportului membrilor la capitalul
grupului; modificarea oricărei alte obligaţii a membrilor, în cazul în care prin actul constitutiv nu se
prevede altfel; orice altă modificare a actului constitutiv, în cazul în care prin actul constitutiv nu se
prevede altfel.

Pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciiziile referitoare la răspunderea administratorilor

este necesar votul majotirăţii membrilor.

Convocarea adunării generale

Administratorii sunt obligaţi să convoace de îndată adunarea generală a membrilor pentru adoptatea
unei hotărâri care intră în atribuţiile adunării, la iniţiativa oricărui administrator sau la solicitarea
oricărui membru. În cazul inacţiunii administratorilor, la solicitarea oricărei persoane interesate şi cu
audierea părţilor, instanţa de la sediul grupului va putea ordona convocarea şi va desemna persoana
care va prezida adunarea generală.

Convocarea ( în care se va menţiona locul, data, ordinea de zi, cu menţionarea explicită a tuturor
problemelor care vor face obiectul dezbaterilor), poate fi făcută prin scrisoare recomdată sau prin
scrisoare simplă (dacă este stipulat în actul constitutiv), expediată cu cel puţin 10 zile înainte de data
ţinerii adunării generale. (art. 155 din Legea nr. 161/2003)

b. Admnistratorii grupului de interes economic – persoane fizice sau persoane juridice - sunt
desemnaţi prin actul constitutiv sau sunt aleşi, de către membrii, prin vot unanim.

Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al grupului, în afara de restricţiile arătate în actul constitutiv. Ei sunt obligaţi să ia parte la
toate adunările grupului, la consiliile administratorilor şi la organele de conducere similare acestora.
(art. 148 din lege)

Dreptul de a reprezenta grupul în raport cu terţii aparţine fiecărui administrator, în afară de cazul
când există stipulaţie contrară în actul constitutiv . Administratorii care au dreptul de a reprezenta
grupul nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele prevăzute de Titlul V din Legea nr. 161/2003 şi
de dispoziţiile referitoare la mandat.

Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: existenţa registrelor cerute
de lege şi corecta lor ţinere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta îndeplinire a
îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun. (art. 151 alin. 1 din lege).

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor grupului de interes economic se decide

prin votul majorităţii membrilor.

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor grupului, însă aceştia o vor
putea exercita numai atunci când, prin operaţiunile efectuate pentru realizarea obiectului de

125
activitate al grupului, nu sunt achitate la scadenţă, în mod repetat, obligaţiile grupului sau în caz de
deschidere a procedurii insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006.

Modificarea grupului de interes economic

Orice modificarea apărută pe parcursul existenţei GIE se realizează numai prin modificarea actului
constitutiv.

Potrivit art. 174 din Legea nr. 161/2003: “Actul constitutiv poate fi modificat de membri, cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui. Modificările privind
mutarea sediului grupului, schimbarea obiectului principal de activitate, fuziunea/divizarea,
reducerea/prelungirea duratei grupului, dizolvarea şi lichidarea acestuia se vor menţiona în registrul
comerţului în baza încheierii judecătorului-delegat. Celelalte modificări se vor menţiona, cu
respectarea dispoziţiilor legale, în baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului. Această
rezoluţie are, în mod corespunzător, regimul legal al încheierii judecătorului-delegat. Actul adiţional
cuprinzând textul integral al prevederilor actului constitutiv, modificate, se depune la oficiul
registrului comerţului şi se mentionează în acest registru. Actul modificator se publică integral în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a”.

Încetarea calităţii de membru al GIE

Calitatea de membru încetează prin: excludere; retragere; cesiune a părţilor de interes, în condiţiile
legii şi ale actului constitutiv; deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.

Potrivit art. 179 alin 1, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, grupul continuă să existe după ce
unui membru i-a încetat această calitate, în condiţiile prevăzute în actul constitutiv sau stabilite cu
acordul unanim al membrilor rămaşi.

- excluderea membrului din GIE

Cazurile de excludere sunt precizate în art. 177 alin. 2: poate fi exclus, membrul: care nu a
efectuat aportul la care s-a obligat; care se află în stare de faliment sau care a devenit incapabil; care
se amestecă fără drept în administraţie, tulbură sau ameninţă cu tulburarea gravă a funcţionării
grupului; care comite frauda în dauna grupului sau se serveşte de semnătura grupului ori de capitalul
acestuia în folosul său ori al altora.

Excluderea se pronunţă de instanţă, la cererea majorităţii membrilor, dacă actul constitutiv

nu prevede altfel. Prin hotărâre se va dispune şi cu privire la structura participării la capitalul
grupului a celorlalţi membrii. Hotărârea judecătorească de excludere se menţionează în registrul
comerţului, iar dispozitivul hotărârii se va publica, la cererea grupului în Monitorul Oficial.

Membrul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua excluderii sale, însă nu va
putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv.
Membrul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul grupului, ci numai la o sumă
de bani care să reprezinte valoarea acesteia la data excluderii sale cu caracter definitiv. (art. 181 din
lege)

Potrivit prevederilor art. 182 din Legea nr. 161/2003, membrul exclus rămâne obligat faţă de terţi
pentru operaţiunile făcute de grup până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Dacă, în
momentul excluderii sunt operaţiuni în curs de executare, membrul este obligat să suporte
consecinţele şi nu îşi va putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea acelor operaţiuni.

126
Dreptul la acţiune împotriva membrului exclus, se prescrie în termen de 5 ani, care curge de la data
publicării menţiunii vizând excluderea acestuia în Monitorul Oficial.

- retragerea membrului din GIE

Membrul grupului de interes economic se poate retrage în cazurile prevăzute în actul

constitutiv; cu acordul tuturor celorlalţi membri; în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când
nu se realizează acordul unanim, membrul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei
hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare. (183 alin.1
din lege)

Drepturile membrului retras, cuvenite pentru părţile sale de interes, se stabilesc prin acordul
membrilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal, prin
încheiere irevocabilă.

Dizolvarea şi lichidarea grupului de interes economic

GIE persoană juridică îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare – faze distincte care se
realizează succesiv (excepţional, cele două faze se pot realiza şi concomitent, dacă membrii grupului
sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului grupului şi când asigură stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii, ei pot hotărî odată cu dizolvarea, şi modul de
lichidare a grupului) .

a. Dizolvarea grupului de interes economic

Potrivit art. nr. 184 alin 1 din Legea nr. 161/2003, cauzele de dizolvare a grupului de interes
economic sunt: expirarea timpului stabilit pentru durata grupului; imposibilitatea realizării obiectului
de activitate al grupului sau realizarea acestuia; declararea nulităţii grupului; hotărârea adunării
membrilor, adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia cazului în care actul constitutiv dispune
altfel; hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea
oricărei autorităţi publice competente; declararea falimentului grupului; alte cauze prevăzute de lege
sau de actul con stitutiv al grupului.

In art. 192 alin. 1 din lege sunt prevăzute cauze de dizolvare – sancţiune, astfel, la cererea oricărei
persoane interesate, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea grupului în cazurile în care: grupul nu
mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; grupul nu a depus, în cel mult 6 luni de la
expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la
oficiul registrului comerţului; grupul şi-a încetat activitatea, nu are sediu cunoscut ori nu îndeplineşte
condiţiile referitoare la sediu sau membrii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută.

Dizolvarea grupului trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea a IV-a, în afara de cazul în care cauza dizolvării este expirarea timpului
stabilit pentru durata grupului.

Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot intreprinde noi operaţiuni; în caz contrar, ei sunt
personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au intreprins. Interdicţia se aplică din
ziua expirării termenului fixat pentru durata grupului ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâtă
de adunarea generală sau declarată prin sentinţa judecătorească.

Grupul îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.

127
 Potrivit art. 189 din Legea nr. 161/2003: “Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea
procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a grupului
sau în alte cazuri prevăzute de lege”.

Fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau prin contopirea a două ori
mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou.

Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unui grup care îşi încetează existenţa între
două sau mai multe grupuri existente sau care iau astfel fiinţă.

Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care îşi încetează
existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către grupul ori
grupurile rezultate din fuziune/divizare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în
schimbul atribuirii de părţi de interes ale acestora către membrii grupului care încetează şi, eventual,
a unei sume în bani care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a părţilor de interes atribuite.

In baza hotărârii adunării generale a membrilor fiecăruia dintre grupurile care participă la fuziune sau
la divizare, administratorii acestora întocmesc un proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde
elementele prevăzute de art. 196 din lege; va fi semnat de reprezentanţii grupurilor participante şi se
depune la registrul comerţului unde este înmatriculat fiecare grup, însoţit de declaraţia fiecăruia
despre modul cum s-a hotărât stingerea pasivului său. Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de
judecătorul-delegat, se publică în Monitorul Oficial, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras,
potrivit dispoziţiei judecătorului-delegat sau cererii părţilor, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor
şedinţelor în care adunările generale urmează a hotărî asupra fuziunii/divizării.

b. Lichidarea grupului de interes economic

Lichidarea patrimoniului grupului de interes economic este supusă regulilor prevăzute de art.
206 – 218 din Legea nr. 161/2003.

Pentru lichidarea si repartizarea patrimoniului grupului de interes economic, chiar dacă în actul
constitutiv se prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli: până la preluarea
funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor; actul de numire a lichidatorilor
sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior, care ar aduce schimbări în persoana acestora,
trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată
şi publicate în Monitorul Oficial.

Numai după îndeplinirea acestor formalităţi, lichidatorii vor depune specimenul lor de
semnatură în registrul comerţului şi vor exercita această funcţie.

Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii persoane fizice sau
reprezentanţii permanenţi, persoane fizice ale societăţii lichidatoare trebuie să fie lichidatori
autorizaţi, în condiţiile legii.

Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii. Ei sunt obligaţi, după preluarea funcţiei, ca

împreună cu administratorii grupului să facă un inventar şi să încheie o situaţie financiară care să
constate situaţia exactă a activului şi pasivului grupului şi să le semneze; să primească şi să păstreze
patrimoniul grupului, registrele şi actele grupului, preluate de la adminsitratori; să ţină un registru
cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.

Potrivit art 209 din lege, în afară de puterile conferite de membri, cu aceeaşi majoritate cerută
pentru numirea lor, lichidatorii vor putea: să stea în judecată şi să fie actionaţi în interesul lichidării;
să execute şi să termine operaţiunile patrimoniale referitoare la lichidare; să vândă prin licitaţie

128
publică imobilele şi orice avere mobiliară a grupului; să încheie tranzacţii; să lichideze şi să încaseze
creanţele grupului, chiar în cazul în care debitorii sunt supuşi procedurii reglementate de Legea
85/2006; să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice
alte acte necesare.

Ei nu pot, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul de numire, să constituie
ipoteci asupra bunurilor grupului, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul persoanelor care
îndeplinesc atribuţia de cenzor.

Lichidatorii care intreprind noi operaţiuni ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor.

Lichidatorii nu pot plăti membrilor nici o suma in contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea
achitării creditorilor grupului.

După terminarea lichidării grupului, lichidatorii trebuie să întocmească situaţia financiară de lichidare
şi să propună repartizarea activului între membri. Membrul nemulţumit poate face opoziţie, în
conditiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, în termen de 15 zile de la notificarea situaţiei financiare de
lichidare şi a proiectului de repartizare.

Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru motive
temeinice tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani.

In termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea grupului din
registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi civile de 1.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere,
care va fi aplicată de judecătorul-delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate. Încheierea
judecătorului-delegat va fi definitivă şi executorie. (art. 214 alin. 1 şi alin. 2).

Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă va fi supus procedurii insolvenţiei

reglemetată de Legea nr. 85/2014, procedura se aplică grupului, atât când are calitatea de
comerciant, cât şi în cazul în care are calitatea de necomerciant .

SECŢIUNEA II

GRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC - GEIE

Unul dintre scopurile fundamentale ale Uniunii Europene este realizarea unităţii economice, având ca
priorităţi: armonizarea dezvoltarii vietii economice, o dezvoltare economică durabilă şi constantă,
realizarea stabilităţii economice şi monetare, precum şi realizarea unei politici eficiente în domeniul
ocupării forţei de muncă, în acest context realizarea unei structuri economice care să promoveze
colaborarea între societăţile comerciale din statele membre nu doar că se impune, ci este o
necesitate.

Cele mai importante prevederi ale Ordonanţei de urgenţă nr. 119/2006, care modifică şi
completează Legea nr. 161/2003, vizează completarea dispoziţiilor referitoare la grupurile europene
de interes economic.

129
 Grupurile europene de interes economic - GEIE, persoane juridice cu scop patrimonial, sunt
recunoscute şi pot funcţiona în România, în temeiul Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 2.137/85 din
25 iulie1985 privind instituirea grupului european de interes economic (GEIE), publicat in Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 199 din 31 iulie 1985, şi al Legii nr. 161/2003 (art. 232 din
lege).

Grupurile europene de interes economic înmatriculate în România nu pot avea mai mult de
20 de membri.

Grupul european de interes economic reprezintă asocierea între două sau mai multe persoane fizice
sau juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.

GEIE legal constituite sunt recunoscute şi pot funcţiona, în condiţiile legii în România .

Grupul european de interes economic se constituie prin contract semnat de toţi membrii şi încheiat
în formă autentică, denumit act constitutiv.

Inmatricularea şi/sau radierea în/din registrul comerţului a unui grup european de interes economic
fac obiectul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Oficiul registrului comerţului de la sediul
grupului va transmite, din oficiu, un comunicat în acest sens Oficiului Publicaţiilor Oficiale ale
Comunităţilor Europene, în vederea publicării acestuia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Aceste grupuri pot înfiinţa în România filiale şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără
personalitate juridică. Înfiinţarea filialelor şi a sucursalelor GEIE în România va fi supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru
grupurile de interes economic române.

130
CURS NR: 7

TITLURILE DE CREDIT

SECŢIUNEA I

Conceptul general de “titlu de credit”

1.Reglementarea titlurirlor de credit

Notiunea de titlu de credit nu indica ceva determinat,concret.In realitate nu intalnim un titlu de

credit in stadiu pur,ci documente in care regasim caracteristicile generale ale acestei categorii
juridice.(1),dar care in acelasi timp au elemente particulare prin care se diferentiaza unele de altele.

Conceptul este oprera doctrinei care constituie o adevarata cucerire a dreptului modern,”datorita
careia se poate spune ca economia contemporana apare aproape transfigurata datorita rolului
deosebit de important dobandit de aceste titluri”(2).

Notiunea de titlu de credit are la baza o constructie juridica intemeiata pe ideea de drept si obligatii
autonome aflate intr-o succesiune de transmisiuni facute dupa reguli speciale.

In sistemul juridic romanesc expresia titlu de credit indica produsul unei opere generale efectuate de
doctrina romaneasca si straina care a elaborat un pachet de principii juridice aplicabile unei intregi
categorii de documente constatatoare de drepturi si obligatii.Din pacate,acest efort colectiv nu-l
regasim in domeniul legislativ.Dreptul nostru pozitiv nu cuprinde o reglementare generala in acest
domeniu (3).Avem doar texte ale unor acte normative in care indica regimul juridic al unor specii ale
titlurilor de credit(4).

Aceasta stare de lucruri nu este normala.De obicei in viata economica apar figurile tipice de titluri de
credit pe care le cunoaste legislatia noastra.Insa fenomenele economice sunt intr-o continua miscare

131
si transformare,fapt ce indica nevoia permanenta de mijloace juridice adecvate.Nu este exclus in
acest context,ca actualele specii de titluri de credit recunoscute de lege sa nu mai corespunda
exigentelor.De aceea este necesar de lege ferenda o consacrare legislativa a principiilor care sa
permita apoi utilizarea de catre comercianti a acelui document care sa raspunda cel mai bine
intereselor lor.

2.Trasaturile titlurilor de credit

a) Caracterul necesar al inscrisului.

Expresia titlu de credit desemneaza un document,(un inscris),un bun mobil prin natura lui,cu valoare
intrinseca (chiar daca,de obicei aceasta valoare este nesemnificativa din punct de vedere economic).
(5).

Din timpurile cele mai vechi s-a consacrat ideea ca scrisul consemnat pe un document contine
manifestarea de vointa adevarata a aceluia care l-a emis (6) si ca actul dresat sau semnat de una din
parti contine vointa sa in raportul dintre ea si ceilalti.Intr-un asemenea raport inscrisurilor li s-a
recunoscut,in general ,functii probatorii,in sensul ca servesc la dovedirea existentei unei
obligatii.Intre inscris si obligatie nu exista o legatura deosebita,indisolubila.Obligatia exista
independent si poate fi dovedita si prin alte mijloace de proba.

Alteori inscrisurilor li s-a recunoscut si o functie constitutiva.Obligatia pe care partea vrea sa o asume
nu poate lua nastere fara ca ea sa fie consemnata intr-un document.Deci intre document si obligatie
exista o legatura ce da inscrisului o valoare juridica mult mai mare decat aceea a inscrisurilor
probatorii.Legatura nu este insa permanenta,intrucat odata ce obligatia are dreptul corelativ nascut
in mod legal,ele au o evolutie independenta de existenta inscrisului.

Referitor la titlurile de credit,doctrina releva ca intre obligatie si inscris legatura nu este numai
constitutiva ci si permanenta.(7).Pe de o parte dreptul si obligatia corelativa nu se nasc decat prin
consemnarea vointei subiectilor intr-un document,iar pe de alta parte “dreptul nu poate fi exercitat
de catre titulari decat prin posesiunea materiala a inscrisului,iar debitorul nu se poate elibera valabil
decat cerand si obtinand restituirea inscrisului fara de care risca sa mai plateasca o data in mainile
celui ce se va prezanta ca posesor legitim al aceluiasi inscris”(8).

Conexiunea dureaza cat timp exista dreptul si obligatia,documentul avand un caracter de

necesitate,pentru nasterea si exercitiul dreptului si pentru stingerea obligatiei corelative.

Deci sub aspectul continutului titlului constatam existenta unei stranse conexiuni intre document si
drept,incat posesia primului constituie intotdeauna conditia suficienta si necesara pentru exercitarea
celuillalt.(9).Observam totusi ca aceasta legatura de necesitate,desi specifica,nu este prin ea insasi
absolut definitorie numai pentru documentele - titluri de credit.Practic,necesitatea documentului o
intalim in exercitiul drepturilor in toate ipotezele de creditare nascute din raporturi juridice pentru
care dreptul pozitiv prefera forma scrisa ad probationem sau ad solemnitatem.

Spre exemplu,nimeni nu poate obtine realizarea unei creante mai mari de 250 lei,daca debitorul nu
o recunoaste ori nu este contestata intr-un act scris.Acelasi lucru il putem spune despre exercitiul
unui drept rezultat dintr-un act solemn in ipoteza in care creditorul nu poate depune actul scris si
dreptului nu I s-au facut formalitatile de opozabilitate fata de terti.

Nici suficienta documentului pentru exercitiul unui drept,nu este singura,unica trasatura definitorie a
titlului de credit.Asa-zisele documente de legitimare,desi sunt titluri de credit au la baza utilizarii

132
lor,in practica,regula suficientei.Urmeaza deci sa gasim si alte trasaturi specifice ale titlurilor de
credit,care impreuna cu caracterul necesar al documentului sa le defineasca precis si inconfundabil.

b) Caracterul literal al dreptului.

Prin acest caracter se intelege ca atat continutul cat si intinderea dreptului creditorului si a obligatiei
debitorului,sunt determinate de cuprinsul inscrisului si numai de acest cuprins.Existenta ,cantitatea,
calitatea si modalitatea dreptului ce titularul are si ,deci si ale obligatiei sunt fixate numai prin
mentiunile inserate in documentul scris.Partile nu au dreptul sa se refere si alte elemente din afara
de titlu,chiar daca acestea au ocazionat nasterea sa, sau pot sa exercite vreo influenta asupra lui (11).

Posesorul titlului nu poate, deci exercita dreptul decat in limitele inscrisului, fara putinta de a
completa cu alte acte sau probe exterioare titlului. Caracterul literal al titlului nu este decat
consecinta,sau mai bine spus,o manifestare a formalismului cerut pentru valabilitatea sa. Nu trebuie
sa se faca confuzie intre caracterul literal al inscrisului si formalismul acestuia.Caracterul literal nu
este decat o consecinta a formalismului.Elementul formal constituie baza celui literal.

c) Caracterul autonom al dreptului.

In materie de transmisiune de drepturi corporale se aplica principiul “nemo plus juris in alium
tranferare potest quam ipse habet”(12).Pe temeiul acestei reguli achizitorul unui asemenea drept
este nevoit sa suporte toate exceptiunile pe care debitorul le-ar fi putut opune cedentului sau
diferitilor transmitatori intermediari.Dreptul dobandit va avea un caracter derivat.Pe de alta parte,se
mai stie ca pentru opozabiltatea unor asemenea drepturi este necesara si indeplinirea unor
formalitati ce tin loc de publicitate si anume formalitatea notificarii transmitiunii fata de debitorul
cedat.

In ce priveste aceasta din urma formalitate,ea este inlaturata la titlurile de credit pe considerarea
sa,obligatia fiind incorporata in inscris,transferarea inscrisului implica si transmisiunea dreptului
respectiv.Circulatia titurilor de credit este asimilata astfel cu transmisiunea bunurilor mobile
corporale, publicitatea fata de terti fiind indeplinita in acest caz prin insasi remiterea materiala a
inscrisului in posesiunea dobanditorului.

Circulatia titlurilor de credit presupune o derogare de la principiul ca nimeni nu poate transmite mai
mult decat are, in sensul ca achizitorul unui asemenea titlu este considerat ca a dobandit dreptul la
prestatia mentionata pe document direct de la emitentul acestuia,adica nu un drept derivat ,ci un
drept originar,motiv pentru care nu I se pot opune nici una din exceptiile personale opozabile
primitorului sau diferitilor posesori intermediari ai titlului.(13)

Aceasta abatere de la regula traditionala indicata mai sus atribuie dreptului posesorului titlului
caracterul unui drept autonom,autonomie care ,asigurand titlului integralitatea valorii patrimonilae
pe care o constata ii sporeste creditul si posibilitatea de circulatie.

In concluzie se poate spune ca autonomia obligatiei arata ca obligatia este independenta de cauza sa
(independenta de cauza ,dar nu lipsita de cauza). Adica,obligatia are cauza insa soarta ei nu este
influentata de cauza.

3. Natura juridica a titlurilor de credit.

133
Explicatia juridica a acestui fenomen,determinarea naturii juridice a obligatiei izvorate din titlul de
credit,a fost cautata de numerosi doctrinari si astfel au fost elaborate numeroase teorii.Se incearca
sa se explice cum se realizeaza juridic derogarea de la principiul ca nimeni nu poate transmite mai
mult de cat are si de ce dreptul achizitorului unui titlu de credit este un drept originar.

Intrucat in sistemul nostru de drept nu exista norme relative la titlurile de credit explicatiile au fost
cautate in principiile generale ale dreptului privat. Obligatia nascuta dintr-un titlu de credit pune
fata in fata un debitor si un creditor,o latura pasiva si una activa.

a) Din punctul de vedere al laturii pasive retinem ca din moment ce o persoana semneaza un titlu de
credit,acea persoana este obligata sa satisfaca fata de orice purtator de buna credinta a
documentului,obligatie asumata asa cum rezulta literal din inscris.

Cum se explica sub raport juridic aceasta obligatie fata de o persoana cu care debitorul niciodata nu
a tratat,fata de care nu s-a obligat si despre care nu afla ca e debitor decat in momentul scadentei?S-
au formulat in doctrina urmatoarele tipuri de teorii: (14)

-teoriile caracterului contractual al obligatiei.Acest grup de teorii sustine ca debitoul,pe langa

raportul fundamental ce sta la baza emiterii titlului,incheie un contract prin care se obliga la o
prestatie atat fata de primul beneficiar cat si oricui s-ar gasi in posesia legitima a titlului in ziua
scadentei.

-teoriile caracterului unilaterial al obligatiei:acestea prezinta obligatia nascuta din titlul de credit ca
un rezultat al manifestarii de vointa unilaterale a emitentului prin care acesta se recunoaste debitor
fata de oricine s-ar gasi in posesia titlului la scadenta.Ea se prezinta sub mai multe variante.

Teoria creatiunii -sustine ca obligatia ia nastere chiar din momentul in care emitentul si-a pus
semnatura pe document indiferent daca l-a pus in circulatie sau nu.Chiar daca titlul a intrat in
circulatie peste vointa emitentului,prin sustragere sau pierdere,acesta va fi obligat sa satisfaca
obligatia fata de purtatorul de buna credinta si care nu a comis o greseala grava.Deci,creatia titlului
este datatoare de masura pentru a judeca existenta obligatiei,iar faptul punerii in circulatie ,voluntar
sau involuntar nu este decat o conditie suspensiva.

Teoria emisiunii- pretinde ca ceea ce da nastere obligatiei nu este remiterea materiala a titlului,ci
vointa semnatarului de a se obliga,vointa care se materializeaza prin punerea in circulatie a titlului.

Deci teoriile unilateraliste sustin ca titlurile de credit ar apare ca o oferta de plata facuta tuturor
ce s-ar gasi in posesiunea titlului la scadenta.

-teoriile caracterului mixt al obligatiei.

Sustin ca obligatia se divide in doua,ca intre emitent si beneficiar obligatia ia nastere dintr-un
raport contractual coexistent cu raportul fundamental ce sta la baza emiterii titlului,iar fata de
purtatorii succesivi ai titlului,emitentul se angajeaza printr-o declaratie unilaterala de vointa ,care da
nastere unei obligatii eventuale in favoarea celui ce s-ar gasi in posesia legitima a titlului la scadenta.

b) Sup aspectul laturii active s-a incercat sa se explice drepturile purtatorului de buna credinta
al titlului,drepturi ce depasesc pe cele ale cesionarului unei creante de drept comun.

S-au emis urmatoarele teorii:

-teoriile posesiunii de buna credinta,sustin in esenta, ca drepturile cocreditorului,tert de buna

credinta,rezulta din insasi faptul bunei credinte,care-l apara de exceptiile care ar fi putut fi opuse
antecesorului sau de drept.

134
-teoria pendentei : obligatia debitorului exista si subzista chiar de la crearea sau semnarea titlului,pe
cand dreptul de creanta corelativ obligatiei nu se determina si nu ia fiinta decat ulterior,in momentul
inchiderii circulatiei titlului.Pana in acest moment ,dreptul de creanta corelativ obligatiei se afla in
stare de pendenta si nu se va putea exercita decat de acela care va justifica posesia legitima asupra
inscrisului, dovedind ,nu lantul diferitelor transmisiuni ale unui raport de obligatie ,ci pur si simplu
dreptul sau de proprietate asupra inscrisului,proprietate care se dobandeste in conditii
specifice,dupa natura titlului (prin remitere de posesie ,in materia titlurilor la purtator ,printr-o serie
de giruri neintrerupte,pentru titlurile la ordin sau prin transfer in materie de titluri nominative).

Remiterea de posesie ,girul si transferul nu sunt mijloace de transmisiune ale unor raporturi de
obligatie ci mijloace de transferare a proprietatii asupra inscrisului care incorporeaza sau
materializeaza obligatia mentionata pe document. (15)

Toate aceste teorii aparute ca sa explice pe plan juridic efectele titlurilor de credit nu prezinta
importanta practica deosebita.Ele sunt incercari teoretice de a incadra in sabloane juridice clasice o
realitate de fapt si juridica creata de viata economica si comerciala moderna.

In opinia noastra functiunea titlurilor de credit s-ar circumscrie intr-un cadru mai larg al mobilizarii
creditelor,al bogatiei.Mobilizarea creditelor prin cedarea lor (prin transmisiune),nu este o noutate
adusa de doctrina ci o institutie juridica pe care dreptul roman o reglementeaza amanuntit prin
institutia cesiunii de creanta (1391-1404 Cod civil),cum tot asa este reglementata transmisiunea
bogatiei mobile intre diferiti subiecti (1909 Cod civil).

Insa aceste transmisiuni creaza probleme cedentilor si fac pe dobanditori sa suporte riscuri.Tocmai
aici titlurile de credit isi realizeaza functiunile inlaturand riscurile dobanditorilor de credite,de bogatie
mobilizata.Analizam pe rand riscurile dobandirii bogatiei dupa regulile de drept comun.Astfel:

a) Problemele si riscurile dobandirii creditului dupa regulile cesiunii.

Cesiunea de creanta este un act juridic prin care un creditor transmite dreptul sau de creanta unei
alte persoane.(16).Transmisiunea presupune o renuntare de drept din partea cedentului si o achizitie
din partea cesionarului (primitorului).Acest transfer produce si unele consecinte negative ce rezulta
din caracterul derivat al titlului prin care se realizeaza achizitia.,astfel incat dobanditorul nu obtine un
drept originar.Fenomenul este consecinta raportului ce se stabileste intre cel ce cedeaza si
primitor,raport guvernat de principiul potrivit caruia nimeni nu poate transmite mai mult decat
are.Asta inseamna ca dobanditorul preia toate inconvenientele antecesorului sau,substantiale si
formale,intrucat nimeni nu poate primi mai mult decat a avut cel ce i-a transmis.(17).

Asadar sa vedem urmarile:

Din punct de vedere substantial orice achizitie printr-un titlu derivativ este supusa regulii potrivit
careia transferul nu poate da achizitorului o pozitie jurdica mai buna decat pozitia celui care a
renuntat la drept.In consecinta,daca cel ce cedeaza nu este efectiv titularul creditului cedat (pentru
ca dreptul sau nu este valabil de la constituire sau dreptul sau este vulnerabil la exceptii ale
debitorului care reduc total sau in parte prerogativele creditorului),aceasta lipsa se rasfrange asupra
cesionarului.El (cesionarul ) se vede frustat in realizarea scopului pentru care a facut achizitia.

Din punct de vedere formal: intrucat obtinerea dreptului este rezultatul unei negocieri intre cel care
cedeaza si cesionar,acesta din urma trebuie sa se legitimeze fata de debitor dovedind achizitia
facuta.Daca sunt mai multi achizitori succesivi,ultimul dobanditor trebuie sa dovedeasca lantul de
achizitii pana la el.De asemenea,trebuie preintampinat riscul ca dobanditorul nestiutor despre

135
cesiune sa plateasca vechiului titluar ,prin notificarea operatiunii (18). Fiecare din aceste situatii pot fi
inconveniente pentru dobanditorii succesivi ai aceleiasi creante.

Desigur nu putem absolutiza aceste riscuri.Chiar daca se verifica vreunul din riscuri,achizitorul se
poate despagubi avand actiune impotriva celui care i-a provocat paguba.Actiunea are insa un
caracter personal,de desdaunare si nu un caracter real,adica sa urmareasca obiectul cedat si sa
mentina stabila si necontestata pozitia obtinuta de creditor,dobanditor al unui credit cedat (19).

Deci,circulatia creditelor prin cesiune asigura o slaba protectie cumparatorului;exceptiile

specifice titlurilor deverivative ingreuneaza situatia dobanditorilor de credite care este dependenta
de formalismul notificarii cesiunii.Cesionarul isi vede periclitata pozitia atat in situatia in care creditul
transmis este vulnerabil la exceptiile pe care le-ar putea invoca debitorul cat si la exceptiile tertilor
daca acelasi credit a fost transmis succesiv mai multor cesionari.

b) Protectia dobanditorului in circulatia bunurilor mobile.

Totalmente diferita este protectia achizitorului ce a dobandit prin cumparare un bun mobil
(protectia sa capata un caracter real) (20).

Legea stabileaste o norma fundamentala (art.1909 Cod civil) ce garanteaza obtinerea proprietatii
asupra bunului mobil dobandit de la neproprietar, cu conditia ca dobanditorul sa fi fost de buna
credinta in momentul primirii bunului. Norma da un titlu suficient oricarui dobanditor de bunuri
mobile,de buna credinta,un titlu valabil sub orice aspect. De aici deducem si consecinta: o regula ce
rezolva conflictul intre mai multi achizitori ai acelorasi bunuri mobile.Va fi proprietar cel ce a obtinut
posesia necunoscand instrainarile precedente.(21).

De aici rezulta niste avantaje specifice circulatiei bunurilor mobile in raport cu circulatia creantelor.

Din punct de vedere substantial,buna credinta acopera in principiu (exista exceptii inscrise in
art.1909 al.2 C.civ),orice viciu pe care-l prezinta titlul instrainatorului.(22) Interesul achizitorului este
acoperit,riscurile fiind totalmente inlaturate,daca se implineste conditia de a nu fi cunoscut ca
instrainatorul nu este titularul dreptului transmis.

Din punct de vedere formal,dobanditorul este scutit de a face dovada dreptului antecesorului sau si
al proprietarilor precedenti ai acestui antecesor.El trebuia sa faca numai dovada posesiei sale,a unei
stari de fapt evidente si, de obicei, notorii. O data obtinuta posesia bunului, dobanditorul este ocrotit
de orice risc, inclusiv al instrainarilor succesive, fara sa mai fie obligat sa faca vreo formalitate.(23).

Avem de a face ,deci,cu o reglementare simpla si eficienta care mareste increderea cumparatorilor in
operatia facuta.Siguranta transmisiunii se bazeaza pe operatiunea insasi si nu pe un fapt exterior
acesteia.Aceasta certitudine nu o intalnim in cazul transmisiunii creditelor prin cesiune, deoarece
operatiunea in sine nu da siguranta specifica transmisiunii mobilelor si legea nu creaza pentru ea nici
o situatie exterioara care da certitudine in cazul transmisiunii bunurilor mobile.

c) Problema extinderii protectiei specifice transmiterii mobilelor la obtinerea creditelor.

S-a observat ca acest dezavantaj al sistemului de circulatie al creditelor in raport cu sistemul de

circulatie al bunurilor mobile a fost inlaturat prin aparitia unui instrument juridic nou,acela al
titlurilor de credit.

Creatia acestui instrument apartine practicii si practicienilor in activitatea comerciala.Legiuitorul nu

face altceva decat sa consacre juridic acest instrument.

136
Finalitatea dorita de achizitorii de creanta se realizeaza numai aplicand regulile proprii circulatiei
bunurilor mobile, circulatiei creditelor. Posibilitatea de a face creditele sa circule ca si bunurile
mobile devine realitate in momentul in care se realizeaza un titlu de credit (adica unitatea dintre
dreptul de proprietate asupra documentului ce contine obligatia debitorului si dreptul asupra
creditului-titularitatea creditului). Desigur nu este o unitate oarecare, intamplatoare, dependenta
numai de vointa partilor,ci o unitate pe care o denumim unitate functionala:legatura dintre dreptul
de creanta si proprietatea titlului trebuie sa asigure in mod egal si permanent o functie constitutiva si
de conditie necesara pentru exercitiul creditului (24).

d) Incorporarea dreptului in titlu.Semnificatia juridica a acestei formule.

In literatura juridica aceasta unitate se exprima prin formula-incorporarea dreptului in titlu.

(25).Aceasta expresie reda ideea ca situatia creditorului este legata de pozitia sa reala ce priveste
documentul,in sensul ca din proprietatea acestuia din urma rezulta titularitatea dreptului de
creanta,posibilitatea cererii indreptate impotriva debitorului.

Fenomenul incorporarii se poate analiza pornind de la crearea unui titlu de credit.Avem un

subiect care are fata de altul o datorie rezultata dintr-un raport juridic determinat.El transpune
obligata sa,redusa la elementele sale esentiale,necesare si suficiente pentru a identifica continutul si
modalitatea prestatiei la care s-a obligat,intr-un document pe baza caruia isi asuma obligatia
unilaterala de a efectua prestatia in favoarea oricaruia ce se va gasi in proprietatea acelui document.

Creditorul poate transmite acest drept de creanta cu maximum de siguranta unui beneficiar
transferandu-i proprietatea documentului constatator al obligatiei unilaterale asumate de debitor,in
baza unui raport juridic obisnuit intre cei doi subiecti (creditor-debitor).

Creditorul devine subiect in doua raporturi juridice:un raport fundamnetal,rezultat dintr-o

relatie juridica tipica dintre cel ce emite titlul de credit si cel care il primeste,in care creditul
corespondent va circula dupa regulile cesiunii;alaturi de acest raport,exista un raport specific aparut
prin crearea titlului,care corespunde creditului si circula dupa regula ce spune ca oricine devine
proprietar asupra documentului devine si titular al dreptului de creanta ce este constatat de
document.

Relatia ce se stabileste intre document si credit este diferita de alte forme de conexiune pe
care le-am amintit anterior (ce izvorasc din raporturi juridice ce se constata in forma scrisa,ad
probationem si ad solemnitatem).In titlul de credit se stabileste o legatura intre document si drept
nu numai in ce priveste constituirea dreptului ci si in ce priveste circulatia lui,in sensul ca obtinerea
dreptului este un efect al obtinerii proprietatii documentului.

Calitatea de subiect activ al unui asemenea raport juridic care se naste prin emiterea unui
titlu de credit este conditionata de existenta unui drept real asupra inscrisului constatator al
creantei,de o pozitie reala fata de document.Legatura ce se stabileste intre proprietatea
documentului si creditul inscris,legatura exprimata prin formula incorporarii nu are caracter absolut
ci un caracter instrumental.Adica,se realizeaza un mijloc (instrument) tehnic de a extinde protectia ce
o da legea circulatiei bunurilor mobile asupra circulatiei creditelor.Practic se realizeaza o extindere a
legislatiei privitoare la circulatia bunurilor mobile asupra circulatiei drepturilor de creanta.

De aici deducem unele consecinte,care exprima caracteristicile esentiale ale titlurilor de

credit si anume:literalitatea si autonomia dreptului.

Principiul literalitatii se manifesta ca o regula de protectie a intereselor debitorului.Intinderea

dreptului si obligatiei ce rezulta din titlu,determinate prin mentiunile de pe inscris exprima indirect

137
calitatile,insusirile “bunului mobil “ care sa transmite.Vointa subscriitorului unui titlu de credit este
data numai de semnificatia literala a cuvintelor folosite si este interzisa orice cautare a intentiilor
declarate sau ascunse.Dreptul creditorului este stabilit in baza unei situatii ce rezulta din proprietatea
inscrisului si continutul sau nu mai poate fi fixat prin interpretare.(26).

Autonomia dreptului pune pe creditor intr-o stare de independenta fata de situatia juridica a
oricarui purtator al titlului.Asta inseamna ca oricare ar fi motivul care ar fi determinat emiterea
titlului,cel ce l-a emis este tinut sa indeplineasca prestatia la care s-a obligat.Chiar daca titlul circula
prin mai multe maini fiecare posesor are un drept nou ,propriu si nu un drept cedat.Fiecare nou
posesor devine titular al dreptului asa cum este el inscris in document,in literalitatea lui.

Atat principiul literalitatii cat si al autonomiei drepturilor specifice titlurilor de credit,pun pe

debitor in imposibilitatea de a invoca fata de purtatorii succesivi ai titlului exceptiile ce ar rezulta din
raportul personal pe care el il are cu primul din ei,ca sa stinga in totul sau in parte pretentia
creditorului.Aceasta, deoarece dreptul s-a nascut asa si numai asa,cum este incorporat prin scriere in
document si va circula numai in acest mod indiferent de subiectii prin mina carora trece.In aceasta
forma literalitatea titlului imita calitatile fizice imuabile si notorii ale bunului mobil aflat in circulatia
sa juridica.

Titularul creditului are o pozitie reala fata de document (un drept de proprietate). Circulatia
titlurilor de credit spre deosebire de cesiunea creditelor, (ce transmite un drept de creanta)
presupune circulatia unui bun mobil,documentul. Obtinerea proprietatii titlului duce implicit la
investirea cu titularitatea creditului mentionat pe document.

Daca cesiunea creantelor transmite un drept derivat,circulatia titlurilor de credit investeste

pe dobanditor cu un drept originar,obtinut dupa regulile generale ale dobandirii proprietatii
bunurilor mobile.

Se creaza astfel o fictiune juridica prin care se extinde regimul juridic al bunurilor mobile
asupra regimului creantelor si implicit se stabileste regula,cu valoare de principiu,dupa care cineva
poate dobandi mai mult decat ii transmite autorul sau.

Formularea este improprie insa,reflecta o situatie juridica reala ce acopera o nevoie

economica practica:creditul este legat de document,iar dobanditorul prin posesia de buna credinta a
documentului este proprietar si creditor,titular legitim al creditului.

e) Justificarea legala a teoriei titlurilor de credit.

Constructia juridica a incorporarii si a caracterului originar al dreptului nascut la

dobanditor,asa cum am formulat-o naste o intrebare:pe ce text de lege se bazeaza ?

Asa cum am aratat ea nu se fundamenteaza pe un text legal expres,ci numai pe interpretarea

logica a principiilor de drept cuprinse in art.1391-1396 si art.1909 C.civ.Din interpretarea art.1395
C.Civ.deducem ca debitorul nu mai poate invoca compensatia pentru o creanta ce s-a nascut
impotriva cedentului ulterior notificarii sau acceptarii cesiunii.(27).Deci,nu se mai poate invoca o
exceptie ce rezulta din raportul existent intre cedent si debitor dupa ce dreptul de credit a fost
dobandit de cesionar.

Daca dam acestei reguli o valoare de principiu si admitem ca ea este valabila intr-un raport ce
transmite un drept derivat,de ce nu am admite ca principiul este valabil si intr-un raport in care
dobanditorul are o pozitie reala fata de creditul primit.Adica,exceptiile ce pot fi invocate contra
emitentului unui titlu de credit nu pot fi opuse dobanditorilor succesivi ai acestuia (ai titlului).

138
 Aceasta conceptie fundamentata pe mecanismul incorporarii are valoare practica intrucat
permite sa se elimine sau sa se reduca la minimum inconvenientele formale si substantiale ce
insotesc circulatia creditelor dupa regulile cesiunii de creanta.

Titlul de credit spre deosebire de orice alt inscris are o influenta esentiala asupra soartei
creditului,in special asupra circulatiei si stingerii sale.Creditul exista in masura in care este consemnat
in titlu si nici o limitare nu poate sa rastranga valoarea lui contrazicand cuprinsul sau.Orice act ce are
ca scop restrangerea valorii titlului trebuie sa rezulte numai din document,dupa cum trebuie sa
rezulte de aici si orice act facut pentru a opri circulatia.Cat timp titlul circula el va purta cu sine
dreptul mentionat in toata integritatea sa (28).Cine-si pune semnatura pe titlu se obliga in aceleasi
conditii ca cel care l-a emis,neputandu-se obliga mai sever sau mai usor.

4.Definitia si clasificarea

Fata de cele expuse deducem ca titlul de credit este un inscris necesar pentru a transfera sau
pretinde dreptul literal si autonom inscris in el.

Continutul titlurilor de credit poate fi foarte diferit:

-exista titluri ce reprezinta un drept real, un drept care se valorifica asupra unui bun
determinat:scrisori de trasura, polita de incarcare,conosamentul, recipisa de depozit, certificatul de
gaj. Cine este in posesia legitima a documentului se considera in posesia marfurilor pentru ca
depozitarul, carausul, magazionerul, capitanul vasului nu pot sa le predea decat aceluia ce-i prezinta
titlul;

-exista titluri ce dau dreptul la o prestatie din partea debitorului: o suma de bani-titluri de renta,
bilete de loterie, bilete de banca, bonuri de tezaur, cambii, bilete la ordin, cecuri; o anumita cantitate
de marfuri-ordinele in producte; un serviciu-documente de transport, marci postale, timbre.

-deosebim si titluri care dau posesorului anumite drepturi de reprezentare cu beneficiile lor:actiunile,
certificatele de parti sociale.

Dupa modalitatea de circulatie distingem: titluri la purtator,titluri la ordin,titluri nominative.

Titlurile la purtator.

Sunt titlurile in care nu se indica un creditor caruia sa I se faca plata in mod exclusiv sau la ordinul
sau,ci indreptateste pe oricine s-ar gasi in posesia titlului sa exercite drepturile consemnate in
document. Ele circula prin traditiune.Oricine se gaseste in posesia unui asemenea titlu este
presupus,pana la proba contrara ,posesor legitim. Din aceasta cauza aceste titluri prezinta pe langa
avantajul de a putea circula cu mare usurinta un mare inconvenient in caz de pierdere sau furt. Acest
inconvenient nu poate fi preintampinat de posesor prin inscrierea numelui sau pe titlu sau prin
aplicarea vreunui semn distinctiv .Titlul emis la purtator isi pastreaza caracterul si posesorul nu poate
sa-i schimbe regulile de circulatie printr-o declaratie unilaterala de vointa. El va continua sa circule si
pe mai departe ca titlu la purtator.Va putea fi transformat in titlu la ordin sau nominativ insa numai
prin acordul dintre posesor si emitent.Trebuie,deci pentru aceasta concursul debitorului,vointa
posesorului fiind insuficienta.

Titlurile la ordin.

Vor purta scris pe ele numele primului creditor,cu mentiunea ca, creanta va fi platita la ordinul
acestuia,deci fie creditorului insusi, fie unei persoane aratate de acesta in titlu. Asemenea titluri

139
platibile la ordin sunt prin excelenta cambia,biletul la ordin si cecul.Transmiterea se face prin gir,prin
semnarea celui ce transmite pe dosul titlului (de unde si numele de andosare). Debitorul nu trebuie
incunostintat in legatura cu aceasta transmitere.Acesta va lua la cunostinta despre gir in momentul in
care I se va prezenta titlul la plata si va trebui sa urmareasca numai regularitatea formala a andosarii
si succesiunea neintrerupta a girurilor.

Titlurile nominative.

Acestea poarta scris pe document numele creditorului,iar debitorul nu se poate libera valabil
decat achitand valoarea titlului in mana acelui creditor.Titularul dreptului inscris pe document nu va
putea pretinde dreptul sau decat atata timp cat este in posesia titlului.Persoana straina ce s-ar gasi in
posesia acelui titlu ,fara a putea justifica dobandirea lui pe cale legala nu va putea folosi inscrisul.

Asemenea titluri circula pe cale de cesiune,cesiune ce trebuie inscrisa atat pe titlu cat si in
scriptele debitorului,daca asemenea registre sunt prevazute de lege.

Titluri de credit improprii.

Exista o categorie de documente care primesc numai unele din caracteristicile titlurilor de
credit.Acestea au o eficacitate juridica mai limitata,desi se aseamana cu titlurile propriu-zise prin
structura exterioara sau prin termenii prin care sunt numite.

Ele sunt de doua feluri:

-documentele de legitimare-efectul lor consta in aceea ca posesiunea documentului

constituie proba titularitatii dreptului.Insa o asemenea proba nu este decat o simpla prezumtie care-
si produce efectele numai pana la proba contrarie.In anumite imprejurari dreptul poate fi exercitat
chiar in lipsa documentului.De aceea se spune ca sunt titluri improprii,in sensul ca incorporarea nu
este deplina. (bilete de tren,de tramvai,tichete de garderoba, bilete de teatru, etc.).

-titluri aparente.Asemenea documente indeplinesc functiunea de mijloc de proba a unui

raport contractual.Ele amintesc de titlurile de credit prin forma lor.In realitate nu au nici una din
trasaturile specifice titlurilor de credit.Sunt doar simple inscrisuri de credit.Exemplu tipic in acest sens
este factura (desi unele sisteme legislative admit circulatia ei in conditiile specifice titlurilor de
credit).

Problematica titlurilor de credit este vasta si complexa.Prin teoria titlurilor dreptul modern a
obtinut o spectaculoasa cucerire.Aceasta teorie a realizat o penetratie a principiilor de drept care da
posibilitatea unei mobilizari de bunuri ce se intalnesc in activitatea comerciala curenta.

Aplicarea in practica a teoriei enuntate va aduce numai beneficii oricarui sistem economic
bazat pe principiile pietei libere.Miscarea legislativa din tara noastra va trebui sa aiba in vederea
acest lucru si va trebui sa constate ca domeniul titlurilor de credit este slab reprezentat,aproape
inexistent in ansamblul normelor de drept pozitiv.

O politica legislativ si economic rationala va trebui sa dea titlurilor de credit o reglementare

unitara si ea se va impune cu usurinta comerciantilor la orice nivel.

BIBLIOGRAFIE

140
1.G.Potolea,H.M.Hossu, Efectele de comert, hartiile de valoare, mecanismele bursiere in economia
de piata, Cluj-Napoca,1992, p.10 si 24.

2. S.Ionescu, P.Demetrescu, I.L.Georgescu, Noua lege asupra cambiei si biletului la ordin, Buc.1934,
p.28

3. Alte legislatii cuprind astfel de reglementari: art.1992, art.1994, art.1997, din Codul civil italian.

4.L.58/1934,L.59/1934,art.61-71 si art.118 - 126 din L.31/1990.

5.A.Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generala, Buc.1975, p.200; E.Lupan, Drept civil.Partea
generala, Cluj-Napoca,1981, p.126; P.C.Vlachide, Repetitia principiilor de drept civil, vol. I, Buc.1994,
p.60

6. E.Dragoescu, A. Dragoescu, Valuta si implicatiile ei in economia de piata, Cluj-Napoca, 1991, p.41

7. O.Capatana, B.Stefanescu, Tratat de drept comercial international, vol. II, p.87.

8.S.Ionescu, P.Demetrescu,I.L.Georgescu, Noua lege... op.cit. p.86

9.I.Rucareanu, Cus de drept. Elemente de drept civil si comercial comparat, Buc.1980,p.333

10.Asquini Titoli di credito,Padova, 1966, p.46

11.T.R.Popescu, Dreptul comertului international,Buc.1976, p. 412 - 414.

12.I.Albu,A.Man, Regula “nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet” si abaterile de
la aceasta regula, Rev.de drept comercial 7 - 8/1996,p.72.

13.V.Luha, Trasaturi generale ale titlurilor de credit, Rev.de drept comercial, 7 - 8 /1998, p.160

14.Amanunte in legatura cu aceste teorii S.Ionescu, P.Demetrescu, I.L.Georgescu, Noua lege...,op. cit.
p.34, si urm.

15.S.Lupas, Curs de drept cambial, Cluj 1948, p.32

16.L.Pop, Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Iasi, 1993, p.455.

17. S.Lupas, Curs...,op.cit. p.8.

18. L.Pop, R.Gidro, Drept civil. Teoria gnerala a obligatiilor, Cluj-Napoca, 1982, p.346.

19. M.N.Costin, I.Les, M.Minea, I.Radu, Dictionar de drept procesual civil, Buc.1993, p.30 - 34.

20. I.Deleanu, Procedura civila, vol.I. Iasi, 1994, p.58.

21.A.Pop, Gh.Beleiu, Drept civil... op.cit. p.202.

22. D.Gherasim, Buna credinta in raporturile juridice civile, Buc.1991, p.154.

23.T.Ionascu, S.Bradeanu, Drepturile reale principale in dreptul Romaniei, Buc.1978, p.194.

24.V.Luha, Trasaturile... op.cit. p.167

25.I.Turcu - Operatiuni si contracte bancare, Buc.1994, p.123.

26.T.R.Popescu, Dreptul... op.cit.p.414.

27.C. Statescu, C.Barsan, Drept civil.Teoria generala a obligatiilor, Buc.1994, p. 318

141
28.E.Cristoforeanu, Despre titlurile de credit la purtator, Rev. de drept comercial, 1946, p .444.

Cursul nr. 8

Grupurile de societăţi.

Grupul de societăţi – conceptul juridic; holdingul; societatea dominantă – societatea controlată;

interesul grupului – interesul societăţilor dominate; relativitatea efectelor şi opozabilitatea
contractelor încheiate de societăţile ce fac parete din grup; trezoreria centralizată – dividente şi
împrumuturi între societăţile din grup; răspunderea pentru datoriile sociale între societăţile din
grup; insolvenţa în grup; integrarea fiscală şi juridică în grup.

a. Notiunea de grup de societati; societatea holding

Societatile comerciale pot opera pe piata in mod individual sau pot fi grupate si controlate in raport
de anumite criterii legal admise.

Un grup de societati legal recunoscut prsupune un ansamblu de societati comerciale independente

juridic dar unite prin legaturi in care o societate, societatea mama, domina economic si juridic pe
celelalte incat ansamblul se manifesta unitar in deciziile lor.

Legea romana nu defineste explicit grupul de societati; sunt folosite concepte analoage: filiale,
societati controlate, societati afiliate, participari de capital

Controlul unei societati se poate realiza prin aceeasi administratie sau prin aceiasi asociati care au
impreuna dreptul, puterea de a decide.

142
Chiar daca grupul de societati nu este reglementat el prezinta importanta practica mare deoarece in
fapt ele reprezinta o entitate economica pentru creditori si pentru piata; grupul se pozitioneaza
faptic in mod unitar in raport cu bncile, cu alti creditor, cu organismele de concurenta , cu organele
fiscale, cu organismele de reglementare a pietelor organizate, deoarece prezinta un risc unic; exista o
întreprindere complexa care inglobeaza intreprinderi individuale, specifice.

Grupul este controlat de o societate dominanta care se poate schimba mereu

Controlul se poate infaptui financiar, ationarial ori managerial

Societatea care controleaza, dominanta estenumita societate holding.

Grupul exista deoarece exista un interes economic sa existe; fiintarea si functionarea lui are ratiuni
strict economice; instrumentele juridice nu fac altceva decat sa faca functionarea lui legitima si
legala.

Existenta grupului prezinta si dezavataje: pentru actionariatul minoritar, pentru creditori, pentru
salariati, pentru autoritatile de control; aceasta deoarece grupul nu participa nemijlocit la realizarea
activitatii, la angajarea raporturilor cu tertii, nu asuma raspunderi nemijlocite; dar in acelasi timp
grupul decide in fapt politicile financiare

Legea romana nu reglementeaza exolicit regimul juridic al grupului de societati, existand multa
confuzie in domeniu.

Doar in materie fiscala exista reglementari care au in vedere anumite operatiuni de grup care au
menirea sa protejeze interesele generale fiscale.

De asemenea, exista reglementari speciale cu semnificatie pentru grupur de societati in

materie de concurenta (legea nr. 21/1996, modificata); in materie contabila (unde, din perspectiva
contabila, exista obligatia contabila a societatii mama de a intocmi situatii financiare care sa ilustreze
performanta grupului ca intreg); in reglementarile pietelor de capital unde sunt definite – din
perspectiva interesului general al pietelor organizate – sunt definite conceptele de pozitie de control
si pozitie majoritara; in domeniul asigurarilor sunt descrise conceptele de socitate mama si
participatie de capital; in domeniul bancar sunt relementate conceptele de filiala, grup de persoane
care actioneaza impreuna, societate aflata sub control; in materie de legislatia muncii indica
notiunea de grup de intreprinderi.

Reglementarile indicate privesc domenii speciale urmarind , secvential, din perspectiva

organizarii unor activitati economice determinate, regularizarea unor interese punctuale de ordin
profesional.

Prin urmare, nu exista o reglementare generala a grupului de interese desi teoretic se admite
ca ele exista si au un regim juridic ce poate fi definit ( M. C. Popa, Grupurile de societati, Ed, CH Beck,
Bucuresti, 2011, p. 274).

Din acest motiv unt necesare precizari care sa releve problematica generala -de inetres
comun – a acestor modele economice cu efecte juridice vadite.

b. Vointa juridica de grup, vointa juridica a societatii componente.

143
Vointa juridca a societatilor comerciale componente ale grupului se formeaza dupa regulile comune,
specifice(prin adunarile genrale si prin organele de conducere administrative)

Insa membrii cestor organisme executa ordinele i exprima direct ori indirect voita societatii
dominante.

Acest fenomen, nereglementat juridic, este analizat de fiecare data ca o realitate de fapt.

Prin urmare vointa societatii dominate nu este in realitate vointa proprie ci vointa societatii holding;
altfel spus nu exista decat formal o autonomie de voita a societatii dominate.

In termeni practici, intr-un contract in care aparent este parte o societate controlata, in realitate,
faptic, se consemneaza vointa dominanta; aceasta, intr-un ontext in care societate dominanta nu
angajeaza formal raspunderi si nu da garantii.

Prin urmare, se pune problema cum anume creditorii se protejeaza juridic de realitatea faptica
defavorabila a modului in care se formeaza vointa societatilor dominate din grup

Pana in prezent numai fiscul are o reglementaare adecvata de protectie eficienta fata de realiatea
grupului: fiscul poate recalifica prin puterea sa contractele care pot influenta elementele ce definesc
nivelul prelevarilor fiscale; ceilalti creditori raman, in principiu, sub regimul reglementarilor civile
generale ce protejeaza creditorii chirografari.

c. Interesul grupului si interesul social al soietatii controlate

Formula modelului de grup poate afeccta esential interesele sociale ale societatilor subsidiare
(controlate)

Practic, prin lezarea interesului social al subsidiarei sunt afectate interesele patrimoniale si
nepatrimoniale ale actionariatului minoritar.

Din acest motiv este necesar sa existe un nivel minimal de transparenta in legatura cu actionariatul
de control (existenta si originea acestuia) si cu priveire la modul de luare a deciziilor.

Separat se pune problema existentei unor instrumente juridice eficente de armonizare a intereselor
celor doua categorii de asociati.

Din perspectiva asociatilor minoritari contractele lezionare trebuie desfintate.

Insa instrumentele juridice care sa realizeze„aceste deziderate sunt sarace si limitate, de ordin
general; se poate discuta posibilitatea anularii unei hotarari generale invocand abuzul de
majoritate, ajungandu-se pan la dizolvarea societatii pentru neintelegeri grave; sau uzarea de
institutia retragerii din societate, in cazul in care este posibila; ori atacarea contractelor impuse pe
motivul inexistentei consimtamantului.

d. Relativitatea efectelor şi opozabilitatea contractelor încheiate de societăţile ce fac parte din

grup

De principiu, societatile raspund pentru sarcinile asumate si nu pot fi facute raspunzatoare pentru
obligatiile asumate de alte societati din grup

144
Cum realitatea formarii vointei juridice in soietatile din grup arata ca vointa dominanta prevaleaza,
care formal nu este vointa societatii contrlate, in realitate contractul s-ar incheia intre tert si
societatea dominanta; formale efectele contractului se produc intre subscriitorii acestuia, itre tert si
societatea dominata.

Deci se pune problema daca tertii interesati pot invoca starea de fapt reala si sa faca opozabil
contractul fata de societatea dominanta

Practica judiciara ramaneasca nu a oferit solutii de acest fel desi, in anumite situatii, sunt de dorit.

e. Trezoreria centralizată – dividente şi împrumuturi între societăţile din grup

Societatea dominanta are interesul de a colecta lichiditatile societatilor controlate si de a le folosi

conform intereselor majoritare, de control.

De obicei asemenea colectare se realizeaza legitim prin colectarea devidentelor subsidiarelor.

Insa formula legala este adesea nesatisfacatoare pentru nevoile actionariatului societatii de control

Din acest motiv se utilizeaza mijloce indirecte, prin contracte simulate, ascunse ori fictive de
imprumut sau, dupa caz, de consultanta

Legea romana nu pune la indemana celor interesati instrumente adecvate pentru contracarare
eficenta a acestor practici.

Doar organele fiscale au la indemana posibilitatea de a analiza situatia de fapt si de a reclifica juridic
operatiunile in sensul lor economic real

De asemenea, in procedura insolventei exista posibilitati limitate de a face recalificarea unor

contracte in favoarea creditorilor.

Procedurile penale – precum Legea nr. 656/2002, pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor –
ofera posibilitati de atragere a raspunderilor pentru astfel de practici.

f. Răspunderea pentru datoriile sociale între societăţile din grup

Problema este actuala, efect a practicilor societatilor, care prin mecanisme de grup asigura – direct
ori indirect - ascunderea de active patrimoniale in paguba creditorilor.

Asemenea raspundre poate fi atrasa in anumite situatii in procedurile d e insolventa

Mai mult jurisprudenta CEJ in orientarea sa ce rezulta din anumite cauze, precum cauza Aczo Nobel,
da posibilitatea ca grupul sa fie analizat prin ratiunea sa economica si sa fie atrasa raspunderea
societatii mama pentru datoriile filialelor.

g. Insolvenţa în grup

Desi in fapt un grup de societati administreaza o întreprindere, normele e reglementeaza insolventa

nu–l trateaza ca atare.

145
Prin urmare, procedurile insolventei se aplica individual fiecarei societati din grup, debitorul in
insolventa fiind tratat in cadrul autonomiei sale juridice si patrimoniale.

Procedura insolventei poate afecta indirect grupul in raport de mdul in care sunt tratate societatile
fictive, precum si prin intermediul raspunderii societatii mama pentru implicarea contractuala sau
faptica in managementul societatii declarate in insolventa.

h. integrarea fiscală şi juridică în grup.

Legislatia fiscala fixeaza principii prin care fiscul se poate proteja in raport cu situatiile de fapt pe
care le produc functionarea grupurilor de societati.

Este consacrat principiul prevalenteu economicului asupra juridicului: fiscul poate sa nu ia in seama
o operatie juridica ce nu are un scop economic sau poate reincadra forma unei tranzactii pentru a
reflecta continutul ei economic real.

De asemenea, sunt reglementate preturile de transfer intre societatile afiliate: asmenea transferuri
se analizeaza la valoarea lor reala de piata; dupa care autoritate fiscala stabileste reguli, citerii dupa
care se obtine valoarea reala de piata a transferului de active.

Mai mult, se admite ca raspunderea fiscala este solidara si poate trece de paravanul formulelor
juridice prin care grupul isi prezinta operatiile catre terti.

Cursul nr. 9 si 10

Teoria generala a contractelor profesionale

I. Consideratii generale

Prin punerea in aplicare a noului cod civil a devenit functional un nou sistem obligational care se
caracterizeaza prin adoptarea unei formule unitar: nu mai avem un sitem oligational civil caruia sa i
se alature un sistem paralel, comercial, fiecare cu particularitatile sale.

Formula implementata de legiuitor pune insa in discutie o problema practica: daca toate contractele
– inclusiv cele pregatite, subscrise ori executate de profesionisti – urmeaza neconditionat regimul
general, de drept comun reglementat de codul civil; daca intr-adevar avem un veritabil sistem
obligational unic; sau daca in raporturile dintre profesionisti modelul logic contractual nu primeste
caracteristici ce ne ar obliga sa le analizam mai nuantat, teoretic si practic.

Desi legea nu face distinctie intre contractele comune si contractele profesionistilor, mediul in care
opereaza acestia din urma ne obliga la nuantari conceptuale cu consecinte practice vadite.

Modelul obligational comercial adaptat il putem regasi in insasi formularile noului cod civil, precum si
in reglementari cu continut economic speciale, incat se poate vorbi si in prezent de existenta unor

146
contracte derulate intre profesionisti sau, dupa caz, intre profesionisti si ceilalti (consumatori),
contracte care au anumite caracteristici particulare.

Separat de aceasta, conceptele codului civil, in relatiile dintre profesionisti primesc intelesuri
specifice.

Spre exemplu: notiunea de ordine publica definita de art, 5 din codul civil este inteleasa in raporturile
profesionistilor intr-o formula speciala: pe langa intelesul obisnuit, civil, de ordine publica si morala –
specifica vietii private – in domeniul vietii economice conceptul primeste noi valente, de ordine
publica economica ( G. Piperea, Introducere in dreptul contractelor profesionale, Ed. CH Beck,
Bucuresti, 2011, p. 50).

Domeniul profesional cunoaste o dezvoltare semnificativa pe categorii contractuale pentru care

dreptul comun nu manifesta interes special.

Contractele nenumite cunosc o astfel de dezvoltare, tocmai pentru a se furniza instrumente care sa
satisfaca nevoile juridice permanente ale profesionistilor

Cum aceste contracte nu sunt reglementate decat intr-o maniera generala (regulile lor fiind intelese
prin analogie, in raport de contractul numit cel mai apropiat; sau, dupa caz, corelativ principiilor
generale de drept) apare problema cuprinderii lor in regimuri juridice cunoscute, previzible.

In termeni practici, aceste contracte – care pana in prezent, in sitemul romanesc, nu au cunoscut o
dezvoltare teoretica consistenta – in formularea, conceperea si executarea lor, presupun un efort
special de creatie, care se conecteaza la principii generale – precum echitatea- la reguli speciale ale
dreptului pozitiv sau la uzuri profesionale, nationale sau straine, mai mult sau mai putin
statndardizate.

Din aceasta perspectiva, hotararile judecatoresti care finalizeaza litigii intre profesionisti,
interpretand clauze ale unor contracte nenumite, primesc semnificatie normativa, jurisprudentiala
mai mare decat in mod obisnuit; daca o hotarare judecatoreasca satabileste cazuistic reguli,
intelesuri, regimuri juridice, concepte, legate de un astfel de contract, pe viitor profesionistii
cunoscatori isi vor adapta comportamentu juidic in rapoart de modelul logic pe care l-a creat
judecatorul prin hotararea sa.

Contractele profesionistilor – tratati drept cunoscatori ai domeniilor in care opereaza - trebuie sa

asigure, separat, o protectie speciala necunoscatorilor (consumatorilor) incat acestia din urma sa nu
poata afirma intemeiat ca au fost victime le unor comportamente excesive, pagubitoare; modelul de
protectie intra sub regimul unor reglementari externe care, in anumite situatii, pot face neoperabile
reguli ale legii nationale sau clauzele contractuale.

Formarea vointei contractuale, primeste prea adesea, abordari ce nu sunt specifice dreptului
comun, in ccontractele bilaterale: negocierea este exclusa, iar acordul de vointa contractual
presupune acceptarea conditiilor puse de partenerul economic mai puternic; acordul de vointa se
rezuma la o adeziune la vointa juridica a ontractantului. In acest fel, libertatea contractuala nu mai
primeste intelesul civil clasic.

147
Modelul civil de contract sinalagmatic – guvernat de principiile libertatii contractuale, al fortei
obligatorii si a relativitatii efectelor - nu se regaseste identic in intelegerea activitatii economice a
profesionistilor. Un contrat profesional nu poate functiona fara ca acestor principii sa nu li se alatuare
si un alt set de reguli, definite generic drept reguli ale solidarismului contractual: fiecare din subiectii
contractului trebuie obligat la un comportament care sa ajutae si pe ceilalti sa-si realizaze interesele;
individualismul libertatii contractuale, specific vietii privarte este inteles in chip limitat: viata
economica poate da rezultate eficiente numai daca toti subiectii isi realizeaza minimal interesele

II. Formarea contractelor profesionale

A. Libertatea contractuala in sfera activitatii economice

a. Regulile generala

Contractele profesionistilor urmeaza regula generala, de drept civil: ele iau nastere prin acordul de
vointa al partilor; regula are valoare de principiu constitutional.

Formarea contractelor are la baza principiul libertatii contractuale: partile hotarasc daca fac ori nu
contractul; partile hotarasc cum negociaza, ce clauze fixeaza, ce responsabilitati asuma.

Modificarea sau incetarea unui contract se realizeaza numi prin acordul subiectilor.

Contractul il obliga pe judecator sa-i respecte prescriptiile, el (contractul) avand semnificatia unei legi
in raporturile dintre parteneri.

b. Contractele fortate

Exista – in domeniul economic - situatii in care contractele sunt impuse, incat putem vorbi de
existenta unor contracte obligatorii.

Asemenea situatii intalnim in matrie de asigurari, de asigurari obligatorii.

Sau in cazul contractelor de furnizare de utilitati

In aceste situatii, partile nu hotarasc daca fac ori nu contratele; ele se subscriu in mod obligatoriu,
fara ca cei interesati sa aibă posibilitatea sa-si aleaga partenerul, fie ca autoritatea stabileste
asemenea sarcina, fie ca nu exista alt partener care sa fie selectat.

In asemenea situatii libertatea contractuala nu poate fi inteleasa in sensul obisnuit al dreptului

comun.

Practic legea stabileste cum se fac asemenea contracte; contractul nu mai consemneaza ce vor
partile ci ce ar fi trebuit sa vrea acestea.

c. Contractele de adeziune

Sunt contractele ale caror continut este predeterminat de una din parti (art 1175 C. civ.).

148
Unul din parteneri accepta formularile cocontractantului sau; alfel spus adera la conditiile
contractuale ale acestuia; cel ce impune conditiile este mai puternic din punct de vedere economic

d. Contractele complexe si grupurile de contracte

Contractele complexe sunt acele contracte care cuprind mai multe operaţiuni juridice . Fiecare din
aceste operaţiuni, dacă ar fi analizată distinct, ar reprezenta un contract în sine. Ex: contractul de
leasing, care imbina o creditare, o vanzare si o inchiriere.

Spre deosebire de contractul complex, în cadrul căruia se juxtapun mai multe operaţiuni contractuale
în vederea atingerii unui scop, dar toate operaţiunile se desfăşoară între aceleaşi părţi, grupul de
contracte reprezintă „două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul că sunt
încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care îşi conservă însă propria
individualitate”. De asemenea, mai putem sublinia şi că, spre deosebire de contractele complexe,
contractele din grup pot fi încheiate între persoane diferite, dar este necesară o conexitate dată de
obiectivul final al tuturor contractelor. Importanţa acestei categorii este dată din nou de
determinarea regimului juridic aplicabil acestei operaţiuni - fiecărui contract în parte i se va aplica un
regim juridic distinct, prevăzut de lege, întrucât fiecare îşi păstrează propria individualitate

Modelul contractelor complexe si a grupurile de contracte il intalnim cu o precadere in sfera de

activitate a operatorilor economici

B. Formarea contractelor profesionale

a. Precizari

Incheierea contractului presupune realizarea acordului de vointa a partilor; ontractul ia nastere, in

principiu, prin simplul acord de vointa al cocontractantilor; daca legea cere conditii suplimentare
trebuie implinite si aceste conditii.

Realizarea acordului se poate infaptui prin exprimarea simultana a vointei , urmare a unor negocieri
sau prin exprimarea succesiva avointei, prin oferta urmata de acceptare.

Uneori oferta este precedata de o cerere de oferta.

Negocierea si exprimarea vointei trebuie sa se realizeze cu buna credinta.

Acordul de vointa presupune intalnirea a doua manifestari unilaterale de vointa a partenerilor

angajati in pregatirea relatiei contractuale, intalnirea ofertei cu acceptarea

149
b. Oferta de a contracta

Este propunerea făcută unei persoane de către o altă persoană de a încheia un contract. Ea provine
fie de la cel care are inițiativa încheierii unui contract, fie de la cel care propune ultimul element
esențial al contractului.

Oferta trebuie să fie precisă și completă, să fie fermă (făcută fără rezerve) si să fie exprimată expres.

c. Acceptarea ofertei

Acceptarea constă în manifestarea voinţei destinatarului ofertei de a încheia contractul propus.

Acceptarea poate fi realizată prin orice act sau fapt al destinatarului, din care rezultă în
mod neîndoielnic, acordul său referitor la oferta propusă şi transmisă. Precizăm faptul că,
în principiu, tăcerea nu are valoare de acceptare.

Aceasta se întâmplă doar în cazurile în care legea prevede acest lucru, sau când rezultă din acordul
părţilor ori din uzanţe sau practicile statornicite între părţi.

Răspunsul destinatarului ofertei nu poate fi considerat acceptare atunci când cuprinde modificări sau
completări, nu respectă forma cerută sau ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
Dacă oferta conţine modificări sau completări va trebui apreciată ca fiind o contraofertă.
Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă cel care a făcut oferta îl înştiinţează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului.

Dacă acceptarea a fost făcută în termen, însă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din
motive care nu ţin de culpa acceptantului, ea va produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează
despre aceasta de îndată. Comunicarea acceptarii trebuie făcute prin mijloace adecvate de
comunicare, asemănătoare cu cele prin care a fost transmisă oferta,dacă din lege, acordul
părţilor sau din practicile statornicite între părţi nu rezultă altfel. Oferta sau acceptarea pot fi retrase,
daca retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu oferta, sau după caz,
cu acceptarea.

d. Momentul incheierii contractului

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes pentru: a) aprecierea capacităţii de

a contracta a părţilor; b) aprecierea caracterului liber şi neviciat al consimţământului lor sau al
existenţei unui viciu de consimţământ; c) aprecierea valabilităţii contractului în funcţie de
anterioritatea sau posterioritatea momentului revocării ofertei în raport cu momentul încheierii
contractului; d) stabilirea momentului din care contractul începe să producă efecte, dacă părţile n-au
afectat contractul de un termen suspensiv, cum ar fi, de pildă, momentul transmiterii între părţi a
dreptului real ce face obiectul contractului; momentul trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător;
e) începerea curgerii unor termene de prescripţie extinctivă; f) determinarea legii aplicabile, în caz de
conflict de legi în timp; g) determinarea locului încheierii contractului şi, în raport cu aceasta, a legii

150
aplicabile în caz de conflict de legi în spaţiu, precum şi a competenţei teritoriale a instanţelor; h)
determinarea acceptantului cu care contractul este valabil încheiat, în cazul unei oferte făcută mai
multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de către mai mulţi destinatari; i) aprecierea
admisibilităţii acţiunii pauliene, în funcţie de anterioritatea creanţei reclamantului faţă de contractul
fraudulos pe care îl atacă etc.

Stabilirea momentului încheierii contractului nu prezintă dificultăţi în cazurile în care părţile sunt faţă
în faţă sau când tratativele au loc prin telefon şi nu se stabileşte un termen de acceptare. Când, însă,
contractul se încheie prin corespondenţă, stabilirea momentului în care se poate considera ca fiind
perfectat acordul de voinţă al părţilor, şi implicit stabilirea momentului încheierii contractului,
întâmpină dificultăţi pentru a căror soluţionare s-au formulat mai multe teorii (teoria emisiunii
acceptării, teoria expedierii acceptării, teoria informaţiunii etc.), adoptându-se, în general, teoria
recepţiunii acceptării, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care scrisoarea
de acceptare a ofertei este primită de ofertant şi în care se prezumă că ofertantul a şi luat cunoştinţă
de acceptare, realizându-se astfel acordul de voinţă. Acest sistem se aplică însă numai în cazurile în
care momentul încheierii contractului nu rezultă din prevederi exprese ale legii, din înţelegerea
părţilor ori din alte împrejurări concludente; astfel, la contractele solemne, momentul încheierii
contractului este acela în care consimţământul părţilor a îmbrăcat forma solemnă cerută de lege; în
cazul ofertelor care se pot accepta tacit prin începerea executării contractului, momentul încheierii
contractului este acela al începerii executării, după care ofertantul nu-şi mai poate retrage oferta;
contractele reale se consideră încheiate în momentul în care, în temeiul acordului de voinţă al
părţilor, se face predarea efectivă a lucrului

C. Actele preparatorii si contractul cadru

In vederea pregatirii semnarii unor contracte complexe avand ca tinta activitati economice de
anvergura, cocontractantii se angajeaza in asigurarea unui comportament adecvat pentru realizarea
obiectivelor propuse. In asemenea situatii negocierea este, marcată de diverse acte preparatorii care
prefigurează structura şi conţinutul viitorului contract.

Activitatile precontractuale pot sau nu să ducă la încheierea unui contract. Indiferent de soluţia finală
a acestei etape, ea se desfăşoară sub semnul libertăţii negocierilor care este consacrată expres
delege ( art. 1183 alin. (1) Cod Civil): „părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor
şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.” Totusi aceasta activitate libera este
limitata. Limitele libertăţii precontractuale sunt date însă de existenţa anumitor obligaţii legale sau
convenţionale, explicite sau implicite.

Partile au o serie de obligaţii cand sunt implicate în negocieri.

Este vorba de obligaţii legale exprese.

Pe lângă acestea exist o serie de obligaţii pot fi deduse din obligatiile legale; acestea sunt calificate
drept obligaţii implicite.

a. Exista si obligaţii care sunt rezultatul convenţiilor preparatorii încheiate de părţi în faza
negocierii.

151
1) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie legală expres prevăzută de art. 1183 alin. (2) noul Cod
Civil, conform căruia „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele
bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii . Este o obligaţie
imperativă, ceea ce presupune că părţile nu o pot înlătura sau limita. înţelesul bunei-credinţe este
dificil de determinat şi, în dreptul comparat, s-a constatat imposibilitatea furnizării unei definiţii
complete a conceptului. Mai simplă ar fi însă determinarea manifestărilor contrare bunei-credinţe şi
care trebuie astfel eliminate sau prohibite în faza precontractuală, cum ar fi: angajarea intr-o
negociere precontractuală fară intenţia reală de a încheia un contract, întreruperea intempestivă a
negocierilor etc. Exact aceeaşi este şi concepţia reţinută de legiuitor care indică exemplificativ că
iniţierea sau continuarea negocierilor fară intenţia de a încheia contractul este contrară bunei-
credinţe [art. 1183 alin. (3) noul Cod Civil] şi că „partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile
contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi” [art. 1183 alin. (4) teza I
noul Cod Civil]. Din obligaţia de bună-credinţă se pot deduce şi numeroase obligaţii numite uneori
„implicite”, între care, cea mai semnificativă ar fi obligaţia de informare precontractuală (căreia îi
vom oferi o imagine distinctă în paragrafele ce urmează);

2) obligaţia de confidenţialitate este a două obligaţie legală reţinută în faza negocierii. Ea este
prevăzută de art. 1184 noul Cod Civil, conform căruia: „Când o informaţie confidenţială este
comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o
folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. încălcarea acestei obligaţii
atrage răspunderea părţii în culpă.” De această dată, nu mai este vorba de o obligaţie imperativă, ci
dispozitivă: părţile pot deroga de la prevederile art. 1184 noul Cod Civil, permiţând utilizarea
informaţiilor obţinute în cadrul negocierilor şi în relaţiile cu alte persoane, eventual în alte negocieri.
Semnificaţia acestei permisiuni echivalează cu o recalificare a informaţiilor schimbate ca nefiind
confidenţiale. Adesea, eliminarea voluntară a confidenţialităţii este compensată de alte obligaţii (de
această dată convenţionale), cum ar fi obligaţia de sinceritate cu privire la eventualele negocieri
paralele, la persoanele cu care acestea sunt purtate, la rezultatul acestora etc.;

3) obligaţia de informare precontractuală — în pofida lipsei unui text expres în această privinţă,
teoria generală a viciilor de consimţământ ne obligă să constatăm că în faza precontractuală este
necesar să fie reţinută şi această obligaţie pe care o considerăm legală şi implicită, despre care putem
considera că este dedusă din obligaţia generală de bună-credinţă. Din definiţia legală a dolului ca
viciu de consimţământ, oferită de art. 1214 noul Cod Civil, deducem că există o obligaţie legală de
informare a contractantului faţă de cealaltă parte, „asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie”. Obiectul obligaţiei de informare este dat de o sumă de informaţii legate de viitorul
contract şi care sunt considerate importante pentru încheierea acestuia. Bunăoară, este esenţială
informarea cumpărătorului cu privire la existenţa unor servituti neaparente care grevează imobilul ce
se propune a fi vândut, informarea partenerului de negocieri cu privire la riscurile produsului ce se
propune a fi vândut etc. Obligaţia de infonnare este considerată a fi o obligaţie de rezultat, în sensul
că, cel care o datorează trebuie să se asigure că transmiterea informaţiilor (comunicarea) s-a realizat
şi că astfel, scopul obligaţiei a fost realizat, precum şi că destinatarul informaţiei a înţeles informaţiile
care i-au fost furnizate. Distincţii complexe sunt legate însă de scopul informaţiilor furnizate: poate fi
vorba de informaţii necesare asigurării unui consimţământ neviciat, valid, după cum poate fi vorba de
informaţii furnizate în scopul asigurării unei corecte şi complete executări a contractului, de unde,

152
adesea, şi sancţiunile diferite ale neexecutării obligaţiei. Caracterul precontractual sau contractual al
obligaţiei de infonnare este adesea dificil de determinat datorită formării progresive a
consimţământului în faza negocierii contractului . In anumite domenii, obligaţia de informare
precontractuală are un caracter legal şi expres. Ne referim în mod prioritar la formalismul informativ
instituit de legislaţia consumului, dar nu numai. Sancţiunile sunt şi ele diverse: poate fi vorba de
sancţiunile aplicabile viciilor de consimţământ sau chiar de sancţiuni contractuale;

4) mai putem reţine numeroase obligaţii de sorginte contractuală şi rezultate din convenţiile
preparatorii, încheiate în vederea organizării fazei precontractuale. Avem în vedere, de exemplu,
obligaţia de a negocia, de a continua negocierile, de sinceritate, de exclusivitate a negocierilor, de
asistenţă, de suportare a anumitor costuri precontractuale etc.

b. Tipuri de acorduri precontractuale

Este posibil ca faza precontractuală să presupună o serie de acte care să jaloneze desfăşurarea
negocierilor. Poate fi vorba de acorduri ale părţilor prin intermediul cărora să se realizeze o
organizare a negocierilor precontractuale sau o recapitulare a negocierilor înfăptuite până la un
anumit punct, cu efecte mai largi sau mai restrânse. Există astfel, o oarecare varietate de asemenea
contracte premergătoare contractului final sau „proiectat”:

1) contractele preparatorii sunt contractele prin intermediul cărora părţile convin să negocieze cu
bună-credinţă încheierea unui viitor contract şi prin care, în fapt, se organizează convenţional
negocierile dintre părţi. Un asemenea contract este numit adesea „acord de principiu” şi se consideră
că dă naştere unei obligaţii de negociere (considerată de rezultat) şi unei obligaţii de bună-credinţă
(considerată de mijloace);

2) punctajul - sau acordul parţial reprezintă un acord al părţilor prin care acestea recapitulează
negocierile purtate între ele până la un anumit moment şi decid stabilirea unor puncte comune care
nu vor mai trebui să facă obiectul negocierilor, fiind considerate elemente contractuale lămurite.
Consecinţa primară a acestui tip de acord este aceea că niciuna din părţi nu poate repune în discuţie
unilateral elementele asupra cărora s-a convenit prin acordul parţial ;

3) pactul de preferinţă — este şi el o varietate de contract preparatoriu, prin care, una dintre părţi se
obligă faţă de cealaltă să o prefere ca partener contractual în condiţii identice de contractare, faţă de
orice alţi potenţiali contractanţi . Un exemplu tipic îl constituie dreptul de preempţiune de natură
convenţională care se bazează chiar pe acest mecanism;

4) promisiunea unilaterală de a contracta — reprezintă acel contract pie-paratoriu prin care una
dintre părţi se obligă să contracteze dacă cealaltă parte va dori. O asemenea convenţie trebuie să
respecte cerinţele contractului proiectat sau promis (art. 1279 noul Cod Civil). O oarecare versiune a
promisiunii unilaterale de a contracta pare să fie aşa-numitul ,,pact de opţiune " reglementat de art.
1278 noul cod civil , conform căruia „Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de

153
propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o
ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191 (care se referă la oferta irevocabilă -
n.n.)”. Acest ultim contract pare a purta, în concepţia legiuitorului, doar asupra irevocabilităţii voinţei
de a contracta din partea uneia dintre părţi. Dacă în intervalul de timp stabilit contractual2 pentru
„acceptarea opţiunii”, beneficiarul pactului declară că înţelege să încheie contractul, acesta este
încheiat de la data exercitării opţiunii sale, motiv pentru care, toate condiţiile de validitate (de fond şi
de formă) ale contractului proiectat sau promis trebuie să se regăsească şi în pactul de opţiune şi,
respectiv în actul de exercitare a opţiunii [chestiune de altfel, prevăzută expres de art. 1278 alin. (5)
Cod Civil]. Teoretic, într-o asemenea situaţie, la cererea părţii interesate, instanţa de judecată poate
constata existenţa contractului;

5) promisiunea bilaterală de a contracta - această varietate de contract preparatoriu implică obligaţia

asumată de ambele părţi de a încheia în viitor un contract. Ei îi sunt dedicate prevederile art. 1279
noul Cod Civil (care pare să includă însă toate promisiunile de a contracta, aşadar şi cele unilaterale,
pe care le-am prezentat deja mai sus). Promisiunea de a contracta „trebuie să conţină toate acele
clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea” [art. 1279
alin. (1) noul Cod Civil]. Mai mult, în cazul neexecutării promisiunii de a încheia contractul, partea
îndreptăţită poate să solicite daune-interese [art. 1279 alin. (2) noul Cod Civil] sau chiar, pronunţarea
unei „hotărâri care să ţină loc de contract” [art. 1279 alin. (3) noul Cod Civil], exigenţa fiind aceea ca
cerinţele legii pentru validitatea contractului să fie îndeplinite;

6) contractul-cadru - este acel contract prin care părţile contractante stabilesc principalele reguli care
vor guverna încheierea viitoarelor contracte dintre acestea. Contractele încheiate în executarea
contractului-cadru se cheamă contracte „de execuţie” şi „de aplicaţie”. Pentru această categorie,
chiar legiuitorul oferă o definiţie generică în art. 1176 alin. (1) noul Cod Civil: „Contractul-cadru este
acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale
căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.” Pe de altă parte, „Modalitatea de executare a
contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi dacă este cazul, preţul
acestora, sunt precizate prin convenţii ulterioare” [art. 1176 alin. (2) noul Cod Civil].

7) Regimul juridic aplicabil fazei precontractuale. Pentru a stabili regimul juridic aplicabil fazei
precontractuale, este necesar să avem în vedere distincţia între sursele obligaţiilor incidente în
această fază. Astfel, cum am arătat mai sus, obligaţiile din faza negocierii contractului pot fi de natură
legală (prevăzute explicit de textele legale sau deduse implicit din textele legale) sau convenţionale
(poate fi vorba de reluarea obligaţiilor legale sau de obligaţii create de părţi). Regimul juridic va fi
generat de sursa fiecăreia din aceste obligaţii. Astfel, dacă avem de a face cu încălcarea obligaţiilor
legale (de exemplu a exigenţei generale de bună-credinţă), răspunderea antrenată este una
extracontractuală (delictuală), în timp ce, dacă avem de a face cu încălcarea unei obligaţii
contractuale, răspunderea va fi contractuală şi subordonată regulilor prevăzute de contractul
preparatoriu încheiat.

III. Executarea contractelor profesionale

154
a. Forta obligatorie a contractului

Contractul este guvernat de principiul fortei oboligatorii: conventiile legal facute au putere de lege
intre partile ce l-au subscris.

Partile au obligatia sa execute contractul in termenii in care l-au asumat.

Contractul il obliga si pe judecator; acesta trebuie sa-i respecte prescriptiile, el (contractul) avand
semnificatia unei legi in raporturile dintre parteneri.

creditorul poate cere intotdeauna ca debitorul sa fie constrans sa execute obligatia in natura, cu
exceptia cazului in care o asemenea executare este imposibila.

Dreptul la executare in natura cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau inlocuirea bunului,
precum si orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa.

Altfel spus, creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei.

Atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi executa obligatia si se afla in intarziere, creditorul poate,
la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin:

1. sa ceara sau, dupa caz, sa treaca la executarea silita a obligatiei;

2. sa obtina, daca obligatia este contractuala, rezolutiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz,
reducerea propriei obligatii corelative;

3. sa foloseasca, atunci cand este cazul, orice alt mijloc prevazut de lege pentru realizarea dreptului
sau.

Executarea contractului se face cu buna credinta; aceasta obligatie de ordin general nu poate fi
inlaturata conventional

Executarea voluntara a contractului este realizata prin plata.

Plata este facuta de debitor dar poate fi realizata dar poate sa fie facuta de orice persoana, chiar
daca este un tert in raport cu acea obligatie.

In executarea obligatiilor comportamentul debitorului trebuie sa fie acela a unui bun gospodar
(proprietar).

Daca prin lege nu se prevede altfel, dovada platii se face cu orice mijloc de proba.

Cel care plateste are dreptul la o chitanta liberatorie, precum si, daca este cazul, la remiterea
inscrisului original al creantei.

Obligatia este solidara intre debitori atunci cand toti sunt obligati la aceeasi prestatie, astfel incat
fiecare poate sa fie tinut separat pentru intreaga obligatie, iar executarea acesteia de catre unul
dintre codebitori ii libereaza pe ceilalti fata de creditor.

155
Creditorul poate fi pus in intarziere atunci cand refuza, in mod nejustificat, plata oferita in mod
corespunzator sau cand refuza sa indeplineasca actele pregatitoare fara de care debitorul nu isi
poate executa obligatia.

Creditorul pus in intarziere preia riscul imposibilitatii de executare a obligatiei, iar debitorul nu este
tinut sa restituie fructele culese dupa punerea in intarziere.

Creditorul este tinut la repararea prejudiciilor cauzate prin intarziere si la acoperirea cheltuielilor de
conservare a bunului datorat.

b. Relativitatea efectelor contractelor

Contractul produce efecte numai intre partile ce l au subscris.

In relatia contractuala, subiectii ce fac contractul se numesc parti; ceilalti sunt terti, straini de
contract.

Tertii sunt obligati sa respecte realitatea juridica produsa prin contract; altfel spus, contractul le este
opozabil.

Exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului sunt stipulatia pentru altul (contractul in
favoarea unei terte persoane) si actiunile directe ale tertilor ( mecanisme expres reglementate de
lege prin care creditorul subsidiar al unei obligatii generate de un contract, poate pretinde direct de
la debitorul principal plata obligatiei sale).

c. Solidarismul contractual

Contractul presupune interese comune iar partile trebuie sa colaboreze in executarea obligatiilor
contractuale

Debitorul trebuie sa ia toate masurile necesare pentru executarea contractului iar creditorul trebuie
sa-i faciliteze, in cadrul contractual, indeplinirea sarcinilor.

Mai mult, debitorul si creditorul trebuie sa ia toate masurile pentru a preveni sau pentru a limita
prejudiciul cauzat de neexecutarea ori executarea neconforma a contractului

Cursul nr. 12

Contracte speciale

A. Contractul de vanzare

156
Contractul de vanzare este acel contract prin care o parte, vanzatorul se obliga sa transmita dreptul
de proprietate asupra unui bun celeilalte parti, cumparatorul care se obliga sa plateasca pretul
bunului

Este un contract sinalagmatic, oneros, comutativ, de principiu consensual si translativ de proprietate

Pot cumpara sau vinde toti cei carora nu le este interzis prin lege.

Legea – codul civil - prevede incapacitati de a cumpara si incapacitati de a vinde (art. 1654-1656 Cciv.)

Realizarea unui consimtamant valabil presupune obligatoiu manifestari de vointa in cunostinta de

cauza. Doctrina si practica insista asupra oblligatiei partilor de a se infroma asupra conditiilor in care
isi asuma obligatiile de a vinde si de a cumpara.

Regula informarii este dedusa din texte generale ale codului civil

In domeniul profesional obligatia de infromare rezulta din prescriptiile legii speciale: OG nr. 21/1992
privind protectia consumatorilor.

Bunul vandut trebuie sa existe ori sa poata exista in viitor; sa fie in circuitul civil; sa fie licit; sa fie
determinat ori determinabil; sa fie proprietatea vanzatorului

Domeniul ativitatilor economice pune in discutie foarte adesea regimul juridic al vanzarii bunurilor
viitoare, a bunurilor ce urmeaza sa fie procurate de vanzator ; uzantele comerciale insista asupra
conditiilor de valabilitate a unor astfel de contracte care fundamenteaza operatiile speculative.

Pretul trebuie sa fie stabilit in bani, sa fie determinat ori determinabil; sa fie real.

Vanzatorul asuma obligatia de a transmite proprietatea bunului ori a dreptului vandut; de a preda
bunul; si de a garanta pentru evictiune si vicii

Garantiile privind calitatea bunurilor vandute – in relatia profesionisti cumparatori - sunt

reglementate detaliat prin legea nr. 296/2004, modificata (privind codul consumului)

Cumparatorul trebuie sa plateasca pretul vanzarii; sa preia bunul cumparat; si sa suporte cheltuielile
vanzarii.

Domeniul economic cunoaste formule speciale de vanzare precum

- Vanzarea bunurilor de gen

- Vanzarea bunurilor in bloc

- Vanzarea pe incercate

- Vanzarea pe gustate

- Vanzarea in rate si cu rezerva proprietatii

157
- Vanzarea cu optiunea rascumpararii

- Vanzarea de drepturi litigioase; problema retractului litigios

- Vanzarea in afara spatiilor comerciale (OUG nr. 34/2014)

B. Contractul de mandat comercial

Problematica reprezentarii

Reprezentarea este o operatiune prin care o persoana numita reprezentant incheie acte juridice cu
tertii, in numele si pe seama altei persoane, reprezentat, cu consecinta ca efectele actelor juridice
incheiate se produc pe seama reprezentatului.

Reprezentarea presupune existenta imputernicirii de a reprezenta, intentia de a reprezenta si vointa

valabila a reprezentantului, precum si a reprezentatului

Actele realizate prin reprezentare produ efecte directe intre tert si reprezentat; prin urmare actul nu
produce efecte pe seama reprezentantului, acesta din urma ramanand strain de de actul astfel
incheiat.

Contractul de mandat

Mandatul este contractul prin care o parte, numita mandatar, se obliga sa incheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama celeilalte parti, numita mandant.

Mandatul este un contract consensual si intuitu personae

Poate fi oneros sau gratuit; in materie comerciala este totdeauna oneros.

Mandatul este cu sau fara reprezentare.

Mandatul fara reprezentare presupune ca mandatarul se obliga sa incheie actele in nume propriu dar
in interesul mandantului, pe seama acestuia

In efectele contractului de mandat cu reprezentare regasim mecanismele si efectele specifice ale

reprezentarii

Mandatul fara reprezentare face ca un contract incheiat astfel sa nu produca efecte intre tert si
mandant; efectele cu tertii se produc in totalitate pe seama mandatarului

Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanta

nascute din executarea mandatului, daca si-a executat propriile sale obligatii fata de mandatar.

Mandantul poate revendica bunurile mobile dobandite pe seama sa de catre mandatarul care a
actionat in nume propriu, cu exceptia bunurilor dobandite de terti prin efectul posesiei de buna-
credinta.

158
Daca bunurile dobandite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat sa le transmita mandantului.
In caz de refuz, mandantul poate solicita instantei de judecata sa pronunte o hotarare care sa tina loc
de act de transmitere a bunurilor dobandite.

Creditorii mandatarului nu pot urmari bunurile dobandite de acesta in nume propriu, dar pe seama
mandantului, daca mandatul fara reprezentare are data certa si aceasta este anterioara luarii oricarei
masuri asiguratorii sau de executare.

Modelul specific contratului de mandat fara reprezentare in regasim in contractele de comision si de

consignatie, amandoua specifice activitatilor comerciale.

In contractul de comision, comisionarul se obliga fata de comitent sa incheie acte juridice cu tertii, in
numele comisionarului dar pe seama comitentului si isi asuma fata de terti obligatiile ce rezulta din
aceste contracte.

Contractul de consignatie este o varietate a contractului de comision care are ca obiect vanzarea
unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului in acest scop.

Pretul la care bunul urmeaza sa fie vandut , prin consignatie, este cel stabilit de partile contractului
de consignatie sau, in lipsa, pretul curent al marfurilor de pe piata relevanta, de la momentul
vanzarii.

Consignantul poate modifica unilateral pretul de vanzare stabilit, iar consignatarul va fi tinut de
aceasta modificare de la momentul la care i-a fost adusa la cunostinta in scris.

In lipsa de dispozitii contrare ale contractului sau ale instructiunilor scrise ale consignantului,
vanzarea se va face numai cu plata in numerar, prin virament sau cec barat si numai la preturile
curente ale marfurilor,

C. Contractul de report

Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpara de la reportat cu plata imediata titluri
de credit si valori mobiliare circuland in comert si se obliga, in acelasi timp, sa revanda reportatului
titluri sau valori mobiliare de aceeasi specie, la o anumita scadenta, in schimbul unei sume
determinate.

Contractul de report se incheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar daca acestea sunt
nominative, prin indeplinirea formalitatilor necesare pentru transmiterea lor.

Este un contract sinalagmatic, oneros si real.

Valabilitatea contractului de report presupune:

- Sa existe un acord de vointa al partilor in sensul ueni vanzari imediate a unor titluri de credit
si a unei revanzari la termen si la un pret determinat

159
- Manifestarile de vointa de vanzare si de revanzare sa fie simultane si intre aceiasi subiecti
(reportator si reportat)

- Vanzarea si revanzarea sa aiba ca obiect titluri sau valori mobiliare ce circula in comert

Reportul este un contract translativ de proprietate;: transfera dreptul de proprietate asupra titlurilor
ce fac obiectul comertului.

In lipsa de stipulatie contrara, drepturile accesorii conferite de titlurile si valorile mobiliare date in
report, precum dobanzile si dividendele ajunse la scadenta in timpul duratei reportului, se cuvin
reportatorului.

Reportatorul este obligat sa exercite optiunea ( inteleasa ca instrument financiar derivat- cu

prerogativele si sarcinile specifice) pe seama reportatului in timpul reportului, daca titlurile acorda un
asemenea drept, in conditiile legii speciale.

Reportatul trebuie sa puna la dispozitia reportatorului fondurile necesare, cu cel putin 3 zile inainte
de scadenta termenului de optiune. Daca reportatul nu indeplineste aceasta obligatie, reportatorul
trebuie sa vanda dreptul de optiune in numele si pe seama reportatului.

Daca in timpul reportului urmeaza a se efectua varsaminte in contul titlurilor si valorilor mobiliare
care fac obiectul reportului, reportatul trebuie sa puna la dispozitia reportatorului sumele necesare,
cu cel putin 3 zile inainte de scadenta varsamintelor. In caz contrar, reportatorul poate proceda la
lichidarea silita a contractului.

Lichidarea reportului se va face inauntrul celei de a doua zile de lucru ce urmeaza scadentei.

Daca la scadenta termenului reportului partile lichideaza diferentele, facand plata, si reinnoiesc
reportul asupra unor titluri sau valori mobiliare ce difera prin calitatea sau specia lor ori pe un alt
pret, atunci se considera ca partile au incheiat un nou contract.

D. Contractul de cont curent

Contractul de cont curent este acela prin care partile, denumite curentisti, se obliga sa inscrie intr-un
cont creantele decurgand din remiteri reciproce, considerandu-le neexigibile si indisponibile pana la
inchiderea contului.

Soldul creditor al contului la incheierea sa constituie o creanta exigibila. Daca plata acestuia nu este
ceruta, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont si contractul este considerat reinnoit pe
durata nedeterminata.

160
Este un contract consensual, oneros si sinalagmatic.

Prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transfera primitorului, prin inregistrarea
acestora in cont.

Obligatiile nascute din remiterile anterioare se noveaza si creantele reciproce se compenseaza pana
la concurenta debitului si creditului, sub rezerva platii soldului creditor.

Dobanzile curg pentru fiecare suma de la data inscrierii in cont pana la incheierea contului si se
socotesc pe zile, daca partile nu convin altfel.

Drepturile la plata comisioanelor si la restituirea cheltuielilor pentru operatiunile inscrise in cont sunt
la randul lor incluse in cont, daca nu se prevede expres contrariul.

Incheierea contului curent si lichidarea soldului se fac la scadenta prevazuta in contract sau la
momentul incetarii contractului de cont curent. Partile pot decide termene intermediare de incheiere
a contului, iar in acest caz soldul creditor se inscrie ca prima partida in noul cont.

Soldul creditor constituie o creanta lichida si exigibila la care se va calcula dobanda conventionala de
la data incheierii contului, daca nu este trecuta intr-un cont nou. Daca soldul nu este trecut intr-un
cont nou, se va calcula, in lipsa de stipulatie contrara, dobanda legala, de la data incheierii contului.

Extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se prezuma aprobat, daca nu este
contestat de acesta din urma in termenul prevazut in contract sau, in lipsa unui termen, intr-un
termen rezonabil dupa practicile dintre parti sau potrivit uzantelor locului. In lipsa unor astfel de
practici sau uzante, se va tine seama de natura operatiunilor si situatia partilor.

Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de inregistrare sau
de calcul, pentru omisiuni sau dubla inregistrare, in termen de o luna de la data aprobarii extrasului
sau raportului de cont ori de la incheierea contului, sub sanctiunea decaderii. Contestarea contului se
face prin scrisoare recomandata trimisa celeilalte parti in termenul de o luna.

Numai soldul creditor rezultat la incheierea contului curent poate fi supus executarii sau popririi
pornite contra unuia dintre curentisti.

Creditorii oricaruia dintre curentisti pot solicita instantei sa dispuna, pe cale de ordonanta
presedintiala, incheierea inainte de termen a contului curent, pentru executarea sau poprirea
soldului rezultat in favoarea curentistului debitor.

Contractul de cont curent inceteaza de drept la expirarea termenului convenit expres de parti in
cuprinsul contractului sau ulterior, prin conventie separata incheiata in forma scrisa.

In cazul contractului incheiat pe durata nedeterminata, fiecare parte poate declara incetarea acestuia
la incheierea contului, instiintand-o pe cealalta parte cu 15 zile inainte. Daca partile nu au convenit

161
altfel, contractul de cont curent pe durata nedeterminata se considera ca are ca termen intermediar
de incheiere a contului ultima zi a fiecarei luni.

In caz de incapacitate, insolventa sau moarte, oricare dintre curentisti, reprezentantul incapabilului
sau mostenitorul poate denunta contractul instiintand cealalta parte cu 15 zile inainte.

CURS NR. 13

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND REGIMUL

JURIDIC AL OPERAŢIUNILOR CU VALORI MOBILIARE

162
SECŢIUNEA I

Schema generală a operaţiunilor cu titluri

1. Precizări introductive

Operaţiunile comerciale se realizează din cele mai vechi timpuri. Tehnica lor s-a dezvoltat foarte mult
încât mecanismele moderne contractuale apar astăzi ca o maşină ultra sofisticată faţă de o unealtă
primitivă. Teoria dreptului face mari eforturi pentru a încadra aceste mecanisme moderne în
conceptele clasice ale teoriei generale a obligaţiilor. Oricâte obiecţii s-ar aduce nu putem concepe că
un astfel de mecanism se dezvoltă în afara relaţiei credit-debit, creată prin manifestări de voinţă.

2. Conceptul de titlu

Operaţiunile juridice comerciale sunt realizate prin circulaţia titlurilor; o Bucureştiată de hârtie,
purtând nume diferite dă dreptul la o sumă de bani, la o parte socială, la o cantitate de mărfuri
consemnează o obligaţie patrimonială. Din acest motiv i se mai spune titlu de credit: consemnează un
drept al creditorului.

Circulaţia titlurilor presupune obligatoriu să ştim natura lor, obiectul operaţiunii personale angajate,
scadenţa, forma de execuţie, garanţia executării (obişnuită sau suplimentară). Titlurile comerciale
sunt negociabile: pot fi transferate de la o persoană la alta cu uşurinţă prin diferite procedee: gir,
tradiţie, operaţii în cont etc.

3. Natura juridică a titlurilor de credit

Nimeni nu contestă faptul că titlurile de credit sunt bunuri, active patrimoniale. O circulaţie obişnuită
a bunurilor presupune transmiterea derivată a dreptului de proprietate prin mâini succesive.
Dobânditorul primeşte drepturi derivate; obţine acelaşi drept care a existat în mâna antecesorului
său; dacă acest drept are defecte , lipsuri, vicii ele se transmit la primitor. Ultimul posesor poate
invoca oricând aceste lipsuri împotriva autorului său cerând compensaţii.

În cazul circulaţiilor titlurilor de credit dobânditorul va primi un drept originar; se socoteşte că

dreptul s-a născut direct în mâna sa, fiind curăţat de toate defectele; transmisiunea este autonomă;
se ajunge acolo încât vânzătorul să dea mai mult decât are; dreptul viciat ajunge în mâna
succesorului fără aceste vicii.

Asemenea concepţie, ce depăşeşte limitele unei gândiri obişnuite crează avantaje; cine transmite un
titlu ştie că împotriva lui nu se mai pot invoca excepţii din transmisiune şi nu i se vor mai cere
desdăunări; şi invers: cine cumpără este sigur că poate sâ vândă din aceleaşi motive sau poate să-şi
realizeze dreptul pentru că debitorul nu poate invoca nici o excepţie; dreptul există aşa cum este
consemnat literal pe document.

Teoria a căutat explicaţii pentru un asemenea fenomen. Apariţia lui se explică prin nevoi practice.
Cum fiecare comerciant doreşte să-şi vândă creanţele s-a observat că cesiunea de creanţă crează
mari neajunsuri; ea transmite drepturi derivate; nimeni nu va cumpăra un drept de creanţă despre
care nu ştie şi nu poate afla nimic.

163
Atunci s-a inventat titlul care încorporează creanţa; se realizează o uniune atât de strânsă încât
dreptul de creanţa nu poate fi exercitat fără existenţa titlului; cine are documentul este titularul
dreptului, chiar dacă realitatea faptică nu este aşa; şi invers; dreptul de creanţă se materializează,
devine bun corporal mobil. El se va transmite după regimul juridic al circulaţiei bunuri mobile;
posesia de bună credinţă a bunului valorează proprietate; posesia cu bună credinţă a titlului îl face
titular de necontestat pe dobânditor, creditor în faţă căruia nu se poate ridica nici o excepţie.

Titlurile devin astfel o bogăţie fiduciară (bazată pe încredere comună).

4. Schema de circulaţie a titlurilor

Circulaţia lor obişnuită scuteşte pe persoane de efortul intelectual necesar pentru a concepe
transmisiunea şi de efortul fizic de a înfăptui tradiţiunea. S-a observat că Bucureştiata de hârtie are
din punct de vedere juridic defectele oricărui bun material: este perisabil; poate să se piardă şi să fie
furată; pe de altă parte nu poate fi păstrat secretul operaţiunii atunci când valoarea reală a titlului,
din raţiuni economice nu trebuie făcută publică.

Dreptul comercial a făcut un nou efort: a înlocuit titlul cu o înscriere într-un cont; creanţele şi
datoriile devin articole ale unui cont curent; unităţi de cont creditoare sau debitoare; depozitarea şi
retragerile de fonduri monetare sunt înscrise în conturi de cecuri: avem, deci o monede scripturală;
depozitele de titluri, bunuri mobile se realizează prin înscrieri de conturi curente de titluri; drepturile
încorporate în titluri îşi pierd individualitatea; ele nu se mai exprimă decât prin unităţi de cont, prin
valori şi devin valori mobiliare. Datoriile se reglează prin compensare; bogăţia se exprimă prin cifre
consemnate într-un cont. Cel mai mare inconvenient rezultă din erorile de contabilitate, din viciile de
gestiune ale conturilor; o contabilitate şi o gestionare exactă fac să dispară riscurile.

Deci conceptul juridic de bun mobil se înlocuieşte cu un concept economic, valoarea mobilă, căreia i
se dă semnificaţie juridică, păsând însă şi funcţiuni de natură exclusiv economică. Pe această
înlocuire conceptuală se bazează întreaga teorie juridică a valorilor mobiliare.

5. Intervenţia specialiştilor

Nişte operaţiuni atât de precise nu pot fi realizate decât de nişte specialişti. Comerţul cu titluri are
nevoie de tehnicieni care crează titlurile, le păstrează (gestionează), care vor ţine conturile şi vor
înregistra operaţiunea. Aşa s-au născut băncile: ele primesc monedă şi titluri în depozit, fac creditări
sub toate formele, uneori plasează valori mobiliare în public, ţin conturile clienţilor lor. Pe această
schemă s-au creat şi alte instituţii specializate, din iniţiativa particularilor sau a statului.

Negocierea titlurilor presupune alt gen de specialişti, desemnaţi cu termenul generic de agenţi de
schimb. Ei operează pe seama clienţilor lor, ori în nume propriu pe pieţe publice create de burse de
valori.

Tot în acest sens se pot cita magazinele generale ce primesc în depozit mărfuri şi sunt îndreptăţite să
evită warant-uri; bursa de mărfuri care realizează operaţiile de vânzare de mărfuri prin intermediul
unor instituţii specializate de lichidare;au apărut organismele profesionale de depozit şi compensare,
etc. Toate aceste stabilimente sunt indispensabile comerţului modern.

6. Caracterul mecanic al operaţiunilor

164
Aceste operaţiuni se vor derula după proceduri standard, stabilite de lege (regulamente) de la care
nimeni nu se poate abate. Nu se mai poate discută despre calitate, vicii de consimţământ, despre
modalităţi ale obligaţiilor. Nu mai avem un consimţământ obişnuit al celui care face operaţiunea, deşi
el există; nu mai analizăm cauza operaţiunii, deşi ea este indispensabilă în orice act juridic.
Operaţiunile se derulează singure, ele presupunând doar voinţa celui ce doreşte să declanşeze o
procedură tipizată. El dă o comandă şi totul se derulează de la sine; el aderă la un standard
procedural.

Deci există consimţământ, care constă în voinţa de adeziune la procedura prestabilită; operaţiunea se
înfăptuieşte având în vedere o cauză; însă acestei cauze nu i se dă importanţă; operaţiunea devine
acauzală, abstractă.

Se fac emisiuni de cambii, bilete la ordin, se dau ordine pentru bursă, pentru viramente; fiecare
presupune o putere de decizie, o manifestare de voinţă, dar odată actul iniţial fiind făcut,
operaţiunea îşi urmează cursul şi îşi produce consecinţele aşteptate. Nu vom regăsi în aceste operaţii
regulile de drept civil. Aceste reguli (cele civile) ţin de situaţia personală a subiectului participant la
raportul juridic: el este de bună sau de rea credinţă; el este diligent sau face greşeli.

Insă nici nu vom putea susţine că ele nu există, deşi adeseori se spune că sunt străine de dreptul
comercial modern. Ele există însă trebuie înţelese altfel: respectarea regulii ce o presupune
procedura specifică ţine loc de bună credinţă şi înlătură greşeala. Deci dreptului civil îi este specifică o
moralitate individuală, personală; în operaţiunile cu titluri vorbim de o moralitate formală; dar
moralitate, exprimată în termeni juridici există în ambele cazuri.

SECŢIUNEA a II-a

Natura juridică a valorilor mobiliare

1. Definirea valorii mobiliare

Legea cadru defineşte valoarea mobiliară: instrument negociabil material sau dematerializat ce
conferă drepturi asupra emitentului, titluri ce se vor crea respectând norme imperative. După care
legea enumeră exemplificativ: acţiunile, titlurile de stat, drepturile de preferinţe, obligaţiunile,
instrumentele financiare derivate şi sfârşeşte cu o formulare generală “orice titlu încadrat astfel de
către CNVM”, căreia i se dă autoritate deplină de interpretare.

Avem, deci o definiţie largă, exemplificativă şi lăsată la bunul plac al autorităţii, care poate proteja
bine sau rău interesele comunităţii de afaceri.

Teoria este mai precisă şi, în consecinţă, mai logică: valoarea mobiliară este un titlu negociabil
reprezentând dreptul de asociere şi de credit pe termen lung, instrumente destinate pieţelor
speciale. Se găseşte uneori, sinonimie între sintagmele valoare mobiliară şi titlu bursier; formularea
este nevalabilă în sistemul nostru de drept pozitiv, pentru că există valori mobiliare care nu sunt în
circuitul bursier.

2. Caracteristici distinctive

165
a. Ele sunt bunuri mobile chiar dacă reprezintă şi imobile. Ele pot mobiliza valorile imobiliare. Sunt
legate de sistemul dreptului comercial. Teoria şi practica arată că raporturile dintre societăţi şi
deţinătorii de acţiuni şi obligaţiuni sunt raporturi comerciale, chiar dacă aceştia din urmă nu sunt
comercianţi. Operaţiunile cu valori sunt supuse însă unor reglementări speciale ce rezultă din lege ori
din regulamentele şi intrucţiunile emise de autoritatea ce supraveghează comerţul cu ele. Dreptul
comercial va fi drept comun pentru operaţiunile cu valori mobiliare

b. Ele nu sunt emise de orice persoană (spre deosebire de efectele de comerţ). Legea indică cine le
pune în circulaţie şi cum anume. Există un veritabil monopol în comerţul cu ele. Emisiunea şi punerea
în circulaţie este strict controlată. Intrăm deci, cel puţin în parte, în sfera relaţiilor de drept public, de
drept economic ce indică intervenţia masivă a statului în relaţiile particularilor. Explicaţia este de
natură economică.

c. Ele sunt bunuri fungibile, o fungibilitate puţin diferită de cea specifică dreptului civil (unde bunul
nu este individualizat). În materie, lucrul este individualizat prin nominalizarea titularului sau prin
număr de ordine. Caracterul său fungibil este de ordin economic. Adică, titlurile reprezentative odată
intrate în circuitul pieţei speciale, prin mecanismele sale se transformă în unităţi de cont ce indică
doar valoarea lor patrimonială, pierzându-şi individualitatea. Fenomenul se numeşte dematerializare.

d. Valoarea mobiliară este un titlu de credit atipic. În negocierea valorilor mobiliare apare un
fenomen curios. Valoarea mobiliară se naşte prin incorporare, prin materializarea creanţei, dar se
valorifică prin dematerializare, prin transformare în unitate de cont. Totuşi teoria dreptului arată că
dreptul titularului nu se transformă într-un drept de creanţă. Titularul rămâne un acţionar, un
obligatar, iar dreptul său este exprimat abstract, într-o unitate de cont. Dreptul subiectiv al titularului
are în continuare regimul unui drept real, tocmai pentru că valoarea mobiliară este un titlu de credit,
bun mobil corporal, intrument de credit în circulaţie.

Dacă nu am reţine această calificare, valoarea mobiliară ar trebui considerată un drept de creanţă,
ceea ce ar crea inconveniente (după cum vom vedea).

Formularea noastră pune în discuţie ideea rematerializării care nu este reglementată. Considerăm că
la restituirea valorilor cei interesaţi pot solicita rematerializarea titlurilor lor.

3. Depozitarea şi înregistrarea valorilor mobiliare

A. Fiind destinate să circule pe o piaţă special organizată, în forme prestabilite aceste titluri nu sunt
ţinute, de obicei în mâna proprietarului. Ele sunt date în depozit unor subiecţi pregătiţi în a le păstra
în conturi de depozit de titluri.

Această formulă crează numai avantaje, dintre care cel mai important este simplificarea operaţiunilor
ce se reduc la nivelul unor înscrieri în cont. Evident un astfel de depozit se supune în principiu
regulilor generale ale teroriei juridice a contului. Astfel:

a. La nivelul subiecţilor investitori legea permite formarea de societăţi de depozitare ce primesc în

conturi activele fondurilor de investiţii (societăţilor de investiţii) şi valorile dematerializate, după o
prealabilă înregistrare într-un registru independent. Depozitarul conservă valoarea, o administrează
urmând dispoziţiile date de proprietar prin agenţii săi. Efectuează operaţii de compensare între
conturile tuturor clienţilor săi. Este un depozit comercial, obligatoriu, oneros, neregulat, necolectiv,
conţinuu şi public (pentru că depozitarul are obligaţia să facă publice activele nete ale investitorilor)

166
b. Când investitorul se înscrie să facă operaţiuni la bursă depozitul va fi delegat unei unităţi de
depozitare şi compensare colectivă. Aceasta din urmă devine delegatul pentru obligaţiile
depozitarului, delegantul (societatea de depozitare a investitorului). Investitorul delegatar rămâne
proprietarul valorii şi raportul se reglează după regulile delegaţiei.

Legea indică acele societăţi (precum şi alte stabilimente financiare) care au atribuţii de compensare,
decontare şi subdepozitare prin delegare (custodie), agenţii custode.

Acest depozit precum şi depozitul efectuat de SNCDDC ia din raţiuni practice forma unui depozit în
cont curent. Numai în acest mod se pot realiza decontările valorilor pe seama unor terţi. Realizarea
obiectivului (compensarea, decontarea) nu se poate înfăptui fără o prealabilă dematerializare a
titlului. Întregul sistem de depozite se transformă într-o casă regională sau centrală, valoarea
depersonalizându-se, devenind cu adevărat un bun fungibil. Proprietarul pierde dreptul de dispoziţie
materială asupra titlului, el deţinând doar dovada de depozitare care nu este o valoare mobiliară.

Depozitul colectiv, în sistem de cont curent, pentru decontări pe seama terţilor are o natură juridică
specială, ce nu se explică prin reglementări civile (chiar dacă s-au făcut încercări de al califica astfel –
s-a spus, spre exemplu, că deponenţii ar fi coproprietari pe valorile depozitate). Un asemenea
depozit pe care îl crează practica necesită un concept nou: titlul în cont curent (titlul unitate de cont).
Juridic conceptul de proprietate este înlocuit cu conceptul de valoare; depozitul de titluri se
transformă în depozit de unităţi de valoare; regulile acestui depozit sunt regulile conturilor.

c. Nimic nu împiedică pe cel ce deţine titlu în forma materializată să şi le păstreze în depozit, în

această formă. Asemenea depozit este voluntar, regulat. Între deponent şi depozitar se stabileşte o
relaţie juridică fundamentată pe contractul de depozit comercial.

B. Transferurile de proprietate pentru valorile mobiliare au o formă de publicitate specială

diferită de publicitatea supusă regulilor de drept comun.

a. Pentru titlurile de drept comun ce nu intră în regimul pieţei organizate publicitatea transmisiunilor
se face după cum urmează:

- titlurile nominative sunt înscrise în registrele acţionarilor ţinute de emitent (art.98 Legea 31/1990),
care prevede: Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială se
transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de
cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative
emise în formă dematerializată se transmite prin declaraţie făcută în registrul acţionarilor, semnată
de cedent şi de cesionar sau de mandatarii lor. Prin actul constitutiv se pot prevedea şi alte forme de
transmitere a dreptului de proprietate asupra acţiunilor. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor
emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem
alternativ de tranzacţionare se transmite potrivit prevederilor legislaţiei pieţei de capital. Subscriitorii
şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de 3 ani, socotiţi de la data
când s-a făcut menţiunea de transmitere în registrul acţionarilor.

- publicitatea transferului titlurilor la purtător se înfăptuieşte prin tradiţiune urmându-se regulile de

drept comun

b. Titlurile ce vor intra în circuitul pieţelor organizate se înregistrează în registre independente

organizate sub formă de societăţi pe acţiuni, după ce în prealabil au fost dematerializate după o

167
procedură ce are ca scop eliminarea titlului în formă materială (evitarea unei dubluri de titlu
reprezentativ pentru aceeaşi valoare).

Dreptul dobânditorului este stabilit în toate cazurile prin înscriere în registru. Inscripţia prezumă
proprietatea titularului înscris. Cel ce deţine în baza unei înscrieri regulat făcute nu poate pierde dacă
se promovează împotriva lui o acţiune în revendicare.

Este evident că înscrierea are şi efect de opozabilitate. Faţă de formularea legii se pune problema
dacă înscrierea nu are şi efect constitutiv, analog cu întabularea (transferul dreptului de proprietate
este considerat efectuat numai în momentul în care se face înregistrarea). Exprimarea legii pare să
indice un asemenea regim.

Sistemul creează avantaje şi dezavantaje dar pune numeroase probleme. Totuşi dobânditorul nu
trebuie să fie preocupat de condiţiile de valabilitate ale transmisiunii dreptului său. Contează mai
puţin pentru el că înstrăinătorul nu a fost titular şi nu a putut să vândă. Înscrierea va face dovada
absolută a dreptului vânzătorului.

Concluzia vine în contradicţie cu art.33 din Legea nr. 52/1995. Când operaţiunile se fac fără
respectarea condiţiilor de formă operaţiunea este nulă; titularitatea nevalabilă şi fără efecte? Într-o
asemenea situaţie înregistrarea îl mai protejează pe dobânditorul de bună credinţă? Se poate invoca
reaua credinţă într-o acţiune în revendicare? După cum este formulat art.76 din Legea nr. 52/1994
răspunsul nu poate fi decât afirmativ pentru că publicitatea furtului are efect analog notării în cartea
funciară.

SECŢIUNEA a III-a

Comerţul cu valori mobiliare

1. Emiterea şi plasarea titlului

Fiecare titlu este creat după reguli propri. Nici nu se poate altfel dată fiind modalitatea de definire a
valorii mobiliare.

Emitenţii sunt de două feluri: unităţi închise şi unităţi deschise.

Primii emit şi transmit într-un cerc restrâns pe o piaţă simplă, nedezvoltată, acţiuni; ultimii intră într-
un circuit mai larg organizat şi-şi plasează emisiunile pe o piaţă strict organizată (piaţa primară); când
un dobânditor îşi transmite valorile primite aceasta se realizează pe o piaţă secundară. Legislaţia este
foarte contradictorie în legătură cu definirea societăţilor închise şi deschise. Însă reginul lor juridic
este bine precizat de teorie.

Societăţile deschise emit şi plasează prin ofertă publică; o cerere adresată publicului pentru
dobândire de valori; indirect se realizează o dirijare a capitalului privat, deţinut în cantităţi mici de un
număr mare de persoane. Pericolul constă în aceea că deţinătorii fondurilor, rău informaţi nu
primesc decât un drept imaginar, abstract, fragil, supus unor presiuni economice imediate.
Legiuitorul prin instituirea unui regim sever doreşte să protejeze pe investitor.

2. Noţiunea de plasament

168
Noţiunea de plasament are un dublu înţeles: fie găsirea de eventuali subscriitori pentru emisiunile
iniţiale, activitatea oneroasă şi profesională, fără ca un astfel de intermediar să primească ordine de
vânzare; fie de găsire de cumpărător însoţită de executarea vânzării-cumpărării pe seama altuia.

În primul sens considerăm că plasamentul poate fi realizat de comercianţi specializaţi (inclusiv de

bănci) activitatea lor intrând sub regimul juridic al contractului de prestări de servicii.

În al doilea caz activitatea este monopolul societăţilor de valori mobiliare.

Prin prisma acestei distincţii putem înţelege infracţiunea prev. de art.114 din Legea nr. 52/ 1995:
intermedierea de valori fără autorizare; oferirea de titluri emisă prin ofertă publică la domiciliu, la
locul de muncă, în locuri publice de către persoane neautorizate. Ea (infracţiunea) trebuie înţeleasă
ca un mijloc juridic de protecţie a cumpărătorilor, doritori să investească pe o piaţă ce trebuie să fie
sigură. Infracţiunea o înţelegem ca făcând parte din genul înşelaciunii; prezint titlul ca valoare
circulând regulat, deşi în realitate nu este aşa; însă ceea ce este specific constă în aceea că autorului
nu trebuie să i se dovedească reaua credinţă; nu trebuie să se dovedească producerea unei pagube.
Se pedepseşte şi cel ce cumpără şi cel ce vinde, adică răspândirea de valori în condiţii nepermise.

3. Publicitatea financiară

Plasarea titlurilor presupune atragerea doritorilor pentru a le subscrie, pentru a le cumpăra; legea
română este lacunară în a reglementa publicitatea, încât pentru înţelegearea juridică a problemei
suntem obligaţi să apelăm la principii. Credem că este important ca informaţia transmisă să fie exactă
(numai aşa piaţa poate fi socotită transparentă). Publicitatea mincinoasă este interzisă şi poate fi
socotită o formă de participaţie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

4. Negocierea titlurilor

a. Întelegem prin negociere cesiunea valorii mobiliare folosind un procedeu ce depinde de forma
titlului. Pentru realizarea cesiunii nu este suficient acordul de voinţă al părţilor ci este necesară
înfăptuirea şi îndeplinirea unor forme de publicitate (pentru a o face opozabilă tuturor); în dreptul
comercial operaţiunea trebuie să producă efecte şi faţă de terţi.

Titlurile nominative se transmit prin cesiune după o prealabilă înscriere în registrul emitenţilor;
titlurile la purtător rămase în mâna proprietarului se transmit ca lucruri corporale prin tradiţiune;
cele depuse în conturi curente se transmit prin virament în cont.

Vânzările prin intermediar sunt efectuate la bursă sau pe alte tipuri de pieţe şi sunt cuprinse în ceea
ce teoria numeşte monopolul agenţilor de schimb, al societăţilor de valori mobiliare.

Vânzărilor pe pieţe organizate li se opun cesiunile directe, între cedent şi cesionar, care se cunosc şi
nu au nevoie să ducă operaţiunea lor pe o piaţă publică. Cesiuni directe se pot face numai cu acţiuni
emise de o societate închisă. Bursa de valori aşa cum este reglementată nu admite o astfel de cesiune
(deşi există o instrucţiune nr.4/1996 care nu este publicată).

Activitatea economică presupune şi alte mutaţii patrimoniale în folosul sau în detrimentul unor
proprietari de valori mobiliare (succesiuni, fuziuni, etc). Ele urmează regulile de drept comun însă
transferul proprietăţii nu se realizează decât prin înregistrare (art.11, ord. nr.24/1996 al
preş.edintelui CNVM pentru aprobarea regulamentului nr. 13/1996 privind funcţionarea unui
registru independent autorizat).

169
b. Obligaţiile vânzătorului. Vânzătorul de valori mobiliare, ca orice vânzător are dubla obligaţie de a
livra bunul vândut şi să garanteze pentru vicii ascunse. Livrarea presupune individualizarea titlului;
trebuie să se ţină seama că, de cele mai multe ori, titlurile sunt în mâna intermediarilor, ce le ţin la
dispoziţia cumpărătorului; intermediarii sunt detentori precari şi au obligaţia de a individualiza
titlurile prin numărul de ordine. Problema capătă importanţă în caz de faliment al intermediarului,
când proprietarul poate revendica împotriva creditorilor bunurile sale. Situaţia se complică atunci
când titlurile sunt în depozite colective. Acest caz individualizarea nu poate fi realizată decât ca o
individualizare de bunuri fungibile. Există deosebire între un cont curent bancar şi un cont curent de
valori mobiliare în depozit colectiv. În acest ultim caz avem un proprietar, titular de drepturi reale şi
nu a unor drepturi de creanţe. Proprietarul poate revendica împotriva creditorilor bunurile sale, lucru
imposibil dacă ar fi fost titularul unui drept de creanţă.

În ce priveşte viciile ascunse este de reţinut că intermediarul are obligaţia să verifice starea titlului:
materială, dacă este cazul, sau juridică. Intermediarul răspunde şi el pentru aceste vicii (o răspundere
mai severă decât în dreptul comun); această răspundere are la origine conduita sa delictuală în
timpul derulării unei operaţiuni. Îndeplinirea sarcinilor impusă de normă şi declararea dătătorului de
ordin înlătură răspunderea intermediarului (art.76 Legea nr. 52/1995).

5. Drepturile titularului de valori mobiliare

Valoarea mobiliară fiind un titlu de credit, o încorporare a unei creanţe pe un document, exerciţiul
drepturilor presupune deţinerea materială a acesteia. Pentru că drepturile de creanţă incorporate
sunt foarte variate şi exerciţiul prerogativelor titularului pune în discuţie în ce măsură şi cum anume
documentul poate fi folosit pentru obţinerea avantajelor pe care le presupune.

Putem observa, totuşi următoarele:

a. Dreptul titularului unei valori mobiliare este un drept real, privativ, de proprietate. Titlul este
instrumentul juridic fără de care dreptul nu poate fi exercitat. De asemenea, posesia prin sine sau
prin altul este indispensabilă. Rezultă că valorile mobiliare pot fi urmărite prin acţiuni în revendicare;
totodată pot fi gajate şi urmărite mobiliar (nu prin poprire).

b. Pierderea, distrugerea, dispariţia titlului presupune obligatoriu proceduri de reconstituire

(amortizare). Lipsa titlului, lipsa posesiei sale, înseamnă neputinţa exercitării prerogativelor.

c. Posesia titlului prezumă proprietatea, iar în cazul titlurilor nominative, mandatul pentru
exercitarea drepturilor.

d. Cum titlurile sunt date în depozit, depozitarul, oricare ar fi el, eliberează deponentului un
document, dovadă a depozitului şi implicit a dreptului de a dispune juridic (de obicei documentul
este numit cupon). Cuponul nu este o valoare mobiliară dar serveşte la dovedirea dreptului şi,
indirect, la exerciţiul dreptului. Totuşi poate fi considerat un titlu la purtător care va putea fi cedat
prin tradiţiune. Drepturile patrimoniale ale posesorului cuponului sunt prescriptibile.

e. Titularul are dreptul să i se restituie capitalul investit, la scadenţă.

f. Debitorul nu poate, din raţiuni practice, să presteze serviciile la care s-a obligat la sediul social. În
acest caz, domiciliază valorile; încredinţează îndeplinirea acestor sarcini unei instituţii adecvate, de
obicei băncilor. Domiciliatarul este un delegat imperfect al debitorului.

170
SECŢIUNEA a IV-a

Comerţul prin bursa de valori şi pe pieţe organizate

1. Ordinul de bursă

Piaţa valorilor mobiliare se constituie sub două forme: la bursă şi la ghişeu.

Schema este simplă: proprietarul dă ordin intermediarului care face vânzarea sau cumpărarea valorii
mobiliare. Se poate concepe şi formula în care operaţiile de vânzare cumpărare se fac în nume
propriu de către intermediari.

Ordinul de bursă este un mandat dat unui agent de schimb de către un client pentru a cumpăra sau
vinde un titlu determinat. Ordinul este obligatoriu, nu poate fi refuzat. El se poate da direct sau prin
mandatar. El presupune capacitatea deplină şi consimţamântul valabil al celui ce-l emite. Se admite
să se invoce, în anumite faze asemenea excepţii.

Forma ordinului depinde de natura operaţiunii ce urmează a se executa.

Agentul de schimb poate cere garanţii de executare, sub forma remiterii titlurilor sau depunerii de
fonduri în prealabil pentru operaţiunile de execuţie imediată.

2. Intermediarii

Este specific operaţiunilor cu valori mobiliare ca acestea să se deruleze în cvasitotalitatea lor prin
intermediari (denumiţi într-un termen general agenţi de schimb). Ei sunt persoane specializate să
facă aceste activităţi şi dispun de logistica şi informaţia necesară.

În sistemul românesc intermedierea se face numai de persoane autorizate. Autorizarea se dă numai

persoanelor juridice, societăţi de valori mobiliare. Ele (societăţile) au calitatea de comerciant ce face
operaţiuni de intermediere astfel cum activitatea este definită de lege (OUG nr.38/2002, aprobată
prin Legea nr.512/2002 publicată în M.Of. nr. 576/05.08.2002). Intermediarii nu sunt purtători de
autoritate chiar dacă au regim de unităţi de interes public (nu pot refuza primirea vreunui ordin).

Intermediarii recunoscuţi pot apărea în dublă postură:

- intermediari comisionari, când fac operaţiuni în nume propriu dar pe seama dătătorului de
ordin. Relaţia lor juridică se reglează după regulile contractului de comision, ce presupune clauza
specială “dell credere”, clauză implicită (comisionarul garantează solvabilitatea clientului său, adică ,
în speţă, livrarea titlului sau plata preţului).

- intermediari operatori în nume propiu, când vând, cumpără sau schimbă pe cont şi pe risc
propriu.

Sistemul românesc permite cumularea celor două ipostaze. Când însă se fac operaţiuni în nume
propriu, întâi trebuie să se execute ordinele clienţilor şi abia pe urmă să facă afaceri pe risc propriu.

Societăţile de intermediere desfăşoară activitatea efectivă prin persoane fizice, agenţi de valori
mobiliare, autorizaţi care au poziţia unor prepuşi, fie angajaţi, fie mandatari. Relaţiile lor juridice
(între intermediari şi prepuşi) sunt supuse reglementărilor contractului de muncă sau de mandat,

171
după caz. În consecinţă agenţii nu pot face operaţiuni în nume propriu. Ei execută cele ce li se ordonă
având obligaţii de diligenţă sau de rezultat, după caz, în funcţie de ordinul primit.

3. Situaţii juridice ce pot să apară

În activitatea curentă toate ordinele sunt aduse pe piaţă. Fiecare agent caută un confrate pentru a
realiza operaţiunea. Dar un intermediar poate primi şi ordine în sens contrar. El poate să opună cele
două ordine fără să trateze cu un altul, făcând operaţiuni cu sine însuşi. Pentru a proteja clienţii,
operaţiunea trebuie însă înregistrată şi decontată la cursul din momentul operării.

Când ordinul este executat agentul trimite dătătorului de ordin un aviz de execuţie, document scris.
Avizul, de obicei nu se semnează pentru că se execută mecanic sau electronic, însă dătătorul de ordin
poate cere borderouri semnate de agent cu operaţiile făcute. Aceste documente nesemnate au
valoarea unor registre comerciale; dacă sunt semnate devin acte sub semnătură privată ce se opun
agentului.

Avizul neprotestat prezumă că operaţia a fost executată conform ordinului. În caz de dezacord
clientul trebuie să adreseze imediat contestaţia la bursă, pentru a se permite intermediarului să
execute operaţia contestată în sens invers.

Pentru valorile înscrise în conturi curente livrarea valorilor se face prin ordine de virament în
conturile deschise la instituţiile de depozit colectiv. În practică, în raporturile dintre intermediari
reglările se fac prin compensaţie, atât în ce priveşte valorile individualizate cât şi în ce priveşte
valorile înscrise la cote oficiale la bursă. În relaţia client-agent de schimb execuţia se face fie prin
tradiţiune titlului, când e cazul, fie prin înscrierea în contul clientului.

4. Secretul profesional

Intermediarii şi agenţii lor trebuie dă respecte secretul profesional. Informaţiile ce le deţin au valoare
economică şi nu pot fi aduse la cunoştinţa oricui.

Nerespectarea secretului profesional poate atrage o răspundere civilă delictuală.

Se poate discută dacă informaţia ce trebuie ţinută secretă poate fi socotită un bun şi dacă asupra
acestuia se poate exercita un drept real, de proprietate. Teoria modernă a drepturilor reale tinde să
facă asemenea evaluări. Dacă am accepta o asemenea idee ar rezulta că fapta de a dispune
neconform de informaţia confidenţială ar atrage o răspundere penală (abuz de încredere).

SECŢIUNEA a V-a.

Proba operaţiunilor

Derularea unor operaţiuni atât de complexe de obicei în formă electronică presupune un circuit
precis de documente contabile, ce apoi vor constitui suport probator pentru părţile interesate: între
client şi intermediar, indiferent de forma de intermediere, între intermediar şi agenţii săi, între

172
compartimentele firmelor de intermediere, între acestea din urmă, compartimentele de depozitare,
înregistrare şi ale bursei (back-offices)

În concluzie, în spatele fiecărei operaţiuni se află un drum lung al documentelor. Problemele ce se

ridică sunt de obicei de natură tehnică: adică documentele nu se pot face în ritmul derulării
operaţiunilor. Esenţa funcţionării juridice a sistemului constă în aceea că operaţiunile sunt listate la o
imprimantă şi păstrate scriptic în evidenţă. Este recomandabil şi posibil ca clienţii să ceară
subscrierea documentelor de către subiecţii participanţi la operaţiuni, prin reprezentaţi statutari sau
prepuşi. În acest caz documentele de evidenţă devin acte sub semnătură privată

Documentele nesubscrise au regimul juridic al registrelor comerciale. Este esenţial ca eventualele

greşeli să se descopere înainte de închiderea ciclului de operaţiuni pentru a putea fi corectate.
Responsabilităţile pentru pagubele suferite şi culpe se stabilesc în raport de normele impuse în
regulamentele de derulare a pieţei.

Altfel spus, operaţiunile se derulează printr-un sistem electronic care, tot el crează un sistem scriptic
paralel, ce va putea servi ca mijloc de probă în caz de conflict.

Curs nr. 14

Noţiuni generale privind fondul de comerţ

Legea nu defineste explicit sensul juridic al fondului de comert.

173
Exista referiri legale ce foloseste aceasta expresie:art.21 din L.26/1990 privind registrul comertului
,unde se vorbeste despre operatiunile ce au ca obiect fondul de comert.

In codul civil se face referire de asemenea la fondul de comert:

In art. 340 al.1 lit c se precizeaza ca bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti, daca nu
sunt elemente ale unui fond de comert care face parte din comunitatea de bunuri; sau in art. 745 C,
civ. se arata ca: in lipsa de stipulatie contrara, uzufructuarul unui fond de comert nu poate sa dispuna
de bunurile ce il compun. In situatia in care dispune de aceste bunuri are obligatia de a le inlocui cu
altele similare si de valoare egala.

In art. 2638 C. civ se prevede: In lipsa alegerii, se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta
legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde
actul juridic a fost incheiat. Se considera ca exista atari legaturi cu legea statului in care debitorul
prestatiei caracteristice sau, dupa caz, autorul actului are, la data incheierii actului, dupa caz,
resedinta obisnuita, fondul de comert sau sediul social.

Mai mult, in Legea nr. 298/2001 care a modificat Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei
neloaiale s-a dat chiar o definitie punctuala fondului de comert: constituie fond de comert ansamblul
bunurilor mobie si imobile, orporale si incorporale, utilizate de un comerciant in vederea desfasurarii
activitatii sale (art.1/1 lit c din lege).

Notiunea, caracterele, elementele si natura sa juridica au fost detaliate de doctrina.

S-a aratat ca (2), orice activitate comerciala obliga pe intreprinzatorii,persoane fizice ori juridice sa
utilizeze anumite instrumente,din cele mai variate,care sa-i ajute sa-si realizeze scopul economic
propus. Aceste lucruri, instrumente ale exercitiului comertului sunt separate din punct de vedere
economic, prin destinatia lor de celelalte bunuri ce intra in patrimoniul comerciantului

Ideea de fond de comert nu incalca principiul unitatii patrimoniului inscris in legea civila deaorece
“acest patrimoniu are numai o valoare economica ,nu si o valoare juridica,independenta de vointa
titularului sau.”(3).

Definiţia doctrinei

Fondul de comert ar fi un ansamblu de bunuri pe care comerciantul le afecteaza desfasurari

comertului sau (4).

Alaturi de fondul de comert pot exista din punct de vedere economic si alte fonduri:fonduri ale
mestesugarilor,fonduri ale persoanelor care desfasoara activitati libere (arhitecti,medici,avocati).Ca
sa vorbim despre existenta unui fond de comert trebuie ca activitatea careia ii sunt afectate bunurile
sa fie comerciala.Exploatarea acestor bunuri trebuie sa fie facuta de un comerciant ce urmareste
atragerea de clientela si obtinerea unui profit economic,patrimonial.

Fondul de comerţ şi intreprinderea

174
Notiunea de intreprindere este definita juridic de legea civilla: constituie exploatarea unei
intreprinderi exercitarea sistematica, de catre una sau mai multe persoane, a unei activitati
organizate ce consta in producerea, administrarea ori instrainarea de bunuri sau in prestarea de
servicii, indiferent daca are sau nu un scop lucrativ (art. 3 al. 3 C. civ.).

Aceasta notiune are, in esenta, continut economic si o intalnim frecvent in stiintele economice.

Intreprinderea este privita,in general,ca ansamblul tuturor elementelor materiale si umane grupate si
organizate de comerciant,persoana fizica ori juridica ,pe riscul sau in vederea obtinerii unui produs
destinat schimbului.(5).

Ea se constituie ca un organism economic ce are ca scop obtinerea de profit si care presupune, in

mod obligatoriu combinarea factorilor productivi-natura, capital, munca-in asa fel incat sa produca
rezultate economice si riscul pe care intreprinzatorul si-l asuma.Numai activitatea
economica,sistematica si complexa,in intregul sau ,organizata (nu si actele izolate),cu scopul de a
aduce un castig poate fi considerata intreprindere.

Evident ca ,conceptul de intreprindere evolueaza in timp (6).Conceptiile economice mai noi

evidentiaza si functiile sociale ale intreprinderii,de a promova un echilibru intre interele divergente
ale intreprinzatorului ce-si asuma riscul actiunii,ale salariatilor si ale clientilor(7).

Privita din aceasta perspectiva notiunea de intreprindere devine importanta pentru reglementarile
cuprinse in dreptul muncii,din legislatia ce protejeaza consumatorii,din legislatia ce acorda beneficii
muncitorilor(8).

Vedem,astfel ca fondul de comert este un ansamblu de bunuri cuprins intr-o intreprindere

comerciala,adica intr-o structura economica ce are ca scop efectuarea de acte de comert de catre
intreprinzatorul comerciant.

Deci,avem de a face cu doua notiuni distincte (9).Sfera notiunii de intreprindere cuprinde si pe cea a
notiunii de fond de comert.Adica,structura globala a intreprinderii include ca parte componenta si
fondul de comert (10).

SECŢIUNEA a II-a

Natura juridică a fondului de comerţ

In doctrina s-au emis diferite teorii in legatura cu natura juridica a fondului de comert.S-a cautat sa
se dea raspuns unor intrebari:care este regimul juridic al ansamblului bunurilor caruia comerciantul ii
atribuie o destinatie economica precisa?;cum se explica faptul ca ansamblul are un regim juridic
diferit de cel al componentelor sale ?

a) Teoria personificarii fondului de comert.

Se apreciaza ca fondul de comert devine el insusi subiect de drept,distinct de persoana

comerciantului.El se detaseaza de intreprinzator,are drepturi si datorii,patronul nefiind decat un
reprezentant al fondului.Aceasta conceptie contravine principiului inscris in art.1718 C. Civ.privind
unitatea patrimoniului.

175
O persoana nu poate avea decat un singur patrimoniu,cu care raspunde pentru toate obligatiile
asumate,civile si comerciale.(11).

Teoria universalitatii de drept..

Fondul de comert este vazut ca o universalitate juridica,universalitate ce presupune implicit un

patrimoniu autonom,cu drepturi si obligatii distincte de drepturile si obligatiile civile (12).

Vazut ca universalitate de drept fondul de comert “ar proceda dupa modelul universalitatilor
consacrate de legiuitor cum este patrimoniul falitului,un activ si un pasiv propriu in conexiune
indisolubila,adica ar fi echivalentul patrimoniului general “(13).

Dobanditorul unei asemenea universalitati ar fi continuatorul succesorului sau si trebuie sa plateasca

datoriile acestuia.Adica,fondul de comert ar cuprinde si datoriile,idee cu consecinte neacceptabile in
momentul in care fondul de comert ar fi instrainat ori gajat.Ideea este neproductiva deoarece nimeni
nu este interesat sa cumpere datorii (14).

Mai mult,acceptarea acestei conceptii ar duce la ideea ca un comerciant titular de mai multe fonduri
de comert ar avea mai multe patrimonii.

c) Teoria universalitatii de fapt.

Fondul de comert ar fi o universalitate de fapt creata prin vointa intreprinzatorului.Universalitatea de

fapt este vazuta ca un complex de bunuri,o asamblare de lucruri, a bunurilor individuale.Aceasta
asamblare se realizeaza numai prin vointa comerciantului care desprinde din patrimoniul sau o
cantitate de bunuri si carora le da o destinatie si o unitate.

Izvorul universalitatii de fapt este numai vointa proprietarului (aceasta spre deosebire de
universalitatile legale pe care legea le creaza si le stabileste natura juridica) (15) care unifica masa
amorfa de bunuri ce formeaza fondul de comert intr-o entitate noua.Ideea are semnificatie practica
deaorece in acest caz fondul de comert poate fi vandut,gajat,inchiriat,grevat de sarcini (16).

Desi teoria universalitatii de fapt a fost recunoscuta de practica (17),ea nu explica totusi natura
juridica a fondului de comert ci se margineste sa faca o simpla constatare.

Separat de asta,calitatea de universitas facti a fondului de comert da nastere la dificultati privind

stabilirea locului acestui bun,in cadrul celorlalte bunuri (deoarece C.Civ nu recunoaste decat
existenta bunurilor mobile si imobile,cu regimuri juridice bine conturate).

d) Teoria patrimoniului de afectatiune.

Fondul de comert a fost calificat si ca un patrimoniu de afectatiune,destinat realizarii unui scop

(exercitiul comertului) (18).Aceasta teorie reprezinta in esenta o reluare in alti termeni a ideii de
universalitate juridica.

e) Teoria proprietatii incorporale.

Aceasta conceptie creeaza o fictiune juridica simpla si cu consecinte practice.Din acest motiv
majoritatea autorilor o accepta.

176
Fondul de comert ar fi un bun asupra caruia se exercita un drept de proprietate incorporala similar cu
dreptul de proprietate asupra creatiei intelectuale (19).

Spunem ca este o fictiune juridica deoarece se considera ca titularul fondului de comert este titular si
asupra unor bunuri corporale.Se evidentiaza insa ideea ca avem de a face cu o creatie intelectuala ce
consta in imbinarea elementelor ansamblului in asa fel incat sa se atraga clientela,drept ce trebuie
aparat ca atare.

S-a formulat si teza ca fondul trebuie privit ca un drept de clientela ce confera titularului un monopol
de exploatare (20).

Evident ca trasaturile acestui drept special nereglementat de vreo lege au fost scoase in evidenta de
doctrina.El nu are toate caracterele dreptului de proprietate definit de C.Civ. si nici toate
particularitatile drepturilor intelectuale prevazute de legi speciale.Astfel,s-a spus ca (21) fondul de
comert este:

1) Un bun unitar,diferit de elementele ce il compun.Comerciantul poate considera ansamblul

bunurilor destinate activitatii sale comerciale fie ca un singur bun,primind protectia legala specifica a
ansamblului,fie in componentele sale cand fiecare element isi pastreaza regimul juridic obisnuit.

2) Un bun mobil (22),pentru ca majoritatea componentelor sale sunt bunuri mobile.De aici rezulta
ca,poate fi gajat si ca poate fi executat silit dupa regulile executarii silite a bunurilor mobile (23).

In caz de instrainare a fondului instrainatorul nu poate face concurenta dobanditorului,chiar

daca nu exista clauza expresa in acest sens.In aceasta ipoteza transmitatorul garanteaza pentru vicii
si evictiune precum vanzatorul unui bun mobil.Or, continuarea comertului de catre instrainator cu
aceeasi clientela are semnificatia unei tulburari de folosinta,a unei evictiuni (23/1).

Daca fondul de comert cuprinde si imobile (este de precizat ca literatura juridica romaneasca accepta
fara rezerve teza potrivit careia imobilele destinate exercitiului comertului,daca titularul fondului
este si proprietarul imobilelor fac parte din fondul de comert (24)) urmarirea si transmisiunea se face
respectand reglementarile privind circulatia imobilelelor.Totusi,definirea ca bun mobil a ansamblului
face ca operatiunile asupra imobilelor contopite in masa fondului sa fie considerate operatiuni
comerciale,ce urmeaza regulile derogatorii ale dreptului comercial.

3) Este un bun incorporal.Ca o consecinta a acestei caracterizari deducem ca daca fondul este vandut
succesiv la mai multe persoane dobanditor va fi primul cumparator chiar daca urmatorul are posesia
fondului.Mai mult,in cazul fondului de comert nu se aplica regulile inscrise in art.909 C.Civ. privind
prescriptia instantanee.

Noul cod civil a adoptat o conceptie moderna in legatura cu natura juridica a fondului de comert ( S.
D. Carpenaru, Tratat de drept comercial roman, ed. aV-a, ed. Universul juridic, Bucuresti, 2016, p.
100).

Art. 31 C. civ. prevede: orice persoana fizica sau persoana juridica este titulara a unui patrimoniu care
include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani si apartin acesteia.

Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectatiuni numai in cazurile si conditiile prevazute
de lege.

177
Patrimoniile de afectatiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozitiilor egii
civile, cele afectate exercitarii unei profesii autorizate, precum si alte patrimonii determinate potrivit
legii.

Din aceasta reglementare s-ar desprinde ideea ca fondul de comert aar reprezenta un patrimoniu de
afectatiune, adica o fractiune a patrimoniului persoanei fizixce sau juridice destinata desfasurarii
activitatii comerciale. S. D. Carpenaru, Tratat de drept comercial roman, ed. aV-a, ed. Universul
juridic, Bucuresti, 2016, p. 101).

Concluzii

Numeroasele disctutii teoretice cu privire la natura juridica a fondului de comert au mai mult
semnificatia unui exercitiu intelectual de explicare a creatiei practicii si mai putine consecinte
juridice.

Totusi,asemenea dezbateri scot in evidenta cateva reguli de baza care fundamenteaza folosirea de
catre practicienii dreptului comercial a acestui concept:

-fondul de comert este o asamblare facuta numai prin vointa intreprinzatorului pe criterii
economice,de bunuri eterogene sub aspectul regimului lor juridic.

- aceasta asociere facute in scopul dobandirii de clientela si implicit de castig are semnificatia unei
creatii intelectuale care trebuie ocrotita invocand principiile dreptului privat.

- bunurile cuprinse in ansamblu isi pastreaza individualitatea si regimul juridic si pot fi considerate ca
atare de titularul fondului sau de terti.

- ansamblul poate fi privit si ca un bun unitar.

- regimul juridic al ansamblului il dau elementele cele mai numeraose ce alcatuiesc fondul de
comert.Justificarea teoretica a acestui procedeu poate fi gasita in teoria accesiunii.Elementele
disparate,mai putin importante,sunt incorporate printr-o fictiune juridica in cele esentiale,aceste din
urma indicand regimul juridic al intregului (26).

- in principiu ,fondul de comert nu are o alcatuire stabila.Totusi,el are permanent cateva elemente
definitorii care diferentiaza un fond de comert de alte fonduri economice chiar daca apartin aceleiasi
persoane (27).

- juridic, fondul de comert are semnificatia unui patrimoniu de afectatiune, in sensul particular dat
de noul cod civil, cu destinatie economica.

SECŢIUNEA a III-a

178
Elementele fondului de comerţ

Precizări

Asa cum am aratat,fondul de comert nu are o alcatuire omogena si nu este stabil ca un bun imobil.El
este compus din elemente diferite,unele corporale,altele necorporale care nu pot fi enumerate in
totalitate. Este posibila cel mult o enumerare exemplificativa.

Nu toate elementele componente au aceeasi semnificatie juridica.Unele din ele, pe care le

consideram esentiale,dau insasi caracterizarea juridica a fondului de comert.

Elementele corporale

Din aceasta categorie fac parte bunurile mobile corporale si bunurile imobile.

a) Bunurile mobile corporale cuprind bunurile materiale ce servesc la exploatarea fondului (utilaje,
masini, mobilier, aparatura, etc.), materiile prime si marfurile.

In general se admite ca materiile prime destinate prelucrarii precum si marfurile, fac parte din fondul
de comert (28).

In legatura cu cuprinderea marfurilor sau exprimat rezerve (29).Marfurile sunt bunuri mobile
corporale destinate a fi vandute, constituind obiectul comertului.Ele, prin natura lor nu sunt
instrumente pe care comerciantul sa le destineze exercitiului profesiunii sale ci,mai degraba
rezultatul sau obiectul activitatii ce o desfasoara.Mai mult,marfurile nu pot fi gajate deoarece
aceasta operatiune ar bloca derularea normala a activitatii comerciale.

In lipsa unei reglementari exprese,cu toate aceste obiectiuni se admite ca marfurile fac parte din
fondul de comert deoarece solutia este in favoarea creditorilor si a creditului in general (30).Ori de
cate ori se face referire la fondul de comert ca ansamblu de bunuri,marfurile trebuiesc socotite ca
element component in afara de stipulatie contrara (31).

b) Bunurile imobile.

In general doctrina si practica admit ca imobilele de care comerciantul se foloseste in activitatea sa

fac parte din fondul de comert,daca este proprietarul lor (32).

Totusi transmiterea dreptului de proprietate asupra lor cand transmisiunea se face printr-o
operatiune ce vizeaza fondul de comert,precum si executarea silita a lor urmeaza regulile dreptului
comun.

Teoretic prin cuprinderea unui imobil in fondul de comert,acesta (imobilul) sufera o transformare a
naturii lui juridice.Aceasta apreceire are o singura consecinta practica semnificativa:faptul de a
considera operatiunea cu un imobil cuprins intr-un fond de comert ca o operatiune comerciala.

Elementele incorporale

Sunt considerate elemente incorporale drepturile asupra numelui comercial (firmei),drepturile

asupra emblemei sau a altor semne distinctive,drepturile asupra marcilor de fabrica,de comert si de
serviciu,drepturile asupra brevetelor de inventii,drepturile asupra denumirilor de origine si a

179
indicatiilor de provenienta,drepturile de proprietate industriala,drepturile de autor,drepturile asupra
clientelei,etc.(33).

Ele sunt calificate a fi drepturi privative deoarece confera titularului dreptul exclusiv de a le exploata
in conditiile stabilite de lege (34).

In teorie s-a aratat ca dreptul privativ nu se exercita asupra unui bun corporal ci,exprima puterea
titluarului de a exploata exclusiv o sursa de venituri determinata (35).

El confera acele prerogative prin care se poate apara o intreprindere proprie,clientela ori o creatie
intelectuala (artistica,stiintifica,tehnica).Dreptul privativ ofera mijloacele prin care se inlatura orice
tulburare,uzurpare a unei productii necorporale intelectuale cu o eventuala valoare economica.

Acest tip de protectie juridica asigura initiativei si spiritului intreprinzator al comerciantului o forta
economica evaluabila in bani.Ea (protectia),se fundamenteaza pe reputatia comerciantului si se
bazeaza pe superioritatea produselor si a organizarii muncii sale.

Avem de a face astfel cu un drept absolut asemanator cu dreptul de proprietate in sens clasic care
ofera prerogativa folosintei (ius utendi) si a dispozitiei (ius abutendi).Insa,acest drept nu va fi aparat
printr-o actiune in revendicare propriu-zisa ci,printr- o actiune ce tinde sa inlatura orice tulburare ce
vine din partea tertilor.

a) Numele comercial (firma).

Este reglementata de legea 26/1990 privind registrul comertului.Numele comercial este denumirea
sub care comerciantul exercita comertul sau.Este un element de individualizare asemanator numelui
persoanei fizice.

Firma (numele comercial) se inmatriculeaza in registrul comertului in mod obligatoriu (art.30

L.26/1990).

Se interzice inmatriculrarea unui nume comercial care poate sa creeze confuzie intre
comercianti.Fiecare denumire trebuie sa aiba suficiente elemente de noutate care sa le deosebeasca
de alte nume comerciale.Totusi, nu poate fi interzis unui omonim sa exercite comertul sub nume
propriu insa,i se poate impune sa aduage suficiente elemente care sa-l distinga si sa evite confuzia.

Oficiul registrului comertului are obligatia sa refuze inscrierea unui firme ce nu contine suficiente
elemente de individualizare.

Faptul inmatricularii confera titularului un drept exclusiv si absolut de folosinta asupra firmei.Daca
acest drept este incalcat prin utilizarea unui nume comercial ce produce confuzie titularul poate cere
instantei sa-l oblige pe uzurpator sa inceteze actele de tulburare si sa plateasca despagubiri.

Daca actul de tulburare se realizeaza prin inmatricularea numelui se poate cere prin instanta
radierea.Inmatricularea cu rea-credinta a unei firme ce poate produce confuzie in paguba titularului
legitim poate realiza continutul infractiunii speciale de concurenta neloiala (art.45 L.11/1991 privind
concurenta neloiala).

Dreptul exclusiv asupra firmei este patrimonial si este calificat ca fiind un drept de proprietate
incorporala (36).

El are un caracter real (se exercita fara interventia activa a altor persoane) si absolut (opozabil
tuturor) (37).

180
Noi il includem in categoria drepturilor privative,astfel cum le-am definit mai inainte.

De aici, rezulta ca acest drept poate fi instrainat, ca dreptul de proprietate. Totusi, legea prevede
(art.39 L.26/1990), ca instrainarea firmei se realizeaza numai o data cu transmiterea insasi a fondului
de comert.

b)Emblema.

Art.30 al.2 din L.26/1990 defineste embelma ca fiind semnul ori denumirea ce deosebeste un
comerciant de altul cu acelasi fel de activitate.

Ea va asigura un supliment de individualizare fata de numele comercial si nu este obligatorie. Exista

libertate deplina in alegerea emblemei:o figura grafica,un animal, un simbol, o denumira fantezista, o
imbinare de culori,etc.Singura cerinta ce o impune legea este ca ea sa cuprinda suficiente elemente
distinctive care sa o deosebeasca de alte semne similare.

Din punct de vedere practic emblema trebuie sa fie suficient de sugestiva incat sa atraga atentia
si,implicit clientela.

Nu exista obligativitatea inscrierii emblemei in registrul comertului.De aici rezulta ca registrul

comertului nu trebuie sa cerceteze elementele de noutate ale emblemei si sa refuze inscrierea.

Dreptul asupra emblemei are toate caracterele jurdice enuntate cand am facut referire la dreptul
asupra numelui comercial.

Totusi,emblema poate fi transmisa separat de fondul de comert.Concluzia se impune cata vreme

legea nu prevede ca in cazulfirmei posibilitatea de transmitere numai impreuna cu fondul de comert.

c) Clientela si vadul comercial.

Aceste notiuni nu sunt definite de lege.Ele au mai mult o semnificatie economica.Consacrarea ideii ca
ele apartin fondului de comert imprima notiunilor si un continut juridic al carui regim incercam sa-l
definim.

Intelegem prin clientela toate persoanele fizice si juridice care apeleaza in mod obisnuit la acelasi
comerciant pentru procurarea celor necesare (38). Ea (clientela), este alcatuita dintr-o diversitate de
persoane. Are un caracter nedeterminat, neorganizat si variabil.

Din punctul de vedere al comercinatului clientela are valoare economica,deoarece da stabilitate

raporturilor sale juridice si asigura in mod constant vanzarea de marfuri si servicii,vanzare ce-i aduce
profit.Indepartarea clientelei semnifica micsorarea vanzarilor si implicit micsorarea cifrei de afaceri si
a castigului.Deci din punct de vedere economic clientela este principalul factor de prosperitate a
comerciantului.

Vadul comercial este definit ca fiind aptitudinea fondului de comert de a atrage publicul (39).

La realizarea acestei finalitati concura mai multi factori ce tin,pe de o parte de elemente obiective
(locul unde este situat magazinul,sediul,localul),de elemente subiective (atitudinea personalului fata
de potentialii cumparatori),iar pe de alta parte de elemente organizatorice (priceperea in realizarea
reclamei,calitatea marfurilor,promtitudinea serviciilor).

Clientela si vadul comercial nu pot fi separate.In esenta clientela consta in realizarea faptica a
potentialitatii pe care o reprezinta vadul comercial.Din acest motiv ele sunt analizate impreuna din
punct de vdere juridic.

181
Doctrina a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la relatia dintre clientela si vadul comercial.
(40).Pe de o parte,s-a retinut ca ele sunt doua fete ale aceluiasi fenomen economic,iar pe de alta
parte,au fost considerate ca elemente distincte aflate intr-o permanenta corelatie (41).

Din punctul de vedere al practicii aceste teorii prezinta mai putina importanta.Este important sa
observam prerogativele pe care comerciantul le are,conform legii,pentru a-si proteja interesele
economice legate de clientela si vadul comercial.Se pune problema daca comerciantul are un
veritabil drept la clientela si care este izvorul legitimarii sale,active si pasive pentru a se apara
impotriva celor care-l tulbura in exercitiul normal al activitatii sale.

Definirea continutului juridic al dreptului pe care comerciantul il are asupra clientelei si vadului
comercial nu poate fi realizata numai prin utilizarea terminologiei dreptului comun.

Comerciantul este interesat sa mentina mereu treaza atentia consumatorilor de marfuri si servicii si
sa inlature orice acte care l-ar desparti de clientii sai indiferent de forma in care se produc
manifestarile tulburatorii.Mai mult,este interesat sa nu fie impiedicat sa-si mareasca numarul de
cumparatori si sa nu fie impiedicat sa obtina realizarea acestui deziderat.

Deci, prerogativele sale de subiect activ se adreseaza tuturor,carora li se pretinde sa aiba o anumita
conduita negativa,sa se abtina de acte tulbaratorii.Regasim in aceasta schema caractere specifice ale
drepturilor reale,numai ca “bunul”in legatura cu care se exercita prerogativele nu este un lucru
determinat,corporal.

Normele dreptului comun nu ofera o reglementare care sa acopere si un astfel de raport social.Gasim
o astfel de precizare normativa in L.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale.

Comerciantul tulburat in exercitiul normal al activitatii sale poate cere instantei, apeland la proceduri
diferite (civile sau penale),sa impuna incetarea oricarui act tulburator,interzis.Mai mult,normele
indica conduita interzisa.

Deci,comerciantul este legitimat activ sa ceara prin instanta oricui sa respecte sarcinile unei obligatii
de a nu face ceva.Toti comerciantii si numai comerciantii,neindividualizati sunt obligati sa se abtina sa
savarseasca actele considerate interzise.

Daca exista vreo paguba se pot obtine despagubiri,izvorul obligatiei constand intr-un fapt ilicit
cazator de prejudicii(art.998 C.Civ).

Observam deci ,ca obiectul dreptului ocrotit in persoana comerciantului este un bun necorporal fata
de care toti comerciantii au obligatia sa se abtina sa savarseasca anumite acte pe care normele le
indica a fi interzise.

Intalnim aici aceleasi caracteristici ale drepturilor incorporale specifice dreptului exercitat asupra
fondului de comert.Opozabilitatea erga omnes,ocrotirea unei potentialitati ce rezulta dintr-o
activitate organizatorica de creatie intelectuala,ce duce la rezultate economice ,ne obliga sa vorbim
despre existenta unui drept privativ in sensul indicat mai inainte.

Altfel spus,dreptul asupra clientelei si vadului comercial este absolut,incorporal,un drept privativ.Din
aceste caracteristici putem deduce apoi consecinte practice (42).

d) Drepturile de creatie intelectuala.

Avem in vedere drepturile de proprietate industriala cat si drepturile de autor (inventii,know-how-

ul,desenele si modelele industriale,marcile de fabrica de comert si de serviciu,denumirile de
origine,indicatiile de provenienta,orice creatie stiintifica si artistica).

182
Aceste drepturi fac parte din fondul de comert si sunt reglementate prin legi speciale (43).

Din punct de vedere juridic le calificam a fi drepturi privative,in sensul precizat.

Ele pot fi ocrotite fie separat,fie o data cu fondul de comert daca sunt cuprinse in ansamblul
acestuia.Titularul fondului de comert in calitate de dobanditor are dreptul sa le foloseasca si sa le
culeaga beneficiile patrimoniale in conditiile prevazute de normele speciale.

e) Regimul creantelor si datoriilor ce fac parte din patrimoniul comerciantului.

Doctrina este unanima in a considera in prezent ca drepturile de creanta si obligatiile nu fac parte din
fondul de comert.Fondul de comert nu este o universalitate juridica si nu poate cuprinde toate
elementele active si pasive ale patrimoniului comerciantului (44).

Totusi,in compunerea fondului de comert trebuie sa intre anumite creante si obligatii legate
direct,nemijlocit de alte elemente ale fondului (45).Ne referim la drepturile de creanta si obligatiile
ce rezulta din contractul de inchiriere a sediului magazinului si din contractele obisnuite de furnitura
(apa,energie,telefon,etc).De asemenea,fondul de comert cuprinde drepturile si obligatiile ce rezulta
din contractele de munca ale persoanelor ce lucreaza utilizand elementele fondului de comert.

Aceste drepturi si obligatii se vor transmite o data cu fondul de comert,data fiind legatura lor
indisolubila.

Practica a consacrat ideea ca drepturile si obligatiile ce rezulta din inchirierea magazinului fac parte
din fondul de comert deoarece localul este un element esential ce atrage clientela (46).

SECŢIUNEA a IV-a

Apărarea fondului de comerţ

Caracterizarea fondului de comert ca fiind un bun mobil ne indreapta spre ideea ca fondul poate fi
aparat prin actiunea in revendicare.

Totusi,pentru ocrotirea acestuia nu se poate utiliza actiunea in revendicare deoarece fondul de

comert este si un bun incorporal asupra caruia titularul are drepturi privative ce confera puteri
exclusive de exploatare.

Or,actiunea in revendicare foloseste pentru apararea drepturilor ce se exercita in legatura cu bunuri

corporale.

Apararea fondului de comert se realizeaza prin actiuni specifice.

Prin ele se tinde sa se inlature tulburarile aduse fondului si elementelor componente ale acestuia.De
asemenea,se pot utiliza actiuni in pretentii prin care se solicita repararea pagubelor produse urmare
a actelor tulbaratorii.

Acele tulburari ce constituie acte de concurenta neloiala intra sub incidenta reglementarilor
L.11/1990 privind combaterea concurentei neloiale.Lor li se vor aplica dispozitiile acestei legi.Cel
tulburat va putea utiliza procedurile prevazute de aceasta lege si sa ceara incetarea tulburarii si
recuperarea eventualeri pagube.

183
Daca fapta constituie infractiunea de concurenta neloiala statul ca titular al actiunii penale va trage la
raspundere penala pe tulburator in conditiile prevazute de Codul de procedura penala.

Nimic nu impiedica insa pe comercinat sa-si apere separat fiecare element component al fondului
sau prin actiunile recunoscute de lege,in functie de natura corporala ori necorporala a partii din
ansamblu ,vatamata.

SECŢIUNEA a V-a

Exploatarea si gestionarea fondului de comert.

Cel mai adesea fondul este exploatat si gestionat de catre proprietarul insusi.El isi asuma
responsabilitatea exploatarii,el incaseaza beneficiile si el suporta pierderile.

El asigura conducerea, singur sau cu ajutorul colaboratorilor. Numele colaboratorilor ce au puteri de

administrare trebuie facute publice prin registrul comertului.Textul art.14-15 din L.26/1990 se aplica
si celor ce administreaza sau gestioneaza fondul de comert din aceleasi ratiuni pentru care legiuitorul
a prevazut obligativitatea inregistrarii acelor date.

De altfel,este greu de inchipuit o exploatare si o gestionare a unui fond comercial distincta de

exploatarea si gestionarea unei societati comeriale.Distinctia capata semnificatie practica cel mult in
cazul comerciantilor persoane fizice.

Nimic nu impiedica pe proprietar sa incredinteze gestionarea fondului unui tert,salariat sau angajat
printr-o conventie de drept comun (mandat).Legea nu prevede expres aceste posibilitati insa
deducem regula din principiul mai general al libertatii actelor juridice.

In acest din urma caz proprietarul pastreaza riscul afacerii sale,al exploatarii fondului,percepe
beneficiile si suporta pierderile,iar gestionarul va controla si dirija exploatarea fondului.Comercinat
va ramane in acest caz proprietarul.

Cel care controleaza activitatea de exploatare va avea calitatea de prepus nu de comerciant,el

exercitand comertul pentru altul (47).El va fi resposabil in fata proprietarului in conditiile contractului
de munca sau de mandat,dupa caz.

Proprietarul poate sa-l cointereseze asigurandu-i participarea si la beneficii,in conditii prestabilite

prin contract.

SECŢIUNEA a VI-a

Operaţii juridice având ca obiect fondul de comerţ

184
Sbecţiunea I.Precizari

Fondul de comert poate face obiectul unor operatiuni juridice foarte diferite.El poate fi
donat,vandut,inchiriat,adus cu titlu de aport in societate,gajat,poate fi grevat de un uzufruct (49).

In lipsa unei reglementari facute de legea comerciala aceste acte vor fi supuse regulilor de drept civil
si comercial.

In practica romaneasca aceste acte nu se prea utilizeaza insa,nimic nu impiedica pe cei interesati sa
uzeze de asemenea formule juridice.

Vom examina in cele ce urmeaza cele mai importante acte juridice ce au ca obiect fondul de comert.

Subsecţiunea a II-a .Vânzarea fondului de comerţ.

In principiu aceasta vanzare este supusa regulilor vanzarii comerciale.Totusi,ea are anumite
particularitati ce rezulta din natura juridica speciala a bunului ce constituie obiectul operatiunii.

Condiţii de formă

Vanzarea fondului de comert este un fapt de comert deoarece se realizeaza din nevoi comerciale si
are ca scop continuarea unor fapte de comert incepute de vanzator.Fiind un fapt de comert va putea
fi dovedita,in principiu prin orice mijloc de proba.Totusi fiind necesara inregistrarea la registrul
comertului se impune redactarea actului in forma scrisa,conditie ad probationem.

Nici o norma nu indica ce anume va cuprinde contractul de vanzare cumparare al unui fond de
comert.Deducem insa din obligatia inscrisa in art.21 din L.26/1990 ca acest contract trebuie sa
cuprinda un minimum de mentiuni care ar prezenta importanta pentru tertii creditori (inregistrarea
are ca efect opozabilitatea actului fata de terti si ca scop protejarea intereselor creditorilor):pretul
vanzarii,cifra de afaceri ce a rezultat din exploatarea fondului pe perioada precedenta
vanzarii,beneficiul rezultat in anii precedenti.

Fiind un bun mobil alcatuit si din bunuri imobile trebuie sa se mentioneze si sa se individualizeze
imobilele ce se considera a fi vandute odata cu fondul de comert.Aceasta,mai ales,ca transmisiunea
imobilelor urmeaza si reguli de drept comun si trebuie sa se faca formalitatile de publicitate
imobiliara.

Lipsa acestor mentiuni ar putea fi invocata de creditori ca dovada de fraudare inbtr-o eventuala
actiune revocatorie.

Art.21 din L.26/1990 prevede obligatia inregistrarii mentiunilor referitoare la vanzarea fondului,fara
alte precizari.Deducem ca un contract neinregistrat produce efecte intre parti dar nu poate fi opus
tertilor pentru ca inregistrarea are numai un efect de opozabilitate (50).Lipsa inregistrarii nu duce la
nulitatea actului ci,cel mult la sanctiuni de ordin administrativ.

Condiţii de fond

Acest contract este supus regulilor generale ce guverneaza vanzarea comerciala.

185
Problema publicităţii vânzării fondului de comerţ

Din pacate legea romana nu prevede nici o forma de pulicitate a vanzarii fondului de comert
(exceptie fac vanzarile de fonduri apartinand statului aflate sub regimul reglementarilor privind
privatizarea) (51).

Pentru creditorii vanzatorului aceasta operatiune este esentiala cata vreme fondul de comert
cuprinde o parte insemnata din activele patrimoniale ale comerciantului si sumele incasate din
vanzare pot fi risipite practic cu mare usurinta.Mai mult,cei fraudati printr-o astfel de vanzare nu au
nici un mijloc procedural eficient pentru a-si proteja interesele si drepturile.

Singura cale a creditorului chirografar de a se proteja ramane actiunea puliana, o actiune de drept
comun, in care sarcina probei apartine reclamantului care trebuie sa dovedeasca frauda si reaua
credinta a cumparatorului.De asemenea,reclamantul ca sa I se primeasca actiunea trebuie sa aiba o
creanta certa, lichida si exigibila (52).

Se impune ,de lege ferenda reglemetarea unei proceduri prin care creditorii sa-si poata proteja
drepturile si interesele,in astfel de vinzari.

Efectele contractului

Orice vanzare da nastere la drepturi si obligatii in sarcina vanzatorului si a cumparatorului.

a) Vanzatorul trebuie sa predea bunul vandut si sa-l garanteze pe cumparator de evictiune si pentru
vicii ascunse

Predarea fondului consta in punerea la dispozitia cumparatorului a tuturor elementelor corporale cel
alcatuiesc.Practic,vanzatorul trebuie sa permite cumparatorului accesul la registrele sale comerciale
pentru a putea verifica indeplinirea acestei obligatii.Neprocedarea in acest mod are semnificatia
neindeplinirii obligatiei de predare.

In ce priveste elementele necorporale,vanzatorul trebuie sa procedeze corespunzator,de la caz la

caz:sa prezinte clientii sai cumparatorului,sa inregistreze cesiunea brevetelor,licentelor pe seama
cumparatorului, etc.

Garantia pentru evictiune prin fapta tertilor si pentru vicii ascunse o imaginam greu intr-o astfel de
vanzare.

Insa, obligatia garantarii pentru evictiune prin fapta personala a vanzatorului este foarte probabil sa
fie invocata.Inceperea de catre vanzator a aceluiasi gen de comert imediat dupa vanzare poate avea
semnificatia unei evingeri a cumparatorului.In acest caz cumparatorul nu trebuie sa faca dovada
existentei unei pagube ci,doar dovada actelor tulburatorii (53).

De obicei,in practica,vanzatorii se angajeaza sa nu practice acelasi gen de comert pe o perioada

determinata de timp.

b) Cumparatorul trebuie sa plateasca pretul stabilit.Fiind vorba de derularea unor sume mai mari
deseori o parte din pret se va plati la termen.De aici deducem importanta ce o are pentru vanzator
garantarea platii unei parti din pretul stabilit pentru fondul de comert vandut si predat.

Legea romana nu prevede garantii speciale in acest sens.Astfel,vanzatorul fara garantii preconstituite
va avea pozitia unui creditor chirografar.

186
Patrimoniul cumparatorului va constitui gajul sau general si creditorul vanzator va intra in concurs cu
alti creditori ai cumparatorului.

El, vanzatorul, va avea de asemenea,privilegiile prevazute de legea civila deoarece fondul de comert
este un bun mobil .Pentru a face operabil acest privilegiu este recomandabil ca vanzatorul sa
introduca in contract o clauza de interzicere a revanzarii fondului pana la achitarea integrala a
pretului,clauza inregistrata expres in registrul comertului.Daca fondul se revinde inainte de incasarea
integrala a pretului,vanzatorul nu are drept de urmarire asupra acestuia (daca nu a preconstituit un
gaj).

Subsectiunea a III-a.Garantiile reale asupra fondului de comerţ

Fiind un bun mobil, asupra fondului de comert se pot constitui garantii reale, in conditiile codului
civil.

Garantiile se constituie in baza unor contracte de garantie; se poate face cu deposedare sau faara
depozitarea bunului ce face obiectul garantei.

Publicitatea garantiei se face conform legii civile: pentru bunul imobil – parte a fondului de comert –
prin cartea funciara; pentru bunurile mobile, prin arhiva electronica de garantii.

Din perspectiva practica, in masura in caare patrimoniul de afectatiune a comerciantului nu este fixat
ori este fixat imprecis, contractul de garantie ce are ca obiect fondul de comert trebuie sa fixeze
criterii precise dupa care se delimiteaza fondul de comert al debitorului de ale elemente patrimoniale
ce le detine.

Subsectiunea a IV-a

Aducerea fondului de comert ca aport social intr-o societate comerciala.

Fondul de comert poate fi adus ca aport social intr-o societate comerciala,atat ca aport la o societate
care se infiinteaza,cat si ca aport la marirea capitalului unei societati existente deja (59).Aceasta
operatiune are efect translativ de drepturi.

Titularitatea dreptului de proprietate sau a dreptului de folosinta asupra fondului se transmite de la

asociat la societatea nou infiintata.Deci,operatiunii trebuie sa I se faca publicitatea specifica prin
intermediul registrului comertului.

Ea (publicitatea) prezinta importanta,in special pentru creditorii transmitatorului care risca sa fie
privati de o valoare importanta a patrimoniului debitorului lor.Numai prin publicitate creditorii pot
lua la cunostinta despre operatiune si pot sa puna in discutie valabilitatea si opozabilitatea aportarii.

187
Transmiterea dreptului de proprietate ca aport social nu este totusi o vanzare comerciala a fondului
de comert.Din acest motiv operatiunii I se vor aplica regulile ce guverneaza constituirea societatilor
comerciale.

Subsectiunea a V-a

Locatiunea fondului de comert.

Prin contractul de locatiune proprietarul (locator) fondului de comert transmite folosinta totala sau
partiala unei alte persoane,locatar.Locatarul va exploata pe riscul sau fondul si va plati proprietarului-
locator un pret (redeventa).

Actul de locatiune a fondului de comert are caracter comercial.

Nu sunt prevazute conditii speciale de forma pentru incheierea contractului. Este necesara totusi
forma scrisa,conditie ad probationem (HG nr. 140/1991).

Locatiunea trebuie inregistrata in registrul comertului (art.21 L.26/1990);

Efectele locaţiunii

Intre parti-Locatarul trebuie sa exploateze fondul conform destinatiei sale si ca un bun proprietar .

Deci nu poate aduce schimbari in organizarea si structura fondului de comert,schimband destinatia

unor bunuri ori instrainandu-le (60).Daca unele bunuri apartinand fondului se consuma in timpul
exploatarii lor se va restitui proprietarului contravaloarea.

Daca proprietarul accepta, obiect al locatiunii poate fi si numele comercial,ca parte a fondului de
comert,cu conditia sa se mentioneze calitatea de succesor in exploatare a locatarului (art.38 din
L.26/1990).Daca persoana locatarului este esentiala pentru contract (contractul este intuitu
personae),locatarul nu poate subinchiria fondul primit in exploatare.Per a contrario,exceptand
ipoteza enuntata deja,sublocatiunea este admisa.

Locatorul trebuie sa puna la dispozitia locatarului folosinta fondului si sa garanteze de evictiune prin
fapta sa proprie (locatorul trebuie sa se abtina de la desfasurarea unui comert de acelasi gen pe o
durata predeterminata de timp).

Legea romana nu obliga pe proprietar sa depuna in prealabil o suma,drept garantie,ca-si va respecta

obligatiile.

Fata de terti:Fata de creditorii proprietarului si cei ai locatarului contractul isi produce efectele din
momentul inregistrarii actului la registrul comertului.Din acest moment ei pot promova actiuni
revocatorii daca considera ca sunt fraudati prin incheierea contractului de locatiune.

In lipsa de dispozitie contrara locatarul raspunde personal de datoriile contractate in timpul

exploatarii fondului de comert inchiriat.La sfarsitul locatiunii proprietarul nu preia datoriile fondului
dat in exploatare altcuiva,afara de situatia in care proprietarul ar inregistra o crestere patrimoniala
corelativa unei pierderi a locatarului (61).Regula o deducem din principiile imbogatirii fara justa
cauza.

188
Încetarea locaţiunii

Locatiunea se face pe perioada determinata .

Suntem de parere ca acestui contract nu I se poate aplica art.1437 C. civ.cata vreme locatiunea este
inregistrata in elementele ei esentiale la registrul comertului. A gandi altfel inseamna a accepta o
stare de incertitudine,contraproductiva pentru toti comerciantii. Prelungirea locatiunii trebuie
mentionata obligatoriu in registrul comertului.

Incetarea locatiunii inainte de termenul stipulat in contract trebuie inscrisa in registrul comertului,din
aceleasi ratiuni care pretind inregistrarea tuturor operatiunilor cu fondul de comert.

Locaţia de gestiune a fondului de comerţ

Prin norme speciale (62) este reglementata locatiunea unor fonduri de comert in care proprietar este
statul,care-si exercita titularitatea prin regii autonome sau societati comerciale.

Fondurile de comert supuse unor astfel de reglementari se refera la parti ale unor regii autonome sau
societati comerciale: uzine, sectii, fabrici, ateliere,etc. Prin locatie de gestiune speciala se transmite
exploatarea acestor fonduri unor persoane fizice sau juridice, care preiau controlul,gestiunea si
riscurile fondurilor astfel inchiriate.

Contractele de acest fel sunt supuse regulilor detaliate impuse in actele normative emise in acest
scop.In lipsa,precizarile speciale vor fi completate cu normele de drept comun.

189