CAZURI DE BURNOUT LA COLEGII DE BIROU

Burnout e acel sentiment de epuizare, de lipsă de sens, de tristețe și chiar de depresie, rezultat din
munca excesivă. Nu mă înțelegeți greșit, munca e bună, utilă, structurantă. Noi toți avem nevoie
să muncim și să vedem rezultatele muncii noastre, impactul pe care îl avem. Și avem nevoie de
sens în ceea ce facem. Dar tot ce e excesiv strică. Americanca Paula Davis-Laack este expertă
în stres și reziliență. Ea spune căburnout înseamnă „să te simți cronic rupt de unul sau altul din
aspectele vieții proprii“. Să fii doar un amploaiat, o rotiță în sistem. Să experimentezi o oboseală
care infectează toate aspectele vieții. Din cauza stresului de la muncă nu mai poți fi nici părinte
prezent și cald, nici prieten, nici partener. Devii dependent de muncă, workoholic obsedat că nu
atinge „targetul“, temător de consecințe, un ins pentru care zilele libere de weekend sunt
neliniștitoare și enervante. Nu vezi decât ceea ce mai ai de făcut, timpul vid te angoasează.

Sorin Ene este de profesie psihiatru. Acum câțiva ani, a suferit de sindromul burnout. Meseria
lui este printre cele mai expuse acestei tulburări. Nivelul ridicat de responsabilitate, stresul
permanent și interacțiunea neîntreruptă cu pacienții sunt principalii factori care cauzează
burnout.

„Munca cu publicul nu este o munca la banda rulanta, nu sunt șuruburi. Nu faci șuruburi. De
fiecare daca când vine o altă persoană în fața ta trebuie sa îți acordezi tonul, sa îți adaptezi
cuvintele și abordarea la fiecare altă persoană. Și lucrul ăsta, zi dupa zi, 100 de persoane sau 200
de persoane pe zi, te tocește”,.

„Primul pas este responsabilizarea. Eu sunt cel reposnsabil de echilibrul meu, si la asta lucram
foarte mult, cu programe de tarining, cu coaching, pentru ca în organizaţii la noi există câte un
council pentru fiecare om. E un proces de schimbare care ia mult pentru că noi ne-am obişnuit să
fim în acţiune, si cumva poate că ăsta e ritmul în care am trăit, în care am crescut, în care am
învăţat că aşa trebuie şi ca aşa reuşim, însă vine un moment în care vezi că aşa nu poţi să o duci
la nesfârşit”,spune Sorin Ene, psihiatru.

“Aş zice eu că într-o prima fază manifestarile sunt strict la nivel psihic. Adică exista o
incapacitate de concentrare, acea senzatie extrem de chinuitoare şi de rău văzută, rău simtiţă de
om, de mers al creierului in gol. E practic că o maşină pe care o forţezi, dar care nu intră în
viteză, nu reuşeşti să-ţi iei avânt. E vorba de tulburari de memorie în sensul în care datele există
acolo, dar un creier suprasolicitat, un creier supraîncălzit nu reuşeşte să proceseze aceste date aşa
cum ar trebui să o facă”

Andreea Mihnea este director de resurse umane și a fost implicată direct în elaborarea acestui
studiu”, spune Andreea Mihnea, director de resurse umane.

Pe mine, ce m-a frapat cel mai mult, a fost timpul de lucru excesiv pe care managerii din
România îl petrec la serviciu în comparație cu ceilalți manageri din țările mai dezvoltate. Spre
exemplu, față de Germania și Marea Britanie, avem un număr dublu de ore de lucru, din
perspectiva asta mie mi se pare o problemă”, adaugă ea„Şi atunci aici văd o problema mare. Este
o problema de productivitate, de educaţie poate şi de convingeri personale. Că trebuie să
munceşti foarte mult, nu neaparat foarte bine, ca să fii văzut şi să fii acceptat”.
„Sunt stresat, da. Totul începe cu „sunt stresat". Dar ca să înţelegem ce înseamnă şi cum să
intrăm în paradigma evaluării şi cuantificarii stresului profesional înseamnă că trebuie să
parcugem nişte paşi. Şi primul dintre aceşti paşi, esential, e să recunoşti că ai o problema”, spune
Luiza Spiru, cercetător. „Acest lucru se întâmpla de obicei persoanelor foarte active profesional,
deci persoanelor în plină activitate profesională, cele care încearcă să demonstreze, să se
poziţioneze acolo unde îşi doresc sau şi-au imaginat că trebuie să fie, neţinând cont însă de
câteva lucruri esenţiale pentru perioada de activitate profesională.Sunt corporaţiile mari în care
pur şi simplu oamenii se duc pentru că asta înseamnă pentru ei stabilitate financiară şi
recunoaştere. Pentru că au un statut pe care şi l-au dorit. Eşti cel mai tare dacă ajungi acolo. În
momentul în care ei intra în bucătăria corporaţiei, lucurile se schimbă după 2-3 ani. Dupa 5 nu
mai spun”,

Mircea Marzan a simțit pe propria lui piele acest lucru, dupa mulți ani de activitate într-o
corporație.

„Am lucrat aproape 17 ani adunaţi de-a lungul timpului de la începutul carierei mele şi nu a fost
un lucru conştient de la început. Lucrurile s-au adunat, am evoluat în carieră. Am avut şi o
experienţă personală, am dat mai mult timp carierei decât familiei şi am trecut şi printr-un divorţ
din cauza asta, nişte lecţii de viaţă care m-au făcut să mă reconsider puţin”, spune Mircea
Mărzan, cercetător.

După 10 ani petrecuți în departamentele financiare ale unor companii din industria tutunului sau
a medicamentelor, Ioana a decis că are nevoie de altceva.

„M-am uitat în urma şi mi-am dat seama că nu exista un echilibru în viaţa mea, că trăiam doar
pentru weekend, ca să mă odihnesc, ajunsesem la o oboseala cronică deja, nu prin prisma
companiei în care lucram sau a oamenilor cu care eram, însă pur şi simplu nu există timp pentru
altceva. Au fost perioade în care lucram şi sâmbăta. În principiu de dimineaţă pana la 8-9-10.
Uneori şi 12. Uneori şi mai târziu decât atât. Trebuia să-mi termin treaba, nu conta ora la care
plecăm”, afirmă Ioana Bălănescu, victimă a stresului.

„Întai a inceput prin stresul de a veni o nouă zi de luni, eram stresată duminica, deja de duminică
după amiază nu te mai puteai înţelege cu mine. Da, au fost momente în care oboseala fizică s-a
transformat într-o oboseală cronică, dupa care au fost şi momente de depresie. Nu-ţi dai seama.
N-am crezut niciodată că aş avea o depresie. Însă au fost momente în care oboseala era aşa de
mare încât ma trezeam dimineaţa din pat şi se învârtea totul cu mine”. Eram într-un oraș din țara,
trebuia să rezolv ceva şi pur si simplu am leşinat. Nu-mi amintesc foarte multe lucruri. Ştiu că
cineva m-a ridicat. Ăla a fost momentul în care toata familia s-a panicat, m-au trimis la un
neurochirurg, mai intâi la un neurolog, să vedem ce se întâmplă, despre ce e vorba. În principiu,
consumul neuronilor mei era de trei ori mai mare decât normalul şi mi s-a recomandat o pauză”,
adauga Ioana Bălănescu, victimă a stresului.

Aurelian are 26 de ani. Are pomeţii albăstriţi de cearcăne şi parcă fruntea i-a îngheţat încruntată.
În ultima jumătate de an, a slăbit 10 kilograme şi a pierdut, constant, cu fiecare noapte, câteva
minute de somn. Şi asta pentru că viaţa sa gravitează în jurul locului de muncă, pe care nu poate
să nu-l păstreze. „Ajung acasă cu ultimul metrou. Până îmi pregătesc să mănânc şi mă aşez să
dorm se face cel puţin 2.00, însă, de cele mai multe ori, adorm în jurul orei 4.00. Dimineaţa, nu
mă pot trezi mai devreme de 10.00, iar la 11.30 trebuie să plec la serviciu.“ Începe o nouă zi.
După 20 de ani de muncă de dimineaţa până seara, de succese şi eşecuri, când medicul Paziuc
visa la un Centru de Sănătate Mintală, totul este şters cu o semnătură de Ministru. „M-a cuprins
un puternic sentiment de neputinţă. Am simţit că tot ceea ce am clădit până atunci cu eforturi
care uneori mi-au depăşit puterile a fost inutil“, mărturiseşte astăzi (n. r. – luni, 13 mai) medicul
Alexandru Paziuc, la ora 21.30, în timp ce-şi udă florile din grădină. „Vorbim acum, că sunt cel
mai relaxat când îmi ud florile“, spune el.

Am simţit că tot ceea ce am clădit până atunci cu eforturi careuneori mi-au depăşit puterile a fost
inutil.

Cătălin Popescu, director „Operaţiuni zbor“ al Şcolii Superioare de Aviaţie Civilă (SSAvC),
spune că piloţii de avion sunt printre cele mai expuse persoane la epuizarea profesională. Efectul
mediului stresant în care lucrează – carlinga unui avion – şi al programului nefiresc la care
trebuie să se adapteze este vizibil în statistici dezolante: speranţa de viaţă a unui pilot de avion nu
depăşeşte 65 de ani. „Programul este total neconform cu un ciclu de viaţă normal. În general,
pilotul, când toată lumea merge la culcare, se apucă de treabă. Când toată lumea pleacă la
serviciu, el merge să se odihnească. Ciclul de viaţă este total anormal. În plus, pentru că nu
mănânci în fiecare zi la aceeaşi oră, organismul va avea de suferit“, explică directorul SSAvC. O
altă problemă a piloţilor de cursă lungă este schimbarea permanentă de fus orar. Se întâmplă
adesea, spune Cătălin Popescu, ca un pilot să facă ruta Bucureşti-New York, adică să parcurgă
7 fusuri orare, să stea maximum 30 de ore în Statele Unite, să se întoarcă în România şi apoi să
meargă la Beijing, în China, adică să traverseze alte 7 fusuri orare. Totul, într-o săptămână. „În
mod normal, organismul simte diferenţa de fus la două unităţi, iar adaptarea organismului se face
în atâtea zile câte fusuri orare ai traversat

Munca de casier poate părea lipsită de creativitate, aproape robotică. Aşa şi este, dar pentru o
persoană perfecţionistă, căreia lucrurile trebuie să-i iasă întotdeauna ca la carte, banii şi cifrele
sunt un stres constant, de dimineaţa până seara. De fapt, seara stresul nu ia sfârşit, fiindcă
noaptea visează deconturi nefinalizate, că nu „iese casa“. Narcisa A. (70 de ani) din Bacău a
lucrat 36 de ani casier la Poştă. De multe ori, închiderea şi sigilarea cu ceară a casei de bani se
întâmpla de-abia după ora 21.00, fiindcă Narcisa voia să iasă totul „la bănuţ“, cum spune ea. „Nu
am putut să ies la pensie normal, a trebuit să ies mai devreme, să mă pensionez pe caz de boală,
fiindcă lucrul cu cifrele, dublat de lipsa unei satisfacţii materiale sau de orice alt tip, m-a
consumat interior enorm“, povesteşte femeia, care acum are 70 de ani.

Diagnostic de depresie De teama de a nu fi catalogată drept „nebună“ de cei din jur dacă se duce
la psiholog (de altfel, în anii ’80 vizitele la psiholog erau o raritate), Narcisa a ignorat
sentimentul de inutilitate, lipsa de motivaţie şi starea de anxietate care o acaparase în ultimii ani
de muncă. Totul a culminat cu o cădere nervoasă puternică. Nu se mai putea da jos din pat, nu
mai considera că merită să meargă la serviciu. A ajuns, inevitabil, la spital, unde a fost
diagnosticată cu depresie şi a primit tratament de psihoterapie, asociat cu medicamente. A mai
mers un an la serviciu, după care şi-a dat seama că nu face decât să-şi mărească riscurile de
recădere în depresie, aşa că s-a pensionat pe caz de boală. Narcisa A. se luptă şi în ziua de astăzi
cu depresia.

Andreea a fost, timp de patru ani, director general adjunct al unei companii care se ocupă cu
tranzacţionarea acţiunilor din pieţe internaţionale. Teoretic, Andreea trebuia să monitorizeze
partea financiară, de control intern şi de manangement al riscurilor din companie. Practic,
Andreea stătea, zilnic, între 10 şi 12 ore la serviciu, pentru a se asigura că fiecare tranzacţie
începută este şi finalizată. „Există un termen fix, de trei zile, în care clienţii care cumpărau
acţiuni trebuiau să livreze şi banii. Pentru că, dacă nu se întâmplă aşa, firma trebuie să-şi asume
tranzacţia. Or, dacă se întâmplă să cumperi acţiuni de un milion de euro pentru un client, iar el
nu mai confirmă, trebuie să aduci tu aceşti bani. Şi întotdeauna ajungeam la situaţii-limită în
care, în ultima secundă, reuşeam să încheiem o tranzacţie“, explică Andreea. Şi, când lucrezi cu
banii altora, orice secundă se poate transforma într-o tragedie financiară. În 2008, după 4 ani de
experienţă în acest domeniu solicitant nu numai financiar, Andreea şi-a dat demisia. S-a întors,
ademenită de o ofertă financiară mai generoasă, însă a doua oară şi-a dat seama la timp că
ajunsese din nou în faţa aceloraşi nisipuri mişcătoare. „Am înţeles că viaţa mea nu înseamnă
neapărat corporaţie. Acum citesc, mă plimb, am timp de mine. Am căpătat o linişte şi încrederea
că totul va bine. Am redescoperit toate lucrurile acestea cu o plăcere şi o energie nouă, pe care
munca aproape că mi le furase“, povesteşte Andreea.