Introducere în sociologie

Stratificarea şi structura de clasă

Cuprins

1. Sisteme de stratificare socială

2. Teoriile despre stratificare în societăţile moderne
 3. Clasele în societăţile occidentale din prezent

1. Sisteme de stratificare socială

O problemă esenţială a tuturor societăţilor o constituie modul de repartizare a resurselor.
Fiecare societate îşi repartizează resursele în mod inegal. Ca urmare a acestui fenomen apar
diferenţe între indivizi sau inegalitate socială. Pentru a descrie inegalităţile, sociologii vorbesc
despre stratificare socială. Aceasta poate fi definită drept inegalităţi structurale între diferite
grupuri de oameni.
Constantin Schifirneţ (2004) precizează că noţiunea de stratificare socială are mai multe
înţelesuri. Cel mai larg sens este cel referitor la orice formă de diferenţiere socială capabilă să
împartă societatea în grupuri situate într-o relaţie de ordine totală sau parţială. În altă viziune,
stratificarea socială cuprinde criterii specifice de clasificare, cum sunt cele legate de putere,
venituri, ocupaţii, prestigiu social, nivel de instrucţie.
Se pot distinge patru sisteme de stratificare de bază: sclavia, casta, starea şi clasa aflate în
strânsă legătură una cu alta.
Sclavia reprezintă o formă extremă de inegalitate în care unii dintre indivizi sunt
literalmente proprietata altora. Condiţiile legate de proprietate asupra sclavilor au variat de la o
societate la alta, unii sclavi au fost lipsiţi de drepturi legale, de exemplu în Statele Unite, în timp
ce în alte împrejurări poziţia lor era apropiată de cea a unui servitor. Sclavii au fost excluşi din
poziţiile politice şi militare dar erau prezenţi în majoritatea celorlalte ocupaţii. Sistemele de
muncă pentru sclavi au dispărut datorită luptelor pe care le-au provocat, cât şi datorită faptului că
stimulentele economice sau de alt tip îi motivează pe oameni într-o manieră mai benefică decât
constrângerea directă. Astfel s-a dovedit că sclavia nu era eficientă, ea fiind treptat eradicată, iar
azi a dispărut aproape complet.
Casta este asociată cu culturile sucontinetului indian, termenul de “castă” provenind însă
din portughezul casta care înseamnă „rasă” sau „rasă pură”. Sistemul de castă este extrem de
elaborat şi variază în funcţie de structura sa de la o zonă la alta atât de mult încât nu constiuie un
singur sistem ci o diversitate de practici şi credinţe insuficient legate între ele, având doar
principii comune. Cu toate că indivizilor nu le este permis să se mute de la o castă la alta, grupuri
întregi îşi pot schimba poziţia în cadrul ierarhiei castei.
Conceptul de castă este folosit şi în cazul grupurilor etnice unde sunt răspândite noţiunile
de puritate rasială. Astfel după abolirea sclaviei în statele din SUA, gradul de separare între negri
şi albi a rămas atât de puternic încât s-a folosit termenul de castă pentru a se referi la sistemul de
stratificare.
Stările făceau parte din feudalismul european dar existau şi alte civilizaţii tradiţionale.
Stările feudale constau din pături sociale cu obligaţii diferite ale unora faţă de ceilalţi, unele din
aceste diferenţe fiind stabilite prin lege. În Europa starea cea mai înaltă era alcătuită din
aristocraţie şi oameni instruiţi, apoi o altă stare formată din cler care avea un statul inferior dar
poseda diverse privilegii distincte, urmată de „starea a treia” care erau oameni de rând (şerbii,
tăranii liberi, negustori, meşteşugari. Spre deosebire de caste, erau tolerate căsătoriile mixte şi
mobilitatea individuală între stări - de exemplu oamenii de rând puteau fi făcuţi cavaleri pentru a
fi răsplătiţi pentru serviciile aduse monarhului.
Stările au avut tendinţa de a se dezvolta în trecut acolo unde exista o aristocraţie
tradiţională bazată pe ascendenţă nobilă. În sistemele feudale, cum era cazul Europei medievale,
stările erau strâns legate de comunitatea seniorială locală, ele formau un sistem de stratificare
locală nu naţională.
Clasa se poate defini drept o grupare la scară mare de oameni care împărtăşesc resurse
economice comune, care influenţează puternic stilul de viaţă pe care au posibilitatea să îl ducă.
Posesiunea averii, împreună cu ocupaţia reprezintă temeiurile principale ale deosebirilor de
clasă.
În societăţile occidentale întâlnim utmătoarele clase majore:
- clasa de sus (cei bogaţi, patronii, industriaşii şi persoane cu funcţii executive înalte)
- clasă de mijloc (majoritatea angajaţilor gulere albe şi profesioniştii)
- clasa muncitoare (cei care au slujbe de tip gulere albastre şi manuale)
- ţăranii (oamenii angajaţi în tipuri tradiţionale de producţie agricolă)
Sistemele de clasă diferă în multe privinţe de sclavie, caste sau stări prin următoarele
aspecte:
- clasele nu sunt întemeiate pe baza unor prevederi legale sau religioase iar calitatea de
membru nu se bazează pe o poziţie specificată pe cale legală sau prin cutumă. Sunt mai
fluide decât alte tipuri de stratificare, iar graniţele dintre clase nu sunt precis delimitate,
neexistând restricţii referitoare la căsătoriile între persoane aparţinând unor clase diferite;
- clasa unui individ este cel puţin parţial dobândită, nu dată la naştrere. Mobilitatea socială
(mişcarea în sus şi în jos în cadrul structurii de clasă) este mult mai obişnuită decât în alte
tipuri de sisteme de stratificare;
- clasele depind de deosebirile economice între grupări de indivizi- inegalităţi în privinţa
posesiunii şi controlului resurselor materiale, în timp ce în alte sisteme de stratificare
factorii non-economci sunt cei mai importanţi (de exemplu religia în sistemul de castă
indian);
 - sistemele de clasă funcţionează în principal prin intermediul unor legături la scară mare
de tip impersonal spre deosebire de alte tipuri de sisteme de stratificare unde inegalităţile
sunt exprimate prin relaţia personală de datorie sau obligaţie;

2. Teoriile despre stratificare în societăţile moderne

Cele mai influente abordări teoretice sunt cele dezvoltate de către Karl Marx şi Max
Weber majoritatea teoriilor despre stratificare ulterioare sunt influenţate din ideile acestora.
2.1. Teoria lui Karl Marx
Pentru Marx clasa reprezintă un grup de oameni care se află într-o relaţie comună faţă de
mijloacele de producţie. Clasa nu se referă la convingerile pe care le au oamenii în legătură cu
poziţia lor, ci la condiţiile obiective care permit unora să beneficieze de un mai mare acces la
recompensele materiale decât alţii.
În societăţile preindustriale cele două clase principale erau cele care deţineau pământul
(aristocraţi, mici nobili de ţară) şi cei angajaţi în mod activ în exploatarea sa (şerbi, sclavi şi
ţărani liberi). În societăţile industriale moderne cele două clase principale sunt cele care deţin
mijloace noi de producţie respectiv industriaşi sau capitalişti şi cei care îşi câstigă existenţa
vânzându-şi munca acestora – clasa muncitoare sau “proletaristul”.
După Marx, relaţia între clase este una de exploatare. În societăţile feudale, exploatarea
lua forma transferului direct al produsului de la ţărănime către aristocraţie. În societăţile
capitaliste moderne, sursa exploatării este mai mai puţin vizibilă. După părerea lui Marx,
capitalismul încurajează să producă mai mult decât este necesar pentru nevoile lor sau ale
proprietarilor ducând la ceea ce el a numit plusvaloarea. Capitalistul foloseşte acel surplus să
obţină un profit, nu să-l restituie muncitorilor care l-au produs.
Conform teoriei lui Marx în societate există două clase principale, cei care stăpânesc
mijloacele de producţie şi cei care nu le stăpânesc, precum şi clase de tranziţie (grupuri de clase
rămase de la un sistem anterior de producţie, cum ar fi ţărănimea din societăţile moderne).
Marx atrage atenţia asupra unor fisuri care se produc în interiorul claselor, amintind în
aceste sens:
- în cadrul clasei superioare au deseori conflicte între capitaliştii finaciari şi producătorii
industriali;
 - există divizări ale interesului între oamenii cu mici afaceri şi cei care stăpânesc sau
conduc corporaţii;
- la nivelul inferior al calsei muncitoare, şomerii pe termen lung au condiţii de viaţă mai
nefavorabile decât majoritatea muncitorilor.
2.2.Teoria lui Max Weber
Weber consideră că pentru formarea clasei o mai mare varietate de factori economici sunt
importanţi decât cei acceptaţi de către Marx. După Weber diviziunile de clasă derivă nu numai
din controlul sau lipsa de control al mijloacelor de producţie ci şi din diferenţele economice care
nu au nimic de a face cu proprietatea. Astfel de resurse includ abilităţile şi disponibilităţile sau
calificările care afectează tipurile de slujbe pe care oamenii le pot obţine.
De asemenea Weber distinge două alte aspecte de bază ale stratificării, acestea fiind
statutul şi partidul.
Statutul se referă la deosebirile dintre grupuri sociale în ceea ce priveşte onoarea socială
sau prestigiul care li se acordă de către alţii. Prestigiul se referă la respect, admiraţie şi
recunoaştere asociate cu un status social al unui individ, toate acestea distribuite neuniform şi
ierarhic pe categorii sociale sau profesionale. Prestigiul social poate fi atribuit datorită moştenirii
unor tradiţii şi ocupării unor statusuri sociale sau dobândit prin performanţe recunoscute social.
Prestigiul nu este continuu decât în măsura în care el este permanent confirmat. Pe cât de greu se
câştigă, pe atât de uşor se pierde, iar refacerea lui este un proces extrem de dificil datoritã
stereotipurilor şi neîncrederii exprimate de comunitate în persoana respectivă.
Grupurile cu statut privilegiat pozitiv includ tipuri de oameni care se bucură de un înalt
prestigiu în cadrul unei ordini sociale date. Statutul este guvernat de diferite stiluri de viaţă pe
care le adoră grupurile. De exemplu doctorii şi avocaţii se bucură de un înalt prestigiu în cadrul
societăţii britanice, în timp ce grupurile de paria sunt grupuri cu acelaşi statut privilegiat dar
negativ, suspus discriminării.
Partidul defineşte un grup de indivizi care muncesc împreună datorită faptului că au
ţeluri, interese sau trecut comun. Rangul unui individ în ierarhia politică este determinat de
influenţa exercitată de el însuşi. De aici rezultă existenţa unor indivizi care au puterea în
structurile politice fără să deţină poziţii înalte ca proprietari sau grupuri de status. Partidele pot
face apel la preocupări care trec peste diferenţele de clasă, de exemplu partidele pot fi bazate pe
afilieri religioase sau pe idealuri naţionaliste. Partidele la care sunt afiliaţi oamenii exprimă atât
diferenţe de clasă cât şi de religie.
2.3.Teoria despre clasă a lui Erik Olin Wright
După Wright există trei dimensiuni ale controlului asupra resurselor economice în cadrul
producţiei capitaliste moderne iar acestea ne dau posibilitatea de a identifica clasele majore care
există. Aceste dimensiuni sunt:
1. Controlul asupra investiţiilor sau capitalului.
2. Controlul asupra mijloacelor fizice de producţie (pământ sau fabrici şi birouri).
3. Controlul asupra forţei de muncă.
În cadrul sistemului de producţie cei care aparţin clase capitaliste au control asupra
fiecărei dintre aceste dimensiuni, în schimb clasa muncitoare nu deţine control asupra vreuneia
dintre ele. Wright vorbeşte despre un al treilea grup care ocupă o poziţie incertă în sensul că au
posibilitatea de a influenţa anumite aspecte ale producţiei dar li se interzice controlul asupra
altora şi le denumeşte poziţii de clasă contradictorii. Denumeşte contradictorie poziţia de clasă a
acestora pentru că ei nu sunt nici capitalişti nici muncitori manuali şi au în comun trăsături cu
ambele clase.
2.4.Frank Parkin: o abordare weberiană
Ca şi Marx, Parkin este de acord că proprietatea asupra mijloacelor de producţie
reprezintă baza structurii de clasă, proprietatea reprezentând însă doar o singură formă de
închidere care poate fi monopolizată de o minoritatea şi folosită ca bază a puterii acestora asupra
altora.
Închiderea socială poate fi definită drept un proces prin care grupurile încearcă să
menţină un control exclusiv asupra resurselor limitând accesul la ele. În închiderea socială sunt
implicate două tipuri de procese:
- Excluderea care se referă la strategiile pe care le adoptă grupurile pentru a-i ţine la
distanţă pe cei care nu fac parte din rândurile lor, interzincându-le accesul la resursele
valoroase. (ex sindicatele albilor din SUA le-au interzis negrilor să devină membri)
- Uzurparea care se referă la încercările celor mai puţin privilegiaţi de a dobândi resursele
monopolizate anterior de către alţii (de exemplu negrii care luptă pentru a dobândi
dreptul de a fi membri de sindicat)
 Ambele strategii pot fi folosite în mod simultan în anumite circumstanţe. De exemplu,
sindicatele au posibilitatea de a se angaja în activităţi împotriva patronilor, dar în acelaşi timp pot
exclude minorităţile etnice de la participarea ca membri la acestea. Parkin denumeşte acest lucru
închidere dublă.
3. Clasele în societăţile occidentale din prezent

Unii autori susţin că în prezent în societăţile moderne occidentale clasa a devenit relativ
neimportantă. Este acceptat faptul că în perioada de început a dezvoltării capitalismului
industrial existau diferenţe majore de clasă (între săracii care munceau şi bogaţii industriaşi care
îi angajau). S-a susţinut că de atunci inegalităţile materiale au fost într-o mare măsură micşorate
în ţările industrializate, aceasta datorându-se impozitelor aplicate celor bogaţi combinate cu
ajutoarele sociale acordate celor săraci, precum şi răspândirii educaţiei publice.

Deosebirile de avere şi venit

Marx consideră că maturizarea capitalismului industrial va produce o prăpastie din ce în

ce mai mare între bogăţia minorităţilor şi sărăcia masei pupulaţiei, în sensul că salariile clasei
munctoare nu se vor ridica deasupra nivelului de subsistenţă în vreme ce bogaţia se va acumula
în rândul celor care stăpânesc capitalul. Totuşi el s-a înşelat presupunând că venitul majorităţii
populaţiei va rămâne extrem de scăzut, precum şi atunci când a pretins că o minoritate va deveni
din ce în ce mai bogată în comparaţie cu majoritatea.
Averea se referă la toate bunurile pe care le posedă indivizii (acţiuni, conturi, proprietăţi).
Este dificil de obţinut informaţii credibile despre distribuţia averii, deoarece cei bogaţi nu-şi
declară public întotdeauna averea lor, cu toate acestea se ştie că bogăţia este concentrată în
mâinile unui număr redus de oameni.
Venitul se referă la salariile care provin din ocupaţiile plătite, plus banii care derivă din
investiţii (dobânzi, dividente). Majoritatea oamenilor dobândesc banii de pe urma muncii lor,
însă cei bogaţi dobândesc cea mai mare parte a veniturilor lor din investiţii.
Una dintre cele mai semnificative schimbări din ţările occidentale de-a lungul ultimului
secol a cosntituit-o creşterea venitului real al majorităţii populaţiei muncitoare. Unuldintre cele
mai importante motive ale acestei creşteri este productivitatea din ce în ce mai mare care a fost
atinsă prin dezvoltare tehnologică în industrie.
Bibliografie
1. Anthony Giddens, 2010, Sociologie, ediţia a v-a , Bucureşti, Editura All, pp 264-276
2. Constantin Schifirneţ, 2004, Sociologie, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura
comunicare.ro, pp 81-86