Adaptare după DE TREI ORI IN ZORI de Alessandro Baricco

Toma Isabelle

Pearson : ( bate la ușă) John! Jonathan! Eşti acasă? ( scoate cheia de

rezervă.) Aşteaptă aici! (intră şi îl caută. Merge dupa Molly) haide
Molly.

Molly : Unde suntem ?

Pearson : La cineva acasă. Du-te pe canapea

Molly : La cine acasă ?

Pearson : La un prieten. O să te simţi bine aici.

Molly : Nu vreau să stau la prietenul tău, vreau să rămân cu tine.

Pearson : Aici e mao sigur.

Molly : E și el polițist ca tine ?

Pearson : Nu, el face bărci.

Molly : Nu vreau să stau cu un pescar.

Pearson : Nu e pescar.

Molly : Cine e el?

Pearson : Un prieten, ţi-am zis.

Molly : De ce el?

Pearson : Fiindcă eu cunosc doar locuri împuţite, dar aici e frumos.

Molly : Dacă e aşa de frumos de ce nu trăieşti aici ?

Pearson : Las-o baltă, Molly.

Molly : Te rog, spune-mi!

Pearson : Bine. Dacă-ți spun, promiți că o să taci?

Molly : Promit.

Pearson : E bărbatul vieţii mele şi eu sunt femeia vieţii lui, numai că

n-am reuşit să trăim împreună. Ești mulțumită ? (îi ia ghiozdanul)

Molly : De ce nu vă căsătoriți ?

Pearson : Cum adică să mă căsatoresc cu el?

Molly : Dacă nu te căsătoreşti, cum o să ai copii ?

Pearson : ( îi dă ursulețul) De fapt, aș avea unul… un copil, dar nu

am mai văzut-o de ani de zile. Nu eram făcută să fiu mamă. Așa a
fost să fie.

Molly : Erai bună de polițistă.

Pearson : Mda… o vreme am fost. ( vrea să fumeze)

Molly : Ai tras cu arma vreodată ?

Pearson : Da, la începutul carierei. Dar nu era de mine. Eu mă

pricepeam la maniaci, la nebuni. Îmi plăcea să înțeleg ce e în mintea
lor. Am fost genul de polițist trimis pe acoperișele caselor să stea de
vorbă cu ăia care voiau să se arunce. Poftim. (îi dă apă. Vrea să-i
aducă un măr. Molly scuipă) Molly, ce faci?

Molly : Asta nu e apă!

Pearson : (gustă) Jonathan! (îi dă alta sticlă) asta e apa. (merge dupa
măr. Îi sună telefonul ) Iartă-mă o clipă. 3471, Detective Pearson.
Da, fata e cu mine. Nu, nu o aduc înapoi. Stoner, nu țipa la mine.
Știu care erau ordinele și erau foarte stupide. Ție ți se pare o idee
bună să ții o fetiță în hotelul ăla împuțit după tot ce i s-a întâmplat ?
Stoner, mi se rupe de rapoartele tale. Ce sechestrare, ce naiba tot
spui acolo ? Fata rămâne aici. Detective Pearson, terminat. ( închide
nervoasă ) boule!
Molly : ( fuge)

Pearson : Molly ce faci!

Molly : Vreau să merg acasă!

Pearson : Nu-i o idee bună. Molly. Tu rămâi aici!

Molly : Ba nu.

Pearson : Despre asta vorbim când ajunge și el, vrei?

Molly : Ba nu, acuma.

Pearson : Bine, vorbeşte.

Molly : Era atâta agitație acolo, erau toate feţele alea pe care nu le
mai văzusem, era fum și mirosul ăla… Focul l-a pus cineva?

Pearson : Nu ştim.

Molly : O casă nu ia foc singură. I-a dat cineva foc. Prietenii lui tata?

Pearson : Prietenii lui tata? Nu ştiu. Dar până la urmă îi descoperim

noi.

Molly : O să-i descoperi tu?

Pearson : Eu ies la pensie, Molly. O să se ocupe tâmpitul ăla de

Stoner. E tâmpit, da’ face treabă bună.

Molly : Să-i spui că n-a luat foc singură, casa noastră. Focul a
izbucnit brusc peste tot. L-am văzut eu. Ai mei se certau. Când se
ceartă eu ies afară. Săream treptele cu bicicleta, în faţa casei. Şi pe
urmă a izbucnit focul. Am lăsat bicicleta acolo şi m-am apropiat. M-
am uitat pe fereastra mare… Era ciudat că nu fugeau.

Pearson : Cine?
Molly : Tata şi mama. Nu făceau nimic ca să scape. Tata stătea la
masă, cu sticla de vin în faţă şi cu pistolul lângă el, ca întotdeauna.
Mama ieşise din bucătărie şi stătea în picioare în faţa lui. Şi urlau.
Dar nu…

Pearson : Molly, ajunge.

Molly : Ba nu.

Pearson : Molly…

Molly : Urlau unul la altul. Urlau cât îi ţinea gura. Şi-n timpul ăsta
totul ardea. Nu mureau dacă în loc să urle unul la altul ar fi fugit. De
ce n-au făcut-o?

Pearson : Nu ştiu, Molly.

Molly : Mă uitam la ei. Nu reuşeam să mă mişc. Când a început să

ardă totul în jur, am început şi eu să mă dau înapoi. Mă opream unde
nu mai ardea. Dar nu puteam să nu mă uit. O să mă-ntrebe de ce
n-am intrat să-i salvez?

Pearson : Nu. N-o să te-ntrebe.

Molly : Pe mama am văzut-o arzând ca o torţă, la un moment dat s-a

aprins, dar nici atunci n-a fugit, stătea acolo ca o torţă. ( Pearson
încearcă să o cosoleze ) hai pe canapea, hai

Jonathan : ( se aude cum intră cineva în casă. El le privește confuz,

apoi se uită la Pearson ) Tu !

Pearson : Salut, Jonathan. Ea este Molly.

Jonathan : E a mea ? ( femeia îl privește mirată ) E fiica mea cumva?

Pearson : Ce naiba tot zici acolo ? E o fată și gata. Crezi că ți-aș fi

ascuns timp de 13 ani un copil de-al tău ?

Jonathan : Te cred în stare. Bună, Melly !

Molly : ( timiduță ) Molly, nu Melly…

Jonathan : ( spre Pearson ) Vino puțin. ( zâmbește spre Molly. Se

retrage cu Pearson. Serios ) Ce naiba se întâmplă ? Cum ai intrat ?

Pearson : Încă mai am cheia de la tin.

Jonathan : Ea cine e ?

Pearson : Jonathan, te rog. Ea și-a pierdut părinții și casa într-un

incendiu. E singură și traumatizată, iar poliția până acum a ținut-o
într-un hotel mizerabil. Doar aici puteam să o aduc.

Jonathan : Și poliția știe că ea e aici acum ?

Pearson : ( ironică ) Da, chiar ei mi-au recomandat să o aduc aici.

Normal că nu.

Jonathan : Adică ai furat-o de la echipaj ?! Realizezi că este o

infracțiune, nu ?

Pearson : Și ce o să-mi facă ? O să mă concedieze ? Ies la pensie în

două zile.

Jonathan : S-ar putea termina urât.

Pearson : Nu asta contează acum. Tu trebuie să o ajuți.

Jonathan : Deci vrei ca ea să rămână cu mine ?

Pearson : Da.

Jonathan : Nu.

Pearson : Jonathan… te rog.

Jonathan : ( inspiră profund ) Cu o condiție. De data asta rămâi și tu.

Pearson : Știi că nu pot.

Jonathan : Știi că vrei.

Pearson : Trebuie să plec. ( merge spre ușă )

Jonathan : Stai. ( o oprește și o trage la el în brațe ) Te rog, rămâi.

Molly : ( fericită, cu speranță ) Rămâi și tu ?

Pearson : ( îi privește pe amândoi ) Rămân.