Adaptare Drumul spre Los Angeles de John Fante

Mona stă într-o parte a camerei, citește o carte și mănâncă un măr.

Arturo citește în cealaltă parte. Are un bandaj mare la degetul mare
de la mâna. Intră mama lui Arturo.

Mama : ( vede bandajul de pe degetul lui Arturo. îngrijorată )

Dumnezeule, ce s-a întâmplat ?

Arturo : Câți bani ai stors ?

Mama : Dar degetul tău…ce ai pățit ?

Arturo : Te întreb câți bani ai stors.

Mama : ( caută agitată prin poșetă. Scapă poșeta pe jos. Mona se

ridică și ia poșeta. Arturo continuă să citească ) De ce ai degetul
bandajat ?

Arturo : M-am lovit la deget.

Mama : Cum ?

Arturo : Câți bani ai stors ?

Mona : ( numără banii și ține mărul neterminat între dinți ) Trei

dolari și niște mărunțiș.

Arturo : Cât mărunțiș ? Vorbește mai clar, te rog ! Îmi plac

răspunsurile exacte !

Mama : Arturo ! Ce s-a întâmplat ! Cum te-ai lovit la deget ?

Mona : Cincisprezece cenți.

Arturo : Dă-mi ăia cincișpe cenți !

Mona : Vino să îi iei singur.

Mama : Arturo… degetu… !

Arturo : Dă-mi-i ! ( răstit )

Mona : Ia-i singur că doar nu ești handicapat !

Mama : Ba da, e handicapat ! Uită-te la degetul lui !

Mona : E doar un deget, femeie !

Arturo : Degetul meu ! Și dă-mi odată ăia cinșpe cenți !

Mona : Dacă-i vrei, vino să-i iei. ( îi lasă pe masă )

Mama : Dă să vadă mama degețelul ( îi ia mâna și se uită la deget )

Arturo : Dă-mi ăia cinșpe cenți odată !

Mona : Sunt aici pe masă ( stă lângă masă și arată spre ei. Nu vrea
să-i dea în mână ) Ia-ți-i singur, dacă-i vrei atâta !

Arturo : Ți-am zis să mi-i dai tu.

Mona : ( pufăie cu dispreț ) Pft ! Idiotule ( zice pentru ea )

Arturo : Cum mi-ai spus ?!

Mona : Idiotule ! După ce că ești handicapat, nici nu mai auzi ?

Arturo : ( bagă monezile în buzunar ) Vei regreta cumplit asta !

Dumnezeu mi-e martor că te vei căi amarnic pentru această
nesocotință !

Mona : Bine.

Arturo : M-am săturat să tot fiu calul de povară al unei perechi de

muieri parazite ! Vă spun cât se poate de clar : am ajuns la capătul
răbdărilor ! Nu vă mai suport, nu mai e mult și plec de aici !

Mona : Bla bla bla, m-am săturat de voi, bla bla muieri parazite bla
bla. De ce nu te cari chiar acum, în noaptea asta ? Ne-ai face pe toți
fericiți.
Arturo : Da, am să plec și am să vă las! Să văd cum vă mai
descurcați fară mine ! Muncesc și vă susțin pe voi două, afurisitelor !

Mona : Ești doar un simplu muncitor, cât de greu poate fi ?!

Arturo : Da ! Muncesc la o fabrică de conserve ! M-am săturat până

peste cap !

Mama : ( pesre ei ) Arturo ! Puișorule ! Cum te-ai lovit ? Poate ai

făcut o infecție !

Arturo : Cum m-am rănit la deget ? Îți spun eu cum m-am rănit ! Ca
să afli și tu groaznicul adevăr ! M-am rănit într-un utilaj ! M-am
rănit muncind ca un sclav în mizeria aia de fabrică ! M-am rănit
pentru că gurile spurcate a doua parazite de femei depind de mine !
M-am rănit din cauza destinului meu de martir ! M-am rănit pentru
că știu ce-i ăla scop nobil ! ( mama se simțea rușinată, doar intuia ce
spune, se uită nevinovată în poală unde își împreunează mâinile.
Mona se întoarce la lectura ei nepăsătoare. Arturo vorbește spre ea )
Un scop nobil ! Mă auzi, prințeso ?! Un scop nobil, dar acum sunt
sătul de orice noblețe ! Mă revolt pentru zorii unei noi Americi, mai
bune ! Văd un tărâm unde curg râuri din lapte și miere ! Ura ! Ura
America ! Ura ! Auzi Prințeso ! Ura !

Mona : Ura ! America tărâmul tuturor posibilităților ! Bla bla bla !

Sunt un nobil ! bla bla bla!

Arturo : Nu mă maimuțări tu pe mine, parazito ce ești !

Mona : ( scoate un mârâit disprețuitor și se ascunde după carte )

Arturo : Ce citești tu acolo ? ( nu răspunde ) Deci nu vrei să

vorbești?! ( îi smulge cartea din mâini ) Eu îți hrănesc stomacul deci
am dreptul să știu și cine îți hrănește creierul ! ( se uită pe copertă și
prin carte ) Doamne Dumnezeule, ce e asta !? ( se sprijină de perete )

Mama : Care e problema ?

Arturo : Problemă?! Îți zic eu care e problema ! Uite ce citește !
Când te gândești că eu muncesc ca un sclav, eu, un biet copil, iar ea
stă tolănită și citește mizeria asta !

Mona : E mai bună decât orice ai fi scris tu vreodată !

Arturo : Doamne, ține-mă să nu o strâng de gât ! ( rupe cartea în

bucăți și le îndeasă în coșul de gunoi ) Hai să te văd ce mai citești
acum !

Mona : Era de la bibliotecă, deșteptule ! Va trebui s-o plătești.

Arturo : Mai bine putrezesc în pușcărie !

Mama : Ei, copii, ce-i cu tămbălău ăsta ? Ce aveți ?

Arturo : Unde-s cei cinșpe cenți !

Mama : Lasă-mă să mă uit la degetul tău.

Arturo : Am întrebat unde-s cei cinșpe cenți !

Mona : La tine în buzunar, boule ! ( iese nervosă din cameră )