S-a născut în anul 87 î.e.n.

la Verona, un oraş important din regiunea

transpadană, unde se află şi Mantua, oraşul natal al lui Vergilius.
Se trăgea dintr-o familie înstărită, cu posibilităţi materiale şi relaţii de
rang înalt (Caesar).
Fiind adus la Roma de familia sa, şi-a făcut o educaţie îngrijită. A fost
apreciat pentru calităţile lui şi sprijinit, pentru a se dezvolta, de personalităţi
recunoscute din punct de vedere cultural şi politic, precum: Cornelius Nepos,
Hortensius, Asinius Pollio, Quintilius Varus etc. Dar relaţii strânse a avut cu
întregul grup de scriitori care-şi orientau operele literare după modelul poeziei
alexandrine şi purtau numele colectiv de „poeţii noi", în frunte cu P. Valerius
Cato, şi care preferau genurilor clasice mari poemele scurte numite epyllia
(epyllion) cu subiecte mitologice (şi unele istorice naţionale); în locul satirei
dezvoltate, epigrama, iar în locul discursurilor ample şi împodobite cu elemente
literare şi artistice, cuvântări scurte, lipsite de figuri stilistice, după exemplul atic
(de aceea se numeau neoatici, precum în poezie „poetae novi"). Din punct de
vedere literar, ceilalţi, în afară de Catullus, au scris o serie de lucrări: P. Valerius
Cato:poemele — Lydia, Diana; Caius Licinius Calvus: poemul Io; Helvius
Cinna: poemul Zmyrna; Furius Biba-culus: Războiul gallic; Hostius: Războiul
Istriei (Bellum histricum); P. Teraitius Varro din Atax: Războiul cu Sequanii
(Bellum Sequanicum).
Din viaţa lui Catullus, istoria literară a reţinut trei evenimente mai
deosebite: relaţiile sale de dragoste cu femeia pe care a cântat-o, în poeziile sale,
sub numele de Lesbia (numele ei adevărat: Clodia, sora tribunului P. Clodius
Pulcher şi soţia lui Quintus Metellus); pierderea unui frate iubit la Troada, pe
când se afla în această regiune; la mormântul acestuia a făcut un popas fiind
într-o campanie împreună cu Memmius, pretorul Bithyniei; împăcarea cu
Caesar, căruia-i sînt adresate unele epigrame usturătoare.
Opera lui Catullus prezintă o importanţă recunoscută de toţi criticii şi istoricii
literari atât prin conţinutul şi forma ei, cât şi prin faptul că este singura care ne-a
parvenit din grupul „poeţilor noi", pentru a putea aprecia caracteristicile acestui
gen de poezie. Opera lui Catullus se împarte în două mari capitole:
I. Poezia impersonală sau alexandrină cuprinde:
a) Poemele (epyllia): Attis (soarta tînărului Attis, care, cuprins de delirul
orgiastic al zeiţei Cybele, se mutilează) ; Nunta zeiţei Thetis şi a lui Peleus
(dragostea dintre Peleus şi Thetis, căsătoria — episodul renumit: Ariadna şi
Theseus); Cosiţa Berenicei — tradus după Calimach— (regina Berenice, pentru
a determina sosirea norocoasă a soţului ei din Siria, dedică zeiţelor o cosiţă care
devine constelaţie).

II. Poezia personală oglindeşte viaţa poetului, bucuriile şi necazurile pe care i le

oferă dragostea sa faţă de Lesbia (sentimentul lui Catullus este sincer, duios,
pasionat, dar şi violent); dragostea faţă de fratele său (durerea provocată de
moartea acestuia, duioşia amintirilor la vederea mormântului); dragostea faţă de
prieteni; atacuri violente la adresa adversarilor (Egnatius, Furius, Caesar,
Mamurra, Aure-lius) cărora le scrie epigrame.
Poeziile lui Catullus, mai ales cele personale, se disting prin sinceritate,
delicateţe, duioşie, fiind scrise într-o limbă evoluată, pe care Catullus a cizelat-o
pentru a răspunde cerinţelor lirice. Catullus a contribuit mult şi la încetăţenirea
variatelor tipuri de versuri, adaptându-le la forma şi cuvântul latin al poeziilor
sale [senarul iambic, choliambul, septenarul iambic, adonius, asclepiadul mare şi
hendecasilabul falecian].
A folosit şi hexametrul dactilic şi distihul elegiac.
Prin cultura largă pe care şi-a format-o, prin puterea imaginaţiei sale, prin
mijloacele artistice folosite, prin stilul variat, figurat, în care-şi compune opera,
prin limba sa distinsă, nemaiîntâlnită până la el, prin versificaţia bine aleasă şi
adaptată conţinutului tematicii, Catullus, cu toate unele defecte care aparţin
poeziei alexandrine în general (abuz de mitologie, accent pe perfecţiunea
limbii), rămâne un mare poet al literaturii latine, model în multe privinţe pentru
scriitori care vor urma.

Dragostea in poezia lui Catullus

Este un poet neoteric (de modă nouă); este, deci, adeptul alexandrinismului,
cu o viziune nouă asupra creaţiei literare. Cultivă epigrama, poezia scurtă, cu
ritm variat. Opera sa cuprinde peste o sută de creaţii grupate într-un volum sub
numele de „Carmina”.
 Tematica lui Catullus este variată, în general de factură erotică, dar şi
politică, socială, precum şi câteva poeme de inspiraţie mitologică – nunta lui
Peleu cu Tetis -, cântece de peţit etc., scrise în hexametri, cu o întindere mai
amplă.
Se poate afirma că în creaţia neotericului Catullus se pot găsi apropieri cu
creaţia lui Lucretius, mai ales în poemul care prezintă nunta dintre Peleu şi
Tetis, unde se observă chiar expresii preluate din „De rerum natura”.
În poemele erotice apare figura iubitei, Lesbia. Putem vorbi de un regim
amplu de trăiri, extaz, agonie, gelozie, dezamăgire, optimism, pesimism etc.
Aşadar, Lesbia, care avea o mare influenţă asupra poeziei neotericilor, îl
inspiră pe Catullus în creaţia sa,
Poemele hărăzite Lesbiei însumează 250 de versuri, dintr-un ansamblu de
peste 2000 de stihuri. De fapt, cum demonstrează şi pseudonimul acordat iubitei
poetului, Catullus situează poemele sale erotice sub semnul unei referinţe
culturale, în speţă la Safo, poeta insulei Lesbos. Primul poem scris sub influenţa
Lesbiei, poemul seducerii (cum l-a numit Pierre Grimal), este o traducere fidelă
a unui poem scris de Safo - „Mi se pare deopotrivă unui zeu cel care, dacă este
îngăduit, poate să întreacă zeităţile, cel care şezând în faţa ta te priveşte şi te
ascultă fără încetare" (51, v. 1-4). Totuşi, Catullus intervine în strofa din final,
renunţând la traducere şi îşi exprimă simţirile generate de o dragoste care, chiar
lui însuşi i se pare insolită şi, oarecum, bizară.

După ce cântă în versuri frivole vrăbiuţa Lesbiei, vrăbiuţă a cărei moarte

apoi o deploră „jeliţi, o Venere şi Cupidoni", (Lugete, o Veneres Cupidinesque),
adresându-se direct păsării - („o, nenorocire! o sărmană vrabie!", poetul îşi
exprimă satisfacţia faţă de cucerirea Lesbiei, pasiunea sa arzătoare, care sfidează
normele romane de viaţă ale tradiţionaliştilor, într-un poem celebru: „să trăim,
Lesbia mea, şi să ne iubim: să preţuim toate murmurele bătrânilor, prea severe,
cât face un singur bănuţ. Soarele poate să se stingă şi să renască, pentru noi,
când se stinge odată scurta lumină a vieţii, trebuie să dormim o singură noapte
veşnică. Dă-mi o mie de sărutări, apoi o sută, apoi alte mii, apoi o a două sută,
apoi încă alte mii, apoi sute. Când vom fi făcut multe mii, le vom învălmăşi, ca
să nu le mai ştim socoteala, ca nici un rău să nu poată să ne deoache, când va şti
câte sărutări au fost”.
Ulterior, când Lesbia a devenit văduvă şi şi-a luat un alt amant şi părea că
s-a plitisit de Catullus, încep în creaţia acestuia din urmă să apară invectivele
împotriva iubitei. Îi urează Lesbiei să strângă în braţe trei sute de ibovnici şi fără
a iubi cu adevărat pe vreunul dintre ei. În aceste poeme Catullus se distanţează
de orice model şi vehiculează tonul unei poezii personale.
Este ciudat că nu descrie aproape deloc fizicul Lesbiei – probabil o
dragoste atât de mare pentru o femeie cu zece ani mai învârstă nu putea fi
inspirată decât de un fizic deosebit. Deşi mai apar şi alte pasiubi trecătoare,
Lesbia rămâne centrul de greutate, influenţează cea mai mare parte a creaţiei
marelui poet.

Bibliografie
„Istoria literaturii latine” – Eugen Cizek
„Literatura latină” – Pierre Grimal
„Carmina” – Catullus
Clasa: XII-C