6.

MECANISME DE INTEGRARE ÎN GRUP

Unele din întrebările „tari” privind noile mişcări religioase sunt acelea referitoare la
atractivitatea lor pentru tineri. Mai exact, ce îi convinge pe tineri să intre în aceste grupări? Care sunt
calităţile acestora încât să li se pară atât de atrăgătoare celor care intră în contact cu ele încât să şi rămână?
Vorbeam mai sus de modelul în trei etape dezvoltat de Jean-Marie Abgrall, respectiv seducţia,
persuasiunea şi fascinaţia. După ce potenţialul convertit a fost sedus de misionar sau de promisiunile
mesajului şi convins să intre în contact cu gruparea, odată ajuns în mijlocul unei astfel de grupări survine
cea de a treia fază, respectiv fascinaţia. În cuvintele lui Jean-Marie Abgrall, „[a]ţi descoperit un grup care
doreşte să construiască o lume mai bună, mai pură şi mai frumoasă. Ştiţi că grupul are un lider fantastic
care v-a făcut capabili să anticipaţi viitorul umanităţii. Aflaţi că grupul şi liderul au nevoie de voi pentru a-
şi îndeplini misiunea. Decideţi să vă angajaţi, să vă dedicaţi viaţa unei cauze atât de minunate.” 
După cum afirmă şi James Lewis, nu este nevoie de prea multă imaginaţie pentru a înţelege
atracţia pe care noile mişcări religioase o exercită asupra potenţialilor convertiţi. Putem identifica mai
multe caracteristici ale acestor mişcări care le fac atractive pentru tineri încă de la primele contacte: 
1. sunt bineveniţi şi acceptaţi, devenind parte a unei familii pe care poate că nu au avut-o
niciodată; 
2. li se oferă posibilitatea de a deveni „noi oameni”, primesc o nouă identitate care invocă
respectul şi speranţa în locul auto-degradării, li se oferă un loc în noua ordine şi o nouă realitate,
confirmată de ceilalţi participanţi; 
3. această nouă identitate se manifestă printr-un stil de viaţă alternativ, marcat de
simbolurile şi mărcile grupului din care face parte; totodată îşi pot exprima cele mai profunde sentimente
(deseori frustrări) prin acţiuni specifice grupului; 
4. dacă până atunci au trăit fără o direcţie şi sens în viaţă, adoptarea unei ideologii
extremiste le oferă acum idealism şi mobilizare; redefinirea realităţii îi ajută să dobândească respectul de
sine şi demnitatea de pierderea cărora ar fi vinovată societatea; 
5. sacrificiile cerute de astfel de grupări le oferă posibilitatea de a-şi demonstra curajul şi le
satisface nevoia de pericol; 
6. în locul unei vieţi lipsite de sens, marcată de plăceri egocentrice, unele grupări le oferă
şansa de a participa la un nou regim de viaţă, disciplinat şi responsabil, care urmăreşte un ţel şi în slujba
căruia îşi pot pune entuziasmul, implicarea şi dorinţa de sacrificiu. 
Întâlnesc în astfel de grupuri un entuziasm puternic, care contrastează cu placiditatea vieţii
lor. Toţi membrii pe care îi întâlnesc manifestă un entuziasm intens, iar adunările la care participă novicii
abundă de mărturii care evidenţiază beneficiile extraordinare ale convertirii şi apartenenţei la respectiva
grupare. Pentru cei nemulţumiţi de secularizarea pronunţară a societăţii, viaţa într-un astfel de grup
entuziast şi dedicat cauzei religioase poate oferi un refugiu viabil. Acelaşi entuziasm este prezent şi în
dedicarea ulterioară – dacă nu totală, cel puţin a întregului timp liber – şi angajarea în gruparea respectivă,
aspecte care cel mai frecvent frapează familia sau cercul de cunoştinţe al celui care a aderat la o astfel de
mişcare şi chiar să inducă apreciere şi curiozitate care se pot materializa în 
 2 
convertirea celor apropiaţi. Totodată, aceste grupări oferă nu doar un crez, o morală sau un stil de viaţă
diferit, ci şi experienţe spirituale puternice. Fie că acestea constau în vorbirea în limbi, meditaţie, rostirea
mantrei sau întâlnirea cu gurul, astfel de experienţe spirituale sunt puternic trăite şi pozitiv evaluate. Tot
aici intră şi stările de conştiinţă modificată interpretate ca experienţe ale sacrului. Fie că sunt induse de
anumite droguri, de meditaţie prelungită sau alte tehnici, ele sunt asociate cu experienţa mistică a
divinului. În fine, după cum subliniază teologul John Saliba, noile mişcări religioase nu atrag noi membri
pentru că propun sisteme teologice extraordinare, argumente filosofice irefutabile sau pentru că au reuşit
că creeze comunităţi de viaţă ideale. Convertesc pentru că promit o serie de beneficii personale:
vindecarea de boli, pace interioară, bunăstare spirituală, experienţe extraordinare sau succes material,
rezolvarea problemelor personale, îmbunătăţirea sănătăţii şi performanţelor mintale şi psihice etc. 
După cum afirma o fostă adeptă a Templului Popoarelor, „Când întâlniţi cele mai simpatice
persoane pe care le-aţi cunoscut vreodată, care vă prezintă celui mai primitor grup pe care l-aţi întâlnit
vreodată şi liderului care este cea mai inspirată, atentă, plină de compasiune şi înţelegătoare persoană pe
care aţi văzut-o vreodată şi când aflaţi că aceştia lucrează pentru cea mai senzaţională cauză, pe care nici
nu v-aţi imaginat-o vreodată, vă spuneţi că este prea frumos ca să fie adevărat. Şi, fără îndoială, este prea
frumos pentru a fi adevărat! [...]” Ceea ce nu ştie novicele naiv este că imaginea aceasta este una artificial
creată. După cum consideră Alex Mucchielli, referindu-se la manipulatori, „Prin cuvintele lor, prin felul
lor de a se purta, prin atitudinile lor, prin elaborarea condiţiilor spaţiale şi senzoriale, prin inventarea unor
noi elemente situaţionale concrete sau ideale etc., manipulatorii [...] participă la construirea unei noi
situaţii pentru actorii vizaţi în acţiunea de influenţare. Aceste situaţii inedite sunt alcătuite din «elemente
noi», care pot fi norme, credinţe şi referinţe culturale, relaţii dintre actori, identităţi individuale sau
colective, perspective asupra trecutului sau viitorului, dispuneri spaţiale sau fizice care trimit la norme
culturale şi alte «obiecte» concrete sau de reprezentare (adică din lumea ideilor).” Tocmai „întâlnirea”
dintre sugestiile şi îndemnurile manipulatorilor cu noile elemente ale situaţiei face să apară sensul
respectivelor sugestii, îndemnuri sau conduite dorite de manipulator. Doar o parte dintre elementele noii
situaţii sunt vizibile, în timp ce altele, precum normele, relaţiile, intenţiile şi mizele indivizilor, sunt
invizibile. Dar tocmai acestea din urmă sunt cele manipulate cu prioritate, „[a]devărata artă a manipulării
– şi deci a influenţării şi persuasiunii constă, aşadar, într-un travaliu mascat asupra componentelor
invizibile ale situaţiei”, iar manipularea „este mai întâi o manipulare a normelor, relaţiilor, identităţilor,
spaţiilor temporale.” 

6.1. Prima întâlnire cu grupul. Regizarea contextului

Dacă relaţiile interpersonale sunt responsabile pentru cele mai multe cazuri de recrutare, în ceea ce
priveşte procesul convertirii acesta se declanşează, de cele mai multe ori, în cadrul evenimentelor publice,
precum cele organizate de Templul Popoarelor sau Biserica Unificării. Aceasta pentru că în cadrul acestor
întâlniri poate fi orchestrat un mediu persuasiv, intens din punct de vedere emoţional şi un ritual religios
elaborat. Exemplificând importanţa situaţiei în procesul de comunicare, Alex Mucchielli face referire la
predicile lui John Wesley, întemeietorul metodismului şi orator înnăscut. Situaţiile create sau mai curând
orchestrate de astfel de predicatori charismatici prezintă următoarele caracteristici: 
 - o adunare de persoane de vârste şi condiţii diferite; - efectele mulţimii: uimirea în faţa numărului
mare de participanţi, saturaţia senzorială ş.a. concură la crearea unei „condiţii senzoriale inedite”, care
trezeşte simţurile şi trimite la ideea de grup uman primitor; 

3 
- apariţia „normei comunităţii umane”, participanţii simţindu-se parte a unei colectivităţi, în care 
toţi sunt egali; - toţi cei prezenţi sunt uniţi de aceleaşi aşteptări: să-l asculte pe predicator, să-l vadă
etc.; - scenografia locului, proiectată în jurul estradei predicatorului; - prezenţa fizică apropiată a
predicatorului, care creează sentimentul colectiv al unui eveniment 
excepţional; - discursul oferă o identitate de persoane care trebuie să se „curăţească” de păcate; -
predicatorul se proclamă ghid sau mijlocitor pe lângă Dumnezeu; - predicatorul oferă celor prezenţi un
viitor luminos, diferit de prezentul întunecat; - în proximitatea predicatorului există persoane aflate în
transă care să ateste prezenţa unei puteri 
divine ce lucrează printre cei prezenţi; - prezenţa celor aleşi întăreşte credinţa că Dumnezeu îi va
ajuta pe cei care respectă condiţiile; - participanţii sunt îndemnaţi să cânte şi să-şi strângă mâinile, să-
şi exprime fericirea de a fi 
împreună; - discursul predicatorului anunţă pericole care periclitează relaţia cu Dumnezeu, iar cei
care nu 
se conformează vor fi pierduţi. 
Având în vedere acestea, Alex Mucchielli consideră că lumea în care trăiesc participanţii
este reconstruită şi diametral opusă celei cunoscute de aceştia până atunci: înainte erau singuri, dar acum
nu mai sunt; înainte nu cunoşteau căldura omenească, dar acum simt că există; şi-au regăsit propria
condiţie umană; înainte erau nefericiţi, dar acum ştiu că există cei „aleşi”; dacă înainte simţeau că
Dumnezeu i-a abandonat, acum îi simt puterea alinătoare; dacă înainte erau debusolaţi, acum au găsit un
îndrumător şi ştiu încotro să meargă; înainte nu mai găseau soluţii, dar acum ştiu de unde vine izbăvirea.
„Dispunerea spaţială, mulţimea, discursul predicatorilor, toate «obiectele» lumii prezente participă la
elaborarea unei «noi situaţii». În cadrul ei ia naştere sensul pozitiv al indicaţiilor şi îndemnurilor rostite de
predicator.” Şi tocmai această nouă situaţie valorizează mesajul predicatorului, conferindu-i sens pentru
auditoriu. 
În mişcările care nu gravitează în jurul unui lider charismatic se mizează pe curiozitatea
celui prezent la prima întâlnire şi pe stârnirea interesului. Acestea alocă un timp mai lung familiarizării cu
doctrina şi practicile (mai ales că în general aceasta se face contra cost). Cel interesat este invitat să
participe mai departe la sesiuni de discuţii, la şedinţe de consiliere, la diferite tabere etc. ori sunt integraţi
într-un grup. Pe parcursul acestei perioade, „recruţii” au ocazia de a învăţa cum să se conformeze din
punct de vedere comportamental şi ideologic, să-şi corecteze eventualele comportamente care contravin
normelor grupului etc. 
Şi într-un caz, şi în celălalt, noile mişcări religioase au grijă să orchestreze contextul
întâlnirii în aşa mod încât să profite la maxim de principiul dovezii sociale. Potrivit acestuia, fiind fiinţe
sociale, oamenii apelează în mare măsură la cei din jurul lor pentru a găsi repere privind modul cum să
gândească, simtă sau acţioneze. Mai multe experimente au confirmat acest lucru. De pildă, un grup de
cercetători a mers din uşă în uşă într-un oraş american solicitând donaţii filantropice. Aceştia le arătau
celor interpelaţi o listă cu vecinii care donaseră deja bani pentru cauza respectivă. Au observat că, cu cât
lista era mai lungă, cu atât creştea numărul donatorilor. În acest context, lista cuprindea cu siguranţă şi
nume de prieteni şi vecini, cunoscuţi ai celor interpelaţi, însă se pare că principiul dovezii sociale
funcţionează la fel de bine şi atunci când este vorba de străini. Principiul dovezii sociale funcţionează
după principiul: dacă o face toată lumea, trebuie să fie corect sau „Cu cât este mai mare numărul
oamenilor care găsesc că o idee este corectă, cu atât va fi mai corectă ideea.” Modul cum acţionează şi
reacţionează ceilalţi îl putem numi „dovadă socială”. Acesta derivă din alte două principii: comparaţia
socială şi conformismul. Avem tendinţa de a ne compara comportamentul cu al celorlalţi şi, dacă există
vreo diferenţă, ne simţim presaţi să ne schimbăm comportamentul. Deşi 
4 
reprezintă de multe ori o „scurtătură” pentru a stabili cum să ne comportăm la un moment dat şi în
anumite situaţii, dovada socială, folosită în scopul manipulării, ne face vulnerabili în faţa atacurilor
manipulatorilor. În principiu, în anumite situaţii, oamenii au tendinţa de a imita comportamentul
semenilor, modul cum reacţionează majoritatea fiind perceput de obicei ca şi corect. De la firmele de
„aplaudaci” care activau la începutul secolului al XIX-lea sau inofensivele şi uneori iritantele râsete
înregistrate care pigmentează serialele ieftine de comedie şi până la sălile şi stadioanele în care urmau să
predice diferite personaje, împânzite cu figuranţi, toate acestea fac apel sau mai bine zis abuzează de
principiul dovezii sociale. 
Noile mişcări religioase apelează frecvent la principiul dovezii sociale în recrutare. De la
nevinovatul argument: „În ultimul an ni s-au alăturat mii de oameni!” la „umflarea” cifrelor participanţilor
la diverse evenimente şi până la regizarea unor întregi situaţii care să exploateze acest principiu. Aceste
mesaje sunt „confirmate” fie de scrisorile sau de cuvintele celor „renăscuţi”, care confirmă schimbările
minunate pe care convertirea le-a adus în viaţa loro datăce au acceptat adevărul, fie de suferinţele celor ce
au refuzat să accepte adevărul. În ianuarie 2000, cotidianul Libération sesiza că Scientologia a publicat pe
site-ul propriu o fotografie care reprezenta o reuniune ce a avut loc la Sports Arena din Los Angeles şi la
care au participat 14.000 de persoane. Doar că în imaginea respectivă se observau mai multe colaje, pentru
a oferi imaginea unui stadion arhiplin. Scientologia a retras imediat imaginea şi a motivat printr-un
comunicat să acest lucru s-a făcut din raţiuni estetice. Considerăm că ceea ce s-a urmărit, de fapt, a fost
crearea imaginii unui public numeros, fascinat de Scientologie, astfel încât să evoce în mintea oricui
privea imaginea că atâţia oameni nu se pot înşela. 
Cu siguranţă, manipularea dovezii sociale ia în anumite cazuri şi forme mult mai serioase şi
nocive decât nişte simple declaraţii sau trucaje fotografice. Spre exemplu, oriunde mergea să predice, Jim
Jones, liderul Templului Popoarelor, era însoţit de sute de adepţi, încărcaţi în cele 13 autobuze pe care le
deţinea gruparea. Astfel, cineva care ar fi venit pentru prima dată să-l asculte ar fi fost impresionat de
numărul de adulatori ai pastorului vindecător. Se pare că şi personaje religioase mai respectabile au apelat
la această tactică. De pildă, când Billy Graham urma să vină într-un oraş, o armată de şase mii de persoane
era antrenată pentru a-şi manifesta, în momente bine alese, fervenţa religioasă. 

6.2. Obţinerea şi exploatarea angajamentului şi consecvenţei 

„Este mai uşor să rezişti de la început decât să te împotriveşti la sfârşit.”

(Leonardo Da Vinci) 

După cum subliniază Rosabeth Moss Kanter, „fiecare mişcare trebuie să facă faţă provocării
de a face din adepţi o comunitate umană angajantă, să-şi asigure dorinţa lor de a continua, abilitatea şi
dorinţa de a rămâne împreună în faţa pericolelor şi a greutăţilor şi acceptarea şi devoţiunea faţă de
normele, regulile şi valorile mişcării.” 
Relaţia dintre convertire şi angajament este una dinamică şi, până la un moment dat,
subiectivă. Există situaţii în care escaladarea angajamentului precede convertirea propriu-zisă sau, în urma
unui eveniment precum cel descris mai sus, urmează actului oficial de convertire. Această a doua situaţie
constituie o excepţie, cea dintâi constituind regula. Persoana recrutată, care găseşte ceva atractiv în
gruparea respectivă, se angajează – sau este angajată ori îi este manipulat angajamentul – pentru a se
obţine din partea-i o dedicare sau un angajament total. Pornind de la aceasă perspectivă, considerăm că
putem explica şi progresivitatea implicării în noile mişcări religioase, şi rămânerea în 
5 
acestea în ciuda unor inconveniente uneori majore. O altă subliniere pe care dorim să o facem la începutul
acestui subcapitol este că nu toate noile mişcări religioase dispun de mecanisme de creare şi exploatare a
angajamentului. După cum menţionează sociologul John Hall, cele cinci tipuri de grupări comunale
identificate de acesta – comunele, asociaţiile, asociaţiile extatice, comunităţile şi sectele spirituale –
dispun de mijloace diferite atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ pentru obţinerea şi
menţinerea angajamentului. Dintre cele cinci, ultimele două au cea mai mare capacitate în acest sens.
Având în vedere aceasta, în cele ce urmează referirile le vom face la acest tip de grupări sau, mai exact, la
cele care presupun integrarea membrilor integrarea într-o comunitate de viaţă închisă. 

6.2.1. Angajament şi consecvenţă 

Pe scurt, teoria angajamentului postulează că dacă o persoană este angajată în actele sale, cu
atât este mai mare probabilitatea ca aceasta să emită comportamente legate de angajamentul iniţial. Există
două tipuri de acte care se dovedesc foarte angajante. În primul rând sunt actele nonproblematice, care
sunt conforme cu ideile sau cu motivaţiile noastre. Actele problematice, în schimb, sunt acele acte contrare
ideilor şi motivaţiilor noastre. În acest context, „angajamentul într-un act nonproblematic are ca efect de a
face actul şi tot ce ţine de planul comportamental sau ideatic (idei opinii, convingeri etc.) mai rezistent la
schimbare; în timp ce angajamentul într-un act problematic duce cel puţin la o modificare a conţinutului
ideatic în sensul gândirii actului (raţionalizării lui). (s.a.)” 
Raportându-ne la grup, Rosabeth Moss Kanter consideră că angajamentul apare la
intersectarea dintre cererile unei structuri care facilitează angajamentul şi experienţa personală, referindu-
se la consimţirea actorilor sociali de a-şi dedica energia şi loialitatea sistemelor sociale. Într- un sens
general, sistemele sociale (în cazul nostru noile mişcări religioase) sunt organizate să îndeplinească
anumite „nevoi”, iar persoanele se pot poziţiona pozitiv şi negativ, emoţional şi intelectual la anumite
situaţii. Ceea ce urmăresc este „să îndeplinească necesităţile organizaţionale în aşa fel încât participanţii să
se implice pozitiv în sistem – loiali, iubitori, dedicaţi, supuşi”. Aceasta presupune soluţii la problemele
organizaţionale şi sistemice care în acelaşi timp sunt mecanisme de a asigura angajamentul indivizilor. 
Strâns legată de angajament şi frecvent suprapunându-se cu acesta se află consecvenţa. În
general, oamenilor le place să fie consecvenţi în ceea ce spun, cred şi fac. După cum consideră Robert B.
Cialdini, „[o]dată ce am făcut o alegere sau am adoptat o anumită poziţie, ne vom confrunta cu presiuni
personale şi sociale pentru a ne comporta consecvent faţă de acel angajament. Aceste presiuni ne vor face
să răspundem astfel încât să confirmăm deciziile anterioare.” După cum subliniază Anne Fournier şi
Catherine Picard, pe cât este de simplu să spui „nu” la început, pe atât de complicat este să spui „nu” după
ce s-a format deprinderea de a zice „da”. Dacă, de pildă, ai acceptat să ieşi cu o persoană de zece ori, cum
ai putea să-i justifici refuzul celei de-a unsprezecea întâlniri? Prin urmare, un anumit comportament este
iniţiat de angajament şi continuat de consecvenţă. În contextul manipulării, impulsul de a fi consecvenţi
constituie o armă puternică de influenţare socială, determinându-ne adesea să acţionăm în mod clar
împotriva propriilor noastre interese.o datăce manipulatorul reuşeşte să smulgă un angajament, adoptarea
unei poziţii etc., acesta pregăteşte, de fapt, scena pentru declanşarea consecvenţei reflexe. 
Potrivit cercetătorilor care au studiat fenomenul angajamentului, acesta poate fi influenţat
de următorii factori: caracterul public al actului, importanţa actului pentru individ, irevocabilitatea sau
costurile crescute ale revenirii asupra actului şi contextul de libertate în care este săvârşit actul. 
a) caracterul public al actului 
6 
b) importanţa actului pentru individ c) irevocabilitatea sau costurile
crescute ale revenirii asupra actului d) contextul de libertate în care este
săvârşit actul 

6.2.2. Obţinerea şi exploatarea angajamentului 

Ceea ce fac unele noi mişcări religioase este determinarea celui recrutat să intre în spirala
„da”-urilor, când nu mai poate spune „nu”. Dacă un potenţial membru acceptă să răspundă pozitiv unei
solicitări a grupării, din nevoia de consecvenţă, acesta va accepta să răspundă pozitiv şi la solicitări
ulterioare, mult mai costisitoare. În acest sens, metafora „înregimentării” folosită de unii autori pentru a
defini angajarea într-o nouă mişcare religioasă este interesantă pentru că presupune un demers iniţial
„voluntar” care ulterior va fi amarnic regretat. Ceea ce urmăreşte, de fapt, acest proces de „înregimentare”
este obţinerea unei supuneri durabile, progresive şi extensive. Un anumit comportament, împărtăşirea
aceleiaşi opinii, adeziuni şi dorinţe, acceptarea de a se angaja, o supunere voluntară la reguli, o încredere,
o pasivitate considerată utilă, constituie ceea ce se urmăreşte prin „înregimentare”. Ce se urmăreşte cu
precădere nu este o supunere rapidă, care angajează într-o mică măsură şi este foarte fragilă, ci o supunere
la care se ajunge succesiv. Individul îşi dă acordul iniţial, însă nu cunoaşte adevărata finalitate a procesului
de transformare în care se angajează. După cum remarcă şi John Lofland, angajamentul total faţă de o
grupare survine progresiv, iar noile mişcări religioase sunt conştiente de acest lucru. În cazul Bisericii
Unificării, după un week-end petrecut în stabilimentul izolat al grupării, dacă potenţialul adept este
„viabil”, i se propune să mai rămână o săptămână şi încă o perioadă după aceea, sfârşind această
succesiune de angajamente prin a deveni membri total dedicaţi Bisericii Unificării. Tehnica manipulării
angajamentului este simplă: manipulatorul cere din ce în ce mai mult, iar individul dă din ce în ce mai
mult, pentru a fi în acord cu acţiunea sa anterioară. Indivizilor care acceptă (primul act angajant) şi care
vin şi-i vizitează (al doilea act angajant) le propun să participe la un seminar de două zile. Cei care
participă (al treilea act angajant) la seminar sunt invitaţi să rămână şi la un alt seminar, de o săptămână (al
patrulea act angajant), apoi la un seminar de 21 de zile (al n-lea act angajant), pentru ca, în final, să li se
ceară să adere la grupare (scopul final al aceste succesiuni de angajamente). În fiecare dintre aceste stadii,
grupul creşte intensitatea mesajului. Totodată, aceste stadii au rolul de a-l supune progresiv pe potenţialul
convertit la presiunea de grup. Spunem că progresiv pentru că numărul potenţialilor disidenţi participanţi
la aceste workshop-uri se reduce treptat, astfel încât presiunea conformismului, după cum vom vedea mai
jos, devine din ce în ce mai mare. 
În capitolul dedicat angajamentului şi consecvenţei, Robert Cialdini exemplifică chiar cu
modul de recrutare folosit de Meditaţia Transcendentală. Participând personal la un seminar menit să
atragă noi membri, autorul a observat că, în ciuda faptului că argumentaţia celor doi „misionari” a fost
desfiinţată punct cu punct de către un participant din audienţă, fapt dezastruos pentru cei doi, la sfârşit o
mulţime de participanţi se îmbulzeau să depună cei 75$ pentru a se înscrie la cursurile de meditaţie. La
sfârşit, Robert Cialdini a reuşit să dialogheze cu trei tineri care s-au înscris la cursuri în acea seară şi a
constatat că, deşi înţeleseseră foarte bine contraargumentaţia şi şubrezimea argumentelor celor doi lectori,
au ales să participe la seminarii. Autorul pune acest fapt pe seama consecvenţei: cei trei veniseră la
întâlnire pentru a-şi rezolva problemele. Dacă ar fi urmat glasul raţiunii, ar fi părăsit sala imediat. Însă au
ales să renunţe la raţiune pentru confortul consecvenţei negândite. După cum subliniază autorul, „Dacă,
aşa cum pare, consecvenţa automată funcţionează ca un adăpost împotriva gândirii, n-ar trebui să fie
surprinzător că o astfel de consecvenţă poate fi exploatată de către aceia care ar prefera ca noi să nu ne
gândim prea mult la solicitările lor.” 

7 
Totuşi nu toţi cei care se convertesc rămân, ci doar unii manifestă un angajament foarte
puternic. Cei care se angajează total a) au credinţe religioase mai intense decât ceilalţi; b) au credinţe şi
valori iniţiale mai compatibile cu cele ale grupării decât ceilalţi; c) este mult mai probabil ca aceştia să
găsească suport social mai mare şi acceptare în mediul grupării decât cei mai puţin angajaţi; d) au credinţe
şi valori mai persistente şi acţionează în concordanţă cu aceste valori. 

6.2.3. Capcana ascunsă şi cheltuiala inutilă. Sacrificiul şi investiţia

Pentru că oamenii au tendinţa de a adera la ceea ce le par a fi propriile lor hotărâri şi de a se comporta în
conformitate cu ele, aceştia rămân ataşaţi de acestea chiar dacă sunt foarte clar puse sub semnul întrebării
de către fapte. În consecinţă, se pot înregistra două fenomene, cel al cheltuielii inutile sau cel al capcanei
ascunse. Cheltuiala inutilă este „fenomenul care apare de fiecare dată când un individ rămâne la o strategie
sau o linie de conduită în care a investit în prealabil (bani, timp, energie) în detrimentul altor strategii sau
linii de conduită mai avantajoase. Capcana ascunsă se referă la situaţia în care individul a decis să se
angajeze într-un proces de cheltuire a resurselor (bani, timp, energie) pentru a atinge un scop propus, însă
indiferent dacă individul este sau nu conştient, atingerea scopului nu este certă. În atare context, situaţia se
prezintă (sau îi este prezentată) astfel încât i se creează impresia că fiecare cost îl apropie şi mai mult de
scop, dar fără a ajunge vreodată, în mod real, la acesta. Această situaţie intervine numai dacă individul nu
hotărăşte în mod activ întâmpinarea lui şi nu şi-a fixat încă de la pornire o limită a investiţiilor sale. 
Putem asocia capcana ascunsă şi cheltuiala inutilă cu componentele angajamentului
cognitiv în vederea păstrării membrilor, respectiv sacrificiul şi investiţia, identificate de Rosabeth Moss
Kanter. Ceea ce îi atrage pe tineri în grupările extremiste sau în cele mai „paşnice” nu este neapărat doctrina, ci stilul de viaţă pe care acestea îl
propun: o anumită vestimentaţie, semne şi simboluri, coafuri, muzică, activităţi sociale, modul de a vorbi,
mesajul politic, ritualurile. Însă angajamentul puternic într-o grupare presupune mai mult decât o adaptare
a aspectelor exterioare, a unei noi retorici sau a unui stil de viaţă. Reprezintă o investiţie din partea
novicelui către cauza sau valorile mişcării respective, prin care acesta să-i demonstreze liderului că a
acceptat şi interiorizat valorile, credinţele şi modul de viaţă al grupării şi că este pregătit să sacrifice ceva
în schimbul lor. Aceste sacrificii presupun o adaptare radicală sau o modificare a sistemului cognitiv şi
motivaţional al proaspătului membru. Un astfel de sacrificiu trebuie să fie semnificativ, trebuie sacrificat
ceva foarte important în viaţa novicelui, de la ataşamentul şi relaţiile cu familia sau propriul cod moral şi
viziunea asupra lumii, la posesiunile personale, codurile morale şi modul de viaţă. Dovada poate fi oferită
şi prin auto- stigmatizarea proprie, proaspătul adept renunţând la imaginea de până atunci şi afişându-se
public cu noua imagine a grupului, adesea perceput într-o manieră negativă de societate. 
Cu alte cuvinte, sacrificiul este preţul plătit pentru a dobândi statutul de membru. Apelând
la teoriile consistenţei cognitive, cu cât „costă” mai mult să faci ceva, cu atât mai valoros va fi considerat
acel ceva. Sacrificând ceva propriu în schimbul său, statutul de membru devine oarecum „sacru”, mai
valoros şi mai semnificativ decât este, poate, în realitate. Iar odată ce indivizii sunt de acord să plătească
acest preţ, şi motivaţia lor de a rămâne în mişcarea respectivă creşte, iar renunţarea nu se mai face atât de
uşor. 
Referitor la sacrificiile pe care statutul de membru al unei noi mişcări religioase le
presupune, ne întrebăm cum pot supravieţui şi avea succes grupări precum ISKCON, Moon ş.a., din
moment ce impun adepţilor numeroase renunţări. Paradoxal însă, se pare că acele grupări religioase care
pretind sacrificii – în termeni de timp, energie, bani – din partea adepţilor lor înregistrează un succes mai
mare decât cele liberale. Aceste sacrificii întăresc respectiva grupare în cel puţin trei direcţii: cresc
angajamentul membrilor, cresc rata de participare, sporesc beneficiile nete ale statutului 
8 
de membru şi întăresc solidaritatea dintre aceştia. Aici survine un paradox: „Spre exemplu, să avem în
vedere o persoană tânără care a acceptat să petreacă un week-end cu un grup de prieteni aparent primitori
şi iubitori observă că timpul trece iar aceasta nu reuşeşte să impresioneze grupul decât dacă devine şi mai
entuziastă în privinţa acestuia. Dacă grupul este suficient de atractiv, simţul comun ne-ar sugera că este
necesară doar puţină influenţă pentru a câştiga persoana respectivă. Iar pe măsură ce potenţialul convertit
se simte liber să rămână alături de grup, cu atât mai probabil va fi să dezvolte un angajament puternic faţă
de ţelurile grupului. Astfel, relativa neacceptare de către mişcarea religioasă a unui individ nu face decât
să-l determine să încerce din ce în ce mai mult să obţină acceptarea. În mod ironic, cu cât membrii unei
grupări tratează mai rău o persoană, cu atât mai mari sunt şansele să o câştige pe termen lung.” În acest
context, cu cât mai multe sacrificii (abstinenţă şi austeritate) va cere liderul şi va impune grupul, cu atât
mai greu o persoană va renunţa la statutul de membru, iar posibilitatea unor suferinţe, persecuţii şi chiar
martirajul reprezintă nişte rele contrabalansate de marile lor speranţe şi de siguranţa cu care le aşteaptă.
Astfel se explică privaţiunile îndurate de numeroşi membri ai unor mişcări precum Templul Popoarelor,
Heaven’s Gate, ISKON etc. 
Sacrificiul este un indicator al limitei până la care individul este dispus să meargă pentru a
aparţine grupului. Prescripţiile organizaţiei privind abstinenţa şi austeritate susţin sacrificiul. Abţinerea de
la fumat, alcool, carne etc., abţinerea de la anumite plăceri (dans, lectură), celibatul sau abstinenţa sexuală,
viaţa austeră în stabilimente ale grupării etc. sunt forme de sacrificiu pe care cel care doreşte să fie
membru al grupării şi le asumă. 
Investiţia este procesul prin care individul atribuie o miză prezenţei sale în respectiva
grupare, însă, pentru a o câştiga propriu-zis, trebuie să rămână şi să persevereze. Pentru a-şi păstra
membrii, noile mişcări religioase trebuie să-i inducă fiecărui participant în parte convingerea că
participarea sa (rămânerea în grupare) este profitabilă atunci când este evaluată cognitiv în termeni de
costuri şi beneficii. Pentru a face aceasta, sistemul este organizat în aşa fel încât să fie evaluat ca rentabil,
profitabil: individul care se angajează cognitiv trebuie să fie convins că este profitabilă pentru el poziţia pe
care o ocupă în sistem. Rămânerea trebuie asociată cu un „profit”, iar părăsirea mişcării cu un „cost”. În
acest context, investiţia implică legarea resurselor prezente şi potenţiale ale persoanei de organizaţie, în
speranţa că pe viitor va avea de câştigat. Adeptul îşi dedică „profitul”, fie el prezent sau viitor,
organizaţiei, astfel încât părăsirea acesteia după o vreme se dovedeşte foarte scumpă. Această investiţie
poate fi economică, implicând resurse tangibile – donaţii financiare, donarea proprietăţilor, a tuturor
veniturilor etc., precum şi resurse intangibile, precum timpul şi energia proprii. După cum afirmă autoarea
la care facem referire, „Dacă o organizaţie doreşte un grup de membri dedicaţi (angajaţi) ar trebui să le
ceară să-şi dedice sistemului timpul şi energia, să-şi încredinţeze profiturile prezente şi potenţiale şi,
datorită acestei angajări, să aştepte un câştig numai din partea sistemului.” În mai toate grupările, aceste
investiţii sunt ireversibile, această ireversibilitate fiind dată de lipsa oricăror înregistrări contabile privind
donaţiile, de o politică de ne-returnare a donaţiilor către membrii care se retrag etc. 

6.2.4. Caracterul angajant al ritualurilor de iniţiere 

Noile mişcări religioase sunt în general religii ale experienţei şi mai puţin ale doctrinei,
tensiunea dintre acestea două înclinând de cele mai multe ori balanţa în favoarea experienţelor.
Experienţa, concretizată în ritual particular sau colectiv, constituie punctul forte ale acestor grupări,
conferindu-le atractivitate pentru tineri aflaţi în căutarea de noi experienţe, dar şi persistenţă în timp.
Ritualul ocupă un rol crucial în iconomia fiecărei grupări din mai multe raţiuni: oferă o formă de
cunoaştere diferită, dar la fel de importantă precum cea cognitivă, făcându-l capabil pe potenţialul sau pe
cel recent convertit să înceapă să înţeleagă şi să concretizeze noul mod de viaţă; ritualul îi ajută pe 
9 
cei recrutaţi, dar şi pe cei proaspăt convertiţi să înveţe cum să acţioneze în anumite împrejurări şi
semnificaţia acţiunilor lor; ritualul consolidează, prin cântare, recitare şi gesturi săvârşite la unison,
unitatea comunităţii şi sentimentul apartenenţei şi al solidarităţii; ritualul este o formă de a comunica
doctrina şi celor din afară; ritualul oferă o validare experienţială doctrinei propovăduite (spre exemplu,
adepţii Misiunea Luminii Divine puteau vedea „lumina divină” participând la ritual şi apăsând cu degetul
partea de sus a globului ocular, exercitând presiune asupra nervului optic), oferind sentimentul de
participare la ceva supraomenesc, divin, cosmic; ritualurile – mai ales cele solicitante – induc ideea
sacrificiului şi valorizează apartenenţa la grupul respectiv. Considerat per ansamblu, ritualul este cel care
asigură grupărilor religioase o supravieţuire în timp mult mai mare decât cea a grupărilor seculare, astfel
încât constituie un aspect care nu trebuie negrijat în analiza noilor mişcări religioase. 
Putem identifica patru tipuri de ritualuri: ritualurile religioase orientale (meditaţia şi yoga,
practicate în comun sau în particular), ritualurile religioase occidentale (rugăciunea sau cântarea în grup,
accentuând apartenenţa şi integrarea individului în grup), ritualurile orgiastice, precum consumul de
droguri, în care senzaţiile fizice ocupă un loc central, şi cele psihoterapeutice, prin care se urmăreşte
dezvoltarea psihologică. Grupările din sfera Zen-ului sau Yogăi nu-şi propun ca, prin ritual (i.e. tehnica de
meditaţie), să-l angajeze pe practicant într-un grup, ci să-l facă să asimileze treptat filosofia şi modul de
viaţă al grupării respective. În cazul grupărilor yoghinice, de pildă, deconstrucţia categoriilor vieţii de zi
cu zi se obţine prin meditaţie, modificându-se sau eliminându-se astfel modurile obişnuite de percepţie a
sinelui şi a lumii. Prin aceasta, procesul meditaţiei dezasamblează elementele fundamentale ale
personalităţii şi le aranjează într-un om nou şi într-un nou mod de a percepe realitatea. Un caracter similar
îl au şi cele psihoterapeutice. Spre deosebire de acestea, ritualurile religioase specifice noilor mişcări
religioase de origine creştină şi ritualurile de natură orgiastică accentuează tocmai dimensiunea
comunitară a mişcării respective şi integrarea în efervescenţa grupului ca şi condiţie a accederii la
mântuire. 
Din perspectivă antropologică, ritualurile sunt de două tipuri: deconstructive şi
reconstructive. Cele dintâi, de cele mai multe ori degradante, au rolul de sparge vechile tabuuri şi de a
distruge vechea personalitate sau vechile moduri de comportament pentru a-l face pe individ mult mai
maleabil şi expus în a primi noua credinţă. Ritualurile de iniţiere sunt prin excelenţă ritualuri
deconstructive. Deşi pot părea inumane, s-a constat că severitatea iniţierii într-un grup creşte loialitatea şi
gradul de simpatie dintre membrii acestuia. Ritualurile reconstructive sunt cele care construiesc, afirmă,
aduc vindecare sau sporire în credinţă. Cântatul, dansul, citirile în comun sunt menite să creeze şi să
consolideze solidaritatea grupului. Cel care participă la aceste ritualuri sau la activităţile comune ale
grupului devine parte a unei comunităţi mai mari, având sentimentul legăturii cu ceilalţi. Michael Argyle
menţionează tot două tipuri de ritualuri, însă privindu-le dintr-o altă perspectivă: ritualurile de confirmare,
precum tabuurile şi ceremoniile care confirmă ordinea socială, şi ritualurile de transformare, prin care
înţelege ritualurile de trecere sau de iniţiere. Mai jos ne vom opri în special asupra ritualurilor
deconstructive sau de transformare, prin care neofitul devine membru „cu acte în regulă” al mişcării
respective, accentuând caracterul manipulativ al acestora. 

Ritualurile de iniţiere şi adoptarea oficială a unei noi identităţi

Ritualurile de iniţiere sunt menite să creeze şi să susţină loialitatea faţă de grupare. Urmând unei perioade
de interacţiune intensă, angajamentul reprezintă punctul de sprijin al întregului proces de convertire.
Acesta presupune luarea deciziei de a se converti, însoţită în majoritatea cazurilor de anunţarea sa publică
şi participarea la ritualuri specifice care să o „consfinţească” şi care să ateste transformarea prin care a
trecut persoana respectivă. Din punctul de vedere al individului, marchează mărturisirea publică a
încheierii procesului de „tatonare” şi intrarea în „fortăreaţa sacră” a celor aleşi. 
10 
În anumite noi mişcări religioase, atunci când neofiţii sunt consideraţi pregătiţi – liderul sau
grupul evaluează că au asimilat într-o măsură mulţumitoare doctrina şi normele grupului – sunt supuşi
ritualurilor de iniţiere. Aici se impune o scurtă discuţie în privinţa momentul când survine oficializarea
convertirii prin ritualul de iniţiere. Acele grupări care au practici specifice, precum yoga, meditaţie,
auditing, îi iniţiază sumar pe proaspeţii recruţi în folosirea acestor tehnici de la primele întâlniri, iar cele
care pun accentul pe doctrină îl familiarizează cu principiile generale ale acesteia. Însă alte grupări – mai
ales cele de trezire – preferă ca, mai întâi, prin provocarea unei experienţe emoţionale intense, să obţină
angajamentul subiectului, după care urmează familiarizarea sa cu doctrina. Acestea sunt în general
convertirile publice, „smulse” în cadrul unor adunări impresionante de oameni şi sub presiunea unei
efuziuni generale de trezire la „viaţa cea adevărată”. Accentul se pune pe mărturisirea propriilor păcate şi
slăbiciuni, urmată de „şansa unică” de a nimici păcatele şi de a deveni demn de a fi mântuit. Evanghelistul
charismatic nu oferă timp audienţei să-i răspundă, ci cheamă în faţă anumiţi participanţi la întâlnire pentru
a obţine de la ei un angajament ferm. În acest moment, i se cere proaspătului adept să se comporte în
concordanţă cu noile sale credinţe. În urma acestui angajament public, cel mai frecvent modul de viaţă al
respectivului chiar se schimbă. Uneori, din motive de credibilitate, sunt puse la cale vindecări
miraculoase; iar dacă cei bolnavi s-au vindecat, atunci există speranţă pentru toţi. Însă această speranţă se
poate concretiza numai în urma unei dedicări totale sau a unei acceptări a liderului ca mântuitor personal.
Iată cum descrie Lowell Streiker o astfel de experienţă într-un grup revivalist: „Victima este confruntată
direct cu propriile păcate. Spaţiul său fizic şi psihic este invadat de străini încrezători. Resimte un
disconfort şi un dezechilibru. Devine anxios. Grupul îi spune că aceste sentimente sunt cauzate de starea
de păcătoşenie. Este copleşit de vină şi tristeţe. Realizează că viaţa sa nu este aşa cum ar trebui să fie. Îşi
mărturiseşte cu nerăbdare păcatele [...]. Ghidat de grup, se roagă ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească
ca pe un fiu al Său. Este îndemnat «Cere-I lui Iisus să vină în inima ta.» O face, iar tulburarea interioară se
potoleşte. Recrutul resimte o stare de eliberare şi uşurare. Îmbrăţişările şi felicitările grupului îi spun că
aparţine [grupului], că are o identitate, că este acceptat.” În opinia aceluiaşi autor, de fapt grupul creează
artificial o tensiune interioară, iar eliberarea de această tensiune, tot prin mijloacele oferite de grup, este
evaluată de novice ca o experienţă spirituală autentică. 
Învăţarea are loc în mod indirect şi tacit, pe măsură ce individul devine membru al unei
comunităţi. Acest lucru este evident mai ales în cazul grupărilor extremiste, bine delimitate şi
individualizate, unde a deveni membru presupune un proces de iniţiere în care fiecare pas către statutul de
iniţiat este câştigat prin sacrificiu, prin anumite fapte sau ritualuri. Acesta îşi însuşeşte treptat
„mentalitatea” de membru şi standardele de comportament ale grupului. Părăsirea acestor grupări devine
dificilă datorită faptelor săvârşite pentru a obţine statutul de membru şi a ameninţării că acestea vor fi
făcute publice.Afirmam mai sus că gradul de angajament este determinat de patru factori: caracterul public
al actului, importanţa actului pentru individ, irevocabilitatea sau costurile crescute ale revenirii asupra
actului şi contextul de libertate în care este săvârşit actul. Manipularea ritualurilor de iniţiere în noile
mişcări religioase se face prin accentuarea acestor patru factori, astfel încât să se obţină maximum de
angajament din partea celui convertit. 

1. Caracterul public al actului

În urma unor experimente de laborator şi de teren, s-a constatat că angajamentul sau adoptarea publică
a unei credinţe are un efect de bumerang, în sensul că indivizii care se angajează public într-un
comportament care concordă cu convingerea lor, argumentele care-i contestă credinţa de fapt i-o
întăresc. „Imaginaţi-vă că un individ îşi afirmă în public o credinţă [religioasă] pe care a adoptat-o
superficial sau moderat. Imaginaţi-vă mai departe că dă piept cu contraargumentele prietenilor şi
cunoştinţelor. Ce se va întâmpla? Deşi ar putea pur şi simplu să renunţe la convingerea 
11 
sa, efectul de bumerang, dar şi argumentul anterior privind creşterea (enhancement) statutului, sugerează
că probabil îşi va mărturisi credinţa ceva mai puternic, atât prin cuvinte, cât şi prin fapte.” Autorii explică
ce se va întâmpla după aceasta. Din susţinerea publică a unei convingeri şi mai puternice rezultă două
consecinţe: în primul rând, îl determină pe adept să accepte convingeri religioase şi mai profunde, pe care
până nu de mult le calificase drept fanatice sau bizare; în al doilea rând, adoptarea unor convingeri
extreme îl va predispune şi mai mult la confruntări cu cei care îi contestă validitatea convingerilor şi la
mărturisiri publice ale convingerilor sale religioase, iar aceste confruntări, la rândul lor, îl vor împinge şi
mai mult spre convingeri, mărturisiri şi acte şi mai radicale. În acest sens se creează un cerc vicios care îl
angajează progresiv într-o credinţă şi mai extremă. 
După principiul „Verba volant, scripta manent”, numeroase noi mişcări religioase impun ca
adeziunea să fie concretizată şi printr-un act scris. Ulterior, adeptul va trebui ca, periodic, să menţioneze în
scris beneficiile de care s-a bucurat în cadrul grupării respective, să-şi reafirme convingerile religioase,
loialitatea şi încrederea în organizaţie. După cum menţionează Robert Cialdini, declaraţiile scrise au o
putere de angajare mult superioară celor verbale, oamenii având tendinţa de a acţiona conform celor scrise
pe hârtie. În unele grupări – mai ales în cele din sfera dezvoltării potenţialului uman –, înainte de a
participa la sesiunile „terapeutice”, doritorilor li se cere să semneze un document prin care exonerează
gruparea respectivă de orice responsabilitate pentru consecinţele nedorite care ar putea apărea. Thomas
Lardeur citează un astfel de document destinat participanţilor la Forum (un stagiu din cadrul Landmark
International): „Sunt de acord cu faptul că Landmark Education este singurul responsabil de prezentarea
metodică a Forumului şi că eu sunt responsabil de propria mea participare la Forum, precum şi de propria
mea sănătate fizică şi mintală. [...] Îmi asum şi iau asupra mea, de bună voie şi în deplină cunoştinţă de
cauză, în numele meu, al moştenitorilor mei, al membrilor familiei mele, al executorilor mei testamentari
şi administratori toate riscurile daunelor psihice sau tulburărilor emoţionale care s-ar putea produce în
timpul sau după Forum şi accept, aici de faţă, să exonerez Landmark Education, pe angajaţii şi agenţii săi
de toată responsabilitatea privind ce s-ar putea întâmpla în urma participării mele la Forum.” 

2. Importanţa actului pentru individ

În numeroase noi mişcări religioase, ritualurile iniţiatice au un caracter violent, prin intermediul
căruia vechiul sine, perceput ca pasiv şi inferior este transformat într-unul superior şi activ. De multe
ori aceste ritualuri violente se săvârşesc fără consimţământul adepţilor, în absenţa celor apropiaţi.
Scopul lor este de a-l socializa pe subiect în noul grup pentru că este acceptat deplin numai dacă a
trecut printr-un astfel de ritual. Pentru că aceste grupări sunt asociale şi desocializante, ritualul iniţiatic
îl separă pe neofit de societate. Dacă în societăţile tradiţionale ritualurile iniţiatice aveau rolul de a-l
integra pe individ, în noile mişcări religioase cu caracter totalitar acestea îl rup de societate. 
Cu siguranţă, există aspecte pe care nu le apreciem la un grup din care dorim să facem
parte. După cum subliniază Aronson şi Mills,: „indiferent de cât de atractiv este un grup pentru o
persoană, rar [opinia acesteia faţă de grup] este complet pozitivă; spre exemplu, sunt unele aspecte ale
grupului pe care individul nu le agreează. Dacă a trecut printr-o iniţiere dificilă pentru a fi primit de grup,
percepţia că a trecut printr-o experienţă neplăcută pentru a fi membru disonează cu aceea că există lucruri
care nu îi plac la grupul respectiv.” În consecinţă, pentru a reduce această disonanţă, individul se va auto-
convinge că grupul are multe caracteristici pozitive care să justifice efortul depus pentru a deveni membru.
În acest mod se poate explica rolul ceremoniilor de iniţiere, uneori foarte dure, în diferite grupuri. Atât
membrii mai vechi, cât şi nou-veniţii, vor preţui mult mai mult apartenenţa la grup. 

12 
Potrivit regulii disonanţei cognitive, cu cât este mai mare preţul plătit pentru a intra în grup,
cu atât este mai preţuit statutul de membru. De asemenea, putem considera că, cu cât schimbarea propusă
este mai radicală, cu atât şi ritualurile de iniţiere vor fi mai drastice. 
Tocmai la aceste ritualuri fac referire partizanii teoriei spălării creierului când susţin că
adepţii noilor mişcări religioase devin supuşi fără discernământ celor mai oribile practici. 

3. Costurile crescute ale revenirii asupra actului

În opinia Virginiei Hine, ritualul de convertire este evenimentul care îl rupe deplin şi fără cale de
întoarcere pe cel convertit de viaţa anterioară (bridge-burning event), acest ritual având trei funcţii. În
primul rând, cel convertit atestă, prin participarea la ritual procesul de transformare prin care a trecut,
proclamarea publică a repudierii vechiului mod de viaţă şi a acceptării celui nou, consolidând procesul
de convertire. În al doilea rând, le reaminteşte participanţilor care au trecut prin acelaşi ritual în trecut
de propriul angajament şi îi ajută să reexperimenteze propria lor transformare. În fine, prin faptul că
 acest ritual este văzut de către cei din afară ca absurd şi iraţional, ajută la definirea unor limite între cel
convertit şi lumea din afară. 
În grupările religioase extremiste, aceste dovezi pe care trebuie să le ofere proaspătul adept
intră în conflict cu morala publică sau cu propriile sale valori şi coduri morale anterioare, ele mergând de
la consumul de droguri până la săvârşirea de acte criminale. Atunci când acest comportament se repetă,
sistemul cognitiv, cel motivaţional şi sensibilitatea respectivului se adaptează la ele, astfel încât
întoarcerea la normalitate devine foarte dificilă. În anumite grupări (ex. Satanismul), pentru a câştiga
statutul de membru, pentru a te bucura de încrederea celorlalţi şi pentru a avea acces la secretele grupului
şi la ritualuri, este necesară comiterea unor fapte reprobabile şi ireversibile, cum ar fi crima. În acest mod,
gruparea previne apostaziile ulterioare şi trădarea secretelor sale. 

4. Contextul de libertate în care este săvârşit actul

Charles A. Kiesler consideră că în momentul în care un „recrut” se angajează într-un act disonant
(afirmă convertirea), nu neapărat adoptă şi valorile şi credinţele grupului. În consecinţă, persoana
respectivă trebuie să-şi schimbe atitudinile care produc această inconsistenţă. De aceea, va lua
hotărârea de a se alătura grupului. Potrivit teoriei angajamentului, dacă decizia de a se alătura grupului
este percepută ca o decizie proprie, liberă, impactul acesteia va fi cu atât mai puternic, declanşându-se
„supunerea liber consimţită”. 

* * * 

Trebuie să avem în vedere că în grupările piramidale, care presupun o ierarhie, pe fiecare

treaptă superioară se accede printr-un ritual de iniţiere. Fiecare treaptă înseamnă revelarea unui nou secret,
asumarea unui nou statut, un alt nivel de acces la lider şi o nouă identitate în grup, astfel încât parcurgerea
unui ritual de iniţiere care să consfinţească toate aceste schimbări este esenţială. Din acest motiv, putem
extinde caracterul angajant al ritualurilor de iniţiere nu doar la iniţierea propriu-zisă sau la „prima”
iniţiere, ci la întregul proces, astfel încât putem considera iniţiere continuă şi ca pe un mod de a păstra
membrii, nu doar de a căştiga noi adepţi. 

13 
6.3. Influenţa şi presiunea grupului
După cum remarcă Paul Johnson, perspectiva alegerii raţionale ca explicare a convertirii nu este
suficientă. Acesteia îi trebuie asociată şi cea a comunităţii sau, mai exact, relaţiile şi identificarea pe care
fiecare persoană le dezvoltă cu ceilalţi membri ai grupului religios respectiv. Din exterior privind,
comunitatea oferă o imagine idilică a grupării, iar din interior, un sentiment al apartenenţei. Ceea ce este
mai puţin evident e că un astfel de grup este fundamentat pe conformism şi supunere, iar membrii împart
cel puţin o convingere comună: acceptă să-şi conducă vieţile după regulile impuse de lider. A fi membru
înseamnă a juca după regulile grupului. Pentru multe persoane, identitatea de grup poate fi atât de
 puternică, încât să sufere o schimbare dramatică a convingerilor şi a modului său de viaţă anterior. Trebuie
să observăm că, în majoritatea cazurilor, această nouă viziune despre lume nu este un proces brusc, ci o
trecere fluidă, graduală. Deşi Catherine Wessinger consideră că raţiunea şi voia liberă a adepţilor sunt
cruciale în determinarea controlului asupra lor, totuşi, în multe cazuri, persoana poate nici să nu fie
conştientă că păşeşte într-o nouă lume şi într-o nouă perspectivă asupra lumii şi asupra sa. Deşi un proces
lent, acesta nu este absolut deloc lipsit de impact. Janja Lilich numeşte acest proces „angajament
charismatic”, cel puţin din punct de vedere psihologic oamenii fiind vrăjiţi şi prinşi în capcană. Aici are
loc fuziunea între idealul de libertate (promis de lider) şi condiţia de renunţare (prescrisă de normele şi
regulile grupului). În acest moment, persoana devine cu adevărat credincioasă, aflându-se în serviciul unui
lider sau unei ideologii. 
Dacă privim grupul ca pe un sistem puternic integrat – aici referindu-ne în special la acele
comunităţi închise – putem afirma că transformarea membrilor este principala sa activitate şi misiune. Este
funcţia care permite sistemului să-şi continue existenţa. Procesul de transformare pe care individul îl
experimentează nu îi conferă acestuia doar un scop şi un sentiment al apartenenţei, ci şi un nou eu. Trebuie
să subliniem că un astfel de grup religios este diferit de toate celelalte grupuri în care individul este
implicat cotidian (al vecinilor, la locul de muncă etc.) tocmai prin faptul că urmăreşte restructurarea
profundă a sistemului. Transformarea se realizează, după cum vom vedea mai jos, printr-un amestec de
stimulări emoţionale, ritualuri, instrucţie, autoevaluare periodică, confesiune, respingere, într-un context
care combină cu abilitate stresul cu armonia. Individul se dedică tot mai mult, iarăşi şi iarăşi, crescând
devoţiunea şi scăzând autonomia şi sentimentul de sine. Identităţile de dinainte de convertire trec în plan
secund, sunt umbrite, iar persoana devotată creşte şi devine din ce în ce mai puternică. Este ceva diferit de
schizofrenie sau de multipla personalitate. Mai curând individul adoptă o nouă identitate, construită în
spiritul credinţelor şi practicilor mişcării. Dacă înţelegem prin autonomia unei persoane capacitatea
acesteia de a se auto-conduce şi de a fi iniţiatoare a propriilor acţiuni, acest proces poate fi evaluat ca o
suprimare a autonomiei. Va gândi şi va acţiona în maniera în care doreşte grupul să o facă.
Comportamentul şi libera alegere sunt impietate de creşterea şi dezvoltarea mecanismelor interne care
îndeamnă persoana să acţioneze (în gânduri, atitudini şi acţiuni) în consens cu viziunea şi ţelurile
grupului. 
Pentru atingerea acestui obiectiv, noile mişcări religioase, ca şi grupuri puternic structurate,
dezvoltă mecanisme de manipulare specifice, asupra cărora dorim să insistăm în acest subcapitol. 

6.3.1. Bombardamentul afectiv 

ic decât acela de a fi plăcut, stimat, iubit!” 

La un nivel mai general vorbind, formarea de relaţii apropiate în timpul convertirii le oferă
celor convertiţi sentimentul că sunt acceptaţi, le permite să depăşească conflictele, creşte stima de sine 

14 
şi oferă o nouă perspectivă asupra vieţii. Relaţiile născute în cadrul grupării religioase pot funcţiona ca şi
compensatori pentru o relaţie familială sau socială defectuoasă, pot fi utile celor care se confruntă cu
probleme în viaţa de zi cu zi, dar oferă şi confirmare şi consolidare noii orientări religioase. „Per total,
relaţiile oferă un mediu de securitate care alimentează, susţine, încurajează şi întăreşte noua viaţă a celui
convertit.” 
 Întâlnirea cu liderul şi comunitatea sunt hotărâtoare pentru convertire. Este „întâlnirea
oamenilor potriviţi la timpul potrivit, în locul potrivit”. Cel recrutat întâlneşte oameni la fel ca el, pe care îi
consideră respectabili şi plăcuţi. Spre deosebire de ce auzise, aceştia nu par nici îndoctrinaţi, nici prea
insistenţi. Dimpotrivă, politicoşi şi deschişi. În grup întâlnesc umor şi căldură, nu sobrietate şi camaraderie
fanatică. 
După cum am văzut mai sus, oamenii îi preferă, în mod firesc, pe indivizii pe care îi plac şi
de care sunt plăcuţi. Dacă în contextul interacţiunii individuale dintre misionar şi potenţiala sa victimă am
văzut că efuziunile de simpatie au un rol determinant în succesul actului persuasiv sau mai curând
manipulativ al misionarului, în cazul contactului cu gruparea în ansamblul său literatura de specialitate
vorbeşte despre „bombardament afectiv” (engl. love bombing). Margaret Singer defineşte love bombing-
ul ca „efortul coordonat, în general la indicaţia liderului, care implică inundarea recruţilor sau noilor
membri de către adepţii mai vechi cu măguliri, seducţie verbală, atingeri afectuoase (fără caracter sexual)
şi multă atenţie pentru fiecare remarcă a acelora”. Love bombing-ul rămâne tot în sfera caracterului
seducător al recrutării, putând fi considerat o „seducţie sistematică”. Acesta este un truc foarte viclean,
responsabil de numeroase recrutări, oferind potenţialilor membri sentimentul că au găsit un grup de
oameni care îi iubesc, admiră şi cărora le pasă de ei. De fapt, la fel cum se întâmplă şi în cazul seducţiei
individuale ce caracterizează întâlnirea cu un misionar, bombardamentul afectiv are rolul de a deplasa
convertirea de la nivelul cognitiv la cel emoţional. Oricum, convertirea va fi posibilă tocmai datorită
acestor legături emoţionale cu cei care sunt deja membri. 
În general, dacă este prezent la evenimentele organizate de mişcare, potenţialul adept va fi
înconjurat de oameni cu o prezenţă agreabilă, care „vorbesc limba sa” şi care îl ascultă fără să-l judece, îl
încurajează să se mărturisească, abordează subiecte care îl pasionează şi manifestă un entuziasm,
elocvenţă şi o aşa credinţă în apărarea propriilor opinii încât îi găseşte fascinanţi. La început i se oferă în
mod spontan ajutorul, fără a accepta nimic în schimb. Apoi se simte în siguranţă şi, purtat de căldura
grupului, are impresia că este cu adevărat important, din moment ce întreaga atenţie este îndreptată spre el,
cum probabil în puţine momente din viaţă i s-a mai întâmplat. Acest bombardament afectiv urmăreşte să-l
ţină pe interlocutor, să-l facă să creadă că are imens de câştigat dacă va continua legătura cu mişcarea. 
Exemplele în acest caz pot fi numeroase. Ne vom opri doar la acela al Bisericii Unificării,
având în vedere că este cel mai cunoscut şi vehiculat în literatura de specialitate. În anii ’70, tehnica de
recrutare folosită preponderent de această grupare era invitarea tinerilor, de către misionari, în primă
instanţă la o cină împreună cu alţi tineri. Dacă respectivul răspundea afirmativ şi se prezenta la locaţia
precizată – în general o locuinţă închiriată de mai mulţi studenţi în apropierea campusului – pe tot
parcursul serii era supus unui bombardament afectiv. Aici întâlnea în jur de 50 de tineri prietenoşi şi plini
de solicitudine, care îi creau impresia unei adevărate familii. Totodată, i se atribuia un chaperon care
trebuia să-l însoţească permanent. Toţi ceilalţi tineri se prezentau pe parcurs şi discutau cu respectivul pe
diferite teme care îl interesau şi dădeau impresia că şi pe ei îi interesează aceleaşi subiecte cel puţin în
egală măsură. De fapt, toţi aceştia aveau misiunea de a învăţa tot ce puteau despre potenţialul recrut,
despre formaţia şi opiniile sale, faţă de care trebuiau să arate un maxim interes. Răspunsurile sale la
întrebări trebuiau notate ulterior, astfel încât toţi locuitorii casei respective să ştie cum să-l abordeze pe
viitor. Totodată era supus unei efuziuni de complimente. Toate acestea îi dau senzaţia celui recrutat că este
într-adevăr un om important. Pe acest fond de efuziuni de simpatie, 
15 
atenţie constantă, preţuire, exprimarea neîncetată a unor sentimente de căldură sufletească, fie în seara
respectivă, fie în zilele următoare este adresată victimei invitaţia de a participa pe parcursul unui week-
end la un workshop într-o locaţie rurală. Aici se păstrează aceeaşi atmosferă. Membrii grupării adresează
„spontan” diverse complimente persoanei vizate: „Ştii, eşti una din cele mai deschise persoane pe care le-
am întâlnit”, „Toţi vorbesc despre cât de mult te plac”, „Avem nevoie de oameni ca tine”. Atunci când
subiectul intervine într-o conversaţie, întregul grup izbucneşte în aplauze, indiferent de ceea ce zice. Un
fost adept declara în acest sens: „Oricând puneam o întrebare teologică, liderul grupului meu se arăta
foarte impresionat şi mulţumit, părea să fie de acord cu mine şi îmi furniza o mare doză de iubire [...]” sau
„Orice îmi doream – exceptând intimitate sau o deviere de la program – îmi era adus imediat şi cu mare
preocupare. Mi se zâmbea continuu, eram îmbrăţişat, bătut uşor pe umăr. M-au făcut să mă simt foarte
special şi dorit.” Dintre participanţii la primul workshop, de pildă, puţini înţeleg mare lucru despre
doctrina grupării, însă ceea ce înţeleg este că au întâlnit oameni fericiţi, prietenoşi, care i-au plăcut şi ar
dori din partea lor să rămână. Observăm că recruţii reacţionează la acest bombardament afectiv în
conformitate cu regula reciprocităţii. Se simt datori să răspundă cu aceeaşi solicitudine, să dea curs
solicitărilor venite din partea membrilor, să se facă plăcuţi de către aceştia. 
Tot în cadrul bombardamentului afectiv putem include şi imaginea de familie surogat pe
care şi-o creează multe din noile mişcări religioase. Asemenea mişcări funcţionează precum entităţile
matriciale: gruparea este mama, iar tatăl este liderul sau gurul, iar adeptul este copilul, substituind astfel
cadrul familial. Mai ales cele cu un caracter comunitar accentuează caracterul familial, frăţietatea
membrilor, dragostea etc. Adepţii Bisericii Unificării, de pildă, îi consideră pe Sun Myung Moon şi soţia
sa drept noii părinţi. Copiii Domnului şi-au schimbat numele în Familia, David Berg este numit Părintele
sau Tata David, Elizabeth Claire Prophet se referă la sine ca la „mama”. Totodată apelativele folosite în
cadrul comunităţilor vin să întărească această percepţie: frate, soră, părinte. 
Consecinţele acestei imagini sunt multiple. În primul rând, novicii găsesc în grup un mediu
familial care poate le-a lipsit, iar dacă nu, atunci acesta se poate substitui cu uşurinţă familiei sale atunci
când i se va cere să o părăsească. În al doilea rând, resimt atmosfera de iubire din sânul unei familii şi
purtarea de grijă a unor părinţi „universali”. În al treilea rând, ca o consecinţă negativă, aceştia sunt ţinuţi
într-un stadiu de infantilism, fiind consideraţi şi considerându-se – sau învăţând să se considere – pe ei
înşişi copii care au nevoie de ghidarea părinţilor spirituali. Redevine un mic copil în braţele noilor părinţi
care se strâng în jurul său, pretinzând că îl iubesc şi au puterea de a-l ghida în viaţă. O analiză interesantă
din acest punct de vedere o realizează Robert Cartwright şi Stephen Kent. Aceştia consideră că noile
mişcări religioase care se prezintă ca familii surogat manifestă şi disfuncţionalităţile prezente în unele
familii. Relaţiile intense, interacţiunile directe, izolarea socială, dependenţa faţă de un lider autoritar,
specifice acestui mediu pseudofamilial, favorizează abuzurile fizice, emoţionale, psihologice şi economice
asupra membrilor. 
Această atmosferă familială nu se pierde – cel puţin din punctul de vedere al adeptului –
indiferent de insatisfacţiile sau presiunile la care va fi supus ulterior. Într-un sondaj realizat în interiorul
unei grupări oculte, Frederick Lynch constată că 47% dintre membri percepeau grupul ca pe o familie sau
ca pe un cămin, în timp ce 22%, deşi mai rezervaţi, au afirmat că le erau pe plac coreligionarii lor.
Totodată, majoritatea nu mai făcea parte şi din alte grupuri sociale, mişcarea respectivă fiind singura
manifestare a vieţii lor sociale. Un alt motiv este dezideratul dezvoltării personale, 60% declarând că
rămân din acest motiv, iar 44% că au obţinut, prin participarea la grupare, o imagine de sine mai bună.
Sentimentul de mister creat în jurul grupării, curiozitatea şi entuziasmul care emană din activitatea
bisericii, 28% declarând că din acest motiv rămân în grup. În fine, un rol foarte important îl are şi ritualul
şi încărcătura sa simbolică, aspecte despre care vom vorbi mai jos. 

16 
 Este interesant faptul că nu toate grupările recurg la acest bombardament afectiv. În
cercetarea realizată de Gini Graham Scott în cazul unui sabat (ordin) neopăgân, atitudinea membrilor faţă
de noii veniţi este chiar opusă love bombing-ului. Noii recruţi sunt trataţi cu indiferenţă şi răceală, deşi
sunt acceptaţi să participe la ritualuri. Această atitudine este indusă, afirmă autorul, pe de o parte de
suspiciune, având în vedere atitudinea ostilă a societăţii faţă de astfel de grupări, iar pe de altă parte de
faptul că respectivul este un out-sider pentru cei care sunt deja membri, mai importante fiind relaţiile cu
ceilalţi adepţi decât cu un nou venit, chiar dacă acesta a fost introdus de către unul dintre ei. Dacă
respectivul persistă şi se arată real interesat, dovedind faptul că merită, în cele din urmă va primi atenţie şi
va intra, progresiv, în cercul adepţilor. Această aparentă respingere are şi rolul de a conduce la o creştere a
angajamentului şi ulterior la valorizarea apartenenţei la grupare. Tot la fel în cazul mişcării Heaven’s
Gate, unde interacţiunea membrilor cu cei proaspăt recrutaţi nu doar că nu era încurajată, dar era chiar
limitată, astfel încât să fie descurajată stabilirea de legături afective între membrii grupării şi recruţi înainte
ca aceştia din urmă să-şi manifeste adeziunea totală. Şi participarea la întâlnirile grupului era dificilă,
acestea ţinându-se la mari distanţe de oraşe, astfel încât să-i pună la încercare angajamentul celui proaspăt
recrutat. 
O altă tehnică ce poate fi inclusă tot în cadrul bombardamentului afectiv este apelarea la o
aparentă scoatere din anonimat a potenţialului adept, profitându-se de dorinţa fiecăruia de a se simţi
cineva, de a se şti important şi de a conta în lumea aceasta. Iată descrisă o astfel de experienţă în cadrul
Ordinului Templului Solar: „Thierry, îmi spune el, tu nu te-ai încarnat în zadar pe pământul acesta. Vei fi
chemat în foarte scurt timp la o mare activitate spirituală şi curând te vei afla în faţa unor fiinţe
importante. Ştiu, am fost prevenit. La viitoarele noastre întâlniri te-aş ruga să vii lângă mine în spatele
acestei mese. Va trebui să continui conferinţa acolo unde o voi întrerupe eu. Nu te teme, stăpânii invizibili
te vor ajuta [...] Revenim aici săptămâna următoare, dar de data aceasta într-o asemenea stare emoţională
că nu schimbăm o vorbă în maşină. În ce mă priveşte, nu m-am gândit decât la asta toată săptămâna, iar
ideea de a fi în fine recunoscut, de a-mi împlini destinul a făcut să-mi pară uşoară munca.” O altă strategie
de recrutare se bazează pe dorinţa individului de a fi ascultat, de a-şi împărtăşi experienţele de viaţă – mai
ales cele neplăcute –, de a plânge pe umărul cuiva, de a stârni compasiune şi solidaritate. Landmark profită
din belşug de această situaţie. Această grupare racolează adepţi propunând un parcurs ce debutează cu
stagiul numit Forum, care durează patru zile şi reuneşte la întâlniri între 50 şi 250 de persoane. În cadrul
acestora, animatorul expune o idee şi solicită părerea participanţilor cu privire la aceasta. Pornind de la
ideea expusă, fiecare participant este invitat să ia cuvântul şi să-şi povestească audienţei viaţa sa. „Unele
persoane mărturisesc lucruri pe care n-ar îndrăzni să le povestească cuiva. Altele evocă fără pudoare
probleme sexuale. În sfârşit, altele vorbesc despre raporturile conflictuale pe care le-au avut cu părinţii lor.
Poveştile se succed unele după altele, mereu subliniate de aplauze.” 
În general, gruparea se oferă să-i permită accesul gratuit la unele cursuri sau un week-end
plătit de aceasta într-un stabiliment al ei. Totodată poate primi materiale gratuit, diverse obiecte de
colportaj etc. Acestea au rolul de a strânge legătura cu potenţialul adept, de a-i întări ideea că şi-a găsit
adevărata familie. Însă aceste cadouri nu sunt niciodată gratuite. Însă cel recrutat nu se preocupă de asta,
privindu-i pe cei din grupare ca întruchipare a generozităţii. Această practică apropie unele noi mişcări
religioase de atitudinea creditorilor. Scriitorul sufist Idries Shah a sesizat că „Un om care ia bani poate fi
lacom după bani sau nu. Dar un om care nu ia nimic cade sub suspiciunea gravă a jefuirii discipolului de
suflet. Oamenii care spun «Nu costă nimic» pot fi suspicionaţi că-i iau voinţa victimei.” Într-adevăr, după
ce au primit ceva gratis, potrivit principiului reciprocităţii, la care am făcut referire mai sus, novicele sau
adeptul se simte îndatorat şi doreşte să răspundă cu aceeaşi monedă. Doar că această îndatorare depăşeşte
cu mult costurile efective pe care gruparea le-a avut de suportat oferind 
 17 
ceva gratis. După cum spune un proverb japonez, „Cele mai scumpe (costisitoare) lucruri sunt cele primite
gratis”. 
Dintre toate tehnicile de manipulare prezentate aici în contextul interacţiunii şi aderării la o
nouă mişcare religioasă, bombardamentul afectiv este cea mai volatilă. Dacă, la început, dragostea într-o
astfel de mişcare pare necondiţionată şi nelimitată, iar novicii intră într-un fel de lună de miere, în câteva
luni aceasta dispare, iar atenţia este îndreptată către noii nou-veniţi, iar novicele – devenit acum adept –
învaţă că dragostea este condiţionată de performanţă. Dacă nu recrutează suficienţi noi membri, nu
colectează suficiente fonduri sau nu se achită ideal de sarcinile primite, „porţia” de iubire pe care o primea
din partea grupului se reduce drastic. 

6.3.2. Izolarea sau neutralizarea legăturilor cu exteriorul 

Elementul determinant al accederii la statutul de membru şi al rămânerii în cadrul unei noi
mişcări religioase este legătura de încredere ce se instalează între novice şi ceilalţi membri ai grupului, o
legătură care poate lua forma unei separări a nou-veniţilor de lumea exterioară şi inculcării distincţiei între
cei din interior şi cei din exterior. După cum am văzut şi în factorii convertirii identificaţi de John Lofland
şi Rodney Stark, stabilirea de relaţii afective cu recrutul este urmată de neutralizarea legăturilor cu
exteriorul. Concret, aceasta înseamnă izolarea noului adept pe plan afectiv, separarea lui de cei apropiaţi.
Acestuia i se sugerează, în mod mai mult sau mai puţin voalat, să se elibereze de influenţele nefaste ale
părinţilor şi prietenilor. În schimb i se oferă afecţiunea grupării şi promisiunea că doar aşa va putea să
evolueze spiritual. 
Această separare a fost numită de numeroşi autori încapsulare (encapsulation) sau izolare,
înţelegând prin aceasta crearea unei lumi a grupării respective, izolate de exterior, în care acţiunile şi
experienţele potenţialului adept au o altă semnificaţie şi valoare decât în lumea din afară. În procesul
convertirii, acesta este invitat sau convins să intre într-o astfel de lume cu scopul de a deprinde sau de a
aprofunda doctrina şi normele sociale ale respectivei grupări. Izolarea sa de ideologiile alternative, de
sursele alternative de informare şi de comunicarea cu cei din afară este de multe ori crucială pentru
succesul convertirii. Noile legături cu gruparea sunt întărite printr-o cerere de participare din ce în ce mai
mare, în timp ce cele vechi sunt puse sub semnul întrebării şi reinterpretate într-o manieră negativă.
Această tehnică urmăreşte să rupă orice dependenţă preexistentă, reprezentând o cale de a consolida
dependenţa faţă de grup. Prin izolare, grupul devine singura sursă a stimei de sine şi a suportului
emoţional şi financiar. Totodată, prin izolare creşte capacitatea grupului de a administra recompense şi
pedepse. Noile mişcări religioase reduc, prin limitarea contactelor cu exteriorul, şi potenţialele disidenţe
din interiorul grupului. Cei din afară se pot arăta critici faţă de lider şi de activităţile grupului, slăbind
astfel iluzia pe care grupul o creează. Totodată, cei din afară pot deveni surse concurente de susţinere,
stimă de sine şi confort, subminând astfel nevoia de a aparţine grupării respective. Toate relaţiile personale
ale recrutului sunt condamnate ca satanice sau rele şi fiind împotriva căii celei drepte propuse de mişcare.
Din moment ce aceia din afara grupării sunt răi, toate relaţiile cu părinţii, prietenii sau ne-membrii trebuie
să înceteze. În consecinţă, şi recrutul va resimţi un accentuat sentiment de vină raportat la trecutul său,
atunci când nu cunoştea „adevărul”. 
Izolarea depinde de natura grupării respective şi de atitudinea acesteia faţă de lume. Dacă se
exprimă afirmativ la adresa societăţii în care activează, atunci limitele încapsulării sunt mai vagi şi
flexibile, potenţialul adept având acces la lumea exterioară. Dimpotrivă, dacă mişcarea respectivă are o
atitudine de respingere a lumii, atunci tinde să delimiteze mult mai clar limitele acestei încapsulări şi să
controleze mult mai drastic comunicarea şi interacţiunea cu exteriorul. Lorne L. Dawson consideră că
„[g]rupările stigmatizate de societatea dominantă datorită perspectivei lor diferite sau revoluţionare asupra
lumii pot alege strategia izolării pentru a neutraliza stigmatizarea. Folosirea acestei strategii depinde de
gradul în care grupul consideră că reprezintă calea exclusivă a adevărului şi mântuirii. Cu 
18 
cât o religie este mai scrupuloasă (exclusivă), cu atât mai mult va pretinde o separaţie radicală de lume şi
de legăturile sociale şi ideologice ale celui convertit.” 
Raportat la motivele dominante ale convertirilor, sistematizate de John Lofland şi Norman
Skonovd, gradul de izolare diferă. Dacă, de pildă, în convertirea intelectuală, experimentală şi mistică,
izolarea este lejeră, grupările care practică acest tip de convertire neurmărind să-i manipuleze pe nou-
veniţi, ci se deschid celor care caută, încurajându-i în demersul lor, în cazul convertirilor afective, de
redeşteptare şi coercitive este prezent un grad foarte ridicat de presiune de grup şi „adesea folosesc metode
care fie îi fac pe oameni vulnerabili, fie exploatează vulnerabilităţile preexistente pentru a câştiga adepţi.
Această manipulare conştientă a recompenselor emoţionale şi a vulnerabilităţilor în mod clar se apropie de
spălarea creierului şi de persuasiunea coercitivă, tactici foarte eficiente în condiţii de strictă încapsulare.” 

6.3.3. Izolarea fizică, socială şi ideologică 

Lewis Rambo identifică trei tipuri de izolare: fizică, socială şi ideologică, care se suprapun
şi se întăresc reciproc, în timp ce Rosabeth Moss Kanter menţionează trei categorii de renunţări:
renunţarea la lumea din afară, renunţarea diadică şi renunţarea la familie. Având în vedere că cele două se
suprapun parţial, preferăm schema lui Lewis Rambo, considerând că are un caracter mai general şi
cuprinzător. 
Izolarea fizică sau geografică se obţine prin ducerea potenţialilor adepţi în locaţii
îndepărtate şi izolate, în care comunicarea poate fi controlată, astfel încât să nu existe alte surse de
informare disponibile decât cele ale grupării respective. În acest sens este tăiată orice legătură cu
exteriorul, fiind controlate corespondenţa, accesul la telefon, radio sau televiziune, vizite sau călătorii. Se
pare că pentru a evita dizgraţia sau conflictul, recruţii acceptă această stare de fapt. Izolarea fizică nu
presupune neapărat distanţa. Aceasta se poate obţine prin crearea unor stabilimente locale care să aibă
puţine legături cu exteriorul, precum mănăstirile, comunităţilor religioase închise sau ghetourile. 
Făcând referire din nou la Biserica Unificării, în opinia lui John Lofland, week-end-ul
propus de grupare proaspătului recrut are rolul tocmai de a-l izola pe acesta într-un mediu în care doctrina
poate fi uşor propovăduită, fără nici o influenţă din afară, şi în care orice dubiu sau ezitare pot fi uşor
înlăturate, dar pe lângă aceasta de a oferi un mediu în care legăturile afective se pot închega fără nici o
interferenţă din exterior. În opinia aceluiaşi autor, în aceste stabilimente există cinci factori care
favorizează izolarea persoanei: 
1. absorbirea întregii atenţii, programul fiind strict reglementat în intervalul 7:30-23:00, iar
persoana recrutată însoţită permanent de „tovarăşul” care se ocupă de ea; 
2. preponderenţa activităţilor colective (masa, exerciţiile, lecturile, jocurile etc.) care
comută atenţia persoanei către exterior şi către identitatea de grup; 
3. izolarea, care se referă la faptul că deşi nimeni nu era oprit să părăsească stabilimentul pe
parcursul celor câteva zile, acest lucru era descurajat, mai ales că zona era una izolată, iar plecarea pe jos
ar fi fost dificilă; acestei izolări i se adaugă cea informaţională, neexistând nici un mijloc de informare
(radio, TV etc.) sau acces la un telefon; totodată, mai bine de jumătate dintre cei prezenţi acolo erau deja
membri ai Bisericii Unificării, astfel încât presiunea de grup era foarte mare; Marybeth Ayella, care a
experimentat un astfel de program în cadrul acestei mişcări menţionează imposibilitatea de a intra în
contact cu lumea din afară: telefonul public de la fermă nu funcţiona, iar atunci când familia afla din
scrisori adresa şi numărul de telefon şi suna, i se spunea că nimeni cu numele acela nu locuieşte acolo,
astfel încât, timp de trei săptămâni, autoarea nu a putut vorbi cu nimeni din afară, trăind izolată numai
între membrii grupării. 
19 
4. epuizarea rezultată atât din programul foarte încărcat de conferinţe, cât şi din activităţile
fizice foarte alerte; 
5. aparenţa logică a ideologiei, doctrina fiind expusă într-o manieră clară şi logică odată
acceptate premisele fundamentale de la care pornea aceasta. 
Izolarea socială se realizează prin instituirea unor graniţe sau limite care izolează sistemul
de influenţele exterioare. Aceste limite sunt create de regulile proprii ale grupării şi prin organizarea
structurală a acesteia, care minimizează contactul cu exteriorul, aşază bariere clare între membri şi lumea
din afară şi reduc influenţele din exterior. Izolarea socială constă în limitarea contactelor cu cei din
exterior prin diferite mijloace: cerinţa de a umple timpul liber cu activităţi specifice grupării respective sau
prin participarea la activităţile organizate de aceasta, impunerea unei vestimentaţii specifice, care îi va
separa de restul societăţii, amintindu-le şi lor, dar şi celorlalţi, că ei nu sunt la fel ca ceilalţi, adoptarea
unui limbaj specific ş.a. Acesta este un proces progresiv şi insidios. Prin reuniuni şi întâlniri este
monopolizat întregul timp al adeptului, i se cere din ce în ce mai multă disponibilitate, astfel încât „nu mai
are nici un minut pentru vechea sa viaţă”. Uneori i se cere să renunţe la studii sau la locul de muncă, fiind
angajat în structurile grupării sau pentru diferite activităţi. Odată create graniţele sistemului, controlul lor
se face prin descurajarea sau limitarea deplasărilor membrilor în afară, confesiuni la întoarcere,
restricţionarea şi controlul interacţiunii membrilor cu vizitatorii. Unele grupări ezoterice chiar impun
semnarea unei scrisori oficiale prin care să se rupă de familie şi toate posesiunile materiale şi afective care
îi împiedică să progreseze spiritual. 
Atenţia deosebită acordată separării de familie este justificată de mai multe raţiuni. În
primul rând, părinţii sunt primii care se alertează atunci când văd cum se schimbă copilul lor. În al doilea
rând, familia constituie un impediment în procesul de asimilare. În acest sens, familia îi este prezentată
novicelui drept un potenţial pericol pentru propăşirea sa spirituală, adesea fiindu-i readuse în atenţie
episoade în care părinţii sau prietenii l-au dezamăgit, astfel încât să le fie zdruncinată încrederea şi
ataşamentul faţă de aceştia. În al treilea rând, în special în comunităţile de viaţă închise, relaţiile dintre
părinţi şi copii sunt minimalizate pentru că slăbirea structurilor familiale are în vedere nu doar creşterea
loialităţii faţă de grup, ci şi regresia membrilor la stadiul de copii dependenţi. Rolurile de părinţi (mamă şi
tată, soţ şi soţie) sunt roluri de adulţi, însă mişcarea religioasă are nevoie de copii dependenţi de noii lor
părinţi: liderul şi grupul, după cum am văzut mai sus. Numeroase grupări le cer adepţilor să-şi schimbe
sau să renunţe la numele de familie, acesta reprezentând un semn al apartenenţei la o familie sau un grup
social. Prenumele, la rândul său, este considerat şi el purtător al fantasmelor şi dorinţelor părinţilor. În
locul acestora este impusă adoptarea unui nume ritual. Această schimbare a numelui ţine şi de ruptura
simbolică de familie, reprezentând moartea apartenenţei familiale anterioare şi integrarea în noua familie,
dar şi de eliminarea vechii identităţi şi adoptarea statutului de „renăscut”. 
Renunţarea la familie presupune tăierea tuturor legăturilor familiale atât din afara, cât şi din
interiorul grupului. Din acest motiv, unele grupări separă soţii sau părinţii de copii, având în vedere că
aceste legături pot concura legătura cu grupul ca întreg. Atacul asupra cuplurilor şi a familiei se face în
numele acestui deziderat al izolării. Aceasta pentru că puterea liderului şi securitatea grupului sunt
diminuate de orice legături sociale puternice sau devotament îndreptate spre o altă persoană sau grup.
Aranjarea căsătoriilor, ruperea relaţiilor de iubire din ordinul liderului sau al grupului, presiunile
îndreptate în sensul amorului liber sau al castităţii, relaţiile sexuale cu liderul, interferarea în relaţiile
părinţi-copii au rolul de a induce izolarea. Izolării de familie îi urmează izolarea de prieteni şi apropiaţi,
pentru ca, în final, să i se ceară să renunţe la locul de muncă şi la întreaga sa viaţă socială. 
Potrivit lui Laurence Iannaccone, gradul de satisfacţie religioasă este direct proporţional cu
investiţia de timp, energie şi bani pe care atât persoana respectivă, cât şi coreligionarii săi o fac, precum şi
cu gradul de satisfacţie pe care acestea îl oferă. Din această perspectivă, soluţiile la 
20 
îndemâna instituţiei religioase ar fi ori să maximizeze investiţiile impuse adepţilor, ori să penalizeze sau să
interzică activităţile concurente, în care membrii ar putea să-şi investească timpul, energia sau banii. În
opinia autorului, această a doua soluţie oferă mai multe avantaje, printre care: se adresează atât celor care
deja investesc mult în gruparea religioasă respectivă, cât şi celor „nepracticanţi”, creşte participarea şi
omogenitatea grupului, este mai uşor de sesizat şi penalizat implicarea într-o altă activitate concurentă,
decât nivelul de implicare în propriul grup. Totodată, este mai uşor să impui adepţilor un comportament
caracteristic, stigmatizant, care să reducă astfel posibilitatea de a cocheta cu „concurenţa”. În acest sens,
raderea părului, roba portocalie, viaţa în stabilimentele izolate ale grupării, restricţiile în viaţa personală
(interzicerea fumatului, a consumului de alcool, a relaţiilor sexuale etc.), conjugate cu numărul limitat de
membri din comunităţi, ţinerea întâlnirilor în casele adepţilor, socializarea în interiorul grupării, contribuie
la creşterea investiţiei pe care individul o face în propria grupare religioase şi scade riscul pierderii
adeptului în favoarea concurenţei. O anume dietă, cod vestimentar, pieptănătură şi mod de a fi în societate
îi constrâng pe membri şi îi stigmatizează din punct de vedere social, făcând participarea în activităţi
alternative foarte costisitoare. Astfel, potenţialii membri trebuie să aleagă: participă deplin sau nu participă
deloc. 
Recruţii Hare Krishna, de pildă, adoptă vegetarianismul şi haine specific orientale. Li se
propovăduieşte că părinţii sunt „părinţi mâncători de carne care poartă haine lumeşti” şi sunt
„neiluminaţi”. În cazul Brahma Kumaris, după un curs introductiv de meditaţie, cei care aleg să continue
sunt atraşi spre desfăşurarea tuturor activităţilor sociale doar împreună cu ceilalţi membri. Deşi cel mai
frecvent îşi păstrează locurile de muncă, presiunea de a urma dezideratul purităţii (interdicţia de a lua
masa cu non-membrii, evitarea consumului de carne şi a altor alimente, interdicţia de a consuma alcool şi
de a întreţine relaţii sexuale) erodează rapid legăturile cu societatea şi familia, majoritatea membrilor
ajungând să locuiască împreună cu alţi membri ai grupării, unde presiunile de grup sunt mult mai intense.
Acum începe ceea ce Robert Lifton numea „procesul de stripare”, prin care identitatea anterioară a
individului este slăbită sau chiar ştearsă. Individul este deposedat de posesiunile sale (uneori şi hainele pe
care le primeşte aparţin tot grupării), i se schimbă codul vestimentar şi înfăţişarea. Adeptul este stripat de
trecut, iar renunţarea la vechile sale cunoştinţe este obligatorie. Trecutul trebuie suprimat, doar prezentul
este realitate. Ceea ce se doreşte este să se facă din adept un „tabula rasa” sau să uite tot ceea ce l-a
caracterizat până în momentul respectiv. Parafrazându-l pe Dante, „Toţi care intraţi aici, renunţaţi la tot
ceea ce credeaţi”. Această „ştergere” a trecutului se poate face fie pe un ton negativ: „Dacă vei continua
aşa, eşti pierdut!”, fie pe un ton pozitiv: „Te poţi schimba dacă vrei cu adevărat!”. După cum declara un
fost membru al Copiilor Domnului: „Odată călătoream cu un frate în California şi am observat că munţii
erau înzăpeziţi. Am remarcat în privinţa frumuseţii lor: «Îmi amintesc de prima dată când am schiat.» Am
fost mustrat pentru asta, pentru că am menţionat un lucru pe care l-am făcut înainte de a face parte din
Copiii Domnului.” Izolarea ideologică prin inducerea unei viziuni dualiste asupra lumii. Având în vedere multitudinea de sisteme care se luptă
pentru a câştiga resursele şi timpul individului, noile mişcări religioase se află într-o competiţie acerbă cu
toate celelalte în dorinţa de a câştiga o dedicare exclusivă din parte adeptului. Dacă stadiile inferioare sau
periferice ale implicării în aceste grupări par să ofere tehnici care îl fac pe individ mai capabil de
performanţe în societate şi permit apartenenţa şi la alte sisteme (familie, serviciu etc.), stadiile superioare
formează un nucleu, inima grupului, protejat şi închis faţă de orice influenţe exterioare. Iniţiatul se vede
incapabil să comunice cu exteriorul, fiind închis într-un limbaj şi într-un mod de gândire şi socializare
inaccesibil celorlalţi. În cazul Bisericii Unificării, de pildă, deşi oficial aceasta încuraja continuarea
legăturilor cu familiile de origine, apărea între tânăr şi părinţi imposibilitatea de a comunica. Pentru adept,
cei din afară nu pot sau nu vor să înţeleagă ce face sau de ce face acele lucruri. După cum afirma o tânără
moonistă, „Când merg acasă 
21 
putem vorbi despre câine şi cam atât. Dacă încerc să le vorbesc despre Principiu, intră în polemică sau
schimbă jenaţi subiectul înapoi la vreme sau la altceva.” Şi iniţierea progresivă în diferite „taine” are
acelaşi rol de a-l rupe pe adept de societate. Socializarea extremă şi exclusivă cu grupul constituie garantul
păstrării acestor „secrete” doctrinei sau practicii, reducând tentaţia de a „vorbi” despre ele neiniţiaţilor.
Din acest punct de vedere, noile mişcări religioase funcţionează similar cu societăţile secrete. În timp ce
deţinerea unui „secret” îl izolează şi îl individualizează pe adept, socializarea în grup oferă o
contrapondere. De pildă, membrii Ordinului Templului Solar au continuat să participe la activităţile din
societate: aveau serviciu, familii, locuinţe, interacţionând permanent cu ceilalţi membri si societăţii. Însă
au cultivat sentimentul unei comunităţi distincte, al unei elite spirituale care, „deşi în această lume, era
separată de lume”. Ştiinţa specială şi ritualurile creau şi menţineau graniţele grupării. În cazul Ramurii
Davidienilor, adepţii au ales să stabilească limitele grupării atât fizic, cât şi simbolic. Pentru că această
comunitate nu-şi era auto-suficientă, mulţi dintre membrii săi aveau servicii în afara ei, îşi făceau
cumpărăturile la magazinele din oraş, mergeau la medici, însă modul de viaţă în comun şi participarea la
cursurile biblice intensive ţinute de Koresh ţineau grupul unit şi-l separau de restul lumii. În cazul
Templului Popoarelor, iniţial limitele sistemului au fost menţinute precum în cazul Ramurii Davidienilor,
însă atunci când mania persecuţiei s-a acutizat, Jim Jones a decis să ridice graniţe fizice în jurul grupului
său, mutând comunitatea în Guyana. În toate aceste cazuri extreme, feedback-ul – mai ales cel negativ – a
fost suprimat. Acesta are un rol regulator în orice sistem social, indiferent că vine din afara sau din
interiorul său, permiţând membrilor sistemului să-şi dea seama dacă comportamentul grupului a devenit
prea ciudat sau periculos. Astfel, izolarea socială a contribuit la o atitudine paranoidă faţă de păstrarea
limitelor sistemului. 
Izolarea ideologică mai constă şi în cultivarea unei viziuni asupra lumii şi a unui sistem de
credinţă care îl imunizează pe novice împotriva celorlalte sisteme de credinţă cu care gruparea se află în
competiţie. „Atât membrilor, cât şi potenţialilor convertiţi le sunt amintite puritatea şi sacralitatea
credinţelor lor, caracterul distrugător al credinţelor din lumea din afară şi, adesea, responsabilitatea pe care
adepţii o poartă în păstrarea «adevărului» acestor credinţe.” Prin intermediul acestei încapsulări ideologice
se iniţiază dihotomia dintre grupare/bine vs. lumea exterioară/rău. 
Aici se impune să insistăm asupra viziunii dualiste asupra lumii, pe care o promovează
numeroase noi mişcări religioase. La modul obiectiv vorbind, religiile sunt dispuse să-i devalorizeze pe
cei care nu sunt membri ai lor, acordarea unui statut egal însemnând recunoaşterea validităţii credinţelor
acelora. În general, marile religii se raportează într-o manieră pozitivă la această distincţie, atribuind
membrilor lor o răsplată pentru că fac parte din rândul celor care au acces la adevăr: iudaismul susţine că
membrii săi sunt cei aleşi, bunii creştini sunt mântuiţi, musulmanii merg în paradis ş.a.m.d. Însă cu cât un
sistem este mai autoritar, cu atât mai puternică va fi viziunea separatistă asupra lumii şi cu cât un sistem
este mai rigid, cu atât este mai puternică credinţa în existenţa diavolului sau răului în exterior şi mai
violente sentimentele faţă de cei din afara grupării respective. Realitatea este redusă la doi poli
fundamentali: alb vs. negru, bine vs. rău, spirit vs. materie, noi vs. ei, încât nu există loc pentru nici un fel
de pluralism. Dacă vreun alt grup ar fi socotit la fel de valid, atunci s-ar pierde monopolul pe care
mişcarea îl deţine asupra adevărului. Totodată, nu există loc de interpretare sau deviere. 
Securitatea grupului este legată de ideea că acesta este special, membrii săi fiind superiori
celor din afară. Din moment ce nu împărtăşesc aceeaşi credinţă în lider şi în statutul special al membrilor,
cei din afară sunt priviţi ca o ameninţare. Aceştia sunt trataţi laolaltă, ca un grup omogen de duşmani,
descrişi numai în termeni negativi. Ei sunt stupizi, rigizi, leneşi, reacţionari etc. Sunt o specie inferioară
din punct de vedere moral, care nu merită empatie. Diavolul „de serviciu” este reprezentat fie de
instituţiile politice şi economice seculare (comunişti, capitalişti), de psihiatri, de entităţi metafizice, de
natură, de Francmasonerie sau de o conspiraţie mondială. Familia, prietenii, 
22 
foştii membri sau cei care se manifestă critic la adresa grupării sunt posedaţi de diavol. Totodată, în
anumite grupări există şi tehnici subversive de discreditare a autorităţii statale. Acestea constau în
înfăţişarea puterii ca opresivă şi a statului ca nelegitim, societatea e prezentată ca fiind represivă, stâlpii
puterii sunt discreditaţi, iar persoanele reprezentative sunt atacate pentru a li se demonstra imoralitatea,
incompetenţa şi ilegalităţile. 
Pe această identificare a unui duşman exterior se fundamentează propaganda grupării
respective. Referindu-se în special la sistemele totalitare politice, Alex Mucchielli consideră că „Acţiunea
de propagandă vizează mai întâi să producă un duşman-ţap ispăşitor, pe umerii căruia să poată fi aruncate
toate temerile şi frustrările populaţiei. Existenţa acestui inamic public numărul unu justifică de altfel
arestările, torturile şi execuţiile făcute de regimul la putere, care nu poate tolera criticile şi oponenţii.
Constituirea individului în cauză care întruchipează răul urmăreşte, în plus, şi crearea prin contrast a unei
imagini corespunzătoare pentru dictator [...], ce apare ca salvatorul suprem, reprezentând binele şi
dreptatea. Acţiunea de propagandă îşi mai propune şi să asigure coeziunea socială a populaţiei în jurul
dictatorului, urmărind astfel să facă din fiecare cetăţean un spion şi un trădător al tuturor celor care ar
putea «devia» de la linia cea dreaptă. Un alt scop al propagandei mai este să-i facă pe cei vizaţi să creadă
şi să adere la câteva idei simple, care să reprezinte noua lor viziune despre lume. Ideile respective sunt
exprimate în sloganuri [...].” 
Exemplificând cu „campania urii” din romanul lui Orwell, acelaşi autor remarcă faptul că,
prin intermediul celor „Două-Minute-de-Ură”, indivizii sunt reuniţi într-un singur grup, prin această
metodă aceştia devenind conştienţi de existenţa lor colectivă, creându-se o identitate colectivă: „cu toţii
trăiesc aceleaşi emoţii, deci formează împreună un popor”, a cărui forţă stă în coeziunea în jurul liderului.
Acesta din urmă protejează poporul de reţeaua trădătorilor. Dar pentru a putea face aceasta este necesar un
control total asupra populaţiei. În acest context se creează o relaţie de încredere între popor şi lider, iar
între popor şi oponenţi o relaţie de neîncredere şi respingere, datorită căreia orice măsură împotriva
acestora este acceptată şi permisă de întreaga populaţie. După cum precizează Alex Muccielli, „[î]n
acţiunea de propagandă, totul derivă din construirea identităţilor, pentru că identităţilor stereotipe ale
răului şi binelui le sunt asociate norme care stabilesc atitudini precise şi relaţii la fel de precise.
Propaganda manipulează deci în principal identităţi (s.a.).” 
Proiectând tot ceea ce este rău asupra lumii din afară, membrii dezvoltă şi o atitudine de
auto-justificare, ei fiind cei buni, progresiv ajungând la conturarea unei mentalităţi elitiste. Membrilor li se
induce sentimentul că fac parte dintr-o elită a lumii, că sunt mai buni, mai înţelepţi şi mai puternici decât
restul oamenilor şi că scriu istoria lumii. Simt că grupul lor a fost ales de Dumnezeu sau o altă forţă
supranaturală pentru a scoate omenirea din era întunecată şi a o conduce către lumină. Această percepţie
are rolul de a întări coeziunea de grup şi de a-i determina să se sacrifice şi să lucreze şi mai mult, misiunea
lor având o semnificaţie cosmică. Totodată îi responsabilizează în tot ceea ce fac, eşecul la acest nivel
fiind inacceptabil. Un efect secundar al mentalităţii elitiste este că îl face pe adept refractar la orice
argumente aduse împotriva noii sale credinţe. „Imaginaţi-vă un credincios motivat să păstreze statutul
rezultat din aceea că este o persoană cu o înţelegere deosebită privind misterele vieţii. Care va fi reacţia sa
când oamenii îi prezintă argumente şi dovezi care îi contrazic credinţele? El ştie cine are dreptate şi cine
greşeşte: el are dreptate şi ei greşesc. Până la urmă, ei nu au capacitatea sa specială de înţelegere.” Rolul
credinţei adoptate, anume acela de a potenţa statutul credinciosului, îl conduce pe acesta către o mai mare
încredere în propriile concepţii şi îi diminuează încrederea în argumentele şi concepţiile celor care îi
contestă credinţele. Această imagine de sine este prezentă la toţi membrii unor astfel de grupări, deşi
frecvent este ascunsă sub masca unei false umilinţe şi a mărturisirii publice a păcătoşeniei. Impresia
superiorităţii în faţa tuturor celorlalţi nu dă loc la nici un fel de dubiu şi totodată oferă şi justificare pentru
acţiuni nu tocmai meritorii, permiţând păstrarea unei bune impresii de sine chiar şi atunci când faptele ar
contrazice această imagine. Faptele 
23 
reprobabile sunt săvârşite cu un scop spiritual superior, ca sacrificii pentru îndeplinirea ţelurilor mai înalte
ale grupului. 
Mai menţionăm în încheierea acestui subcapitol şi categoria oferită de Rosabeth Moss
Kanter, numită de aceasta renunţarea diadică. Aici se deschide o discuţie mai largă în privinţa modului
cum este văzută familia şi sexualitatea de aceste grupări. În timp ce unele sunt foarte permisive în acest
sens, considerând că printr-o sexualitate liberă rezolvă multitudinea de probleme declanşate de reprimarea
sexualităţii în cultura creştină dominantă, libertinajul sexual (inclusiv incestul) fiind recomandat sau
permis ori făcând parte chiar din ritualurile de iniţiere şi din cult (ex. Copiii Domnului sau diferite grupări
sataniste), în altele sexualitatea liberă este permisă doar liderului sau privilegiaţilor (ex. Mişcarea
Raeliană), în altele sexualitatea să fie permisă doar în interiorul familiei (ex. Biserica Unificării, doar că
aici, după căsătorie se recomandă ca cei doi miri să rămână caşti pentru o perioadă ce poate merge de la
câteva luni la câţiva ani pentru a-şi demonstra devotamentul şi puritatea spirituală.), pe când unele o
resping cu desăvârşire. Deşi sunt diferite ca şi conţinut, rezultatul este identic: minimalizarea legăturilor
individuale şi maximizarea legăturilor cu grupul, după aceeaşi logică a eliminării sistemelor concurente.
Această preocupare deosebită pentru controlul vieţii intime şi de familie nu este lipsită de temei. O
cercetare derulată de Stuart Wright a evidenţiat faptul că, în cazul familiilor, atunci când unul din parteneri
părăseşte gruparea respectivă, acesta va fi urmat şi de celălalt. Tot la fel, în cazul relaţiilor născute în
interiorul grupării şi care scapă ochiului vigilent al celor din jur, acestea transformându-se în relaţii care
presupun o investiţie emoţională serioasă care concurează angajamentul faţă de grupare. 
Instituirea şi menţinerea acestei izolări a adepţilor de lumea înconjurătoare constituie o
provocare pentru orice nouă mişcare religioasă atât datorită faptului că aceasta depinde din punct de
vedere economic de societate, dar şi pentru că gestionarea unor comunităţi închise de dimensiuni mari este
aproape imposibilă. Un exemplu în acest sens îl constituie ISKCON. Odată cu începerea declinului
economic al grupării, mişcarea s-a văzut nevoită să relaxeze exigenţele impuse adepţilor în privinţa
locuitului în ashramuri sau a dedicării exclusive. Din ce în ce mai mulţi membri s-au mutat cu familiile în
locuinţe proprii, în afara mişcării, şi-au găsit locuri de muncă, copiii au fost trimişi la şcoli publice. S-a
ajuns astfel la o dezintegrare a structurii comunitare a grupării, dar şi la o scădere a fervorii religioase a
adepţilor expuşi acum influenţelor din exterior, graniţele grupării au devenit mai fluide, iar diferenţa dintre
cei din afară şi adepţi a încetat a mai fi atât de radicală. Această anulare a graniţelor stricte ale mişcării nu
a avut în mod necesar efecte benefice asupra membrilor, în această perioadă mulţi părăsind gruparea. 

6.3.4. Influenţă socială şi conformism 

„Acolo unde toţi gândesc la fel, nimeni nu gândeşte prea mult”

(W. Lippmann) 

Pe măsură ce credinţa escaladează şi devine din ce în ce mai extremă, şi dependenţa

credinciosului de susţinerea celor care împărtăşesc aceeaşi credinţă cu el devine mai puternică. Pe fondul
fascinaţiei faţă de gruparea respectivă şi a bombardamentului afectiv, acesta, după cum am văzut, se
izolează progresiv de cei care nu împărtăşesc aceeaşi credinţă, fie ei prieteni sau membri ai familiei, ceea
ce va conduce la o şi mai mare dependenţă de noul grup, de comunitatea de credincioşi din care face parte.
Dacă bombardamentul afectiv şi izolarea novicelui de lumea exterioară reprezintă etape premergătoare,
integrarea în grup se realizează propriu-zis prin orchestrarea de către gruparea 

24 
respectivă a mecanismelor de influenţă în aşa măsură încât, tot progresiv, să obţină din partea noului venit
interiorizarea doctrinei şi a normelor grupării. 
Acum vin în faţă alte două elemente: liderul charismatic şi acordul total al grupului. Dacă
grupul pare unanim, îndoielile nu-şi au locul şi este intensificat conformismul. Pe lângă faptul că se supun
autorităţii, membrii vor urma exemplul celorlalţi. Odată parte din grup, o persoană vrea să aparţină, să se
identifice şi să se conformeze celorlalţi membri. Comportamentul celorlalţi membri ai grupului afectează
modul în care individul îşi defineşte sentimentele, atitudinile, propriul comportament şi, în general, modul
în care acesta percepe şi înţelege lumea înconjurătoare. Tot datorită efectului grupului asupra individului
şi a presiunii sociale, acesta are tendinţa ca, atunci când nu ştie cum să reacţioneze, să se compare cu
ceilalţi membri ai grupului din care face parte, iar studierea comportamentului celorlalţi, care împărtăşesc
aceleaşi credinţe şi valori, oferă informaţii şi despre sine, şi despre alegerile care trebuie făcute. Proaspătul
recrutat se află într-o situaţie delicată: pe de o parte grupul îl seduce prin imaginea cu care se prezintă şi
prin bombardamentul afectiv, pe de altă parte nu cunoaşte mare lucru despre doctrina şi practicile grupării
respective. Ar dori să se integreze în grupul care l-a primit atât de călduros, însă este convins că nu deţine
cunoştinţele necesare accederii la acest statut. Prin urmare, eforturile sale vor fi direcţionate în sensul
acceptării influenţei grupului şi a conformismului. Această situaţie este cât se poate de naturală, având ca
fundament dorinţa de a fi acceptat şi fiind o manifestare a principiilor învăţate, printre care şi cel de a nu
dori să fii în dezacord cu ceilalţi. 
Din punct de vedere teoretic, ambiguitatea situaţiei şi incertitudinea subiectului constituie
condiţii cardinale ale obţinerii acceptării private. Individul are nevoie să se raporteze la grup şi să-şi
ajusteze credinţele şi opiniile pentru a fi cât mai aproape de cele dominante. Novicele trebuie să accepte
influenţa socială a grupului dacă doreşte să se bucure de statutul de membru, dar, mai ales în această fază
a interacţiunii, să manifeste conformism dacă doreşte să fie acceptat de grup. 

6.3.5. Presiunea grupului. Experimentul lui Solomon Asch 

 Conformismul este definit ca „o schimbare în comportamentul sau opiniile unei persoane ca
rezultat al unei presiuni reale sau închipuite din partea unei alte persoane sau a unui grup”, dar şi ca
„presiunile exercitate de grup asupra membrilor săi în scopul respectării normelor”, fără a fi necesar ca
aceste presiuni să fie explicite. 
Conformismul poate fi surveni în trei moduri: - majoritatea îl convinge pe subiect că judecata sa iniţială
este greşită; - dorinţa de a evita pedeapsa (sub forma respingerii sau a ridiculizării) şi dorinţa de a fi
recompensaţi; 
- ne conformăm altora pentru că aceştia reprezintă singurul ghid de acţiune şi cu cât cineva
are mai multă expertiză în domeniu, cu atât mai tentaţi suntem să-l imităm. 
Relevat pentru ilustrarea modului de funcţionare a conformismului este experimentul lui
Solomon Asch, „probabil cel mai cunoscut experiment din psihologia socială”, după cum remarcă Juan
Antonio Pérez şi Ştefan Boncu. 
În experimentul princeps din 1951, Solomon Asch apelează la 50 de subiecţi invitaţi să
compare şi să estimeze identitatea de lungime între o linie dată (etalon) şi una din trei linii inegale (dintre
care una egală cu cea etalon). Fiecare trebuie să îşi exprime estimarea în mod public. Spre deosebire de
subiect, grupul simulat furnizează în mod intenţionat o estimare eronată, astfel încât subiectul se află într-o
poziţie minoritară, izolat în faţa unei majorităţi unanime. În urma acestui experiment, Solomon Asch a
constatat că intervine o deplasare marcantă spre majoritate, chiar dacă este evident că aceasta greşeşte, că
majoritatea nu exercită un efect absolut (în 68% dintre cazuri estimările au fost cele corecte) şi, în fine,
există diferenţe între subiecţi în privinţa conformismului faţă 
25 
de majoritate (25% dintre subiecţi sunt independenţi, în sensul că rămân siguri pe ei, în timp ce o treime
sunt conformişti, deplasând răspunsurile către cele ale majorităţii din dorinţa de a nu părea diferiţi). 
Ne interesează trei aspecte ale experimentului lui Asch: caracteristicile situaţiei create, cele
două tipuri de subiecţi şi efectul majorităţii neunanime. 
Caracteristicile principale ale situaţiei create sunt: - subiectul naiv suferă influenţa a două forţe
contradictorii: experienţa proprie şi grupul unanim; 
- aceste două forţe fac parte din situaţia fizică imediată; - subiectul trebuie să emită o estimare publică
imediată, astfel încât este nevoit să se situeze în raport cu grupul; 
- situaţia are un caracter de constrângere prin faptul că subiectul nu poate evita dilema
apelând la condiţii externe. 
O situaţie similară o putem regăsi şi în interacţiunea dintre novice şi gruparea religioasă.
Experienţele sale proprii, atât intelectuale sau ideologice, cât şi convingerile şi practicile religioase
anterioare sunt cel mai frecvent în contradicţie cu cele ale noului grup în care încearcă să se integreze.
Acesta din urmă respinge ceea ce recrutul considera până nu demult certitudini, chiar dacă nu aparţinând
realităţii fizice imediate, iar subiectul, datorită izolării, se vede în ipostaza de a nu mai avea nici un reper
extern. În termenii lui Edgar Schein, aceasta constituie inducerea alienării, o „stare psihică
nesatisfăcătoare” care motivează fie întoarcerea la vechile relaţii – sau grup de referinţă –, fie acceptarea
celui nou. Alienarea prealabilă reduce rezistenţa la schimbare, pe de o parte, induce dorinţa de reintegrare
şi facilitează redefinirile cognitive. Adus la stadiul de alienare prin intermediul izolării, neofitul va căuta
acceptare şi integrare în noul grup, mai ales având în vedere fascinaţia pe care grupul o exercită asupra sa. 
Cel de al doilea aspect pe care îl reţinem din experimentul lui Solomon Asch este cel al
împărţirii subiecţilor în două categorii. Subiecţii independenţi au susţinut că „aşa au văzut ei”, dar fără a
afirma faptul că majoritatea greşeşte. Concesia maximă pe care au făcut-o a fost de genul „Probabil că
aveţi dreptate, dar s-ar putea să vă înşelaţi!”. Pe de altă parte, subiecţii conformişti, care au adoptat
estimările majorităţi, şi-au justificat răspunsurile pe hotărârea emanată de majoritate: „Dacă ar fi avut
dubii, probabil că aş fi spus altceva, dar păreau aşa de siguri!”. Chiar dacă aceştia au suspicionat la un
moment dat că majoritatea s-ar putea să greşească, acest fapt nu le-a conferit subiecţilor conformişti nici
încredere în propriile estimări şi nici nu a micşorat puterea majorităţii. Dimpotrivă, după cum remarcă şi
Solomon Asch, „Este de asemenea frapant de notat faptul că el [subiectul conformist] credea că toţi
ceilalţi sufereau o iluzie cu excepţia lui; aceasta nu l-a făcut să se simtă mai liber, ci, din contra, să
reacţioneze ca şi cum diferenţa sa în raport cu ceilalţi ar fi fost un defect.” Putem face aici o corelaţie cu
ceea ce se numeşte „gândire de grup”. Irving Janis a constatat că, în anumite condiţii de stres, există
tendinţa în anumite grupuri de a lua decizii greşite, pe care autorul le pune pe seama gândirii de grup.
Potrivit acestuia, gândirea de grup „este modul de a gândi în care se angajează persoanele atunci când
căutarea conformismului devine atât de dominantă într-un grup strâns unit, încât tinde să suprime
evaluarea realistă a unor planuri de acţiune alternative”. 
În cazul noilor mişcări religioase, fiecare membru al grupului doreşte să se bucure de
asentimentul celorlalţi, ceea ce produce o puternică tendinţă spre uniformitate. „Nimeni nu doreşte să
ridice probleme controversate, să pună sub semnul întrebării argumentele lipsite de pertinenţă sau să
deziluzioneze speranţele nerealiste. Aceştia susţin o iluzie de invulnerabilitate, marcată de un optimism
excesiv. [...] Iau de bună moralitate grupului şi nu privesc atent la consecinţele etice ale deciziilor lor. [...]
Fiecare persoană îşi cenzurează propriile dubii în loc să le dea glas.” Ia astfel naştere fenomenul de
„ignoranţă pluralistă”, fiecare membru sau adept gândind că numai el are îndoieli într-o privinţă sau 
26 
alta, însă pentru a nu fi disident într-un grup care nu acceptă opinii separate, preferă nu doar să nu le dea
glas, ci să le suprime complet. 
De aici extragem două concluzii utile. În primul rând, nu toţi cei care interacţionează cu
grupul devin ulterior şi membri sau sunt în egală măsură dispuşi la conformism. Acest fapt poate explica
gradul relativ redus de succes în privinţa convertirilor la grupările religioase la care facem referire. Sunt
indivizi care nu acceptă să se conformeze grupului. În al doilea rând, fiecare nouă mişcare religioasă îşi
adaptează strategiile de influenţă în funcţie de modul cum reacţionează fiecare individ la conformismul
impus, iar dacă stocul de tehnici utilizat de gruparea respectivă nu funcţionează, atunci renunţă la a-l
converti pe refractar. Luând drept exemplu Biserica Unificării, noii veniţi sunt evaluaţi şi împărţiţi în două
grupuri: „oile” – cei pregătiţi spiritual – şi „caprele” – indivizii încăpăţânaţi, care este puţin probabil să
devină membri. Cele două grupuri sunt separate pentru ca nu cumva scepticismul acestora din urmă să fie
contagios. Dacă nu se vor supune cerinţelor grupului, cei recalcitranţi vor fi invitaţi să plece. 
Cel de al treilea aspect, al majorităţii neunanime este constat de Solomon Asch într-o
variaţie a experimentului princeps. Prezenţa unui al doilea subiect – fie el naiv, fie complice – care indică
alte răspunsuri decât cele ale grupului îl determină şi pe subiectul principal să manifeste un grad de
conformism mult mai redus (scăderea frecvenţei erorilor de la 32% la 5,5%). Putem concluziona de aici că
„prezenţa în câmpul social a unui alt individ care răspunde corect este suficientă pentru a diminua puterea
majorităţii, iar uneori chiar să o distrugă.” În ceea ce priveşte noile mişcări religioase, se pare că acestea
sunt conştiente de influenţa negativă pe care novicii o pot avea unii asupra altora în sensul respingerii
doctrinei sau a eşuării conformismului, motiv pentru care fac tot posibilul ca aceştia să nu interacţioneze
între ei. Din acest motiv, recruţii nu sunt niciodată singuri şi nici nu pot vorbi cu alţi novici pentru a-şi
împărtăşi nedumeririle sau eventualele critici la adresa grupării. Toate întrebările, nedumeririle, ezitările
trebuie comunicate numai instructorului/ghidului. Astfel, izolat de ceilalţi care poate şi ei au aceleaşi dubii
sau întrebări, fiecare recrut trăieşte cu impresia că doar el are o problemă, restul fiind total de acord cu ce
se întâmplă acolo. La nivelul celor care sunt deja adepţi, evitarea lipsei de unanimitate se traduce prin
eliminarea oricărei disidenţe în interiorul grupării religioase respective, grupările tinzând să reducă la
tăcere dezacordul şi critica şi să restricţioneze accesul la informaţii care ar putea pune sub semnul
întrebării doctrina grupului. În acest sens, orice comunicare cu exteriorul este strict controlată, este permis
accesul doar la un anumit tip de literatură, iar opiniile disidente sunt catalogate drept greşite sau satanice,
iar dacă un membru al grupului are obiecţii sau critici, este catalogat drept ignorant, nedemn, egoist,
elitist, într-un cuvânt este rău. Din dorinţa de păstrare a iluziei că nu există imperfecţiuni şi pentru a nu-şi
periclita existenţa, grupul pedepseşte disidenţa sau deviaţiile. Astfel încât oricare adept, vechi sau nou, are
permanent impresia că grupul chiar este unanim, dar puţini ştiu că şi această unanimitate este manipulată.
Impunerea unui program foarte încărcat adepţilor lasă puţine portiţe de pătrundere a unor informaţii
subversive la adresa grupului, iar dacă acestea totuşi ajung la adept, are puţin timp să le evalueze şi să le
înţeleagă. Dogma este rezumată în sloganuri, limitând gândirea adepţilor şi suprimând gândirea critică.
Totodată, liderul şi grupul au un sistem de pedepse pe care le pot aplica pentru orice provocare a
autorităţii. Această situaţie creează o stare interioară conflictuală pentru adepţi, care, pe de o parte,
păstrează nevoia şi sentimentul dependenţei, însă, pe de altă parte, respectul de sine este ameninţat de
cenzura şi sistemul de recompense şi pedepse, astfel încât inhibarea disidenţei sau dezacordului vor fi
suprimate din planul conştient şi împinse către inconştient. 
S-au adus numeroase critici experimentului lui Solomon Asch, printre care şi aceea că, din
mai multe motive, rezultatele sunt valabile doar în mediul controlat al laboratorului: aici subiectul nu are
alternative, trebuind să aleagă între a se conforma sau a se arăta independent, în timp ce în viaţa reală
acesta poate găsi căi de mijloc; nu poate amâna judecata, trebuind să ia decizia imediat; nu poate 
27 
negocia neconcordanţa între opiniile sale şi ale celorlalţi; nu poate apela la un expert, aşa cum face în viaţa
reală atunci când îşi declină competenţa; în viaţa reală, sancţiunile grupului nu sunt imediate, individul
având un oarecare credit de „neconformism” la care poate apela din când în când. 
Observăm totuşi că aceste condiţii experimentale corespund contextului şi situaţiei create de
noua mişcare religioasă în momentul întâlnirii cu potenţialul adept. Aflat în mijlocul cu grupului, mai ales
atunci când răspunde invitaţiei de a participa la un seminar într-o locaţie izolată, precum în cazul Bisericii
Unificării, el trebuie să decidă dacă se va conforma cerinţelor grupului sau se va arăta independent. Având
în vedere fascinaţia pe care o manifestă grupul asupra sa, este foarte probabil ca novicele să manifeste
conformism. De asemenea, nu are timp nici să-şi amâne judecata, nici să investigheze suplimentar,
apelând la surse externe, mişcarea religioasă respectivă, presiunea grupului fiind atât de mare încât trebuie
să ia deciziile instantaneu. Conformismul grupului nu poate fi negociat decât cu riscul de a fie exclus.
Desigur, grupul îi tolerează novicelui micile neconformisme, dar are grijă să le elimine rapid, pentru a nu
crea un adept disident sau diferit, ci un membru care se conformează întocmai exigenţelor impuse de grup.
Putem concluziona că, cel puţin în cazul noilor mişcări religioase, mediul de laborator controlat al lui
Solomon Asch are cel puţin un corespondent şi în lumea reală. 
O distincţie pe care dorim să o subliniem în încheierea acestui subcapitol este cea între
conformismul de mişcare, care presupune „mişcarea sau schimbarea în comportamentele individului de la
propria poziţie spre poziţia sursei de influenţă”, şi conformismul de congruenţă, în cazul nostru în vederea
păstrării membrilor. Dacă în primul caz sunt vizaţi recruţii, conformismul acţionând în sensul „mişcării”
de la un mod de viaţă şi de la o credinţă la alta, în cel de al doilea membrii mai vechi care, în virtutea
legăturii emoţionale cu grupul, se conformează necondiţionat acestuia. 
Identificarea

Identificarea survine atunci când „individul acceptă influenţa pentru că doreşte să stabilească sau să
menţină o relaţie satisfăcătoare, ce consolidează definiţia de sine, cu altă persoană sau cu un grup [...]
Individul crede în răspunsurile pe care le adoptă prin identificare, dar conţinutul lor specific este mai mult
sau mai puţin irelevant. El adoptă comportamentul indus pentru că îl asociază cu relaţia dorită.” Cu alte
cuvinte, identificarea este reacţia specifică a celui care doreşte să fie asemenea influenţatorului. Este
adoptat un anumit comportament pentru că acesta ne pune în relaţie cu persoana sau persoanele cu care ne
identificăm. Dacă în supunere componenta crucială este puterea, în identificare aceasta este atractivitatea
persoanei sau a grupului cu care are loc identificarea. Dacă un grup sau o persoană pe care subiectul le
consideră atractive vor adopta o opinie, atunci acea opinie o va adopta şi subiectul. Dimpotrivă, dacă un
grup sau o persoană evaluate ca neatractive vor adopta o opinie, există tendinţa de a o respinge sau de a
adopta o opinie opusă. 
În contextul teoriilor cognitive privind învăţarea atitudinilor, coeziunea de grup are la bază
identificarea. Spre deosebire de supunere, atunci când ne identificăm cu o altă persoană punem preţ pe a fi
precum aceea şi dorim să arătăm, acţionăm şi gândim precum persoana respectivă. Daniel Batson, Patricia
Schoenrade şi Larry Ventis consideră că comportamentul celorlalţi nu are doar rolul de a fi o simplă sursă
de informaţii privind ceea ce este permis şi ce nu, ci şi sursă de imitaţie. Imitaţia ne poate conduce către
urmarea unui star rock sau a unei personalităţi religioase, precum Buddha, Iisus sau Mahomed. Dar,
rămânând în cercul apropiat al surselor de identificare, acestea pot fi părinţii, un preot pe care îl admirăm,
un rabin, un profesor sau un prieten. O altă diferenţă între supunere şi identificare este aceea că aceasta din
urmă continuă să se exercite şi în afara imediatei apropieri de sursa identificării, credinţa religioasă sau
comportamentele religioase rămânând identice cu cele ale persoanei cu care ne identificăm. Dacă în
societate modelele ce servesc drept sursă de inspiraţie sunt multiple, în cazul grupărilor totalitare modelul
oferit este unic: liderul sau gurul. 
28 
Procesul comuniunii sau al identificării poate fi definit ca a deveni parte dintr-un întreg,
pierderea sinelui în grup şi identificarea cu toţi ceilalţi membri, astfel încât „eu” devine „noi”.
Mecanismele prin care se obţine această identificare sunt multiple: 
- crearea unei omogenităţi în rândul membrilor grupului, o omogenitate în privinţa fondului
religios, social şi etnic; 
- cedarea către grup a proprietăţilor şi controlului asupra bunurilor proprii şi a simbolurilor
proprii ale identităţii; 
- munca în comun, care accentuează efortul comun, cu toţi membrii muncind egal pentru
plată egală; - contact regulat cu grupul, prin locuirea în comun, săli de masă comune, limitarea intimităţii, întâlniri de grup frecvente; 
- ritualurile de grup care implică participarea colectivă la ceremonii sau evenimente
periodice, prin care este „universalizată” şi făcută să dureze loialitatea faţă de grup; 
- inducerea unui sentiment al persecuţiei care uneşte grupul în faţa unei ameninţări comune
şi care funcţionează ca un fel de „vaccinare socială” prin care sistemele de apărare ale grupului sunt
construite şi întărite, acesta devenind imun la atacurile viitoare. 
Spre deosebire de supunere, în cazul identificării nu sunt necesare nici recompensele şi nici
pedepsele, iar persoana sau grupul cu care subiectul se identifică nu trebuie în mod necesar să fie prezenţi.
Tot ceea ce este necesar e dorinţa de a se identifica cu acea persoană sau grup. Identificarea poate să
dispară dacă acesteia i se suprapune o identificare mai puternică sau dacă intră în conflict flagrant cu
sistemul de valori al respectivului. Aceasta nu înseamnă că recompensele sau pedepsele nu sunt prezente,
doar că acestea nu reprezintă principalele motivaţii, ele acţionând pentru adept mai curând în plan
simbolic. Atunci când se comportă exemplar – adică în conformitate cu standardele mişcării – acesta este
recompensat prin lăudarea în faţa tuturor, prin anumite privilegii temporare sau chiar prin promovări. În
caz contrar, acesta este pedepsit prin denigrare publică, prin privarea de anumite privilegii, impunerea
unor penitenţe, prin atribuirea unor munci umilitoare în cadrul mişcării respective sau chiar prin privarea
de libertate, în anumite cazuri. Dincolo de valoarea intrinsecă a acestor recompense, ele îl determină pe
individ să se zbată permanent să le obţină, să se angajeze şi mai mult în grupare, să-şi dedice şi mai mult
timp acesteia. Dimpotrivă, atunci când este pedepsit, găseşte perfect justificată pedeapsa, indiferent de
duritatea acesteia, şi se recunoaşte drept principal vinovat. 

Interiorizarea

Interiorizarea este cea mai profundă reacţie la influenţa socială. Vorbim de interiorizare atunci când
„individul acceptă influenţa pentru că conţinutul comportamentului indus – ideile şi acţiunile ce-l compun
– este recompensator intrinsec. El adoptă comportamentul indus pentru că acesta este congruent cu
sistemul său de valori; poate să-l găsească util pentru soluţionarea unei probleme sau adecvat nevoilor
sale. Comportamentul adoptat în acest mod tinde să fie integrat în sistemul de valori al individului.”
Interiorizarea normelor sociale este procesul de „reducere a gradului de dependenţă al comportamentului
de un agent exterior şi de creştere simultană a dependenţei faţă de o valoare internă”. Dacă prin
identificare se înţelege a gândi şi a acţiona asemenea altei persoane, interiorizarea constă în transformarea
sinelui, încorporarea noului mod de a gândi şi acţiona în propria personalitate. Aceasta nu mai este
motivată de recompense sau întăriri, şi nici de dorinţa de a fi asemenea unui model, ci este valorizată prin
sine însăşi. Pentru majoritatea oamenilor, adoptarea unei credinţe înseamnă tocmai interiorizarea ei.
Desigur, aceasta nu înseamnă că întotdeauna interiorizarea este un proces conştient, ci de multe ori rezultă
din procesul de învăţare (în cazul copiilor), însă în majoritatea cazurilor rezultă dintr-o reflectare
conştientă şi profundă asupra unor teme precum scopul vieţii 
29 
proprii, existenţa lui Dumnezeu, viaţa după moarte ş.a. În comparaţie cu supunerea şi identificarea,
credinţele interiorizate sunt cele mai liber alese şi cele mai hotărâte (nestrămutate). În consecinţă, după
cum afirmă autorii la care facem referire, „credinţele interiorizate nu pot fi uşor abandonate, după cum un
braţ sau un picior nu pot fi abandonate. Ele au devenit parte din noi.” 
Dacă în supunere componenta majoră este puterea şi în identificare atractivitatea, în
interiorizare aceasta este credibilitatea, respectiv credibilitatea persoanei care furnizează informaţia,
interiorizarea fundamentându-se pe dorinţa de veridicitate. Referitor la aspectul credibilităţii sursei, David
Wilder a constatat experimental că atunci când opoziţia a fost categorizată într-o singură entitate (un
grup), aceasta a avut mai puţină influenţă decât dacă ar fi fost categorizată în mai multe unităţi. Dacă în
primul caz credibilitatea era scăzută pentru că comportamentul unui membru al unei entităţi sociale este
perceput ca fiind influenţat de ceilalţi membri, în al doilea, indivizii percepuţi ca entităţi distincte, care
adoptă un comportament comun, emanau un grad mai ridicat de credibilitate. Rezultatul este că influenţa
este cu atât mai mare cu cât există mai mulţi comunicatori diferiţi. Coroborând aceasta cu faptul că cel mai
eficient control este exercitat prin cei egali, ceilalţi recruţi sau membri, oameni care par a fi colegi, nu prin
intermediul şefilor, putem afirma că noile mişcări religioase regizează de multe ori situaţii în care novicele
este pur şi simplu păcălit. Un fost adept al Bisericii Unificării îi declara lui Levine: „Spre exemplu, mi s-a
cerut odată să ajut la o prelegere şi când am mers, acolo era doar un singur recrut propriu-zis. M-am uitat
în jurul mesei şi am văzut şase sau şapte membri Moon şi i-am recunoscut, dar participau la prelegere de
parcă ar fi fost noi recruţi. Nu l-am auzit pe nici unul dintre ei să zică faptul că era membru, dar vorbeau
după comunicări «Nu a fost fascinant? Să vedem, al patrulea fundament...». Şi puneau întrebări lectorului
de parcă nu ar fi ştiut răspunsul, deşi eram convins că îl ştiu.” În acest context regizat, novicele nu mai are
impresia că grupul îl presează să se conformeze, ci sursele sunt ca şi el, necunoscători care găsesc
fascinantă prelegerea respectivă. Neasocierea lor cu grupul face ca aprecierile „complicilor” să fie mult
mai convingătoare decât cele ale membrilor. Iar dacă aceia şase sau şapte o apreciază astfel, atunci
înseamnă că au dreptate. 
Herbert Kelman face legătura între sursa autorităţii şi tipul de schimbări induse de influenţă.
În cazul nostru, având în vedere că grupul – sau uneori liderul – reprezintă agentul de influenţă, dacă
puterea acestuia asupra ţintei se fundamentează pe control, atunci conformismul ia forma complezenţei,
dacă se fundamentează pe atractivitate, ia forma identificării, iar dacă se bazează pe credibilitate, ia forma
interiorizării. Raportat la relaţia dintre individ şi sursa influenţei, pentru fiecare dintre cele trei tipuri de
schimbări induse de influenţă există trei comportamente specifice: când individul se conformează din
complezenţă, conformismul este prezent numai în condiţiile supravegherii de către agentul de influenţă;
dacă se conformează prin identificare, tinde să-l îndeplinească numai atât cât durează relaţia cu agentul,
iar dacă l-a interiorizat, îl îndeplineşte în condiţie de libertate absolută, fără a fi necesare nici
supravegherea şi nici prezenţa agentului. 
Toţi oamenii detestă să fie controlaţi sau forţaţi să facă ceva. În cazul în care sesizează că
sunt supuşi controlului sau constrânşi să facă ceva, reacţionează prin suspiciune, enervare sau furie. De
aceea, cea mai eficientă cale de a învinge această „reactanţă psihologică” este aceea de a doza cererile atât
de gradual încât să nu existe motiv de reacţie negativă. La fel, dacă este aplicată o forţă prea mare sau o
recompensă prea mare, evident vom obţine comportamentul dorit, însă acesta nu va fi săvârşit din inimă
sau din propria convingere. Manipularea la care apelează noile mişcări religioase constă tocmai în aceea
că îl determină pe om să se supună, dar fără a-l forţa, după cum am văzut în cazul escaladării
angajamentului. Edward Lawler afirmă în acest sens: „În măsura în care procesele de alegere oferă
actorilor impresia (reală sau nu) de «alegere liberă» şi ei atribuie aceasta unei colectivităţi, ataşamentul
afectiv al acestora faţă de colectivitatea respectivă creşte; în măsura în care procesele de alegere le oferă
actorilor impresia de libertate redusă de alegere şi ei o atribuie unei 
30 
colectivităţi, ataşamentul afectiv faţă de colectivitatea respectivă slăbeşte.” După cum afirmă acelaşi autor,
„concep relaţia actor-colectivitate ca pe o tranzacţie tacită în care colectivităţile furnizează o oarecare
libertate de alegere actorilor care, în schimb, îşi îndreaptă metapreferinţele spre binele colectiv şi îşi
redefinesc propriul interes în aceşti termeni”. 
Grupurile, organizaţiile sau societăţile care generează şi menţin „o alegere liberă” induc mai
multă supunere în numele binelui colectiv decât în condiţiile individualismului. Sentimentele pozitive
produse de sentimentul libertăţii şi al controlului îndreaptă preferinţele actorului spre binele colectiv.
Dimpotrivă, sentimentele negative stimulate de libertatea şi controlul reduse îndreaptă metapreferinţele
spre binele propriu sau spre binele altui grup. În acest context, libertatea de alegere devine fundamentul
supunerii voluntare faţă de normele colectivităţii. În cazul Heaven’s Gate, spre exemplu, Applewhite nu a
făcut în nici un caz uz de forţă pentru a-şi păstra adepţii şi pentru a-i conduce la sinucidere. Dimpotrivă, i-
a asaltat cu promisiunea unei nave spaţiale salvatoare, a urcării la „nivelul următor”, a unei vieţi utopice.
Însă nici aceste promisiuni nu i-au ţinut pe adepţi, ci crearea iluziei că au de ales dacă să plece sau să
rămână. Mai mult, la un moment dat Applewhite a oferit 1000 de dolari oricui va dori să plece, să
părăsească grupul. Şi se pare că nimeni nu a acceptat oferta, ci s-au arătat toţi gata să se sacrifice şi mai
mult pentru grupare. 
Putem observa că mai întâi noile mişcări religioase încearcă să obţină identificarea, abuzând
de dorinţa celui recrutat de a menţine o relaţie pozitivă cu grupul pe care îl găseşte atrăgător. Desigur,
scopul ultim este interiorizarea, doar că aceasta survine ulterior, atunci când victima îşi va însuşi doctrina,
valorile şi normele grupului şi va deveni purtător al acestora şi în cazul contactului cu gruparea. Având în
vedere acestea, putem afirma că ceea ce încearcă noile mişcări religioase este orchestrarea unei influenţe
sociale destul de mari asupra persoanei recrutate, încât să obţină treptat un conformism interiorizat, însă
totodată să păstreze aparenţa de libertate. 

Mecanisme specifice de obţinere a interiorizării: abandonarea şi mortificarea

Mecanismele de control urmăresc să obţină din partea membrilor grupului o evaluare pozitivă prin
redefinirea sistemului simbolic al acestora, astfel încât cerinţele sistemului să fie considerate corecte, iar
supunerea faţă de autoritate să devină o necesitate morală. Un individ al cărui sistem de personalitate este
ataşat de normele unui sistem social se percepe pe sine ca purtător al acestui sistem care îi ordonează şi
conferă semnificaţie vieţii sale. În schimb, fără acest tip de angajament, individul se auto-percepe ca
anonim şi neajutorat fără grup, astfel încât este nevoit să-şi reformuleze identitatea în termenii întrunirii
condiţiilor ideale dispuse de sistem. În acelaşi timp, trebuie să resimtă puterea reprezentată de organizaţie,
încât să-şi lege semnificaţia vieţii de cerinţele acestei puteri. Rosabeth Moss Kanter identifică două
moduri prin care este exercitat control, respectiv abandonarea şi mortificarea. 
Abandonarea poate fi înţeleasă în mai multe sensuri. Poate însemna renunţarea la toate
bunurile ce îl ţin legat pe adept de lumea aceasta. Poate însemna şi renunţarea la toate rolurile îndeplinite
în societate (părinte, fiu, frate, prieten etc.). Sau poate fi înţeleasă ca procesul prin care individul îşi
cedează prerogativa de a lua decizii şi jurisdicţia asupra domeniului privat organizaţiei şi i se pare că prin
controlul pe care aceasta îl exercită viaţa sa are o semnificaţie şi o direcţie. Prin abandonare, identitatea
personală fuzionează cu entitatea socială, astfel încât îndeplinirea cerinţelor sistemului devine o necesitate
morală. 
Abandonarea de sine reprezintă trăsătura fundamentală a vieţii spirituale, însă aceasta poate
deveni o formă de manipulare şi control atunci când este înlăturată gândirea critică. „În astfel de grupuri
nu este loc pentru o judecată raţională, independentă; fără voinţă liberă, fără alegeri responsabile, doar
adeziune literală faţă de textul sacru aşa cum este el prezentat şi interpretat de liderul bisericii sau de
organizaţie. Prin abandonare de sine, autoritatea liderului este maximizată, 
31 
adeptul se simte eliberat de incertitudine şi alegere şi poate experimenta «extazul» celui care s-a «întors
acasă».” 
Potrivit lui Lewis Rambo, abandonarea reprezintă cel mai intim proces al angajării şi este
aspectul cel mai greu de înţeles al convertirii, la fel cum este şi cel mai greu de dobândit de către cel
convertit. Acest stadiu este strâns legat de cel al ritualului prin care persoana renunţă la viaţa veche şi se
abandonează pe sine în mâinile divinităţii sau ale unei noi credinţe pentru a începe o nouă viaţă. (cf. Gal.
2, 20). Pentru unele noi mişcări religioase, această abandonare poate însemna supunerea necondiţionată
faţă de autoritatea unui guru, învăţător, instituţie sau oricare altă formă de autoritate care îi va
coordona/controla acţiunile şi credinţele. Abandonarea înseamnă renunţarea la controlul asupra sinelui şi
acceptarea autorităţii liderului, a grupării sau a tradiţiei respective. În toate mişcările cu structură totalitară,
voinţa individului trebuie să se supună voinţei grupului. Contează scopul grupului, nu al individului. A te
gândi la tine sau pentru tine este greşit. Individualismul este rău, pe când conformismul este bun. De
aceea, adepţii învaţă să aştepte de la alţii direcţie şi sens, având probleme în a lua decizii independente. 
Lewis Rambo consideră că abandonarea are cinci elemente: - Potenţialul convertit simte dorinţa de a se
abandona pentru că doreşte să se supună cerinţelor grupului sau are percepţia că abandonarea de sine are
acces la transformarea spirituală. Această dorinţă îşi are originea în constatarea faptului că abandonarea
este dorită de grupare sau că este singura cale de propăşire spirituală. 
- Abandonarea implică un conflict între dorinţa de auto-control şi renunţarea la sine şi
schimbare. Acest conflict străbate întregul proces al abandonării, fiind un conflict interior, de natură mai
curând spirituală decât raţională. 
- Conflictul este rezolvat prin abandonarea controlului asupra propriei persoane. - Adoptarea abandonării
produce sentimentul eliberării, al progresului spiritual. Energia anterior consumată în conflictul interior
este acum canalizată către noua viaţă, oferind sentimentul bucuriei şi al împlinirii. 
- Abandonarea tinde să fie precară şi fragilă, fiind necesare reafirmarea şi reexperimentarea
ei constantă. Aceasta depăşeşte cadrul declarativ, constituindu-se într-o experienţă interioară care durează
o viaţă întreagă, însă apar periodic alunecări, devieri care trebuie corectate. După epuizarea entuziasmului
abandonării iniţiale, apare din nou criza şi din nou aceasta trebuie rezolvată printr-o nouă abandonare. Din
acest motiv, majoritatea Bisericilor şi grupărilor religioase au dezvoltat metode de rezolvare a acestor
crize ulterioare convertirii. 
Pentru a avea loc abandonarea, individul trebuie să experimenteze puterea şi importanţa
organizaţiei. Rosabeth Moss Kanter consideră că pentru ca abandonarea să rezulte într-un angajament
permanent şi pentru a fi independentă de prezenţa sau existenţa unei singure persoane, este necesar ca
charisma să fie difuzată în întregul grup, să fie instituţionalizată. Potrivit aceleiaşi autoare,
instituţionalizarea charismatică constă în sistemele ideologice şi structura care adaptează şi conferă
semnificaţie vieţii individuale şi leagă această ordine şi semnificaţie de sistemul social. Astfel este
satisfăcută nevoia de sens a individului, dar oferă şi un sentiment de dreptate, siguranţă şi convingere, care
conduc la un angajament moral şi o abandonare în faţa autorităţii colective. 
Acestora li se adaugă ideologia şi regulile de comportament. Ideologia poate contribui la
„instituţionalizarea evlaviei” în mai multe moduri. Ideologiile care au anumite caracteristici, precum:
explicarea naturii umane, a caracterului intim al omului, un sistem filosofic elaborat, stipulări care justifică
sălăşluirea puterii în persoane cu anumite calităţi, legitimarea pretenţiilor impuse membrilor de o instanţă
superioară (dreptate, voinţa naturii, voinţa lui Dumnezeu), atribuirea de puteri speciale membrilor în
virtutea apartenenţei la grupare, legarea sistemului de mari figuri istorice. Spre exemplu, în ISKCON,
toate acţiunile adeptului sunt legate de Krishna. Acesta nu trebuie doar să îi invoce 
32 
numele şi să se roage lui, ci să fie conştient de Krishna cu toate simţurile lui. Când numără metaniile cu
degetele trebuie să-şi aducă aminte prin atingere, când ascultă citirile din scripturi şi explicarea lor să fie
conştient de Krishna prin auz, când participă la prasadam să-şi amintească de Krishna prin gust, când
priveşte statuile zeilor să invoce memoria lui Krishna prin văz, când miroase fumul beţelor parfumate din
templu să-şi amintească de el prin miros. 
 Din punct de vedere organizaţional, această „evlavie instituţionalizată” poate fi întărită prin
creşterea distanţei şi a misterului în jurul procesului de luare a deciziei în raport cu membrii ordinari
pentru a creşte senzaţia acelui mysterium tremendum în jurul organizaţiei, astfel încât obedienţa şi
convingerea morală să fie absolute. Propriu-zis această distanţă este întreţinută prin: o ierarhie autoritară,
izolată de ceilalţi membri, o separare fizică a liderilor de comunitate, privilegii speciale pentru lider,
fundamentarea iraţională a deciziilor (inspiraţie, intuiţie sau magie), lipsă de transparenţă în privinţa
modului cum sunt aleşi liderii, asupra acestor aspecte urmând a insista mai jos. 
Pe lângă evlavia instituţionalizată, abandonarea mai poate fi obţinută şi prin impunerea unui
program strict, cererea unei convertiri ideologice şi existenţa unei tradiţii. Programul constă în impunerea
unei rutine zilnice şi reguli stricte pentru membri. Acestea confirmă rolul organizaţiei ca putere care
creează ordine şi care reglementează şi este responsabilă pentru toate aspectele vieţii membrilor. Toate
problemele – hrana, locuinţa, banii – devin preocupări ale trecutului, şi până şi rutina zilnică este
reglementată, uneori în cele mai mici detalii, de către lider sau de regulile grupării. Spre exemplu, Jim
Jones le impunea adepţilor săi şi pasta de dinţi pe care trebuie să o folosească. În Biserica Unificării nici
măcar căsătoria nu mai constituia o problemă a adeptului, aceasta fiind reglementată de însuşi Moon, care
alegea partenerii sau partenerele ideale pentru adepţii săi, aranjând sute de căsătorii între persoane care
nici măcar nu se întâlniseră vreodată ori nici nu vorbeau aceeaşi limbă. În acest mod, viaţa adeptului
devine mult simplificată. Membrii interiorizează doctrina ca pe Adevărul suprem, fiecare gând fiind ghidat
de o hartă simplă a realităţii. Această simplificare este creată şi de faptul că toate informaţiile din exterior
sunt strict filtrate. De aceea, nu apar motive de incertitudine sau întrebări care încă nu şi-au găsit
răspunsul. 
Dacă abandonarea înseamnă ruperea de angajamentele faţă de lumea exterioară,
mortificarea reprezintă legarea şi raportarea credinciosului în organizaţia religioasă. Mortificarea constă în
supunerea statutului privat al membrului grupului controlului social, schimbarea identităţii private cu cea
furnizată de organizaţie, devenirea identităţii private obiect al controlului organizaţiei. Mortificarea are
scopul de a sublinia „micimea” individului în faţa măreţiei organizaţiei şi de a reduce sentimentul
identităţii autonome, încât stima de sine este direct legate de supunerea faţă de normele grupului. Procesul
de mortificare încearcă să-l convingă pe adept că el nu reprezintă nimic fără ghidarea şi semnificaţia
oferite de organizaţie, că ar trebui să se lase direcţionat de grup. Din acest motiv, pentru a se angaja total
în grup,individul nu trebuie să permită să existe nici un aspect al vieţii sale private care să nu fie cunoscut
de grup. 
Din punct de vedere religios, în grupările închise prin mortificare se urmăreşte ştergerea
„păcatului mândriei”, al independenţei şi autosuficienţei, substituirea cu un sine sensibil la influenţele
comunităţii. În grupările necoercitive, mortificarea este un semn al încrederii în grup, al dorinţei de a
împărtăşi celorlalţi slăbiciunile, eşecurile, dubiile, problemele personale. Pe de altă parte, constituie un
semn că grupului îi pasă de ceilalţi. Procesele de mortificare furnizează un nou set de criterii de
autoevaluare şi transmit mesajul că sinele este corespunzător şi împlinit numai când se conformează
modelului oferit de comunitate. Consecinţele procesului de mortificare sunt striparea identităţii
individului, crearea unei dependenţe de autoritate în privinţa direcţiei în viaţă şi plasarea sa în sfera
nesiguranţei în privinţa comportamentului adecvat. 
În noile mişcări religioase închise, aceasta este departe de a fi atât de inofensivă, urmărind,
de fapt, tocmai crearea unei dependenţe a individului de grup, dovezile de încredere fiind exploatate de 
33 
mult ori în defavoarea celui care a făcut greşeala de a se destăinui grupului. Propriu-zis, mortificare constă
în confesiune, auto-critică, critici reciproce în scopul „îndreptării”, în toate aceste cazuri individul
punându-şi sufletul „pe tavă” în faţa controlului social al grupului, care are grijă să-l aducă la o stare de
umilinţă. Confesiunea şi critica reciprocă ajută la supravegherea comportamentului membrilor de către
ceilalţi membri sau de către lider. 
Reţinem aici în special confesiunile publice. Pe lângă rolul de a-l integra pe individ în grup
şi a-l supune controlului acestuia, acestea furnizează, mişcărilor în care sunt practicate, şi numeroase
informaţii preţioase despre respectiva persoană. După cum remarcă Steven Hassan, „odată ce te-ai
spovedit public, rareori îţi vor fi iertate păcatele în adevăratul sens sau uitate. În momentul în care ai ieşit
din rând, vor fi aduse la lumină şi folosite pentru a te manipula să te supui... Orice spui poate fi şi va fi
folosit împotriva ta.” Este binecunoscută în acest sens „propaganda neagră” scientologică, menită să-i
discrediteze pe apostaţii deveniţi critici la adresa grupării. 
Un alt mod de mortificare este stratificarea în funcţie de merite spirituale sau morale.
Aceasta nu se face în funcţie de aptitudini, inteligenţă sau competenţe. Diferenţierea spirituală se face în
funcţie de anumite procese de socializare: 
- instrucţia în doctrina ezoterică a comunităţii; - bagajul de reguli şi informaţii însuşit; - segregarea noilor
membri de cei mai vechi; - o perioadă formală de probă. Mortificare implică şi sancţiuni, precum:
denunţarea publică, retragerea anumitor privilegii, interdicţia de a participa la anumite activităţi, pedeapsa
în interiorul grupului (nu excomunicarea). La acestea se adaugă şi o serie de mecanisme de
dezindividualizare, care ancorează identitatea personală în lucruri colective şi comune (vestimentaţie
uniformă pentru toţi membrii, modul de viaţă în comun, lipsa intimităţii, la care ne vom referi mai jos). 

6.3.6. Adoptarea normelor comportamentale ale grupului 

După cum subliniază Edgar Schein şi Steven Ott, este firesc şi legitim ca organzaţiile şi
grupurile să să dezvolte norme şi standarde comportamentale specifice, pe care să le impună membrilor
lor. Problema nu este dacă această influenţă survine şi nici dacă aceasta este legitimă, ci care sunt limitele
legitimităţii fiecărui grup sau organizaţie în impunerea acestor norme. Raportându-ne la noile mişcări
religioase, structura grupului nu doar că dezavuează ataşamentul în afara grupării, ci se concentrează şi
asupra ataşamentului emoţional şi gratificaţiilor oferite în interiorul sistemului, astfel încât afectivitatea şi
implicarea să-i unească pe membri, întărind forţa colectivă a grupului. 

Un mod de viaţă specific 

După ce potenţialul convertit a luat cunoştinţă de scopurile şi misiunea grupării, pentru a
avea loc convertirea este necesar un efort colectiv din partea celorlalţi membri ai grupării pentru a crea
nevoia de a deveni un adept al dogmei. Atunci când aceleaşi credinţe sunt împărtăşite de toţi membrii,
atunci gruparea devine mai atractivă pentru potenţialul adept. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa
modului de viaţă. Odată ce potenţialul adept şi-a exprimat interesul, este iniţiată presiunea intensă de grup.
Lecturi, predici, studii biblice şi sesiuni de îndoctrinare sunt desemnate să-l bombardeze pe recrut cu
informaţie din toate părţile. Izolat de familie şi separat de orice influenţă din afară, individul se află în
imposibilitatea de a-şi exercita gândirea independentă şi libertatea de expresie. Spre deosebire de religiile
convenţionale, noile mişcări religioase sunt mai predispuse la a pretinde din partea adepţilor sacrificiu şi
implicare, în acest mod producându-se o îndepărtare substanţială de la vechiul sine şi de la vechiul mod de
a vedea lumea, urmată de adoptarea unui nou sine şi a unui nou sistem de semnificaţii. Această schimbare
este deseori reflectată în schimbarea înfăţişării, 
34 
vestimentaţiei, numelui, regimului alimentar, modului de viaţă, cercului de prieteni etc. De pildă, a deveni
sannyasin al lui Bhagwan presupunea patru acte care proclamau în plan vizibil această schimbare:
îmbrăcarea în culorile răsăritului de soare (portocaliu, roşu, purpuriu sau roz), purtarea la loc vizibil a unei
mala (colier cu 108 mărgele şi cu efigia lui Bhagwan), folosirea noului nume primit de la Bhagwan şi
continuarea practicii meditaţiei. 

Schimbări la nivelul imaginii şi al vestimentaţiei 

La intrarea în grupare, adeptul trebuie să se conformeze regulilor impuse de aceasta în
privinţa aspectului exterior. Unele grupări impun purtarea părului lung, altele raderea acestuia. Unele
impun marcarea corpului prin tatuaje sau diverse mutilări simbolice, în general dobândite în cadrul
ritualurilor iniţiatice. Schimbarea vestimentaţiei îl privează pe adept de o parte din identitatea sa.
Vestimentaţia conferă singularitate persoanei. Numeroase grupări impun adepţilor un anumit cod
vestimentar care îi cufundă în anonimat. Totodată, aceasta permite o uniformizare la momentul intrării în
grupare, individul identificându-se ca parte a grupului. Vestimentaţia devine semnul apartenenţei la grup,
garanta supunerii faţă de reguli, mijloc de identificare şi manifestare permanentă a devoţiunii faţă de guru.
În unele grupări adeptului i se cere să poarte anumite afecte care să-i ateste în permanenţă apartenenţa.
Rolul acestora este dublu: afirmarea apartenenţei la grup şi protecţia. Purtarea efigiei gurului, a unui
simbol sau unui obiect specific menţin legătura cu gruparea respectivă, creând o formă de control de la
distanţă. 

Un program zilnic strict reglementat 

Numeroase noi mişcări religioase – mai ales din sfera celor care impun viaţa într-o
comunitate închisă – reglementează la nivel de minute programul cotidian al adepţilor. Ne oprim mai jos
doar asupra a trei astfel de cazuri. 
Programul zilnic al unui adept Hare Krishna este excesiv de încărcat. Programul începe la
3:45 dimineaţa, când acesta se trezeşte, face un duş şi îşi însemnează fruntea cu semnul lui Krishna. Apoi
urmează citirea scripturilor şi recitarea repetată a mantrei. Prima ceremonie aratrika (ofrandă de alimente,
beţe parfumate, flori etc.) are loc între 4:30 şi 5:00. Între 5 şi 5:30 are loc prasadam şi se îndreaptă spre
templu. Între 5:30 şi 6:15 are loc ora de studiu, iar între 6:15 şi 6:30 rugăciunile către maestrul spiritual.
Dacă acesta din urmă este prezent în templu, discipolul îl poate întâlni. Între 6:30 şi 8:00 are loc rostirea
mantrei. Între 8 şi 8:40 unii fac curăţenie prin templu, în timp ce alţii pregătesc mâncarea pentru ofranda
de prânz. Prasadam are loc între 8:40 şi 9:00. După aceea, adepţii ies în stradă pentru a vinde materiale de
colportaj şi a cânta celebra mantră. Cei interesaţi sunt invitaţi să vină la templu pentru a lua prânzul
împreună şi pentru a afla mai multe despre Krishna. Între 14:15 şi 17:30 ies din nou pe stradă. Odată
întorşi, fac iarăşi un duş şi se pregătesc pentru cursurile de seară. Începând cu 18:30 citesc şi comentează
lucrarea Nectarul devoţiunii, a lui Srila Rupa Goswami. La 19:30 începe o altă ceremonie aratrika, care
durează jumătate de oră. Între 19:50 şi 20:10 au loc lecturile din Bhagavad-Gita, urmate de recitarea
mantrelor până la 20:40. Între 20:45 şi 21:10 au loc lecturile din lucrările lui Bhaktivedānta. După aceasta,
până la ora 22:00, adepţii au timp să se pregătească pentru ziua următoare, să-şi spele hainele, să citească
etc. Opţional, la ora 21:15 se poate participa la o altă aratrika. 

Într-o grupare Zen din California, programul zilnic este următorul:

4:00 Deşteptarea 4:30 Meditaţie (zazen) în zendo 6:30 Ritualul de
dimineaţă (cântări, prosternări) 7:00 Micul dejun 
 35 
07:45 Pauză 08:15 Muncă 10:30
Meditaţie 12:00 Ritual 12:30
Prânzul 13:15 Pauză 14:30
Meditaţie 15:00 Convorbiri cu
maestrul 16:00 Continuarea
meditaţiei 16:30 Ritual 17:00
Cina 17:45 Pauză 18:30
Meditaţie 21:00 Încheierea
meditaţiei 21:30 Stingerea 

O situaţie similară este prezentă şi în cazul mişcării franceze Mandarom. Trezirea la 3:30,
urmată de un duş rapid cu apă rece. Între 4 şi 4:30 prima rugăciune comună de dimineaţă. De la 4:30 la 6
rugăciunea individuală. Între 6 şi 7 meditaţie. Între 7 şi 8 exerciţiile hatha yoga. După micul dejun de la
ora 8 şi până la ora 12, îndeplinirea sarcinilor în folosul mişcării. Între 12 şi 12:30 rugăciunea. La 12:30,
prânzul vegetarian. Între 13 şi 15, îndeplinirea sarcinilor spirituale personale (rugăciune, meditaţie,
studiu). Între 15 şi 20 activităţile comune, între 20 şi 21 meditaţie, la 21 cina frugală, la 21:30 rugăciunea
în comun, iar la 22 stingerea. 
Deşi unora li se poate părea suportabil sau chiar bine venit acest program zilnic riguros,
atunci când el este însoţit de o alimentaţie deficitară sau de implicarea în diverse activităţi zilnice
epuizante, acesta are rolul de a diminua vigilenţa şi rezistenţa fizică şi mintală a adepţilor. 
Controlului timpului şi a resurselor se adaugă şi impunerea unor reguli „care să-l determine
pe individ să se integreze grupului, să nu aibă senzaţia unei identităţi proprii, ce l-ar putea duce spre
exprimarea unor opinii personale”. În acest scop, în unele grupări, adepţii iau masa, lucrează, participă la
întâlniri împreună şi chiar dorm în dormitoare comune. Prin această metodă este descurajat
individualismul, având în vedere că, cu cât este mai mare intimitatea, cu atât este mai redus conformismul,
şi este împiedicată stabilirea unor relaţii privilegiate între adepţi. 

Privaţiuni fiziologice 
Pornind de la imperativul purificării, al eliminării karmei negative sau al accederii la sări de
conştiinţă modificată, numeroase noi mişcări religioase nu doar că reglementează, dar reduc drastic
alimentaţia adepţilor şi numărul orelor de somn. Exemplele în acest caz sunt multiple, astfel încât vom
invoca doar câteva. Adepţii lui Shoko Asahara, pentru a se elibera de karma negativă, nu aveau voie să
doarmă mai mult de trei ore pe zi şi să consume mai mult de două mese, acestea constând din „dieta
Aum”. Programul de purificare al Scientologiei, care îi permite unei persoane să ajungă la stadiul de
„clear”, constă într-o combinaţie de exerciţii fizice, vitamina PP (niacină), consumul unui cocktail
medicamentos „secret”, alimentaţie specifică, un anumit program de somn şi saună până la cinci ore pe zi,
timp de 28 de zile. 
Desigur, subalimentarea nu are nimic manipulativ în sine, însă prescrierea unui regim
alimentar specific are rolul de a-l rupe pe novice sau adept de mediul social anterior şi a-l angaja şi mai
mult în gruparea respectivă. După cum consideră Jean-Marie Abgrall, un regim alimentar sărac poate 
36 
avea efecte pe termen scurt şi mediu. O carenţă de glucide conduce la o suferinţă cerebrală şi la scăderea
vigilenţei. Carenţa de proteine şi lipide diminuează rezistenţa fizică. O alimentaţie hipocalcemică, însoţită
de hiperventilaţie artificială (exerciţii de respiraţie) poate conduce la senzaţia de furnicături la nivelul
membrelor, interpretate de multe ori ca manifestări ale energiei corporale sau a prezenţei unei entităţi
spirituale, când de fapt sunt simptome ale spasmofiliei. 
Cercetările ştiinţifice au demonstrat efectul privării de somn asupra echilibrului psihic.
Numeroase noi mişcări religioase apelează de o manieră empirică la această metodă de manipulare, prin
intermediul ei acţionând asupra capacităţilor intelectuale şi a personalităţii adepţilor. Privarea de somn este
integrată în ritual, pretextele invocate fiind slujbele religioase, meditaţia la ore fixe, rugăciunea, poziţia
astrelor etc. 
Potrivit cercetărilor, privarea de somn pentru o perioadă mai mare de 72 de ore conduce la
halucinaţii şi delir, frecvent asociate în aceste grupări cu experienţa mistică sau influenţa divină. Dacă
obţinerea acestei privări totale de somn pentru o perioadă atât de lungă este foarte dificilă, în schimb este
mai facilă cea repetitivă, respectiv trezirea adepţilor în mod repetat pe parcursul nopţii pentru participare
la ritualuri, fiind astfel întrerupte fazele de somn paradoxal, ceea ce poate duce pe termen lung la
probleme psihice, precum stări depresive şi iritative sau la stări disociative. O altă tehnică de privare de
somn o constituie participarea la ritualuri nocturne repetitive şi de lungă durată. Deşi îi este permis
adeptului să se odihnească ziua, un astfel de program perturbă ritmul circadian al organismului şi modifică
ceasul biologic interior. La nivelul creierului, această modificare se traduce în acumularea de somnifere
naturale care pot induce în timp stări euforice sau depresive, la o stare de surescitare permanentă sau
contracţii involuntare ale pleoapelor. Acestora li se adaugă probleme vizuale, halucinaţii luminoase,
urmate în stadiile mai avansate de halucinaţii complexe şi senzaţii corporale false. În ultima fază apare o
dezorganizare a gândirii care, deşi încetează în momentul în care se revine la un program de somn normal,
poate produce tulburări psihice majore. 
Un fost adept Moon afirma: „În special somnul era văzut ca o indulgenţă, din moment ce
Dumnezeu nu dormise niciodată în efortul său de a salva omenirea. Somnul, mai mult decât mâncarea, a
ajuns să reprezinte cel mai căutat «privilegiu» al vieţii viitoare în împărăţia raiului. Staff-ul dormea în
medie trei ore pe noapte; membrii mai noi, şase. Starea de epuizare continuă era evidentă la toţi copiii
merituoşi ai lui Dumnezeu”. 
Dieta rigidă, cu un aport redus de proteine, combinată cu doar patru sau cinci ore de somn
pe noapte înfrânge orice rezistenţă fizică şi psihică şi face persoana mult mai vulnerabilă. Pe acest fond,
cântarea monotonă, dansul, privarea de somn, meditaţia pot produce stări de conştiinţă impresionante
pentru participant. Acesta percepe respectivele stări ca pe dovezi ale valorii şi puterii spirituale ale
grupului şi ale liderului. Voinţa de a crede a individului va face restul. Aceste tehnici sunt folosite în
special de grupările yoghine. 

* * * 

În urma interacţiunii, potenţialul adept descoperă în gruparea respectivă oportunitatea de a-

şi ameliora statutul social şi a-şi potenţa respectul de sine, precum şi ocazia de a câştiga stima altora.
Îmbrăţişează stilul de viaţă bine definit pe care gruparea respectivă i-l oferă, diferit de viaţa anomică şi
amorfă din societate. Abandonează activităţile care ar putea concura cu noua lui opţiune religioasă şi-şi
restructurează înclinaţiile şi dispoziţiile încât să consoneze cu cele ale grupului din care face parte. Se
izolează de societate şi se angajează exclusiv în relaţiile sociale din interiorul comunităţii, care îi reafirmă
şi consolidează permanent noile valori. 
37 
Putem vorbi în această situaţie nu doar de suprimarea autonomiei unei persoane, cum am
arătat mai sus, ci de resocializarea sa, după cum am văzut mai sus în teoria lui Stephen Wilson privind
convertirea. Spre deosebire de socializare, resocializarea presupune adoptarea unui set de valori radical
diferit de cel anterior şi implicit a unor norme care intră în contradicţie cu cele precedente. Potrivit lui
Peter McHugh, pentru a putea surveni resocializarea, este necesară mai întâi desocializarea respectivului,
despectiv eliminarea vechiului sistem de valori. Aici ne apropiem de perspectiva spălării creierului, care
postulează o dezgheţare. Însă, mergând pe linia aceluiaşi autor, putem considera că criza resimţită anterior
de cei care devin membri ai noilor mişcări religioase funcţionează ca „desocializare”, astfel încât grupările
în care aceştia se angajează nu fac decât să-l resocializeze, să-i inducă un nou sistem de valori. Aceeaşi
concluzie o putem trage şi dacă ne referim la procesul prealabil de dezintegrare care, în viziunea autorului
la care facem referire, se obţine prin distrugerea capacităţii persoanei de a afecta cursul evenimentelor,
prin dispariţia coordonării şi consistenţei cronologice a evenimentelor şi prin statutul temporal
indeterminat al acestora. Acţiunea de resocializare a noilor mişcări religioase se rezumă, în esenţă, la
eliminarea relaţiilor personale preexistente – după cum am arătat mai sus – şi la evitarea adaptării
vechiului sistem de valori la noile condiţii, ceea ce ar însemna doar o schimbare dialectică a celui
convertit. Scopul acestor resocializări este reconstruirea personalităţii, astfel încât aceasta să se identifice
cu agentul de socializare. În cazul de faţă, resocializarea reprezintă o întărire a statusului grupului, creând
un credincios autentic, nu un seeker sau un critic, un adept angajat total în mişcarea din care face parte.
Referindu-ne în special la mişcările milenariste, resocializarea constă din trei mecanisme specifice:
iluminarea, integrarea şi angajamentul. Iluminarea înseamnă o restructurare cognitivă, integrarea se referă
la alăturarea la o comunitate de credincioşi, iar angajamentul la acţionarea în conformitate cu noua
identitate. Acesta va fi total schimbat din punct de vedere comportamental, sentimental, dar şi al
percepţiilor sale privind lumea exterioară. Viziunea sa este acum identică cu viziunea grupului, după cum
cea a grupului este identică cu viziunea liderului charismatic. 
Dar dacă resocializarea reuşeşte, adeptul experimentează această identificare privind-o ca
pe o cale de obţinere a libertăţii şi împlinirii personale. În fiecare oră, zi de zi, acesta trebuie să
demonstreze că îi acceptă şi îi iubeşte pe coreligionarii săi. Odată ce o persoană alege să rămână în
gruparea religioasă respectivă, constrângerile impermeabile, dar imprevizibile ale acestuia nu lasă
posibilitatea de a acţiona altfel decât numai dacă părăseşte grupul. În cel mai bun caz, aceasta înseamnă a
trece printr-o altă schimbare majoră de viziune. În cel mai rău caz, înseamnă pierderea oricărui suport
moral şi social. Înseamnă întâlnirea cu necunoscutul, uneori chiar frica de moarte. Această auto-închidere
a grupului nu lasă nici o altă alternativă. Viaţa în afara mişcării devine de neimaginat. Cu siguranţă, influenţa socială
exercitată de grupare nu se termină în momentul convertirii, ci aceasta se extinde pe parcursul întregii perioade cât respectivul va fi
membru al mişcării respective, amplificându-se progresiv pe măsură ce se va amplifica şi angajamentul
său, remodelându-i continuu comportamentele, atitudinile şi sentimentele. Dacă într-o primă fază
urmăreşte doar atragerea către grupare, atunci când cel vizat va fi deplin dedicat mişcării, influenţa socială
şi conformismul vor deveni forţe redutabile şi în sensul păstrării membrilor şi determinării lor să acţioneze
aşa cum doreşte liderul. Folosindu-se de legile influenţei sociale şi ale conformismului, grupări rău
intenţionate pot exercita o influenţă uriaşă asupra individului, în cazuri extreme această influenţă mergând
până la a-l convinge să-şi părăsească familia, să-şi doneze bunurile grupării respective, să comită fapte
condamnabile şi chiar să-şi ia propria viaţă. Dar în privinţa aceasta vom reveni mai jos. Suntem de acord
cu Stéphane Laurent, care consideră că interacţiunea socială are loc într-un cadru şi urmând un scenariu
pregătit de manipulator, însă nu-i împărtăşim opinia că „ţinta” devine un receptor pasiv al influenţei sursei
care orchestrează totul. Într-adevăr, putem vorbi de un mod asimetric de exercitare a 
38 
influenţei sociale în unele noi mişcări religioase, însă nu înseamnă că novicele este un receptor pasiv al
acestor influenţe. Am văzut că acesta face tot posibilul pentru a plăcea grupului de care este fascinat,
pentru a se integra în grup şi pentru a deveni asemenea celorlalţi membri. 

6.4. Autoritate supremă, supunere absolută

Dacă atunci când am vorbit despre lider am insistat asupra charismei sale, a modului cum aceasta ia
naştere, este păstrată şi funcţionează în iconomia grupului, aici ne propunem să insistăm asupra
caracterului manipulativ care decurge din relaţia membrilor unei noi mişcări religioase conduse de un
astfel de lider şi autoritatea liderului sau, altfel spus relaţia de supunere totală care se instalează între cele
două entităţi, pornind de la premisa că relaţia guru/lider-discipol reprezintă structura formală a autorităţii
extreme şi constituie principalul mod de raportare al adepţilor la lider. 

Ce demonstrează experimentul lui Stanley Milgram 

„Am văzut un om de afaceri echilibrat şi sigur pe sine, care a intrat în laborator zâmbitor şi încrezător.
În mai puţin de 20 de minute a devenit o epavă, chinuit de ticuri şi aflat în pragul unei căderi nervoase.
Îşi freca tot timpul lobul urechii şi îşi frângea mâinile. La un moment dat şi-a lăsat capul în palme şi a
murmurat: «Dumnezeule, să ne oprim!». Şi totuşi, a continuat să execute fiecare instrucţiune a
experimentatorului şi s-a supus până la capăt.” 

Deşi putem afirma că cercetările privind problema supunerii şi a mecanismelor psihologice

care o explică au debutat încă din 1924, totuşi, în câmpul destul de vast al acestor cercetări, cel care s-a
distins a fost Stanley Milgram, cercetătorul american care a descoperit faptul că, în anumite contexte,
persoane perfect normale sunt capabile să săvârşească acte de neimaginat doar din supunere faţă de o
autoritate. Nu vom detalia aici binecunoscutul experiment al psihologului social american, ci vom invoca
doar cifrele finale: toţi subiecţii au aplicat „victimei” complice şocuri până la 285 de volţi („Şoc intens” pe
scala pe care subiecţii o aveau un faţă), 12,5 % s-au oprit la 300 de volţi, 20 % s-au oprit între 315 şi 360
de volţi („şoc extrem de intens”), un singur subiect s-a oprit între 375 şi 420 de volţi („pericol: şoc
violent”), iar restul de 65 % au mers până la capăt, administrând şocuri de 435 şi 450 de volţi. Nu a exista
nici o ameninţare, coerciţie fizică sau stimulente. Singura presiune a experimentatorului s-a manifestat
prin cerinţa de a continua: „Vă rog, continuaţi”, „Mergeţi mai departe”, „Experimentul vă cere să
continuaţi”, „Este esenţial să continuaţi”, Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Cu siguranţă, rezultate
care au depăşit orice estimări, au uimit lumea ştiinţifică şi au stârnit o serie de proteste ale opiniei publice,
mass-mediei şi lumii ştiinţifice mai ales în privinţa eticii experimentului. Înainte de a ne grăbi să
concluzionăm că fiecare om este un torţionar, în grupul de control, în care fiecare subiect a putut alege
până unde merge cu aşa-zisele şocuri, fără ca experimentatorul să intervină, 80% dintre subiecţi s-au oprit
la 120 de volţi, echivalentul tensiunii unei prize din casa fiecărui american. Prin urmare, experimentul lui
Stanley Milgram demonstrează nu faptul că oamenii sunt torţionari şi sadici prin natura lor, ci că aceştia
au tendinţa de a se supune unei autorităţi, chiar dacă aceasta le cere să-şi tortureze semenii. În opinia sa,
dacă ne oprim doar asupra perioadei 1933-1945, camerele de gazare, lagărele de concentrare, atrocităţile
şi-au avut originea în mintea unui singur individ, dar au atins asemenea dimensiuni pentru că foarte multe
persoane s-au supus ordinelor primite. Psihologul social american nu condamnă supunerea faţă de o
autoritate în sine, aceasta stând de fapt la baza funcţionării societăţii în care trăim, ci doar evidenţiază
faptul că supunerea poate fi nediscriminantă în ceea ce priveşte actele săvârşite în numele ei. Una din
concluziile experimentului său este aceea că deşi subiecţii au învăţat din copilărie faptul că rănirea 
39 
unei persoane reprezintă o încălcare a moralei, 65% dintre ei au renunţat la acest principiu – cu preţul
resimţirii unei tensiuni extreme – doar pentru a se conforma instrucţiunilor unei autorităţi care, de altfel,
nu avea la dispoziţie nici un mijloc coercitiv. Dacă nu se supuneau, subiecţii nu erau nici penalizaţi, nici
pedepsiţi, şi, cu toate acestea, deşi au denunţat acţiunile pe care le săvârşeau, s-au supus şi au acţionat
împotriva sistemului de valori. 
Într-un alt experiment li s-a cerut participanţilor la experiment să scoată o monedă dintr-un
borcan cu acid sau să arunce acid pe alte persoane. Şi exemplele ar putea continua. 
Reluat sub diverse forme de cercetători din alte spaţii geografice şi culturale, experimentul a
evidenţiat cifre asemănătoare, ceea ce ne determină să concluzionăm că „există o propensiune dacă nu
universală, cel puţin intercontinentală şi interculturală spre supunere, chiar şi în cazul actelor contrare
moralei”. Tot la fel şi în ceea ce priveşte vârsta subiecţilor, un experiment ai cărui subiecţi au fost copii cu
vârste între 6 şi 16 ani demonstrând că supunerea faţă de autoritate apare foarte devreme şi putem
concluziona că „[c]aracterul legitimităţii unei autorităţi se dobândeşte, iar odată cu el, supunerea la
injoncţiunile ei”. Această obedienţă nu pare să fie influenţată nici de nivelul socio- profesional, cel al
educaţiei sau genul subiecţilor. 
Supunerea reprezintă tot o formă a influenţei sociale, însă, spre deosebire de facilitare
socială, normalizare sau conformism, în situaţiile de supunere schimbarea comportamentului ţintei survine
în urma unui ordin venit din partea unei surse înzestrate cu autoritate legitimă. Putem afirma că supunerea
se fundamentează pe baza diferenţei de statut dintre cele două entităţi. 
După cum am văzut mai sus, într-un grup, conformismul reprezintă adoptarea de către
individ a unui comportament similar cu cel al egalilor săi, persoane cu acelaşi statut, care nu au un drept
special de a-i dirija comportamentul. Supunerea sau obedienţa reprezintă comportamentul rezultat în urma
cererii unei autorităţi. Spre exemplu, un recrut din armată va urma ordinele superiorilor, în acest caz
vorbind de supunere, şi în paralel va adopta obiceiurile, rutinele şi limbajul colegilor, situaţie în care
putem vorbi de conformism. Considerăm utilă prezentarea aici a diferenţelor fundamentale dintre cele
două moduri de influenţă socială, aşa cum am au fost ele sintetizate de Stanley Milgram: 
1. Ierarhia. Supunerea faţă de autoritate are loc în cadrul structurilor ierarhice, în care
persoana consideră că cel pe care îl percepe ca superior are dreptul de a-i impune un anumit
comportament, în timp ce conformismul reglementează comportamentul celor egali. 
2. Imitaţia. Conformismul este o formă de imitaţie, în timp ce supunerea nu. Conformismul
conduce la omogenizarea comportamentului, pe măsură ce individul acceptă influenţa semenilor, în timp
ce supunerea nu implică o imitare a sursei de influenţă. În situaţiile de obedienţă, „personajul autoritar
supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă semne de
independenţă, făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrângătoare. [...] În comparaţie cu situaţiile de
conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în obedienţă nu
regăsim aceeaşi similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un comportament pe care nu-l
îndeplineşte ea însăşi, cel puţin nu sub privirile acestuia.” 
 3. Explicitarea. În supunere, prescrierea acţiunii este explicită, în timp ce în conformism
adesea rămâne implicită. Spre exemplu, în experimentul lui Solomon Asch, după cum am văzut mai sus,
nu li s-a cerut explicit subiecţilor să fie de acord cu grupul, acesta fiind un comportament spontan. 
4. Voluntarismul. Diferenţa dintre cele două constă şi în modul cum subiecţii îşi explică
comportamentul. Aceştia resping conformismul şi acceptă supunerea ca explicaţie a acţiunilor lor. În
experimentul lui Solomon Asch, subiecţii au respins la nivel declarativ influenţa grupului ca şi cauză a
conformării lor la grup, accentuând propria autonomie în adoptarea respectivelor comportamente (s-au
justificat afirmând că au făcut greşeli de apreciere, nu au o vedere prea bună etc.), minimalizând gradul de
influenţă al grupului. Dimpotrivă, în cazul supunerii, subiecţii şi-au declinat responsabilitatea şi şi- 
40 
au justificat comportamentul prin impunerea acestuia de către autoritate. Prin urmare, în timp ce subiecţii
supuşi conformismului insistă pe propria autonomie, cei supuşi experimentelor legate de supunere insistă
pe lipsa acesteia. Stanley Milgram explică această diferenţă prin aceea că conformismul este o reacţie la
presiuni implicite, astfel încât subiectul îşi interpretează actele drept voluntare. Nu găseşte nici o
justificare evidentă pentru adoptarea acestor acte, astfel încât respinge faptul că s-a conformat grupului. 
În cazul noilor mişcări religioase care gravitează în jurul unui lider charismatic, dacă în
relaţia cu grupul se urmăreşte obţinerea conformismului, în ceea ce se urmăreşte relaţia cu liderul este
vizată obţinerea supunerii absolute sau a obedienţei faţă de acesta. 

Mecanisme de menţinere a autorităţii charismatice 

Deşi aflaţi la distanţe variabile faţă de lider, fiecare membru al mişcării, în virtutea
charismei liderului, se declară discipol al acestuia. Chiar atunci când discipolii sau unii adepţi sunt
solicitaţi să conducă sau să îndeplinească roluri specifice, ei sunt subordonaţi şi îndrumaţi întru totul de
conducătorul charismatic. În baza acestei relaţii charismatice care este menţinută cu orice preţ, membrii
unor asemenea grupări, fie adepţi, fie discipoli, consideră că liderul este însăşi raţiunea de a exista a
grupului. Sesizând acest aspect, liderii cer un şi mai mare devotament din partea adepţilor lor, elaborând o
serie de reguli cu valoare doctrinară. Un exemplu elocvent este lista impusă de Prabhupāda, în care sunt
menţionate obligaţiile pe care le au toţi adepţii ISKCON faţă de guru:
1. Discipolul trebuie să fie ataşat de maestrul său spiritual şi să-i asculte cuvintele.
2. Discipolul trebuie să urmeze cu stricteţe instucţiunile maestrului.
3. Discipolul trebuie să-l slujească pe maestru.
4. Discipolul trebuie să-l mulţumească pe maestru.
5. Discipolul trebuie să aibă credinţă în maestrul spiritual.
6. Discipolul trebuie să fie supus şi umil în faţa maestrului său.
7. Discipolul trebuie să-l respecte şi să-l onoreze pe maestrul său spiritual ca manifestare 
sau reprezentant al divinităţii.
8. Discipolul trebuie să evite să-l ofenseze în vreun fel pe maestrul său spiritual.
Totodată au grijă să-şi afirme şi întărească autoritatea cu orice prilej, afişând simbolurile autorităţii,
începând de la titluri – religioase sau academice – şi terminând cu vestimentaţia. Din acest motiv întâlnim
la unii lideri o abundenţă de titluri academice pe care nu le au în realitate – vezi L. Ron Hubbard, Sun
Myung Moon ş.a. Acestea sunt simboluri ale autorităţii care declanşează în mod automat o reacţie de
supunere sau cel puţin de respect din partea interlocutorilor, după principiul că „ştie ce vorbeşte”. Prezenţa
acestor titluri academice distorsionează şi modul cum este perceput aspectul fizic al acestor personaje. S-a
demonstrat experimental că, cu cât era mai ridicat titlul academic, cu atât era perceput ca având o statură
mai înaltă (în medie, „profesorul” a fost apreciat ca fiind mai înalt cu cinci centimetri decât „studentul”). 
Pe lângă titluri, un alt simbol al autorităţii la care apelează şi liderii la care facem referire îl
reprezintă vestimentaţia specifică. Mai multe experimente din domeniul psihologiei sociale au arătat că o
vestimentaţie care trimite la o autoritate (poliţienească sau civilă) induce în rândul celorlalţi un
comportament de supunere. În cazul liderilor charismatici ai noilor mişcări religioase, considerăm că
vestimentaţia ocupă un rol foarte important în privinţa construirii autorităţii. Putem delimita aici două
tipuri de lideri: cei ai mişcărilor orientale, îmbrăcaţi în general în portul specific sferei religioase din care
provin („toga” albă şi eventual turban pentru hinduism, robă portocalie sau chimonou pentru budişti
ş.a.m.d.) şi cei din sfera sectelor creştine occidentale, îmbrăcaţi „la patru ace”, cu costum şi cravată
scumpe. Şi un model şi celălalt contribuie substanţial la crearea unei imagini de autoritate. În cel dintâi caz
se obţine respectabilitate şi autoritate prin invocarea unei aure de mister şi exotism, în cel 
41 
de al doilea prin apelarea la „rezervorul” cultural al occidentalilor: oamenii în costume scumpe ocupă
posturi importante, de unde rezultă că au o educaţie superioară, astfel încât trebuie ascultaţi în ceea ce
spun. Robert Cialdini adaugă vestimentaţiei şi accesoriile. Acesta insistă mai ales asupra importanţei
maşinilor scumpe în crearea unei imagini de prestigiu şi respectabilitate. Şi această constatare se verifică
în cazul grupărilor la care facem referire. Nu trebuie să facem eforturi să ne amintim de defilările triumfale
ale lui Rajneesh într-unul din Rolls-Royce-urile sale luxoase ori de sosirea cu elicopterul în mijlocul
mulţimii. Toate acestea sunt menite să crească prestigiu şi implicit autoritatea, de unde rezultă obţinerea
mai facilă a supunerii. 
Totuşi, după cum menţionam mai sus, dominaţia charismatică, specifică şi noilor mişcări
religioase, este mult mai fragilă decât dominaţia tradiţională sau cea birocratică. „Darul” se poate pierde în
faţa adepţilor în cazul unui eşec, pot apărea competitori, se poate rutiniza. Privită din alt punct de vedere,
menţinerea dominaţiei charismatice reprezintă lupta liderului împotriva instituţionalizării grupului său. 
După cum afirmă Roy Wallis, „a deveni [lider] charismatic nu este ceva ce se întâmplă o
dată pentru totdeauna [...]. Aceasta trebuie reîntărită şi reafirmată periodic sau încetează să existe. Liderul
charismatic şi cei din preajma lui trebuie să găsească mijloace care să asigure constant reafirmarea
necesară.” Putem vorbi de un echilibru pe care trebuie să îl menţină liderul între prea multă dominaţie şi
dominaţie insuficientă, ambele situaţii având ca rezultat scăderea legitimităţii autorităţii sale şi, în final,
dezintegrarea grupului. L. L. Dawson consideră că pentru a atinge echilibrul ideal, liderul charismatic al
noilor mişcări religioase recurge la o serie de tehnici specifice: 
1. menţinerea imaginii liderului;
2. moderarea efectelor identificării psihologice ale adepţilor cu liderul;
3. negocierea rutinizării charismei;
4. impresia dobândirii unor noi succese. 
42