UTILIZAREA TERENURILOR

2011

1
 INTRODUCERE

Mediul înconjurător este alcătuit din o serie de componente naturale, cum

sunt: aerul, apa, vegetaţia şi fauna, relieful, litologia şi solul, ce acţionează ca un tot
unitar. Lor li se adaugă componentele create sau modificate de activitatea omului.
Toate aceste componente se află în strânsă interacţiune, determinând echilibrul
ecologic şi condiţiile de viaţă, precum şi condiţiile de dezvoltare ale comunităţilor
societăţii umane.
Componentele naturale, prin proprietăţile lor, realizează ecosistemul terestru,
care se află într-un echilibru dinamic, realizat în decursul timpului. Solul are un rol
fundamental, fiind una dintre resursele naturale care condiţionează dezvoltarea
economico-socială a societăţii. Contribuţia solului este esenţială în asigurarea
alimentelor şi altor materii necesare populaţiei pentru traiul de zi cu zi, ca şi pentru
dezvoltarea economiei. Păstrarea sau chiar îmbunătăţirea calităţii acestora este o
cerinţă actuală stringentă care trebuie realizată prin echilibrarea şi armonizarea
posibilităţilor pe care le oferă mediul ambiant cu cerinţele omului.
Solul, găsindu-se la contactul dintre litosferă, atmosferă şi biosferă, este o
verigă în ciclurile şi fluxurilor dintre geosfere, dar mai ales la fluxul de energie,
circuitul apei şi circuitul elementelor nutritive. Solul a acumulat în decursul timpului
energie şi nutrimente, astfel că el constituie un valoros depozit de energie, apă şi
nutrimente de care au nevoie plantele în dezvoltarea lor.
Integrat în natură, omul s-a adaptat acesteia sau a modificat mediul într-o
oarecare măsură. Dacă la început modificările au fost neînsemnate, treptat ele au
devenit mult mai ample. El foloseşte tot mai mult forţe ale naturii şi bogăţii ale
acesteia, depăşind unele constrângeri ale naturii legate de cultivarea solului, dar nu
poate deveni independent de ea. Dimpotrivă, pe măsură ce progresează, omul depinde
tot mai mult de resursele naturale, de cunoaşterea lor şi căilor de utilizare adecvată, de
regenerare sau reciclare a acestor resurse. Omul trebuie să respecte legile naturii,
pentru că încălcarea lor se întoarce asupra lui ca un bumerang şi se soldează cu
eşecuri.
Dezvoltarea industriei, transporturilor, agriculturii, silviculturii, urbanismului
etc., determinată de necesitatea asigurării cerinţelor progresului societăţii umane, a
ignorat o serie de fenomene secundare care generează efecte nocive imediat sau pe
termen mai îndepărtat asupra mediului înconjurător. Drept consecinţă a apărut
deteriorarea, contaminarea sau poluarea aerului, apei sau solului. O situaţie mai aparte
o are solul, pentru că el acumulează efectele şi nu poate fi înlocuit sau primenit. Acest
fapt produce pagube economiei prin diminuarea producţiei sau deprecierea calităţii,
afectând apoi animalele şi în final omul.
Viaţa pe Terra este menţinută prin regenerare, prin recircularea substanţelor în
cazul circuitelor naturale. Energia necesară regenerării fiinţelor vii, ca şi a desfăşurării
altor procese este asigurată pentru miliarde da ani de către Soare.
Criza mediului, ce este tot mai evidentă, este determinată de perturbarea sau
distrugerea circuitelor normale ale substanţelor în natură. Sistemul ecologic al Terrei
este bine echilibrat de interacţiunile dintre fiinţele vii şi dintre aceste şi mediul lor
abiotic. Schematic, acest sistem ecologic are câteva verigi:
• producerea de substanţe organice de către plante cu ajutorul energiei solare,
plecând de la materia anorganică luată din sol şi aer;
• consumul de substanţe organice, ca hrană pentru om şi alte vieţuitoare;
• acumulare de dejecţii sau diferite substanţe organice moarte;

2
 • descompunerea de către bacterii, ciuperci etc. a rămăşiţelor organice în
compuşii lor anorganici iniţiali, care pot să reintre într-un nou ciclu de producere de
substanţe organice.
Menţinerea acestor circuite în natură face ca viaţa să decurgă în mod continuu
pe Terra. De aici rezultă necesitatea de a se exploata sau folosi cu multă chibzuinţă
cantitatea de substanţe existente şi de a o reintroduce mereu în noi circuite.
Activitatea de producţie industrială are ca rezultat, printre altele, producerea
de deşeuri care scapă circuitelor ecologice. Pentru aceasta este necesar crearea unui
flux tehnologic asemănător ciclului ecologic, acesta având mai multe verigi:
• producerea de bunuri pornind de la materii prime primare;
• utilizarea de bunuri de către om;
• acumularea de deşeuri, în parte exploatabile ca materii prime secundare;
• tratarea deşeurilor cu ajutorul unor procese tehnice sau biologice pentru
obţinerea de noi produse sau noi materii prime secundare.
Se realizează astfel o utilizare şi reutilizare a deşeurilor, fapt care înseamnă o
mai bună gospodărire a resurselor Terrei, precum şi reducere a consumului de energie
şi materii prime, ca şi o reducere de a cantităţii de deşeuri. Adesea sunt realizate
deşeuri într-o cantitate atât de mare încât nu mai pot fi recirculate. În consecinţă, prin
acumularea lor se va ajunge la degradarea mediului ambiant, dacă nu se iau măsuri
corespunzătoare. De asemenea, trebuie rezolvată problema deşeurilor neutilizabile,
unele dintre ele fiind extrem de nocive.
Prin utilizarea terenurilor (land use, în engleză) se înţelege orice intervenţie
umană ciclică sau permanentă pentru satisfacerea nevoilor omului asupra resursei,
naturale sau artificiale, cunoscute sub denumirea de teren. Este deci o acţiune a
omului asupra ecosistemelor terestre naturale, desfăşurată sistematic, cu scopul de a
obţine beneficii sau servicii. Omul devine parte inerentă a ecosistemului terestru şi
acţionează astfel ca să-l dirijeze, să-l folosească în avantajul lui.
Utilizarea terenului implică întotdeauna o arie specifică, astfel că poate fi
considerată ca un concept geografic, cu atât mai mult cu cât în diferite regiuni din
variate zone naturale se ajunge la diferite modele spaţiale de utilizare a terenurilor.
Aceste modele spaţiale sau teritoriale rezultă de fapt din diferite raporturi care se
stabilesc între necesitatea omului de a acţiona asupra terenurilor pentru procurarea
celor necesare pentru trai în condiţii cât mai avantajoase, pe de o parte, şi
accesibilitatea şi capacitatea terenurilor de a fi eficient utilizate în acest scop, pe de
altă parte.

I TERENUL

1.1. Noţiunea de teren

În vorbirea curentă, ca şi în studiile de specialitate, se utilizează pe lângă
noţiunea de sol şi cea de teren. C. D. Chiriţă (1974) arată că "producţia vegetală este
rezultatul întregului ansamblu de factori care acţionează într-un ecosistem".
Termenul de teren se foloseşte îndeosebi în agricultură sub formă de teren
agricol, pe când în silvicultură se utilizează mai ales termenul de staţiune forestieră.
După FAO (1976), terenul reprezintă o arie specifică la suprafaţa uscatului,
caracterizată prin atributele de deasupra şi sub această arie, relativ stabile sau cele ale
biosferei, ce sunt previzibile ciclic. Aceste atribute includ cele ale atmosferei,
solurilor, rocilor, hidrogeologiei, ale populaţiilor de plante de plante şi animale,
precum şi rezultatele activităţii umane trecute şi prezente, în măsura în care aceste

3
atribute exercită o influenţă semnificativă asupra utilizării actuale sau viitoare a
terenului de către om.
Noţiunea de teren este echivalentă cu biotopul sau staţiunea forestieră,
completează noţiunea de sol cu atributele de mediu, atunci când privim solul ca mijloc
de producţie. Clasificările terenurilor au caracter pragmatic, ele realizându-se pentru
diferite scopuri (pretabilitate la arabil, pretabilitate pentru plantaţii viticole sau
pomicole, pretabilitate la amenajare pentru irigaţie, favorabilitate pentru diferite
culturi, pretabilitate pentru amenajarea complexă a versanţilor etc.).
Studiile pedologice efectuate pentru diferite scopuri (irigaţii, desecări,
amenajarea teritoriului, combaterea eroziunii solului etc.) conţin pe lângă date despre
sol şi date despre ceilalţi factori de mediu (litologie, relief, climă, hidrologie,
vegetaţie, faună etc.). În studiile pedologice la scară mare, în afară de harta de sol se
întocmeşte şi o hartă cu unităţile de teren, denumite unităţi de sol-teren, pedotop sau
TEO (teritoriu ecologic omogen). Aceste terenuri reprezintă o întindere omogenă sub
raportul însuşirilor solului şi a celorlalte condiţii de mediu.
Termenii de biotop sau ecotop, utilizaţi în biologie, respectiv ecologie, se
referă la teritorii relativ omogene în legătură cu cerinţele de viaţă ale vieţuitoarelor. Ei
pot fi consideraţi analogi sau chiar echivalenţi termenului de teren agricol sau TEO,
deosebirea constând în faptul că terenul agricol se referă la teritorii relativ omogene
privind cerinţele de viaţă ale plantelor utilizate în agricultură. Deci termenul de teren
agricol poate fi denumit şi agroecotop, refrindu-se al un ecotop modificat prin
activitatea de producţie agricolă.
Clasificarea terenurilor reprezintă o grupare a unităţilor de sol-teren pe baza
evaluării solurilor şi a condiţiilor de mediu în anumite scopuri.
Conceptul de teren integrează patru laturi distincte:
- latura ecologică, referitoare la condiţiile dezvoltării plantelor;
- latura tehnologică, privitoare la posibilităţile şi modurile de lucrare a
terenului;
- latura economică, ce sesizează capacitatea de producţie a solului şi eficienţa;
- latura geografică, de component al peisajului agricol.
1.2. Factorii care influenţează utilizarea terenurilor
Sunt trei categorii: factorii naturali, factorul uman şi factorul capital.
Factorii naturali
Aceştia sunt reprezentaţi prin climă, vegetaţie, apă şi hidrologie, relief şi sol.
Clima este unul din factorii naturali importanţi în modul de utilizare a
terenurilor. Acţiunea climei se manifestă direct prin temperatură şi umiditate şi
indirect prin intermediul vegetaţiei şi faunei. Clima determină o diferenţiere a
intensităţii şi profunzimii pe care procesele de alterare acţionează, putându-se observa
la nivel planetar o zonare a acestora, conformă zonelor de climă. Clima creează
condiţii pentru dezvoltarea unui anumit gen de vegetaţie, ceea ce determină un anumit
tip de acumulare a materiei organice în sol. Acest fapt cauzează diferenţieri şi în
privinţa distribuţiei faunei din sol, activitatea acesteia, precum şi condiţiile de
umiditate şi temperatură, ce determină un anumit mod de humificare a materiei
organice. În funcţie de aceste elemente se diferenţiază zonele de vegetaţie şi implicit
zonele agroclimatice, cu o anumită radiaţie solară, cu o anumită lungime a perioadei
de vegetaţie, cu modul specific de utilizare a terenurilor, toate determinând o
puternică diferenţiere de la o zonă la alta.
În acest ultim aspect sunt incluse şi condiţiile mai mult sau mai puţin
favorabile de a fi locuite de om. Din acest punct de vedere ariile de pe glob se

4
diferenţiază mult, de la arii ospitaliere până la arii ostile, în primul rând datorită
climatului prea rece, prea uscat, prea cald sau a altitudinii prea mari.
Vegetaţia naturală formează la nivelul globului terestru zonele şi etajele de
vegetaţie, acestea constituind pe întinse suprafeţe chiar modul de utilizare a terenului.
Pădurea este folosită pentru exploatarea lemnului, stepele, preriile şi savanele sunt
utilizate pentru creşterea animalelor prin păşunat sau prin recoltarea de furaje.
Vegetaţia asigură materia organică principală a solului şi contribuie la modul
de acumulare a humusului, atât ca grosime a orizontului humifer, cât şi ca tip de
humus. Vegetaţia protejează solul împotriva denudaţiei, influenţează bilanţul apei în
sol şi microclimatul solului. Ea contribuie la recircularea nutrienţilor în cadrul
ecosistemului, determinând un anumit grad de fertilitate al solului. Astfel, în zona
caldă cele mai mici cantităţi de nutrienţi în sol se constată în pădurea ecuatorială
umedă, ele cresc în cazul solurilor din savana umedă, apoi în pădurea cu frunze
căzătoare şi ating maximul în savana aridă. Cele mai bune terenuri agricole sunt în
ultimele două categorii, dar în ultima este necesară irigaţia culturilor. La fel şi în zona
temperată, conţinutul de nutrienţi este mai scăzut în luvisoluri, mai ridicat în cazul
cambisolurilor şi creşte în continuare la cernoziomurile stepei, dar aici este necesară
introducerea irigaţiei pentru suplimentarea deficitului de umiditate din perioada de
vară.
Apa are un rol esenţial în determinarea utilizării terenului. Atunci când apa
este în exces, în cazul utilizării ca arabil a ternului sunt necesare măsuri de eliminare a
ei sau dăm respectivului teren altă folosinţă, cum ar fi cel de fâneaţă sau ca loc
recreativ. Rolul apei devine însă covârşitor în regiunile aride, unde cultura plantelor
agricole nu se poate realiza fără ca acestea să fie irigate. Cele mai frecvente surse de
apă sunt râurile şi lacurile naturale sau de baraj artificial, iar terenurile arabile sunt de
obicei amplasate în apropierea acestor surse. De asemenea, în aceste zone se pune
accent pe utilizarea surselor de apă subterană, aici având importanţă chimismul
acestora, mai ales în cazul utilizării lor ca apă potabilă.
Relieful reprezintă un factor important, deoarece de el depinde accesibilitatea
terenului, traficabilitatea şi mecanizabilitatea lucrărilor agricole, ca şi efortul de
realizare a diferitelor lucrări de infrastructură. De relief depinde şi nivelul investiţiilor
pentru dezvoltarea agriculturii sub aspectul naturii, volumului de lucrări şi costurilor.
Relieful determină adesea folosinţe obligatorii, fie pentru protecţia surselor de sol, fie
că relieful fiind prea accidentat nu poate fi folosit ca teren agricol. Aceste terenuri
fiind folosite ca pajişte sau pădure.
Expoziţia versanţilor are importanţă în amplasarea unor culturi, în condiţiile
ţării noastre, versanţii sudici sunt folosiţi pentru culturile de plante termofile (viţa de
vie).
Câmpiile, prin relieful lor uniform, sunt folosite pentru exploataţii agricole pe
mari suprafeţe şi intens mecanizate. De asemenea, terasele râurilor din regiunile de
deal şi munte au constituit din cele mai vechi timpuri locuri de amplasare a aşezărilor
omeneşti şi au fost utilizate ca teren arabil pentru producţia vegetală.
Solul îndeplineşte o serie de funcţii: ecologice, economice, informatice,
energetice şi tehnico-industriale.
Funcţia ecologică cuprinde mai multe laturi:
• contribuţia la reglarea compoziţiei atmosferei şi hidrosferei prin participarea
solului la circuitul elementelor chimice şi respectiv al apei în natură;
• contribuţia la stabilitatea reliefului, protejând stratele adânci ale scoarţei de
acţiunea agenţilor denudaţionali externi;

5
 • acţiunea de atenuare a variaţiilor bruşte ale unor caracteristici ale solului,
reglând astfel condiţiile de dezvoltare ale plantelor;
• acţiunea de filtru de protecţie, prevenind contaminarea apelor freatice cu
diferite substanţe poluante;
• epurarea solului (autocurăţirea) de substanţe organice străine sau
microorganisme patogene ajunse în sol;
• asigurarea condiţiilor de protecţie, funcţionare şi evoluţie normală a
biosferei;
• protecţia genetică a unor specii şi implicit a biodiversităţii;
• habitat pentru organismele din sol.
Funcţia economică prevede:
• contribuţia la producerea de fitomasă care serveşte ca materie de bază pentru
producerea de alimente, îmbrăcăminte, combustibil etc., prin intermediul funcţiilor
solului de rezervor şi furnizor continuu de apă şi nutrienţi care-i conferă proprietatea
generală de fertilitate a solului;
• regenerarea capacităţii de producţie a ecosistemului, prin contribuţia
esenţială la recircularea elementelor chimice în natură (prin mineralizarea materiei
organice).
Funcţia informatică vizează:
• semnal pentru declanşarea unor procese biologice sezoniere;
• “înregistrarea” sau reflectarea evoluţiei istorice (funcţia de “memorie”) prin
păstrarea unor caractere relicte sau a unor relicve arheologice.
Funcţia energetică este reprezentată prin:
• acumularea de energie chimică rezultată din convertirea energiei solare prin
procesul de fotosinteză în substanţe organice şi acumulare parţială a acestora în sol
sub formă de humus; această energie se poate elibera în sol prin procesul de
descompunere (mineralizare) a substanţelor organice;
• intermedierea schimbului de energie şi substanţe între geosfere;
• absorbţia de căldură (radiaţie solară) şi transferul de căldură în atmosferă.
Funcţia tehnico-industrială prevede că solul joacă rol de:
• infrastructură pentru diferite construcţii şi instalaţii, drumuri, autostrăzi,
aerodromuri, stadioane etc. Sau spaţiu de instalre de cabluri şi conducte subterane;
• materie primă în industrie (ca argilă, lut, nisip etc).
Din alt punct de vedere, solul reprezintă un mijloc de producţie în agricultură
şi silvicultură, fiind sursa de bază a producţiei vegetale agricole.
Prin însuşirile sale, solul contribuie la stabilirea modului de folosinţă, la
alegerea culturilor agricole şi a lucrărilor agricole curente. Tot el determină măsurile
ce trebuie luate pentru ameliorarea însuşirilor sale mai puţin favorabile, cât şi a celor
de prevenire a degradărilor, dar şi întreaga tehnologie agricolă de fertilizare şi irigare.
De potenţialul de fertilitate al solului depinde mărimea recoltelor şi eficienţa
economică în producţia vegetală.
Utilizarea continuă a solului pentru producerea de fitomasă se bazează pe
capacitatea acestei resurse naturale de a se reînoi mereu, dar solul trebuie valorificat
în mod corespunzător pentru a nu se deteriora.
Factorul uman
Omul este cel ce utilizează resursele naturale şi organizează spaţiul rural
pentru valorificarea resurselor de sol. Creşterea densităţii populaţiei într-un teritoriu
determină o reducere a suprafeţelor de teren agricol prin extinderea teritoriului
intravilan, a căilor de comunicaţie şi a altor folosinţe. Adeseori, se produce şi o
parcelare mai intensă a teritoriului, datorită numărului mai mare de proprietari.

6
Aceasta influenţează modul de utilizare a terenului, dar şi dificultăţi în optimizarea
folosirii lor cât mai eficiente.
Agricultorii reprezintă o importantă resursă umană în utilizarea eficientă a
resurselor de sol şi teren. Această eficienţă poate fi estimată după următoarele criterii:
• practica agricolă aplicată (tradiţională, modernă, mixtă);
• aspiraţia sau dorinţa de progres ;
• pătrunderea cunoştinţelor noi referitoare la producţia vegetală în rândul
fermierilor, relizabilă pe diferite căi (asistenţă tehnică prin institute şi staţiuni de
cercetări agricole, loturi şi câmpuri experimentale, ferme model, organizarea de
consfătuiri şi schimburi de experienţă etc.);
• înlesniri create în legătură cu modernizarea mecanizării lucrărilor agricole
(agrotehnice, agropedoameliorative) prin achiziţionare de maşini şi unelte agricole,
acordarea de asistenţă etc.;
• organizarea eficientă a procurării de seminţe selecţionate, a folosirii de
îngrăşăminte minerale şi substanţe pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, a
achiziţionării şi desfacerii produselor, a prelucrării acestora;
• convingerea fermierilor cu argumente clare în legătură cu avantajul
comasării terenurilor cu suprafeţe mici pentru lucrarea lor adecvată în ferme de
suprafeţe mari.
Factorul capital
Acesta este cel care contribuie la dezvoltarea bazei tehnico-materiale a
teritoriului. El se constituie din fondurile băneşti ale băncilor particulare sau de stat,
atribuite pentru cheltuielile producţiei agricole necesare în diferitele etape ale
procesului productiv, ca şi pentru investiţiile în maşini, în lucrările de amenajare a
teritoriului sau în lucrările de ameliorare a solurilor.
Pentru eficienţa fondurilor investite un rol important îl are existenţa unei reţele
de drumuri adecvate, a unor căi ferate şi apropierea de oraşe sau centre industriale
care reprezintă pieţe de desfacere a produselor agricole sau de prelucrare a lor.
În acelaşi timp, conjunctura economică a diferitelor produse pe piaţă
determină natura culturilor practicate şi deci orientarea producţiei vegeatale.
De asemenea, sunt necesare fonduri pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice
pentru folosirea optimă a resurselor de sol fără a deteriora condiţiile de mediu, pentru
promovarea unei agriculturi durabile, diferenţiată în teritoriu în funcţie de specificul
local sau regional.

7
 II TIPURILE DE FOLOSINŢĂ

2.1. Categoriile de folosinţă a terenurilor

Acoperirea terenurilor (land cover, în engleză) include utilizarea terenurilor şi
vegetaţia, cele două aspecte completându-se în ceea ce priveşte caracterizarea stării
actuale. După FAO, utilizarea terenurilor se completează cu o descriere, acolo unde
este cazul, a vegetaţiei native, obţinându-se astfel acoperirea terenului.
În România se folosesc mai multe categorii de folosinţă a terenurilor, redate în
tabelul nr. 1.
Tabelul nr. 1
Categoriile de folosinţă a terenurilor în România (După N. Florea, 2003)
Categoria de folosinţă Tipuri de terenuri
Arabil, arabil cu izlaz, grădini de zarzavat, orezării, sere,
Arabil
răsadniţe
Terenuri cultivate Vii Vii nobile, vii de hibrizi, hamei, pepiniere viticole
Livezi pure, livezi cu culturi intercalate, livezi înierbate, plantaţii
Livezi
de arbuşti fructiferi, pepiniere pomicole
Păşuni Păşuni curate, păşuni cu pomi, păşuni împădurite
Terenuri de pajişte
Fâneţe Fâneţe curate, Fâneţe cu pomi, Fâneţe împădurite
Păduri, perdele de protecţie, tufărişuri, răchitării, pepiniere
Terenuri silvice Păduri
silvice
Terenuri cu ape Ape Râuri, pârâuri, lacuri, bălţi, iazuri, eleştee, stuf etc.
Nisipuri mobile, stâncărie, bolovăniş, grohotiş, pietriş, râpe,
Terenuri
Neproductiv ravene, torenţi, sărături cu crustă, mocirle şi smârcuri, gropi de
neproductive
împrumut, halde, deponii.
Drumuri şi căi Drum naţional, judeţean, comunal, străzi, drum de exploatare,
ferate căi ferate
Clădiri şi curţi, cariere de piatră, de nisip, de pietriş, exploatări
Construcţii şi Construcţii,
miniere, petroliere, terenuri de sport, parcuri, plaje de nisip,
drumuri curţi şi alte
diguri, taluzuri pietruite, canale, pieţe, şanţuri, zone de
folosinţe
întoarcere, poteci, cimitire, vatră de sat, intravilan

2.2. Fondul funciar

Fondul funciar este reprezentat de totalitatea suprafeţelor de teren aflate în
limitele unei unităţi administrativ teritoriale (ţară, judeţ, comună, sat) sau a unei
persoane particulare (fizice sau juridice).
Prin natura şi specificul său, fondul funciar este o resursă naturală foarte
valoroasă, cel mai preţios bun economic. Solul, component al fondului funciar, este o
resursă naturală unică, folosit ca mijloc de producţie, un bun care nu a fost creat sau
produs de om şi care este nereproductibil, nemultiplicabil; în acelaşi timp este
netransportabil şi neînlocuibil cu alt bun şi este limitat ca întindere. Se deosebeşte de
mijloacele de producţie din industrie prin faptul că în procesul de producţie vegetală
fondul funciar nu se consumă şi nici nu se uzează dacă este folosit în mod adecvat, ci
dimpotrivă îşi poate îmbunătăţi calitatea.
În ce priveşte proprietatea unui teren, ea nu trebuie privită ca un drept absolut,
ci ca un drept condiţionat, ce presupune şi unele obligaţii (de a cultiva terenul, de a
conserva solul etc.), deoarece acest bun are şi o funcţie socială, funcţie ce presupune o
utilizare optimă a terenurilor, amenajarea teritoriului şi valorificarea lui durabilă.
Managementul resurselor de sol-teren este de regulă determinat de necesitatea
valorificării cât mai eficiente a acestor resurse şi a conservării lor, de natura

8
produselor vegetale de care este nevoie, de influenţa pieţei asupra producţiei agricole,
ca şi de cuantumul impozitelor şi taxelor.
Din fondul funciar al României de 23839,1 mii hectare, terenurile agricole
sunt în suprafaţă de 14709,3 mii ha sau 61,7% din suprafaţa ţării (tabelul nr. 2).
Terenurile arabile (9423,3 mii ha, 39,5% din suprafaţa ţării) se întâlnesc în
România până la altitudinea absolută de 1000 – 1200 m, dar proporţia cea mai mare se
află până la 400 – 500 m. Aceste terenuri sunt arate în fiecare an (culturi anuale) sau
la câţiva ani (culturi de plante perene). De regulă prezintă soluri profunde şi pante sub
12-15º pentru a putea fi lucrate; nu conţin săruri şi alte substanţe în cantităţi ce le fac
vătămătoare pentru plante
Tabelul nr. 2
Fondul funciar al României în anul 2007 după modul de folosinţă
(După Anuarul statistic, 2008)
Folosinţe mii hectare % din suprafaţa ţării % din suprafaţa
categoriei de folosinţă
Arabil 9423,3 39,5 64,1
Păşuni 3330,0 14,0 22,6
Fâneţe 1531,4 6,4 10,4
Vii şi pepiniere viticole 218,0 0,9 1,5
Livezi şi pepiniere pomicole 206,6 0,9 1,4
Total agricol 14709,3 61,7 100
Păduri şi altă vegetaţie forestieră: 6740,9 28,2 73,8
- din care păduri 6314,9 26,5 69,2
Ape şi bălţi 849,9 3,6 9,3
Alte suprafeţe (neproductiv) 1539,0 6,5 16,9
Total neagricol 9129,8 38,3 100
Suprafaţa totală a ţării 23839,1 100

Terenurile cultivate cu vie (218 mii ha) se întâlnesc mai ales în regiunile de
deal şi podiş, la mai puţin de 500-600 m altitudine absolută, cu precădere pe versanţii
sudici, ce sunt cu o climă mai caldă.
Livezile sunt în suprafaţă de cca. 206,6 mii ha (1,4% din suprafaţa terenului
agricol). În altitudine le întâlnim până la peste 1000 m, dar ocupând adesea şi versanţi
mai puternic înclinaţi, cu pante ce pot ajunge la 20 º. Diferitele specii de pomi sunt
distribuite diferit în altitudine în funcţie de cerinţele lor termice. Prunul se dezvoltă
bine până la altitudini absolute de 1000 m, mărul cam până la 200 – 300 m, părul ceva
mai jos, iar caisul şi piersicul la altitudini joase în partea mai caldă a ţării.
Pajiştile, ce cuprind suprafeţele de păşuni (3330 mii ha) şi fâneţe (1531,4 mii
ha) se întâlnesc de la nivelul mării până în golurile alpine, dar evident compoziţia lor
floristică se modifică odată cu creşterea altitudinii. Pajiştile sunt întâlnite adesea pe
terenuri puternic înclinate, cu soluri puţin profunde, pe soluri afectate de exces de
umiditate, de sărăturare sau frecvent inundabile, astfel că nu pot fi folosite ca arabil,
pentru viţă de vie sau pomi fructiferi.
Pădurile (6740,9 mii ha) ocupă suprafeţe însemnate în regiunea montană şi
deluroasă, cu relief puternic accidentat.
Apele (849,9 mii ha) sunt distribuite neuniform pe tot cuprinsul ţării.
În categoria alte suprafeţe (1539,0 mii ha) sunt incluse terenurile intravilane,
cele ocupate de căi de comunicaţie sau diverse alte construcţii.
2.3. Cadastrul
Evidenţa fondului funciar este realizată de cadastrul general al ţării, ce
reprezintă sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin
care se realizează identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hărţi şi planuri

9
cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întregul
teritoriu al ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar (Legea cadastrului şi a
publicităţii imobiliare, nr. 7 din 13 martie 1996, Monitorul Oficial al României, nr. 61,
Bucureşti).
Entităţile de bază ale cadastrului general sunt parcela, construcţia şi
proprietarul. Prin bun imobil se înţelege parcela de teren, cu sau fără construcţii.
Cadastrul general se organizează la nivelul fiecărei unităţi administrativ-
teritoriale, inclusiv la nivelul întregii ţări.
Cadastrul funciar se referă la fondul funciar al ţării şi este constituit dintr-un
ansamblu de documente oficiale prin care în fiecare comună, oraş, municipiu se
stabileşte şi se înregistrează pentru fiecare parcelă de teren locul, poziţia, suprafaţa şi
relieful, situaţia juridică a deţinerii şi folosirii, precum şi calitatea terenului pentru
producţia vegetală. Se asigură astfel o evidenţă a terenurilor pe posesori şi calitate
care stau la baza stabilirii valorii terenurilor, a impozitelor şi taxelor etc.
Realizarea cadastrului este o acţiune foarte complexă, necesitând ridicări
topografice, aerofotogrametrice sau de teledetecţie, elaborare de hărţi la scară mare,
înregistrare de numeroase şi variate date. Ea este o acţiune ce se realizează continuu,
deoarece informaţia trebuie ţinută la zi sub aspectul schimbării de posesor, de
folosinţă sau de calitate.
Din punct de vedere juridic, cadastrul prevede evidenţa generală, având ca
obiectiv înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la
imobilele din aceeaşi localitate, pe posesori (proprietari). Suma cărţilor funciare dintr-
o localitate formează registrul cadastral de publicitate imobiliară al localităţii
respective, acesta fiind deţinut de biroul de carte funciară a fiecărei judecătorii.
Cadastrul îndeplineşte câteva funcţii principale: tehnică, economică şi juridică.
Funcţia tehnică se realizează prin determinarea pe bază de măsurători a
poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor terenurilor şi a construcţiilor. Acestea se
stabilesc pe destinaţii, categorii de folosinţă şi pe proprietari. În directă legătură cu
funcţia tehnică este funcţia funciară a cadastrului, ce prevede individualizarea şi
identificarea în teritoriu a fiecărei proprietăţi.
Funcţia economică constă în evidenţierea destinaţiei categoriilor de folosinţă
a parcelelor, precum şi a elementelor necesare stabilirii valorii economice a bunurilor
imobile. Un rol important revine hărţii de sol şi informaţiilor furnizate de aceasta.
Funcţia economică se corelează cu funcţia fiscală pentru stabilirea impozitelor
şi taxelor. Valoarea locativă a unui imobil, care constituie elementul de bază în
stabilirea impozitelor şi taxelor, se realizează pe baza caracteristicilor de sol şi mediu
care influenţează utilizarea terenului, modul de folosinţă, amenajările efectuate,
obligaţiile părţilor, factorii locali comerciali, preţuri practicate în vecinătate pentru
terenuri similare. În acest mod se evidenţiază aspectul calitativ al cadastrului.
Funcţia juridică stabileşte pe baza legii cadastrului general drepturile legale
imobiliare. Acestea se dobândesc prin acte juridice în temeiul înscrierii în cartea
funciară, garantând publicitatea imobiliară, ea răspunzând la următoarele obiective:
• să apere drepturile imobiliare ale celor înscrişi în registre;
• să confere transmisiunilor imobiliare o cât mai mare certitudine;
• să dea siguranţă circulaţiei creditului prin garantarea lui prin înscrierea
ipotecii în registrele publice;
• să permită instituţiilor statului exercitarea unui control asupra schimburilor
ce se produc în situaţia materială a imobilelor conform cu normele de sistematizare şi
în situaţia juridică a acestora prin înstrăinări, grevarea (încărcarea) de sarcini etc., în
interesul întregii colectivităţi.

10
 Cartea funciară prezintă la început titlul, aici fiind indicate numărul ei şi
localitatea în care este situat imobilul. În continuare ea este formată din trei părţi:
• partea I se referă la descrierea imobilelor care include:
numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil;
suprafaţa terenului şi după caz construcţiile;
amplasamentul şi vecinătăţile;
valoarea impozabilă;
• partea a II-a se referă la înscrierile privind dreptul de proprietate şi cuprinde:
numele proprietarului;
actul sau faptul juridic care constituie dreptul de proprietate;
strămutările proprietăţii;
servituţile constituite în folosul imobilului;
faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice privitoare
la proprietate;
• partea a III-a se referă la înscrierile privind dreptul de proprietate şi sarcini şi
cuprinde:
dreptul de superficie (drept de proprietate asupra clădirii construite sau asupra
plantaţiei aflate pe terenul altei persoane şi drept de folosinţă asupra acelui teren), uzufruct (drept
real, temporar, care conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra lucrurilor ce aparţin altuia,
precum şi posibilitatea exercitării acestor atribute în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul, având însă
îndatorirea de a conserva substanţa lucrurilor respective şi de a le restitui la încetarea acestui drept) ,
uz, folosinţă, habitaţie (drept de a locui într-o casă care este proprietatea altuia) servituţi (sarcină
care grevează un bun imobiliar), ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiune
(închiriere) şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;
faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice privitoare
la drepturile personale sau alte raporturi juridice privitoare la drepturile reale înscrise
în această carte;
sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor reale.
În plus, funcţia juridică are şi rol informativ, în sensul că oricând se pot obţine
date asupra bunurilor imobile; se pot face sinteze pe comune, judeţe sau ţară, ce pot
servi la fundamentarea unor strategii de dezvoltare.
În afară de cadastrul general, legea prevede cadastre de specialitate pentru
diferite domenii: agricol, forestier, al apelor, industrial, extractiv, imobiliar-edilitar,
transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene, turism, al zonelor protejate naturale sau
construite, al celor cu risc ridicat de calamităţi naturale ori supuse poluării şi
degradării etc.

11
 III EVALUAREA TERENURILOR

Primele sisteme de evaluare a terenurilor au apărut în Germania şi Rusia în

secolul al XIX-lea, pe baza evaluării producţiilor acestora; având ca scop stabilirea
impozitelor.
În prima parte a secolului al XX-lea, în noile teritorii colonizate din Australia
şi America au avut loc unele eşecuri ca urmare a utilizării necorespunzătoare a
terenurilor. Ca urmare s-a conştientizat necesitatea utilizării studiilor pedologice
pentru orientarea modului de folosinţă a terenurilor în viitor şi pentru remedierea
situaţiilor neprielnice agriculturii. Astfel, inventarul solurilor a devenit un material
documentar de prim ordin în fundamentarea oricărui proiect de extinderea agriculturii.
Hărţile pedologice redau inventarul calitativ şi cantitativ al solurilor, folosind
o terminologie de specialitate bazată pe o anumită clasificare. Aceste hărţi nu prezintă
potenţialul de fertilitate şi modul optim de utilizare. Pentru acesta pedologul
completează harta sau redă pe o altă hartă caracteristicile şi limitările fiecărei unităţi
de sol, precum şi implicaţiile care rezultă din utilizarea şi managementul solului.
În lume s-au dezvoltat sisteme de evaluare a terenurilor, mai cunoscute fiind
sistemul de capabilitate a terenurilor (Land Capability System, de Klingebiel and
Montgomeny, 1961), sau clasificarea terenurilor pentru irigaţie (Land classification
for irrigated agriculture, 1953) folosite în SUA, alte sisteme au fost elaborate în
Rusia, Germania, Franţa precum şi în alte ţări.
FAO s-a preocupat de unificarea diferitelor sisteme de evaluare utilizate în
diferite ţări, pentru a crea un sistem de referinţă global. Astfel a fost elaborat
Framework (cadru) for Land Evaluation (1976), Soil Survey Investigation for
Irrigation (1979), Land evaluation for rainfed agriculture (1983) sau An
Internaţional Framework for Evaluating Sustenable Land Management (1993).
În România, în Moldova şi Ţara Românească din sec. al VIII-lea se percepeau
dări diferenţiate între deal şi câmpie, iar în Transilvania se ţinea seama de venitul
cadastral (sistemul austriac).
Primul sistem de bonitare a terenurilor agricole a fost realizat de Amilcar
Vasiliu în 1937, ţinând cont de însuşirile solului. Apoi, D. Teaci (1970, 1980)
elaborează o metodă parametrică de evaluare a capacităţii de producţie a terenurilor
agricole, plecând de la însuşiri ale solului şi caracteristici ale mediului, denumită
bonitarea solurilor. O metodologie asemănătoare a fost dezvoltată în domeniul
pomilor fructiferi de N. Voiculescu (1999).
În 1964, St. Cârstea adaptează sistemul american de capabilitate a solurilor,
denumindu-l pretabilitatea solurilor pentru diverse folosinţe, iar Sc. Georgescu
propune un sistem de bonitare cadastrală pentru clasificarea terenurilor agricole. N.
Florea (1982) adaptează sistemul american de pretabilitate a solurilor la irigat.
În domeniul pedologiei forestiere, C. Chiriţă (1964) a pus la punct o
metodologie de evaluare a capacităţii de producţie a staţiunilor forestiere.
În 1987 este elaborată Metodologia de elaborare a studiilor pedologice de
către ICPA Bucureşti, document ce sintetizează experienţa acumulată în domeniul
elaborării diverselor studii pedologice. Metodologia cuprinde pe lângă instrucţiunile
de cartare pedologică, a celor de analizare chimică a solului sau a modului de
întocmire propriu-zisă a unui studiu pedologic, şi metodologia de evaluare a
terenurilor pentru diverse folosinţe, cât şi cea de bonitare a solurilor pentru diferitele
culturi.
3.1. Aspecte generale

12
 În toate sistemele de evaluare a terenurilor se utilizează ca principiu de bază
estimarea măsurii în care terenul răspunde optim nevoilor de dezvoltare a plantelor şi
cerinţelor de lucrare a solului, în cazul celor agricole.
Evaluare terenului se realizează pentru diferite scopuri, ţinându-se seama de
însuşirile terenului în raport cu modul de utilizare sau cu diferitele culturi. De obicei,
evaluarea se realizează pentru diferite variante de utilizare, iar în funcţie de rezultate,
ca şi de necesităţi, se stabileşte modul de folosinţă sau tipul de cultură.
Prin metodologia de evaluare a terenurilor se stabilesc clase de calitate. Atunci
când se ţine cont de modul de comportare a terenului la diferite folosinţe sau
amenajări, vorbim de pretabilitatea terenurilor. În cazul că evaluarea se realizează în
funcţie de condiţiile pe care terenul le oferă diferitelor culturi, vorbim de
favorabilitatea terenurilor sau bonitarea terenurilor pentru diferite culturi.
Caracteristicile terenului alese pentru diferitele evaluări reprezintă criteriile de
evaluare. Pe baza lor se întocmesc hărţile de pretabilitate sau de favorabilitate.
O caracteristică a terenului este un atribut al acestuia ce poate fi măsurat sau
estimat cantitativ, ca de exemplu panta, precipitaţiile, conţinut de nutrienţi,
capacitatea de apă utilă, textura etc.
O calitate a terenului este o însuşire complexă rezultată din interferenţa unor
caracteristici şi care acţionează în mod distinct asupra pretabilităţii sau favorabilităţii
pentru un anumit gen de utilizare; aşa spre exemplu este fertilitatea, rezistenţa la
eroziune, riscul la inundare, retenţia şi accesibilitatea apei etc.
3.2. Metodica evaluării terenurilor
Evaluarea terenurilor este o metodologie de estimare şi graduare a terenurilor
în clase, fie după modul de comportare a terenului la diferite genuri de utilizare sau de
amenajare a teritoriului, fie după capabilitatea terenului pentru diferite folosinţe sau
după favorabilitatea terenului pentru diferite culturi.
Evaluarea se face pentru un anumit mod de utilizare a acestuia sau pentru un
anumit gen de ameliorare a solurilor sau de amenajare cu lucrări de îmbunătăţiri
funciare. Această formă de evaluare se mai numeşte şi pretabilitatea terenurilor pentru
modul de utilizare sau amenajare avut în vedere.
Se face însă şi o evaluare a solurilor sau terenurilor în funcţie de condiţiile ce
le oferă diferitelor plante sau culturi şi deci în funcţie de potenţialul lor productiv.
Această evaluare este cunoscută sub numele de favorabilitate a terenurilor sau
bonitarea terenurilor.
Procedura de evaluare a unui teren se derulează în două etape.
În prima etapă sunt stabilite acele caracteristici ale terenului care sunt
relevante, adică favorabile sau restrictive pentru scopul pentru care se face evaluarea.
Acestea sunt încadrate în clase de mărime sau de intensitate, definindu-se astfel
nivelul cantitativ al specificului ecologic al solului.
În etapa a doua se compară acest specific ecologic al terenului cu cerinţele
vegetaţiei sau a modului de utilizare sau amenajare a terenului.
Această evaluare nu se poate realiza fără o bună cunoaştere a relaţiilor sol -
plantă sau sol - gen de amenajare. Ele sunt obţinute prin cercetări speciale, iar
caracteristicile terenului, selectate pentru diferite evaluări, reprezintă de fapt criteriile
de evaluare. Cu ajutorul acestor criterii, unităţile de sol (teren) ale hărţii pedologice se
grupează în unităţi teritoriale de pretabilitate pentru un anumit scop sau în unităţi de
favorabilitate pentru o anumită cultură. Acestea corespund la diferite clase, subclase
sau subunităţi de terenuri specifice fiecărui tip de evaluare. Se realizează astfel, hărţi
pedologice interpretative în diferite scopuri, parte componentă a oricărui studiu
pedologic interpretativ.

13
 Pretabilitatea terenurilor în diferite scopuri se referă la gruparea şi clasificarea
acestora în clase, subclase şi subdiviziuni ale acestora în funcţie de aptitudinea lor de
folosire într-un anumit scop (calitatea terenului, capacitatea de producţie, amenajare
pentru irigaţie, cerinţe şi măsuri ameliorative, amenajare pomicolă sau viticolă,
amenajare şi exploatare a pajiştilor sau pădurilor, amenajare complexă, amenajare
pentru orezării, sere, de recuperare a terenurilor degradate sau poluate şi altele). Clasa
de teren arată lipsa sau prezenţa unor factori restrictivi de utilizare într-un anumit scop
şi intensitatea acestor restricţii. Subclasa este determinată de natura restricţiilor, iar
grupele şi subgrupele de teren sunt definite pe baza unor caracteristici importante ale
solului care intervin în stabilirea măsurilor de atenuare sau eliminare a restricţiilor de
folosire.
Gruparea terenurilor se face în clase, subclase, grupe şi subgrupe de
pretabilitate.
De regulă, se stabilesc 6 clase de calitate, în funcţie de intensitatea factorilor
restrictivi pentru scopul respectiv. Aceste clase sunt numerotate cu cifre romane şi, în
general sunt definite astfel:
Clasa I - terenuri fără limitări sau restricţii (nu ridică probleme de folosire;
Clasa II - terenuri cu limitări sau restricţii slabe (ridică probleme relativ
simple la folosire, în general de prevenire a unor procese sau fenomene de degradare;
Clasa III - terenuri cu limitări sau restricţii moderate (ridică probleme mai
complicate de folosire, amenajare, ameliorare etc.);
Clasa IV - terenuri cu limitări sau restricţii severe (ridică probleme relativ
dificile de amenajare, ameliorare, exploatare etc.);
Clasa V - terenuri cu limitări sau restricţii foarte severe, care pot fi parţial
corectate (pot fi utilizate într-un anumit scop numai după corectarea unor limitări);
Clasa VI - terenuri cu limitări sau restricţii foarte severe, care nu pot fi
corectate (şi deci improprii pentru utilizare într-un anumit scop).
(Conţinutul efectiv al fiecărei clase se adaptează scopului pentru care se face
gruparea terenurilor respective).

Formula unităţii de pretabilitate a terenurilor

Clasa Subclasa Subgrupa
şi grupa
III cz Q3CS2 - ta2d4
Tipul
de sol

Clasele de terenuri se divid în subclase, notate cu litere mari după simbolul

clasei, acestea arătând natura limitărilor sau restricţiilor (N sau C - textura solului în
orizontul superior, V - volum edafic, S - sărăturare, A - acidificare, T - gradul de
tasare, O - portanţa solului, G - degradare antropică, Z - gradul de acoperire cu stânci
sau bolovani, T - temperatura medie anuală, P - panta, E - eroziunea în suprafaţă, R -
eroziunea în adâncime; F - alunecările de teren, U - neuniformitatea terenului, Q -
excesul de umiditate de natură freatică, W - excesul de umiditate de suprafaţă, L -
excesul de umiditate din infiltraţii de apă laterale în sol, pe versanţi, H -
inundabilitate).
Grupa de teren se notează prin indici numerici adăugaţi la simbolurile
subclaselor, indici ce arată intensitatea de manifestare a limitării respective.
Subgrupa este notată cu litere mici şi indici numerici şi arată unele
caracteristici importante ale solului sau terenului, reprezentând detalieri ale

14
elementelor luate în considerare la nivele superioare sau caracteristici ale terenului
utile pentru lucrările speciale de aducere a terenului în circuitul agricol (g….f - textura
solului pe profil, s1-5 - gradul de salinizare, a 1-5 - gradul de sodizare sau de acidificare,
d1-4 - grosimea solului până la roca compactă, h 1-5 - rezerva de humus, x1-8 - acoperirea
terenului cu stufăriş, arboreturi, muşuroaie sau popândaci; cifrele 1, 2, 3, 4 … arată
gradul de exprimare a caracteristicii respective).
Tabelul nr. 3
Clasele de terenuri după pretabilitatea la arabil
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987)
Clasa de teren Caracteristici
A. terenuri pretabile pentru culturi de câmp şi alte utilizări
Clasa I Terenuri cu pretabilitate foarte bună pentru culturile de câmp, fără nici o restricţie; pot
fi cultivate fără aplicarea unor măsuri de prevenire a degradării sau de ameliorare a
solului (asigură producţii foarte bune);
Clasa a II-a Terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse; pericolul de degradare a solului sau
deficienţele existente pot fi înlăturate prin tehnologii culturale curente sau măsuri
ameliorative la îndemâna fermierului (asigură producţii bune);
Clasa a III-a Terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate, care reduc gama culturilor
agricole şi necesită, pentru prevenirea degradărilor şi/sau ameliorare, măsuri de
amenajare sau ameliorare din fonduri de investiţii (asigură producţii mijlocii în condiţii
de neamenajare);
Clasa a IV-a Terenuri cu pretabilitate slabă (marginale), cu limitări severe care determină diminuări
sistematice apreciabile ale recoltelor la culturile de câmp; pentru asigurarea unor
recolte sigure necesită măsuri intensive de amenajare şi/sau ameliorare (asigură
producţii mici pentru cereale, dar pot da producţii bune pentru unele culturi).
B. Terenuri nepretabile pentru culturi de câmp, dar pretabile pentru alte folosinţe
Clasa a V-a Terenuri cu limitări foarte severe, nepretabile în condiţii de neamenajare nici pentru
culturile de câmp, nici pentru vii sau livezi; pentru a fi luate în cultură necesită măsuri
de amenajare şi ameliorare speciale, complexe, intensive; prin amenajare, ele pot fi
trecute la diverse folosinţe superioare, dup cum urmează:
- pot fi trecute într-o clasă superioară de pretabilitate pentru arabil (sau orice altă
VA
folosinţă, dacă condiţiile climatice sunt favorabile);
VL - pot fi folosite ca livezi (dacă sunt condiţii climatice favorabile);

VV - pot fi folosite ca vii (dacă sunt condiţii climatice favorabile).

Clasa a VI-a Terenuri cu limitări extrem de severe care nu pot fi folosite pentru culturi de câmp sau
plantaţii pomi-viticole prin amenajare şi/sau ameliorare cu tehnologii curente; în raport
cu folosinţele posibile se disting următoarele situaţii:
VI F - terenuri ce pot fi folosite pentru fâneţe (inclusiv păşuni sau păduri);
VI P - terenuri ce pot fi folosite numai pentru păşuni;
VI S - terenuri ce pot fi folosite numai pentru păduri;
VI N - terenuri improprii pentru folosinţe agricole sau silvice (pentru producţia vegetală).
Harta de pretabilitate se colorează după clasa de teren, iar subclasa se redă prin
semne convenţionale aplicate peste culoare.
Ca exemplu, redăm în continuare clasele de terenuri după pretabilitatea la
arabil (tabelul nr. 3), din cele 6 clase primele 4 clase sunt terenuri care pot fi utilizate
pentru culturi de câmp. Terenurile din clasa a IV-a sunt considerate terenuri
marginale, de regulă nu sunt utilizate ca arabil.
Terenurile din clasa a V-a şi a VI-a au limitări foarte severe până la extrem de
severe, nefiind pretabile pentru culturi de câmp, dar pretabile pentru alte folosinţe.
Unele din ele (cele din clasa a V-a) pot fi însă amenajate pentru utilizarea ca arabil,

15
livadă sau vie. Clasa efectivă de pretabilitate la livezi sau vii se poate stabili printr-un
studiu special; se subînţelege faptul că oricare din categoriile de terenuri de mai sus
poate fi folosită ca fâneaţă, păşune sau pădure.
3.3. Bonitarea terenurilor agricole
Bonitarea terenurilor agricole prezintă operaţiunea complexă de
cunoaştere aprofundată a condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de
determinare a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare
folosinţă şi cultură (deoarece un teren poate fi nefavorabil pentru anumite
folosinţe şi culturi, dar favorabil pentru altele), prin intermediul unui sistem de
indici, tehnici şi note de bonitare.
Această notă exprimă sintetic potenţialul relativ de producţie a terenului
corespunzător specificului său ecologic şi modului de valorificare a acestuia de către
plantă. Nota variază convenţional între 0 şi 100 şi permite compararea solurilor între
ele sub aspectul capacităţii potenţiale de producţie.
Întrucât capacitatea de producţie a terenurilor este influenţată, pe lângă factorii
naturali şi de cei antropici, bonitarea trebuie să reflecte acest lucru. În primul caz este
vorba de bonitarea în condiţii naturale, iar în al doilea caz de potenţarea notelor de
bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente
de ameliorare.
Bonitarea terenurilor pentru condiţii naturale
Pentru calculul notelor de bonitare, din multitudinea condiţiilor de mediu care
caracterizează fiecare unitate de teren, delimitată în cadrul studiului pedologic s-au
ales numai cele considerate mai importante, mai uşor şi mai precis măsurabile şi
anume:
- temperatura medie anuală – valori corectate care se stabilesc în funcţie de
pantă şi de expoziţie;
- precipitaţii medii anuale – valori corectate, stabilite în funcţie de pantă şi de
permeabilitate;
- gradul de gleizare al solului;
- gradul de stagnogleizare al solului;
- salinizarea sau sodicizarea solului;
- textura solului în orizontul Ap sau în primii 20 cm;
- panta;
- alunecările de teren;
- adâncimea apei freatice;
- inundabilitatea;
- porozitatea totală în orizontul restrictiv;
- conţinutul de CaCO3 total pe adâncimea de 0-50 cm;
- reacţia în orizontul Ap sau în primii 20 cm;
- gradul de saturaţie în baze în orizontul Ap sau în primii 20 cm;
- volumul edafic;
- rezerva de humus în stratul cuprins între 0-50 cm;
- excesul de umiditate de suprafaţă.
Fiecare din indicatorii de mai sus participă la stabilirea notei de bonitare
printr-un coeficient de bonitare care variază între 0 şi 1, după cum însuşirea respectivă
este total nefavorabilă sau optimă pentru exigenţele folosinţei sau plantei luată în
considerare.
Nota de bonitare pentru folosinţe şi culturi se obţine înmulţind cu 100
produsul coeficienţilor celor 17 indicatori.

16
 Nota de bonitare pentru utilizarea ca arabil a terenului se calculează ca medie
aritmetică a notelor pentru 4 culturi agricole care prezintă cea mai mare favorabilitate.
Nota de bonitare medie pe ţară este de 45 pentru terenurile arabile, 28-31
pentru pajişti şi 20-35 pentru plantaţii pomi-viticole (Teaci, 1980).
Bonitarea terenurilor amenajate şi ameliorate
Prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a tehnologiilor curente de
ameliorare, unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate, ceea
ce necesită reducerea sau anihilarea penalizărilor introduse prin corecţii de bonitare,
operaţie denumită potenţarea notei de bonitare.
În principiu, potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai
însuşirilor asupra cărora se acţionează prin lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri
funciare. Practic, potenţarea notelor de bonitare se face prin înmulţirea cu coeficienţi
supraunitari a notelor de bonitare obţinute prin bonitarea în condiţii naturale.
Potenţarea notelor de bonitare se face numai pentru acele lucrări care au un
efect de durată şi care modifică substanţial starea generală de productivitate a
terenurilor şi anume:
Lucrări de îmbunătăţiri funciare:
- îndiguire
- desecare (de suprafaţă)
- drenaj (de adâncime)
- irigaţie
- combaterea salinităţii şi alcalinităţii
- prevenirea şi combaterea eroziunii
- terasarea.
Lucrări agropedoameliorative:
- amendarea cu calcar
- afânarea adâncă
- fertilizarea ameliorativă
- combaterea poluării.
Prin aplicarea măsurilor de ameliorare a solurilor şi de amenajare a teritoriului,
nota de bonitare medie poate creşte până la 78 pentru terenurile arabile, la 42-49
pentru pajişti şi la 36-51 pentru plantaţii pomi-viticole. Deci notele se pot mări cu 50-
70 %.
Notele de bonitare a terenurilor pot fi folosite cu o anumită aproximaţie pentru
estimarea recoltelor ce s-ar putea obţine pe un anumit teren, folosind o tehnologie
medie. Pentru aceasta se înmulţeşte nota de bonitare cu echivalentul de recoltă la
hectar într-o perioadă de vegetaţie pentru un punct de bonitare. În prezent se socoteşte
la grâu valoarea punctului de bonitare de 40 kg/ha. În acest caz, pe un teren cu nota 60
pentru grâu se va putea obţine 2400 kg/ha.
3.4. Bonitarea agroeconomică şi preţul terenului
În economia de piaţă, evaluarea terenului este foarte complexă. Pe lângă
bonitarea ecologică a terenului, în care se ţine cont de însuşirile solului şi terenului,
intervin şi alte elemente de ordin economic, infrastructural şi social.
Astfel, nota de bonitare ecologică se corectează ţinând cont de caracteristici
care influenţează valoarea economică. Nota de bonitare se multiplică cu o serie de
coeficienţi subunitari sau supraunitari, care iau în considerare mărimea şi forma
parcelei, neuniformitatea reliefului parcelei, obstacolele din teren, distanţa faţă de
centrul gospodăresc, calitatea drumurilor, apropierea faţă de localităţi de importanţă
economică şi categoria acestora, poziţia faţă de căile principale de transport, situaţia
faţă de de pieţele de desfacere a produselor agricole etc.

17
 Pe lângă aceşti coeficienţi care se referă la indicatori direcţi de evaluare, în
stabilirea valorii terenului are importanţă şi venitul net, determinat de producţia
obţinută, care la rândul ei depinde de fertilitatea solului şi tehnplogia aplicată.
Un rol deosebit în stabilirea preţului pământului îl are “cererea şi oferta”,
preţul variind foarte mult de la o regiune la alta, dacă este în extravilan sau intravilan.

IV PROCESELE DE DEGRADARE A SOLULUI

Procesele şi fenomenele de degradare a solului şi terenurilor au început să se

manifeste de când omul a început să defrişeze pădurile pentru extinderea păşunatului
şi să desţelenească pajiştile pentru cultivarea terenurilor. Evoluţia societăţii omeneşti a
dus la creşterea necesarului de produse agricole, ceea ce a determinat o intervenţie tot
mai accentuată asupra solului, pentru a obţine recolte tot mai mari. În unele cazuri,
această intervenţie a avut asupra solului efecte favorabile, dar de cele mai multe ori
consecinţele au fost negative. Întinse suprafeţe cu soluri, cândva fertile, astăzi sunt
afectate de eroziune, de salinizare sau sodizare, de acidificare, şi-au diminuat în mare
măsură rezerva de nutrimente sau sunt contaminate cu diverse substanţe toxice. Toate
acestea au determinat reducerea atât a cantităţii cât şi a calităţii produselor vegetale,
dar şi transmiterea unor substanţe poluante, nocive către animale şi în final şi asupra
omului.
În general, se poate defini degradarea solului ca un declin în calitatea
acestuia, cauzată de utilizarea necorespunzătoare de către om, şi cam toate
activităţile societăţii omeneşti au un impact negativ asupra solului. Prin aceste
activităţi se produc modificări în circuitul substanţelor şi energiei în ecosistemele
terestre, ca şi în modificarea climatului global şi a mediului în general, toate acestea
conducând la apariţia proceselor de degradare a solului şi terenului.
Activităţile antropice, ce ocupă cele mai mari suprafeţe de teren, sunt cele
agricole şi silvice.
Prin activitatea agricolă, în sistemul sol au loc atât intrări cât şi ieşiri de
substanţă şi energie. Intrările provin din: alterarea rocii parentale, precipitaţii, materia
organică sintetizată de către plante, transferuri din terenurile vecine realizate prin sol
sau la suprafaţa solului, aporturi eoliene, aport din apa freatică sau materii introduse
de fermier (seminţe, îngrăşăminte, apă de irigaţie, pesticide, erbicide şi energia
combustibilului şi a substanţelor adăugate). Ieşirile din sol au loc prin infiltrarea apei
în adâncime, deplasarea laterală a apei prin sol sau la suprafaţa solului, prin
transportul lateral al materialului de sol de către apă, vânt sau om. Odată cu apa sunt
vehiculate şi diverse substanţe, dar cele mai multe pierderi din sol se petrec prin
ridicarea recoltei.
Pentru protecţia şi conservarea fertilităţii solului, mai ales în cazul utilizării ca
arabil, este necesară fertilizarea cu substanţe organice şi minerale în vederea
completării pierderilor de nutrimente, ce se produce prin recoltarea masei vegetale. De
asemenea, trebuie luate măsuri de diminuare a acţiunii de transport efectuată de apă
sau vânt la suprafaţa terenului pentru a preveni eroziunea solului.
În afară de aceste schimburi de substanţă şi energie, în solurile cultivate se
produc modificări mai mult sau mai puţin importante şi în ce privesc însuşirile fizice,
chimice şi biologice. Trecerea repetată a maşinilor agricole provoacă distrugere
structurii orizontului superior al solului şi compactarea lui, aplicarea de îngrăşăminte
chimice, erbicide sau pesticide modifică reacţia solului şi poate distruge fauna din sol.
Irigarea cu ape bogate în săruri produce adesea sărăturarea solului sau dacă normele

18
de apă de irigaţie sunt foarte mari, ele pot provoca dispariţia faunei din sol şi adesea
ridicarea nivelului apei freatice şi chiar înmlăştinirea solului.
Terenurile utilizate pentru păşunat sunt mai puţin afectate de pierderi de
substanţe. Animalele reţin doar 5-10% din masa vegetală consumat, restul întorcându-
se în sol sub forma dejecţiilor. Terenurile păşunate sunt însă afectate de procese de
compactare a solului, mai ales în lungul cărărilor de vite. Acest fenomen determină
dispariţia unor specii de plante mai sensibile, deteriorându-se calitatea păşunii, apoi
infiltraţia apei în sol se face mai greu, ceea ce duce la o creştere a scurgerii de
suprafaţă şi implicit a eroziunii solului. Datorită faptului că fauna solului din
terenurile păşunate este bogată şi activă, refacerea structurii solului se realizează
relativ uşor, astfel că, pentru protecţia păşunii se foloseşte rotaţia parcelelor supuse
păşunatului.
Utilizarea terenului ca pădure nu produce modificări semnificative solului,
deoarece circuitele biogeochimice se petrec aproape ca cele naturale. Important însă
este modul de exploatare a pădurii. În multe cazuri, mai ales în ţările în curs de
dezvoltare, din raţionamente aşa zis economice, exploatarea pădurii se face prin
tăierea totală - rasă. Acest mod de exploatare determină grave dezechilibre în terenul
respectiv, cu reflexie şi asupra celor înconjurătoare, şi adesea cu apariţia unor
fenomene de eroziune, alunecări sau prăbuşiri de mare amploare, ce îndepărtează nu
numai solul, ci chiar întreaga scoarţă de alterare. În astfel de cazuri, refacerea
ecosistemului este foarte dificil de realizat şi necesită timp foarte îndelungat.
Cunoscându-se rolul benefic al pădurii asupra climei şi regimului hidrologic al
teritoriului, în ţările dezvoltate s-au luat măsuri ferme de protecţie a pădurii şi de
refacere prin împădurire a terenurilor despădurite anterior. Unele terenuri împădurite
au fost amenajate ca locuri de recreare sau în Franţa, spre exemplu, în multe areale cu
păduri este interzisă chiar intrarea persoanelor, aici nu se mai face nici un fel de
exploatare, pădurea fiind lăsată să se dezvolte în mod natural.
În afara acestor principale activităţi, dezvoltarea oraşelor, a agriculturii şi a
industriei a făcut ca tot mai multe substanţe dăunătoare să fie împrăştiate în mediul
înconjurător. În atmosferă ajung emisii de CO2, SO2, NH3, NO2, NO3, Cl, HCl, SH2, F,
diverşi compuşi cu Pb, Cd etc., fenoli, negru de fum, diverse pulberi etc. O bună parte
din ei ajung şi în sol, poluând întinse suprafeţe. În ţara noastră cca. 1 000 000 ha sunt
afectate în diverse grade de poluare. Din acestea, 200 000 ha fiind excesiv poluate,
devenind neproductive. Aşa sunt terenurile de la Copşa Mică, Baia Mare, Zlatna etc.
Activitatea minieră a distrus diverse ecosisteme prin exploatarea la zi a unor
zăcăminte sau acoperirea terenului cu halde de steril. Aşa sunt exploatările de lignit
din judeţul Gorj sau exploatările de sulf din Munţii Rodnei. De asemenea, centrele
populate sunt surse de poluare a solului prin depozitarea de resturi menajere, ambalaje
şi alte diverse gunoaie pe terenuri din afara localităţii. Autovehiculele cu ardere
internă împrăştie în atmosferă cantităţi însemnate de CO, CO 2 şi Pb, ce contaminează
şi solul pe o distanţă de cca. 100 m de o parte şi alta în lungul arterei rutiere.
Agricultura contaminează solul prin folosirea îngrăşămintelor chimice, a
pesticidelor, prin dejecţiile lichide şi solide provenite de la complexele industriale de
creştere a animalelor.
Deoarece există o varietate foarte mare de procese de degradare a solurilor, s-a
impus necesitatea sistematizării lor. Astfel, N. Florea (2003) realizează o clasificare a
acestora (tabelul nr. 4), distingând două categorii principale. O primă categorie
priveşte deteriorarea doar a unor însuşiri ale solului, fără a afecta profilul solului,
privit ca întreg, aici deosebindu-se procese fizice (destructurare, compactare,
plintizare, poluare radioactivă), chimice (acidificare, poluare chimică), biologice

19
(diminuarea activităţii biologice în sol datorită reducerii numărului de micro şi
macroorganisme, poluarea cu agenţi patogeni) şi unele procese cu caracter complex
(excesul de umiditate, salinizarea şi sodizarea, deşertificarea). A doua categorie se
referă la acele procese care distrug parţial sau total învelişul de sol, cum sunt cele de
dislocare (eroziune, alunecări, excavare), acoperire (sedimente şi deşeuri) şi pierdere
de terenuri (diverse construcţii şi amenajări).
Tabelul nr. 4
Clasificarea proceselor de degradare a solurilor induse de om
(După N. Florea, 2003)
1. Fizice - Destructurare
- Compactare
- Formare de crustă; întărire
- Plintizare
- Poluare radioactivă
2. Chimice - Acidificare prin fertilizare, căderi de substanţe
A. acide, levigare
Degradarea - Poluare cu compuşi chimici toxici prin substanţe
proprietăţilor chimice sau emisii industriale
solurilor (în 3. Biologice - Reducerea populaţiei de microorganisme
situ) prin - Reducerea populaţiei de macro şi mezofaună
Procese de procese: - Poluare cu agenţi patogeni
degradare
a solurilor 4. Complexe - Exces de apă (înmlăştinire) şi anaerobioză
- Salinizare şi/sau sodizare
- Deşertificare
- Epuizarea fertilităţii
5. Dislocare - Eroziune prin apă (de suprafaţă sau în adâncime)
B. - Eroziune eoliană
Distrugerea - Deplasare de mase de pământ
solului - Excavare
prin 6. Acoperire - Acoperire (colmatare) cu sedimente nefertile
procese - Acoperire cu deşeuri, steril, cenuşi, deponii etc.
de: 7. Pierdere - Pierdere de teren prin construcţii, pavaje,
de teren amenajări de lacuri etc.

4.1. Procesele de degradare fizică

4.1.1. Degradarea structurii solului
Degradarea structurii solului constă în distrugerea parţială sau totală a
agregatelor structurale
Procesul de degradare a structurii solului afectează, în principal, orizontul
superior, cel utilizat pentru cultivarea plantelor agricole. Degradarea se poate produce
pe cale mecanică, fizico-chimică sau biologică.
Distrugerea agregatelor structurale pe cale mecanică se poate datora acţiunii
precipitaţiilor atmosferice, cu precădere a ploilor torenţiale care lovesc cu putere
suprafaţa solului, precum şi în urma aplicării apei de irigaţie prin aspersiune. Dar cea
mai semnificativă acţiune distructivă a structurii o au maşinile agricole în urma lucrării
excesive şi la o umiditate necorespunzătoare a solului. Aceste acţiuni mecanice
determină aşa numita prăfuire a solului, în care mare parte din agregatele structurale
sunt desfăcute până la nivelul particulelor elementare ce le compun. Prăfuirea structurii
solului este unul din procesele care favorizează formarea crustei, element ce împiedică
răsărirea şi dezvoltarea normală a plantelor de cultură şi pierderea umidităţii solului prin
realizarea unei microporozităţi în orizontul superior al solului, aceasta intensificând
evaporarea apei.

20
 Distrugerea structurii se produce şi prin efectuarea lucrărilor agricole în
perioadele improprii, când solul este prea umed pentru a fi lucrat sau chiar prin simpla
trecere în scopul întreţinerii sau recoltării culturii. Utilajele agricole obişnuite
provoacă compactarea solului prin distrugerea structurii în stratul arat şi transformarea
acestuia într-un orizont întărit. De asemenea, efectuarea arăturii solului an de an la
aceeaşi adâncime provoacă o compactare intensă a solului imediat sub această
adâncime, formându-se aşa numitul “hardpan”. Efecte negative asupra structurii
solului o are şi păşunatul neraţional pe mirişti sau păşuni, când umiditatea solului este
prea mare.
Degradarea fizico-chimică a agregatelor structurale este pusă în evidenţă mai
ales în regiunile cu umiditate ridicată, datorită levigării ionului de calciu din
complexul adsorbtiv al solului. De asemenea, utilizarea unor ape de irigaţie bogate în
săruri de sodiu provoacă o creştere a conţinutului de sodiu schimbabil în complexul
coloidal, fapt ce are ca efect dispersia agregatelor structurale. Acelaşi efect îl are şi
practicarea unei agriculturi intensive cu un mare consum de elemente nutritive,
precum şi utilizarea masivă a îngrăşămintelor chimice. Acestea duc la căderea
conţinutului de humus şi măresc aciditatea solului, contribuind, astfel, la degradarea
structurii.
Degradarea biologică a structurii solului este cauzată de scăderea conţinutului
de humus prin mineralizarea lui intensă, datorită creşterii activităţii
microorganismelor aerobe. Un efect negativ îl are şi eliminarea faunei solului, ca
urmare a irigării neraţionale a culturilor agricole, utilizându-se foarte mari cantităţi de
apă. Multe din terenurile irigate înainte de 1989 aveau structura degradată în orizontul
superior, atât datorită irigării propriu-zise, cât şi ca urmare a dispariţiei râmelor,
cârtiţelor, rozătoarelor şi a altor specii ale faunei din sol, în urma irigării în exces.
Măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătăţirea structurii privesc contracararea
efectelor negative ale diverselor practici agricole. Cele mai uzuale măsuri, cunoscute,
în general, de toţi agricultorii sunt: executarea lucrărilor agricole la umiditatea optimă
din sol, corectarea reacţiei solului prea acide sau prea alcaline sau adăugarea de
îngrăşăminte organice pe solurile sărace în humus.
Procesul îndelungat de formare a structurii, ca şi degradarea acesteia fac ca
masa orizontului de sol să fie mai mult sau mai puţin structurată. Aprecierea stării de
dezvoltare a structurii unui orizont de sol se face utilizând o scală de valori, ce a
primit denumirea de gradul de dezvoltare a structurii.
4.1.2. Compactarea solului
Compactarea solului este un proces provocat de cauze naturale sau artificiale,
în urma căruia densitatea aparentă creşte foarte mult, iar porozitatea totală şi cea de
aeraţie scade sub valorile obişnuite.
Procesul natural de compactare apare ca urmare a unor procese pedogenetice,
cum sunt cele de argiloiluviere. Când argila este spălată din orizonturile superioare, ea
migrează pe profil şi se depune în porii şi pe feţele agregatelor structurale, provocând
micşorarea porozităţii şi creşterea valorilor densităţii aparente. Această acumulare de
argilă duce la formarea orizonturilor Bt, foarte bine puse în evidenţă la luvosolurile
tipice şi albice, la luvosolurile roşcate sau la planosoluri. Procesul de compactare se
manifestă la nivelul orizontului Bt şi în cazul altor soluri, dar la acestea el este mai
puţin evident.
Compactarea artificială a solului este cauzată de modul cum terenurile agricole
sunt utilizate de către om. Folosirea unor sisteme de maşini agricole
necorespunzătoare, efectuarea a numeroase treceri pe sol, executarea lucrărilor solului
când umiditatea acestuia este prea mare sau chiar o agrotehnică greşită, cum ar fi:

21
aplicarea nepotrivită a normelor de udare, creşterea numărului de recolte pe an sau
suprimarea utilizării îngrăşămintelor organice, toate duc la distrugerea structurii
solului în orizonturile superioare şi creşterea stării sale de compactare. Procesul de
compactare poate apărea chiar de la suprafaţă sau imediat sub orizontul arat, acesta
fiind denumit hardpan sau talpa plugului. Acest strat este lipsit de structură, este puţin
permeabil pentru apă şi aer, iar rădăcinile plantelor cu greu poate să-l străpungă. Pe
lângă acestea, apariţia compactării poate fi favorizată şi de unele însuşiri ale solului,
cum sunt: alcătuirea granulometrică neechilibrată, structura instabilă sau conţinutul
redus de humus.
Prin creşterea compactării solului se înrăutăţesc însuşirile sale, ceea ce duce la
diminuarea producţiei agricole. Ca urmare, sunt necesare măsuri de prevenire a
compactării pe solurile necompactate, iar pe cele compactate, măsuri de combatere a
acestui proces, acestea putându-se realiza prin lucrări mecanice specifice şi prin
schimbarea agrotehnicii.
4.1.3. Radioactivitatea solului
Prezenţa în rocile parentale a unor elemente radioactive, determină ca şi solul
să prezinte o anumită radioactivitate naturală. Acest tip de radioactivitate este redus ca
intensitate, dar ca urmare a dezvoltării diverselor cercetări şi tehnologii nucleare, cum
sunt exploziile experimentale ale bombelor atomice şi emanaţiile obişnuite sau
accidentale ale centralelor atomoelectrice, s-a ajuns ca în multe regiuni
radioactivitatea solului să crească foarte mult. De asemenea, creşterea radioactivităţii
solului s-a petrecut pe unele teritorii prin utilizarea în procesul producţiei agricole a
unor îngrăşăminte minerale bogate în elemente radioactive, ca cele de fosfor, iar
uneori ele au fost aduse odată cu apa de irigaţie. În alte locuri creşterea radioactivităţii
s-a produs în urma exploatării de minereuri bogate în substanţe radioactive, necesare
producerii combustibilului centralelor nucleare. Mare parte din sterilul acestor
exploataţii miniere fiind radioactive au contaminat mediul înconjurător.
Dintre elementele radioactive care se acumulează în sol şi ajung în plante,
animale şi om sunt menţionate mai ales iodul, cesiul, stronţiul, plutoniul şi uraniul.
Dezvoltarea cunoştinţelor de fizica şi chimia izotopilor radioactivi a dus la
elaborarea a numeroase metode de cercetare, printre care şi a celor de determinare a
unor însuşiri ale solului. Astfel, au fost formulate metode de stabilire a umidităţii
solului şi a densităţii aparente, utilizându-se o aparatură adecvată. Prin marcarea unor
elemente din apă şi sol cu izotopi radioactivi s-a putut determina cu mai mare precizie
dinamica apei în sol şi plantă, s-a realizat o mai bună cunoaştere a proceselor de
infiltraţie a apei în sol, de deplasare a elementelor nutritive şi a apei către plante, de
levigare a sărurilor solubile, de circulaţie a apelor subterane etc.
4.1.4. Plintizarea
Plintitul se formează în condiţiile unui climat cu temperaturi ridicate şi
precipitaţii ce depăşesc 2000 mm anual, prin acumularea sescvioxizilor, ca o
consecinţă a îndepărtării silicei şi bazelor prin feralitizare sau prin translocarea
sescvioxizilor de apa de percolare. El este constituit din mult fier (peste 25%) şi un
amestec de argilă caolinitică şi cuarţ, conţine o cantitate redusă de humus, este ferm şi
foarte ferm şi are numeroase pete de culoare roşie.
Prin defrişarea pădurii ecuatoriale, solurile se încălzesc puternic, compuşii de
fier se deshidratează, precipitând sub formă de oxid feric. Are loc întărirea
materialului de sol şi formarea orizontului petroplintic, în care predomină hematitul
(Fe2O3).
Petroplintitul este un material plintic întărit ireversibil. El este foarte tare, are
culori brune ruginii până la brune gălbui. Formarea orizontului cu plintit este specifică

22
plintosolurilor, dar se întâlneşte şi în cazul unor feralsoluri, acrisoluri, lixisoluri sau
alisoluri. Eroziunea orizonturilor de suprafaţă face ca acest orizont întărit să ajungă la
zi, apărând sub forma unei cuirase sau carapace.
Aceste soluri sunt ocupate în prezent mai ales de păduri rare şi de pajişti
naturale. Datorită plintitului, care generează un volum edafic redus, o capacitate mică
pentru apă şi o cantitate scăzută de nutrimente, aceste soluri sunt puţin propice
culturilor agricole sau plantaţiilor pomicole.
4.2. Procesele de degradare chimică
Procesele de degradare chimică a solului cuprind o serie de modificări
negative ale însuşirilor chimice, ce afectează fertilitatea solului. Aceste modificări
privesc în principal poluarea chimică a solului cu diverse substanţe şi acidifierea
solului prin căderile de ploi acide, prin folosirea intensă de fertilizatori chimici sau
prin drenarea unor soluri mlăştinoase ce conţin pirită.
4.2.1. Poluarea chimică
Poluarea chimică a solului este legată de emisiile în atmosferă de substanţe
nocive de către diversele unităţi industriale sau de mijloacele de transport, precum şi
de utilizarea în producţia agricolă şi silvică a unor substanţe chimice pentru
combaterea dăunătorilor. Poluarea chimică se produce şi prin irigarea terenurilor cu
ape uzate de la crescătoriile de animale sau cu ape provenite din reţeaua de canalizare
a oraşelor. Deşi aceste ape sunt bogate în azot, fosfor şi potasiu, ele conţin şi cantităţi
însemnate de săruri solubile, metale grele şi diverşi agenţi patogeni. Utilizarea lor
trebuie făcută cu multă grijă şi sub un control permanent al concentraţiilor diverselor
substanţe ajunse în sol.
Poluarea chimică a solului afectează o suprafaţă de cca. 950 000 ha. Deşi o
serie de activităţi industriale şi-au redus activitatea sau au fost închise, prezenţa
elementelor nocive în sol se menţine încă, având efecte negative importante asupra
vegetaţiei naturale sau cultivate. Situaţia este mult mai evidentă în ariile excesiv
poluate cu metale grele, acestea ocupând cca. 200 000 ha, precum şi în cele poluate cu
petrol şi apă sărată de la exploatările şi transportul produselor forestiere, ce afectează
cca. 50 000 ha.
Teritoriile cele mai afectate de poluarea cu metale grele se găsesc în regiunile
cu industrie de prelucrare a minereurilor neferoase de la Baia Mare, Zlatna şi Copşa
Mică, dar şi în apropierea unor unităţi industriale cum sunt S.C. Neferal şi S.C.
Acumulatorul din Bucureşti, S.C. Turnu S.A. de la Turnu Măgurele. Aici
concentraţiile de Cu, Pb, Zn, şi Cd depăşesc cu mult valorile normale. O poluare
puternică, dar cu fluor, se înregistrează pe terenurile din apropierea unităţii ALRO -
Slatina.
Tehnologiile clasice de remediere sunt foarte scumpe, ele au în vedere
excavarea stratului de sol poluat, apoi transportul, spălarea şi depozitarea acestuia.
Cercetările recente au evidenţiat noi posibilităţi de combatere a efectului
poluării cu metale grele asupra plantelor. Aceste tehnologii constau în aplicare unor
tratamente cu diverse produse (gunoi de grajd, carbonat de calciu, bentonită, tuf
zeolitic sau unii fertilizanţi minerali) cu scopul scăderii solubilităţii elementelor
poluante şi blocarea accesibilităţii lor în sistemul radicular al plantelor.
Poluarea cu pesticide
Pentru creşterea permanentă a producţiei agricole sau a potenţialului productiv
al pădurilor, s-a impus asigurarea unei protecţii a vegetaţiei contra dăunătorilor,
diverselor boli sau buruienilor. Dintre metodele larg folosite în acest scop, un rol
important îl au pesticidele. Acestea au efect rapid asupra dăunătorilor, dar aplicarea
neraţională a dus la apariţia poluării solului cu astfel de substanţe. De altfel, s-a

23
constatat că doar o infimă parte din doza de pesticid aplicată, provoacă moartea
dăunătorilor şi a progeniturilor. Cea mai mare parte ajung să afecteze întregul
ecosistem şi să se acumuleze în sol.
Cercetările efectuate asupra distribuţiei diverselor pesticide în solurile din
România au evidenţiat prezenţa lor pe unele terenuri irigate. S-a constatat că ele au
fost aduse şi împrăştiate odată cu apa folosită la irigat. Concentraţiile mari de
pesticide organo-clorurate în apa de irigat provin de la deversările de ape uzate de
către industria chimică în râuri precum: Olt, Argeş, Siret şi altele. Ca urmare, prezenţa
în solurile unor sisteme de irigaţii a reziduurilor de substanţe insecticide organo-
clorurate se poate prelungi pe perioade lungi de timp, dacă nu se iau măsuri ca
industriile poluatoare să nu mai evacueze în apele de suprafaţă astfel de compuşi, ca
pot afecta ecosistemele şi lanţurile trofice de pe traseele implicate.
Prezenţa în sol în concentraţii ridicate a acestor substanţe prezintă pericol de
afectare a diferitelor organisme vegetale şi animale, iar prin acestea şi a omului.
Deoarece unele din substanţele folosite prezintă o remanenţă ridicată în sol,
descompunerea lor fiind foarte înceată, există riscul de translocare prin intermediul
vegetaţiei în lanţul trofic. Astfel, în România, începând din anul 1985, s-a interzis
utilizarea în agricultură a insecticidelor organo-clorurate bazate pe DDT
(diclordifeniltricloretan) şi HCH (hexaclorciclohexan) şi a pesticidelor cunoscute sub
numele de etil paration, aldrin, dieldrin, praquat şi altele, precum şi a unor fungicide,
cum sunt: trifenil acetatul de staniu, clorura de etil mercur, tiramul, ziramul etc.
Pentru ca pesticidele să nu atingă în sol concentraţii situate peste limitele
admise s-a căutat reducerea dozelor, aplicarea lor în benzi, s-a extins tratarea
seminţelor cu substanţe nefitotoxice. De asemenea, s-au elaborat metode biologice de
combatere a dăunătorilor, cum sunt feromonii sintetici puşi în capcane sau combaterea
unor dăunători cu ajutorul paraziţilor şi prădătorilor obişnuiţi.
Pentru reducerea folosirii pesticidelor se utilizează tot mai mult metoda
combaterii integrate (metode chimice, biologice, agro-fitotehnice sau fizice) a
dăunătorilor. Această metodă are în vedere realizarea unor sisteme adecvate de reglare
ecologică a populaţiilor organismelor dăunătoare, ţinând con de relaţiile din cadrul
ecosistemelor şi de dinamica speciilor, pentru a menţine populaţiile dăunătoare sub
pragul economic admisibil de afectare.
Toate acestea au ca scop reducerea reziduurilor de pesticide din produsele
recoltate, ce constituie un risc pentru consumator. S-au făcut cercetări pentru
producerea de noi pesticide, care să se degradeze rapid după utilizare şi care să nu
afecteze viaţa din sol. De asemenea, s-au stabilit limitele maxime admisibile pentru
reziduurile de pesticide din sol, ape, furaje şi produse alimentare.
Practicarea unei agriculturi intensive, chimizate, specializată pe un număr
restrâns de specii şi soiuri, au produs dereglări evidente în viaţa din sol, cu efect
asupra proceselor de formare a humusului, dar şi în ce priveşte calitatea produselor
vegetale obţinute. De aceea, tot mai frecvent se vorbeşte de agricultura ecologică, în
care combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor să se realizeze prin metode
biologice şi fizice, prin folosirea asolamentelor specifice diferitelor condiţii
pedoclimatice şi o anumită structură a culturilor în combaterea dăunătorilor. Un rol
important îl are şi crearea de soiuri rezistente la boli şi dăunători.
Poluarea cu fluor
Dezvoltarea unor ramuri industriale, cum sunt cele producătoare de
îngrăşăminte fosfatice, aluminiu, sticlă, ceramică şi altele, a dus la apariţia poluării
solului cu fluor. Aceste industrii emană în atmosferă gaze şi pulberi care conţin fluor,
care se depun în aria limitrofă pe suprafaţa plantelor şi pe sol. Prin intermediul

24
precipitaţiilor fluorul ajunge în sol, unde se acumulează. Dacă în condiţii normale,
naturale concentraţia de fluor din sol se găseşte de obicei între 50 şi 200 ppm, în
solurile poluate cu fluor concentraţiile ajung la 700 ppm sau chiar mai mult.
Concentraţiile ridicate de fluor din sol şi atmosferă duc la dezechilibre în
dezvoltarea plantelor, cum ar fi scăderea conţinutului de proteine. Consumarea acestor
plante ce conţin fluor de către animale determină alteraţii dentare, calcifieri
defectuoase, hemolize, distrofii şi altele.
Poluarea cu metale grele
Metalele grele sunt considerate elementele chimice cu caracter electropozitiv,
care au densitatea mai mare de decât 5. Aici se au în vedere următoarele elemente
chimice: Fe, Mn, Cu, Zn, Pb, Cd, Cr, Co şi Ni. Metalele grele sunt comune tuturor
solurilor, abundenţa lor măsurându-se în % pentru fier şi ppm (părţi per milion) pentru
celelalte. Ele se găsesc în sol în anumite concentraţii (tabelul nr. 4), dar sunt cazuri
când conţinutul în aceste elemente chimice este mult mai ridicat decât limitele
admisibile.
Concentraţiile ridicate au efecte negative asupra dezvoltării plantelor şi la
dereglarea funcţionalităţii ecosistemului. Intensitatea cu care acţionează metalele grele
asupra plantelor depinde de unele însuşiri fizice şi chimice ale solului, cum sunt:
textura, conţinutul de humus, reacţia, potenţialul redox, bazele schimbabile etc.
Cauza prezenţei unor conţinuturi ridicate de metale grele în soluri poate fi de
natură geogenă, dar de cele mai multe ori ea este de natură antropogenă. Cauza
antropogenă se referă la poluarea cu metale grele înregistrată în teritoriile vecine unor
unităţi industriale, cum sunt cele din industria metalelor feroase şi neferoase, industria
chimică, industria construcţiilor de maşini sau a căilor de transport rutier.
Tabelul nr. 4
Intervalele de conţinut normal şi limitele admisibile ale unor metale grele
din soluri ( După Kloke, 1980, citat de Lăcătuşu, 1995)
Elementul chimic Interval de conţinut normal Limite maxime admisibile
mg / kg
Cd 0,1 - 1,0 3
Co 1 - 10 50
Cr 2 - 50 100
Cu 1 - 20 100
Ni 2 - 50 50
Pb 0,1 - 20 100
Zn 3 - 50 300

Cercetările efectuate, spre exemplu, la Uzina de Prelucrare a Concentratelor

Minerale Neferoase Copşa Mică au evidenţiat că într-o perioadă de cca. 50 ani s-au
produs acumulări de Pb, Cd şi Zn în solurile din jurul acestei unităţi. Valorile
depăşesc de mai multe ori concentraţiile admisibile, la Cd de 3,5 ori, la Zn de 3,8 ori,
iar la Pb de 10,5 ori. Concentraţiile acestor elemente prin absorbţie fiziologică şi prin
depunerea particulelor pe frunze ajung la valori şi mai mari, pentru Pb determinându-
se valori de peste 16,8 ori. Îngerarea de către animalele din zonă a acestor plante a dus
la alterarea stării de sănătate în special a cabalinelor şi bovinelor.
4.2.2. Acidificarea solului
Procesul de acidifiere a solului se datorează căderilor de ploi acide, fertilizării
intense neechilibrate cu diverse îngrăşăminte chimice sau oxidării sulfurii de fier
(piritei) din solurile mlăştinoase în urma desecării naturale sau artificiale a acestora.
Căderile de ploi acide apar în urma transformării unor emisii de oxizi de sulf
(SO2 , SO3), hidrogen sulfurat (H2S) sau oxizi de azot (NO, N2O3 , N2O4 , N2O5) în

25
diverşi acizi, cum este acidul sulfuros (H 2SO3), acidul sulfuric (H2SO4), acidul azotos
(HNO2) sau acidul azotic (HNO3). Aceste emisii provin de la diferite activităţi
industriale, ploile acide înregistrându-se mai ales în regiunea apropiată de sursele de
emisii de gaze nocive. Ele afectează atât solul cât şi covorul vegetal.
O altă cauză a acidificării solului este legată de fertilizarea intensă, adeseori
neechilibrată cu îngrăşăminte pe bază de azot sau potasiu, acidificarea fiind cauzată de
către consumul în proporţie mai mare a cationilor din soluţiile respective sau ca
urmare a proceselor de oxidare din sol.
Faţă de procesul de acidificare, solurile au o anumită capacitate de tamponare,
aceasta fiind în funcţie de o serie de însuşiri ale sale, printre care mai importante sunt:
textura, conţinutul de humus, reacţia, capacitatea de schimb cationic, gradul de
saturaţie în baze sau conţinutul de carbonaţi alcalino-pământoşi. Ţinând cont de aceste
proprietăţi, s-a stabilit că cele mai vulnerabil soluri sunt cele cu textură nisipoasă,
sărace în humus, lipsite de carbonaţi şi cu reacţie acidă, iar cele mai puţin afectate
sunt solurile ce au un conţinut ridicat de carbonaţi.
Deoarece solurile acide ocupă peste 60% din teritoriul agricol al ţării,
fertilizarea neechilibrată, ce determină acidificarea solului, este răspândită pe mari
suprafeţe, ea afectând cca. 1,1 milioane ha de teren agricol. Procesele de acidificare a
solului afectează cca. 141 000 ha din terenurile acoperite de pădure.
O altă categorie de soluri, în care apar procese de acidificare, este reprezentată
de solurile mlăştinoase. În aceste soluri, în urma descompunerii materiei organice,
aflată în exces, se acumulează mult sulf sub formă de sulfuri. Atunci când solul este
drenat natural sau artificial, sulfurile intrând în contact cu aerul din sol se oxidează şi
generează acid sulfuric. Astfel de soluri se găsesc în regiunile litorale joase cu flux şi
reflux, situate în zonele calde ale globului. Aici, procesul de acidificare apare în
perioada de reflux, ca urmare a drenării şi oxigenării materialului de sol, formându-se
aşa numitele fluvisoluri tionice sau gleisoluri tionice. Procesul de acidificare apare şi
în cazul drenării artificiale a solurilor mlăştinoase, prezente şi în alte zone ale
globului. El se manifestă mai intens atunci când aceste soluri nu conţin carbonaţi sau
conţin cantităţi reduse. Aşa este cazul unor soluri mlăştinoase (gleiosoluri turboase
sau histosoluri) din Delta Dunării, ce nu conţin carbonaţi sau aceştia sunt în cantitate
redusă. Atunci când aceste soluri sunt drenate, dacă sunt ceva carbonaţi în sol, aceştia
neutralizează o parte din acizii rezultaţi din oxidarea sulfurilor, rezultând din reacţie
sulfat de calciu. Adesea însă, cantitatea de acid sulfuric rezultată este mult mai mare,
astfel că acidificarea ajunge să fie foarte puternică.
4.3. Procese de degradare biologică
Orice formă de degradare a solului produce modificări în activitatea biologică
din sol. În cazul poluării chimice, acţiunea negativă asupra tuturor categoriilor de
organisme din sol este directă.
Poluarea cu pesticide, care este cea mai răspândită formă de poluare, cu agenţi
patogeni sau cu alte substanţe (petrol, ape uzate) are efect toxic asupra organismelor
vegetale sau animale. Ea duce la o scădere a microorganismelor, care au un rol
important în procesele de humificare a materiei organice sau a celor care fixează
azotul (Nitrosomonas, Nitrobacter). Pe de altă parte, se produce o creştere a
populaţiilor bacteriene ce mineralizează materia organică, a ciupercilor şi a altor
microorganisme ce produc toxine. Toate aceste activităţi provoacă modificări în
reacţia solului, în circuitul carbonului şi azotului, ca şi a altor elemente, în final,
ajungându-se la o diminuare a rezervei de humus din sol.
Poluarea solului cu petrol are efect asupra comunităţilor microbiene din sol,
prin reducerea diversităţii speciilor şi prin supravieţuirea doar a populaţiilor care au

26
toleranţă fiziologică sporită şi abilităţi ridicate în degradarea hidrocarburilor
(Pseudomonas sp., Arthrobacter globiformis, A. citreus).
Poluarea acţionează şi asupra populaţiilor faunistice din sol, cu diminuarea sau
chiar dispariţia unor specii, cum sunt râmele, insectele, artropodele, miriapodele, dar
şi în ce priveşte animalele mari, cum sunt: şoarecii, şobolanii sau cârtiţele.
Degradarea biologică apare şi pe terenurile irigate cu ape uzate, provenite de la
complexele industriale de creştere a animalelor sau din reţeaua de evacuare a apelor
menajere de la periferia oraşelor. Pe lângă numeroşii agenţi patogeni, în aceste ape se
găsesc numeroase substanţe chimice (acizi, baze, săruri, uleiuri, gudroane, petrol etc.),
toate având efecte nocive asupra activităţii biologice din sol.
Degradarea biologică se produce şi ca urmare a irigării solului cu cantităţi mari
de apă, chiar dacă aceasta este de foarte bună calitate. În primul rând apare adesea
excesul de umiditate, acesta determinând apariţia proceselor de reducere şi
dezvoltarea cu precădere a bacteriilor anaerobe, în dauna celor aerobe. Apoi, excesul
de umiditate determină înecarea, practic, a faunei din sol sau alungarea ei din teritoriul
respectiv.
Toate aceste forme de poluare au un efect negativ asupra însuşirilor fizice,
chimice şi implicit asupra fertilităţii solului.
4.4. Procese de degradare complexe
4.4.1. Excesul de apă şi anaerobioza
Procesele de degradare a solului prin anaerobioză, cauzată de prezenţa
excesului de apă, apar atunci când solul se găseşte la capacitatea totală pentru apă,
deci conţinutul de apă din sol ajunge să ocupe toate spaţiile lacunare. În astfel de
situaţii, aerul este practic eliminat, lipsa oxigenului determinând schimbări însemnate
mai ales în activitatea biologică din sol. Menţinerea excesului de umiditate o perioadă
mai lungă de timp cauzează apariţia proceselor de hidromorfie.
Procesele de hidromorfie se manifestă în condiţiile unui exces de apă
permanent sau periodic în sol. În lipsa oxigenului sau insuficienţa acestuia, de obicei,
sub acţiunea bacteriilor anaerobe care îşi procură oxigenul din compuşii oxidaţi, au
loc o serie de reacţii chimice de reducere. Compuşii rezultaţi sunt forme reduse ale
fierului şi manganului şi au culori cenuşiu verzui, albăstrui. În perioada fără exces,
când aerul pătrunde în sol, se petrec procese de oxidare, compuşii reduşi ai fierului şi
manganului trec în produşi oxidaţi, de culoare galbenă până la roşcată sau brună
negricioasă, insolubili, care se depun sub formă de pete sau concreţiuni feri-
manganice.
Procesele de hidromorfie pot fi cauzate de excesul de umiditate de natură
freatică, şi atunci acestea se numesc procese de gleizare, iar când sunt determinate de
excesul de apă pluvială se numesc procese de stagnogleizare. Aceste procese
determină formarea proprietăţilor gleice sau stagnice. Excesul de apă poate fi de
suprafaţă sau pluvial (ape stagnante ce se acumulează din precipitaţii) şi freatic (din
pânzele de apă din interiorul scoarţei aflate la adâncimi mici, uneori aproape de
suprafaţă sau chiar la suprafaţă).
Excesul de umiditate apare ca urmare a unor anumite condiţii de mediu. În
primul rând cele legate de clima regiunii, unde precipitaţiile abundente şi
evapotranspiraţia redusă au un rol determinant. De asemenea, prezenţa unui relief
orizontal sau depresionar, asociat cu existenţa unor roci parentale argiloase, toate
acestea cauzând un drenaj extern şi intern deficitar, astfel că în sol apare excesul de
umiditate stagnantă. Apoi, în anumite condiţii de relief, stratul acvifer freatic apare
aproape de suprafaţa terenului. Această situaţie determină manifestarea excesului de
umiditate mai mult sau mai puţin intens. Intensitatea procesului este în funcţie de

27
lungimea perioadei de prezenţă a apei freatice în sol, de gradul de argilozitate al
solului, aceasta determinând viteza de circulaţie a apei şi respectiv gradul de
oxigenare a materialului de sol.
În afară de aceste situaţii native, în multe regiuni apariţia excesului de
umiditate este cauzată de anumite activităţi ale omului.
Trebuie să menţionăm efectul pe care îl are defrişarea pădurilor asupra
regimului hidric al solului şi implicit al terenului. Pe terenurile slab înclinate din
regiunea de câmpie şi podiş cu climă mai umedă, tăierea pădurii determină o scădere a
evapotranspiraţiei, o mare parte din apa ce era reţinută de coroana copacilor ajunge
acum în sol, de asemenea, vegetaţia ierboasă sau cea cultivată consumă cantităţi mult
mai mici decât vegetaţia arboricolă, toate acestea cauzând acumularea apei în sol şi
apariţia excesului de umiditate. Defrişările de pădure de pe versanţi cauzează o
accentuare a scurgerii superficiale şi intensificarea proceselor denudaţionale. În afară
de aceasta, scurgerea din râuri la viituri este mult mai intensă, ceea ce provoacă
desfăşurarea unor inundaţii pe mari suprafeţe şi, deci, cu manifestarea fenomenului de
exces de umiditate.
Introducerea irigaţiei pe terenurile afectate de secetă în sezonul de vegetaţie al
culturilor a cauzat adesea ridicarea nivelului stratului acvifer freatic, ca urmare a
pierderilor de apă din canalele prost impermeabilizate sau datorită irigării culturilor cu
norme mult mai mari decât necesarul obişnuit. S-a ajuns la înmlăştinirea unor
terenuri, iar pe altele, datorită aridităţii climatului şi evapotranspiraţiei ridicate solul s-
a salinizat sau sodizat.
Lucrările solului efectuate la o umiditate ridicată determină apariţia
compactării orizontului de sub stratul arat, fapt ce reduce permeabilitatea acestuia şi
cauzează stagnarea apei în orizontul superior în perioadele mai umede ale anului.
Excesul de umiditate se manifestă mai intens în anii mai bogaţi în precipitaţii sau
atunci când terenurile sunt irigate.
Excesul de umiditate determină în sol modificări asupra însuşirilor fizice,
chimice şi biologice. Dintre repercusiunile mai importante menţionăm pe cele de
creştere a compactării, scăderea porozităţii, permeabilităţii şi coeziunii materialului de
sol. Aceste modificări determină o îngreunare a lucrării solului prin scăderea portanţei
pentru maşinile agricole şi creşterea adezivităţii pe uneltele de lucru.
În ce priveşte însuşirile chimice şi biologice, excesul de apă din sol duce la
scăderea valorilor potenţialului redox, deci de intensificarea reacţiilor de reducere a
substanţelor minerale şi organice. În solurile lipsite de oxigen, sub acţiunea bacteriilor
anaerobe se produce o reducere totală a fierului şi manganului şi o humificare
anaerobă a materiei organice. În acest caz, valorile potenţialului redox (Eh) sunt
negative. Astfel, în histosolurile din Delta Dunării determinările efectuate au indicat
valori Eh între -100 şi - 420 mV (Munteanu, 1996), pe când în solurile bine aerisite
valorile Eh sunt pozitive, mai mari de 400 mV (Duchaufour, 1970).
Pe solurile cu exces prelungit de umiditate, cele mai multe specii de plante nu
se pot dezvolta, ci doar cele adaptate la condiţii de umiditate excesivă. Humificarea
materiei organice moarte se petrece în condiţii de anaerobioză, prin aceasta la
suprafaţa solului se formează un orizont constituit din materie organică puţin
descompusă denumit orizont turbos. Apariţia excesului de umiditate în sol cauzează o
dezvoltare mai intensă a bacteriilor denitrificatoare. Acestea transformă nitraţii
(HNO3) şi nitriţii (HNO2), prin extragerea şi consumul oxigenului, în azot gazos, ce se
pierde în atmosferă. Astfel, apariţia chiar periodică a excesului de umiditate,
determină sărăcirea solului în azot. Totodată, se modifică şi concentraţiile altor

28
elemente chimice în soluţia solului, unele devin mai solubile şi ajung în cantităţi ce
devin toxice pentru plante.
4.4.2. Sărăturarea secundară a solului
Solul este o resursă limitată ca întindere, este principalul mijloc de producţie
în agricultură şi silvicultură şi de a cărui calitate depinde echilibrul ecologic al
Pământului şi existenţa societăţii omeneşti. În această ordine de idei, o preocupare
majoră o constituie combaterea oricărui fenomen de degradare a solului.
Din suprafaţa arabilă a întregii lumi, care se cifrează la cca. 1,54 miliarde ha,
în anul 2000 suprafaţa irigată era de cca. 160 milioane ha. Din această suprafaţă, cam
jumătate este afectată de salinizare şi sodizare (alcalizare) secundară. Acest fapt
determină o pierdere anuală de producţie de cca. 40%, iar costul măsurilor de
remediere este foarte ridicat.
Apariţia sărăturării secundare este legată de managementul defectuos al
terenurilor pe care s-au efectuat lucrări de îndiguire, desecare sau de irigare a
culturilor. Aceste lucrări modifică regimul hidrologic al terenurilor respective, iar în
multe cazuri se ajunge la intensificarea în sol a proceselor de salinizare şi de sodizare.
În ţara noastră, lucrările de îndiguire a râurilor din Câmpia de Vest, începute
de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, au modificat regimul inundaţiilor râurilor
(Someş, Crişuri, Mureş, Timiş), astfel că multe localităţi şi întinse suprafeţe de teren
nu au mai fost afectate de inundaţii. Totodată, s-a realizat şi o reţea de desecare-drenaj
pe terenurile cele mai joase, pentru eliminarea excesului de apă de pe solurile
mlăştinoase. Toate aceste lucrări au făcut ca suprafeţe întinse să poată fi cultivate.
Dar, nivelul scăzut al cunoştinţelor despre sol din acea perioadă a făcut ca lucrările
executate să fie subdimensionate în ce priveşte coborârea nivelului apei freatice,
acesta rămânând în intervalul adâncimii critice de salinizare a solului. În acelaşi timp,
condiţiile de mediu ale regiunii (veri secetoase, relieful foarte slab fragmentat şi
adesea uşor depresionar, depozitele argiloase şi stratul acvifer freatic aproape de
suprafaţă şi cu ape slab până la puternic sălcii) au contribuit la intensificarea
proceselor de salinizare şi sodizare a solului. Ca urmare, întinse arii, mai ales în
Câmpia joasă a Banatului, în Câmpia Crişurilor şi Câmpia Aradului, sunt acum
ocupate cu soloneţuri şi cu alte soluri mai mult sau mai puţin afectate de salinizare sau
sodizare.
Apariţia sărăturării secundare a solului pe terenurile irigate este cauzată în
primul rând de ridicarea nivelului apei freatice mineralizate deasupra adâncimii
critice. Fenomenul acesta se manifestă în toate situaţiile unde nu se asigură un drenaj
intern satisfăcător. Sunt rare cazurile în care condiţiile naturale să asigure un drenaj
eficient al apei de irigat. Acestea sunt întâlnite în arii cu soluri permeabile cu substrat
nisipos sau de pietriş, astfel că există o circulaţie uşoară a apelor freatice. În cele mai
multe cazuri, dacă nu s-au asigurat condiţii de drenaj chiar de la construcţia sistemului
de irigat, aplicarea apei de irigat duce în timp la ridicarea nivelului apei freatice. Este
cunoscut cazul unor întinse terenuri din Bărăgan, unde dacă înainte de introducerea
irigaţiei stratul acvifer freatic se găsea la cca. 20 m adâncime, iar după 10-15 ani de la
începerea irigării solului nivelul apei freatice a ajuns la 2-3 m adâncime, iar în ariile
depresionare chiar la suprafaţă. Acest fenomen se datorează atât pierderilor de apă din
canalele de aducţiune, care nu au fost impermeabilizate corespunzător, dar cele mai
mari cantităţi de apă, ce ajung în stratul acvifer freatic, provin din însăşi aplicarea
irigaţiei. De multe ori, normele de irigat sunt supradimensionate, creându-se în sol un
exces de umiditate. Udările aplicate periodic umezesc solul la suprafaţă şi împiedică
evaporarea apei din profunzimea profilului, astfel că apa percolează solul şi ajunge la
stratul acvifer freatic. În cazul că apele freatice care se ridică sunt saline sau

29
traversează strate bogate în săruri solubile, ele ajung să vehiculeze săruri solubile
către suprafaţa solului şi să ducă la apariţia sărăturării secundare. În multe cazuri,
sărăturarea secundară cauzată de irigaţie nu afectează doar terenurile irigate, ci şi
terenuri situate în afara perimetrului irigat.
În afara procesului de salinizare secundară, în multe cazuri se produce şi o
sodizare a solului. Acest fenomen este cauzat de irigarea cu ape alcaline sau cu o
compoziţie ionică nefavorabilă. Procesul de sodizare a solului s-a observat chiar şi
atunci când se foloseşte apă dulce, de bună calitate, aceasta datorită creşterii treptate,
cumulative a alcalinităţii solului. Cercetările efectuate în numeroase cazuri de salinizare
şi sodizare secundară au dus la stabilirea câtorva recomandări generale de construcţie şi
exploatare a sistemelor de irigaţie (Sandu şi colab, 1981, Sandu, 1984, Niţu şi colab,
1985, Cârstea, 1986).
• Reţeaua de irigaţie să fie construită din conducte îngropate, prevăzute cu
hidranţi şi agregate de udare fixe, cu funcţionare automată.
• Udările să se facă pe baza dinamicii deficitului real de umiditate din sol şi a
cerinţelor culturii respective.
• Irigarea să se facă numai în completarea cantităţii de precipitaţii atmosferice
ale sezonului sau anului.
• Normele de udare trebuie calculate astfel încât să nu ducă la apariţia
excesului de umiditate în sol şi pierderea ei fără folos în apa freatică.
• În cazul folosirii de ape slab mineralizate pe sol trebuie aplicat periodic gips
şi asigurarea unui regim hidric percolativ pentru prevenirea sodizării solului.
• Pe solurile care sunt deja sodizate trebuie aplicate tehnologii ameliorative.
• În condiţiile apariţiei riscului de ridicare a nivelului freatic, este obligatorie
asigurarea unui drenaj artificial adecvat.
• În toate sistemele de irigat trebuie introdus un sistem de monitoring al
calităţii solului.
4.4.3. Deşertificarea
În lume, ca şi în ţara noastră, se constată că în ultima jumătate de secol a
apărut o tendinţă de creştere a frecvenţei şi intensităţii fenomenului de secetă. Acest
fenomen se manifestă cu precădere în regiunile aride, semiaride şi subumede, el nu
afectează doar organismele vegetale şi animale, ci are impact deosebit de puternic şi
asupra solurilor şi terenurilor.
Seceta intervine în procesele pedogenetice şi în cele de degradare a solurilor şi
terenurilor, relaţie evidenţiată în urma secetelor ce au afectat regiunea Sahel din sudul
Saharei în perioada deceniilor şapte şi opt a secolului XX. A apărut conceptul de
deşertificare, definit ca fiind un proces complex de degradare a terenurilor din zonele
aride, semiaride şi subumede, datorită schimbărilor climatice şi activităţilor umane.
În ceea ce priveşte influenţa secetei asupra proceselor pedogenetice, ea are loc
prin aridizarea regimului de umiditate al solului, ce provoacă încetinirea sau stoparea
proceselor fizice, chimice şi biologice din sol a căror activitate se petrece în prezenţa
apei.
Solul este un corp cu o structură poroasă, fiecare particulă din el fiind
acoperită cu o peliculă mai groasă sau mai subţire de apă, iar spaţiile dintre particule
pot fi şi ele ocupate de o anumită cantitate de apă. Apa se poate mişca doar când
peliculele au o anumită grosime sau se evaporă când tensiunea de vapori creşte.
Asupra apei din sol se manifestă diverse forţe, ce depind de cantitate de apă
din sol şi de temperatura acesteia. Forţa cu care sunt reţinute moleculele de apă de
către particulele solide ale solului poate ajunge la 10 000 atmosfere. Apa poate fi

30
accesibilă pentru majoritatea plantelor, atunci când reţinerea ei de către sol este mai
mică de 15 atmosfere (pF în jur de 4,2 - acesta fiind limita coeficientului de ofilire).
În timpul perioadelor îndelungate de secetă, solurile se usucă aşa de intens,
încât se ajunge adesea chiar la depăşirea coeficientului de ofilire. În astfel de situaţii,
consumul ridicat de apă la nivelul orizontului radicular determină apariţia unei uscări
biologice a solului şi concentrarea în această zonă a carbonaţilor şi sărurilor uşor
solubile. De asemenea, accentuarea uscăciunii în sol provoacă întreruperea mişcării
apei capilare şi a celei peliculare, ceea ce determină stoparea deplasării pe verticală a
substanţelor solubile.

Tabelul nr. 5
Procese de degradare ale terenurilor şi solurilor (deşertificare) din zonele
semiaride şi uscat-subumede care amplifică seceta (După I. Munteanu, 2000)
Tipul de proces Consecinţe cu rol amplificator asupra secetei edafice şi climatice
Distrugerea covorului - Intensificarea scurgerii de suprafaţă
vegetal - Creşterea albedoului şi intensificarea evaporaţiei
Defrişarea, - Intensificarea vitezei vântului şi a evaporaţiei
supraexploatarea - Reducerea acumulării zăpezii în timpul iernii
pădurilor şi defrişarea - Intensificarea scurgerii de suprafaţă şi reducerea cantităţii de apă înmagazinată
perdelelor forestiere şi în sol
tufărişurilor din zona - Reducerea gradientului termic în atmosferă şi, deci, scăderea probabilităţii de
stepei şi silvostepei producere a precipitaţiilor
Eroziune prin apă - Intensificarea scurgerii de suprafaţă
- Reducerea capacităţii de reţinere a apei ca urmare a distrugerii totale sau parţiale
a profilului de sol
- Reducerea sau distrugerea capacităţii solului de a asigura dezvoltarea normală a
covorului vegetal
- Creşterea albedoului şi intensificarea evaporaţiei
- Colmatarea emisarilor naturali şi provocarea de inundaţii
Eroziunea prin vânt - Reducerea capacităţii solului de a înmagazina apa prin sărăcirea în materie
organică şi fracţiuni fine a orizonturilor superioare sau prin distrugerea acestora
- Aducerea la zi a substratului nisipos şi formarea de dune mobile de nisip cu
caracteristici de peisaj deşertic
- Creşterea albedoului, insolaţie puternică şi intensificarea evaporaţiei
- Colmatarea cu nisip spulberat a reţelei de canale de irigaţie / desecare sau
acoperirea cu nisip mobil a terenurilor cultivate
Distrugerea structurii - Reducerea capacităţii solului pentru apă
- Creşterea riscului de eroziune hidrică şi eoliană
- Creşterea albedoului şi intensificarea evaporaţiei
Compactarea - Diminuarea permeabilităţii şi capacităţii solului pentru apă prin reducerea
porozităţii
- Accentuarea riscului de eroziune hidrică prin scăderea permeabilităţii şi
creşterea scurgerii de suprafaţă
- Înrăutăţirea condiţiilor de înrădăcinare a plantelor cultivate
- Intensificarea puternică a evaporaţiei prin creşterea porozităţii capilare
Formarea crustei şi - Reducerea permeabilităţii la suprafaţă şi împiedicarea pătrunderii apei în sol
obturarea porilor - Intensificarea puternică a evaporaţiei
- Creşterea albedoului şi a insolaţiei
Salinizarea - Accentuarea secetei fiziologice, ca urmare a creşterii presiunii osmotice a
soluţiei peste cea a plantelor cultivate
- Efect toxic asupra plantelor de cultură
- Intensificarea evaporaţiei prin formarea de crustă şi creşterea albedoului
Sodizarea - Scăderea drastică a permeabilităţii prin formarea de orizonturi dense şi
compacte ca urmare a dispersiei argilei
- Scăderea drastică a capacităţii de apă utilă, accentuarea secetei fiziologice
- Efect toxic direct (datorită reacţiei puternic alcaline) asupra plantelor de cultură
- Creşterea scurgerii de suprafaţă şi a riscului de eroziune hidrică

31
 - Creşterea albedoului şi intensificarea evaporaţiei
Poluarea - Distrugerea covorului vegetal în cazul căderilor (depunerilor) acide sau a
poluării puternice cu metale grele
- Degradarea severă a vegetaţiei şi solului (poluare cu petrol şi apă sărată)
Reducerea conţinutului de apă din sol determină apariţia de crăpături, care sunt
cu atât mai profunde cu cât perioada de uscăciune este mai lungă. Cele mai afectate
sunt solurile cu textură fină, caracteristice fiind vertosolurile şi solurile cu orizonturi
vertice.
În timpul ploilor, apa poate pătrunde pe crăpături în adâncime, deplasând
totodată şi unele substanţe şi particule de la suprafaţa solului.
Uscarea excesivă a solului provoacă reducerea capacităţii pentru apă a solului,
prin pătrunderea aerului aproape în toţi porii, încât la o reumezire o parte din aer
rămâne captiv în interiorul unor pori. Se produce o întărire a agregatelor structurale, o
scădere a capacităţii pentru apă şi a permeabilităţii şi se înrăutăţesc condiţiile de
înrădăcinare a plantelor. De asemenea, structura solului este mai puţin stabilă, datorită
mineralizării mai rapide şi mai intense a materiei organice şi în acelaşi timp creşte
riscul de eroziune prin apă sau vânt.
Tabelul nr. 6
Procese de degradare intensificate de secetă (După I. Munteanu, 2000)
Cauza amplificatoare Procesul amplificat
- Alternanţa perioadelor de uscare excesivă / umezire (aerul prins în porii Destructurarea
solului determină explozia agregatelor)
- Reducerea conţinutului de humus
- Ultra-uscarea care determină "prinderea în masă" la solurile argiloase şi
pulverizarea agregatelor la solurile prăfoase
- Uscarea puternică a suprafeţei solului, scăderea conţinutului de humus, Eroziunea prin apă
scăderea coeziunii între particulele primare şi a rezistenţei la impactul
picăturilor de ploaie
- Reducerea densităţii sau distrugerea covorului vegetal şi expunerea
directă a suprafeţei solului uscat impactului picăturilor de ploaie
- Creşterea torenţialităţii ploilor
- Uscarea profundă a solului şi dezvoltarea crăpăturilor favorizează
eroziunea de adâncime şi apariţia prăbuşirilor / alunecărilor
- Degradarea covorului vegetal Eroziunea prin vânt
- Uscarea excesivă a suprafeţei solului, pulverizarea structurii şi scăderea
coeziunii dintre particulele de sol
- Dispersia puternică a agregatelor în timpul ploilor, în lipsa unui covor Formarea crustei
vegetal protector
- Creşterea evaporaţiei din apa freatică (creşterea debitului capilar Salinizarea
ascendent) şi intensitatea concentrării sărurilor solubile în profilul de sol
- Încetinirea proceselor biochimice de transformare-reciclare Poluarea
- Reducerea mobilităţii metalelor grele ca urmare a creşterii reacţiei
solului
- Prezenţa crăpăturilor profunde care permit pătrunderea rapidă a unor
poluanţi până în orizonturile inferioare ale solului şi, posibil, în apa
freatică

Seceta determină şi o modificare a acumulării humusului în sol. Dacă în

condiţiile normale ale stepei se acumulează un humus de tip mull calcic, cu stabilitate
ridicată, cum se întâmplă în cazul cernoziomului, seceta prelungită duce la o
dezvoltare mai redusă a covorului vegetal şi deci o reducere a materiei organice ce
ajunge în sol. În acelaşi timp, aerisirea mai intensă a solului şi temperaturile mai
ridicate produc o mineralizare mai intensă a materiei organice proaspete, inclusiv a
humusului, ajungându-se la diminuarea rezervelor iniţiale de humus din sol.

32
 Seceta îndelungată cauzează şi o creştere a reacţiei solului, deoarece ionii
metalici rezultaţi din alterarea mineralelor nu mai sunt levigaţi pe profil. Acest fapt
determină scăderea mobilităţii unor microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn) şi a
accesibilităţii fosforului şi potasiului. De asemenea, se poate produce recarbonatarea
unor cernoziomuri cambice sau poate apărea salinizarea secundară în cazul terenurilor
cu ape freatice la mică adâncime, a celor irigate sau îndiguite-desecate.
Ajungerea umidităţii solului la coeficientul de ofilire face ca activitatea
biologică să se diminueze puternic sau chiar să fie stopată.
Seceta din sol determină reducerea funcţiei bioproductive, a celei de mediu de
filtrare, tamponare şi transformare a diverselor substanţe ce ajung în sol, datorită
reducerii porozităţii, încetinirii reacţiilor chimice şi biochimice şi a ieşirii din soluţie -
precipitării - diferitelor substanţe. Seceta modifică şi funcţia de habitat pentru flora şi
fauna din sol.
Procesele de degradare
Deşertificarea este un proces complex de degradare a terenurilor, în care se
îmbină mai multe procese ce cauzează o amplificare a secetei. Fiecare tip de proces
conduce la o intensificarea secetei edafice şi a celei climatice, aşa cum sunt prezentate
mai jos (tabelul nr. 5). La rândul ei, accentuarea secetei determină în sol o serie de
modificări ce amplifică procesele de degradare (tabelul nr. 6).
4.4.4. Epuizarea fertilităţii solului
Creşterea oricărei plante se produce prin consumul de nutrimente din sol. În
ecosistemele agricole, prin scoaterea producţiei vegetale de pe teren sunt îndepărtate
şi nutrimentele solului, cele care au asigurat formarea recoltei. Treptat, rezerva de
nutrimente din sol se reduce, dar prin mineralizarea humusului, prin desorbţia unor
compuşi puternic adsorbiţi, ca şi prin alterarea unor elemente ale părţii minerale, se
refac cantităţile de nutrimente necesare realizării unei noi recolte. În timp, întreaga
rezervă de nutrimente se reduce şi nu mai poate asigura cantităţile necesare nutriţiei
corespunzătoare producţiei de biomasă, ajungându-se în acest fel la epuizarea
fertilităţii.
Solurile din zona temperată au în general rezerve însemnate de nutrimente,
astfel că ele pot fi cultivate vreme îndelungată. S-a constatat că epuizarea fertilităţii se
produce lent, până se ajunge la un nivel de echilibru corespunzător unui nivel de
producţie relativ redus.
Solurile din regiunea tropicală umedă au rezerve totale de nutrimente reduse,
datorită alterării intense a părţii minerale şi spălării din sol a nutrimentelor de către
apele de infiltraţie. Dezvoltarea plantelor se face mai ales pe baza mineralizării
materiei organice. Atunci când aceste soluri sunt luate în cultură agricolă,
mineralizarea rapidă a materiei organice asigură producerea de biomasă vreme de 3-4
ani, ajungându-se rapid la epuizarea fertilităţii. Cel mai adesea terenurile sunt lăsate
pârloagă cca. 10 ani pentru refacerea naturală a fertilităţii, practicarea agriculturii
desfăşurându-se prin luarea în cultură a noi terenuri.
Pentru menţinerea fertilităţii este necesar să fie folosite asolamente în care să
fie cuprinse culturi de leguminoase şi de graminee, amendamente calcaroase şi
îngrăşăminte organice şi minerale. Aplicarea în doze mari a îngrăşămintelor organice,
duce la o creştere a conţinutului de humus din sol, prin aceasta ajungându-se la
sporirea fertilităţii şi la creşterea producţiei de biomasă.
4.5. Distrugerea solului prin: dislocare, acoperire şi pierdere de teren
4.5.1. Dislocarea

33
 Dislocarea reprezintă pierderea de sol prin procese de eroziune prin apă (de
suprafaţă sau în adâncime), prin eroziune eoliană, prin deplasare de mase de pământ
sau prin excavare.
Termenul de eroziune sau denudaţie, în general, este înţeles ca un proces ce se
desfăşoară continuu în zona de interferenţă a celor patru învelişuri terestre. Denudaţia
este un proces natural care caută să aducă în echilibru raportul dintre forţele interne şi
cele externe. Ritmul cu care se desfăşoară acest proces este lent şi doar unele
modificări climatice, eustatice sau tectonice determină o accentuare a acestuia pentru
anumite perioade de timp. În natură intervin o serie de factori care frânează procesul
de modelare a reliefului, cum este scoarţa de alterare şi solul sau covorul vegetal.
Datorită acestora, dar în special solului şi vegetaţiei, eroziunea se produce lent,
ajungându-se la un echilibru între îndepărtarea materialelor meteorizate şi regenerarea
păturii de alterare şi a solului. Această formă de eroziune a fost denumită eroziune
geologică sau eroziune naturală, în sensul că eroziunea este un fenomen obişnuit, ce
se desfăşoară conform legilor naturii şi fără intervenţia omului.
Solul, format la partea superioară a scoarţei de alterare, este primul supus
proceselor de eroziune. Când se ajunge la un echilibru între procesele de denudaţie şi
procesele pedogenetice, solul îşi păstrează atât grosimea, cât şi compoziţia
morfologică şi fizico-chimică. Este acea stare staţionară (Birkeland, 1974) sau stare de
climax, în care solul se găseşte în echilibru cu ceilalţi factori de mediu.
Multiplele activităţi pe care societatea omenească le desfăşoară în mediul
înconjurător cauzează de cele mai multe ori ruperea echilibrelor stabilite între forţele
naturii. Această formă de eroziune a fost denumită eroziune accelerată, sau eroziune
antropică. În prezent, atât în lucrările de specialitate cât şi în vorbirea curentă se
foloseşte doar termenul de eroziunea solului, prin această înţelegându-se de fapt
eroziunea accelerată cauzată direct sau indirect de activitatea omenească.
Cele mai comune activităţi au apărut de la începutul istoriei omenirii. În
primul rând, pentru cultivarea pământului au fost desţelenite pajiştile, iar când nevoia
de tot mai multe produse alimentare şi deci de noi suprafeţe agricole a devenit mai
stringentă s-a început defrişarea pădurilor. Aceste modificări cauzate covorului
vegetal au schimbat regimul elementelor climatice. Defrişarea pădurilor şi
desţelenirea pajiştilor a dus adesea la accentuarea eroziunii pe terenurile înclinate,
datorită atât modificărilor apărute în retenţia apelor pluviale, cât şi datorită mobilizării
orizontului superior al solului prin lucrările agricole, ce poate fi mai uşor deplasat de
scurgerea apei pe versant.
Privitor la pierderile de sol produse prin eroziunea geologică, ele au fost
estimate la cca. 9,9 miliarde tone pe an, la nivelul întregului glob. Cât despre
eroziunea accelerată sau antropică, s-a calculat că aceasta îndepărtează o cantitate de
cca. 26 miliarde tone pe an, deci de 2,5 ori mai mult decât eroziunea naturală.
Regiunile cele mai intens afectate de eroziune sunt cele accidentate, unde rata medie
este între 0,1 şi 7 t/ha pe an, iar pe zone climatice, cele mai afectate sunt regiunile
subtropicale, unde de obicei cad ploi torenţiale, apoi regiunile ecuatoriale cu ploi
frecvente şi intense, iar cele mai reduse rate de eroziune se înregistrează în zona
temperată cu un climat mai blând şi soluri mai bine structurate şi mai puţin
vulnerabile la eroziune.
Prin eroziunea solului se înţelege îndepărtarea de la suprafaţa solului a
particulelor de constitutive prin acţiunea apei sau a vântului. Prin aceste procese se
pierde treptat stratul superficial al solului, se reduce adâncimea de înrădăcinare a
plantelor, cantitatea de apă accesibilă şi scade fertilitatea solului prin pierderea
particulelor fine bogate în nutrienţi. În afară de aceste efecte directe, eroziunea solului

34
contribuie la creşterea riscului faţă de inundaţii prin intensificarea scurgerilor. Sunt
cunoscute puternicele inundaţii înregistrate în ultimii ani în bazinul râurilor Trotuş,
Crişuri, Mureş, Bârzava, Timiş şi altele. Acestea cauzează distrugerea culturilor de pe
terenurile agricole, distrugerea gospodăriilor locuitorilor din zonele afectate,
colmatarea lacurilor de retenţiei a apelor, acoperirea drumurilor cu sedimente etc.
Eroziunea solului prin apă afectează terenurile înclinate, ea poate fi de
suprafaţă sau în adâncime. Eroziunea de suprafaţă sau areolară are loc prin
mobilizarea solului sub impactul picăturilor de ploaie şi antrenarea particulelor prin
scurgerea superficială a apei. Scurgerea începe prin o deplasare a apei sub formă de
pânză şi apoi formarea la suprafaţa solului de şiroiri şi chiar făgaşe mici pe diferite
distanţe, ce sunt nivelate ulterior prin lucrări agricole. Treptat, orizonturile superioare
ale solului sunt îndepărtate, fiind aduse la suprafaţă orizonturile inferioare, acestea
având o fertilitate mult mai redusă. În funcţie de grosimea orizonturilor de sol ce au
rămas este stabilită intensitatea eroziunii de suprafaţă. Conform “Metodologiei
elaborării studiilor pedologice” au fost stabilite următoarele clase de eroziune a
solului prin apă (tabelul nr. 7).

Tabelul nr. 7
Grade de eroziune a solului în suprafaţă, cauzată de apă (e1)
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987)
Simbol Denumire Criterii de încadrare: Orizontul rămas la suprafaţă prin eroziune
A - AC - C A-B-C A-E-B-C
e 00 Neerodat Nu se constată eroziune Nu se constată eroziune
Am > 35 cm Am + E > 35 cm
Au > 35 cm Au + E > 35 cm
Ao > 20 cm Ao + E > 20 cm
e 11 Erodat slab Am de 20 - 35 cm Aom + E de 10 - 35 cm
Au de 20 - 35 cm Aou + E de 10 - 35 cm
Ao de 10 - 20 cm Ao + E de 10 - 20 cm
e 12 Erodat Aom de 10 - 20 cm Aom + E < 20 cm
moderat Aou de 10 - 20 cm Aou + E < 20 cm
Ao < 10 cm Ao + E < 10 cm
e 13 Erodat AC > 20 cm ori AB < 20 cm ori EB sau E+B (inclusiv El sau
puternic Aom < 10 cm Aom < 10 cm Ea) < 20 cm
Aou < 10 cm Aou < 10 cm
e 14 Erodat foarte
AC < 20 cm B B
puternic
e 15 Erodat excesiv C, Cca C, R C

Eroziunea în adâncime sau eroziunea liniară se dezvoltă prin concentrarea

scurgerii apei în pânză sub formă de rigole, ogaşe şi ravene, iar prin evoluţia acestora
din urmă ajungându-se la formarea de organisme torenţiale. Dacă în cazul rigolelor şi
parţial a ogaşelor, acestea sunt distruse prin lucrările solului sau prin alte procese de
versant (acţiunea vegetaţiei şi faunei, creeping etc.), în cazul ogaşelor mari şi a
ravenelor suprafaţa terenului este fragmentată, ceea ce creează serioase probleme în
exploatarea agricolă a terenului respectiv. În unele cazuri, fragmentarea terenului
ajunge să fie aşa de intensă, încât formează aşa numitele pământuri rele (“bad-lands”).
Distribuţia solurilor erodate prin apă pe teritoriul României este legată de
prezenţa terenurilor înclinate, acestea ocupând mai mult de 2/3 din suprafaţa ţării.
Regiunea montană, care are cea mai mare fragmentare verticală şi pantele cele mai
puternice, prezintă un înveliş de soluri mai puţin afectat de procesele de eroziune,
datorită faptului că ea se găseşte în cea mai mare sub covorul vegetal al pădurii şi

35
pajiştilor. Defrişările de pădure, ca şi păşunatul excesiv pe pajiştile alpine sau pe cele
montane secundare, determină însă modificarea echilibrului stabilit între solificare şi
denudaţie şi intensificarea procesului erozional. Tăierile de pădure, efectuate în
ultimii ani în unele bazine hidrografice, au cauzat pe lângă ample procese erozionale
şi inundaţii catastrofale, acestea afectând întinse suprafeţe şi numeroase localităţi.
Regiunea de dealuri şi podişuri, deşi are altitudini mai mici şi o fragmentare
mai redusă, este partea cea mai afectată de eroziunea prin apă. Această regiune, ce
este cea mai intens populată zonă a ţării, a fost despădurită pe întinse suprafeţe pentru
luarea în cultură agricolă a terenurilor. Efectuarea de arături pe versanţi, adesea pe
direcţia deal-vale, cultivarea de plante prăşitoare sau practicarea unui suprapăşunat, a
generat o intensă eroziune a solului. Cele mai extinse terenuri afectate de eroziune
prin apă le întâlnim în Podişul Moldovei, în Podişul Transilvaniei, în Subcarpaţi, în
Piemontul Getic, în Podişul Mehedinţi şi în Podişul Dobrogei.
Regiunea de câmpie este puţin afectată de procesele de eroziune prin apă,
acestea fiind prezente mai ales în sectoarele piemontane ale acestora şi pe versanţii
văilor.
Eroziunea eoliană este întâlnită mai ales în regiunile aride şi semiaride. Aici
terenurile sunt lipsite de vegetaţie sau aceasta este slab dezvoltată, totodată şi solurile
sunt puţin evoluate, fiind vulnerabile la acţiunea vântului. Acţiunea vântului se
manifestă prin deflaţie, coraziune şi acumulare. Prin deflaţie, particulele de sol sau
cele rezultate din dezagregarea rocilor sunt spulberate de vânt. Transportul
particulelor are loc mai ales în stratul de aer de lângă sol, acesta determinând aşa
numita coraziune a suprafeţei terenului. Prin aceste procese de deflaţie şi coraziune se
formează diferite tipuri de relief, cum sunt: nişele de eroziune, ciupercile eoliene,
pietrele oscilante, pavajele de deflaţie, pietrele şlefuite de tip dreikanter, yardangurile,
depresiunile de deflaţie etc.

Tabelul nr. 8
Grade de eroziune a solului în suprafaţă, cauzată de vânt (e2)
(După Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, 1987)
Simbol Denumire Criterii de încadrare: Orizontul rămas la suprafaţă prin eroziune
A - AC - C A-B-C A-E-B-C
e 00 Neerodat Nu se constată eroziune Nu se constată eroziune
Am > 35 cm Am + E > 35 cm
Au > 35 cm Au + E > 35 cm
Ao > 20 cm Ao + E > 20 cm
e 21 Erodat slab Am de 20 - 35 cm Aom + E de 10 - 35 cm
Au de 20 - 35 cm Aou + E de 10 - 35 cm
Ao de 10 - 20 cm Ao + E de 10 - 20 cm
e 22 Erodat Aom de 10 - 20 cm Aom + E < 20 cm
moderat Aou de 10 - 20 cm Aou + E < 20 cm
Ao < 10 cm Ao + E < 10 cm
e 23 Erodat AC > 20 cm AB < 20 cm EB sau E+B (inclusiv El sau
puternic Aom < 10 cm Aom < 10 cm Ea) < 20 cm
Aou < 10 cm Aou < 10 cm
e 24 Erodat foarte
AC < 20 cm B B
puternic
e 25 Erodat excesiv C, Cca C

Acumularea eoliană formează un complex de diverse forme, ca riduri, movile

mici, dune, câmpii de nisip şi loess.

36
 Acţiunea vântului se manifestă şi în regiunile cu climate mai umede, efecte
mai importante fiind întâlnite în zona de stepă şi silvostepă, mai ales pe terenuri cu
depozite nisipoase. Aici sunt evidente mai ales procesele de deflaţie şi de acumulare a
particulelor nisipoase sub formă de dune. Eroziunea eoliană pe terenurile cultivate
determină dezgroparea seminţelor, dezrădăcinarea şi rănirea plantelor şi acoperirea
culturilor. De asemenea, ea are efecte negative şi asupra altor amenajări create de om,
cum sunt căile de comunicaţie, canalele de aducţiune a apei pentru irigat sau
localităţile.
Eroziunea cauzată de vânt asupra solului determină îndepărtarea treptată a
orizontului bioacumulativ, cu importante efecte negative asupra producţiei agricole.
Pentru estimarea gradului de afectare a solului prin eroziune eoliană, în ţara noastră se
utilizează criteriile stabilite în “Metodologia elaborării studiilor pedologice” (tabel nr.
8).
În ţara noastră, solurile afectate de eroziunea eoliană ocupă suprafeţe relativ
restrânse. Ele sunt localizate pe terasa inferioară a Bârladului, în partea nordică a
interfluviilor dintre Buzău şi Călmăţui, dintre Călmăţui şi Ialomiţa şi dintre Ialomiţa şi
Dunăre, apoi în Câmpia Olteniei pe unele terase ale Dunării şi Jiului, pe grindurile
fluvio-maritime din Delta Dunării, în Câmpia Careiului şi local în Câmpia Aradului,
Câmpia Banatului şi Depresiunea Braşovului.
Deplasarea de mase de pământ fără implicarea unui agent de transport se
numeşte autodeplasare, ea realizându-se sub influenţa gravitaţiei. Forţele motrice care
pot provoca trecerea de la starea de repaus la cea de mişcare sunt: greutatea maselor,
procesele de schimbare de volum, presiunea şi acţiunea rădăcinilor plantelor şi
acţiunea animalelor. Forţa care se opune mişcării este forţa de frecare.
O serie de factori influenţează însă apariţia şi dezvoltarea deplasărilor de mase
de pământ, cum ar fi: natura rocilor (marnele şi agilele sunt predispuse la alunecare,
loessurile favorizează dezvoltarea proceselor sufozionale), relieful, prin gradul de
înclinare a pantelor, determină apariţia prăbuşirilor, alunecărilor, curgerilor, condiţiile
climatice prin variaţia temperaturilor şi precipitaţiilor pot duce la formarea de curgeri
noroioase sau la procese de solifluxiune, apoi, vegetaţia, mai ales cea arboricolă,
contribuie la stabilizarea versanţilor.
Deplasările de mase care determină distrugerea solului sunt în principal:
prăbuşirile, alunecările, curgerile, sufoziunea sau solifluxiunea.
Dintre aceste procese, cea mai largă extindere o au alunecările de teren.
Regiunile cele mai afectate, ca şi în cazul eroziunii, sunt cele cu relief fragmentat,
unde apar depozite argiloase sau marnoase şi unde vegetaţia naturală de pădure a fost
înlocuită de culturi agricole. Din acest punct de vedere, suprafeţele cele mai
importante cu alunecări de teren sunt întâlnite în Podişul Moldovei, în Subcarpaţi, în
Podişul Transilvaniei şi în Piemontul Getic.
Excavarea terenului şi implicit a solului este realizată de către om pentru
diverse scopuri, prin aceasta producându-se distrugerea totală a solului. Cele mai
extinse suprafeţe afectate de acest proces sunt legate de exploatările de lignit din
Oltenia, de exploatările de minereu de fier şi bauxită din Munţii Apuseni, precum şi
de exploatările de materiale de construcţie prin cariere sau balastiere întâlnite în toate
regiunile ţării.

4.5.2. Acoperire cu sedimente nefertile, deşeuri, steril, cenuşi, deponii etc.

Acoperirea solului cu sedimente nefertile se petrece prin depunerea
materialelor transportate de către apele curgătoare sau de către vânt. Aluviunile

37
transportate de către ape sunt depuse în timpul viiturilor în lunci sau în câmpii joase
de divagare. Depunerea de noi sedimente determină scăderea fertilităţii solurilor
acoperite, iar dacă aluviunile sunt constituite din nisipuri, pietrişuri sau bolovănişuri,
aceste terenuri devin nefertile.
Aluvionarea fiind legată de procesul eroziunii solului, în unele cazuri,
acoperirea cu aluviuni are efect pozitiv, mai ales atunci când ele au textură fină şi sunt
bogate în nutrimente. Cel mai cunoscut caz este al civilizaţiei egiptene, care a existat
mii de ani datorită inundaţiilor anuale ale apelor Nilului, acesta aducând din regiunea
ecuatorială şi depunând în lunca sa aluviuni cu humus şi nutrimente.
În teritoriile cu depozite nisipoase, acţiunea vântului determină mobilizarea
nisipului şi deplasarea lui în alte părţi, unde acoperă culturi agricole sau alte obiective
social-economice. Terenurile acoperite cu nisipuri aduse de vânt devin foarte puţin
fertile şi sunt expuse în continuare atât proceselor de deflaţie, cât şi celor de
acumulare eoliană.
Acoperirea cu deşeuri, steril, cenuşi, deponii etc. este cauzată de diversele
activităţi industriale, agricole sau sociale, ce creează astfel de reziduuri, pe care le
depozitează la suprafaţa solului. În vecinătatea exploatărilor miniere, a diverselor
obiective industriale sau a localităţilor se formează halde de steril, de cenuşi şi zgură
sau de deşeuri menajere şi comerciale.
Aceste halde ocupă suprafeţe de teren din ce în ce mai mari, numai în ţara
noastră fiind afectate peste 20 000 ha.
Pentru ca aceste terenuri să poată fi utilizate, să producă ceva, s-au elaborat
unele tehnologii de recultivare sau refacere ecologică. Aceste tehnologii au în vedere
realizarea de condiţii bune pentru dezvoltarea plantelor (diverse culturi agricole,
pajişti sau arbori), fie prin copertarea haldelor cu sol fertil, fie prin lucrări de
fertilizare intensivă a acestor terenuri.
4.5.3. Pierdere de teren
Numeroasele activităţi socio-economice determină ocuparea solului cu
construcţii industriale şi sociale, cu drumuri modernizate, cu reţele de transport a
energiei electrice, cu conducte de transport a petrolului, gazelor naturale sau a apei
potabile. Dezvoltarea economică a ţării a impus extinderea diverselor activităţi pe noi
suprafeţe de teren. Adesea, aceste terenuri erau folosite mai ales ca terenuri agricole
sau silvice, cele mai multe din ele cu soluri foarte fertile. Pentru aceasta este necesară
o grijă sporită pentru resursele de sol ale ţării, pentru prevenirea şi stoparea proceselor
de degradare a solului şi alocarea pentru activităţile economice şi sociale a terenurilor
cu soluri cu calitate de producţie redusă.

Bibliografie
Birkeland P. W. (1974) - Pedology, Weathering and Geomorphological Research. Oxford
University Press, Londra.
Chiriţă C. (1974), Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed. Ceres, Bucureşti.
Dumitru M., Ciobanu C., Manea Alexandrina, Cârstea St., Gamenţ Eugenia, Vrânceanu
Nicoleta, Tănase Veronica, Calciu Irina (2004), Privire generală asupra monitoringului calităţii
solului. Lucr. a XVII-a Conf. Naţ. pentru Şt. Solului. Publ. SNRSS, Nr. 34A, Vol. 1, Bucureşti.
FAO (1976) – A framework for land evaluation. Soil Bull. 29, Rome.
Florea N. (1997), Degradarea terenurilor şi ameliorarea solurilor. Curs, Fac. de Geografia
Turismului, Sibiu.
Florea N., (2000), Unele consideraţii despre sol şi societate. Ştiinţa Solului, Vol. XXXIV, nr. 2,
Bucureşti (16p).
Florea, N. (2003), Degradarea, protecţia şi ameliorarea solurilor şi terenurilor. Bucureşti.
Florea N., Bălăceanu V., Munteanu I. (1995), Solul şi îmbunătăţirile funciare. Ştiinţa Solului,
Vol. XXIX, nr. 1. Bucureşti.

38
 Florea N., Muntenu I., Piciu I., Ianoş Gh., Moise Irina (2004), Solul şi terenul. O abordare
integrată tipologică şi topologică. Lucr. a XVII-a Conf. Naţ. pentru Şt. Solului. Publ. SNRSS, Nr. 34A,
Vol. 1, Bucureşti.
Lăcătuşu R. (1995), Metodă pentru evaluarea nivelului de încărcare şi de poluare a solurilor cu
metale grele. Ştiinţa Solului, Vol. XXIX, nr. 2, Bucureşti.
Munteanu I. (1996) – Soils of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve. ICPA Bucureşti,
ICPDD Tulcea, Institut for Inland Water Management and Wast Water Treatment RIZA, Olanda.
Munteanu, I. (2000), Despre unele aspecte privind relaţiile dintre secetă, pedogeneză şi
degradarea terenurilor (deşertificare). Ştiinţa Solului, Vol. XXXIV, nr. 2. Bucureşti.
Munteanu I., Dumitru M., Burgos D., Geambaşu N., Geicu A. (2004), Prevenirea şi combaterea
deşertificării în România. Lucr. a XVII-a Conf. Naţ. pentru Şt. Solului. Publ. SNRSS, Nr. 34 A, Vol. 1,
Bucureşti.
Răuţă C., Cârstea St. (1979), Poluarea şi protecţia mediului înconjurător. Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Răuţă C., Cârstea St. (1983), Prevenirea şi combaterea poluării solului. Ed. Ceres, Bucureşti.
Teaci D. (1980), Bonitarea terenurilor agricole. Ed. Ceres, Bucureşti.
xxx (1987), Metodologia elaborării studiilor pedologice. I.C.P.A. Bucureşti.
xxx (1998), Monitoringul stării de calitate a solurilor din România. Vol. I şi II, I.C.P.A.,
Bucureşti.

39