Ioan Bruss

P a g i n i

de

j u r n a l

MAYON
2020

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BRUSS, IOAN
Pagini de jurnal / Ioan Bruss. - Bucureşti : Editura Mayon, 2020
ISBN 978-973-1977-55-3

821.135.1

© Ioan Bruss
Această lucrare nu poate fi copiată, fotocopiată, reprodusă,
tradusă sau convertită în vreun format electronic, parţial sau
integral, fără aprobarea scrisă a proprietarilor drepturilor de
autor (text şi imagini). Imaginea de pe coperta I
este furnizată de autor.

contact@imprimayon.com
www.imprimayon.com
Tel./fax : +40 (21) 410.24.59
Tel.: +40 722.231.683

2
 Cuvânt înainte

Experienţele mistice nu sunt atât de rare precum se crede

de obicei. Alături de confesiunile unor renumiţi mistici, stau
declaraţiile unui mare număr de persoane de toate credinţele,
care nu sunt neapărat mistici devotaţi, dar care au trăit
experienţe mistice. Astfel, chiar în societăţi puternic
secularizate, studiile arată că între 50 şi 85% dintre oameni au
avut asemenea experienţe.
Recunoaşterea unei experienţe transcendente autentice,
deosebind-o de ficţiune, este însă o chestiune adeseori foarte
dificilă, mai ales dacă este vorba de a lua cunoştinţă de această
experienţă indirect, prin intermediul unei relatări literare. Un
aparat critic de bună calitate, capabil să facă această
recunoaştere nu se găseşte decât la persoane care au trăit ele
înseşi asemenea experienţe.
Există autori care afirmă că incapacitatea de a accepta
experienţa mistică de orice factură reprezintă un lucru chiar
mai grav decât un handicap intelectual. O asemenea opinie,
care poate stârni oprobriul multora prin intransigenţa ei, este
însă explicabilă prin aceea că orice experienţă mistică
veritabilă este în mod necesar însoţită de o trăire religioasă,
adică o raportare directă sau indirectă la Dumnezeu. Un intelect
chiar sclipitor nu oferă întotdeauna, din nefericire, deschiderea
spirituală necesară pentru acceptarea existenţei lui Dumnezeu
şi a prezenţei Sale providenţiale în lumea pe care a creat-o. De
aceea, oamenii de ştiinţă nu acordă, în general, nicio
obiectivitate experienţelor mistice, invocând ca principal
contraargument faptul că fenomenele pe care le descriu acestea
nu sunt demonstrabile teoretic şi nici reproductibile din punct
de vedere experimental. Le vom răspunde că nu este nevoie să
ne raportăm neapărat la mistică pentru a găsi exemple de

3
fenomene care nu au până în prezent o explicaţie ştiinţifică. De
pildă, cercetătorii care se ocupă cu studiul fenomenelor
paranormale constată că rezultatele pozitive ale experimentelor
sunt foarte greu replicabile, chiar folosind aceiaşi subiecţi şi
condiţii identice, ceea ce înseamnă că această categorie de
fenomene nu poate face obiectul unei cercetări ştiinţifice
propriu-zise. Cu atât mai puţin, va fi acceptată obiectivitatea
experienţelor transcendente, care sunt declarate in toto iluzii
sau invenţii de către adepţii paradigmei materialist-dialectice
caduce. Este evident că numai sistemele naturale pot fi
cercetate într-un cadru experimental şi permit descoperirea pe
cale ştiinţifică a unor legi care le guvernează, în timp ce
domeniul spiritual, care nu face parte din sistemele naturale şi
este superior acestora, nu ascultă de aceste legi 1. Dacă
transcendentul divin nu va putea fi niciodată cercetat ştiinţific,
este, întâi de toate, pentru că Dumnezeu, a cărui prezenţă
directă şi energie necreată condiţionează experienţa
transcendentă este însuşi temeiul existenţei, fiind absolut
superior oricăror determinaţii şi este singurul Subiect care nu
poate fi redus la o obiectualitate.
Aceleaşi voci critice ajung să considere că întregul aparat
doctrinar al religiei în genere, care este fundamental bazat pe
experienţa mistică, este logic inadecvat. Însă mintea raţională,
care este dovada incontestabilă a prezenţei spiritului nematerial
în fiinţa creată, nu este un produs al evoluţiei naturale, ci este
agentul cel mai important al chipului spiritual al omului şi al
asemănării sale cu Creatorul, cu care au fost înzestrate numai
două categorii de fiinţe: îngerii şi oamenii. De aceea, rolul cel
mai înalt al raţiunii este acela de instrument al revelaţiei
supranaturale, servind la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la
înţelegerea planului Său legat de om şi de lume.
Desigur că nicio experienţă mistică nu trebuie acceptată

1
Înţelegem prin natură sistemul ale cărui componente există graţie unei economii
ce presupune schimbul reciproc şi continuu de energii şi substanţe (n. a.)

4
fără discernământ nici chiar de trăitorii ei direcţi şi cu atât mai
puţin de către cei care o cunosc prin intermediul celor dintâi. În
ambele cazuri, experienţa respectivă trebuie supusă unei
cercetări în care raţiunea joacă un rol esenţial, cu scopul de a i
se stabili gradul de obiectivitate, adică în primul rând
autonomia faţă de producţiile proprii sau induse ale mentalului,
dar repetăm că o decizie competentă în acest sens nu poate fi
luată decât de persoane care au trăit de mai multe ori în viaţă
experienţe transcendente. Aparatul critic necesar trebuie să
verifice în primul rând noncontradicţia cu adevărurile revelaţiei
supranaturale, care au primit girul canonicităţii din partea
autorităţii ecleziale, precum şi noncontradicţia cu alte referinţe
asemănătoare, omologate anterior ca fiind valide.
În cele din urmă, ceea ce defineşte gradul de obiectivitate
al unei experienţe mistice este contactul ei cu transcendentul
divin. Problema transcendentului este mult prea profundă
pentru a fi abordată într-o introducere sumară. Pentru a evita
confuziile şi complicaţiile, vom folosi mai departe acest termen
cu sensul de supranatural, un sinonim care circumscrie a
fortiori sfera transcendentului prin caracteristicile sale
principale: autonomia faţă de legile naturii, imposibilitatea
reproducerii experimentale şi relaţia cu entităţi supranaturale.
Tot de tip transcendent poate fi considerată şi relaţia profundă a
individului uman cu sine însuşi 2, ca şi relaţiile interumane
bazate pe dreapta credinţă, împărtăşirea iubirii şi facerea de
bine, deoarece toate acestea implică, direct sau indirect,
participarea harului divin.
Se poate vorbi de un transcendent de dreapta, care
presupune contactul cu harul divin necreat, dar şi cu îngerii şi
sufletele celor mântuiţi, adică Sfinţii şi drepţii, precum şi de un

2
Prin practici de tipul meditaţiei, de exemplu, individul uman ia contact direct cu
sinele său, care este chipul spiritual adamic primit la facerea omului de către
Dumnezeu. Faţă de partea care ne este accesibilă din eul propriu, sinele apare ca o
entitate transcendentă (n. a.)

5
transcendent de stânga, cuprinzând tot ce ţine de îngerii căzuţi
şi de acoliţii lor. Din nefericire, într-o societate aproape
complet dominată de materialism şi tehnologie, înstrăinarea
omului de transcendentul de dreapta a produs nu numai o acută
sărăcire şi degenerare spirituală a întregii societăţi umane, dar
şi apropierea consecutivă de transcendentul de stânga, cu toate
consecinţele nefaste care decurg de aici.
Se cuvine să atragem atenţia asupra deosebirii dintre
experienţele mistice care sunt generate de comunicarea cu
persoane transcendente şi cele care nu implică neapărat acest
lucru 3. Ambele tipuri de experienţe pot apărea şi în mod
spontan 4, dar ele sunt obţinute în general după o îndelungată
pregătire spirituală, constând din practica neîntreruptă a
meditaţiei, rugăciunii, repetarea numelor sacre etc., fără a mai
vorbi de o pregătire trupească absolut necesară.
O experienţă transcendentă autentică este însoţită de o
stare extatică 5 (spontană sau produsă deliberat prin anumite
practici), în timpul căreia are loc întotdeauna o comunicare uni-
sau bilaterală cu persoane ce fac parte din realitatea
transcendentă şi prin intermediul cărora se produce contactul
cu această realitate.
Se vorbeşte în psihologia transpersonală de o vastă
fenomenologie, care cuprinde tot ce este legat de conştiinţa
unitivă, experienţe de vârf, extaz, experienţe spirituale şi
mistice, stări contemplative şi de veneraţie, conştientizare
cosmică, maximă receptivitate senzorială, sinergie la nivel
individual sau social, întâlniri interpersonale de semnificaţie
maximă, însă trebuie spus că nu toate aceste experienţe sunt
autentic transcendente. Psihologia transpersonală se instituie ca
3
Aşa cum se întâmplă, de pildă, în unele stări obţinute prin meditaţie (n. a.)
4
Persoanele care se bucură de asemenea experienţe spontane împărtăşesc de
obicei o anumită credinţă şi au o predispoziţie înnăscută pentru viaţa mistică, fără
să fie întotdeauna nişte practicanţi mistici în adevăratul sens (n. a.)
5
Etimologic, ekstasis desemnează starea în care sufletul părăseşte trupul temporar,
aflându-se într-o cvasi-independenţă faţă de acesta (n. a.)

6
un domeniu avangardist, care condamnă blocajul post-
pozitivist şi reducţionist al psihologiei tradiţionale, dar în
realitate rămâne ancorată în aceeaşi concepţie ateistă şi
materialist-evoluţionistă. Cea mai gravă eroare făcută de
promotorii psihologiei transpersonale este considerentul că
spiritualitatea nu este altceva decât un rezultat al evoluţiei
naturale, pur întâmplătoare şi lipsită de scop a materiei şi că
esenţa spiritualităţii este independentă de orice implicaţie
religioasă. Unul din scopurile acestei cărţi este acela de a arăta
prin exemple concrete, luate din viaţa autorului, faptul că este
cu neputinţă de a lua contact cu spiritualitatea sub forma
experienţelor transcendente autentice fără a ajunge în cele din
urmă la dreapta credinţă. Acest lucru este valabil în primul
rând pentru toţi cei uniţi cu Hristos, dar şi pentru mulţi
reprezentanţi ai altor tradiţii spirituale, care ajung să înţeleagă
că tot ce se numeşte spiritualitate converge, de fapt, în Hristos.
Transcendentul este frecvent confundat cu paranormalul
de către cei neavizaţi. Paranormalul cuprinde însă, după cum
arată etimologia termenului, un domeniu paralel sau o ordine
diferită fată de psihologia tradiţională. O primă divergenţă între
transcendent şi paranormal este faptul că majoritatea
parapsihologilor resping în general dovezile despre existenţa
entităţilor transcendente. Chiar dacă cele două domenii sunt
într-o oarecare măsură intersectabile 6, ele se deosebesc
fundamental prin raportul cu realitatea transcendentă. Mai
concret, un mistic care are experienţa ekstasis-ului transcendent
devine, de obicei, subiectul unor fenomene paranormale, dar o
persoană care este înzestrată cu anumite capacităţi
paranormale, nu va intra neapărat în contact cu transcendentul
graţie acestor capacităţi. Este cunoscut faptul că toţi instructorii
spirituali îşi avertizează discipolii cu privire la apariţia unor
fenomene paranormale în timpul practicii, poruncindu-le să nu

6
Trebuie precizat că acest lucru se întâmplă numai la nivelul unor efecte de ordin
fizic (n. a.)

7
le acorde atenţie, deoarece ele trezesc în practicant lauda de
sine, blocându-i astfel accesul la niveluri spirituale superioare.
Mult timp, psihologia şi psihiatria, două discipline a
căror orientare materialistă este recunoscută, au fost
fundamental marcate de o antipatie tacită împotriva religiei.
Mai ales sistemul de gândire de care uzează în general
psihologia, fundamentat pe filosofia şi antropologia materialist-
evoluţionistă, poartă această amprentă în mod evident. Cele
două discipline menţionate privesc în general religia ca pe un
refugiu psihic, tolerat la nivel social, în cadrul căruia credinţele
şi trăirile religioase sunt considerate ca făcând parte dintr-un
normal acceptabil. Binecunoscutul tratat Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders este chiar mai
concesiv, specificând că o anumită credinţă nu este considerată
iluzorie, dacă este acceptată în mod obişnuit de membrii unei
culturi sau sub-culturi, chiar fără să reprezinte neapărat un
articol de credinţă în cadrul unei anumite religii. Totuşi, atât
psihologia clinică, cât şi psihiatria tratează aceleaşi credinţe şi
experienţe mistice ca fiind anormale atunci când se manifestă
într-un context diferit de cel instituţionalizat, ceea ce denotă nu
doar inconsecvenţă, ci şi o superficialitate supărătoare.
Se mai cere făcută de asemenea o deosebire netă între
experienţele mistice veritabile şi ceea ce înţelege psihologia
clinică prin iluzii şi halucinaţii. Ultimele două stări, numite în
psihiatrie „stări de conştiinţă modificată”, au în comun ceea ce
se numeşte o falsă percepţie, cu observaţia că iluziile (prin
adaus sau prin lipsă 7) sunt în general bazate pe percepţii
alterate sau absente ale unor lucruri exterioare, în timp ce
halucinaţiile reprezintă percepţii ale unor lucruri care nu există
în afara mentalului subiectului. Halucinaţiile sunt fenomene

7
Iluzia prin adaus înseamnă că subiectul percepe un obiect sau fenomen
modificându-l sau adăugându-i elemente ce nu fac parte din realitate, iar iluzia prin
lipsă presupune, dimpotrivă, neperceperea sau "ascunderea" nereală, parţială sau
chiar totală a unui obiect sau fenomen (n. a.)

8
mult mai complexe decât iluziile, întrucât presupun un scenariu
care se aseamănă în mare măsură cu cel oniric. Întrucât atât
iluzia, cât şi halucinaţia implică o participare senzorială
înşelătoare din partea subiectului, ele sunt trecute global în
categoria anormalităţii, ca simptome ale unei patologii prezente
sau care urmează să se instaleze, dar cu precizarea clară că o
asemenea concluzie nu poate fi validă, decât dacă respectivele
fenomene durează săptămâni sau luni de zile, se repetă
periodic, tind să se cronicizeze şi dispar prin administrarea unei
medicaţii specifice. De altfel, farmacologia cunoaşte o lungă
serie de substanţe care pot modifica în moduri mai mult sau
mai puţin specifice starea de conştienţă, producând iluzii şi
halucinaţii. În necunoştinţă de cauză, aceste stări nu pot fi
deosebite de stările psihotice şi pot fi confundate de către cei
neavizaţi cu nişte experienţe transcendente. Confuziile născute
pe această temă s-au multiplicat prin descoperirea
endorfinelor 8, al căror efect este similar cu cel al substanţelor
psihotrope.
Cercetătorii tradiţionalişti consideră că toate aceste
rezultate obiective oferă dovezi ştiinţifice concludente și
suficiente pentru explicarea stărilor mistico-religioase. Vom
expune însă în continuare câteva aspecte care arată deosebirile
esenţiale dintre experienţele transcendente şi stările psihotice.
În cazul experienţelor transcendente, scenariile sunt
coerente în raport cu realitatea obiectivă, sunt în conformitate
cu alte experienţe similare şi nu contrazic preceptele religioase.
Mai mult, informaţiile primite pe această cale depăşesc net
capacităţile normale ale subiectului şi se dovedesc ulterior ca
fiind întrutotul conforme cu realitatea materială. În cazul
stărilor psihotice, ruptura de realitate a subiectului este pusă în
evidenţă de un scenariu mental haotic şi iraţional, ceea ce arată
că este produsul unui psihic bolnav.
Experienţele care ţin de transcendentul de dreapta au
8
Substanţe secretate de glanda hipofiză din encefal în condiţii speciale (n. a.)

9
întotdeauna un efect benefic asupra subiectului uman, de
unificare, consolidare şi expansiune a eului propriu, ceea ce
produce o stare de elevare spirituală, de întărire a iubirii,
credinţei şi speranţei în conştiinţa individuală. Dovada că
procesele petrecute prin interferenta dintre planul fizic și cel
transcendent sunt obiective, se constată prin vindecarea
afecţiunilor sufleteşti şi trupeşti, rezolvarea unor situaţii dificile
sau chiar considerate imposibile. De asemenea, experienţele
transcendente de dreapta produc mutaţii pozitive statornice în
sufletul persoanei respective.
Dimpotrivă, stările psihotice produc întotdeauna o
scindare a eului subiectului, care tinde să se identifice spontan
şi tranzitoriu cu unul sau altul din aceste fragmente, ajungând
în cazurile grave până la pierderea identităţii proprii. În timp ce
un mistic resimte o adâncă smerenie în timpul unei experienţe
transcendente, psihoticul manifestă un egocentrism exacerbat ‒
se vede ca singura persoană importantă din întreaga lume, se
simte omnipotent şi atotcunoscător.
O altă caracteristică a personalităţii psihotice este lipsa
totală a moralităţii sau substituirea ei cu un cod de reguli
proprii absurde, care încalcă flagrant adevărata moralitate.
Dimpotrivă, un trăitor mistic va arăta întotdeauna un mare
respect şi iubire pentru tot ce este viu, va respecta cu veneraţie
poruncile lui Dumnezeu şi va asculta cu supunere sfaturile
duhovniceşti.
În relatările cuprinse în acest volum, un loc important îl
ocupă experienţele onirice cu caracter revelator. În accepţia
psihologilor, singura relevanţă a fenomenului oniric este aceea
că reprezintă o cale de acces la conţinutul inconştient al
psihicului, care este însă despărţit de orice conotaţie metafizică.
Cu toate acestea, tradiţiile spirituale ale omenirii au considerat
dintotdeauna visul ca fiind un instrument revelator preţios, iar
vieţile tuturor misticilor cunoscuţi sunt pline de referiri la vise
cu un asemenea conţinut.

10
 În timpul somnului, se produce decuplarea conştiinţei de
la realitatea fizică exterioară, favorizând contactul cu realitatea
transcendentă. Întrebarea care se naşte aici este dacă scenariul
oniric face sau nu parte din categoria transcendentului.
Reconsiderând definiţia transcendentului dată anterior,
răspunsul la această întrebare este afirmativ: orice scenariu
oniric reprezintă un domeniu transcendent, întrucât întregul său
conţinut este nematerial şi nu poate fi reprodus pe cale
experimentală. Realitatea acestui conţinut poate cunoaşte însă
diverse grade de obiectivare. Astfel, suntem obişnuiţi să
acordăm gradul maxim de obiectivare acelei forme de realitate
care este pusă în evidenţă prin simţurile trupeşti sau prin
instrumentele care le prelungesc sau le înlocuiesc pe acestea, la
care se mai adaugă şi condiţia importantă a percepţiei unanime
şi stabile 9.
Un scenariu oniric obişnuit, deşi este un exemplu de
experienţă transcendentă, are un grad de obiectivare extrem de
redus, întrucât nu are coerenţa şi consistenţa necesară în raport
cu realitatea considerată obiectivă. Aici se deschide un şir
recurent: ceea ce apare ca având gradul maxim de obiectivare
într-o anumită stare a fiinţei cunoscătoare (cum este, de pildă,
starea normală de veghe), poate fi înlocuit de o stare al cărei
grad de obiectivare este maxim într-o altă ipostază (ca, de
exemplu, în stările extatice sau cele post-mortem) şi aşa mai
departe, fără să se poată preciza numărul acestor iteraţii. Tot
aşa se întâmplă şi în cazul viselor: scenariile de slabă
obiectivitate ale viselor obişnuite, care nu presupun coerenţă,
consistenţă şi stabilitate în raport cu o realitate cu un grad mai
mare de obiectivitate, nu sunt păstrate în memoria conştientă,
în timp ce scenariile din visele speciale, care ating un grad înalt

9
Percepţia unanimă şi stabilă este cea care relevă acelaşi set principal de
caracteristici ale obiectului perceput la un moment dat de către orice subiect
normal (n. a.)

11
de obiectivitate, sunt reţinute ca forme statornice în mental şi
informaţia lor poate avea un rol foarte important în cunoaştere
şi în relaţia cu persoanele transcendentale.
Gradul de obiectivitate al unui scenariu transcendent,
indiferent de starea în care este receptat, poate fi verificat prin
focalizarea spiritului cunoscător asupra sa. În cazul stării
onirice, de pildă, dacă un subiect care visează un vis obişnuit
încearcă să-şi concentreze spiritul raţional asupra unui aspect
oarecare al scenariului oniric, rezultatul va fi în toate cazurile
că scenariul respectiv va dispărea, fiind sau nu înlocuit, după
caz, de un scenariu diferit sau va fi urmat de trezirea
subiectului. Dacă aceeaşi încercare este făcută asupra unui
scenariu oniric cu grad înalt de obiectivitate, se constată că
scenariul nu dispare şi permite chiar, într-o anumită măsură, o
explorare senzorială şi raţională a spaţiului transcendent oniric,
aproape la fel ca în cazul realităţii fizice. Aceasta înseamnă că
coerenţa şi consistenţa acelei realităţi transcendente este parțial
independentă de subiectul uman respectiv, într-o măsură legată
direct de gradul de obiectivitate al visului. Pentru o înțelegere
mai bună a acestor chestiuni, este posibil un studiu paralel între
fenomenologia onirică si revelația supranaturală, folosind, în al
doilea caz, datele oferite de întreaga literatură mistico-
religioasă.

Relatările cuprinse în această carte au fost scrise în

primul rând ca un semn de adâncă recunoştinţă şi mulţumire
aduse lui Dumnezeu pentru actele Sale providenţiale săvârșite
pentru noi, care dovedesc atât dorinţa expresă a Creatorului de
a ne proteja de lucrările malefice ale diavolului şi ale acoliţilor
lui ‒ de care ne lovim atât de frecvent ‒ cât şi voința Sa de a ne
învăța și a ne orienta sufletele pe calea dreptei credinţe, în afara
căreia nu poate exista mântuire.
Am renunţat, în general, la adăugarea de comentarii pe
marginea relatărilor directe ‒ deşi o analiză aprofundată, într-
un cadru separat, a acestor întâmplări și trăiri ar fi posibilă şi ar

12
prezenta, probabil, un interes considerabil – întrucât faptele în
sine au o greutate suficientă pentru a mărturisi ele înseşi.
De asemenea, am evitat în mod sistematic ca aceste
istorisiri să fie scrise după canoanele beletristice. Aşa se
explică de ce nu au fost eliminate unele aspecte repetitive, care
ar putea fi considerate de o anumită categorie de cititori drept
nişte reluări stereotipe, trădând lipsa de inspiraţie; ele se
datorează însă dorinței autorului de a expune faptele într-o
formă cât mai apropiată de felul în care au fost trăite. Întreaga
fenomenologie a existenţei create, mai ales cea legată de viaţă,
este bazată pe repetiţii. Aceasta este una din diferenţele majore
dintre artă şi viaţa reală: în timp ce arta evită în general
repetiţia sau o foloseşte numai ca pe un procedeu necesar
relevării unei anumite valori artistice, însăşi existenţa vieţii este
bazată pe procese repetitive, care se desfăşoară continuu și pe
nenumărate niveluri. Din superficialitate, unii ar putea crede că
şi actele providenţiale se încadrează în acelaşi gen de cvasi-
automatism natural, ajungând astfel la concluzii panteiste sau
materialiste care neagă prezenţa lui Dumnezeu ca Persoană şi
lucrarea Lui continuă în lume. Dar Dumnezeu, care este veşnic
acelaşi şi, paradoxal, mereu nou în lucrările Sale, se pogoară în
această repetiţie continuă a vieţii, înnoind-o în mod tainic, fără
ca El să se repete vreodată.
Pentru a nu tulbura spiritele celor care sunt de altă părere
în legătură cu cele relatate în această carte, vom încheia cu
leitmotivul binecunoscut: „orice asemănare cu situaţii,
persoane sau locuri reale este întâmplătoare”.

Autorul

13
 Prima confruntare

Părinţii mei erau de confesiuni creştine diferite: tata era

romano-catolic, iar mama, ortodoxă, astfel încât eu am primit
botezul catolic, după tată. Numai că acest lucru s-a petrecut abia
în jurul vârstei de trei ani, întrucât părinţii mei lucrau în
provincie ca medici, astfel încât botezul meu a fost mereu
amânat. Întâmplarea pe care o voi relata în continuare s-a
petrecut în mod semnificativ înainte să primesc sfântul botez cu
câteva luni.
Într-o dimineaţă, bunica mă lăsase să mă joc în pătuţul
meu şi se dusese la treburile ei. Ca toate paturile pentru copii,
existau lateral niște apărătoare făcute din vergele verticale de
lemn. La un moment dat, m-am trezit că lângă patul meu a
apărut fără veste un copil străin, care mă privea fix printre
zăbrelele de lemn. Îmi amintesc bine cum arăta: era ceva mai
mare ca mine şi avea o înfăţişare foarte ciudată: o faţă de
culoare vineţie, nişte ochi mari şi urechi ascuţite, care îl făceau
să semene cu un fel de ied. Era îmbrăcat în nişte haine
multicolore şi purta la brâu ceva ca o tolbă, atârnată în
bandulieră. Mă privea în tăcere, cu nişte ochi mari, care nu
clipeau deloc. Prezenţa aceasta, apărută de nicăieri, îmi
producea teamă. Nu înţelegeam cum intrase în camera mea fără
ştirea bunicii, care se afla în camera alăturată.
Copilul acesta ciudat mi-a vorbit, întrebându-mă dacă
voiam să fim prieteni şi să ne jucăm împreună. Îi auzeam
vocea, care era groasă şi hârâită și nu se potrivea deloc cu
vârsta lui, dar nu-i vedeam gura mişcându-se în timp ce vorbea.
‒ Aş vrea să ne jucăm, dar bunica nu-mi dă voie să ies de
aici! am răspuns eu.
Cuvintele fuseseră formulate clar în mintea mea, dar parcă
nu de mine, cel de atunci, ci de cel care urma să fiu abia peste
câţiva ani. Oricum, dădusem un răspuns de formă, pentru că nu-

14
mi plăcea copilul acela și nu voiam să mă joc cu el.
‒ Dar de ce accepţi să stai închis ca un animal? Uită-te la
mine, eu sunt liber să fac ce vreau! a zis el dispreţuitor. Apoi a
adăugat:
‒ Eu ştiu cum poţi să ieşi afară de acolo, pentru că sunt mai
deştept decât tine! Ca să-ţi arăt că suntem prieteni, o să te ajut să
scapi, dar numai dacă-mi promiţi că vei face exact ce-ţi spun!
Ideea de a ieşi afară din mica mea închisoare, făcându-i
astfel o nemaipomenită surpriză bunicii, m-a entuziasmat şi am
acceptat propunerea lui. Atunci mi-a spus (sau, mai bine zis,
mi-a transmis într-un fel direct, fără cuvinte) faptul că salteaua
de lână de pe patul meu era aşezată pe nişte scânduri
transversale, între care existau spaţii goale. Scândurile nu erau
fixate pe rama patului, ci puteau culisa. Dacă voi reuşi să ridic
salteaua şi să împing aceste scânduri, se va crea între ele un
spaţiu destul de larg ca să mă pot strecura sub pat, şi eram
liber! Problema era însă cu salteaua ‒ cum aş fi putut s-o ridic,
fiind aşezat pe ea? Oricine îşi poate da seama că un copil la
vârsta mea de atunci nu poate avea nici imaginaţia, nici forţa
necesară să facă aşa ceva de unul singur. Dar, datorită
prietenului meu ad-hoc, am reuşit să îndeplinesc această
sarcină dificilă. Urmând indicaţiile lui, am reuşit să ridic
salteaua de la unul din capetele patului şi am repliat-o către
mine. Problema era că salteaua, odată ridicată, îmi bloca
accesul în partea cealaltă, la scândurile care fuseseră astfel
expuse. Pentru a ajunge dincolo, ar fi trebuit să escaladez
salteaua repliată, dar care constituia un obstacol mult prea înalt
pentru mine. Am făcut nişte sforţări incredibile şi, până la
urmă, cu ajutorul pe care îl primeam de la distanţă, am reuşit să
trec pe deasupra saltelei şi am aterizat pe scândurile de dincolo.
În timp ce susţineam cu spatele salteaua, împiedicând-o să
revină la poziţia normală, am împins cu picioarele scândurile,
ca să creez breşa prin care să mă pot strecura sub pat. Când
deschiderea a devenit suficient de mare, m-am lăsat prin ea în

15
jos, până când am atins cu picioarele parchetul de dedesubt. Mă
bucuram deja pentru reuşita apropiată, când s-a produs
neprevăzutul: nemaifiind susţinută, salteaua s-a depliat,
căzându-mi în cap. Am fost împins în jos prin deschiderea pe
care o creasem, dar n-am reuşit să ies cu totul prin ea, pentru că
scândurile au alunecat la loc şi mi-au prins gâtul între ele. Am
făcut încercări disperate să mă smulg din capcana aceasta, în
timp ce aşchiile scândurilor îmi zgâriau pielea gâtului.
‒ Ajută-mă! am strigat disperat către celălalt, dar tot ce
am primit a fost un chicotit batjocoritor.
‒ Tu m-ai pus să fac asta! Scoate-mă acum de aici! am
strigat eu, cuprins de panică.
‒ Ce să-ţi fac, ai căzut în laţ ca o vrăbiuţă proastă! veni
răspunsul celuilalt, urmat de alte chicoteli.
Am ţipat cât am putut, dar, din pricina saltelei de deasupra
mea, probabil că nu se auzea nimic în camera de alături.
Mi s-a părut că a trecut o veşnicie, până când bunica a
simţit (sau a fost alertată de cineva nevăzut) că mi se întâmpla
ceva rău şi a venit ca o furtună. M-a găsit cu capul prins sub
saltea, strangulat între scândurile patului şi s-a grăbit să mă
scoată de acolo, în timp ce se văicărea şi plângea, rugându-se la
Dumnezeu şi la Maica Domnului. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat,
dacă n-ar fi venit la timp ‒ probabil că n-ar mai fi avut cine să
scrie această povestire.
Bunica i-a povestit apoi unchiului meu cele întâmplate.
Înţelegând ce intenţionasem să fac, unchiul s-a minunat,
întrebându-se cum se născuse în mintea mea un plan atât de
ingenios de evadare şi, mai ales, de unde avusesem forţa
necesară, la cei trei anişori ai mei, să manipulez salteaua de
lână de pe pat.
Săraca bunica mi-a oblojit aşa cum s-a priceput
zgârieturile destul de urâte pe care mi le făcuseră pe gât
aşchiile de pin ale scândurilor. Îmi amintesc şi acum mirosul
neplăcut al alifiei cu ulei de peşte cu care îmi ungea juliturile.

16
După ce mi s-au vindecat, am rămas multă vreme cu o
sensibilitate care mă făcea să nu suport gulere sau fulare pe
gâtul meu.

Tatăl Ceresc

Pe când aveam cinci sau şase ani, am mers împreună cu

bunica mea şi cu o prietenă de-a ei la o slujbă de vecernie, în
ajunul unei sărbători mari. Biserica era ticsită de lume. Ca să
nu fiu înghesuit de mulţime, bunica m-a dus într-un loc ferit, în
dreapta altarului, iar ea a stat ceva mai departe.
Nu ştiu cât timp a durat slujba aceea, pentru că am fost tot
timpul într-o stare pe care n-o mai trăisem niciodată până atunci.
Era ca şi cum aş fi fost eliberat de legăturile cu lumea materială
şi aş fi plutit într-un fel de veşnicie a binelui. La un moment dat,
am auzit în spatele meu un glas care m-a întrebat în şoaptă:
‒ Îţi place la biserică?
Tot în şoaptă, am răspuns afirmativ, fără să mă întorc să-l
văd pe cel care îmi vorbise, dar mi-l imaginam ca fiind un
bărbat tânăr şi foarte înalt. Într-adevăr, era pentru prima dată
când mă simţeam tare bine acolo.
‒ Spune-mi, unde este tatăl tău? m-a întrebat din nou cel
din spatele meu. După glas, îmi părea o persoană de o mare
bunătate şi delicateţe.
‒ Am venit cu bunica; tata e plecat la ţară, împreună cu
mama, am răspuns eu.
‒ Acela este tatăl tău după trup, dar pe celălalt Tată, de la
care ai primit viaţa şi sufletul, îl cunoşti?
Întrebarea asta m-a pus într-o mare încurcătură ‒ cum aş
fi putut să mai am un tată, pe lângă cel pe care îl cunoşteam?
Care din ei era atunci tatăl meu adevărat?
‒ Nu spui tu seara, la culcare, Tatăl Nostru? a zis
interlocutorul meu, care părea să ştie într-un fel miraculos exact
ceea ce gândeam. Nu mă întrebasem niciodată până atunci cine

17
este Tatăl acela din rugăciune şi nici nu-mi spusese nimeni. Abia
atunci am realizat că nu rosteam atunci când mă rugam „tatăl
meu”, ci „Tatăl nostru”, ceea ce mi s-a părut cam absurd. Cum
ar fi putut să fie tatăl meu aceeaşi persoană cu tatăl fiecărui om?
‒ Acela la care te rogi tu este Tatăl tău din ceruri, a reluat
cel din spatele meu. Ai vrea să-l cunoşti?
Am simţit că era vorba chiar despre cel care pusese
această întrebare şi m-am întors curios să văd cine era. Dar am
constatat cu uimire că în spatele meu nu era nimeni ‒ şi nici n-
ar fi avut cum să fie, deoarece mă despărţeau doar câţiva
centimetri de peretele pe care se afla icoana Mântuitorului. Pe
vremea aceea, nu cunoşteam prea bine persoanele din icoane şi
mi se părea că toate seamănă între ele. Cu toată ciudăţenia
situaţiei, simţeam cu toată fiinţa mea că bărbatul tânăr din
icoana aceea fusese cel care-mi vorbise, apoi se ascunsese
cumva în chipul zugrăvit pe ea, din care mă privea acum cu un
aer complice.
Între timp, slujba se terminase şi preotul îi miruia pe
credincioşi. Starea minunată de dinainte dispăruse. Am auzit-o
pe o femeie în vârstă, care stătuse în apropierea mea,
spunându-i alteia:
‒ Copilul ăsta e bolnav, săracul! Vorbea adineauri de
unul singur… Al cui o fi?
Şi amândouă mă priveau cu compasiune.
Preotul, care mă remarcase în timpul slujbei, m-a chemat
la el, m-a miruit şi m-a întrebat cum mă cheamă.
‒ De când sunt preot, n-am văzut încă un copil care să
stea atât de cuminte două ore la slujbă! Ia spune, al cui eşti tu?
Cu cine ai venit la biserică?
Mă pregăteam să-i răspund, dar, în momentul următor, s-a
petrecut un lucru oribil şi inexplicabil. Prin mulţime şi-a făcut loc,
dând din coate din răsputeri şi gâfâind, o femeie foarte grasă, într-
o rochie murdară. Mă fixa cu nişte ochi cumpliţi, plini de ură şi s-
a repezit la mine, înşfăcându-mă de braţ cu brutalitate. Avea nişte

18
unghii lungi şi murdare, ca nişte gheare şi degaja în jurul ei un
miros de seu rânced. Mirosul acela mi s-a întipărit în memorie
pentru foarte multă vreme. M-am tras înapoi, zbătându-mă să
scap, dar nebuna aceea mi-a tras cu iuţeală o palmă de-am văzut
negru în fața ochilor. I-am simţit zgârietura unghiilor pe obraz, ca
şi cum ar fi încercat să-mi sfâşie fața. A fost imediat imobilizată
de oamenii din jur, în timp ce părea să fi intrat într-o criză de
nebunie. Se smucea să scape de cei care o ţineau, făcuse spume la
gură şi-şi rotea ochii în cap, scoţând sunete dezarticulate. Era un
spectacol de coşmar, la care asistam paralizat de groază.
‒ Cum îndrăzneşti să loveşti un copil în casa Domnului?
Scoateţi-o afară imediat! a zis preotul, revoltat.
Individa a fost luată îndată şi dusă afară de câteva
persoane.
O femeie din apropierea mea a scos din geantă o batistă, ca
să-mi şteargă lacrimile. Parfumul ieftin al batistei a mai atenuat
puţin duhoarea aceea oribilă, care-mi rămăsese în nări. Între timp,
bunica mea protesta cu ochii în lacrimi, indignată la culme:
‒ Vai, nenorocita! De ce-o lasă pe dementa asta să intre
în biserică, să-mi bată copilul?
‒ O cunoaştem, locuieşte în cartier; e nebună şi epileptică
pe deasupra, vai de capul ei! Dar ce i-o fi căşunat pe copilul
ăsta, săracul? zicea o altă femeie.
Preotul mi-a dat o bomboană, m-a mângâiat pe cap şi mi-a
spus:
‒ S-o ierţi, că e bolnavă! Nu ştie ce face!
Afară, la aer, starea mea de şoc a trecut destul de repede.
Dar ura groaznică a acelei femei, îndreptată inexplicabil
împotriva mea, îmi rănise sufletul, creând un contrast violent
cu starea minunată pe care o trăisem mai înainte. Intuiam cu
mintea mea de copil că cele două lucruri erau legate între ele
nu printr-o coincidenţă oarecare, ci prin altceva, mult mai
profund, pe care nu reuşeam să-l înţeleg.

19
 Ceva mai târziu, am realizat că incidentul acesta era, de
fapt, confirmarea că persoana cu care vorbisem în timpul
slujbei fusese însuşi Domnul Iisus Hristos, Cel care a răbdat
pentru păcatele noastre ocări, palme, bice, scuipări şi moartea
pe cruce.

Aviatorul

Bunica din partea mamei, care fusese soţie de aviator,

rămăsese văduvă de tânără, cu trei copii. Singura ei prietenă era
şi ea tot văduvă de aviator – soţul ei fusese prieten bun cu
bunicul meu. În albumul nostru de familie, este păstrată ca o
relicvă o fotografie cu bunicul meu, care avea un chip frumos
şi grav, îmbrăcat în costum alb de comandor. A fost ultima
fotografie înainte de moartea care l-a luat dintre cei dragi la
doar treizeci şi şapte de ani, datorită unei boli necruţătoare.
Moartea bunicului meu fusese pentru bunica o lovitură teribilă
şi probabil că ar fi murit şi ea în scurt timp, dacă n-ar fi fost cei
trei copii pe care trebuia să-i crească. După patru ani, celălalt
aviator trecea şi el la cele veşnice, căzut la datorie pe frontul
din Basarabia.
Întâmplarea pe care o voi istorisi aici s-a petrecut pe
vremea când aveam în jur de cinci ani.
Într-o dimineaţă, bunica m-a dus la locuinţa prietenei sale,
care stătea în acelaşi cartier şi m-a lăsat în grija ei pentru câteva
ore, ca să-şi poată rezolva nişte treburi la casa de pensii. Această
doamnă locuia singură într-o casă veche, care avea o curticică
interioară, plină de flori. M-a instalat acolo, la o măsuţă unde îmi
pusese niște jucării și m-a lăsat singur.
O vreme, totul a fost bine ‒ apoi, treptat, m-a cuprins o
tristeţe inexplicabilă, care se adâncea tot mai mult. Ziua
frumoasă, de vară părea că se întunecase brusc, ca şi cum ar fi
stat să plouă. În acelaşi timp, aveam senzaţia că nu mai eram

20
singur în curticica aceea. Deşi nu vedeam pe nimeni, simţeam
că acolo se afla o prezenţă nevăzută, care îmi producea teamă.
Deodată, lângă mine a apărut fără veste, ca ieşit din pământ, un
bărbat străin. Personajul acesta era îmbrăcat într-o salopetă de
piele maron, zdrenţuită şi plină de noroi, iar pe cap avea o
cască din acelaşi material. Dar lucrul care mă impresiona cel
mai tare era că omul acesta părea să fie grav rănit, căci era plin
de sânge. Mi se făcuse inima cât un purice de frică. Bărbatul a
început să-mi vorbească răstit, ameninţător; spunea că nouă nu
ne pasă, dar că el era victima unei crunte suferinţe, care nu se
mai sfârşea, pentru că trebuia să suporte din nou şi din nou
aceeaşi durere şi agonie. Însă nimic nu era mai rău pentru el
decât chinul insuportabil de a nu putea fi împreună cu familia
lui. Sentimentele cele mai contradictorii, de furie, disperare şi
jale se amestecau şi clocoteau în omul acela. Scrâşnea din dinţi
cu o ură groaznică, spunând că, dacă ar putea, s-ar răzbuna
cumplit, spulberându-i cu bombe pe nemernicii care îl
aduseseră în starea aceea. Apoi, aversiunea lui s-a îndreptat
împotriva mea, întrebându-mă ce căutam acolo, fiindcă eu nu
eram copilul lui. Unde erau adevăraţii lui copii, ce se
întâmplase în lipsa lui, fusese trădat şi părăsit de soţia lui?
Cuvintele precipitate și mânia cu care le rostea îmi răneau
sufletul cu răutatea lor. La un moment dat, a intervenit o altă
persoană, pe care o auzeam, dar n-o puteam vedea. Aceasta
încerca să-l liniştească pe bărbatul furibund, spunându-i pe un
ton blând că soţia lui îi fusese tot timpul credincioasă şi se
rugase mult pentru el, iar eu nu eram copilul ei, ci al altei
familii. I-a spus apoi că nu mai putea să rămână acolo şi că
trebuia să se întoarcă de unde venise. N-am mai ştiut nimic
decât că m-am repezit în casă, plângând şi tremurând tot.
Speriată, femeia m-a întrebat ce am păţit, temându-se că mă
lovisem sau mă rănisem cu ceva. Am reuşit s-o fac până la
urmă să înţeleagă că în spatele casei era o persoană străină,
care mă ameninţase şi mă speriase foarte rău. Femeia a ieşit

21
afară imediat, dar n-a văzut pe nimeni. Curticica era complet
înconjurată de calcanele caselor vecine şi o persoană străină, ca
să poată ajunge acolo, ar fi trebuit să treacă mai întâi prin casă.
Crezând că fusesem victima unei închipuiri copilăreşti, gazda
mea a vrut să mă ducă afară, ca să-mi arate că nu era nimeni
acolo; însă numai ideea de a da din nou cu ochii de omul acela
îmi provoca o groază atât de mare, încât m-am împotrivit din
toate puterile. Ca să mă liniştească, femeia a încuiat uşa care
dădea în grădină; apoi, după ce m-am mai liniştit, mi-a cerut
să-l descriu pe omul pe care susţineam că-l văzusem. I-am
povestit tot ce văzusem și auzisem, dar când am pronunţat
cuvântul bombe, pe care îl rostise de câteva ori personajul
acela, femeia s-a albit la față şi buzele au început să-i tremure.
Mi-a cerut să repet cuvântul încă o dată, apoi să-i descriu
îmbrăcămintea bărbatului. Deodată, a izbucnit în hohote de
plâns, închinându-se întruna în fața unei icoane şi repetând un
nume, care am aflat ulterior că era diminutivul soţului ei
decedat. Pe mine, această manifestare debordantă şi fără înţeles
nu putea decât să mă sperie şi mai tare. Femeia şi-a dat seama
de lucrul ăsta şi a făcut un efort să se reculeagă, apoi s-a aşezat
pe un scaun şi a rămas multă vreme cu ochii în gol şi cu fața
udă de lacrimi, în timp ce mă ţinea strâns de mână. Nu ştiu cât
timp a stat aşa ‒ nu-mi amintesc decât că tot ce voiam în
momentul acela era să plec de acolo cât mai repede.
Când am ajuns acasă la noi, doamna i-a povestit bunicii
mele toată întâmplarea. A ţinut s-o întrebe insistent dacă ea sau
altcineva din familia noastră îmi povestise ceva despre soţul ei
care murise. Bunica însă nu vorbea niciodată despre trecut şi
mai ales despre moarte în prezenta mea.
Ciudata întâmplare a fost povestită de această doamnă
fiilor ei. Băiatul cel mare era student la Academia Militară şi,
după educaţia comunistă pe care o primise acolo, desigur că n-
a crezut o iotă din ce i-a povestit mama lui. Era convins că ori
ea, ori bunica mea îmi povestiseră despre tatăl lui şi despre

22
război, alimentându-mi fantezia de copil. La rugămintea mamei
lui, a acceptat totuşi să aibă o discuţie cu mine, mai mult din
dorinţa de a-i demonstra că sursa întregii poveşti se afla în
imaginaţia mea. Cu un aer superior, mi-a cerut să-i descriu
amănunţit persoana pe care susţineam că o văzusem în grădina
casei lor, interesându-se mai ales de detaliile legate de
îmbrăcăminte. M-a întrebat apoi dacă văzusem undeva cum
arată un combinezon de zbor, dacă auzisem de la mama lui ori
de la bunica mea despre ocupaţia militară a tatălui său şi dacă
ştiam ce înseamnă cuvântul bombă. Orice copil de vârsta mea
de atunci e dornic să-şi etaleze cunoştințele şi să fie admirat şi
lăudat de cei mari pentru ele, astfel că, dacă aş fi cunoscut
semnificaţia cuvântului acela, cu siguranţă că n-aş fi ascuns
asta, ci dimpotrivă. Dar singurul cuvânt pe care îl cunoşteam eu
pe atunci care semăna cu bombă era… bomboană. Omonimia
aceasta l-a amuzat pe fiul doamnei, care s-a convins astfel că
nu ştiam ce înseamnă bombă, dar asta nu l-a făcut să acorde
mai mult credit povestirii mele.

Mai târziu, mama mi-a povestit că soţul acelei femei

fusese într-adevăr pilot militar şi primise în ‘41 misiunea de a
bombarda poziţiile inamice de dincolo de Prut. Avionul lui
fusese doborât de artileria antiaeriană. Soţia lui făcuse
nenumărate cereri la Ministerul Apărării pentru a afla locul
unde căzuse soţul ei, dar răspunsul primit era mereu acelaşi: nu
se ştia nimic precis. După mai bine de zece ani, o ţigancă
ghicitoare i-a spus exact numele satului din Basarabia unde
fusese îngropat soţul ei. Cu multe sacrificii, a reuşit să ajungă
până acolo şi providenţa a făcut să dea peste un ţăran bătrân,
care fusese martor la tragedie. Avionul lovit de antiaeriană
căzuse pe un câmp de la marginea satului. După spusele
omului acela, pilotul se salvase cu paraşuta, dar fusese
împuşcat de ruşi în aer, înainte să atingă pământul. Câţiva
săteni cu frică de Dumnezeu l-au îngropat noaptea, pe ascuns,

23
la marginea unei păduri.
Rămăşiţele aviatorului au fost dezgropate şi femeia şi-a
recunoscut soţul după un semn particular de pe blacheul unuia
din bocancii militari, pe care ea îl cunoştea foarte bine. Ceea ce
mai rămăsese din trupul aviatorului a fost reînhumat în
cimitirul satului, după toată rânduiala creştinească.

A doua confruntare

În jurul vârstei de şapte ani, am mers împreună cu bunica

din partea tatei la catedrala Sfântul Iosif, pentru a primi cea
dintâi comuniune. Pentru acest eveniment deosebit, bunica îmi
cumpărase o hăinuţă albă şi mă învăţase tot ce trebuia să fac
acolo.
La sfârşitul liturghiei, am mers în fața altarului pentru a
primi sfânta împărtășanie. Atunci s-a întâmplat un lucru foarte
straniu: în timp ce aşteptam, aşezat în genunchi pe băncuţa din
fața altarului, un copil străin şi-a făcut loc alături de mine,
împingându-mă cu brutalitate. Părea să fie un vagabond, după
hainele murdare de pe el și mirosul respingător pe care îl
răspândea. Eu fusesem crescut într-un respect deosebit pentru
curăţenie şi bună cuviinţă, astfel încât prezenţa acestui intrus
mi-a provocat o reacţie de repulsie şi indignare. I-am văzut faţa
de aproape: era tuciurie şi pocită, îmbinând într-un mod grotesc
trăsăturile unui copil cu ale unui animal. Dar chipul acesta
oribil nu-mi era necunoscut ‒ îl mai văzusem cândva, dar nu-
mi mai aminteam exact împrejurarea. Ceea ce mă mira şi mă
revolta la culme era însă faptul că nimeni dintre cei de faţă nu
făcea nimic ca să-l alunge pe acest intrus, ca şi cum nici n-ar fi
fost observat de cei de acolo. Deodată, pocitania a dispărut
brusc de lângă mine, pentru ca în clipa următoare să-i simt
prezenţa în spatele meu. Mi-a spus în surdină, cu un glas urât,

24
hârâit, că voi vedea eu ce o să păţesc, dacă voi primi ceva de la
preot. Între timp, preotul ajunsese în dreptul meu şi a scos din
potir o părticică de ostie pe care apropiat-o de gura mea,
rostind formula sacramentală: „Trupul Domnului nostru Iisus
Hristos….”
Deşi fusesem învăţat tot ce trebuia să fac, eram
împiedicat de o putere străină. O doamnă aflată alături de mine
îmi tot spunea să deschid gura, dar glasul ei ajungea la mine
vag, ca trecut printr-un strat gros de vată, iar mintea mea nu
reuşea să înţeleagă sensul cuvintelor pe care le auzeam.
‒ Vrei să primeşti Trupul Domnului nostru Iisus Hristos?
l-am auzit spunând pe preot.
În acelaşi moment, cel din spatele meu m-a ciupit tare,
făcându-mă să scot un strigăt de durere. Preotul a rămas uimit,
cu bucăţica de ostie în mână şi m-a întrebat ce s-a întâmplat.
‒ Nu mă lasă în pace! am exclamat eu, revoltat la culme,
gata să izbucnesc în plâns.
‒ Cine nu te lasă? a întrebat mirat preotul.
‒ Ăsta din spatele meu!
Trăiam un amestec confuz de revoltă, frică şi ruşine. Nu
pricepeam de ce eram supus la această persecuţie şi de ce
nimeni nu făcea nimic împotriva derbedeului acela. Mă
simţeam ţinta unei batjocuri la care păreau să participe în mod
tacit toţi cei de față.
‒ Dar nu este nimeni în spatele tău! Linişteşte-te, copile,
nu-ţi vrea nimeni răul! a zis preotul cu blândeţe.
Bunica s-a apropiat îngrijorată, întrebându-mă ce s-a
întâmplat. Eu susţineam mai departe că acolo era un copil rău,
care se ascunsese pe undeva. Preotul a întrebat-o pe bunica
dacă sufeream de ceva, dar ea a răspuns că eram perfect normal
şi că părinţii mei erau medici şi îmi acordau toată atenţia
necesară. Mi-a pus totuşi mâna pe frunte, ca să vadă dacă
aveam febră.
‒ Ia spune, ce ţi s-a întâmplat adineauri? Ai văzut sau ai

25
auzit ceva? m-a întrebat preotul, privindu-mă cercetător.
Am relatat din nou despre copilul murdar şi rău din
spatele meu, care mă ameninţase şi mă agresase fizic. Auzind
ce spuneam, femeia de lângă mine şi-a făcut cruce şi a
exclamat cu spaimă:
‒ Doamne, copilul ăsta l-a văzut pe diavol!
Preotul i-a spus bunicii mele că nu putea să mă mai
împărtăşească în ziua aceea şi că trebuia neapărat să mă aducă
într-o altă zi la biserică, pentru a mi se face o slujbă specială.
În drum spre casă, bunica m-a certat şi mi-a făcut morală
pentru ceea ce luase drept un rod al imaginaţiei mele. Spunea
indignată că o făcusem de ruşine în biserică, în fața unor
persoane care o cunoşteau de ani de zile. I-a povestit apoi
întâmplarea mătuşii mele, sora tatei, care nu mergea niciodată
la biserică şi trata în zeflemea tot ce era legat de religie.
Aceasta a făcut haz de toată povestea şi, până la urmă, totul a
fost dat uitării.
Însă, mai grav a fost că nimeni nu m-a mai dus din nou la
biserică, pentru a mi se face dezlegarea de care aveam nevoie.

26
 Fotografia

În urmă cu 58 de ani, mai exact pe 7 iulie 1962, când

aveam opt ani, eram într-un sejur la mare, împreună cu mama
mea şi cu familia unor rude de-ale ei, care aveau un băiat de
vârsta mea. În ultima zi a sejurului, un fotograf ambulant ne-a
făcut nişte poze pe care le-am păstrat ca amintire în albumul de
familie. Într-una din ele sunt eu şi mama, iar în cealaltă, vărul
meu împreună cu părinţii lui. Când le-a venit lor rândul să fie
fotografiaţi, tatăl vărului meu mi-a cerut să stau deoparte,
pentru că el dorea ca fiecare familie să aibă poze separate.
Cererea aceasta m-a jignit oarecum, dar m-am supus şi m-am
retras câţiva metri, în spatele stâncii pe care stăteau așezați cei
trei.
În timp ce fotograful îşi pregătea aparatul, am auzit o
voce baritonală, care mi-a spus: Scoate capul atunci când o să-
ţi spun eu! Mi-am închipuit că fotograful spusese asta, fiindcă
văzuse că mă supărasem şi voia să mă împace, luându-mă şi pe
mine în cadru. Ca să fiu sigur, am întrebat, cerând o
confirmare. Atunci tatăl vărului meu a răspuns iritat:
‒ Ţi-am spus doar: tu ai făcut o poză cu maică-ta! Acum
vrem să facem şi noi trei o poză, separat!
Chiar atunci, l-am auzit pe fotograf, zicând: „Zâmbiţi şi
nu mişcaţi, vă rog!” M-am mirat, pentru că glasul lui nu
semăna deloc cu cel pe care îl auzisem cu câteva clipe mai
devreme. În acelaşi moment, foarte aproape de mine, vocea
baritonală de dinainte a zis: „Scoate capul acum!”
Mie îmi surâdea ideea de a încălca o interdicţie pe care o
consideram nedreaptă şi am dat ascultare îndemnului, iţindu-
mă din spatele stâncii. În clipa aceea, s-a petrecut un lucru
foarte straniu, pe care nu-l voi putea descrie decât în termeni
vagi: am avut senzaţia că am crescut dintr-o dată, că aveam
capul mai mare şi că eram mult mai înalt, de parcă aş fi ieşit

27
din mine însumi. Totodată, era ca şi cum aş fi devenit fără
veste un om în toată firea, de parcă aş fi traversat cu mare
iuţeală o lungă perioadă dintr-o viaţă pe care n-o trăisem încă.
În aceeași clipă, vocea necunoscută mi-a spus sentenţios: „Iată,
vei fi primit acum dovada că eu am fost aici!”
Apoi totul s-a învârtit cu mine, mi-am pierdut cunoştinţa
şi am căzut în apa mică de la malul mării. Când mi-am revenit,
eram în braţele unei persoane străine şi mama îmi uda faţa şi
capul cu apă, crezând că făcusem un atac de insolaţie. M-au
dus imediat la umbră şi mă tot întrebau cum mă simţeam, dar
eu îmi revenisem şi nu aveam niciunul din simptomele unei
insolaţii. În schimb, trăiam în continuare aceeaşi impresie
bizară că aş fi crescut brusc. Îmi amintesc că am întrebat, cu
naivitatea copilului, dacă nu eram cumva mai înalt. Întrebarea
mea i-a amuzat pe ceilalți și a fost pusă, desigur, pe seama
presupusei insolaţii.

Abia peste vreo douăzeci de ani de la data care fusese

menţionată pe fotografia respectivă, am descoperit că acolo se
găsea dovada uneia din cele mai spectaculoase experienţe
transcendente prin care am trecut. Era un detaliu pe care nu-l
observase nimeni până atunci: în fotografie apărea vărul meu
încadrat de părinţii lui, iar în dreapta lor şi ceva mai în spate, se
vedea ieşind în afară capul unui bărbat, care părea să fi intrat
accidental în cadru. Existau însă aici două lucruri foarte
ciudate: mai întâi, capul acestui bărbat apare cu aceeaşi
claritate ca şi cei trei, ca şi cum ar fi fost în acelaşi plan cu ei,
deşi, considerând diferenţa dintre dimensiuni, ar rezulta, din
legea perspectivei, că distanţa dintre planuri era de câţiva
metri. Al doilea lucru și mai ciudat este că acel bărbat a fost
imediat recunoscut de toţi cei care mă cunoșteau ca fiind eu
însumi ‒ dar nu cel de la opt ani, ci de la treizeci!
Fotografia a fost văzută şi de un prieten care se ocupa de
mai mulți ani cu arta fotografică şi care n-a crezut nici în ruptul

28
capului că eu aveam opt ani în momentul în care a fost făcută.
Când s-a convins totuşi că acesta era adevărul, a rămas complet
interzis; apoi m-a acuzat că falsificasem fotografia, ca să
produc senzaţie.
Nu voi comenta în niciun fel acest fenomen, dând
întâietate unor persoane a căror cunoaştere în domeniul misticii
o depășește pe a mea.

29
 Saltul mortal

În casa unde m-am născut mai locuia o familie, care avea

un băiat de aceeaşi vârstă cu mine. Aşa cum era firesc, am
devenit tovarăşi de joacă. Celălalt avea însă o fire răutăcioasă
şi ajungeam adeseori la conflicte fizice ‒ dar, fiind copii, uitam
repede şi relaţia se relua de la sine. Într-o zi, vecinul meu a fost
trimis de maică-sa să facă un comision undeva, în același
cartier şi mi-a propus să-l însoţesc. Invitația lui m-a mirat,
deoarece ultima noastră ceartă se terminase cu o bătaie în toată
regula, în care eu, ca de obicei, fusesem mai tare. Am acceptat,
desigur, considerând asta ca pe un gest de împăcare, fără să
bănuiesc nimic rău.
În drum către adresa respectivă, am ajuns la un moment
dat la o trecere de pietoni cu semafor. Strada era destul de
aglomerată şi pe trotuar aşteptau să traverseze mai multe
persoane. Eu mă aflam chiar pe marginea trotuarului, iar
vecinul meu era undeva, în spatele meu. Chiar atunci, culoarea
semaforului s-a schimbat şi maşinile oprite la stop au pornit. În
clipa în care un autobuz din coloana de maşini a ajuns în
dreptul meu, am fost împins din spate cu violenţă. Aş fi nimerit
cu siguranţă sub roţile autobuzului, dacă nu s-ar fi întâmplat
acest lucru extraordinar: am fost tras de cineva nevăzut cu o
forţă uluitoare, astfel încât m-am trezit, fără să ştiu cum, de
cealaltă parte a vehiculului aflat în mişcare. Am auzit sunetul
strident al frânelor şi ţipătul unei femei care văzuse scena.
Șoferul a scos capul pe fereastra maşinii şi a început să mă
admonesteze vehement.
‒ Extraordinar! Aţi văzut ce salt a făcut copilul ăla? l-am
auzit exclamând pe un bărbat aflat pe trotuar.
‒ Celălalt e de vină, am văzut eu cum l-a împins în fața
maşinii! Mă, idiotule, asta e joacă? Puteai să-l omori! a strigat
un altul. În acelaşi moment, l-am văzut pe vecinul meu,

30
alergând iepureşte printre maşini şi dispărând pe partea cealaltă
a străzii.
Eram complet buimăcit şi totul mi se părea ireal, ca şi
cum aş fi visat. Abia atunci, am realizat că lângă mine era un
bătrânel scund, cu barbă albă, care mă ţinea de mână. M-a
condus pe partea cealaltă a străzii şi acolo, mi-a spus să mă
închin şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că scăpasem
teafăr. Apoi a adăugat pe un ton sever:
‒ Să-ţi fie învăţătură de minte şi să nu mai ai niciodată
de-a face cu copilul ăla! Să vă feriţi de el şi de maică-sa! Ea e
capul răutăţii şi urăște de moarte toată familia voastră!
Mi-a mai spus să mă duc imediat acasă şi să le spun
părinţilor mei ce mi s-a întâmplat. Mi-a pus mâna pe cap şi a
rostit ceva ca o binecuvântare, apoi m-a îndemnat să-mi văd de
drum. Am făcut câţiva paşi, dar mi-am dat seama că plecasem
fără să-i mulţumesc şi m-am întors ‒ însă, spre surprinderea
mea, bătrânul nu mai era nicăieri. Am asociat instinctiv
dispariţia lui subită cu saltul incredibil de adineauri şi am
rămas locului câteva momente, întrebându-mă dacă ceea ce se
petrecuse fusese real sau nu. Dar împingerea din spate, ţipătul
femeii îngrozite, apostrofările strigate de şofer, imaginea cu
vecinul meu fugind printre maşini, toate acestea făceau parte,
incontestabil, din realitatea obiectivă. Deşi realizam că salvarea
mea o datoram bătrânului acela, nu reuşeam să înţeleg cum
reuşise să facă, la vârsta lui, un asemenea salt prin fata unui
autobuz în mişcare, un lucru de care n-ar fi fost în stare nici
măcar un sportiv de performanţă!
Însă ceea ce mă şocase cu adevărat fusese gestul făcut de
cel pe care îl considerasem prietenul meu. Aş fi vrut să cred că
avusese intenţia să mă împingă în glumă, ca să mă sperie, fără
să-şi închipuie că putea da naştere unei nenorociri. Îmi doream
să am o discuţie cu el, ca să-i dau prilejul să-mi ofere o
explicaţie care să mă elibereze de o suspiciune atât de gravă.
Le-am relatat întâmplarea părinţilor mei, aşa cum îmi

31
ceruse bătrânul acela. Tata a înţeles însă din povestea asta că
totul se petrecuse din cauză că eu şi celălalt ne hârjoneam pe
stradă, în loc să fim atenţi la circulaţie și am primit dispoziţia
categorică de a nu mai ieşi niciodată undeva împreună cu
vecinul meu.
Vreo două săptămâni după acest incident, nu l-am mai
văzut nici pe el, nici pe maică-sa, un lucru cu totul neobişnuit.
Era evident că se fereau de noi, confirmând astfel ceea ce-mi
spusese bătrânul.

Din nefericire, n-a fost singura tentativă de acest fel, pusă

la cale de vecina aceasta si de fiul ei, dar am fost protejat de
fiecare dată de aceeași putere nevăzută. Au trecut însă mulți
ani, până ce am înțeles ca persoanele fizice implicate în aceste
acțiuni malefice nu jucau decât rolul de intermediari ‒ originea
răului era mult mai veche și mai ascunsă.

32
 Sacrul

Pe vremea când părinţii mei erau studenţi la medicină,

tata adusese de la facultate nişte oase dintr-un schelet uman, pe
care le folosea ca material didactic atunci când învăța pentru
examene. Pe când aveam vreo opt sau nouă ani, mi-a arătat
oasele acelea şi mi-a ţinut o mică lecţie de osteologie. (Nutrea,
desigur, speranţa că voi urma şi eu medicina, conform tradiţiei
de familie, însă viaţa mea a luat un alt drum.) Astfel, au trecut
prin fața mea o tibie, un femur, un humerus, o mandibulă etc.,
iar eu trebuia să repet denumirile lor. La un moment dat, tata a
scos din ladă un alt os şi se pregătea să mi-l arate, când am
văzut deodată în spatele lui, în semiîntunericul din pod, o
flacără de culoare albastră, suspendată în aer şi jucând în sus şi
în jos. Ştiam, desigur, că nu poate exista foc fără ceva care
arde, dar flăcăruia pe care o vedeam dansând în aer nu avea
niciun suport, ceea ce mi s-a părut uimitor. În acelaşi moment,
am auzit foarte clar cuvântul „sacru”, rostit de o voce identică
cu a tatei şi, crezând că el vorbise, am repetat automat
denumirea, aşa cum făcusem până atunci.
‒ Aşa este, sacru se numeşte! a zis tata foarte mirat. Dar
de unde ştii? Ţi-a arătat maică-ta oasele astea?
Am negat, pentru că, până atunci, habar nu aveam de
existenţa lăzii cu oase din pod.
‒ De ce minţi? s-a enervat tata. Atunci de unde poţi tu să
ştii cum se numeşte osul ăsta? Cine ţi-a spus?
Am răspuns că el însuşi pronunţase cuvântul cu câteva
clipe mai devreme. Tata s-a enervat şi mai tare şi m-a acuzat că
îl prosteam în față, pentru că el nu apucase să rostească
denumirea respectivă. M-a luat de acolo şi m-a dus val-vârtej
în faţa mamei, pe care a întrebat-o dacă îmi arătase oasele din
pod. Mama uitase însă complet de asta şi, oricum, nu i-ar fi

33
trecut prin minte să mi le arate. Tata era însă convins că eu şi
mama îi ascundeam adevărul şi s-a supărat de-a binelea. Într-
adevăr, după logica elementară, doar cineva care studiase
anatomia ar fi putut să identifice osul acela. Povestea era foarte
ciudată iar eu nu înţelegeam nimic, pentru că nu făcusem nicio
legătură între fenomenul cu flacăra care dansa în aer şi vocea
pe care o auzisem şi despre care credeam în continuare că
fusese vocea tatei.
Văzând că situaţia ameninţa să se agraveze, mama m-a
luat deoparte şi mi-a cerut cu blândeţe să-i relatez amănunţit ce
se întâmplase în pod. Am repetat exact ceea ce declarasem
deja: că îl auzisem pe tata rostind cuvântul acela, dar fără să
pomenesc nimic de flacăra albastră. Toată povestea era şi aşa
suficient de bizară.
‒ Copilul spune că a repetat ce a auzit, şi sunt convinsă
că nu minte! i-a spus mama tatei. Poate că totuşi tu ai zis, fără
să-ţi dai seama. Se poate întâmpla…
Remarca ei n-a făcut decât să pună gaz pe foc.
‒ Ce vrei să zici, că sunt nebun şi nu mai ştiu ce spun şi
ce nu spun? Voi vă bateţi joc de mine? a strigat tata, furios la
culme.
Până la urmă, toată povestea a degenerat într-o ceartă în
toată regula, în care eu eram, bineînţeles, ţapul ispăşitor, şi
puţin a lipsit să nu mănânc bătaie.

După mulţi ani, am ajuns să dezleg misterul acestei istorii

stranii. Aflasem între timp că vecina noastră, care locuia în
aceeaşi casă cu noi, se ocupa de mulți ani cu vrăjitoria. Făcea
chiar parte dintr-un fel de organizaţie care avea asemenea
îndeletniciri. Descoperise, fără îndoială, în podul casei oasele
acelea umane, din care furase o parte pentru cine ştie ce
experienţe satanice. Îmi aminteam că îl auzisem atunci pe tata
spunând că din lada lui lipsea craniul şi alte câteva oase.
Flacăra aceea stranie, care juca în aer şi glasul nevăzut,

34
reproducând perfect vocea tatei, erau niște fenomene care
indicau o prezenţă demonică, una din cele invocate probabil în
şedinţele de magie neagră ale vecinei noastre. Aceste entităţi
necurate tind să se stabilească în casa unde sunt chemate şi
intervin în relaţiile dintre oameni, creând vrajbă şi certuri, aşa
cum se întâmplase în cazul pe care l-am povestit. Acesta a fost
însă unul benign, faţă de multe alte situații nefericite pe care
am avut ocazia să le cunosc în casa aceea.

35
 Apa cea vie

De când rămăsese văduvă în urmă cu douăzeci de ani,

bunica mea trăia într-o austeritate aproape monahală. Se
învăluise în tristeţe ca într-un doliu, din care nu avea să mai
iasă până la moartea ei. Se dedicase cu trup şi suflet familiei şi
mai ales creşterii mele. Rareori se lăsa convinsă de singura ei
prietenă, văduvă şi ea, să facă o excursie pe la vreo mănăstire
din jurul oraşului. De aceea, a fost o surpriză pentru noi toţi
faptul că s-a hotărât într-o vară să plece câteva zile la un
sanatoriu dintr-o staţiune balneară pentru a-şi îngriji
problemele de sănătate.
Îmi amintesc că s-a întors de acolo cu totul schimbată.
Obişnuita ei mină mohorâtă dispăruse, făcând loc unui chip
luminos şi jovial, de parcă întinerise cu douăzeci de ani.
Ne-a arătat, mie și unchiului meu, o pungă de plastic, în
care era puţin pământ. Ne-a spus cu emoție că va păstra acest
pământ ca pe nişte sfinte moaşte, pentru că era legat de o mare
minune care i se întâmplase. Unchiul meu, care nu era prea
credincios, a încercat să facă un comentariu ironic, dar a
renunţat, văzând mâhnirea şi dojana din ochii bunicii.
La sanatoriul unde fusese cazată, bunica împărţise
camera cu o femeie care venise şi ea la tratament. Aceasta îi tot
vorbise despre un schit aflat la o distanţă nu prea mare de
stațiune ‒ se putea ajunge acolo pe jos, pe un drum de vreo
două ore. Lăcașul acela era vizitat de oameni veniți din toate
colţurile ţării, întrucât era renumit pentru vindecările
miraculoase care se făceau acolo. Bunica s-a hotărât să meargă
și ea la acel schit, renunţând la ultimele două zile de tratament.
‒ Am pornit la drum într-o dimineaţă, povestea ea. Era o
zi fierbinte, fără nicio adiere de vânt. Drumul nu era greu
pentru cineva în putere, dar eu nu mai eram tânără şi mai era şi

36
boala mea cu tensiunea. Distanţa nu era foarte mare, doar vreo
patru kilometri. Poteca urca însă pe un deal bătut de soare, care
nu se mai termina. Pe la jumătatea urcuşului, a început să-mi
bată sângele în urechi şi să mi se întunece vederea. Începuse
să-mi pară rău că mă încumetasem să plec la drum de una
singură și fără să iau cu mine măcar o sticlă cu apă. Până sus,
pe coama dealului nu mai era mult, poate vreo sută de paşi, dar
simţeam că mi se face rău şi că nu mă mai ţin picioarele. Parcă
mi-aş fi dus crucea! Atunci, mi-a trecut prin minte că poate mi-
a venit timpul să mor acolo. Dar mă gândeam că, dacă se va
întâmpla una ca asta, ce-o să faceţi voi cu mine, ce greutăţi o să
aveţi pe cap din cauza mea, aşa că m-am rugat să rezist.
Până la urmă, am ajuns sus. Dincolo, era o vale frumoasă
ca în poveşti, cu nişte pajişti verzi şi domoale, pline de flori de
toate culorile şi cu livezi de pruni bătrâni. Şi venea din valea
aceea o adiere parfumată şi răcoroasă, care mi se părea de-a
dreptul dumnezeiască, după zăpuşeala de dinainte. Şi era o
linişte, mamă, o, ce linişte minunată ‒ nu se auzea decât
bâzâitul bondarilor printre flori! Eram fermecată de atâta
frumuseţe şi pace. Dar deodată mi s-a pus un văl negru peste
ochi, mi-am pierdut cunoştinţa şi am căzut la pământ. Nu ştiu
cât am stat aşa; la un moment dat, m-am trezit că cineva îmi
ridicase capul şi îmi pusese la gură un ulcior cu apă. O apă atât
de dulce şi bună nu mai băusem niciodată ‒ de-abia am luat o
înghiţitură, că îndată am simţit cum îmi revin puterile! Am
văzut o fată tânără, aplecată deasupra mea. Era îmbrăcată în
port țărănesc, cu ie şi fotă, aşa cum se purta odinioară la ţară.
Toată starea de sfârşeală de dinainte dispăruse ca prin farmec şi
mă simţeam uşoară ca un fulg, de parcă n-aş mai fi avut trup.
Dar totul părea ca un vis. Nici nu mai ştiam cum ajunsesem
acolo. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost că
murisem, pentru că numai atunci m-aş fi putut simţi aşa de
uşoară şi fără nicio durere şi m-am bucurat, pentru că, dacă
ajunsesem într-un loc atât de frumos, însemna că mă

37
mântuisem.
‒ Ce s-a întâmplat cu mine? Oare am murit? am întrebat-
o pe fata aceea.
Dar parcă nu vorbeam cu gura, căci nu-mi auzeam glasul,
ci sufletul meu vorbea.
‒ Nu, nu ai murit, mai ai până la ceasul acela, a răspuns
ea. Ai să ajungi cu bine acolo unde vrei să mergi şi de unde ai
să primeşti mare ajutor de la Dumnezeu!
Fata aceasta avea un glas minunat, care-mi mângâia
sufletul şi care nu se potrivea deloc cu felul aspru de a vorbi al
unei ţărănci. Fără să ştiu cum, mi s-a deschis inima şi am început
să-i spun toate necazurile mele, şi ea m-a ascultat cu răbdare. Era
ca şi cum eu, femeie bătrână, aş fi fost copilul ei, iar ea ar fi fost
mama mea! Înţelegeţi voi asta? spunea bunica şi lacrimile îi
curgeau pe obraji.
Nu ştiu cât am stat de vorbă cu ea ‒ un minut sau un ceas,
căci timpul părea să stea pe loc. Am întrebat-o cum o cheamă,
ca s-o pomenesc la rugăciune. Mi-a spus că o cheamă Maria, la
fel ca pe mine şi m-am mirat, pentru că eu nu-i spusesem
numele meu. Apoi m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus că
Dumnezeu mi-a auzit rugăciunile şi, dacă voi avea credinţă, mi
se vor împlini.
Nu ştiu când a plecat de lângă mine, căci deodată m-am
trezit singură. M-am ridicat din iarbă şi m-am uitat după ea, dar
nu mai era nicăieri. N-ar fi avut unde să dispară. M-am gândit
că poate visasem, în timp ce zăceam fără cunoştinţă. La o
distanţă nu prea mare de locul acela, am văzut o fântână; dar
acum nu mai simţeam setea de dinainte să leșin și m-am mirat.
Apoi, mi-am adus aminte că fata aceea îmi dăduse să beau apă
din ulciorul ei. Dar cum să-ţi treacă setea de la apa pe care o
bei în vis?
Când m-am apropiat de fântână, ochii mi-au căzut pe o
icoană pusă acolo, după obiceiul locului, cu Preasfânta
Fecioară și Pruncul. Abia atunci, mintea mi s-a luminat şi am

38
înţeles cine fusese fata aceea şi de ce îmi ştia numele şi toate
celelalte! Am căzut în genunchi şi am plâns la icoana ei cu
lacrimi de bucurie şi pocăinţă. O asemenea iubire n-am mai
simţit niciodată! N-am putut să plec de acolo, până ce nu am
luat cu mine puţin pământ din locul unde călcaseră picioarele ei
sfinte, ale Maicii Preacurate. Şi iată-l aici, în punga asta, ca să-l
atingeţi şi voi şi să vă închinaţi!
Am ajuns în cele din urmă la schitul acela şi am fost
primită de un părinte foarte bătrân, un om tare bun la suflet, cu
faţa numai zâmbet. M-a întrebat de unde sunt, de ce am venit şi
toate celelalte. În cele din urmă, i-am povestit minunea care mi
se întâmplase pe drum, deşi îmi era teamă să nu mă creadă vreo
nebună. Pe măsură ce povesteam, el se lumina de bucurie. Apoi
m-a sărutat apăsat pe creştet şi mi-a zis: „Ei, soră Marie,
bucură-te! Să ştii că puţini oameni au trăit minunea asta, să o
vadă pe Împărăteasa cerului şi a pământului, Maica Domnului
nostru Iisus Hristos! Ea iubeşte mult locurile astea, nu degeaba
toate bisericile şi mănăstirile de aici poartă hramul ei. Asta
înseamnă că nu vei pleca de la noi fără ajutorul pentru care ai
venit!”
Aceasta este minunea pe care m-a învrednicit Dumnezeu
s-o trăiesc, şi-a încheiat bunica povestirea, ştergându-şi
lacrimile. Să păstraţi pământul acesta după ce n-am să mai fiu
cu voi, fiindcă a fost sfinţit de tălpile Maicii Domnului, şi să le
spuneţi copiilor şi nepoţilor voştri ceea ce aţi auzit astăzi de la
mine!

După doi ani de la această întâmplare, bunica mea a

închis ochii. Avea doar şaizeci şi doi de ani. A murit fără să
sufere şi n-am să uit niciodată lumina şi zâmbetul de pe chipul
ei în timpul slujbei de înmormântare, de parcă ar fi dormit.
Toată nefericirea şi amărăciunea vieţii ei se ştersese cu
desăvârşire.
Pe vremea aceea, nu aveam de unde să ştiu că, peste

39
paisprezece ani, urma să trăiesc eu însumi o experienţă
asemănătoare, pe care am relatat-o în această carte.

Tartorul (1)

La un an după moartea bunicii mele, în vacanţa de vară,

unchiul T., fratele mamei, mi-a propus să vin să stau la el
câteva zile. Soţia lui plecase pentru două săptămâni din oraş,
într-o staţiune balneară. Luase bilete pentru amândoi, dar el n-a
vrut să meargă ‒ îşi dorea probabil să scape câteva zile de
pisălogeala ei.
Unchiul T. era un om complet diferit de tata, al cărui stil
sever şi meticulos mă făcea să mă simt ca un animal în cuşcă.
Ştia cât de mult îmi plăcea să înot şi am mers împreună la un
ştrand, aflat la două staţii de locuinţa lui. Am stat acolo toată
dimineaţa şi am plecat pe la prânz. La ora aceea, era arșiță şi
străzile erau goale. Ne-am oprit la un mic magazin, unde
unchiul a intrat să-şi ia ţigări. Eu am preferat să aştept afară.
La un moment dat, m-am trezit lângă mine cu un individ
apărut ca din senin.
‒ Ce faci aici? mi s-a adresat el pe un ton familiar.
Se purta ca şi cum m-ar fi cunoscut, deşi nu-l mai
văzusem niciodată până atunci. Era un tip în vârstă, cu o barbă
grizonată şi creaţă şi o înfăţişare grotescă, pe care, odată
văzând-o, n-o mai poţi uita. Ochii lui, de o lucire nefirească,
mă priveau insistent pe sub nişte sprâncene stufoase, arcuite
ciudat în sus. Individul acesta, în ciuda vârstei, făcea impresia
unei forţe fizice ieşite din comun. De la el venea ceva ce îmi
producea o teamă nelămurită, aproape organică.
Am răspuns, evitându-i privirea, că îl aşteptam pe
unchiul meu.
‒ Care unchi? Nenorocitul ăla cu un picior în groapă?

40
Mai are puţin şi cade înăuntru, nu trebuie decât să-i dau eu un
brânci şi gata! a zis tipul, rânjind la mine.
Vorbise cu o totală dezinvoltură, de parcă ar fi rostit ceva
cât se poate de firesc, dar cuvintele pe care le-am auzit m-au
lovit ca un pumn în față. Cine era oare acest individ şi cum
îndrăznea să vorbească aşa despre unchiul meu? În mine s-a
urcat un val de revoltă ‒ îmi părea rău că nu eram mai mare, ca
să-i pot da acestui derbedeu bătrân o lecţie, după cum merita!
Aş fi vrut să-i răspund, dar o forţă ciudată îmi ţinea gura
încleştată şi mă zbuciumam furios pentru neputința mea.
Sentimentul de primejdie de adineauri devenise acut. Era
limpede pentru mine că individul acesta nu se afla acolo
întâmplător; între el şi unchiul meu era cu siguranţă o legătură,
dar una foarte stranie, care nu-l privea doar pe el, aşa cum urma
să aud în clipa următoare.
‒ Cât de curând, o să-l omor şi o să-l duc acolo, jos, la
mine, pe unchiaşul ăsta al tău! Şi pe toţi am să vă iau, unul câte
unul! Sunteţi ca şi ai mei! a rostit individul sarcastic,
urmărindu-mi reacţiile cu o aviditate sadică. Spaima care mi se
citea probabil pe față l-a făcut să dea drumul unui hohot de râs,
cel mai urât râs pe care l-am auzit vreodată, de parcă ar fi ieşit
din adâncul iadului. Mi-a îngheţat sângele în vine. Aş fi vrut să
fug de acolo, dar nu mă puteam mişca din loc şi am început să-l
strig disperat pe unchiul meu, care nu mai ieşea odată din
magazin. Frica mea era amestecată cu o grijă intensă pentru el
şi aş fi dat orice, ca să-l pot feri de primejdia care simțeam că îl
ameninţă.
Din magazin a ieşit la un moment dat o femeie tânără,
care, auzind strigătele mele, s-a apropiat îngrijorată şi m-a
întrebat ce s-a întâmplat. Stăpânindu-mi cu greu lacrimile, am
spus că un necunoscut se legase de mine şi mă ameninţase fără
niciun motiv.
‒ Dar despre cine vorbeşti? a întrebat mirată doamna
aceea, uitându-se în jur.

41
 M-am uitat şi eu în jurul meu şi am descoperit cu uimire
că omul acela se făcuse nevăzut.
‒ Era aici un bătrân foarte rău, care s-a ascuns pe undeva!
repetam eu panicat, uitându-mă în toate părţile.
Între timp, unchiul meu ieşise și el din magazin şi femeia
i-a spus ceea ce auzise de la mine despre necunoscutul cu
intenţii agresive. Unchiul mi-a cerut să-l descriu pe omul acela
şi să repet tot ce-mi spusese. S-a gândit puţin, apoi a zis că nu
cunoştea pe nimeni care să semene cu descrierea pe care o
făcusem şi că omul acela fusese probabil vreun nebun, dintre
cei care umblă pe străzi şi se leagă aiurea de oameni. Totuşi,
am observat că pălise şi era vădit neliniştit, ca şi cum n-ar fi
fost străin de cele întâmplate.
În noaptea aceea, unchiul T., care dormea lângă mine, a
avut un coşmar. Se zbătea şi striga: „Lăsați-mă! Nu vreau să
vin! Lăsați-mă!”
L-am scuturat de umăr şi s-a trezit cu greu, lac de
sudoare și cu o expresie înspăimântată pe chip. L-am întrebat
ce visase.
‒ Ei, nişte prostii! a zis el laconic, aprinzându-şi o țigară.
Apoi m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus cu o căldură
neobişnuită în glas:
‒ Măi băiatule, să ştii că tu eşti îngerul meu păzitor!
N-am înţeles pe moment de ce spusese asta, dar am simţit
că nu fusese doar o metaforă. Mai târziu, mi-am dat seama că
unchiul se simţea urmărit de ceva foarte rău, pe care nici el nu
şi-l putea explica.
A doua zi de dimineaţă, mama a sunat şi a spus că tata
voia să mă întorc neapărat acasă. Îi transmisese această
dispoziţie mamei în stilul lui lapidar, fără să dea nicio
explicaţie. Hotărârea asta subită, de a mă chema acasă după
nici două zile, deşi iniţial acceptase să rămân la unchiul T.
toată săptămâna, mi s-a părut foarte ciudată. Însă, după ceea ce
s-a întâmplat ulterior, am înțeles că tata avusese și el

42
presentimentul unei primejdii.
Câteva zile după aceea, n-am mai primit nicio veste de la
unchiul T., care obişnuia să treacă zilnic pe la noi. Îngrijorată,
mama mi-a cerut să mergem împreună până la el acasă.
Am bătut îndelung la uşa garsonierei, dar n-a răspuns
nimeni. O vecină ne-a spus că nu-l văzuse nici ea de câteva
zile. Mama i-a băgat pe sub uşă un bilet, în care îl ruga să ne
dea urgent un semn de viaţă. În tot acest timp, aveam senzaţia
stranie că el era în casă, chiar în spatele uşii şi voia să ne
răspundă, dar nu putea.
La întoarcere, mama se tot întreba, abătută şi
îngândurată, ce s-o fi întâmplat cu fratele ei, dacă plecase
cumva din oraş la soţia lui ‒ ceea ce, oricum, n-ar fi făcut fără
să ne anunţe în prealabil. Atunci, ca şi cum altcineva ar fi
vorbit prin gura mea, am spus grav:
‒ Mamă, tu nu înţelegi? T. a murit!
Mama s-a oprit locului, siderată.
‒ Ce tot spui acolo? De unde ştii tu că a murit? a zis ea,
cu vocea sugrumată.
Mi-a părut rău că spusesem asta şi mi-am cerut iertare. Ca
s-o liniştesc, am zis că fusese o prostie care-mi trecuse prin cap.
Au mai trecut încă două zile și, într-o noapte, am fost
treziţi de soţia unchiului T., care fusese chemată acasă de
urgenţă. Intuiţia mea fusese adevărată: unchiul meu murise chiar
în seara zilei în care plecasem de la el. În timp ce eu și mama
băteam la uşa lui, el zăcea mort înăuntru. În canicula aceea,
trupul lui neînsufleţit suferise o degradare rapidă, iar vecinii
alertaseră autorităţile. La autopsie, s-a constatat că suferise o
ruptură de miocard şi murise pe loc. Avea doar patruzeci şi patru
de ani.

43
 Tartorul (2)

În ultimii doi ani de liceu, tatăl meu, care era convins că

voi urma medicina, mă invita destul de des la spitalul unde
profesa, ca să mă familiarizez cu atmosfera din lumea
medicală. Am asistat acolo la mai multe intervenţii chirurgicale
şi, într-o zi, m-a dus să văd o necropsie. Se gândea, probabil, că
era o bună pregătire psihologică pentru lecţiile de disecţie pe
care urma să le fac la facultate.
Spectacolul cadavrului desfăcut, prin care anatomo-
patologul scotocea ca printr-un manechin, îmi producea un gol
în stomac. Mă întrebam dacă sufletul omului acela vedea oare
ce i se făcea trupului său.
Tata m-a lăsat să privesc o vreme, apoi mi-a spus că iese
afară să fumeze o ţigară şi că puteam să ies şi eu, dacă mi se făcea
rău.
Am mai rămas câteva minute, apoi mi-am zis că văzusem
destul şi am ieşit. Pe culoarul care ducea afară, se afla o cameră
mică, fără uşă, puternic luminată, pe care n-o remarcasem la
venire. Înăuntru, am văzut un bărbat în vârstă, masiv, de o
robusteţe herculeană, care purta un sorţ lung de cauciuc şi
încălţăminte specială, aşa cum cereau normele sanitare pentru
sectorul acela. Mi s-a părut că-l mai văzusem undeva pe acest
individ, după câteva detalii neobişnuite ale înfăţişării: avea o
barbă sură, foarte deasă şi cârlionţată, nişte sprâncene stufoase
şi ridicate în sus, deasupra unor ochi sfredelitori, cu o lucire
nefirească. Stătea acolo, în mijlocul camerei, cu un aer de parcă
m-ar fi aşteptat. Văzând că mă oprisem şi-l priveam ca
hipnotizat, a zis, rânjind sarcastic:
‒ Suntem cunoștințe vechi, nu? Uite, aici o să-l bag pe
taica-tău! şi-mi arătă uşa cu închizători nichelate a uneia din
nişele frigorifice în care erau ţinute cadavrele.
În primul moment, mi-am închipuit că fusese una din

44
glumele tipice cu care se ironizau între ei cei din spital ‒ dar în
clipa următoare, mi-am amintit unde îl mai întâlnisem pe acest
individ şi m-am cutremurat: era cel care proferase ameninţări la
adresa unchiului T. și a întregii noastre familii în urmă cu şapte
ani, cu o zi înainte de moartea tragică a unchiului. Văzând,
după expresia care mi se citea pe chip, că îl recunoscusem,
individul a dat drumul, exact ca atunci, unui hohot de râs
sinistru, care a răsunat în încăperea aceea cu o stranie
reverberaţie metalică.
Am făcut efortul să mă smulg din starea aceea cataleptică
şi am urcat în fugă scările care duceau afară, cu sentimentul că
tocmai semnasem de primire o înştiinţare macabră. Nu aveam
decât un singur gând: să-l întâlnesc cât mai repede pe tata şi să
mă asigur că era bine. Eram stăpânit de acelaşi sentiment intens
de iubire şi grijă pe care îl avusesem în urmă cu şapte ani
pentru unchiul T.
Tata era în curte, la capătul scărilor, fumându-şi ţigara.
Probabil că aveam o înfăţişare foarte schimbată, pentru că m-a
privit cercetător şi m-a întrebat dacă mi se făcuse rău. Am
răspuns, încercând să-mi controlez tremurul vocii, că nu era
vorba de asta. Simţeam pentru prima dată față de el un sentiment
cu totul neobişnuit: îmi venea să plâng şi mă încerca dorinţa de
a-l îmbrăţişa. Tata și-a dat seama că era vorba despre ceva rău şi
mi-a cerut să-i spun ce s-a întâmplat. I-am relatat despre
individul cu barbă de jos și am repetat ceea ce spusese, ceea ce
speram să fi fost totuşi o glumă.
Tata s-a făcut dintr-o dată livid, şi-a strivit nervos ţigara
fumată pe jumătate şi mi-a cerut pe un ton sec să-l urmez. Am
coborât scările în urma lui, cu inima strânsă. Când am ajuns în
dreptul camerei unde îl văzusem pe individul acela, am remarcat
cu surpriză că încăperea era acum goală şi lumina stinsă.
‒ Aici l-ai văzut pe ăla? m-a întrebat tata.
Am răspuns afirmativ. Mi-a aruncat o privire iute, în care
se citea neîncrederea. Am mers mai departe după el în sala de

45
alături, unde medicul îşi continua treaba.
‒ Doctore, aveţi cumva pe aici un angajat mai nou, vreun
brancardier sau un om de servici mai în vârstă, care arată cam
aşa...? l-a întrebat tata, repetându-i descrierea făcuta de mine.
Medicul a spus că în secţia aceea lucrau doar două
persoane, el şi un asistent mai tânăr, care plecase acasă înainte să
venim noi şi care nu se potrivea deloc cu descrierea făcută. Ne-a
cercetat mirat pe amândoi, apoi a întrebat ce s-a întâmplat.
‒ Ei, nimic, a zis tata, ascunzându-şi iritarea. Puştiul a
avut adineauri o mică halucinație…
Celălalt m-a privit cu atenţie câteva clipe, apoi a zis,
zâmbind:
‒ Ei, se mai întâmplă la vârsta lui. Ştii cum e ‒ emoţiile
puternice, aerul ăsta de aici, saturat de formol… De când le tot
spun ăstora de la conducere să ne pună şi nouă nişte
ventilatoare în hruba asta! Noi suntem vite bătrâne, ne-am
obişnuit. Scoate-l la aer, o să-i treacă!
L-am urmat pe tata afară. Se stăpânea cu greu ‒ se vedea
clar că povestea asta îl şocase.
‒ Ce naiba se întâmplă cu tine, măi? Mă faci de râs în
fața colegilor? m-a apostrofat el. Cred că trebuie să te duc să te
vadă un psihiatru!
L-am asigurat că nu era nevoie, apoi ne-am despărţit într-
o atmosferă rece. Regretam intens că nu aveam nicio
posibilitate să-l fac să înţeleagă că ameninţarea aceea fusese cât
se poate de reală, şi mai ales regretam faptul că nu știam cum
aş fi putut să-l apăr de ea.

După nouăsprezece ani, tata murea de cancer pe patul

secţiei de ATI unde lucrase timp de aproape trei decenii.
Trupul lui neînsufleţit a fost dus la subsol, la secţia de
anatomo-patologie pentru a i se face necropsia, apoi a fost
depus în prezenţa mea exact în sertarul frigorific pe care mi-l
indicase personajul acela sinistru.

46
 Iniţierea

Eram în ultimul an de liceu, când a început legătura mea

cu M. Ne cunoşteam de copii, casele noastre erau despărţite
doar de un gard, dar nişte stupide disensiuni între familiile
noastre ne-au ţinut la distanţă ani de zile. Apoi, ca printr-un
miracol, a fost ca şi cum ne-am fi recunoscut după o lungă
perioadă de ignorare reciprocă şi am început să ne vedem,
oarecum clandestin, întrucât tatăl ei nu vedea cu ochi buni
legătura noastră.
Eram împreună de câteva luni şi totul era minunat, când,
pe neaşteptate, a venit lovitura. O lovitură groaznică pentru
mine. S-a întâmplat cu câteva luni înaintea celor două examene
esenţiale pe care trebuia să le susțin în vara aceea:
bacalaureatul şi admiterea la facultate.
Într-o seară de ianuarie, ieşisem să ne plimbăm. Ninsese
şi era frumos; M. era însă distantă şi îngândurată, aşa cum n-o
mai văzusem până atunci. Presimţeam că vrea să-mi spună
ceva rău. O vreme, n-a vrut să vorbească, apoi mi-a spus că
luase hotărârea să ne despărţim. Era exact lucrul de care mă
temeam. Am vrut să ştiu dacă revenise la legătura pe care o
avusese înainte ori dacă apăruse altcineva, dar m-a asigurat că
nu era vorba de asta. De la o vreme, începuse s-o obsedeze o
anumită întâmplare din trecutul ei, dar n-a vrut să-mi spună
despre ce era vorba. Intenţia asta, de a curma o relaţie actuală
pentru ceva ce se petrecuse în trecut, oricât de rău ar fi fost, mă
intriga şi mă revolta în egală măsură.
‒ Tu nu ai cum să înţelegi, pentru că nu eşti femeie…
Dar, dacă ţii neapărat să ştii, o să-ţi scriu. Te previn însă că,
după asta, n-ai să mă mai vezi! a zis ea.
Am condus-o cu inima grea până în fața casei. Mi-a cerut
să nu plec şi să aştept acolo. Aşteptarea a durat mult, aproape
un ceas. Era foarte frig şi îngheţasem de-a binelea. Priveam
prin grilajul porţii fereastra ei luminată ‒ știam că scria ceva

47
care îmi va face foarte mult rău, o simţeam ca pe o toxină pe
care o voinţă străină mi-o strecura în suflet. Deodată, mi s-a
părut că văd în întunericul curţii o mişcare. Mi-am închipuit că
era taică-său, care ieşise să ne spioneze, cum mai făcea
câteodată. Dar, ca într-un scenariu halucinant, de poartă s-a
apropiat un cap imens, aproape de statura unui om, care
semăna cu un Mefisto. Repet, era doar un cap fără corp,
suspendat în aer (o vedenie asemănătoare mi s-a arătat după
zece ani într-o altă împrejurare, care este povestită în această
carte). Lumina era prea slabă ca să pot distinge detalii. Eram
gata să cred că era o halucinaţie din pricina frigului, dacă n-aş
fi auzit aceste cuvinte, rostite foarte clar, de o voce baritonală:
‒ Acum vei primi şi tu fructul oprit pe care i l-a dat lui
Adam prima femeie, dar pe care l-a luat mai întâi de la mine!
Toţi aţi trecut şi veţi trece pe aici!
Glasul avea în el o ironie muşcătoare, umilitoare. Aş fi
putut lua aceste cuvinte drept un joc bizar al mentalului meu,
dar le-am simţit în momentul acela întreaga încărcătură
fatalistă, ca pe o injecţie cu venin direct în inimă. Eram
încredinţat că mi se pregătise într-adevăr ceva foarte rău, mai
rău decât tot ce trăisem până atunci.
În scurt timp, M. a ieşit din casă şi mi-a întins printre
zăbrelele porţii nu un măr, ca în mitul edenic, ci nişte pagini
împăturite, cerându-mi să-i promit că nu le voi arăta nimănui şi
că le voi arde imediat după ce le voi fi citit. În ea nu mai
recunoşteam nimic din femeia pe care o iubeam; era la fel de
glacială ca frigul de afară. Masca grotescă de adineauri nu
dispăruse de tot, ci doar se retrăsese undeva, în întuneric şi
simţeam că-mi pândeşte reacţiile. Am avut atunci convingerea
că între M. şi arătarea aceea demonică exista o relaţie evidentă,
exact ca legătura mitică dintre Eva şi şarpe, pe care ea o ignora
însă cu desăvârşire. Mă gândisem înainte de asta la un presupus
rival, la un alt bărbat, dar acum descopeream cu stupoare că
între noi intervenise această entitate satanică, de care ea,

48
paradoxal, nu era cu totul străină. Îmi doream enorm ca M. să
poată învinge răul acesta apărut pe neaşteptate, să descuie
poarta care devenise un fel de barieră de netrecut între noi, s-o
pot lua în braţe şi să fim din nou împreună, la fel ca înainte.
Dar ea şi-a lipit mâna de grilajul porţii în semn de rămas bun
sau, poate, ca o interdicţie, s-a întors şi a intrat în casă. Am
auzit cheia răsucindu-se în broască, ca un adio.
Am plecat acasă cu inima amorţită. Voiam să mă închid
undeva, singur, ca să pot citi scrisoarea aceea, deşi simţeam că
ar fi fost mult mai bine dacă n-aş fi făcut-o. M. avea vocaţia
poeziei, scria mult pentru ea şi uneori îmi dădea şi mie să-i
citesc creaţiile. Încă mai speram că paginile acelea conţineau
vreuna din ficţiunile melancolice pe care le scria uneori. Nu
bănuiam însă cât de rău urma să fie.
Îmi relata cu lux de amănunte un episod nenorocit din
viaţa ei, care avusese loc pe vremea când era elevă în ultimul
an de liceu. Într-o zi, ieşind de la şcoală, s-a întâlnit pe stradă
cu un bărbat necunoscut, care i-a stârnit pe loc o atracţie
irezistibilă. Atracţia aceasta a fost reciprocă. S-a lăsat acostată
de individul acela, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare
ca ea şi a acceptat să se întâlnească cu el. În aceeaşi seară, după
o scurtă plimbare, a dus-o într-un părculeţ din cartier, unde a
abuzat-o sexual. Nu ştia cum se întâmplase asta, pentru că era
ca hipnotizată. A ajuns acasă în stare de şoc, dar n-a spus nimic
nimănui.
După aceea, individul a început s-o caute la telefon,
ameninţând-o că, dacă refuză să se întâlnească cu el, le va
spune totul părinţilor. De teama unui scandal şi din slăbiciune,
a cedat. A fost dusă din nou în acelaşi părculeţ şi actul
mizerabil s-a repetat, la fel ca prima oară. Totul era aşternut în
paginile acelea cu un deosebit talent literar şi cu insistenţă pe
detaliile cele mai scabroase, de parcă autoarea lor ar fi fost
mânată de o pornire drăcească de a-mi răsuci cuţitul în rană.
După asta, scria că a făcut o depresie gravă şi a încercat

49
chiar să se sinucidă. Asta l-a făcut pe individ să renunţe s-o mai
hărţuiască. Din fericire, taică-său, care era un om violent, nu
aflase nimic, însă mama ei, care era la curent cu toată povestea,
ajunsese aproape de nebunie.
În încheierea scrisorii, M. declara că-mi făcuse această
mărturisire pentru că aşa îi ceruse conştiinţa. După normele ei
morale, omul cu care va dori să rămână trebuia să cunoască
totul despre ea, ca să poată decide în deplină cunoştinţă de
cauză. Cu toate acestea, îşi dădea seama că mărturisirea ei va
compromite definitiv legătura noastră, dar îmi cerea să înţeleg
că nu a putut face altfel.
Şocul produs de scrisoare şi de întregul absurd al situaţiei
a avut un efect năucitor asupra mea. Am simţit cum se năruia
totul în mine. Dacă mi s-ar fi dat în clipa aceea să aleg între a
muri sau a suporta acea suferinţă, aş fi ales bucuros prima
soluţie. Am dat foc scrisorii cu mâinile tremurânde şi, în timp
ce priveam hârtiile care ardeau, în minte îmi răsunau cuvintele
spectrului acela satanic. Ceea ce citisem era o dovadă clară că
imaginea drăcească pe care o văzusem cu câteva momente mai
devreme nu fusese deloc o închipuire de-a mea. Primisem într-
adevăr fructul otrăvit chiar din mâna primei mele femei,
întocmai ca Adam. Dacă aş fi avut măcar jumătate din
experienţa pe care o voi fi câştigat mai târziu, aş fi reuşit să
înţeleg adevăratul sens al încercării la care eram supus. Pe
vremea aceea însă, eram prea necopt pentru asta. Mintea mea
se lupta să înţeleagă de ce tocmai femeia pe care o iubeam şi
care, incontestabil, mă iubea şi ea făcuse în mod deliberat
această crimă odioasă, ucigând tot ce era mai frumos şi mai
nobil între noi. În mine se dădea o luptă îngrozitoare, pe viaţă
şi pe moarte, între sentimentele mele cele mai curate şi
murdăria asta fără seamăn, care îmi inundase sufletul. Era ca şi
cum cineva ar fi dat drumul unei guri de canal să-şi reverse
dejecţiile într-o grădină minunată.
Când am ieşit din camera mea, probabil că aveam o față

50
complet descompusă, pentru că mama a exclamat speriată:
‒ Băiatule, ce e cu tine? Ce s-a întâmplat?
N-am putut să-i răspund. Am ieşit din casă şi am alergat
ca un nebun pe străzi, în neştire, ca să scap de turbarea
îngrozitoare din mine. Aş fi vrut să fiu judecătorul care să
condamne pe cineva la moarte şi tot eu să fiu executorul
sentinţei – dar pe cine trebuia să condamn? În mărturisirea
femeii pe care o iubeam, vedeam o răutate sadică, ceva ce se
lega atât de fidel de apariţia acelui cap drăcesc, încât mă
întrebam cine era, de fapt, autorul scrisorii. Până atunci,
auzisem şi citisem despre tot felul de tragedii născute din
dragoste, dar nu credeam în ele, le dispreţuiam împreună cu
protagoniştii lor. Le consideram ca fiind nişte melodrame trăite
sau de multe ori inventate de nişte sentimentalişti. Dar starea
care mă domina acum, torturându-mă, era cel mai rău lucru pe
care îl cunoscusem vreodată şi nu credeam că e posibil ca
cineva să sufere în halul acela. Aproape că doream să mă
autodistrug, ca să scap de durerea insuportabilă şi de furia
neputincioasă care îmi luase minţile.
Un timp n-am mai văzut-o pe M. Nici n-aş fi putut.
Sufletul meu era complet amorţit. Cred că şi al ei era la fel. Tot
ce simţeam era o durere surdă, ca după o amputare, unită cu o
revoltă mocnită. Am sunat-o o singură dată, ca s-o întreb cum
credea că voi reuşi să mai învăţ ceva pentru examene în starea
în care eram. A păstrat o lungă tăcere. Cred că plângea. A spus
încet că îi pare foarte rău şi să o iert dacă puteam, apoi a închis.
Mi-a trebuit un mare efort de voinţă ca să mă pot pregăti
pentru cele două examene ‒ dar, până la urmă, le-am trecut cu
bine. După aceea, am început din nou să ne vedem. Încercam
amândoi să uităm, să ne vindecăm reciproc rana oribilă pe care
ea ne-o făcuse la amândoi cu bună ştiinţă. Dar între noi nu mai
putea fi nimic ca înainte ‒ o pierdusem pe cea pe care o
iubeam, şi ea ştia asta. Ne pierdusem reciproc. Cea de acum era
altcineva, o femeie care-mi era foarte apropiată, dar sufletele

51
noastre nu mai trăiau la unison. Nu voiam să mă despart de ea
şi, de fapt, nici ea nu voia, dar ştiam că trăiam o agonie. Fisura
care se crease acum, urma să se transforme la un moment dat
într-o fractură definitivă.
Între timp, primisem ordinul de recrutare pentru stagiul
militar de nouă luni, pe care toţi cei din promoţia mea trebuiau
să-l efectueze înainte de facultate. Legea asta idioată fusese
scoasă de curând şi ne afectase pe toţi. O întrerupere de un an
în pregătirea intelectuală nu putea să aibă decât consecinţe
negative, ceea ce mai-marii regimului de atunci păreau să
ignore cu desăvârşire. Pentru mine însă, această plecare
apropiată era rezolvarea providenţială a unei situaţii fără ieşire.
Viaţa lua în locul meu o decizie pe care eu nu fusesem în stare
s-o iau. Dar, până atunci, mai aveam ceva de rezolvat ‒ un
lucru pe care trebuia să-l fac doar pentru mine. Luasem
hotărârea să-l găsesc cu orice preţ pe nenorocitul acela şi să-l
fac să sufere fizic, pe măsura suferinţei mele morale. I-am cerut
lui M. să-mi dea toate datele pe care le ştia despre el. La
început n-a vrut să-mi spună nimic, pentru că îşi închipuia că
voiam să-l omor; apoi, după ce mi-am dat cuvântul că nu voi
face asta, mi-a spus numele mic şi adresa. Era tot ce ştia.
Am făcut rost de un aparat de fotografiat cu teleobiectiv
şi m-am pus pe urmărit. Voiam mai întâi ca M. să-l identifice
pe ticălos, ca să nu fac vreo confuzie. Ea a încercat să mă facă
să renunţ, dar hotărârea mea era de neclintit.
Am pierdut zile întregi, supraveghind casa aceea. Locul
meu de pândă era, printr-o stranie coincidenţă, chiar lângă
biserica unde, în urmă cu paisprezece ani, îmi vorbise
Dumnezeu. Desigur că prezenţa mea fusese remarcată în zonă,
totuşi nimeni nu s-a legat de mine. Pe atunci, era riscant să pui
întrebări cuiva care stătea zilnic, ore întregi, într-un anumit loc,
cu o cameră cu teleobiectiv atârnată de gât. În cele din urmă,
am reuşit să fac câteva poze unui individ, care se potrivea cu
semnalmentele pe care mi le dăduse M., şi i le-am arătat. La

52
început s-a prefăcut că nu-l recunoaşte, dar, după reacţia pe
care a avut-o, era clar că mințea. În final, la insistenţele mele, a
confirmat.
Urma acum partea cea mai grea. Ar fi trebuit să-l
urmăresc pe individ prin oraş, să-i cunosc traseele, locul unde
lucra etc. ca să pot prinde momentul şi locul favorabil pentru a
face ceea ce-mi pusesem în minte. Lucrurile se complicau însă
enorm. Cu fiecare zi care trecea, îmi dădeam tot mai bine
seama că planul meu era o nebunie curată. Dacă l-aş fi pus în
aplicare, poliţia m-ar fi găsit în cel mult douăzeci şi patru de
ore. Aveam mare nevoie să vorbesc despre asta cu un bărbat cu
experienţă, care să-mi dea nişte sfaturi ori chiar o mână de
ajutor. Nu i-am spus însă nimic unchiului meu, cu toate că era
singurul om în care aveam încredere deplină. Ştiam că ar fi
încercat, cu blândeţea şi tactul lui, să mă convingă să renunţ şi
probabil că ar fi reuşit, dar tocmai asta era ceea ce nu voiam să
se întâmple ‒ m-ar fi făcut să mă simt un neputincios, un
incapabil să-mi salvez onoarea lezată. Regretam că nu trăiam în
urmă cu vreo sută de ani ‒ pe vremea aceea, asemenea lucruri
se rezolvau printr-o provocare la duel, în urma căruia rămânea
viu doar unul din cei doi. Elegant şi eficient. Îmi spuneam că ar
fi fost, totodată, şi un mod de a-l determina pe Dumnezeu să
facă dreptate.
Imaginea spectrului satanic din curtea lui M. îmi revenea
întruna în minte; ştiam bine că acolo era, de fapt, toată cheia
poblemei. Tot ce se întâmplase de atunci încoace, nu era decât
o chestiune de suprafaţă. În realitate, în spatele aparenţelor, se
afla un agent ascuns, care înscenase totul, chiar şi experienţa
nenorocită prin care trecuse M. Acest agent era duşmanul cel
mare şi împotriva lui ar fi trebuit să-mi îndrept toată energia
răzbunătoare care mocnea în mine. Dar nu eram încă pregătit
pentru asta. Toate evenimentele tragice care se petrec în
această lume seamănă cu un carambolaj, în care oamenii se află
pe locul bilelor. Toți caută cauzele imediate; nimeni nu se uită

53
însă la cel care lovește prima bilă: acesta este agentul ascuns,
cauza tuturor relelor ‒ pentru că există întotdeauna o primă
cauză a răului, care nu poate fi Dumnezeu, întrucât El este
Binele absolut. Şi iarăşi îmi reveneau în minte cuvintele
demonului, care îmi prezisese în seara aceea că voi primi
fructul otrăvit chiar din mâna celei pe care o iubeam, aşa cum a
făcut prima femeie cu primul bărbat. Era pentru prima dată
când constatam că un mit nu e deloc o poveste oarecare, ci
conţine un adevăr fundamental, a cărui forţă mă izbise acum ca
un val tectonic.
Meditam la toate aceste lucruri în timp ce stăteam aşezat
pe gardul bisericii şi încercam să anticipez cum se va sfârşi
acest episod tragic din viaţa mea. Până la începutul lui
octombrie, când trebuia să plec în armată, mai erau câteva luni,
timp în care trebuia să rezolv cumva această problemă
blestemată, care îmi stătea ca un ghimpe înfipt în inimă.
Au mai trecut astfel alte câteva zile de frământări, până
când, într-o dimineaţă, s-a petrecut evenimentul extraordinar
care constituie, de fapt, adevăratul temei al istorisirii mele. În
timp ce îmi ocupam postul zilnic de observaţie, am simţit
deodată nevoia imperioasă de a intra în biserica de care mă
despărţeau doar câţiva metri şi în care nu mai intrasem de la
vârsta de cinci ani. Aş fi făcut-o, poate, de la bun început, dacă
n-aş fi considerat că nu aveam ce să caut într-un lăcaş sfânt cu
umoarea neagră pe care o aveam în inimă. Dar ceea ce simţeam
acum era mai degrabă o chemare decât o nevoie. Îmi aminteam
experienţa minunată pe care o trăisem acolo, în urmă cu
paisprezece ani. Pe vremea aceea, când bunica mea trăia, exista
o legătură vie între mine şi Dumnezeu, mijlocită și de
rugăciunile ei ‒ o legătură care, după moartea ei, a căzut în
uitare pentru mine. Era pentru prima dată când simţeam nevoia
să-mi descarc sufletul în fața unui preot de teribila povară pe
care o purtam în mine de şase luni.
M-am îndreptat aşadar cu paşi hotărâţi către intrarea în

54
biserică. Când am pășit înăuntru, primul lucru care m-a
întâmpinat a fost parfumul suav pe care îl răspândeau nişte
ghirlande bogate de violete ce împodobeau de sus până jos
tocurile uşii. Mi-am spus că biserica fusese probabil pregătită
în vederea unui eveniment deosebit, o nuntă sau un botez; dar
înăuntru nu erau decât două persoane: femeia de la pangar şi o
altă bătrână, care stăteau de vorbă. Când m-au văzut, au tăcut
brusc şi m-au privit amândouă cu un aer ostil.
‒ Ce doreşti dumneata? m-a întrebat prima, pe un ton
răstit.
Am ignorat tonul ei şi am zis că voiam să vorbesc cu
preotul.
‒ Dar ce treabă ai dumneata cu părintele? mă chestionă
femeia, pe acelaşi ton agresiv.
Atitudinea ei nu era greu de înţeles: oamenii din cartier,
care mă văzuseră pe acolo de o bună bucată de vreme, îşi
închipuiseră probabil că fusesem pus de un anumit servici (de
care n-am dus niciodată lipsă) să-l urmăresc pe preot ori pe
enoriaşii bisericii, un lucru care, în vremea aceea, n-ar fi fost
ceva neobişnuit. Ca să liniştesc spiritele, i-am explicat femeii
că doream să-l consult pe preot într-o problemă strict
personală. Răspunsul ei a venit pe acelaşi ton dezagreabil:
preotul nu era acolo.
Mi-am spus că nu venisem într-un moment potrivit;
totuși, am mai rămas locului câteva clipe, bucurându-mă de
pacea care domnea în lăcaşul acela sfânt, care se aşeza ca un
balsam binefăcător pe sufletul meu chinuit.
În momentul acela, pe uşa bisericii au intrat în fugă
câţiva copii, râzând şi îmbulzindu-se, gata să dea peste mine ‒
dar, văzându-mă, s-au oprit sfioşi. Am remarcat că erau
îmbrăcaţi foarte frumos, cu nişte hăinuţe ale căror culori se
combinau într-o perfectă armonie, aşa cum vezi doar în filme,
de parcă ar fi fost pregătiţi pentru o serbare. Toţi aveau un păr
de un blond auriu minunat, care le încadra feţişoarele

55
îmbujorate. Păreau să fie de vârste diferite, cam între patru şi
şapte ani. Fiecare ţinea în mâini câte un bucheţel superb de
violete ‒ aceleaşi flori care decorau tocurile uşii ‒ legat cu
panglicuţe lungi de mătase, în culori pastelate.
Năvala lor veselă m-a luat prin surprindere şi mi-a produs
o reacţie de iritare.
‒ Dar voi nu ştiţi că într-o biserică nu se intră aşa, dând
buzna? De unde veniţi şi cine v-a trimis aici? i-am admonestat eu.
Îmi închipuiam că veneau de la grădiniţa aflată la doi
paşi de biserică în vederea unei ceremonii sau serbări, ceea ce
explica florile de pe tocurile ușii de la intrare. Mă întrebam însă
de ce nu erau însoţiţi de o persoană adultă, care să-i
supravegheze.
‒ Pe noi ne-a trimis Doamna noastră ca să-ţi dăm florile
astea! zise copilul cel mai mare din grup, înaintând către mine
şi-mi întinse cu o fermecătoare gravitate bucheţelul lui de
violete. Chipul lui avea nişte trăsături atât de curate şi
drăgălaşe, iar ochii mari şi albaştri ca peruzeaua accentuau
această frumuseţe nepământeană, încât am rămas câteva clipe
mut de admiraţie. Era cu siguranţă copilul cel mai perfect pe
care-l văzusem vreodată, şi la fel ca el erau toţi ceilalţi. Copiii
aceştia minunaţi mă făceau să mă simt dintr-o dată primitiv şi
murdar, încât a primi flori de la ei în starea în care mă găseam,
mi se părea o adevărată impietate.
‒ Mulţumesc, sunteţi foarte drăguţi, dar cred că faceţi o
confuzie... Probabil, florile sunt pentru altcineva... Şi apoi, voi
nu ştiţi că bărbaţilor nu li se oferă flori? am zis eu, înciudat pe
mine însumi pentru că nu eram în stare de mai mult.
În fața refuzului meu, fețișoarele drăgălaşe ale copiilor s-
au întristat brusc.
‒ Bine, dacă nu vrei să le primeşti, atunci o să le ducem
înapoi Doamnei noastre! zise copilul din fruntea grupului și se
îndreptă către altar cu paşi zburdalnici, urmat de toţi ceilalţi, ca
şi cum ar fi uitat cu totul de mine.

56
 Tocmai mă întrebam de ce se duseseră într-acolo, când
am realizat că dispăruseră brusc. Nu mi-am închipuit că ar fi
avut îndrăzneala să intre chiar în altar, ci că, probabil, se
ascunseseră în joacă în spatele iconostaselor. Dar ceea ce mă
intriga cel mai mult era faptul că femeile arţăgoase de la pangar
nu interveniseră deloc pentru a-i disciplina. Hotărât lucru, mi-
am zis, venisem probabil nu numai într-un moment nepotrivit,
dar şi într-un loc nepotrivit. Şi, nemulţumit, m-am îndreptat
către ieşire. Dar am constatat cu uimire că ghirlandele de flori
de pe tocurile uşii dispăruseră ‒ numai o vagă undă din
parfumul lor mai plutea încă în aer. Nu mai înţelegeam nimic.
Fusesem oare victima unei iluzii?
M-am întors, scrutând cu toată atenţia semiîntunericul
din biserică. Speram să văd pe undeva o mişcare sau să aud un
zgomot care să-i trădeze pe copiii aceia, ascunşi fără îndoială
pe undeva; dar nu exista nici cel mai mic indiciu al prezenţei
lor.
Cele două femei continuau să tacă şi să mă privească cu
acelaşi aer îngheţat şi agresiv de la început, aşteptând, evident,
să ies mai repede de acolo. În aceeași clipă, am realizat că
scena de acum era absolut identică cu cea din momentul în care
intrasem în biserică, deşi trecuseră niște minute bune de atunci.
Am ieşit confuz din biserică, întrebându-mă dacă nu
fusesem totuşi prada unei himere, care s-ar fi datorat, fără
îndoială, tensiunii psihice extraordinare în care trăisem în
ultimele săptămâni. Dar, deodată am remarcat cu surpriză că în
starea mea sufletească intervenise o modificare esenţială:
simţeam o mare uşurare, ca şi cum teribila povară de pe suflet
ar fi dispărut fără veste.
Tocmai atunci, prin fața bisericii trecea un bătrân înalt şi
slab, îmbrăcat într-un costum gri, de modă veche, păşind rar şi
sprijinindu-se într-un baston. S-a oprit şi m-a privit lung câteva
clipe, apoi a rostit grav:
‒ Să ştii că astăzi e o zi mare pentru dumneata! Să-i

57
mulţumeşti lui Dumnezeu şi Maicii Domnului! Ai făcut un
mare păcat că ai refuzat darul pe care l-ai primit ‒ ar fi trebuit
să păstrezi florile acelea toată viaţa, între paginile Sfintei
Scripturi, şi să le fi arătat copiilor şi nepoţilor tăi!
În primul moment, m-am întrebat uimit cum de cunoştea
acest bătrân ceea ce se întâmplase în biserică, pentru că nu
ieşise de acolo. Dar vorbele lui mi-au dat încredinţarea că nu
avusesem nicio halucinaţie: scena cu grupul de copii fusese
reală! Deodată, într-o străfulgerare, am înţeles cine era Doamna
misterioasă care îi trimisese pe copiii aceia să-mi aducă flori,
precum şi adevărul incredibil că ei nu erau, de fapt, nişte copii
ca toţi copiii – aşa se explica înfăţişarea lor minunată şi faptul
că dispăruseră atât de spontan. Revelaţia aceasta m-a străbătut
de sus până jos ca un curent electric, dar totul mi se părea în
continuare atât de ireal, încât nu îndrăzneam să cred că se
petrecuse cu adevărat. Înţelesesem de asemenea ce semnificaţie
aveau florile pe care mi le oferiseră şi pe care eu, în
nevrednicia mea, le refuzasem. Ceea ce mă uimea însă cel mai
mult era faptul că tocmai eu, nevrednicul, primisem o
asemenea consideraţie, într-un moment în care inima mea era
covârşită de nişte sentimente atât de întunecate.
Aş fi vrut să vorbesc cu bătrânul acela, dar el a trecut mai
departe, cu acelaşi pas rar. Cuprins de remuşcări, m-am
îndepărtat şi eu. Apoi, vrând să verific încă o dată dacă era real
ceea ce trăiam, m-am întors. Dar, exact aşa cum se întâmplase
cu copiii din biserică, bătrânul dispăruse fără urmă.
În timp ce mergeam spre casă, meditam la cuvintele
acelea. Într-adevăr, era o zi mare pentru mine, pentru că
obsesia răzbunării, pe care o purtasem în mine ca pe o tumoră
timp de şase luni de zile, dispăruse fără urmă! Mă întrebam
însă cu strângere de inimă, dacă uşurarea aceasta nu era decât
temporară. Fusese stârpită din rădăcină buruiana otrăvitoare
care îmi creştea în suflet, sau i se smulseseră doar frunzele? Nu
mă voi trezi, oare, mâine de dimineaţă cu aceeaşi durere şi

58
povară? Dar am primit răspunsul pe loc: povara îmi fusese
ridicată de către Iisus Hristos, Domnul milelor, Cel care nu a
luat povara crucii doar de formă! Rezolvarea unei situaţii care
părea fără ieşire pentru mine, fusese realizată într-o clipă, într-
un mod de nepătruns pentru mintea rațională, de către o putere
infinit mai subtilă decât tot ce mi-aş fi putut închipui. Iar florile
acelea însemnau că eram un sărbătorit, pentru că trecusem cu
adevărat testul bărbăţiei, ca într-un adevărat ritual de iniţiere ‒
dar nu după canoanele lumeşti, ci după cele cereşti!

După ce m-am întors din armată, legătura mea cu M. a

mai durat trei ani, în care am încercat să salvăm ceea ce ştiam
amândoi că murise deja; apoi s-a curmat oarecum de la sine.
Era un final inevitabil, pentru care eram deja pregătit, astfel
încât am trecut destul de uşor mai departe.
Era, de altfel, şi un preţ al dreptăţii, pe care unul din noi
avea datoria să-l plătească.

59
 Nemesis

În 1978, cu un an înainte de absolvirea facultăţii, o

cunoscusem pe C., o fată brunetă, minionă, cu un chip de
păpuşă, care lucra la secretariat. Era o companie agreabilă, deşi
uneori mă cam plictisea, povestindu-mi tot felul de fleacuri
legate de familia ei. Ştiam că-şi făcuse speranţe de viitor în
privinţa mea, dar pentru mine nu venise încă vremea căsătoriei.
Lăsam însă lucrurile să evolueze de la sine.
Într-o seară, am mers să cinăm la un restaurant din
cartierul unde locuia. Auzisem mai demult de localul acela,
care era renumit pentru specialităţile tradiţionale pe care le
servea. Dar, după ce am intrat, n-a fost greu să-mi dau seama
că între timp nivelul localului scăzuse mult sub cel din reclama
care i se făcuse odată, şi asta se vedea în primul rând după
calitatea consumatorilor. Faimosul restaurant ajunsese o
bodegă oarecare. Oricum, era o oră cam târzie ca să mergem în
altă parte, aşa că ne-am decis să rămânem. A trecut ceva timp
până ce o chelneriţă a binevoit să vină să ne ia comanda. Am
cerut o sticlă de vin, o friptură pentru C., iar pentru mine, un
ficat la grătar. Când a auzit ce anume cerusem, chelneriţa a
avut o reacţie ciudată, apoi m-a întrebat dacă nu doream şi eu
tot o friptură. Am întrebat-o dacă era ceva în neregulă cu ceea
ce comandasem.
‒ Nu servim decât produse proaspete, a răspuns repede
chelneriţa, apoi a făcut o pauză, cu aceeaşi reţinere ciudată. Am
privit-o întrebător, aşteptând să continue.
‒ Bine, o să vă aduc ficat, dacă asta doriţi! a zis ea pe un
ton înţepat și a plecat spre bucătărie.
Mi-am zis că atitudinea ei se datora cu siguranță orei
destul de târzii, când bucătarii nu mai aveau chef decât să
încălzească, eventual, nişte fripturi reci.
Totuşi, comanda a fost adusă neaşteptat de repede.

60
Friptura lui C. era în regulă, însă ficatul meu nu era făcut
suficient. Am luat două-trei înghiţituri, dar a trebuit să mă
opresc. Pe lângă faptul că era pe jumătate crud, era neobişnuit
de dulce, de parcă i s-ar fi pus zahăr în loc de sare, şi mai avea
încă un gust ciudat, pe care nu reuşeam să-l identific. C. a
gustat şi ea şi a fost de acord că nu se putea mânca. Am
chemat-o enervat pe chelneriţă, care a venit imediat, cu un aer
speriat.
‒ Spune-mi, dumneata ai mânca aşa ceva? am zis eu.
Femeia s-a holbat la bucata din farfuria mea şi, deodată, ochii i
s-au umplut de lacrimi.
‒ Vă rog să mă credeţi că nu este vina mea… Asta mi s-a
dat de la bucătărie…
După atitudinea obraznică de mai înainte, emotivitatea
aceasta exagerată era de-a dreptul suspectă.
‒ Dacă nu mai serviţi, pot să vă aduc altceva... a zis ea,
luându-mi repede farfuria din față.
Evident, nu mai doream nimic altceva decât să plecăm.
Am cerut nervos nota de plată, făcând nişte remarci acide la
adresa serviciului. Chelneriţa n-a făcut niciun comentariu. Din
fericire pentru ea, avusese bunul simţ să nu pună ficatul pe nota
de plată. În timp ce ne ridicam, am observat că eram priviţi
printre uşile duble care dădeau în bucătărie de un bărbat şi o
femeie, care ne-au studiat atent câteva clipe, apoi au pufnit în
râs şi au dispărut. Chestia asta m-a înfuriat de-a binelea. Am
vrut să mă duc să-l caut pe şeful localului, dar C. m-a oprit.
Avea dreptate ‒ nu merita să ne stricăm seara mai rău decât
atât.
În timp ce o conduceam pe C. spre casă, am remarcat că
mi se întâmpla ceva foarte neobişnuit. Era ca şi cum trăirile
mele interioare ar fi devenit pe neaşteptate mult mai vii şi mai
nuanţate. Femeia care mergea alături de mine mi se părea dintr-
o dată mai frumoasă, mai inteligentă, mai plină de feminitate.
În plus, emana o atracţie erotică pe care n-o mai simţisem

61
niciodată la ea. Chiar şi comportamentul ei față de mine se
schimbase. M-a luat de braţ cu un gest tandru, lipindu-se de
mine, un gest pe care îl făcea pentru prima dată; nu semăna
deloc cu felul ei obişnuit de a fi. Am privit-o mirat ‒ parcă n-ar
mai fi fost cea pe care o cunoşteam, ci o altă persoană. Ca într-
un clip foarte scurt, am avut la un moment dat impresia că
părul ei era acum blond şi-i cădea în bucle pe umeri. Uimit, am
privit-o cu atenţie, dar imaginea aceasta a dispărut instantaneu,
lăsând-o în locul ei pe cea obişnuită. Era pentru prima dată
când mi se întâmpla o asemenea ciudăţenie, pentru care nu
găseam nicio explicaţie.
Am ajuns în dreptul blocului unde locuia C. şi am
îmbrăţişat-o de rămas bun. Fenomenul de dinainte continua, la
fel de intens şi de ciudat. Îmbrăţişarea noastră s-a prelungit,
transformându-se într-o adevărată contopire. Mă făcea să-i simt
feminitatea prin toate fibrele fiinţei mele. În semiîntuneric, mi
s-a părut deodată că ochii ei căprui deveniseră de un verde
intens, aproape fosforescent, iar culoarea părului era din nou
blond-aurie. Am închis ochii şi i-am deschis din nou: cea din
faţa mea redevenise femeia pe care o cunoşteam.
C. a remarcat că se întâmpla ceva ciudat cu mine şi m-a
întrebat ce am.
‒ Eşti cu totul altfel acum... adică vreau să spun că eşti
minunată, îmi placi foarte mult! Te rog să rămâi aşa, să nu te
schimbi! am zis eu, transportat.
C. a avut un surâs misterios şi mi-a răspuns cu un sărut.
‒ Scuză-mă, te întreb doar din curiozitate: ţi-ai vopsit
vreodată părul? am întrebat-o eu, dar mi-am dat seama imediat
că făcusem o gafă.
‒ Nu, ce idee ţi-a venit? a răspuns ea, contrariată. Urăsc
ideea de a-ţi vopsi părul! Asta e culoarea mea naturală şi n-o
voi schimba niciodată!
Oricum, vraja de adineauri se rupsese. Ne-am spus
noapte bună şi ne-am despărţit. Dar, în timp ce mergeam spre

62
casă, starea de dinainte a revenit şi mai puternică. Mă simţeam
ca un îndrăgostit care nu se mai poate gândi la nimic altceva
decât la femeia iubită. Totuși, în mod paradoxal, acest
sentiment nu părea să fie legat de C. Am făcut un efort să
înţeleg ce se petrecea cu mine. Era mai presus de orice îndoială
că eram îndrăgostit de o femeie care îmi răspundea cu iubirea
ei, dar, într-un mod foarte straniu, nu din afara, ci dinăuntrul
meu! O simţeam pe aceasta femeie aproape visceral, într-un
mod imposibil de descris în cuvinte. Până şi starea mea fizică
era modificată: simţeam furnicături pe tot corpul şi aveam
febră, de parcă aş fi fost bolnav. Mai era şi o vagă senzaţie de
greaţă, ca şi cum stomacul meu ar fi refuzat ceea ce primise.
M-am gândit imediat la ficatul din care mâncasem şi la
atitudinea bizară a chelneriţei. Să fie vorba oare de o
intoxicaţie alimentară?
Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a
fost să-mi iau temperatura. Era normală, cu toate că mă
simţeam de parcă aş fi avut febră. Totuşi, nu aveam niciunul
din simptomele caracteristice unei intoxicaţii. Am luat totuşi,
preventiv, un medicament şi m-am culcat. Însă nu puteam să
adorm din pricina aceluiaşi sentiment intens, misterios,
chinuitor, pe care îl purtam pe dinăuntrul meu şi care nu putea
fi numit altfel decât iubire și care nu-mi dădea pace. Era ceva
extrem de viu, de autentic, care nu putea veni decât de la o
femeie reală, nu de la o închipuire şi care mă făcea să mă simt
adulat şi dorit. Mi-am trecut în revistă încă o dată toate
cunoştinţele mele feminine, încercând s-o identific pe femeia
care îmi transmitea sentimentele ei cu asemenea intensitate, dar
nu se potrivea cu nimic din ceea ce cunoşteam. Era ceva
absurd: cum aş fi putut să primesc un mesaj de dragoste atât de
puternic din partea unei persoane complet străine? Aşa ceva nu
se întâlneşte nici în romane! Şi mai ales, cum se explicau
propriile mele sentimente față de această femeie necunoscută?
Era un paradox bizar, care mă făcea să mă întreb dacă nu

63
cumva mă defectasem la cap.
Am adormit cu greu. În noaptea aceea, am avut unul din
cele mai extraordinare vise din viaţa mea. Îl numesc în
continuare vis, dar a fost cu siguranţă una din experienţele
transcendente obiective pe care le-am trăit.
Se făcea că revenisem la restaurantul unde fusesem mai
devreme cu C. Îmi dădusem acolo întâlnire cu femeia a cărei
prezenţă nevăzută o simțisem cu atâta intensitate și de care mă
legase cândva, într-adevăr, o mare iubire. Pe drum către
restaurant, încercam să-mi amintesc împrejurarea în care ne
reîntâlnisem, dar nu reuşeam, ca şi cum aş fi suferit o amnezie
ciudată.
Când am ajuns acolo, am observat că intrarea fusese
decorată cu nişte becuri strident colorate, ca la cazinouri, şi mi-
am zis că localul avea probabil un program special, de noapte.
Chiar atunci, pe uşă au ieşit val-vârtej trei persoane: un bărbat
flancat de două femei, agățate de gâtul lui. După cum mergeau,
se vedea că erau toţi trei beţi criţă. Femeile purtau rochii
elegante, de seară, cu paiete şi eşarfe de blănuri scumpe, iar
bărbatul avea un costum cu guler de satin şi fular alb. Era cu
siguranţă un fecior de bani-gata, dintre cei care dorm ziua şi
cutreieră noaptea localurile de lux. Când au trecut pe lângă
mine, femeile mi-au aruncat nişte priviri lascive; am remarcat
că erau rujate cu o nuanţă oribilă de mov, care, în lumina
becurilor de la intrare, le dădea un aspect sinistru, cadaveric.
Bărbatul a recitat împleticit şi emfatic versurile danteşti:
„Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!” şi apoi toţi trei au râs
vulgar, în timp ce se îndepărtau.
„Ce să zic, mare cultură pe golanul ăsta!”, mi-am zis eu
dispreţuitor, în timp ce urcam treptele restaurantului.
Am intrat în hol, dar am rămas locului, surprins.
Interiorul era complet schimbat: ferestrele erau acum flancate
de draperii grele, de catifea verde, iar banala mochetă de pe jos
fusese scoasă, scoțând la vedere o superbă pardoseală de

64
marmură. Într-un mod spectaculos, localul acela de cartier
fusese transformat dintr-o dată într-un restaurant de lux. Mi-am
amintit de ţinuta elegantă a celor trei ‒ cu siguranţă, acolo se
cerea ţinută de seară, iar eu venisem cu hainele mele obişnuite.
Era o neatenție pe care nu mi-o puteam explica, ţinând seama
de importanța întâlnirii.
Un majordom în uniformă cu fireturi a luat iute bancnota
pe care i-am strecurat-o şi mi-a deschis ceremonios uşa care
dădea în salon, zâmbindu-mi complice.
Am văzut-o imediat: era aşezată exact la masa la care
stătusem cu câteva ore mai devreme împreună cu C. Era doar o
coincidenţă bizară, sau fusese deja acolo şi mă văzuse
împreună cu cealaltă, iar acum voia să-mi arate că acela era, de
fapt, locul ei?
Nu mă observase încă şi am profitat de asta ca s-o
cercetez în timp ce mă apropiam. Se schimbase destul de mult,
dar era la fel de frumoasă, iar anii în care n-o mai văzusem
adăugaseră şi mai multă nobleţe chipului ei, pe care îl
adorasem cândva. Superbul ei păr blond era strâns acum la
spate, dându-i un aer distins. Da, ea era fără îndoială femeia pe
care o simţisem toată seara cu atâta intensitate! Iat-o acum aici,
vie şi adevărată, îmi ziceam eu, cu inima zvâcnind de emoţie.
S-a ridicat cu un zâmbet plin de lumină şi mi-a întins
mâna. Atingerea aceasta mi-a trezit instantaneu nişte amintiri
inconfundabile. O sorbeam din ochi şi regretam că ne aflam
într-un loc unde trebuia să ne supunem unor convenţii stupide.
Ochii ei, de un verde adânc, ca marea, mă cercetau cu acea
curiozitate feminină care doreşte să înţeleagă dintr-o privire tot
ce e mai important din sufletul unui bărbat. Ne-am aşezat şi i-
am luat mâna. Am întrebat-o dacă mă uitase. M-a privit cu un
zâmbet trist şi niţel ironic şi mi-a pus aceeaşi întrebare.
Oricum, nu voiam să aflu amănunte despre viaţa ei, în
răstimpul în care nu ne mai văzusem. N-aş fi suportat să aud
nimic despre experienţele amoroase pe care le avusese.

65
 ‒ Nu mă întrebi pentru ce te-am chemat aici? m-a
întrebat ea.
O undă de răceală a pătruns brusc între noi. Ştiam că nu
era deloc de bine ceea ce voia să-mi spună.
‒ Oricum, ceea ce trăim noi acum, e un prezent
continuu… am încercat eu să deviez lovitura la care mă
aşteptam. Mă simţeam ca un cabotin pus să joace într-un rol
nepotrivit.
‒ Pentru mine, nu mai există nimic din ce ai putea tu să
crezi sau să speri, a spus ea, cu atitudinea medicului care îşi
anunţă pacientul că boala de care suferă este incurabilă. Apoi a
adăugat:
‒ Trebuie să ştii că e ultima dată când mă mai vezi,
pentru că voi pleca. Pentru totdeauna.
Mă aşteptasem la asta. Totuşi, vestea mi-a sfâşiat dureros
toate pânzele pe care le ridicasem la corabia mea. O pierdusem
o dată; de ce trebuia să mă facă să trec iarăşi prin aceeaşi
durere?
‒ Bine, dar e stupid! am izbucnit eu. Când mi-ai cerut
întâlnirea asta, m-am bucurat imens, pentru că am crezut că
vom fi din nou împreună!
Ea mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o între ale ei. Erau reci
ca gheaţa. Atunci am observat că buzele ei, la început de un
roşu proaspăt, aveau acum aceeaşi nuanţă mov-vineţie pe care
o văzusem la femeile de afară. Constatarea asta mi-a creat în
minte o legătură involuntară, neplăcută, pe care m-am silit s-o
alung.
‒ Ţi-e frig? am întrebat-o şi am dat să-mi scot haina, ca
să i-o pun pe umeri.
‒ Nu, nu-mi e frig, aşa sunt eu acum, a zis ea, oprindu-
mă.
Am tăcut amândoi câteva clipe lungi; apoi ea a rupt
tăcerea:
‒ Uite, tu pui mare preţ pe raţiune, nu-i aşa? Nu mai

66
încerca să cauţi soluţii! Gândeşte-te că totul trebuie să se
întâmple aşa cum este, pur şi simplu!
Citeam în ea acel cinism revoltător, care poate convieţui
în mod paradoxal cu iubirea în inima unei femei.
‒ Dar nu se poate, nu poţi pleca, pentru că nu te las! Eşti
femeia vieţii mele! am izbucnit eu, cu glasul gâtuit.
‒ Crezi asta, doar! a răspuns ea, sarcastic, apoi a adăugat
pe acelaşi ton:
‒ Ia spune, mai ştii cum mă cheamă pe mine?
Abia atunci, spre consternarea mea, am constatat că nu-
mi aminteam deloc numele ei. Am încercat disperat de câteva
ori, dar degeaba ‒ era ca şi cum m-aş fi izbit cu capul de un
zid. Mă zbuciumam, încercând să înţeleg ce se întâmpla cu
mine. Cum să nu-mi amintesc numele singurei femei pe care o
iubisem cu adevărat? M-am simţit dintr-o dată fiinţa cea mai
bicisnică de pe fața pământului ‒ aş fi vrut să dispar în clipa
aceea de acolo.
Ea îmi urmărea curioasă reacţiile, cu un zâmbet amar şi
niţel batjocoritor în colţul gurii.
‒ Dar ştii de ce nu-ţi aminteşti cum mă cheamă?
A făcut o mică pauză, pentru a spori efectul cuvintelor
următoare.
‒ Nu te mai strădui degeaba, o să-ţi spun eu: pentru că,
de fapt, tu nici nu m-ai cunoscut pe mine!
Întâi am crezut că era o antifrază cu rol de reproş, dar mi-
am dat seama că vorbise la propriu.
‒ Cum adică, nu te cunosc? am rostit eu, sugrumat. Nu
înţeleg, e o nebunie ce spui!
Mă privea în tăcere, cu un amestec de milă şi tristeţe.
‒ Ştiu că nu înţelegi…Îmi pare rău, a fost un accident de
care nici tu, nici eu nu suntem răspunzători… Cred că aş fi vrut
să te cunosc, dacă n-aş fi…
Glasul i se înecă deodată în lacrimi.
‒ Ce tot spui? Dacă n-ai fi… cum?

67
 ‒ Ţi-am spus, acum nu poţi înţelege, dar ai să înţelegi la
un moment dat. Nici eu nu ştiu bine ce se întâmplă cu mine
acum, sau ce se va întâmpla… zise ea, făcând efortul să nu
plângă.
Deodată, în sală au răsunat acordurile unei muzici lente.
Abia atunci am observat că localul avea o mică orchestră şi un
ring de dans, pe care se mişcau câteva perechi.
‒ Vrei să dansăm? am întrebat-o, în speranţa că vom
reuşi astfel să ieşim din acest scenariu absurd, în care ea voia,
nu înţelegeam de ce, să mă facă să cred.
S-a ridicat şi i-am admirat formele minunate ale trupului
şi silueta elegantă. Era aproape de înălțimea mea şi m-am
mirat, ca şi cum aş fi uitat până şi asta. Mi-am zis că era poate
din cauza tocurilor pe care le purta.
‒ E ultimul meu dans... a zis ea trist.
Am luat-o în braţe şi am început să ne mişcăm în ritmul
muzicii. Îi simţeam trupul lipit de al meu şi o doream cu
ardoare – aş fi dat totul să fim din nou împreună. Mă întrebam
cât de idiot am putut să fiu să mă despart de o femeie ca ea şi-
mi spuneam că voi face orice ca să reînvii legătura noastră.
Povestea pe care mi-o spusese, legată de plecare, era cu
siguranţă o toană de moment. Ce rost ar fi avut să-mi dea
întâlnire după atâta vreme, doar ca să-mi spună că va pleca
definitiv? Era absurd! Totuşi, în timp ce o ţineam în braţe,
simţeam că inima ei era rece, ca a unei străine.
‒ Ce se întâmplă cu tine? am întrebat-o, căutându-i
privirea.
‒ Nimic; nu se mai întâmplă nimic. În curând, va trebui
să plec! a răspuns ea, distantă.
‒ Dar unde vrei să pleci? Suntem aici, împreună! Nu
înţelegi că te iubesc!? am exclamat eu, neluând în seamă că
tonul meu ridicat atrăgea atenţia celor din jur.
‒ Nu! Nu voi fi niciodată cu tine! a zis ea, cuprinsă brusc
de un acces de mânie şi mă împinse, îndepărtându-se de mine.

68
Chipul i se înăsprise şi se ofilise brusc, iar frumoşii ei ochi
verzi se întunecaseră şi îmi transmiteau acum o ură
inexplicabilă, care mă cutremura. Căpătase brusc aspectul
înfricoşător al unei Gorgone.
‒ Spui că mă iubeşti? Uite ce mi-ai făcut, criminalule!
strigă ea şi, în clipa următoare, ochii mi-au căzut pe o imagine
îngrozitoare: sub coasta ei dreaptă, se căsca o fosă oribilă, plină
de sânge închegat. Am auzit mai multe ţipete stridente de femei
şi cei care dansau în jurul nostru s-au retras, privind scena cu
nişte ochi holbaţi de spaimă.
Am rămas siderat, incapabil să scot un singur cuvânt. Era
situaţia cea mai cumplit de absurdă pe care o trăisem vreodată.
Mă zbăteam ca o pasăre închisă într-o colivie, căutând disperat
o ieșire din acest scenariu de coșmar.
‒ Priviţi! a strigat ea, arătând cu un deget acuzator către
mâna mea dreaptă.
Mi-am privit mâna şi am îngheţat de groază: era plină de
sânge închegat.
‒ Vedeţi? Sunteţi martori cu toţii! El m-a omorât! a
strigat ea.
În sală s-a creat deodată o rumoare intensă.
‒ Nu este adevărat! am strigat eu, indignat. N-am omorât
pe nimeni! Asta este o înscenare mizerabilă!
Ceea ce nu putea să intre cu niciun chip în mintea mea
era faptul că femeia pe care o iubeam ar fi putut pune la cale o
asemenea mârşăvie împotriva mea. Dar în clipa următoare,
întreaga scenă s-a schimbat radical, exact ca la trecerea dintre
actele unei piese de teatru. Toate indiciile legate de crima
oribilă de care eram acuzat au dispărut fără urmă, ca şi ura ei
cumplită. Acum era liniştită şi indiferentă. Asta dovedea că nu
avea niciun amestec în scenariul de groază de adineauri ‒
fusese o victimă, ca şi mine! Mi-am spus că, orice s-ar
întâmpla, trebuia s-o scot imediat din locul acela damnat. Am
luat-o de braţ, vrând s-o conduc spre ieşire, dar s-a împotrivit şi

69
s-a îndepărtat. Am crezut că se duce să-şi ia poşeta şi o căutam
din priviri; între timp, în sala restaurantului se crease un du-te-
vino neînţeles de clienţi şi oameni din personal.
Deodată, am văzut-o ceva mai departe, alături de un tânăr
blond şi foarte arătos, pe care îl ţinea de braţ cu aerul unei
femei sigure de bărbatul ei. M-a cuprins brusc un val de mânie
și gelozie. Aşadar, acesta fusese scopul diversiunii de
adineauri, mi-am zis eu și m-am îndreptat către ei, gata să dau
frâu liber acelui impuls stupid şi animalic pe care îl resimte
orice bărbat atunci când e pus în fața trădării femeii pe care o
iubeşte.
Eram uimit însă de calmul şi detaşarea celuilalt, care nu
mă băga în seamă şi privea undeva, în zare, ca şi cum nu m-ar
fi observat. I-am măsurat silueta atletică, părul de un blond
foarte deschis, ca de nordic, profilul hieratic; în ciuda geloziei
care fierbea în mine, nu mă puteam împiedica să recunosc că
era un exemplar de excepţie. Singura problemă era
îmbrăcămintea pe care o purta: în loc de pantaloni, avea un fel
de dress ca de balerin, dintr-o mătase albă, foarte subţire şi o
cămaşă fin brodată din acelaşi material, iar în picioare purta
nişte sandale aurii, legate cu cureluşe până la jumătatea
gambei. Pe spate, îi atârna în falduri ceva ce semăna cu o
pelerină albă. Priveam dispreţuitor această costumaţie, care
părea împrumutată din recuzita unui teatru de balet, spunându-
mi că un bărbat adevărat n-ar purta nici în ruptul capului o
asemenea vestimentaţie.
‒ Pentru asta mi-ai dat întâlnire aici, ca să te răzbuni
pentru trecut? am întrebat-o eu, plin de furie.
‒ Nu înţelegi nimic! El nu este ceea ce crezi tu! a răspuns
ea.
‒ Dacă nu e ce cred eu, atunci ce cauţi aici, împreună cu
el? am ripostat eu, tăios.
‒ Pentru că a venit să mă ia!
Totul mi se înfăţişa ca o imensă bătaie de joc, pe care

70
trebuia s-o curm de îndată. Furia mea se lovea însă de
impasibilitatea tânărului acela ca de un zid. Era o situaţie de
neînțeles pentru mine, care îmi depășea toate capacitățile.
Deodată, peretele din fața noastră s-a deschis ca o mare
cortină şi în sală a pătruns un şuvoi de lumină de o consistenţă
aproape materială, împreună cu o adiere înmiresmată. Prin
deschiderea aceasta, am văzut dincolo o pajişte minunată, cu
pomi înfloriţi, sub un cer de peruzea. Se auzeau venind de
acolo nişte râsete vesele de copii. Tânărul şi-a ridicat capul în
vântul acela de lumină cu un gest mândru, şi ceea ce părea a fi
o pelerină de pe spatele lui s-a desfăcut deodată în două aripi
mari. A cuprins-o apoi cu brațul după talie pe femeia pe care o
iubeam şi amândoi au început să se înalţe de la pământ, intrând
în lumina aceea intensă şi contopindu-se cu ea. Am auzit în
aceeași clipă un glas, care a rostit solemn: „Bucură-te, că
puţini muritori au văzut ceea ce vezi tu acum!”
Apoi, fără veste, peretele s-a închis la loc şi eu am rămas
în aceeaşi sală de restaurant, într-o lumină de un galben
murdar. Am fost invadat brusc de sentimentul insuportabil că
toată viaţa mea devenise dintr-o dată absurdă şi inutilă.
Mireasma divină de adineauri a fost repede înlocuită de o
duhoare oribilă. Mă uitam în jur, revoltat că nu deschidea
nimeni ferestrele ca să aerisească spaţiul acela, dar abia atunci
am remarcat că sala se afla, de fapt, într-un subsol. Undeva,
spre stânga mea, era o cavitate enormă, care părea săpată în
stâncă, un soi de peşteră luminată de niște ruguri uriaşe,
întreţinute de indivizi cu feţele acoperite de măşti închipuind
fiare sălbatice: urși, lupi, râși, pantere. Umbrele lor, proiectate
pe pereţii cavității, se desenau în forme monstruoase. Trăiam
sentimentul că fusesem transportat înapoi, în timp, într-un fel
de enclavă preistorică, concomitent cu o scufundare la o
adâncime uriaşă și mă întrebam cu spaimă cum voi reuşi să ies
de acolo pentru a ajunge înapoi, în lumea obişnuită.
Mascaţii din peşteră întreţineau uriaşele ruguri cu bucăţi

71
de catran şi cu nişte obiecte cu forme ciudate, contorsionate.
Uitându-mă mai bine, am realizat cu stupoare că acele obiecte
erau, de fapt, mâini şi picioare de om, pe care mascaţii le tot
aduceau de undeva. De la aceste ruguri venea duhoarea
insuportabilă care satura aerul, făcându-l să devină irespirabil.
La un moment dat, un grup de mascaţi a trecut prin fața
mea, târând o femeie goală către focurile acelea. Femeia
plângea şi se zbătea în mâinile lor, strigând că era nevinovată şi
cerea îndurare, dar călăii râdeau şi-şi băteau joc de ea. Figura ei
mi s-a părut cunoscută şi am realizat deodată că era chelneriţa
care ne servise mai devreme pe mine şi pe C. M-a cuprins mila
pentru nenorocita aceea şi i-am întrebat pe cei care o duceau
pentru ce faptă era pedepsită atât de groaznic. Mascaţii însă
nici nu m-au băgat în seamă, ca şi cum n-aş fi fost acolo.
Undeva, într-o parte a sălii, am văzut un grup de
persoane care nu purtau măşti. M-am îndreptat către ei cu grijă,
ca să nu le atrag atenţia celorlalți asupra mea şi am încercat să
întru în vorbă cu unul din grupul acela. Dar am remarcat că
individul era complet imobil, ca un manechin de ceară şi privea
înaintea lui cu nişte ochi goi; ceilalţi aveau și ei aceeaşi
atitudine.
‒ Dar ce se întâmplă cu oamenii ăştia? m-am întrebat eu.
‒ Nu-ţi pierde timpul cu ei, nu sunt ceea ce par! a venit
imediat răspunsul cuiva nevăzut de lângă mine, care îmi auzise
gândul ca și cum aş fi vorbit cu glas tare.
Faptul că exista acolo o persoană cu care puteam
comunica, mi-a adus o rază de speranţă în suflet.
‒ Dar pe acesta îl cunoşti? m-a întrebat interlocutorul
nevăzut.
Şi îndată, fără să știu cum, am fost ridicat şi transportat
pe deasupra personajelor acelora imobile către unul din ele, în
care l-am recunoscut cu mare bucurie pe unchiul meu N., care
murise în urmă cu trei ani. Şi el avea aceeaşi atitudine imobilă
şi fără viaţă, la fel ca toţi ceilalţi. Atunci am înţeles dintr-o dată

72
că toţi cei de aici erau, de fapt, morţi. Dar unchiul meu fusese
incinerat ‒ cum mai putea să existe corpul lui şi cum ajunsese
în locul acela?
‒ Ţi-am spus doar că ei nu sunt ceea ce par ‒ uită-te mai
bine! mi-a zis celălalt.
L-am privit atunci pe unchiul meu de aproape şi am
observat cu oroare că avea capul despărțit în două printr-o
despicătură sagitală aproape imperceptibilă, iar cele două
jumătăţi ale capului erau ținute împreună printr-o cureluşă
strânsă la ceafă. Descoperirea aceasta macabră mi-a produs un
şoc: în fața mea nu era trupul real al unchiului meu, ci doar un
mulaj gol, și toți ceilalți erau la fel! Nu înţelegeam la ce
serveau aceste manechine goale pe dinăuntru, de vreme ce
trupurile adevărate încetaseră să mai existe.
La fel ca data trecută, ca şi cum aş fi pus întrebarea cu
glas tare, însoţitorul meu mi-a răspuns sentenţios:
‒ Cei de aici se vor trezi la judecata cea mare, care va
avea loc atunci când va hotărî Stăpânul cerului şi al
pământului!
Mi-am amintit atunci că vechii egipteni aveau credinţa că
trupurile mumificate vor învia într-o bună zi şi de aceea le
păstrau în condiţii speciale, iar de la evrei ne-au rămas
profeţiile legate de învierea trupurilor. Nu îndrăzneam să mă
gândesc la Învierea Domnului, pe care o consideram ceva cu
totul aparte. Dar peste tot, era vorba de învierea trupurilor
fizice, care fuseseră odată vii, nicidecum a unor mulaje! Pe de
altă parte, în rugurile din peşteră, sceleraţii aceia ardeau trupuri
omenești adevărate. Aceste date contradictorii încercau să se
adune în mintea mea într-un tablou coerent și simţeam că eram
foarte aproape de înţelegerea unei mari taine, legate de ceea ce
se întâmplă după moarte; dar nu-mi puteam conduce în niciun
fel raţionamentele în felul în care eram obişnuit, ceea ce îmi
dădea o stare de neputinţă penibilă.
Acum, trebuia să mă concentrez asupra propriei mele

73
situaţii, să văd cum puteam să scap din locul acesta blestemat.
Planul meu era să mă apropii de uşa pe care intrasem în
restaurant, pentru că nu vedeam o altă cale de a ieşi de acolo.
Pentru asta, ar fi trebuit să străbat un grup mai mare, alcătuit
din indivizi care purtau de asemenea măşti de fiare sălbatice şi
audiau discursul unei personalități aşezate în fața lor pe un
podium. Am încercat să ascult ce spunea acea persoană, dar
vorbea într-o limbă care nu semăna cu nimic cunoscut de mine.
Spre deosebire de fochiştii infernali din peşteră, membrii
acestui grup păreau să facă parte dintr-un fel de protipendadă,
după costumele elegante pe care le purtau, identice cu al
filfizonului cu care mă întâlnisem la intrare. Abia atunci am
realizat că citatul acela dantesc fusese, de fapt, un avertisment
pe care, din nefericire, nu-l luasem în seamă.
Am mai înaintat puţin, mânat de curiozitatea de a-l vedea
pe cel de pe podium, dar cel din spatele meu m-a oprit alarmat:
‒ Să nu cumva să-i priveşti fața, că nu mai poţi pleca de aici!
Cu toate că nu înțelegeam de ce spunea asta, m-a cuprins
brusc frica și m-am oprit imediat. N-am putut să zăresc decât
încălţămintea lucioasă, de lac negru, pe care o purta personajul
acela, care aveau o ciudată formă tronconică. (Mai târziu, după
ce mi-am rememorat această experienţă onirică, am înțeles
oripilat ce reprezenta, de fapt, "încălţămintea" aceea.)
Din dorința de a mă apropia de locul unde știam că era
ieșirea fără a trezi suspiciuni, mi-a trecut prin minte ideea
nebunească de a mă preface că eram un membru al grupului
respectiv. M-am adresat unuia din mascați, care era mai
aproape de mine, întrebându-l ce spectacol sau festivitate se
ţinea acolo. Individul şi-a întors capul şi m-a privit fix, ca și
cum abia atunci m-ar fi observat. I-am văzut fundul ochilor,
care era de un roșu fosforescent, aşa cum se văd noaptea ochii
sălbăticiunilor. Mi-am dat seama ce lucru prostesc făcusem, dar
era prea târziu. Dintr-un motiv tainic, prezența mea rămăsese
ascunsă până în acel moment celor de acolo. Am încercat să

74
salvez aparențele și am făcut un comentariu despre masca pe
care o purta individul, spunând că trebuia să fi fost o realizare
tehnică de excepţie.
‒ Ce faci, nesăbuitule? Nu ştii că nu ai voie să vorbeşti cu
ei? m-a apostrofat cel care mă însoţea.
Ca un răspuns la comentariul meu, individul căruia mă
adresasem şi-a ridicat mâneca hainei și mi-a arătat antebraţul.
Era complet acoperit de un păr negru şi aspru, ca de animal, iar
mâna lui se termina cu nişte gheare vinete şi urâte. Am fost
străbătut de un fior de spaimă: ceea ce luasem drept măşti erau,
de fapt, adevăratele lor înfăţişări!
Cel cu care vorbisem i-a spus ceva unuia de lângă el, care
s-a întors şi m-a privit fix, la fel ca primul, cu nişte ochi roşii ca
doi cărbuni aprinşi, apoi a transmis informaţia mai departe. În
scurt timp, prezenţa mea a devenit unanim cunoscută și în sală
s-a produs o rumoare intensă. Am trăit în clipa aceea senzaţia
că eram închis într-o cuşcă cu fiare sălbatice, care se vor
năpusti dintr-o clipă într-alta asupra mea şi mă vor sfâşia. În
mine a intrat o frică viscerală, animalică ‒ aş fi rupt-o la fugă,
dacă aş fi putut, și neputința mea îmi crea un sentiment de
disperare de o intensitate insuportabilă.
‒ Aduceţi-l aici! s-a făcut deodată auzită vocea
bubuitoare a tartorului de pe podium, amplificată de parcă ar fi
vorbit la un megafon.
Atunci, cel care mă însoţea a strigat tare:
‒ El nu are ce căuta în locul acesta, e dintre cei de sus!
Lăsaţi-l să plece!
Din acest moment, nu-mi mai amintesc nimic altceva
decât că în jurul meu s-a produs deodată o mare vânzoleală, dar
am fost scos din mijlocul ei de o forţă colosală şi propulsat în
sus, printr-un fel de tunel vertical. În timp ce urcam vertiginos
prin puţul acela cu iuţeala unui lift de mare viteză, am privit în
jos şi am văzut cum se micşora cu repeziciune sala subterană
pe care o părăsisem, până ce a ajuns ca un punct slab luminat,

75
apoi a dispărut cu totul. Abia atunci mi-am dat seama cu groază
de adâncimea incomensurabilă la care se afla locul acela
blestemat ‒ nu era undeva, sub pământ, aşa cum îmi
închipuisem, ci într-un fel de cosmos răsturnat, pentru care nu
existau repere fizice. Am înţeles totodată cât de ridicol era
planul meu de evadare ‒ fără ajutorul unei puteri supranaturale,
aş fi rămas închis acolo definitiv.
Ascensiunea a mai durat puțin, apoi, dintr-o dată, a
apărut lumina zilei. Este greu de descris sentimentul de bucurie
pe care l-am trăit la vederea ei. Pe urmă, tot ce-mi amintesc
este că am fost culcat în patul unui salon de spital. Lumina
blândă a dimineţii pătrundea printre jaluzelele întredeschise şi
totul era minunat de curat, de liniştit şi de odihnitor. Respiram
acum un aer care mi se părea pur şi minunat, după fumul şi
mirosul oribil pe care le îndurasem ore întregi în locul de unde
plecasem. Deasupra mea erau aplecate două persoane care
vorbeau cu voci scăzute, și l-am recunoscut pe tata și pe
unchiul N.
‒ A trecut printr-o grea încercare, îi spunea unchiul meu
tatei. Să-l lăsăm să se refacă!
Prezența lor mi-a dat certitudinea că fusesem salvat cu
adevărat. Dar probabil că starea în care fusesem adus acolo nu
era prea bună, din pricina aerului viciat pe care îl respirasem
ore întregi; asta explica de ce mă aflam sub îngrijire medicală,
după cum o arătau salonul de spital şi prezenţa tatei la căpătâiul
meu. Mi-am amintit de manechinele pe care le văzusem în sala
aceea sinistră ‒ dar iată că unchiul meu era aici, în trupul lui
adevărat, alături de tata, ceea ce adâncea misterul de acolo.
Cu gândul la ascensiunea colosală pe care o făcusem, mi-
am zis că pe undeva, prin salonul acela, trebuia să se afle ușa
liftului cu care urcasem la suprafaţă din infernul de jos.
Demonii aceia blestemați erau cu siguranţă turbaţi de furie
pentru că le scăpasem, şi mă întrebam cu mare teamă dacă ar fi
putut să se folosească de aceeași cale de acces pentru a ajunge

76
din nou la mine. Numai la gândul că aş putea să fiu dus înapoi,
în locul acela îngrozitor, m-a cuprins o panică teribilă şi aş fi
vrut să-i avertizez pe tata şi pe unchiul N. să blocheze cumva
definitiv accesul la puţul acela. Dar cel care mă salvase m-a
liniştit, asigurându-mă că nimeni nu mai putea folosi accesul
acela, întrucât fusese între timp închis şi sigilat cu numele
Domnului. Şi spunând aceasta, m-a făcut să văd că la gura
puțului fuseseră încastrate nişte traverse masive, în forma
monogramei christice.
‒ Trezeşte-te, măi băiatule! Hei, trezeşte-te odată! am
auzit vocea tatei și am simțit cum mă scutura de umăr.
A trebuit să fac un mare efort ca să-mi deschid ochii.
Tata era aplecat deasupra mea, cu o figură îngrijorată. Salonul
de spital dispăruse, iar în locul lui, era acum imaginea obişnuită
a camerei mele. Am privit în jur, căutându-l pe unchiul meu,
apoi am realizat că el nu putea fi acolo. Constatarea asta a fost
cea care mi-a dat de înţeles că revenisem, în sfârșit, în lumea
obișnuită. Mă îngrijora însă faptul că nu resimţeam deloc starea
aceea de uşurare de la trezirea dintr-un coşmar.
‒ Ce naiba ai visat? Tot strigai: „N-am omorât-o eu! N-
am omorât-o eu!” zicea tata, amuzat.
Pentru mine însă, toată durerea despărţirii de femeia pe
care o iubeam mi-a revenit brusc, ca atingerea unei răni
proaspete. Aş fi vrut să vorbesc cu cineva despre experienţa
aceasta onirică extraordinară, pentru că știam că fusese mult
mai mult decât un vis, dar singura persoană cu care aș fi putut
face asta era unchiul N. ‒ el ar fi înţeles cu siguranță; dar, din
nefericire, nu mai stătea în puterea mea să ajung la el.
Toată ziua aceea am trăit o stare de apăsare şi de regret,
ca un sentiment de vinovăţie pentru ceva ce-mi rămânea cu
încăpăţânare ascuns. Mă urmăreau pretutindeni trăirile din vis
cu o persistenţă obsesivă. Eram conștient că în noaptea care
trecuse, mi se deschisese o cale de acces către o altă formă de
realitate, la fel de obiectivă ca aceea obișnuită, dar mult mai

77
periculoasă. Citisem despre unii mistici care nu s-au mai putut
întoarce din starea extatică pe care și-au provocat-o, ceea ce
însemna că au încetat să mai trăiască în planul fizic și mă
întrebam ce s-a întâmplat oare cu sufletul lor ‒ probabil că a
rămas definitiv prizonier în planul celălalt. La gândul acesta,
am fost străbătut de un fior rece ‒ asta s-ar fi întâmplat și cu
mine, dacă n-aș fi fost salvat de ajutorul acela miraculos.
‒ Nu prea eşti în apele tale! Nu te-am mai văzut niciodată
aşa ‒ ce se întâmplă cu tine, n-ai dormit bine? m-a întrebat
mama, neliniştită.
I-am povestit visul meu ‒ cu excepția unor scene, ca să n-
o şochez prea tare ‒ și despre femeia necunoscută, față de care
simţeam în continuare aceeaşi iubire intensă, incontrolabilă.
Ştiam că toate lucrurile astea păreau nebuneşti pentru orice om
normal; până şi mama mă privea cu destulă îngrijorare. Dar eu
simţeam că femeia aceasta exista cu adevărat într-un alt plan,
care se va intersecta la un moment dat cu planul în care mă
aflam acum și că o voi cunoaște cu adevărat. Nu numai că
simţeam asta, dar o şi doream cu ardoare, cu toate că știam că
mă expuneam unui pericol căruia nu eram pregătit să-i fac față

În zilele următoare, m-am întâlnit cu C., care era foarte

schimbată. Slăbise şi se vedea că plânsese mult. În ochi i se citea
o întrebare mută, pentru care nu era nevoie de cuvinte. Simţise,
fără îndoială, că era vorba de o altă femeie; doar că lucrurile nu
se petreceau deloc în felul în care îşi închipuia ea. Ce puteam să-
i spun? Că iubeam o persoană pe care n-o cunoşteam? Cine ar fi
crezut aşa ceva? N-am putut decât s-o asigur că nu exista nicio
altă femeie în viața mea, și nu puteam fi acuzat că mințeam. Dar,
din ceea ce mi-a povestit ea, am înţeles că lucrurile erau mult
mai grave. De câteva zile, C. visa în fiecare noapte acelaşi lucru:
se făcea că în camera ei venea o femeie tânără, blondă, foarte
frumoasă, care se aşeza la căpătâiul patului ei şi plângea cu mult
amar. A întrebat-o prin vis de ce plângea şi femeia aceea i-a spus

78
că iubise foarte mult un bărbat, un om pătimaş și extrem de
gelos, care obişnuia să bea şi devenea violent. În timpul unei
certe născute din gelozie, a scos cuţitul şi a înjunghiat-o. Cu
toate acestea, ea încă îl mai iubea. Ştia că era acum cu o altă
femeie, dar ea nu putea să accepte asta, pentru că ei doi îşi
juraseră dragoste veşnică și el trebuia să fie numai al ei.
C. a întrebat-o de ce venea la ea, pentru că nu ştia cum ar
fi putut s-o ajute. Atunci femeia i-a spus că eu eram bărbatul
acela şi o ruga cu lacrimi fierbinți să mă lase să mă întorc la ea.
Asta a visat două nopți la rând. În cea de-a treia noapte, s-a
trezit şi a văzut-o pe femeia aceea aievea, la ea în cameră. S-a
speriat foarte tare şi a ţipat, trezindu-şi toată familia. Mama ei a
chemat a doua zi un preot, care a făcut o slujbă în casă, după
care vizitele nocturne au încetat. Dar de atunci, C. nu mai putea
să adoarmă, de frică să nu vină din nou la ea spectrul acelei
femei şi începuse să ia somnifere, ca să se poată odihni.
I-am cerut să mi-o descrie cât mai amănunţit pe femeia
care-i apărea în vis.
‒ Nu avea mai mult de treizeci de ani, povestea C.
înfrigurată. Era foarte frumoasă, blondă, cu un păr lung,
superb, şi nişte ochi de un verde intens, ca smaraldul. I-am
văzut culoarea ochilor, pentru că străluceau straniu în întuneric.
Îmi trezea un sentiment amestecat, de milă, dar şi de frică şi aş
fi vrut s-o ajut, dar nu ştiam cum.
Am rămas consternat. Femeia din visul ei era una şi
aceeaşi cu cea din visul meu! Dar cum puteau doi oameni să
viseze aceeaşi persoană, fără ca niciunul din ei s-o fi cunoscut
în realitate? Experienţa lui C. era o dovadă clară că femeia
aceasta exista cu adevărat, dar într-un alt plan al realității.
Oricum, toate datele conduceau la concluzia că această
persoană nu se mai afla printre cei vii şi fusese cu siguranță
victima unei crime, așa cum declarase ea însăși. Dar era aici un
mare mister: de ce mă confunda pe mine cu bărbatul care o
omorâse? Ştiam că sufletele după moarte au o capacitate de

79
cunoaştere mult superioară celei din timpul vieţii; cum ar fi
putut face o asemenea confuzie?
După ce i-am spus că şi mie îmi apăruse în vis aceeaşi
femeie, C. a fost convinsă că o cunoşteam şi-mi cerea cu
lacrimi să nu-mi bat joc de ea şi să-i spun adevărul. A trebuit să
fac uz de toată puterea mea de convingere ca s-o lămuresc că
această femeie nu exista în realitatea fizică. Iar argumentul cel
mai solid era faptul că nu aveam nicio crimă pe conştiinţă şi că
totul nu era decât o eroare absurdă, pe care însă nu eram
capabil să o explic.
În perioada care a urmat, lucrurile au devenit şi mai
bizare. C. era o persoană sedentară, care ieşea singură foarte
rar. Când nu ne vedeam, îşi petrecea tot timpul liber împreună
cu familia ei. Dar de vreo două săptămâni, simţea nevoia
imperioasă de a ieşi să se plimbe de una singură pe nişte străzi
dintr-un cartier apropiat şi făcea asta ore întregi, după ce venea
de la servici. O atrăgeau în mod special anumite locuri pe unde
nu mai fusese niciodată şi tot încerca să-și rememoreze chipuri
şi fapte care i se arătau în minte, dar despre care ştia cu
certitudine că nu făcuseră niciodată parte din viaţa ei. Umbla
aşa întruna, până se simţea complet scursă de energie şi nu mai
putea decât să se târască până acasă şi să se culce. A doua zi,
acelaşi imbold straniu o îndemna să cutreiere iarăși aceleaşi
locuri, încât ajunsese să se întrebe dacă nu cumva înnebunise.
Părinţii ei erau din ce în ce mai îngrijoraţi şi intenţionau s-o
ducă la un psihiatru.
Am analizat îndelung toate aceste lucruri şi am ajuns la o
singură concluzie: amândoi eram victimele unui fenomen de
posedare, cu atât mai straniu, cu cât eram bântuiţi de aceeaşi
entitate. Această prezență nevăzută a continuat să-şi exercite
influenta malefică asupra mea, folosind strategii din ce în ce
mai variate şi mai subtile. Toate acţiunile ei demonice păreau
să aibă un singur scop: răzbunarea pentru o faptă de care eram
complet străin.

80
 Una din aceste acțiuni a fost crearea unei intrigi
mizerabile, cu ajutorul unor duşmani reali ai mei, care a pus
capăt relaţiei mele cu C. Ştiam de la început că relaţia noastră nu
va dura prea mult, dar nu-mi imaginam că se va termina atât de
brusc şi de urât.
A urmat apoi o lungă serie de incidente, dintre care unele
ar fi putut avea consecinţe funeste pentru mine, dacă n-aş fi
fost apărat de Dumnezeu. (Două din aceste întâmplări sunt
relatate în volumul de faţă).

Dezlegarea misterului cu femeia blondă ‒ pe care am

botezat-o Nemesis, după numele zeiţei răzbunării ‒ a survenit
pe neaşteptate, după vreo doi ani de la data evenimentelor
relatate. Am aflat întâmplător o ştire care circula prin oraș,
anume că un cetățean care luase masa la același restaurant unde
fusesem împreuna cu C. suferise o intoxicație gravă cu o
substanță otrăvitoare, care a fost găsită în mâncarea pe care o
consumase și fusese la un pas să-și piardă viaţa. S-au făcut
cercetări şi s-a ajuns la macabra descoperire că localul punea în
consumaţie de ani de zile organe umane, procurate de la
Institutul Medico-legal şi de la morga altor spitale, folosind o
întreagă reţea de intermediari. Întâmplarea a făcut ca cetățeanul
în cauză să fi consumat niște preparate din organele cuiva care
murise otrăvit. Tot personalul, în frunte cu şeful restaurantului,
a fost imediat arestat, iar localul a fost închis. Întrucât pe
vremea aceea asemenea ştiri erau cenzurate, nu s-a mai ştiut
nimic ulterior.
Informaţia pe care am aflat-o mi-a produs o revelaţie
macabră, în care se afla explicaţia halucinantă a întregii istorii:
gustul particular pe care îl simţisem la ficatul din care
mâncasem atunci, provenea de la aldehida formică, substanţa
folosită curent pentru conservarea cadavrelor.
Mai departe, este rândul cititorului să facă toate
deducţiile şi conexiunile necesare.

81
 Traversarea

Mă mai despărţeau două săptămâni de data când trebuia

să mă prezint la postul de inginer care îmi fusese repartizat
după terminarea facultății. M-am gândit să profit de acest rest
de vacanţă şi i-am propus unui fost coleg să facem împreună o
excursie în Deltă, în paradisul păsărilor şi al peştilor, pe care îl
mai vizitasem cu doi ani în urmă şi care îmi lăsase o amintire
de neuitat. Ideea de a pleca în necunoscut mă atrăgea
dintotdeauna, astfel că am stabilit să mergem într-o zonă cât
mai depărtată de agitaţia turistică.
După un drum de o zi întreagă cu trenul, apoi cu un
autobuz prăfuit şi, în final, cu o şalupă, am ajuns la destinaţie
spre seară. Era un loc cu adevărat retras, unde nu se putea
ajunge decât cu barca. În zona aceea, nu existau decât două
case: cea a pescarului care ne găzduise şi a unui văcar, aflată la
vreo doi kilometri depărtare.
În vederea excursiilor pe care intenţionam să le facem pe
canalele şi lacurile din zonă, am închiriat de la gazda noastră o
barcă. A doua zi de dimineaţă, am luat cu noi apă şi ceva de
mâncare şi eram gata de plecare. Ne făcusem planul să
ajungem la un lac mai mare, care ne fusese recomandat ca fiind
locul cel mai frumos din partea aceea. Barca pescarului era
veche, dar se ţinea încă bine. Remarcasem însă că una din vâsle
era crăpată şi fusese legată cu sârmă. I-am cerut pescarului să
ne-o schimbe, dar omul a zis că nu are alta şi ne-a asigurat că
nu vom avea nicio problemă, pentru că el folosise vâsla aceea
ani de zile, aşa cum era. La plecare, ne-a spus să venim înapoi
până la asfinţit, căci riscam să nu mai nimerim canalul.
Înnoptatul în Deltă, sub cerul liber, era o problemă serioasă nu
numai din pricina ţânţarilor, ci şi a viperelor şi mistreţilor.
Am mers vreo două ore pe un canal larg, vâslind cu
schimbul. Mergeam în sensul curentului şi înaintam destul de
repede. Lacul unde am ajuns ne-a încântat cu frumuseţile lui –

82
era plin de nuferi şi de păsări de toate felurile. Ne-am plimbat
pe apă şi pe uscat, admirând farmecul inedit al locului acela, de
unde nu-ţi mai venea să pleci.
Pe la ora cinci, ne-am hotărât să ne întoarcem. Dar când
am încercat să intrăm pe canalul pe care veniserăm, am
constatat că era mult mai dificil decât crezusem. La gura
canalului era un fel de prag şi curentul puternic creat acolo
împingea barca înapoi pe lac. După zeci de încercări nereuşite,
ne-am gândit să ne unim forţele, trăgând fiecare la câte o ramă.
Atunci s-a întâmplat lucrul de care mă temeam cel mai tare:
vâsla crăpată s-a rupt de tot, ceea ce însemna că nu mai puteam
folosi barca. Nu aveam altceva de făcut decât s-o priponim
undeva şi să mergem pe jos, de-a lungul canalului, până la casa
pescarului. După socoteala mea, dacă măream pasul, nu aveam
de mers mai mult de trei ceasuri, astfel încât puteam ajunge
acasă pe lumină.
Mergeam pe potecă de vreo jumătate de oră, eu în față şi
colegul meu în urmă, când am văzut la un moment dat un om
în vârstă, care mergea în paralel cu noi. Prezența lui m-a mirat
‒ nu înţelegeam cum apăruse, fără să-l observăm. Nu mi-a
plăcut niciodată să merg la drum cu necunoscuţi, însă atunci m-
am gândit că asta ne va prinde bine, pentru că omul era
probabil un localnic şi cunoştea drumurile pe acolo. Bătrânul,
care părea să aibă în jur de şaptezeci de ani, era un om scund
de statură, cu părul alb şi o barbă tunsă îngrijit. După haine şi
înfăţişare, părea să fie un orăşean aflat în trecere, dar mă miram
că nu avea niciun bagaj.
‒ Sunteţi din partea locului? am intrat eu în vorbă.
‒ Eu sunt de departe, dar vin atunci când mă cheamă cei
care mă cunosc! a răspuns bătrânul, adăugând:
‒ Am pe aici prieteni mai ales printre marinari, pentru că
i-am ajutat de multe ori.
Pronunţa cuvintele într-un fel neobişnuit, care lăsa
impresia că ar fi străin. O altă ciudăţenie pe care am remarcat-o

83
era că nu mă privise niciun moment până atunci, așa cum face
oricine cu care stai de vorbă.
L-am întrebat dacă fusese marinar.
‒ Ei, eu am cârmuit un alt fel de corabie! a zis el,
zâmbind cu tâlc.
Mă întrebam la ce fel de corabie s-ar fi putut referi ‒ dar
asta aveam să înțeleg mai târziu.
‒ Probabil că dumneavoastră cunoaşteţi drumurile pe aici
mai bine ca noi! Vrem să ajungem la casa lui nea Petrache
Pescarul...
‒ Este o deosebire între vrere şi putere! a răspuns
bătrânul, în același stil enigmatic și niţel ironic.
Mi-am dat seama că omul era un ciudat, aşa că n-am mai
insistat. Oricum, părea să dispună de o energie remarcabilă
pentru vârsta lui – deşi mergeam destul de repede, ţinea pasul
cu noi, fără să dea vreun semn de oboseală.
‒ Dacă tot suntem tovarăşi de drum, ia spune, mata
cunoşti Crezul? m-a întrebat bătrânul la un moment dat.
Mi-am amintit că bunica din partea tatei, care era
romano-catolică, încercase să mă înveţe Crezul cu mulţi ani în
urmă, pe vremea când începusem să merg la şcoală, dar nu mai
ţineam minte mare lucru.
‒ Eu te întreb de Crezul cel adevărat, nu de cel pe care îl
spuneţi voi, papistaşii! a zis el, cu o nuanţă dispreţuitoare în
glas.
Am rămas uimit – de unde ştia oare că eu eram botezat
catolic?
‒ Biserica lui Hristos este una singură, dar papistaşii au
sfâşiat-o, apoi s-au numit catolici... Ştii ce înseamnă cuvântul
catolic? Universal! Adică, după ei, noi, creştinii din Răsărit
nici nu existăm ‒ toată Biserica e a lor! Dar Hristos n-a venit în
Apus, ci în Răsărit, şi tot aici s-a născut Biserica!
Felul în care vorbea despre acest subiect mi-a dat să
înţeleg că nu era un oarecare, ci părea să fie un om învățat şi,

84
pe deasupra, foarte evlavios. Încercam să ghicesc ce ocupație
avusese în viața lui şi oscilam între profesor şi preot. În cele
din urmă, a doua variantă mi s-a părut cea mai potrivită.
‒ Iertaţi-mă, dumneavoastră sunteţi preot? l-am întrebat
eu cu prudență.
‒ Ei, bravo, acum mai vii de-acasă! se bucură bătrânul.
Fiindcă m-ai întrebat asta, să ştii că Dumnezeu m-a învrednicit
pe mine să fiu un păstor mai mare decât un preot!
Cunoștințele mele legate de Biserică erau însă prea firave
pe vremea aceea, astfel că n-am prea înţeles ce a vrut să spună.
Oricum, îmi dăduse de înţeles că presupunerea mea se dovedise
adevărată. În părțile acelea, departe de zonele populate, unde
nu existau biserici, localnicii erau nevoiţi să se adreseze
preoţilor din alte locuri pentru nevoile lor. Aşa îmi explicam de
ce spusese mai devreme că nu venea decât atunci când era
chemat. Dar tot nu pricepeam cum de nu purta niciun fel de
bagaj cu el şi de unde venea, fiindcă în locul acela nu se putea
ajunge decât pe apă.
‒ Fiindcă tot ţi-a fost dat să mă întâlneşti, vrei să înveţi
Crezul, aşa cum a fost el făcut de la bun început, şi nu cel cu
modificările papistaşilor? Pentru că orice s-a adăugat ori s-a
scos din Crezul cel adevărat este minciună împotriva lui
Dumnezeu şi se va osândi, aşa cum s-a și hotărât!
Am acceptat, mai mult din politeţe.
‒ Spune după mine, zise bătrânul, şi începu: „Cred într-
unul Dumnezeu...”
Repetam după el, când am realizat deodată că nu auzeam
cuvintele pe care le rostea într-un mod firesc, ci acestea
răsunau cumva pe dinăuntrul meu. Şi mai auzeam în paralel
încă un glas, ca şi cum cineva mi-ar fi tradus dintr-o limbă
străină cuvintele bătrânului.
‒ Ce faci, mă, vorbeşti singur? l-am auzit deodată pe
colegul meu, care mergea în spate, la câţiva paşi. Vocea lui se
auzea atenuată, ca şi cum ar fi venit de la o distanţă mult mai

85
mare. Am întors mirat capul spre el, neştiind ce vrea să spună.
‒ De o vreme, tot zici ceva acolo… Eu te întreb ce zici,
dar tu o ţii înainte! Ce ai, te-a lovit soarele?
‒ Cum să vorbesc singur, eşti orb? am răspuns eu.
Doar vedea bine că vorbeam cu cel care ne însoţea. Dar,
în acelaşi timp, am remarcat că bătrânelul dispăruse. Am căzut
pe gânduri. Era oare posibil să fi avut o halucinaţie? Totuşi,
repetarea cuvânt cu cuvânt a Crezului, pe care, la vremea
aceea, spre ruşinea mea, nu-l cunoşteam, împreună cu toate
celelalte amănunte legate de istoria Bisericii, pe care, iarăşi, nu
aveam de unde să le ştiu pe atunci, îmi arătau clar că nu fusese
vorba de nicio halucinaţie, ci de altceva, mult mai straniu. Mi-a
trecut prin minte că bătrânul acesta era spectrul cuiva care
murise, ori poate că era dublul eteric al unui om viu, care avea
capacitatea de a apărea în mai multe locuri deodată. Ştiam că
există persoane cu asemenea capacități, numai că aceia nu erau
oameni obişnuiţi, ci… Sfinţi! N-am vorbit nimic despre asta cu
tovarăşul meu de drum, pentru că îi cunoşteam concepţiile şi
nu voiam să aud remarci ironice.
Ne-am continuat drumul pe malul canalului, mergând în
acelaşi fel – eu în față şi celălalt în urma mea. Lumina zilei
scăzuse mult ‒ se lăsa seara. M-am uitat la ceas şi nu mi-a venit
să cred: se scurseseră aproape două ceasuri de când pornisem la
drum, dar aş fi putut să jur că nu trecuse mai mult de un sfert
de oră.
Tot gândindu-mă la bătrânul acela şi la strania lui
dispariţie, am ajuns într-o zonă unde copacii se răriseră şi
simţeam sub picior un teren moale. Ar fi fost o adevărată
nenorocire să fi dat peste o zonă mlăştinoasă, pentru că, la ora
aceea, nu mai puteam găsi un drum ocolitor şi riscam să ne
trezim scufundaţi într-un smârc. Situaţia era critică. Deodată,
foarte aproape de mine, am auzit din nou glasul bătrânului:
‒ Ai crezut că am plecat? Nu vă fie teamă, că nu vă las
aici!

86
 Revenirea lui neaşteptată m-a bucurat şi m-am uitat în jur
după el, dar nu l-am văzut nicăieri.
‒ Ia spune, ai credinţa că eu am puterea să vă scot de aici,
cu mila şi voia lui Dumnezeu? l-am auzit din nou.
Atunci am răspuns îndată, cu toată convingerea:
‒ Da, Părinte!
‒ Ei, atunci înseamnă că ai credinţă! s-a bucurat bătrânul.
De acum, să mergeţi drept înainte cu curaj şi să spuneţi tot
timpul cu glas tare „Tatăl nostru!” Spune-i şi celuilalt să facă
la fel, să stea aproape de tine şi să nu calce decât pe urmele
tale!
I-am repetat tovarăşului meu dispoziţiile bătrânului, fără
să-i spun de unde veneau. Oricum, la fel ca mai devreme, el nu
mă auzise vorbind decât pe mine și nu văzuse pe nimeni
altcineva. I-am spus să aibă încredere şi să vină după mine,
ceea ce, în mod surprinzător, a făcut fără să comenteze nimic.
Glasul bătrânului a rostit din nou, poruncitor:
‒ Să iei aminte: orice vei auzi sau vei vedea, să nu te
opreşti din mers ori din rugăciune! Hai, porniţi acum, cu mila
şi puterea lui Dumnezeu!
Am început să merg ca un automat, rostind cu glas tare
Tatăl nostru, iar când terminam, o luam de la capăt. Lumina
scăzuse foarte mult şi abia dacă mai vedeam pe unde mergeam.
În mintea mea, era ideea că bătrânul ne conducea pe o potecă
cunoscută de el, care traversa zona aceea mlăştinoasă şi de asta
îmi era teamă să nu fac vreun pas greşit. Sub tălpile mele
simţeam un sol ciudat, de o consistenţă nefirească şi perfect
neted, fără nicio neuniformitate. Prin semiîntunericul
crepuscular din jur auzeam tot felul de sunete, chicoteli şi
hohoteli ciudate, când mai groase, când mai subţiri. Dar de-
abia am apucat să mă întreb în sinea mea ce fel de animale ar fi
putut să scoată sunetele acelea, că bătrânul m-a certat imediat:
‒ Ţi-am spus să nu le dai atenţie! Mergi înainte şi roagă-
te necurmat!

87
 Am făcut un efort de voinţă să mă concentrez numai
asupra mersului şi rugăciunii, aşa cum mi se poruncise, fără să
mă mai gândesc la nimic altceva. Mersul acesta mi s-a părut că
durează o veşnicie şi începusem să mă întreb dacă voi rezista
până la sfârşit tensiunii nervoase, când picioarele mi s-au
înfundat deodată în mâl şi eram gata să cad. M-a străbătut un
fior de spaimă, întrucât credeam că mă abătusem de la drum şi
intrasem în mlaştină. Atunci l-am auzit pe bătrân zicând:
‒ Gata, aţi ajuns cu bine, daţi slavă lui Dumnezeu!
Am urcat pe o pantă nămoloasă, luptându-mă la fiecare
pas să-mi smulg picioarele din mâlul acela cleios, fără să
înţeleg bine unde ne aflam. Dar, după câțiva metri, în fața mea
a apărut o luncă largă și am văzut în depărtare câteva vite, în
ultima geană de lumină a zilei.
‒ De-acum mergeţi sănătoşi şi să nu uitaţi să aduceți
rugăciune de mulțumire! a zis iarăși bătrânul.
L-am văzut apoi ceva mai departe, pe malul apei,
făcându-ne un semn prietenesc cu mâna, după care s-a făcut
nevăzut. Nu pricepeam încotro o luase prin nămolul acela și
unde se ducea. Îmi părea tare rău că nu apucasem să-i
mulţumesc, dar de-abia am apucat să gândesc asta, că în
aceeaşi clipă, o iubire mare mi-a inundat inima şi m-au podidit
lacrimile. Îmi venea să îngenunchez acolo, în mâlul acela şi aş
fi făcut-o cu siguranţă, dacă n-ar fi fost colegul meu, care
ajunsese între timp lângă mine.
‒ N-am apucat să-i mulţumim că ne-a scos la liman! i-am
spus eu, cu glasul gâtuit.
‒ Cui să-i mulţumim? făcu el, nedumerit.
‒ Cum adică, cui: bătrânului care ne-a călăuzit până aici!
Dar el a zis că nu văzuse niciun bătrân şi mă privea cu un
aer suspect. Am evitat însă orice discuţie, pentru că nu voiam
să-mi tulbur starea pe care o aveam în suflet.
Am luat-o în direcţia în care văzusem vacile acelea,
înaintând cu greu din pricina noroiului care ni se lipea de

88
încălţări, până ce am dat de un om care le mâna. L-am întrebat
cum ajungem la casa lui Petrache Pescarul. Omul ne-a măsurat
bănuitor din cap până în picioare şi ne-a întrebat de unde
veneam. I-am relatat toată istoria cu vâsla ruptă şi că fuseserăm
nevoiţi să ne abandonăm barca şi să mergem pe jos. Pe măsură
ce vorbeam, omul devenea tot mai circumspect. A spus că îl
cunoştea bine pe Petrache Pescarul ‒ casa lui era la o jumătate
de ceas de locul unde ne aflam. Ne-a cercetat atent hainele,
apoi a zis, cumpănindu-şi vorbele:
‒ Mă băieţi, uite cum stă treaba… Dacă ziceţi că aţi
plecat de la lacul Isacov şi aţi mers pe malul canalului, n-aveaţi
cum să ajungeţi aici, decât dacă treceaţi gârla înot!
‒ Cum adică, n-aveam cum să ajungem, când suntem
aici? am zis eu, agasat.
‒ Atunci înseamnă că v-a trecut careva cu barca! a zis el.
‒ Nu, nene! Am făcut tot drumul pe uscat, din locul unde
am priponit barca! am ripostat eu.
‒ Mă, voi vă bateţi joc de mine? s-a enervat văcarul, scos
din sărite. Păi, io sunt trăit aici de treizeci de ani! I-auzi colo,
au venit pe uscat! Nu pricepeţi, mă, că nu puteaţi ajunge aici cu
piciorul?
Până la urmă, am decis că omul era ori beat, ori într-o
ureche şi că n-avea rost să ne certăm cu el, aşa că l-am lăsat şi
am plecat.
Am ajuns în sfârşit la casa pescarului. Gazda noastră abia
venise de pe malul canalului, unde se tot uitase după noi. Era
îngrijorat de întârzierea noastră şi mai ales de faptul că
veniserăm fără barcă. I-am povestit plin de ciudă ce păţiserăm
din cauza vâslei lui rupte. Zgârcenia lui ne-ar fi putut costa
scump. Pescarul a evitat discuţia despre vâslă, întrebându-ne ce
făcuserăm cu barca lui. L-am asigurat că era priponită la loc
sigur pe malul canalului şi că vom merge a doua zi să i-o
aducem. El nu înţelegea însă cum ajunsesem înapoi,
explicându-ne ceea ce auzisem deja de la văcar, că nu puteam

89
ajunge acolo decât traversând canalul. I-am relatat că
fuseserăm călăuziţi de un bătrân care părea să cunoască bine
locurile, dar omul s-a gândit puţin şi a spus că nu cunoştea pe
nimeni care să semene cu cel despre care vorbeam. Povestea
asta l-a făcut să devină şi mai bănuitor.
Între timp, văcarul apăruse şi el, curios să vadă dacă
stăteam într-adevăr acolo unde am spus. Ne-am tot contrazis cu
amândoi, până când, văzând că n-o scoate la capăt cu noi,
gazda a adus o hartă veche a Deltei, pe care a întins-o pe masă.
‒ Mă, tată, ziceţi că aveţi şcoală ‒ voi ştiţi să citiţi o
hartă? Uite, cam pe aici e casa mea… Ăsta e canalu’ pe care aţi
plecat… Uite şi lacu’ Isacov, unde ziceţi că aţi fost. Acu’, ia
arătaţi-mi voi mie pe unde aţi venit înapoi!
Am urmărit amândoi pe hartă traseul pe care îl făcuserăm
şi am descoperit că, într-adevăr, malul pe care am mers nu
ajungea până la lunca aceea, ci se termina într-o bifurcaţie cu
un alt canal. Era limpede că din locul acela nu puteam ajunge
pe malul unde ne aflam acum, decât traversând cumva acel
canal. Am verificat încă o dată, dar nu exista nicio îndoială ‒
trebuia să recunoaştem că oamenii aveau dreptate.
‒ Uite cum facem! hotărî pescarul în cele din urmă. Vă
lăsaţi la mine tot ce aveţi: bagaje, acte, şi mâine, dis-de-
dimineaţă, vă duceţi cu unul de aici, care are barcă cu motor
până unde ziceţi voi că aţi lăsat barca. Dar dacă va întoarceţi
fără ea, să ştiţi că aţi dat de dracu’ cu mine!
A doua zi, ne-am trezit de când s-a luminat. Omul cu
şalupa urma să sosească în curând. Gazda ne-a dat o altă vâslă,
una bună, de data asta. L-am întrebat de ce nu ne putea remorca
înapoi cel care ne ducea până acolo, dar a spus că motorul
aceluia era vechi şi că nu ţinea la sarcină. Era, desigur, o altă
minciună, ca şi cea cu vâsla. Oamenii de acolo erau foarte
zgârciți și nu prea bucuroşi de străini pe meleagurile lor; nu-i
puteam condamna pentru asta, cu excepţia chestiunii cu vâsla.
În mai puţin de o jumătate de oră, am ajuns la locul unde

90
priponiserăm barca. Din felul curios în care ne privea cel care
ne adusese până acolo, mi-am dat seama că era la curent cu
traversarea noastră misterioasă din seara precedentă, dar nu ne-
a mai întrebat nimic şi a plecat, lăsându-ne să ne descurcăm
singuri.
Am vâslit pe canal în sus, de-a lungul malului pe care
merseserăm în seara trecută, până ce am ajuns la bifurcaţia de
pe hartă. Ne-am oprit chiar acolo unde se termina poteca şi am
examinat cu atenţie locul. Era limpede că acela era punctul
terminus, de unde nu se mai putea înainta cu piciorul, iar lunca
unde ajunseserăm aseară era vizavi, dincolo de un canal lat de
vreo cincisprezece metri, care se întâlnea cu canalul pe care ne
aflam. Mi-am recapitulat toate detaliile drumului făcut în seara
precedentă, îndrumaţi de bătrânul pe care colegul meu nici
măcar nu-l văzuse. Acum totul îmi apărea ca şi cum aş fi visat,
numai că dovada realităţii crude se afla în fața noastră, limpede
şi imposibil de tăgăduit. Am fost încercat în clipa aceea de un
sentiment greu de descris ‒ între bucuria şi recunoştinţa de a fi
trăit o minune extraordinară, şi uimirea că niște păcătoşi ca noi
fuseseră învredniciți să primească un asemenea dar.
Colegul meu, cu toate că nu pricepea ce se întâmplase,
nu-şi punea întrebări. Oamenii ca el, înzestraţi cu o minte
pozitivistă (aş putea zice primitivă la fel de bine) preferă să
considere că nu există nimic altceva decât ceea ce intră sub
incidenţa simţurilor. Pe scurt, era un inginer adevărat.
I-am restituit barca proprietarului, care se convinsese
între timp că tot ce am declarat în seara trecută fusese adevărat.
N-a mai pomenit nimic despre traversarea noastră misterioasă,
pe care nimeni nu şi-o putea explica, dar am observat că ne
privea straniu, ca pe nişte extratereştri. Probabil că isprava asta
urma să fie inclusă în legendele locului. I-am plătit pentru
nopţile dormite, ne-am luat bagajele şi am plecat.

În anii care au urmat, m-am gândit de multe ori la această

91
întâmplare. Aveam în minte discuţia pe care o purtasem cu
bătrânul misterios despre papistaşi, cum îi numise el şi despre
Mărturisirea de Credinţă, la care ţinea atât de mult şi pe care
mă pusese s-o repet după el, ca şi afirmaţia că era un păstor mai
mare în rang decât un preot şi că era iubit de marinari, pentru
că îi ajutase pe mulţi să scape din situaţii grele. Dar abia după
ce am intrat pe făgaşul ortodoxiei (datorită unei alte întâmplări
providențiale petrecute chiar în toamna aceea) şi am început să
citesc vieţile Sfinţilor, am înţeles, în sfârşit, ceva ce n-aş fi
îndrăznit nici măcar să gândesc: acel bătrânel în costum
ponosit, cu a cărui putere făcătoare de minuni am trecut
amândoi peste apa canalului fără să ne udăm nici măcar
picioarele, era unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Bisericii şi
propovăduitor ai dreptei credinţe, iar numele lui se află pe
buzele tuturor creştinilor: Sfântul Nicolae, arhiepiscopul
Mirelor Liciei!

După douăzeci şi doi de ani de la această întâmplare, am

primit vizita fostului meu coleg de facultate, cel împreună cu
care făcusem excursia în Deltă. Între timp, acesta plecase din
țară şi venise acum să-si vadă părinţii. L-am rugat să
povestească în fața soţiei şi copiilor mei tot ce-şi amintea
despre întâmplarea de atunci, pe care ei o cunoşteau deja de la
mine.
‒ Îmi amintesc de vâsla ruptă şi că a trebuit să ne
abandonăm barca şi să ne întoarcem pe jos, pe malul unui
canal, povestea amicul meu. Am ajuns la căderea nopţii înapoi,
la casa unde stăteam în gazdă. Mai țin minte că nimeni nu
înţelegea cum reuşiserăm să trecem pe malul celălalt fără
barcă. Recunosc că nici eu, după toţi anii ăştia, nu ştiu cum s-a
întâmplat așa ceva!
‒ De ce nu-l întrebi pe el? am zis eu, arătându-i icoana
Sfântului Nicolae de pe peretele camerei mele, din care marele
ierarh şi făcător de minuni, în veci fie lăudat, ne dădea,

92
zâmbind, binecuvântarea arhierească.

Odighitria (Călăuzitoarea)

Încă din perioada studenţiei, făceam în fiecare vacanţă o

excursie solitară de câteva zile în munţi, în locuri cât mai
îndepărtate de civilizaţie. Nu neapărat spiritul de aventură era
cel care mă îndemna să fac aceste călătorii solitare, ci faptul că
simţeam o atracţie mistică pentru natura curată, neatinsă om şi
căutam în ea o cale de perfecţionare spirituală.
În vara aceea, îmi propusesem să fac un drum prin Munţii
Făgăraş, dar pentru asta îmi trebuia o hartă mai bună decât cea
pe care o aveam. Am mers la o librărie unde se găseau ghiduri
turistice şi tocmai mă pregăteam să cer ceea ce căutam. Alături
de mine, un domn bătrân, înalt şi foarte slab, cu o barbă
impozantă, mi-a indicat cu un deget descărnat, fără să scoată un
cuvânt, o broşură pe care scria Munţii Căpăţânii. În acelaşi
timp, vânzătoarea m-a întrebat ce doream. Am cerut ghidul
masivului Făgăraş, dar pe acesta nu-l aveau, astfel încât, fără să
mă gândesc prea mult, l-am cerut pe cel care îmi fusese indicat,
cu toate că nu știam mai nimic despre munții aceia. În timp ce
plăteam, eram încercat de un sentiment confuz de nemulţumire,
ca atunci când faci ceva împotriva voinţei tale. M-am uitat prin
librărie după bătrânul acela, pentru că voiam să-l întreb ce
anume îl determinase să-mi recomande ghidul pe care îl
luasem. Mă aşteptam să-l văd la un alt stand, răsfoind o carte,
dar nu mai era nicăieri. Am întrebat-o pe una din vânzătoare
dacă îl văzuse ieşind, dar, spre mirarea mea, femeia a spus că
nu observase pe nimeni care să semene cu cel descris.
Ciudățenia era că în librărie nu se aflau decât vreo trei-patru
persoane şi ar fi fost imposibil să fi trecut neobservat.
În drum spre casă, mă tot gândeam la întâmplarea asta

93
stranie. Simțeam că bătrânul acela venise acolo anume pentru
mine ‒ dar de ce? M-am întrebat, desigur, dacă personajul
acela existase în mod obiectiv sau fusese doar o proiecţie a
mentalului meu. De fiecare dată când treceam prin asemenea
experienţe, îmi puneam aceeaşi întrebare, care rămânea
deschisă, până când apărea un indiciu lămuritor. Şi indiciul
acesta apărea întotdeauna. De altfel, nu trecuseră nici două
săptămâni de la o altă întâmplare cu totul specială, pe care am
relatat-o anterior, încât nu pricepeam ce conjunctură mistică
făcea să mi se întâmple asemenea lucruri unul după altul.
Am studiat harta masivului care purta acest nume curios,
cu rezonanţă biblică. Erau niște munți destul de accesibili și,
oricum, nu voiam să mă aventurez pe niște trasee periculoase.
Am ales un drum care pornea de la marginea unei mici
localități de pe Valea Oltului, trecea prin pădure și ajungea la
nişte stâne situate într-o zonă de platou. După calculele mele,
traseul pe care mi-l propusesem nu mi-ar fi luat mai mult de
patru-cinci ore.
M-am pregătit de plecare și a doua zi, am pornit. Nu-mi
luasem cortul cu mine, întrucât acel sfârşit de septembrie se
anunţase frumos şi, oricum, mă gândeam că voi trage peste
noapte la una din stânele acelea.
Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, socoteala de acasă
nu se potrivește cu cea din târg. Când am ajuns în localitatea
respectivă, o pătură de nori începuse să se extindă şi ameninţa
să acopere tot cerul. M-am decis să plec totuşi la drum, sperând
că nu va ploua până la căderea serii. Însă pe la ora unsprezece,
în timp ce urcam prin pădure, inevitabilul s-a produs: a început
să plouă mărunt şi a ţinut-o aşa toată după-amiaza. Îmi
blestemam nesăbuinţa de a pleca la drum fără echipamentul
corespunzător, un lucru care nu se potrivea deloc cu spiritul
meu prevăzător.
Mersesem mai bine de şase ore şi, după socoteala mea, ar
fi trebuit să ajung demult pe platou, dar nu ieşisem încă din

94
pădure. Poteca pe care mergeam urmărea o creastă de deal,
care avea în stânga o vale largă, împădurită, iar în dreapta, o
coastă abruptă, acoperită de o pădurice deasă ca o perie. După
cum arăta harta, nu aveam altceva de făcut decât să urmez mai
departe creasta pe care mă aflam.
Se făcuse rece, ploaia îmi pătrunsese prin haine şi ghetele
ude îmi provocaseră nişte rosături dureroase la picioare. Am
mai mers încă vreo două ore prin ploaia aceea terorizantă, care
nu avea de gând să se oprească, dar tot nu găsisem ieşirea din
pădure. Lumina zilei scăzuse, în curând se lăsa seara şi în mine
a început să se înfiripe teama că m-am rătăcit. Nu aveam decât
o singură soluţie: să abandonez proiectul de a ajunge la stâne şi
să găsesc un drum prin valea împădurită din stânga mea, care
să mă scoată la o aşezare omenească. Mă oprisem de mai multe
ori până atunci ca să scrutez valea aceea, în speranţa că voi
vedea un drum de acces, însă fără niciun rezultat. Era limpede
că mă aflam prea departe de o localitate la care aş fi putut să
ajung până la căderea nopţii. Perspectiva de a rămâne să-mi
petrec noaptea la rădăcina unui copac, ud leoarcă şi tremurând
de frig, nu era deloc veselă. Mi-a revenit în minte bătrânul din
librărie, supunerea mea orbească la indicaţia lui şi, mai ales,
incredibila nesăbuinţă de a pleca la drum fără să-mi iau cu
mine cele necesare. Totul îmi spunea că fusesem adus în locul
acesta de o voință necunoscută, anume ca să fiu supus la
această încercare. Dar cu ce scop? Bătrânul din librărie era oare
un maestru trimis să mă iniţieze? Voința aceasta străină de
mine, care mă adusese aici, cunoştea cu certitudine faptul că
îmi doream de multă vreme să primesc o inițiere adevărată şi
iată că dorinţa îmi fusese ascultată. Dar de către cine? Era,
oricum, prea devreme ca să aflu răspunsul la această întrebare.
Mi-am adunat toate resursele interioare, convins că
rezistenţa mea fizică şi practica spirituală mă vor ajuta să trec
cu bine prin această încercare. La urma urmei, aşa cum spun
maeştrii, totul se află în mental şi totul este, până la urmă,

95
mental. Încercările lumii, lumea însăşi nu reprezintă decât un
lanţ de iluzii. Îmi tot repetam aceste principii buddhiste, pe care
le consideram pe vremea aceea infailibile, dar iată că acum
intervenise ceva diferit. Mă simţeam ca şi cum în mine s-ar fi
aflat două persoane: una implicată intens în realitatea imediată,
şi cealaltă, privind detaşat şi ironic încurcătura în care
intrasem. Cea dintâi mă îndemna să acţionez aşa cum îmi dicta
instinctul de conservare, adică să fac tot ce-mi stătea în putinţă
pentru a ieşi din pădure înainte de lăsarea nopţii. Cea de-a
doua, dimpotrivă, o acuza pe prima de laşitate, pentru că voia
să evite încercarea care îmi fusese dată, desigur, cu scopul
îmbunătăţirii mele. Raţiunea îmi spunea că ultima avea
dreptate, întrucât, de vreme ce tot nu puteam face nimic pentru
a schimba situaţia în care mă aflam, trebuia să o accept în mod
detaşat. Prima îşi pleda însă cauza mai departe, voind să mă
convingă de faptul că tocmai acceptarea unei asemenea
încercări dovedea că eram prins în plasa unei iluzii periculoase.
Mă vedeam intrat aşadar într-o dublă cursă, fizică şi mentală;
problema era însă cum voi ieşi din ea. Mai exista, desigur, și a
treia alternativă: să primesc un ajutor din afară. Dar la ce ajutor
aş fi putut să sper într-o pădure pustie, pe ploaie, la căderea
serii şi la zeci de kilometri de o aşezare omenească?
În acest timp, pe fundalul mentalului meu zbuciumat a
început să se detaşeze un mesaj ciudat. Cineva îmi repeta
stăruitor să chem în ajutor o persoană pe nume Maria. O
vreme, n-am dat atenţie acestui gând, socotindu-l un soi de
parazit mental produs de oboseală, dar mesajul se repeta cu
insistenţă. Singura persoană cu acest nume pe care o
cunoscusem fusese bunica mea, care îmi fusese ca o mamă în
primii şapte ani de viață. „Iată ce joc abil face mentalul meu”,
îmi ziceam cu dispreţ. Acest fals ego al meu voia cu tot
dinadinsul să mă umilească, făcându-mă să mă simt ca copil
neajutorat, care strigă după mamă. Asta îmi întărea
convingerea că fusesem adus într-adevăr aici pentru o iniţiere,

96
care trebuia să înceapă cu înfrângerea falsului eu.
Dar glasul interior îmi repeta stăruitor: „Cheam-o pe
Maria, numai ea te poate ajuta! Astăzi e ziua ei, în care
împlineşte toate cererile!”
Auzeam aceste cuvinte răsunându-mi în minte şi la un
moment dat, am devenit conștient că nu mintea mea le rostea,
ci altcineva. Eram oare urmărit de nişte duhuri care voiau să-şi
bată joc de mine? Citisem tot felul de istorisiri despre demonii
care locuiesc în pustietăţi şi nu prea le dădeam crezare, dar
acum, un instinct îmi spunea că voi constata foarte curând că
erau cât se poate de reale. Dar ce mi-ar fi putut face, la urma
urmei, nişte duhuri lipsite de materialitate? Dacă ar fi fost în
stare să-mi facă rău, s-ar fi întâmplat asta până acum. Eram
însă conștient că acest rău nu era limitat doar la planul fizic.
Artele marţiale pe care le studiasem cu atâta sârguință ani de
zile mă învăţaseră să-mi apăr trupul, dar constatam acum că era
mult mai greu să-mi apăr mentalul, pentru că adversarul
principal al mentalului este el însuşi. Fizicul nostru are o
întindere limitată, dar până unde se poate extinde mentalul? Şi
ce se întâmplă atunci când mentalul nostru intră în contact cu
alte mentaluri, cum ar fi, de pildă, cele demonice? Dar poate că
îndemnul pe care îl tot auzeam în minte era, de fapt, un mod
simbolic de a-mi sugera să-mi fac cunoscută prezența acolo
unde mă găseam, fiindcă exista o șansă reală de a fi auzit de
cineva. Şi, punându-mi mâinile pâlnie la gură, am strigat:
‒ Heeei, mă aude cineva?
Mi s-a părut că de undeva, din pădure, s-au auzit nişte
râsete batjocoritoare ‒ dar putea fi, desigur, ecoul.
„Strig-o pe Maria, numai ea te poate ajuta, altfel n-ai să
poţi ieşi de aici!” am auzit din nou acelaşi îndemn.
Dar ce mi se cerea să fac, de fapt? S-o invoc pe bunica
mea, care murise în urmă cu treisprezece ani? Chiar dacă aș fi
reușit să fac asta, cum ar fi putut să mă ajute spiritul ei în
situaţia în care mă găseam? Şi ce însemna, oare, că era ziua ei?

97
Care zi, a naşterii sau a morţii? Nu-mi puteam aminti niciuna
din aceste date şi, oricum, ar fi fost ultimul lucru la care m-aş fi
gândit în momentul acela.
„Strig-o pe Maria, n-auzi?” insista mai departe glasul
interior.
Trăiam impresia că participam la un joc absurd şi stupid
şi eram înciudat pe mine însumi pentru că ajunsesem să fac
nişte lucruri atât de ridicole; dar, pentru că tot nu aveam nimic
de pierdut, am strigat:
‒ Bunico, ajută-mă!
„Nu pe bunica ta, ci pe Preasfânta Fecioară Maria
trebuie s-o chemi! m-a apostrofat glasul nevăzut.
Cu tot absurdul situației, n-a trecut mult timp şi, spre
uimirea mea, mi s-a părut că disting prin ceaţă silueta unei
femei înveşmântate într-un halat cernit.
„Ai venit atâta cale până aici, mamă...” am auzit o voce
binecunoscută, pe care aș fi recunoscut-o dintr-o mie și care
mi-a redeşteptat nişte sentimente foarte vechi. Dar continuam
să cred că scenariul acesta nu era decât o proiecţie a mentalului
meu.
‒ Eu sunt prea mică, mamă, şi n-am puterea să te ajut! Pe
Maica Domnului trebuie s-o chemi, astăzi este ziua ei! a spus
persoana din faţa mea.
Dacă originea acestei iluzii era mentalul meu, atunci de
unde aceste referinţe religioase? De la vârsta de doisprezece
ani, de când bunica închisese ochii, îmi pierdusem orice
contact cu credinţa.
‒ Mamă, ascultă-mă ca atunci când erai copil şi mergeai
cu mine la biserică şi erai bun şi credincios! Trebuie s-o rogi tu
însuţi pe Maica Domnului să te ajute! spunea persoana aceea,
cu un glas vibrând de emoţie.
Am decis că aceste cuvinte, oricât de bizară ar fi fost
situația, nu puteau veni decât de la bunica mea. Și atunci,
lăsându-mă cuprins de un elan irezistibil născut din încredere,

98
am strigat:
‒ Prea Sfântă Fecioară Maria, ajută-mă!
Bunica şi celălalt personaj nevăzut s-au bucurat şi mă
îndemnau să-mi repet rugăciunea. Nu mă părăsise cu totul
sentimentul că făceam, de fapt, un experiment cu mine însumi,
spunându-mi că, dacă voi reuşi să mă concentrez suficient,
toate aceste iluzii vor dispărea şi lucrurile vor reintra în firescul
lor. Însă ceea ce s-a întâmplat în continuare mi-a demonstrat că
până atunci nu înțelesesem mai nimic despre ce înseamnă
adevărata spiritualitate.
Am simțit deodată că toată tensiunea şi nesiguranţa de
până atunci s-au topit și au dispărut ca prin farmec. Până şi
ploaia se oprise; nu mai era atât de frig şi probabil că se
înseninase, pentru că o lumină blândă pătrundea acum printre
copaci, alungând întunecimea mohorâtă de dinainte. Am auzit
un cântecel popular, venind din direcţia văii, fredonat de un
glas de femeie tânără. Asta însemna că nu eram departe de o
aşezare omenească!
‒ Slăvită fii, Maică preabună! am auzit-o pe bunica mea
rostind cu un glas plin de evlavie şi o vedeam făcând metanii,
ca pe vremea când trăia.
‒ Sfântă Maică, în ziua aceasta, în care toţi credincioşii
se roagă la picioarele tale, primeşte şi rugăciunea noastră şi
ajută-l pe fiul meu, scapă-l de necazul în care a intrat, să nu i se
primejduiască viaţa, că e tânăr!.
L-am auzit pe celălalt, șoptind din spatele meu:
‒ Cazi în genunchi înaintea Maicii Domnului, păcătosule,
că s-a ostenit să vină aici pentru tine!
Dar eu nu vedeam pe nimeni şi-mi închipuiam că asistam
la derularea aceluiaşi scenariu absurd. Dacă eram atât de
aproape de o așezare, ce rost aveau toate astea?
Deodată, la o distanţă de câţiva metri de mine, am văzut
aievea o femeie tânără, de cel mult treizeci de ani,
înveşmântată într-o rasă monahală de culoare brună, cu glugă,

99
aşa cum poartă călugăriţele carmelite. Îi priveam ovalul perfect
al chipului, de o frumuseţe cu totul aparte, încadrat de
marginea albă ca zăpada a mahramei. O curăţie desăvârşită,
mai presus de firea omenească, răzbătea ca o lumină din toată
fiinţa ei. Pe picioarele ei albe şi delicate, încălţate în sandale de
piele, nu se vedea nicio urmă de noroi, încât mă întrebam uimit
cum mersese oare prin pădure pe o vreme ca aceea. Rasa
monahală pe care o purta era încinsă cu un brâu încheiat cu o
pafta și, fără să știu de ce, nu-mi puteam lua ochii de la brâul
acela. Mi-am zis că era, probabil, o călugăriţă de la o mănăstire
apropiată. Dacă aş mai fi mers puţin, aş fi ajuns cu siguranţă
acolo, și aş fi putut să cer găzduire pentru noaptea aceea. Şi iar
m-am înciudat pe mine însumi pentru că mă lăsasem cuprins de
panica stupidă care mă făcuse să strig adineauri prin pădure ca
un smintit.
Maica din faţa mea avea o atitudine binevoitoare, dar
totodată distantă; intuiam că era o persoană înzestrată cu o
înaltă virtute şi cu un caracter în care blândeţea maternă se
îmbina cu o fermitate implacabilă.
‒ Cine mă tulbură de ziua mea, în care trebuie să mă rog
alături de credincioşii mei? a întrebat Maica. Avea o voce
extraordinar de plăcută, ca nişte clopoţei de argint. Ea fusese
fără îndoială cea care fredonase adineauri acel cântecel
popular.
Personajul din spatele meu a luat și el cuvântul,
adresându-i-se în modul cel mai ceremonios şi mai înflorit pe
care îl auzisem vreodată, presărat cu multe laude şi epitete
alese. Am remarcat că folosea nişte termeni arhaici, care
dispăruseră demult din limba curentă. Era limpede că persoana
din fața mea nu era o călugăriţă obişnuită, ci ocupa probabil o
poziţie ierarhică înaltă; ar fi putut fi chiar stareţa mănăstirii de
unde venea, deși era foarte tânără. Dar ce putea căuta o
persoană de rangul ei, singură prin pădure, la ora aceea?
Maica asculta cu o modestie princiară cuvântarea

100
înflorită care i se adresa, în timp ce îi simțeam privirea, de o
extraordinară putere de pătrundere, cercetându-mi cele mai
ascunse colţişoare ale sufletului. Dintr-o pornire de mândrie,
am încercat să rezist acestei priviri, dar mi-am plecat repede
ochii, invadat de un sentiment de ruşine şi umilinţă.
‒ De ce spui că este fiul tău? i se adresă Maica bunicii
mele. Ai avut doi fii şi niciunul din ei nu mai este printre cei
vii!
Clarviziunea acestei Maici era uimitoare: într-adevăr,
niciunul din unchii mei nu mai trăia.
‒ Este adevărat, prea bună Maică, dar el este ca şi copilul
meu, fiindcă eu l-am crescut până la şapte ani! a răspuns cu
supunere bunica.
‒ Cât ai trăit, a fost apropiat de Dumnezeu, dar după
aceea, a uitat de credinţă. E răzvrătit şi neascultător şi aduce
jertfă celui rău prin păcatele lui! Ce folos este să se salveze
trupul, dacă sufletul va fi aruncat în iad?
Cuvintele acestea cădeau implacabile asupra mea,
arătându-mi fără echivoc starea adevărată în care mă găseam.
Cine era oare Maica aceasta, care citea în mine ca într-o carte
deschisă?
Bunica mea şi celălalt nu s-au lăsat, reluându-şi
rugăminţile cu şi mai multă insistenţă. Mă simţeam într-o
condiţie mai jalnică decât a ultimului milog, iar faptul că scena
aceasta penibilă avea loc în fața unei femei, mă umilea şi mai
tare.
‒ Smereşte-te în fața Maicii Preasfinte, păcătosule! îmi
şoptea cel din spatele meu.
Dar eu nu înţelegeam ce ar fi trebuit să fac şi eram
înciudat din pricina sentimentului de necurăție și ruşine pe care
îl încercam.
‒ Iartă-l, Maică, fiindcă e tânăr şi păcătuieşte din
nesăbuinţa tinereţii, dar se va pocăi! Mă pun eu chezaşă pentru
el! rostea bunica mea cu fervoare.

101
 ‒ Aşa cum ştiţi, iertare de păcate nu pot să dau eu, ci doar
Fiul meu. Şi apoi, nimeni nu-şi poate pune sufletul chezaş
pentru altul! zise Maica și adăugă:
‒ Spui că se va pocăi, dar pocăinţa vine dintr-o inimă
smerită, nu dintr-una plină de mândrie deşartă!
Făcu o pauză, apoi continuă pe un ton mai blând:
‒ Dar fie, pentru că astăzi este ziua mea, când nu vreau să
las pe nimeni să plece ruşinat de la mine, îl voi ruga pe Domnul
şi Stăpânul meu și al vostru să facă pentru el ceea ce mi-aţi
cerut. Să nu mai rătăcească prin pustietăţi, ci să meargă devale,
la fraţii mei, care se roagă acolo împreună cu mine şi să pună
început bun în viaţa lui!
Bunica şi celălalt se bucurară nespus, mulţumindu-i cu
cele mai alese cuvinte şi îndemnându-mă şi pe mine să fac la
fel.
‒ Cazi la pământ, nerecunoscătorule, mulţumeşte-i
Maicii Preasfinte şi sărută-i urmele! mă sfădea cel din spatele
meu.
Apoi m-am trezit deodată complet singur, stând
îngenuncheat pe pământul reavăn al pădurii. Era o mare linişte
şi în aer se simţea un parfum de pomi înfloriţi. Privind în jurul
meu, am văzut că pământul era smălţat de petale mici, albe. Mă
întrebam dacă nu cumva dormeam şi visam, dar, ridicându-mă,
durerea rosăturilor de la picioare mi-a dat de înţeles că trăiam
ceva cât se poate de real. Am privit din nou în jur: petalele de
pe jos dispăruseră, doar o vagă urmă din mireasma minunată de
adineauri mai dăinuia încă în aer. Simţeam că se întâmplase
ceva cu totul extraordinar, dar încă nu realizam ce anume. Apoi
am observat că locul unde mă aflam era diferit: nu mai eram pe
coama de deal pe care mersesem până atunci, ci într-o şa largă.
Uimit, am mers în direcţia din care venea lumina apusului, am
străbătut nişte desişuri şi, deodată, inima mi-a stat pe loc de
bucurie: în faţa mea se deschidea o vale largă, prin care se
vedea şerpuind un drum de căruţă! Dar aceasta nu era valea

102
împădurită pe care o cercetasem de sus până atunci de zeci de
ori, căutând cu disperare un drum ‒ era mult mai largă, mai
puţin abruptă şi neacoperită de pădure. Nu-mi venea să cred că
era adevărat ceea ce vedeam ‒ era limpede că mă aflam într-un
alt loc! Citisem tot felul de lucruri legate de transcenderi
spaţio-temporale, dar nu-mi închipuisem niciodată că eu aş
putea trece printr-o asemenea experienţă. Mi-a venit în clipa
aceea în minte preceptul buddhist despre inconsistenţa lumii și
mi-am zis că acest fenomen extraordinar era o perfectă
adeverire a lui, numai că nimic din învăţătura buddhistă nu
putea să explice cum se petrecuse așa ceva.
Dar nu aveam timp de filosofie, căci seara cobora cu
repeziciune și trebuia să ajung la un adăpost până la căderea
nopții. Am luat-o, aşadar, la vale pe drumul din faţa mea,
grăbind pasul. N-am apucat să merg prea mult, căci, la o
cotitură a drumului, am dat cu ochii de un om. Era foarte
bătrân, trecut de optzeci, poate chiar de nouăzeci de ani. Ceea
ce mi-a atras atenția imediat erau hainele pe care care le purta ‒
erau veșminte țărănești de la sfârşitul secolului trecut, lucrate
manual, pe care nu le mai poți vedea decât prin muzee. Mi-am
zis că ajunsesem probabil într-un loc uitat de vreme, un fel de
enclavă în care timpul încremenise.
L-am salutat cu respect pe bătrân şi el mi-a răspuns,
adăugând cu evlavie: „Să dea bunul Dumnezeu!”
‒ Ei, dar ce cauţi, frate, prin locurile astea? Umbli pe
munte de unul singur, ca Moise? m-a întrebat el, zâmbind larg,
cu o gură fără dinţi și cercetându-mă cu interes.
Am văzut că avea la gât o cruce de lemn, confecționată
primitiv și asta mi-a risipit temerea că bătrânul ar fi fost vreo
vedenie necurată. Am răspuns că eram un călător iubitor de
natură şi de linişte, la care el a dat din cap cu înţelegere. L-am
întrebat unde ducea drumul pe care mă aflam şi el a rostit
numele unei localități pe care o văzusem mai devreme pe hartă.
Până acolo, mai aveam însă de mers vreo câteva ore bune. M-a

103
întrebat de ce nu mă duceam mai bine la o mânăstire, care se
afla ceva mai aproape. Cu gândul la Maica din pădure, l-am
întrebat dacă era o mănăstire de maici, dar bătrânul a negat; era
o mănăstire de călugări, unde femeile nu puteau intra, datorită
unei porunci arhierești. Mi-am amintit însă că Maica aceea
spusese că venea dintr-un loc unde se ruga împreună cu frații ei
și în mintea mea era o confuzie totală.
‒ Dar cum de staţi singur aici? l-am întrebat eu pe bătrân.
‒ Ei, stau şi eu acolo unde m-a aşezat Dumnezeu! a zis
el, zâmbind cu tâlc, apoi a adăugat:
‒ Să ştii că nu sunt mulţi muritori pentru care a făcut
Maica noastră preabună o asemenea minune! Să-i aduci
mulţumire acolo unde mergi, şi lui Dumnezeu de asemenea, că
fără voia Lui, nimic nu se poate face!
Am rămas uimit și l-am privit cu oarecare teamă ‒ cum
de știa bătrânul acesta ce mi se întâmplase în pădure? Asta îmi
confirma încă o dată faptul că totul fusese real, dar şi că mă
aflam în continuare în zona de interferență dintre fizic şi
transcendent, ceea ce îmi trezea un sentiment foarte straniu și
dorința de a ajunge cât mai repede înapoi, în lumea obișnuită.
În timp ce mă îndepărtam, i-am urat sănătate bătrânului,
iar el a răspuns, ricanând:
‒ Ei, sănătate să ai matale! Că oalele şi ulcelele, ce
sănătate să mai aibă?
Și a adăugat în urma mea:
‒ Mergi cu bine şi fără teamă, că eşti sub pavăza Maicii
Domnului! Şi să le zici fraţilor devale salutări de la pustnicul
Varlaam!
Am făcut câţiva paşi, apoi, vrând să-mi verific o
bănuială, am întors capul. Aşa cum mă aşteptam, bătrânul nu
mai era nicăieri. M-a străbătut iarăși un fior. Era deja prea mult
pentru mine, şi ziua nu se terminase încă.
Căzuse întunericul şi din vale venea un vânt rece. Luna
răsărise deasupra brazilor şi strălucirea ei mă îngheţa de-a

104
binelea, făcându-mă să nu-mi doresc altceva decât să ajung cât
mai repede undeva, la căldură. Mă gândeam cu strângere de
inimă cum ar fi fost să-mi petrec toată noaptea în pădure, cu
hainele ude de pe mine.
În timp ce mergeam, mi s-a părut deodată că aud nişte
strigăte, venind din pădurea pe care o lăsasem în urmă.
Strigătele semănau cu hăuielile ciobanilor ‒ dar cine mai umbla
cu animalele pe munte, la ora aceea?
La un moment dat, am simţit că în spatele meu se furişa
cineva. M-am oprit şi m-am întors iute. Luna plină răspândea o
lumină suficientă, cât să pot observa orice mişcare în jurul
meu. N-am văzut însă nimic. Mi-am continuat drumul, convins
că fusese vreun animal. Dar, după nici zece paşi, am auzit un
schimb precipitat de cuvinte cu voce joasă, venind dintr-un
desiş. De data asta, nu mai încăpea nicio îndoială: după mine se
ţineau nişte indivizi, poate nişte tâlhari de drumul mare! Mi-am
dat repede jos rucsacul şi am scos un cuţit, care a lucit sinistru
în lumina lunii.
‒ Nesăbuitule, ce vrei să faci cu cuţitul împotriva
duhurilor? am auzit foarte aproape de mine un glas în care l-am
recunoscut pe povăţuitorul nevăzut din pădure.
‒ Pune cuţitul la loc, ăştia te pot face să te tai singur!
Vezi-ţi de drum fără să-i mai bagi în seamă; nu-ţi pot face
nimic, eşti sub apărare de sus!
Mi-am adus aminte de râsetele pe care le auzisem mai
devreme, în pădure. Așadar, nici aceea nu fusese iluzie, iar
duhurile de acolo erau reale şi se țineau după mine!
În clipa următoare, nu departe de mine, am auzit clar un
râs piţigăiat şi vulgar de femeie, apoi nişte şoapte
ademenitoare, care mă chemau în desişul de la marginea
drumului.
‒ Hei, cine e acolo? Ieşi la iveală! am strigat eu.
‒ Nu mai face greşeala să vorbeşti cu ei! m-a apostrofat
din nou însoţitorul meu. Fă-te că nu auzi nimic şi mergi

105
înainte! Ţi-am spus, nu se pot apropia de tine pentru că eşti
apărat, dar te pot ispiti ‒ vor să te facă să te abaţi de la drum, şi
dacă te laşi amăgit, eşti pierdut!
Ceea ce mă uimea şi mă înfricoşa în egală măsură, era
faptul că scenariul acesta nu era un fenomen întâmplător, ci
părea să fi fost creat anume pentru mine.
Mi-am continuat drumul, urmărit de fiinţele acelea
nevăzute, care rosteau tot felul de măscări şi provocări la
adresa mea, însoţite de comentarii în surdină şi râsete
batjocoritoare, dar mă sileam să nu le dau atenție, cu toată
teama pe care mi-o trezeau Le auzeam cuvintele, dar nu
înţelegeam întotdeauna ce spuneau, ca şi cum ar fi vorbit într-o
limbă necunoscută. Dacă n-aș fi știut, aş fi putut jura că erau
nişte localnici beţi, puşi pe șotii, dar le simţeam viclenia şi
răutatea ascuţită, care o întrecea cu mult pe cea omenească.
Vorbele lor deşucheate vizau o anumită persoană de gen
feminin, dar nu înţelegeam la cine se refereau. Vocile acestea
se auzeau ba sus, ba jos, când apropiindu-se, când depărtându-
se, de parcă s-ar fi deplasat prin văzduh cu mare iuţeală. La un
moment dat, am auzit un fluierat scurt, venind din frunzişul
unui fag uriaş. Privind într-acolo, am zărit, jucând printre
ramurile copacului nişte flăcărui ca de lumânări.
‒ Vezi? Şi noi ţinem slujbă! rosti o voce groasă, apoi
începu să imite în bătaie de joc o cântare bisericească, însoţită
de râsete şi cuvinte triviale.
‒ De ce nu te rogi? Tot nu ţi-a venit mintea la cap? Nu
poţi scăpa de ei, decât dacă te rogi! îmi spunea însoţitorul meu.
Amintindu-mi de experienţa din pădure, am început să
mă rog, deşi nu mai făcusem asta din copilărie. Am spus cu
glas tare „Tatăl nostru” şi la sfârşit, am adăugat „Doamne,
apără-mă!” şi m-am închinat.
Spre uimirea mea, în jurul meu s-a făcut brusc linişte, iar
din mine a dispărut ca prin farmec orice urmă de teamă. Trăiam
senzaţia că sufletul meu, care se zbătea adineauri ca o pasăre

106
înspăimântată la apropierea uliului, s-a liniştit dintr-o dată şi s-
a aşezat cuminte în cuibul său. Luna, cerul înstelat, foşnetul
frunzelor în vântul nopţii, toate lucrurile intraseră în pacea lor
firească şi, dacă n-ar fi fost frigul şi durerea de la picioare, aş fi
putut să fac un popas, ca să contemplu frumuseţea inedită a
acelei nopți.
Trebuia să recunosc că antrenamentul spiritual pe care îl
făcusem ani de zile nu-mi fusese de niciun folos. M-am văzut
dintr-o dată în adevărata mea postură, care nu era nicidecum
aceea de iniţiat, ci de copil neascultător, lăsat intenţionat de
părintele lui să pătimească, pentru ca să-i vină mintea la cap.
Am mai mers încă o vreme, fără să mai fiu tulburat de
nimic. La un moment dat, după o cotitură a drumului, am zărit în
vale, nu prea departe, o lumină. Niciodată, un semn de prezenţă
omenească nu mi-a produs o bucurie mai mare! Am mărit pasul
cât am putut şi în mai puţin de o jumătate de ceas, mă aflam
înaintea unei porţi mari, luminată de un bec electric. Pe poartă
scria numele unei mănăstiri, iar alături era o troiţă cu icoana
Domnului şi a Preasfintei Fecioare cu Pruncul. La vederea
acestei icoane, am fost brusc copleşit de un sentiment imposibil
de descris în cuvinte. Abia atunci, mintea mea s-a luminat cu
adevărat și am înţeles că Maica din pădure era, de fapt, una şi
aceeaşi persoană cu cea din icoană. Și era vie și reală, nu
legendară sau simbolică, așa cum crezusem înainte! Ei îi
datoram minunea extraordinarei mele strămutări din locurile pe
unde rătăceam fără speranţă de ore întregi!
Am rămas momente lungi în fața icoanei Preasfintei
Fecioare, închinându-mă până la pământ cu lacrimi de
recunoştinţă. Însoţitorul meu nevăzut se bucura şi el şi l-am auzit
la un moment dat vorbind cu încă cineva, un bărbat tot nevăzut,
care mi-a spus să merg la biserica mănăstirii și să aduc slavă și
mulțumire lui Dumnezeu şi, mai ales, să nu uit că fusesem
îndrumat acolo ca să pun început bun în viaţa mea. Deşi nu
ştiam cui mă adresam, am zis: „Mulţumesc, Sfinte Părinte!” şi

107
m-am închinat. Apoi, am simţit că cei doi plecaseră şi
rămăsesem singur.
Am intrat pe poarta mănăstirii şi am parcurs o alee
pietruită până în dreptul unei porţi mai mici, de fier. Dar am
constatat cu stupoare că nu scăpasem nici aici de ceata
urmăritorilor blestemaţi. Se adunaseră într-un grup nu departe
de mine şi făceau mare gălăgie, rostind un fel de strigături, ca
la petrecerile ţărăneşti, presărate cu tot soiul de aluzii triviale la
adresa aceleiași persoane feminine necunoscute. Hărmălaia pe
care o făceau era atât de enervantă, încât mi-aș fi dorit să-i pot
pocni pe câţiva, dacă mi s-ar fi arătat în carne și oase. În mod
uimitor, bestiile mi-au citit imediat intenția, pentru că unul din
ei, care părea tartorul grupului, a început să facă nişte aprecieri
batjocoritoare despre cunoştinţele mele de arte marţiale, iar
ceilalți făceau galerie, ca şi cum s-ar fi pregătit să asiste la o
confruntare reală. Era pentru prima dată când intram în contact
direct cu asemenea creaturi și, dacă mi-ar fi povestit cineva
înainte de asta ceva asemănător, l-aș fi crezut mincinos sau
nebun. Oricât ar fi fost de incredibil, aceşti demoni ştiau foarte
bine cine sunt şi dispuneau de o capacitate plastică
extraordinară, pentru că începuseră la un moment dat să imite
glasurile unor vechi duşmani de-ai mei, ca și cum aceia ar fi
fost de față.
Chiar atunci, cineva din spatele porţii mi-a pus în ochi
lumina unei lanterne şi am auzit un glas autoritar:
‒ Cine eşti, mă, tăticule, şi de unde vii la ora asta?
M-am crispat tot, închipuindu-mi că era tot unul dintre
agresorii nevăzuţi, apoi mi-am dat seama că era un om ca toți
oamenii ‒ probabil un paznic al mănăstirii ‒ şi am răsuflat
uşurat. Am spus că mă rătăcisem prin pădure și că eram nevoit
să cer găzduire acolo pentru noaptea aceea.
Omul m-a luminat cu lanterna de sus până jos, insistând
pe hainele mele ude şi pe ghetele pline de noroi. În acest timp,
hărmălaia pe care o făceau zurbagii nevăzuţi ajunsese la

108
paroxism, încât auzeam cu greutate ce spunea paznicul.
Blestemaţii zbierau şi loveau în nişte obiecte de metal,
producând un zgomot asurzitor. Totul era atât de real, încât nu-
mi închipuiam că celălalt nu auzea nimic din acest vacarm de
nedescris. Mi-a cerut un act de identitate, pe care l-a cercetat
atent la lumina lanternei, apoi m-a întrebat ce căutam prin
locurile acelea şi dacă aveam rude în zonă. Era uşor de înţeles
că o apariţie ca a mea la o oră atât de târzie părea destul de
suspectă. Ca să-i risipesc bănuielile, am spus că veneam din
Bucureşti şi că eram inginer. Asta l-a făcut să devină mai
încrezător. M-a condus într-o clădire anexă a mănăstirii, unde
se afla un dormitor cu mai multe paturi.
Mi-am schimbat repede hainele ude de pe mine şi am
ieşit afară. Abia atunci l-am văzut mai bine pe cel care mă
însoţise: era un călugăr surprinzător de slab, cu un chip imberb,
ca de adolescent şi o vârstă foarte greu de definit. Mi-a spus că
nu era paznic, ci arhondar, adică se ocupa cu primirea şi
cazarea oaspeţilor.
M-am uitat cu teamă de-a lungul aleii pe care venisem,
dar ceata drăcească părea să fi dispărut. Ca o măsură de
siguranţă suplimentară, am ţinut să-l întreb pe arhondar dacă în
seara aceea venise pe acolo un grup de indivizi beţi şi
gălăgioşi. Monahul m-a privit cercetător câteva momente, apoi
a spus că mănăstirea se afla sub grea legătură arhierească și că
era exclus ca cineva să îndrăznească să vină beat sau să facă
scandal acolo. Mi-am cerut scuze, regretând că vorbisem
despre asta, pentru că riscam să fiu crezut vreun psihopat. Dar,
spre surprinderea mea, arhondarul mi-a spus că asemenea ispite
nu reprezentau ceva neobişnuit pentru ei, întrucât mulţi dintre
trăitorii de acolo aveau tot felul de încercări de la puterile
necurate.
M-a îndemnat apoi să merg să mă închin la biserică,
pentru că în seara aceea se ținea vecernia praznicului Sfântului
Acoperământ al Maicii Domnului. Dar eu nu cunoşteam pe

109
atunci calendarul bisericesc şi nu ştiam nimic despre
semnificaţia acestei sărbători. Mi-am reamintit însă de ceea ce
auzisem mai devreme, în pădure, de la însoțitorul cel nevăzut,
că era o zi specială, în care Maica Domnului împlineşte toate
rugăciunile care i se aduc. Abia atunci am înţeles cu frică cine
era personajul feminin pe care îl batjocoreau cu o obrăznicie de
neînchipuit demonii aceia în dialogurile lor, dar asta nu era
decât o confirmare în plus că tot ce trăisem fusese real.
Arhondarul ‒ care nu era altul decât părintele Ghelasie,
de care m-a legat o prietenie care a durat mai bine de douăzeci
de ani, până la moartea lui – m-a condus apoi la trapeza
mănăstirii, ca să iau cina.
Masa comună se terminase demult, aşa că am fost invitat
direct în bucătărie. Acolo se aflau doi monahi, unul bătrân şi
altul mai tânăr, care spălau vasele. O căldură plăcută se degaja
din soba pentru gătit, iar ciorba fierbinte care mi-a fost pusă
înainte împreună cu o bucată zdravănă de mămăligă erau o
adevărată binecuvântare, după ploaia şi frigul pe care le
îndurasem.
Dar şirul experienţelor mele stranii nu se încheiase încă.
În timp ce mâncam, o uşă din spatele meu s-a deschis şi
înăuntru a intrat un bărbat de vreo treizeci de ani, complet
dezbrăcat, cu excepţia unei legături de pânză pe care o purta în
jurul şoldurilor. Se vedea că stătuse în ploaie, după trupul ud şi
pletele din care picura apa. Adusese cu el două scânduri groase,
una mai lungă, de vreo doi metri şi alta mai scurtă, pe care le-a
rezemat de perete. Călugărul mai bătrân i s-a adresat pe un ton
familiar:
‒ Ce faci, avva, ai venit? Ia zi, cum a fost azi, greu-greu?
‒ Ei, cum să fie, ca de obicei! Asta e nevoinţa mea de
fiecare zi, doar ştiţi bine! răspunse bărbatul, pe un ton superior.
Cei doi monahi aprobară, făcând nişte aprecieri elogioase
la adresa lui.
Am privit curios cele două scânduri pe care le adusese cu

110
el noul venit. Fiecare avea la mijloc câte o scobitură anume
făcută pentru a putea fi îmbinată cu cealaltă, cu scopul evident
de a alcătui o cruce. Mi-am zis că persoana aceasta ‒ probabil,
un călugăr din mânăstire ‒ împlinea un canon special, de care
nu mai auzisem până atunci. Totuşi, ideea de a căra o cruce,
stând dezbrăcat în frig şi ploaie numai pentru a te asemăna cu
Hristos, mi se părea ceva deopotrivă inutil şi ridicol. Parcă aş fi
asistat la repetiţia unei piese de teatru absurd. Oare cine era
inventatorul unei asemenea practici, dacă se putea numi astfel?
‒ Trage-te lângă foc, avva, să te mai încălzeşti oleacă!
zise călugărul în vârstă. Uite colo, pe sfoară, cămaşa ta!
Îmbracă-te, că ţi-o fi frig!
Bărbatul înaintă cu paşi studiaţi către mijlocul camerei şi,
luând o cămaşă lungă şi albă de pe una din frânghiile întinse
deasupra sobei de gătit, şi-o trase pe el şi-şi frecă apoi mâinile
una de alta deasupra plitei, ca să se încălzească. L-am studiat
pe furiș: era un tip destul de înalt, creol, cu chipul încadrat de o
barbă neagră, tunsă scurt şi bine aranjată. N-am putut să nu
remarc cu mirare faptul că nimic din ceea ce vedeam la acest
personaj nu se potrivea cu aspectul unui călugăr.
‒ Ei, dar văd că aveţi aici o oaie rătăcită! zise emfatic
bărbatul. Mâncare pentru nevoile trupului i-aţi dat, dar hrană
pentru suflet, nu! Păi, dacă nici voi nu le daţi oilor mele hrană
pentru viaţa veşnică, atunci cine s-o facă?
‒ Să nu-ţi fie cu supărare, avva, dar dacă te gândeşti la
sfânta împărtăşanie, ştii bine că nu ne este îngăduit nouă,
monahilor simpli, să facem aşa ceva… a răspuns cu smerenie
monahul mai în vârstă.
‒ Nu vă este îngăduit, zici? Dar nu am venit aici eu
însumi? De ce îngăduire mai mare aveţi nevoie?
Cei doi monahi se priviră încurcaţi unul pe celălalt, apoi
cel în vârstă răspunse prudent:
‒ Dar, să ne fie cu iertare, avva, pentru o sfântă taină este
nevoie de un ieromonah…

111
 ‒ Măi, dar necredincioşi mai sunteţi! i-o reteză brusc
celălalt. V-am spus doar, acum sunt eu însumi cu voi! Ce mai
vreţi? Nu ziceţi voi la slujbă „Ale Tale dintru ale Tale”? Uite,
de pildă, ciorba pe care o mănâncă omul acesta, nu tot de la
mine este? Şi atunci, dacă voiesc eu să zic să se prefacă cartofii
din ciorba lui în trupul meu şi zeama ciorbei, în sângele meu,
oare nu se vor preface?
Cei doi călugări ascultau cu o atitudine supusă, fără să zică
nimic. Înţelegeam din ceea ce auzeam că acest monah (sau ce o
fi fost el) îşi juca mai departe rolul, dar întrecuse deja măsura şi
mă întrebam cu teamă dacă va avea îndrăzneala să meargă mai
departe.
‒ Ei, atunci, hai! zise el şi, întorcându-se către mine,
începu să rostească solemn: „Se împărtăşeşte robul lui
Dumnezeu…”
‒ Stai, avva! îl opri monahul în vârstă. Se cuvine să
spunem, după rânduială, măcar rugăciunile de dinainte de
împărtăşanie!
‒ Măi, dar de câte ori să vă mai spun? Pe acelea le
spuneţi voi în biserică, însă acum sunt eu aici și nu mai este
nevoie de nicio rugăciune! se burzului oacheşul.
‒ Dar nu se poate, trebuie să spunem măcar Tatăl nostru!
insistă călugărul şi se aşeză în genunchi în fața unei icoane
aflate pe unul din pereţii bucătăriei. Cel mai tânăr făcu şi el la
fel şi începură amândoi să rostească rugăciunea.
Asta l-a mâniat de-a binelea pe celălalt. Chipul i s-a
întunecat şi s-a urâţit dintr-o dată, iar când cei doi au ajuns la
cuvintele: „…şi ne izbăvește de cel viclean”, s-a auzit deodată
o pocnitură puternică, de parcă cineva ar fi spart o pungă
umflată şi personajul a dispărut în aceeaşi clipă, lăsând în loc
un norişor de fum negru şi un miros puturos.
Încremenisem de spaimă pe scaunul meu, cu inima cât un
purice.
‒ De ce nu mănânci, frate? Nu-ţi place ciorba? am auzit

112
deodată glasul arhondarului, care revenise de puțin timp în
bucătărie, fără să-mi dau seama.
Vocea lui m-a readus brusc în planul realității firești. Am
privit în jur cu uimire: cei doi călugări spălau mai departe
vasele liniștiți, doar mirosul acela urât se mai simţea încă în aer
– sau poate că îl simțeam numai eu. Am vrut să văd dacă nu
exista totuși vreo dovadă cât de mică despre ce se petrecuse
mai devreme şi am căutat din priviri cele două scânduri pe care
le adusese cel de adineauri, dar nu mai erau nicăieri. Tot aşa
cum nici pe podeaua bucătăriei nu se vedea vreo urmă de
picioare ude sau de noroi.
Am ieşit tulburat din trapeză, împreună cu arhondarul. În
timp ce mergeam prin curtea exterioară a mânăstirii, atenţia mi-a
fost deodată atrasă de nişte strigăte venite de la una din ferestre.
Uitându-mă într-acolo, am văzut o scenă ca dintr-un film de
groază: nişte indivizi cu mutre oribile, agăţaţi de gratiile
ferestrei, se schimonoseau la mine, zbierând ameninţări şi
injurii. Vedenia aceasta n-a durat decât câteva momente, apoi
figurile au dispărut. Mi-a îngheţat sângele în vine ‒ aceștia erau
cu siguranţă demonii care mă urmăriseră până aici, dar acum îşi
luaseră înfăţişări omeneşti! E greu să faci pe cineva care n-a avut
parte de asemenea experienţe să înţeleagă ce sentiment de
groază îţi poate provoca vederea lor. Însă, ceea ce nu pricepea
deloc mintea mea era cum reușiseră să intre într-un asemenea loc
sfânt şi de ce se adunaseră tocmai în camera aceea.
Monahul, văzând că mă oprisem şi mă uitam fix într-un
anume loc, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Ca şi mai devreme,
nu părea să fi văzut sau auzit nimic. Din locul în care ne aflam,
nu se zărea din camera respectivă decât un bec murdar, atârnat
de două fire, care răspândea o lumină slabă. Eram foarte curios
să știu la ce servea camera aceea, dar stârnisem deja destule
suspiciuni, aşa că am preferat să las întrebările pentru altă dată.
În cele trei zile cât am stat în mănăstire, am discutat de
mai multe ori cu părintele Ghelasie. Am constatat cu plăcută

113
surpriză că era o persoană foarte citită, şi nu numai în domeniul
teologic. Asta mi-a dat încredere și i-am povestit toată aventura
mea, începând cu bătrânul misterios din librărie, de la care
primisem îndemnul tacit de a face această excursie și
continuând cu întâlnirea extraordinară din pădure și cu
strămutarea mea miraculoasă. Părintele Ghelasie a ascultat cu
uimire şi bucurie relatarea mea, apoi mi-a spus că nu eram
singura persoană căreia i se arătase Preasfânta Fecioară în
locurile acelea.
I-am relatat apoi despre straniul episod la care fusesem
martor în bucătăria trapezei, în timp ce luam masa. Părintele a
zâmbit, fără să comenteze nimic. I-am cerut să-mi spună
deschis părerea lui despre vedenia aceea.
‒ Frate, ce să zic, iartă-mă că-ţi spun, dar se vede că nu
prea eşti dus la biserică – te cam încearcă michiduţă! a zis el,
hâtru.
Dar, pentru că insistam să-mi dea mai multe explicaţii, a
adăugat:
‒ Nici nu-ţi închipui de ce viclenii sunt în stare spurcaţii
ăştia ‒ pot să te facă să vezi orice! Noi, monahii, suntem
încercaţi de ei în fel şi chip, atât cât îngăduie Dumnezeu, dar nu
avem dezlegare să vorbim despre ispitele noastre.
Mi-a spus apoi că demonii li se arată unora în chip de
mucenici şi preacuvioşi, de îngeri de lumină ori chiar în chipul
Domnului sau al Maicii Sale, cu scopul de a-i face pe aceia să
se creadă ajunşi la sfinţenie şi să se îmbolnăvească de mândrie
deşartă sau să cadă în erezie. Unul din cele mai mari daruri
duhovniceşti este deosebirea duhurilor. Cine ajunge la o
asemenea putere, nu mai poate fi înşelat de diavol.
Mi-am adus aminte de faptul că personajul acela din
bucătărie adusese cu el o cruce. Or, se ştie că diavolul nu poate
suferi sub nicio formă crucea, pentru că îi evocă jertfa lui
Hristos, prin care a fost învins. Părintele mi-a cerut să repet
descrierea așa-zisei cruci și abia atunci am realizat că nu

114
văzusem, de fapt, nimic mai mult decât două scânduri care ar fi
putut alcătui o cruce, dacă ar fi fost îmbinate în felul în care
sugerau locașurile cu care fuseseră prevăzute.
‒ Păi, nu ziceai că eşti inginer? Aşa cum ţi-am spus, cel
rău îşi adaptează înşelăciunile după fiecare în parte! a zis
părintele, amuzându-se de uimirea mea.
Într-adevăr, o viclenie atât de ingenioasă n-ar fi putut ieşi
decât dintr-o minte drăcească.
I-am mai relatat şi despre chipurile groaznice pe care le
văzusem la fereastra din curtea mănăstirii. Asta a părut să-l
intereseze în mod deosebit. M-a dus acolo şi mi-a cerut să-i
arăt exact fereastra cu pricina. După ce a înţeles despre ce
vorbeam, mi-a spus:
‒ Vrei să ştii ce este în locul acela? De aici, de unde stăm
acum, nu-ţi dai seama; ca să te lămureşti, intră în curtea
interioară, coboară pe scara pietruită şi ai să găseşti ceea ce
întrebi.
Am urmat indicaţiile primite şi, peste mai puţin de un
minut, descopeream cu stupoare că locul acela era... latrina
mănăstirii. Am recunoscut imediat becul murdar atârnat de
tavan şi gratiile ruginite. Dar nivelul ferestrei era situat foarte
sus, la cel puţin trei metri faţă de pardoseală, astfel încât niciun
om nu s-ar fi putut urca acolo decât folosind o scară. Era
limpede că figurile îngrozitoare pe care le văzusem la fereastra
aceea nu erau oameni. Am revenit şi i-am spus uimit părintelui
ceea ce descoperisem.
‒ Frate, ce să zic, ai văzut un lucru pe care nimeni dintre
noi nu l-a văzut până acum şi nici măcar nu l-a bănuit, a zis el
admirativ. Apoi mi-a explicat:
‒ Noi stropim în fiecare an de Bobotează cu aghiazmă
toate colțișoarele din mănăstire, în afară de locurile spurcate.
Iată de ce şi-au făcut sălaş urâţii ăia tocmai acolo! Am să le
spun Părinţilor noştri vedenia frăţiei tale şi o să găsim noi o
metodă să-i alungăm și din locul ăla.

115
 La finalul discuţiei, mi-am amintit şi de întâlnirea cu
bătrânul care se prezentase cu numele de Varlaam pustnicul şi
care îmi ceruse să le transmit monahilor de aici urările lui de
bine. Părintele Ghelasie mi-a cerut detalii despre acel bătrân şi
despre locul unde îl întâlnisem. La început, s-a arătat destul de
sceptic (crezuse, probabil, că fusese tot o viziune demonică de-
a mea) dar s-a liniştit, când a aflat că bătrânul purta cruce la gât
şi pomenise numele Maicii Domnului. A spus că va cerceta
dacă a existat într-adevăr un pustnic cu numele acela prin
părţile locului.
La următoarea mea vizită, mi-a spus că omul pe care îl
văzusem fusese într-adevăr călugăr şi se retrăsese la bătrâneţe
pe undeva, prin pădurile de la poalele muntelui. Nu s-a mai
ştiut nimic despre el, decât că murise la o vârstă foarte
înaintată. Numai că asta fusese pe la sfârşitul secolului
nouăsprezece, adică în urmă cu vreo sută de ani (!) Atunci am
înţeles de ce arăta bătrânul acela atât de anacronic și de ce se
făcuse nevăzut...

Aceste întâmplări extraordinare, petrecute în ziua de 30

septembrie 1979, în ajunul praznicului Sfântului Acoperământ
al Maicii Domnului, au produs o cotitură radicală în viaţa mea,
pentru că așa am ajuns să descopăr ortodoxia și să mă dedic ei,
atât cât am fost în stare. Probabil că nu voi afla niciodată cine
fusese bătrânul acela din librărie, datorită căruia am ajuns să
trăiesc tot ceea ce am relatat. Aceste experiențe mi-au dat
adânca înțelegere că salvarea din rătăcirile noastre temerare
prin hățișurile lumii de orice fel, ceea ce este totuna cu
mântuirea, nu poate fi obținută decât numai prin mila, puterea
şi ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi.

Avva Ghelasie s-a mutat la cele veşnice în anul 2003, în

timp ce un ucenic îi citea acatistul Sfântului Acoperământ al
Maicii Domnului. Şi-a dat ultima suflare chiar atunci când

116
ucenicul acela a ajuns la cuvintele: „Făclie primitoare de
lumină văzându-te pe tine la rugăciune în văzduh, în biserica
din Vlaherne, poporul care era de faţă a strigat: De unde este
nouă aceasta, ca să vină Maica Domnului nostru aici?”

Odihneşte-te printre fericiți, Părinte Ghelasie şi roagă-te

pentru noi, păcătoşii!

Uşa milostivirii

După absolvirea facultăţii, am primit un post de inginer

într-o fabrică de utilaj greu dintr-un oraş de provincie. Ca
multe alte situaţii absurde din România, am aflat la faţa locului
că, în fabrica respectivă, nu exista un post de inginer pentru
specialitatea mea. Oricum, nu aveam nici cea mai mică intenţie
să rămân în oraşul acela, astfel că am început să fac imediat
demersurile necesare pentru obţinerea unui transfer. Această
acţiune a durat vreo două luni, timp în care am fost nevoit să
accept o soluţie de compromis, lucrând la oficiul de calcul al
fabricii.
La început, am locuit două săptămâni cu chirie, apoi
proprietara a reziliat contractul pentru un pretext cusut cu aţă
albă, astfel încât a trebuit să mă mut la un hotel. Dar nici acolo
n-a durat mult şi au apărut alte necazuri. Într-o dimineaţă, în
timp ce coboram din hotel ca să mă duc la lucru, m-am trezit
acostat brutal de doi agenţi de poliţie, care m-au acuzat că aş fi
fost implicat într-un jaf petrecut în hotel. După o scurtă
cercetare, cei doi au zis că fusese o greşeală ‒ nu eram eu
persoana căutată, drept care m-au lăsat în pace şi au plecat, fără
să-şi ceară nici măcar scuze. În aceeași zi, am fost anuntat de
direcția hotelului că va trebui să-mi caut un alt loc de cazare,
întrucât nu mai puteam rămâne acolo; explicațiile au fost niște

117
tertipuri neconvingătoare. Au mai urmat şi alte șicane, care
surveneau în situaţiile cele mai neaşteptate, cam de fiecare dată
când ieşeam în oraş. Devenise clar pentru mine că mă aflam pe
lista unui anumit servici, care îi urmărea cu sârguință de ani de
zile pe toți membrii familiei mele.
Într-una din zilele următoare, şeful oficiului de calcul mi-
a cerut să merg să mă ocup de o defecţiune apărută la o maşină
cu comandă program, aflată într-o altă secţie a fabricii.
‒ Ne-am gândit la dumneata, pentru că tot şomezi la noi
de ceva timp şi te-ai plâns că nu-ţi dăm de lucru în specialitatea
dumitale. Iată, acum ai ocazia să-ţi faci meseria! mi-a spus el,
pe un ton arogant.
Aș fi putut să refuz, întrucât mi se cerea să fac ceva ce nu
ținea de specialitatea mea, dar nu aveam nevoie de beţe în roate
în demersul cu transferul.
Am fost condus de un maistru printr-un labirint de alei
către secţia unde se afla maşina defectă. Fabrica ocupa o
suprafaţă imensă, cam de mărimea unui cartier şi te puteai
rătăci cu uşurinţă printre sutele de clădiri şi depozite. Pe drum,
am încercat să aflu despre ce defecţiune era vorba, dar tipul a
spus că nu era decât un intermediar şi că urma să fiu preluat de
altcineva. Povestea asta începuse deja să mi se pară suspectă.
Am ajuns la o intersecţie de alei, unde ne-am întâlnit cu
un alt individ, cu o mutră antipatică. Fără să se prezinte, mi-a
cerut pe un ton sec să merg cu el. Am străbătut iarăşi nişte alei
foarte lungi şi am ajuns la un moment dat între nişte depozite
deschise, separate prin garduri de plasă, în care zăceau de-a
valma tot felul de subansambluri ruginite. Era o zonă în care se
vedea că nu se mai umblase de ani de zile. Am vrut să-l întreb
ceva pe cel care mă conducea, dar, atunci când am întors capul
către el, am dat cu ochii, în locul omului, de o arătare oribilă,
care semăna cu un demon. Am simţit că-mi îngheaţă sângele în
vine. Arătarea aceasta avea un cap negru şi foarte urât, ca de
câine, iar în loc de picioare, nişte labe mari, terminate cu

118
gheare. Pe spate avea două aripi mari şi negre de piele, ca de
liliac, terminate în partea superioară cu un fel de cârlige
ascuţite. Când şi-a întors faţa către mine, i-am văzut ochii, care
aveau o lucire roșie, ca jeraticul. Vedenia asta terifiantă n-a
durat decât câteva clipe, apoi a revenit imaginea normală, a
omului de dinainte. Nu mă despărţeau decât trei săptămâni de o
experienţă similară; diferenţa era că acum, demonii păreau să
se folosească de oameni adevărați, care nu bănuiau, desigur, ale
cui unelte erau în realitate. Am vrut totuși să verific dacă
vedenia de adineauri fusese reală şi, pe un ton voit indiferent, l-
am întrebat pe individ unde trebuia să ajungem, de fapt.
‒ Undeva de unde n-ai să mai ieşi viu! a rostit o voce
groasă şi urâtă şi, în locul omului, a apărut din nou aceeași
făptură infernală.
Era evident că intrasem iarăși într-o plasă satanică, din
care trebuia să ies cît mai urgent, numai că mă simţeam
incapabil să acționez, de parcă aş fi fost legat. Deodată, am
observat că, în rând cu noi, mergea un preot îmbrăcat în
odăjdii, care ţinea în mână o carte și cădelniţă din care nu ieşea
fum.
‒ Roagă-te, altfel nu pot să te scap! mi-a spus preotul
acela.
Dar mintea mea nu mai era lucidă ‒ ceva ca un văl se
interpunea între mine şi realitate, împiedicându-mă să înţeleg
bine ce se întâmpla cu mine, astfel că n-am realizat ce-mi cerea
preotul acela. Lipsa mea de reacție l-a bucurat pe demon, care
i-a aruncat preotului în bătaie de joc:
‒ Pleacă de-aici, răspopitule, nu vezi că n-are nevoie de
rugăciunile tale?
Ajunsesem între timp la nişte porţi mari, de fier, în care
însoţitorul meu, care arăta din nou a om ca toţi oamenii, a bătut
tare şi cineva dinăuntru a deschis imediat.
‒ L-am adus! a zis el. Apoi mi-a aruncat pe un ton dur:
‒ Uită-te bine în jurul tău şi ia-ţi rămas bun, pentru că e

119
ultima oară când vezi lumina zilei!
Dacă aş fi visat, acesta ar fi fost momentul în care ar fi
trebuit să mă trezesc, dar nu s-a întâmplat aşa. Înainte să pot
reacţiona, am fost împins cu brutalitate în spațiul întunecat din
spatele porților, care s-au închis cu un zgomot sinistru. M-am
trezit într-o beznă totală și o căldură sufocantă, saturată de niște
mirosuri grele, de metal încins. Se auzeau tot felul de scrâşnete,
vuiete şi uruieli, ca şi cum în bezna aceea s-ar fi desfăşurat o
muncă infernală.
‒ Un nou venit! am auzit o voce aspră în imediata mea
apropiere.
Au urmat nişte comentarii batjocoritoare, pline de
trivialităţi, urmate de râsete venite din mai multe direcţii. Îmi
dădeam seama că cei de acolo mă vedeau, fără ca eu să-i pot
vedea. Mi-am amintit de ceea ce spusese individul care mă
adusese, că n-am să mai văd niciodată lumina zilei și m-am
temut că-mi făcuseră ceva ca să-mi pierd vederea. Dar, treptat,
ochii au început să mi se obişnuiască cu întunericul şi am văzut
pe jos, din loc în loc, nişte cilindri uriaşi de metal înroşit. Am
rămas pe loc, paralizat de teamă să nu mă împiedic şi să cad
peste vreuna din piesele acelea incandescente, răspândite peste
tot. După hazul pe care îl făceau, atitudinea mea părea să-i
distreze nespus pe spectatorii nevăzuți.
Undeva, la capătul unei hale imense, am văzut nişte
cuptoare din care ieşeau flăcări, iar în fața lor, nişte fiinţe
umane cu pielea lucind de sudoare care munceau la ele. Uruitul
şi scrâşnetele pe care le auzeam veneau de la uşile cuptoarelor
acelea infernale, periodic ridicate şi coborâte şi de la scripeţii şi
lanţurile cu care erau manipulați cilindrii masivi de metal
înroşit. După toate aparențele, locul unde fusesem sechestrat
era un soi de închisoare, dar una care nu se afla în lumea din
care veneam. Auzisem despre aşa-zisele „guri ale iadului”,
nişte locuri despre care unii mistici spun că fac trecerea de pe
pământ în iad, dar le considerasem nişte metafore. Aveam

120
acum ocazia să constat că nu era deloc așa. Fiinta aceea
hibridă, om-diavol, care mă însoțise până acolo, arăta limpede
că drumul pe care îl făcusem era chiar o trecere de la lumea
firească la lumea aceasta, pe care nu îndrăzneam încă s-o
numesc. Mi-au revenit în memorie scenele din coşmarul pe
care îl avusesem în urmă cu un an, cel cu restaurantul, numai
că acelea se petreceau într-o realitate onirică, în care nu mă
aflam cu trupul fizic. Acum însă, descopeream cu groază că
demonii reuşiseră să mă aducă până la urmă într-un loc
asemănător, dar unde mă aflam în carne și oase. Dacă locul
acesta unde mă găseam acum era o formă de iad, atunci ceea ce
se întâmpla cu mine era un abuz oribil, pentru că într-un
asemenea loc nu pot intra decât sufletele unor oameni care au
murit, şi nu oricum, ci numai în urma unei judecăţi divine! Mă
condamnam amarnic pentru că nu făcusem ceea ce mă
îndemnase preotul acela ‒ această dezicere ar fi putut explica
de ce fusesem abandonat de Dumnezeu și lăsat să ajung aici.
Dar, atâta vreme cât eram încă viu şi puteam acționa potrivit
voinței proprii, nu era prea târziu să-mi îndrept greşeala. Şi
adunându-mi toată energia născută din disperare, m-am rugat
din adâncul inimii la Dumnezeu, să mă scoată din locul acela.
Un timp, nu s-a întâmplat nimic. Apoi am simţit deodată
o uşurare a stării de teroare care îmi stăpânea sufletul şi
totodată, am remarcat că atmosfera supraîncălzită și irespirabilă
devenise aproape normală, iar focurile şi zgomotele terifiante
împreună cu cei care trudeau acolo dispăruseră cu desăvârșire.
Rămăsesem absolut singur într-un spaţiu uriaş, învăluit în
beznă. Apoi, întunericul a fost străbătut deodată de un şuvoi de
lumină strălucitoare: pe o latură a halei imense în care mă
găseam se deschisese o uşă, iar în cadrul ei, am văzut silueta
subţire a unui bărbat care aştepta. O imensă bucurie mi-a
inundat inima: știam că uşa aceea fusese deschisă pentru mine,
deci trebuia să ajung acolo cu orice preţ!
Am început să înaintez cu teamă prin beznă către acel

121
izvor de lumină, rugându-mă să nu se întâmple ceva în ultima
clipă, care să zădărnicească totul. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Am ajuns la usă şi am pășit afară. Mă aflam pe un culoar
gol, luminat de tuburi fluorescente. M-am uitat după bărbatul
necunoscut pe care îl văzusem în cadrul ușii, pentru că voiam
să-i mulţumesc, dar nu mai era nicăieri. La capătul culoarului,
era o ieşire care dădea în curtea fabricii, pentru că vedeam
muncitori trecând încoace şi încolo. La vederea oamenilor, am
simţit o negrăită bucurie: însemna că mă întorsesem înapoi, în
lumea adevărată! Dar ce semnificație aveau, până la urmă,
aceste noțiuni de fals și adevărat în raport cu experienţa mea
de adineauri? Nu era pentru prima oară când îmi puneam
această întrebare. Am examinat peretele de-a lungul coridorului
pe care mă aflam: era continuu, fără nicio uşă. În timp ce
priveam uluit zidul acela, întrebându-mă cum trecusem oare
prin el, un bărbat în halat de lucru tocmai cobora de la etaj,
ducând sub braţ un teanc de dosare. Probabil că pe fața mea se
citea o expresie stranie, pentru că omul s-a oprit, uitându-se
curios la mine.
‒ Scuzaţi-mă, credeam că aici e o uşă… am zis eu
nesigur.
‒ Nu, aici nu a fost niciodată o uşă, răspunse celălalt,
zâmbind mirat. Cred că nu sunteţi în locul care trebuie! Unde
doreaţi să ajungeți?
Era evident că nu puteam să-i spun cum ajunsesem acolo,
așa că am preferat să întreb de secţia unde se afla maşina cu
comandă program pentru care fusesem trimis.
‒ Secţia aceea cred că se află mult mai departe, în primul
pavilion; aici sunteţi la celălalt capăt al fabricii! Dar cum aţi
ajuns atât de departe?
Am spus că fusesem angajat de curând şi nu cunoşteam
bine fabrica.
‒ Dar, totuşi, ce se află dincolo de acest perete? am
insistat eu.

122
 ‒ Dincolo nu se află ceea ce căutați dumneavoastră,
răspunse celălalt, tot mai mirat. Pavilionul ăsta este izolat, nu
comunică cu nicio clădire.
Am rămas ca siderat. Deodată, mi-a venit o idee și am
întrebat:
‒ Credeam că dincolo este secţia de prelucrare la cald...
‒ Vreţi să spuneţi secţia de tratamente termice? Dar aceea
a fost desfiinţată acum câţiva ani, răspunse individul. Într-
adevăr, hala respectivă este în spatele acestei clădiri, dar între
ele sunt niste depozite de materiale. Nu puteți să ajungeți acolo
din locul ăsta ‒ trebuia să o luați prin altă parte...
Primisem așadar confirmarea că activitatea la care
fusesem martor în hala aceea părăsită corespundea într-adevăr
realităţii, chiar dacă, într-un mod halucinant, această realitate
nu mai făcea parte din prezent.
I-am mulţumit omului pentru explicații şi am plecat,
urmărit de privirile lui nedumerite.
Dar ce urmăriseră, de fapt, ticăloşii care puseseră la cale
acest plan diabolic? Probabil, să mă sechestreze într-o hală
dezafectată, de unde cine ştie când şi cum aş fi reuşit să scap.
Intenția lor era în primul rând să-și bată joc, dar puteau exista
şi variante mai urâte, dacă mă gândeam la ultimele cuvinte ale
celui care mă dusese acolo.
La un moment dat, m-am întâlnit pe aleea pe care mă
întorceam cu maistrul care venise să mă ia de la oficiul de
calcul. Când a dat cu ochii de mine, în primul moment a avut o
reacţie de uimire care s-a transformat apoi în teamă, dar şi-a
compus imediat o atitudine îngrijorată:
‒ Ce faceţi, dom’le? Unde aţi dispărut?
Urmărindu-i cu atenţie expresia feței, am spus că
individul care trebuia să mă conducă la secţia unde se afla,
chipurile, maşina defectă, m-a dus, de fapt, într-o hală pustie de
la capătul fabricii. Țineam neapărat să ştiu unde îl puteam găsi
pe acel individ, pentru că aveam o treabă cu el. Şi probabil că

123
nu numai eu, am ţinut să specific.
Tipul a început să transpire brusc.
‒ Dar acum veneaţi încoace pe altă alee… a zis el,
ocolind răspunsul şi dându-se totodată de gol ca un prost.
Oricine în locul lui ar fi încercat, măcar de formă, să afle ce se
întâmplase. Fără să-l slăbesc din ochi, am spus că se făcuse
probabil o confuzie: hala unde fusesem condus era fosta secţie
de tratamente termice, care comunica, din fericire, cu o clădire
alăturată. Iată cum ajunsesem în locul unde mă aflam acum.
Maistrul s-a gândit puţin, apoi a zis uimit:
‒ Dar hala de care spuneţi dumneavoastră, în care a fost
într-adevăr secţia de tratamente termice în urmă cu câţiva ani, e
înconjurată de depozite de materiale! Pe unde ziceţi că aţi
trecut?
Primisem pentru a doua oară dovada că scăparea mea
mea din locul acela se datorase unei intervenţii providenţiale.
Ca o culme a obrăzniciei, tipul mi-a reproşat că plecasem
de capul meu prin fabrică şi mă rătăcisem. Dacă mi s-ar fi
întâmplat vreun accident? Îmi venea să-l pocnesc direct în
mutră pe acest prefăcut, însă nu voiam să fac scandal, pentru că
asta mi-ar fi compromis demersul cu transferul. Am întrerupt
orice discuție și l-am lăsat acolo, cu vorba în gură.
Am găsit în cele din urmă singur secţia unde ar fi trebuit
să ajung de la început și care se afla într-un pavilion situat la
vreo sută de metri de centrul de calcul. Am intrat într-o sală
mare, plină de maşini-unelte şi de muncitori în salopete
murdare, care trebăluiau printre ele. În mijloc, într-o incintă cu
geamuri, se afla, nou-nouță, faimoasa maşină germană cu
comandă program. Arăta acolo ca o navă spațială într-o
potcovărie. După felul în care eram privit de muncitori, mi-am
dat seama imediat că prezenţa mea nu era deloc binevenită, iar
motivul urma să-l înţeleg imediat chiar de la maistrul-șef. De
fapt, nu se dorea repararea acelei maşini, care era defectă de
mai bine de un an, pentru că productivitatea ei ar fi făcut ca

124
jumătate din oamenii care lucrau acolo să-si piardă locul de
muncă. Nu era exclus să fi fost defectată chiar intenţionat.
Aflând că nu eram un inginer specializat în maşini-unelte, tipul
s-a relaxat şi mi-a spus să le comunic celor care mă trimiseseră
acolo că am văzut despre ce era vorba, dar că maşina nu putea
fi reparată cu mijloacele existente în fabrică.
Era primul meu contact cu socialismul multilateral
dezvoltat din România.

În mai puţin de o lună după acest episod, am primit

transferul în Bucureşti ‒ însă acţiunile malefice puse la cale
împotriva mea au fost transferate şi ele odată cu mine.

Vizita nocturnă

Curând după ce am obţinut transferul în Bucureşti, m-am

mutat într-un apartament proprietate personală. Aveam nevoie
ca de aer de un spaţiu numai al meu, unde să-mi trăiesc viaţa
după propriile mele reguli, netulburat de nimeni. Pe vremea
aceea, investeam o parte importantă din timpul meu liber în
două direcţii: artele marţiale şi studiile în domeniul
spiritualităţii, pe care încercam să le unesc într-o cale unică,
deşi ştiam că, fără îndrumările unui maestru, nu voi putea
ajunge prea departe. Dar unde puteam să găsesc un maestru
adevărat pe meleagurile astea? Maeştrii pe care îi cunoșteam eu
erau doar în cărţi. Cu toate astea, le studiam învăţăturile cu
sârguinţă şi încercam să le aplic în practica mea zilnică.
De când începusem să locuiesc singur, descoperisem în
mine o dorinţă nouă. Mă săturasem de relaţiile amoroase
tranzitorii de până atunci şi îmi doream o legătură statornică.
Pentru asta, ar fi trebuit ca viaţa să-mi scoată în cale acea

125
femeie unică pe care o așteaptă fiecare bărbat, dar ştiam că e un
lucru foarte rar s-o găseşti ‒ cei mai mulţi bărbați nici măcar
nu-şi pun problema asta, ci se mulţumesc cu variante de
compromis. O asemenea şansă este atât de rară, încât aş fi avut
nevoie de câteva vieţi ca s-o întâlnesc. Cunoşteam însă un
instrument spiritual foarte puternic, pe care îl puteam folosi
pentru ceea ce îmi doream ‒ acest instrument era meditaţia,
prin intermediul căreia poate fi influenţată chiar și linia soartei.
Exista însă aici o mare problemă: nu dispuneam nici de
experienţa, nici de puterea necesară pentru a face asta de unul
singur. Ştiam însă că marii maeştri spirituali din toate timpurile
au acordat asistenţă de la distanţă, în chip nevăzut, unor
discipoli care nu i-au cunoscut niciodată în mod direct. Poate
că unii dintre aceşti maeştri, care aveau în continuare discipoli,
nici nu mai erau în viaţă de secole. Eram convins că şi căutările
mele spirituale erau cunoscute de un astfel de maestru tainic,
pe care l-aș fi putut invoca pentru a-i cere ajutorul. În
consecinţă, am început să-i cer în şedinţele mele de meditaţie
acestui maestru necunoscut să-mi trimită femeia pe care o
așteptam. Ştiam că cererea mea era, într-un fel, o impietate,
deoarece orice maestru spiritual adevărat e departe de legăturile
acestea pământeşti. Dragostea dintre un bărbat şi o femeie este
tranzitorie şi depinde în mare măsură de trup, care este şi el
trecător, în timp ce calea spirituală este eternă. Din acest
considerent, mi-am propus chiar după prima încercare să
renunţ la o asemenea cerere. Totuşi, n-am putut să mă abţin şi
mi-am repetat invocarea încă două sau trei zile.
În cea de-a treia noapte, am avut un vis foarte straniu, pe
care îl voi descrie în continuare.
Se făcea că mă trezisem brusc, cu senzaţia că arde ceva.
Prima dată, m-am temut că era un incendiu în casă, apoi am
văzut cu stupoare că unul din pereţii camerei mele, care dădea
spre exteriorul apartamentului, se încingea rapid, trecând
progresiv de la culoarea roşu închis la alb incandescent, până

126
când în mijlocul lui a apărut o gaură care se tot lărgea. Prin
breşa aceea, se vedeau jucând limbi de foc şi înăuntrul camerei
răzbătea o căldură ca de furnal. Când deschiderea din zid s-a
lărgit suficient, prin ea a intrat o matahală neagră, uriaşă. Odată
cu această apariţie, camera s-a umplut de un miros oribil, de
pucioasă şi catran. Nu puteam distinge chipul acestei făpturi,
din pricină că era aşezată contra luminii venite de la focul de
afară ‒ dar nici nu cred că aș fi dorit să-l văd. Înspăimântat, am
dat să fug din pat, dar o forţă colosală mă ţintuia de saltea, ca şi
cum pe pieptul meu s-ar fi lăsat un elefant, încât abia mai
puteam să respir.
‒ Cine eşti şi ce vrei? am întrebat eu sau mai degrabă am
gândit, pentru că nu cred că eram în stare să scot vreun sunet.
‒ De ce mă întrebi cine sunt? Nu tu m-ai chemat? Ei
bine, am venit: uite-mă! a răspuns matahala.
‒ Dar eu am invocat spiritul Marelui Maestru, nicidecum
o asemenea monstruozitate, mi-am zis eu în sinea mea.
Se părea că entitatea aceea putea comunica direct prin
gând, pentru că mi-a răspuns imediat:
‒ N-ai cerut ajutorul Marelui Maestru? Ei bine, cererea ta
a fost auzită: eu sunt Marele Maestru, şi am venit cât am putut
de repede ca să-ţi îndeplinesc dorinţa!
‒ Dar nu se poate! am ripostat eu. Marele Maestru e om,
nu…
Aş fi vrut să zic „o asemenea pocitanie”, dar mi-am
înfrânat imediat gândul, de teamă.
‒ N-ai înţeles: eu nu sunt un maestru oarecare, ci însuşi
Marele Maestru! Este unul singur care se numeşte astfel, şi
acela sunt eu! Puţini dintre voi se pot lăuda că au primit
ajutorul meu direct!
Ascultam ditirambii aceştia, strivit de uriașa greutate care
mă împiedica să fac cea mai mică mișcare.
‒ Uite, ca să-ţi arăt că sunt mărinimos şi plin de cele mai
bune intenţii, ţi-am adus ceea ce mi-ai cerut!

127
 Şi nu-şi termină bine cuvintele, că o altă matahală
întunecată, însă ceva mai mică îşi făcu apariţia şi începu să se
alinte pe lângă el.
‒ O vezi? Ea este, nici mai mult, nici mai puţin decât
graţioasa mea soţie! zise matahala cu emfază şi, îndată, cealaltă
arătare începu să-şi mişte într-un mod grotesc formele puhave
în fața mea, ca un hipopotam în călduri. Am remarcat că avea
mijlocul încins cu un fel de şorţ foarte murdar, care împrăştia o
duhoare pestilenţială.
‒ Ei, ce zici? Ai mai văzut undeva aşa o frumuseţe? zise
monstrul.
Cealaltă arătare chicoti şăgalnic, apoi amândoi au
izbucnit într-un râs vulgar.
Mi se făcuse o scârbă teribilă, dar eram atât de
înspăimântat, încât m-am prefăcut că sunt plăcut impresionat.
Îmi repetam întruna că eram victima unui coşmar şi că mă voi
trezi dintr-o clipă într-alta ‒ dar coşmarul se prelungea
neaşteptat de mult.
‒ Ca să apreciezi prietenia mea, care este un lucru foarte
rar, uite, ţi-o dau ţie pe soţia mea! Să fie într-un ceas bun!
Aş fi vrut să zic că nu pot să primesc un asemenea cadou
pentru că nu eram compatibili ca specie, însă n-am apucat să-
mi duc gândul până la capăt, că monstrul se burzului la mine:
‒ Îndrăzneşti cumva să refuzi darul meu?
Cu inima cât un purice, m-am prefăcut că accept.
‒ Dar vreau să rămână clar un lucru între noi: când am să
ţi-o cer înapoi, ai să mi-o dai necondiţionat, pentru că ea îmi
aparţine mie! Ţie ţi-o dau doar cu împrumut, pentru că suntem
prieteni! Ai înţeles?
Din dorinţa de a scăpa cât mai repede, m-am prefăcut că
sunt de acord. În aceeaşi clipă, cele două matahale s-au făcut
nevăzute. Totodată, forţa care mă ţinea lipit de pat a dispărut şi
ea, iar zidul s-a închis imediat la loc.
De data asta, mă trezisem de-a binelea şi m-am ridicat în

128
capul oaselor. Un vis în care senzaţiile fizice să capete o
asemenea intensitate, nu mai avusesem niciodată. Dar ceea ce
mă punea serios pe gânduri, era faptul că visul acesta avea o
legătură evidentă cu invocările pe care le făcusem. Ştiam că, în
mentalul oniric, se produce frecvent un fenomen de inversare a
sensurilor şi valorilor şi că meditaţia poate avea uneori efecte
ciudate, dar nu mă aşteptasem la aşa ceva. Era limpede pentru
oricine că acest coşmar fusese de natură satanică, dar nu
înţelegeam ce legătură exista între cererea mea și oferta care mi
se făcuse și care semăna cu un soi de parodie.
La scurt timp după ce am adormit din nou, m-am trezit
iarăşi brusc, cu certitudinea că în camera mea se afla o
persoană străină. M-am ridicat iute în capul oaselor şi am văzut
prin semiîntuneric silueta unei femei, rezemate de tocul uşii.
Era înveşmântată într-un halat cenuşiu, cu o glugă care îi
acoperea fața, dar o putere misterioasă mă făcea să-i pot
distinge perfect trăsăturile şi toate detaliile trupului, căci era
complet goală pe sub halatul acela. Avea un păr blond superb,
care-i cădea în bucle bogate pe umeri şi nişte ochi de un verde
adânc. Toată fiinţa ei emana o atracţie incredibilă. Mi-am dat
seama într-o clipă că femeia aceasta era exact întruchiparea
femeii ideale pe care mi-o doream şi că venise să-mi
împlinească cele mai subtile şi nemărturisite dorinţe.
Am dat deoparte cuvertura şi am invitat-o să vină. S-a
supus, scoţându-şi cu graţie halatul şi i-am simţit îndată trupul
cald şi pielea mătăsoasă lipită de mine. Apoi, am trăit cea mai
minunată noapte de dragoste din viaţa mea într-un delir
continuu, care aş fi vrut să nu se mai oprească niciodată.
M-am trezit la prima geană de lumină a dimineţii şi am
pipăit instinctiv locul de lângă mine. Era gol. Am ridicat capul,
ascultând. Dacă ar fi fost în baie, ar fi trebuit să aud apa
curgând. M-am ridicat din pat şi am alergat la uşă, dar era
încuiată și cu siguranţa pusă, aşa cum o lăsasem înainte de
culcare. Așadar, totul fusese doar un vis? Mi se părea însă cu

129
neputinţă ca un vis să atingă o asemenea putere de obiectivare,
pentru că mă simţeam epuizat fizic, întocmai ca după o noapte
de dragoste. Am căutat cu înverşunare cea mai mică dovadă
care să-mi confirme că nu visasem. Am cercetat patul şi toată
camera, în speranţa că voi găsi un singur fir de păr blond.
Citisem despre succubi, nişte demoni-femei care apar în
visurile erotice ale bărbaţilor şi le consumă sămânţa prin
puterile lor drăcești, dar crezusem că erau doar nişte poveşti
născute în imaginaţia populară. Însă acum era limpede pentru
mine că trăisem exact o asemenea experienţă, mai ales că
femeia blondă din visul meu părea să fie, într-un mod
halucinant, copia personajului feminin dintr-un alt vis straniu
pe care îl avusesem în urmă cu vreo doi ani. Această constatare
m-a şocat de-a dreptul. Dar şi mai şocant a fost ceea ce mi s-a
întâmplat în perioada următoare.

În vara aceluiași an, în timpul unui sejur pe litoral, m-am

întâlnit cu un grup de practicanţi de arte marţiale. Îi cunoşteam
pe câțiva dintre ei. Din grupul acesta, făcea parte şi un individ
mai mare ca vârstă decât ceilalţi, care se dădea un fel de lider şi
care a avut de la început față de mine o atitudine bizar
provocatoare. Tipul făcea parte din categoria celor care cred că
se pot impune prin gabaritul fizic şi printr-un comportament
insolent. Am vrut să-l pun la punct, însă un amic de-al meu,
care îl cunoştea, m-a sfătuit să-l evit, pentru că individul activa
în cadrul unui anumit servici care putea să-mi producă
necazuri. Pe vremea aceea, activitatea grupurilor care se
ocupau cu artele marțiale era atent monitorizată de aceste
servicii, iar indivizi ca el erau infiltrați peste tot, pentru a
furniza informații. Începusem să mă obişnuiesc să dau peste
asemenea cozi de topor cam peste tot pe unde mergeam.
La puţin timp după ce am revenit în Bucureşti, acelaşi
individ a început să mă caute la telefon. Desigur, nu fusese
greu să-mi afle numărul. Încerca să poarte cu mine o

130
conversaţie dezlânată pe tema artelor marţiale, dar se simţea că
băuse şi vorbea aiurea. I-am spus că nu mă interesa o discuţie
cu el şi i-am cerut să nu mă mai deranjeze. Totuşi, apelurile au
continuat. De fiecare dată când suna, era băut – probabil că asta
era starea lui normală. Mi-a spus că avea o prietenă care dorea
foarte mult să facă parte din grupul de arte marțiale pe care îl
conduceam. Lângă el, se auzea o persoană care îi tot şoptea
ceva şi chicotea; probabil că era chiar prietena cu pricina. I-am
spus că nu primeam fete în grupul meu, pentru că
antrenamentele erau dure şi nu aveam nevoie de accidente.
Refuzul meu categoric l-a făcut să nu mă mai caute o vreme.
Am crezut că scăpasem de el, dar mă înşelam.
Peste puţin timp, amicul de la mare m-a invitat să asist la
un antrenament al grupului din care făcea parte şi tipul cu
pricina. Printre practicanţii din sală, am remarcat imediat o fată
de vreo douăzeci de ani pe care o vedeam pentru prima dată,
dar am avut sentimentul ciudat că o cunoşteam foarte bine, ca
şi cum între noi ar fi existat cândva o relaţie foarte apropiată.
Am studiat-o curios: nu era prea frumoasă, dar avea un farmec
aparte şi o incredibilă putere de atracţie erotică, ceva ce nu mai
întâlnisem niciodată până atunci. Dar lucrul cel mai straniu era
certitudinea pe care am avut-o spontan, că această fată va juca
un rol important în viaţa mea. De fapt, aveam senzația că vom
reedita relația care fusese între noi într-un alt timp. Nu credeam
în reîncarnare, dar eram convins că există planuri existențiale
paralele. Mi-a trecut brusc prin minte un gând halucinant: dacă
fata aceasta era chiar o transpunere în planul actual a femeii
care-mi fusese trimisă în noaptea aceea de pomină? Fata din
faţa mea nu era blondă, ca în vis, ci şatenă, dar aş fi putut să jur
că avea ochi verzi, de nuanţa aceea specială pe care aș fi
recunoscut-o dintr-o mie. Îmi spuneam că voi avea ocazia să-
mi verific presupunerile, dacă ne vom întâlni faţă în faţă, ceea
ce știam că se va întâmpla cât de curând. Totul părea desprins
dintr-un film fantastic, a cărui regie era mult prea subtilă ca să

131
fie opera unei minţi omeneşti, deşi, după toate aparențele, cel
care aranjase întâlnirea aceasta era chiar individul care mă tot
sunase.
În timp ce mă gândeam la aceste lucruri, am auzit o voce
gravă, care mi-a spus: „Cea pe care o vezi acum este fiica cea
mică a lui Lilith, prima soţie a lui Adam!”
Am respins acest mesaj ca pe un joc hazardat al minții
mele ‒ doar ştiam din Scriptură că singura soţie a lui Adam a
fost Eva, prima femeie creată de Dumnezeu! Dar, spre
surprinderea mea, vocea aceea interioară mi-a răspuns imediat:
„E minciună ceea ce scrie acolo! Prima soţie a lui Adam a fost
Lilith, nu Eva, şi n-a fost scoasă din Adam, ci a fost făcută
odată cu el!”
Apoi starea aceasta paralelă a dispărut la fel de brusc
cum apăruse. Am meditat îndelung asupra mesajului pe care îl
primisem și care în mod cert nu-mi aparținea, pentru că n-aş fi
îndrăznit niciodată să contrazic revelaţia dumnezeiască. Pe
vremea aceea, nu citisem încă nimic din literatura apocrifă
iudaică în care se vorbea despre Lilith. Eram stăpânit de o stare
contradictorie – pe de-o parte, intuiţia îmi spunea că intrasem
iarăşi într-un câmp transcendent periculos, iar pe de altă parte,
aveam certitudinea că îmi fusese scoasă în cale exact femeia pe
care o aşteptam.
După antrenament, am vrut să plec imediat, dând
ascultare unui îndemn interior, dar amicul meu a făcut din nou
în aşa fel încât să ne întâlnim la ieşire cu tipul acela, însoţit de
prietena lui, care mi-a întins mâna și s-a prezentat. Când
privirile noastre s-au întâlnit, i-am văzut ochii, care aveau într-
adevăr nuanţa aceea de un verde profund, pe care o cunoșteam
deja. O singură clipă a fost suficientă ca să primesc certitudinea
că tot ce simţisem mai devreme urma să se întâmple. Ştiam că
va fi a mea, că asta ne fusese predestinat, iar ea a avut un
sentiment identic, după cum mi-a mărturisit ulterior, cu toate că
nu-i venea să creadă. Mă durea sufletul ştiind-o combinată cu

132
alcoolicul acela şi nu înţelegeam cum putea o fiinţă ca ea să fie
împreună cu un asemenea individ. Nu mă mai recunoşteam,
devenisem dintr-o dată îngrozitor de gelos ‒ aş fi făcut orice ca
s-o scot de sub tutela aceea infamă.
Tot ce s-a întâmplat începând din acel moment, ţine de
domeniul foarte greu de definit al aceleiași realităţi secunde sau
paralele, intricate în realitatea obişnuită. Pe scurt, oricât ar fi
fost de absurd, individul acela a fost cel care a creat toate
condiţiile ca între mine şi prietena lui să se creeze o legătură.
Povestea pe care o îndrugase tipul, cu dorința prietenei lui de a
participa la antrenamentele mele nu era decât un tertip prin care
intenționa să-şi introducă o spioană în anturajul meu. N-am
reușit să-mi dau seama până la urmă, dacă fata acceptase acest
rol din naivitate, sau pentru că fusese cooptată ea însăși în
cadrul aceluiasi servici unde activa prietenul ei; oricum ar fi
fost, după ce m-a cunoscut, intuiţia ei feminină i-a spus că
lucrurile se vor complica şi a refuzat misiunea la care se
angajase inițial. Asta l-a făcut pe mentorul ei să devină
circumspect; totuși, a continuat să creeze o serie de ocazii de a
ne întâlni toți trei. Își imagina probabil că va putea conduce
jocul acesta fără niciun risc pentru relaţia lui cu fata aceea, dar
s-a înşelat. Până la urmă, noi doi am început să ne întâlnim fără
știrea lui. Văzând că, practic, îi luasem femeia, tipul a intrat
într-o stare vecină cu nebunia. Într-o primă fază, a încercat să
mă compromită în ochii ei, dar a ieșit rău pentru el, pentru că,
la un moment dat, m-a obligat să ripostez dur. După asta, se
ferea de un contact direct cu mine, dar a trecut la o campanie
de hărțuieli împotriva ei. O urmărea pretutindeni, o ameninţa,
se comporta ca un dement – pe scurt, îi făcuse viaţa un iad. Am
sfătuit-o să facă reclamaţie la poliţie, dar fata mi-a spus că ar fi
fost inutil. În virtutea serviciului acoperit pe care îl avea
individul, poliţia nu numai că nu s-ar fi legat de el, ci era
posibil să se trezească ea însăşi cu necazuri.
Legătura dintre mine şi această fată a durat doi ani şi

133
jumătate și a fost un adevărat coşmar. În jurul ei se crease un
adevărat mediu demonic, în care se produceau tot felul de
incidente dintre cele mai bizare. Atunci când dormeam
împreună, aveam mereu coșmaruri satanice şi mă trezeam
uneori în mijlocul nopţii cu senzaţia oribilă că între noi se afla
un şarpe uriaş, negru. O surprindeam intrând uneori în nişte
stări de alterare a conştienței până aproape de delir, în timp ce
făcea un puseu de febră până la 40 de grade. Și-a făcut toate
analizele posibile, dar rezultatele erau normale. I-am cerut să-
mi spună dacă avea legături cu persoane care se ocupau cu
ocultismul sau dacă încercase ea însăşi asemenea practici, dar
nu avea nicio cunoștință despre așa ceva. I-am propus să
meargă cu mine la biserică pentru o slujbă de dezlegare, dar m-
a tot amânat cu diverse pretexte. Apoi, într-o zi, m-a anunţat că
s-a dus împreună cu o prietenă să consulte o ţigancă ghicitoare
care îi fusese recomandată. A venit de acolo destul de
îngrijorată ‒ ghicitoarea îi spusese că nu mai văzuse până
atunci un caz ca al ei. N-a vrut să-i spună mai mult decât că e o
„strigoaică” şi că nu poate face nimic pentru ea, dar a
îndemnat-o să se ducă la alte vrăjitoare, care aveau putere mai
mare. Când am auzit asta, am rămas siderat, pentru că mi se
adevereau cele mai sumbre presupuneri. M-a întrebat ce
însemnă cuvântul acela. Ca să n-o sperii, i-am zis că
ghicitoarea la care se dusese era o escroacă şi folosea asemenea
termeni ca să bage frica în oameni şi să le ia banii; dar știam că
diagnosticul pe care i-l dăduse fusese foarte adevărat. Aşa cum
bănuiam, la fel cum se întâmplase cu C. în urmă cu doi ani, fata
aceasta era posedată de aceeași entitate. Era semnificativ faptul
că simptomele menționate nu se manifestau decât atunci când
era împreună cu mine, ceea ce arăta limpede că eu eram, de
fapt, ţinta pe care o urmărea demonul.
Ca să se răzbune pentru că îl trădase, individul a pus la
cale împotriva ei un act abominabil, ajutat de o gaşcă de
derbedei. După asta, fata a încercat să se sinucidă cu o doză

134
masivă de barbiturice şi a fost salvată din fericire în ultimul
ceas. Totuşi, după câteva luni de la acest incident, am
descoperit cu stupoare că începuse să se întâlnească din nou cu
individul acela.
Am luat în cele din urmă hotărârea de a-i cere ajutorul
părintelui Ghelasie și, la proxima noastră întrevedere, i-am
arătat câteva fotografii. Într-una din ele apăreau mai multe
persoane, printre care și individul cu pricina, care fusese prins
cu spatele, într-un plan secundar. Nu-i spusesem părintelui
nimic despre cine erau persoanele din fotografie. El şi-a pus
imediat degetul pe imaginea tipului şi m-a întrebat cine este.
Ştiam că era clarvăzător şi i-am cerut să-mi spună ce văzuse.
Mi-a recomandat insistent să-l evit, pentru că era stăpânit de
diavol şi putea să facă mult rău. L-am întrebat dacă puteam s-o
ajut pe ea să scape din cursa demonică în care se afla, dar
răspunsul părintelui a fost negativ. Mi-a spus foarte hotărât:
‒ Fiule, n-ai puterea să faci asta, şi nici ea nu vrea! Iar
dacă nu vei renunța la ea, să știi că îți pui viața în primejdie!
Mi-a citit apoi nişte rugăciuni, după care mi-a spus că voi
primi un semn de la Dumnezeu în cel mult patruzeci de zile.
Când voi primi acel semn, voi ști clar ce am de făcut.
Semnul a venit într-adevăr în intervalul de timp prezis.
Am descoperit că toate promisiunile celei pe care o iubeam
fuseseră mincinoase și, ca atare, am luat hotărârea să rup orice
legătură cu ea. La început, n-a crezut că vorbeam serios, dar
când s-a convins că era ceva ireversibil, a făcut o adevărată
criză de nebunie în plină stradă. Dar îmi dădeam seama că nu
era vorba de iubire rănită, ci era furia demonului care se vedea
demascat şi învins. Mă mira ușurința cu care retezasem această
legătură drăcească, în care îmi pusesem într-un mod ridicol
atâtea speranțe și care mă chinuise mai bine de doi ani ‒ dar
puterea aceasta nu era a mea, ci era limpede că îmi fusese dată
de Dumnezeu.
Ulterior, recapitulând toate datele acestei istorii, mi-am

135
dat seama că relaţia ei cu blestematul acela continuase, cu
unele întreruperi, în toată perioada în care fusesem împreună şi
cred că mai continuă şi astăzi. S-a întâmplat exact ceea ce-mi
spusese demonul din coşmarul meu: că mi-o va da pe soţia lui
de împrumut, dar că o va lua înapoi atunci când va hotărî el.

Sfântul Calinic

În perioada în care îl cunoscusem pe părintele Ghelasie,

eram foarte pătruns de buddhismul Zen. Ortodoxia creştină, pe
care o descoperisem datorită părintelui, era un domeniu foarte
nou pentru mine şi nu ştiam prea bine cum să-l raportez la
convingerile mele anterioare. Părintele era un om foarte citit şi
dornic să afle cât mai multe lucruri legate de domeniul
spiritual, astfel că atracţia mea pentru Zen îi stârnise
curiozitatea şi mă asculta cu interes vorbind despre acest
subiect. I-am vorbit despre o lucrare de referinţă pe care o
studiam în perioada aceea, o carte a lui Daisetsu Teitaro Suzuki
despre istoria buddhismului Zen. Fără să spună nimic, părintele
s-a dus la el în chilie şi s-a întors cu un teanc voluminos de
pagini scoase la copiator, pe care mi l-a pus în față. Când am
văzut titlul, am rămas mut de surpriză: era chiar cartea lui
Suzuki! Pe vremea aceea, nu ştiam încă ce bibliotecă
impresionantă avea părintele Ghelasie, ascunsă în câteva mici
construcţii de lemn, ridicate de el într-o grădină a mănăstirii.
‒ Citeşte, tăticule, dar să ştii că Buddha ăsta al tău
plânge la poarta raiului, să-i dea şi lui Mântuitorul drumul
înăuntru! a zis el, în stilul lui mucalit.
După ce am rămas singur, am căzut pe gânduri. Nicio
cale spirituală nu poate fi parcursă fără asistența unui maestru.
Una din vechile mele dorinţe era să găsesc un maestru

136
adevărat, dar unul care să mă transforme radical. Mai ştiam de
asemenea că maestrul pe care îl cauţi apare întotdeauna atunci
când eşti pregătit să-l primeşti. Pe de altă parte, dictonul
upanişadic ”Tat twam asi” (”Tu eşti acela”), arată că fiecare
dintre noi poartă în sine, în mod potenţial, acest maestru
absolut ‒ tot efortul spiritual constă în descoperirea lui de către
fiecare înăuntrul său.
Tot gândindu-mă la aceste lucruri, privirea mi-a căzut pe
crucifixul de pe peretele chiliei şi un glas interior mi-a spus:
„Acesta este Maestrul pe care îl cauţi!” Dintr-o dată, am
realizat că până şi cel mai ignorant călugăr din mănăstirea
aceea îmi era superior, pentru că îl descoperise pe acest
Maestru suprem şi îşi închinase Lui toată viaţa, atunci când se
hotărâse să devină monah, renunţând complet la familie şi la
lume. Îmi spuneam cu tristeţe că eu n-aş fi fost în stare să fac
un asemenea sacrificiu. Însemna oare că tot efortul pe care îl
făcusem până atunci pentru desăvârşirea mea fusese inutil? N-
aş fi acceptat niciodată una ca asta! Nu poţi să ajungi pe un
vârf de munte fără să străbaţi nivelurile mai joase, unde apar tot
felul de încercări. Dar le înfrunţi pe toate, pentru că nu pierzi
din vedere nicio clipă faptul că scopul pe care îl urmăreşti este
atingerea piscului cel mai înalt. Iar buddhismul Zen poate fi
asemănat, în acest sens, cu un alpinism de înaltă clasă. Atunci,
ce le lipseşte adepţilor săi pentru a ajunge în vârful muntelui la
Hristos, Maestrul suprem, care nu arată doar calea, ci este
Calea însăşi?
Privind chipul lui Hristos de pe crucifix, am avut dintr-o
dată intuiţia că spre El se îndrepta, de fapt, această veche și
adâncă speranţă a mea, care se lupta demult să se mărturisească
în mine, de a-l găsi pe Maestrul cel adevărat.
Era aproape de miezul nopţii. Părintele Ghelasie îmi
spusese să nu lipsesc de la miezonoptică, pentru că era o slujbă
foarte importantă pentru sporirea duhovnicească şi pentru
păzirea de diavol. Voiam să merg la biserică, dar am mai

137
întârziat puţin, citind din cartea lui Suzuki, când deodată,
lumina s-a stins. Mi-am zis că era probabil o pană de curent,
dar nu luasem cu mine o lanternă şi în chilie nu văzusem nicio
lumânare, aşa că nu aveam altceva de făcut decât să aştept să se
remedieze problema.
Cum stăteam acolo pe întuneric, am auzit venind de afară
nişte voci şi am zărit o rază de lumină pătrunzând pe sub uşă.
Apoi, uşa chiliei s-a deschis şi înăuntru au intrat doi bărbaţi,
îmbrăcaţi în odăjdii. Cel din faţă era o persoană venerabilă,
după barba albă care îi încadra chipul și după mitra pe care o
purta, care arăta că era un arhiereu. Tânărul din spatele lui,
probabil un diacon, îi arăta un respect deosebit, luminându-i
calea cu o lumânare groasă. Primul a rostit o formulă de
binecuvântare şi a făcut semnul crucii asupra mea. Faţa lui era
luminată de un zâmbet plin de bunătate şi din toată persoana lui
izvora o mare blândeţe. Pe vremea aceea, nu-i cunoşteam pe
părinții de acolo şi am crezut că era stareţul mănăstirii, care
venise să facă o inspecţie pe la chilii.
‒ Ei, dar iată că avem aici un oaspete studios! zise el,
apropiindu-se. La ce trudeşti aici, fiule? La Sfânta Scriptură ori
la Psaltire?
Mi-am amintit de rugămintea părintelui Ghelasie de a nu
lăsa volumul acela la vedere, pentru că trata despre o religie
necreștină și nu voia să iasă vorbe prin mănăstire.
‒ Citeam o carte de literatură religioasă, părinte stareţ,
am zis eu.
‒ Nu stareţ, ci ctitor! mă corectă bătrânul, zâmbind, iar
cel din spatele lui îl aprobă, plin de respect.
Apoi se aplecă puţin asupra cărţii pe care o citeam și am
simţit, într-un fel imposibil de exprimat, faptul că înţelegea
perfect ce conținea, deşi abia îşi aruncase ochii pe pagina la
care rămăsese deschisă.
‒ Înţelepciunea le-a fost dată tuturor neamurilor şi toţi îl
caută pe Dumnezeu ‒ unii, de-a dreptul, alţii, pe drumuri mai

138
ocolite, a zis el, zâmbind cu tâlc.
Am rămas uimit: nu numai că acest Părinte știa despre ce
trata cartea, dar înţelesese chiar şi orientarea mea spirituală!
Mi-a trecut prin minte că o asemenea putere de pătrundere nu
putea aparţine decât unui Sfânt. Abia am apucat să gândesc
asta, că îndată orice urmă de îndoială a pierit din inima mea şi
m-am umplut de un sentiment de iubire şi încredere pe care nu-
l mai trăisem niciodată până atunci.
Apoi Părintele acela m-a binecuvântat din nou şi cei doi
au plecat – dar nu ştiu când s-a întâmplat asta, pentru că m-am
trezit deodată singur şi, în aceeaşi clipă, becul din tavan s-a
aprins.
„Doamne, ce a fost asta? Am adormit şi am visat?” m-am
întrebat eu uluit.
Dar niciun vis nu putea să-mi lase o impresie atât de vie,
iar mireasma de mir care rămăsese în chilie confirma acest
lucru o dată în plus.
La biserică, am întrebat dacă fusese vreo pană de curent
puţin mai devreme, dar nimeni nu observase aşa ceva.
A doua zi, i-am povestit părintelui Ghelasie despre vizita
stranie pe care o primisem în noaptea trecută.
‒ Ei, tăticule, aici, la noi, se-ntâmplă lucruri mari! a zis
el, bucurându-se şi privindu-mă admirativ. Ai fost învrednicit
să primeşti ceva rar! Să mergi la biserică, să dai slavă lui
Dumnezeu şi să te închini la icoana Sfântului Calinic, fiindcă
pe el l-ai văzut!
Această confirmare a minunii care mi se întâmplase m-a
lăsat fără grai. Am rămas tăcut o vreme, încercând să înțeleg
ceea ce trăisem.
‒ Dar de ce s-a stins lumina tocmai atunci? Adică, aşa am
văzut eu, sau a fost ceva real? am întrebat eu nedumerit.
‒ Păi, tăticule, pe vremea când trăia Sfântul Calinic, nu
exista curent electric în mănăstire! a răspuns părintele,
zâmbind.

139
 Era un adevăr extraordinar, care m-a copleșit prin
simplitatea lui. Cele două personaje veniseră, aşadar, acolo cu
timpul lor cu tot!
L-am mai întrebat de unde ştia că acela fusese chiar
Sfântul Calinic.
‒ Dar nu ţi-a spus asta chiar el? Mănăstirea noastră n-a
avut decât un singur ctitor!
N-am mai întrebat nimic, şi nici nu era nevoie.
Scotoceala raţională în asemenea lucruri e un păcat. Fusese
destul ca să mă facă să mă cufund pentru o clipă în abisul
mirific şi totodată înfricoşător al tainei dumnezeieşti, din care
ajunge să primeşti un singur strop, ca să fii marcat pentru toată
viaţa.

Cutremurul

Trenul a ajuns în oraşul de provincie prea târziu ca să mai

pot pleca spre mănăstire în ziua aceea, astfel că m-am decis să
rămân peste noapte la nişte localnici. Ne cunoşteam mai
demult, fusesem găzduit în casa lor în urmă cu doi ani. Erau
nişte oameni simpli, cu mult bun simţ şi foarte ospitalieri. M-au
primit cu bucurie şi mi-au pus imediat la dispoziţie o cameră.
Tocmai se pregăteau să plece la o nuntă unde fuseseră invitaţi,
astfel încât au lăsat-o pe fiica lor să se ocupe de mine.
Abia îmi desfăcusem bagajele, când fata a bătut la uşă,
întrebând dacă aveam nevoie de ceva. Ultima oară când o
văzusem era o adolescentă sfioasă, dar acum, după ce trecuse
de vârsta majoratului, am remarcat că se împlinise uimitor. I-
am mulţumit pentru atenţie şi am întrebat-o de ce nu se dusese
la nuntă împreună cu părinţii ei. Mi-a mărturisit că nu agrea
deloc atmosfera de acolo, din pricină că se bea fără măsură şi

140
se făceau glume proaste.
Am invitat-o să ia loc, ceea ce a făcut imediat, ca şi cum
s-ar fi aşteptat. Conversaţia noastră se înfiripa de la sine, într-
un mod foarte plăcut. Am întrebat-o dacă avea prieteni. Mi-a
mărturisit că era o persoană retrasă, aşa cum intuisem deja.
Ieşea destul de rar cu câte o colegă şi-i plăcea în general să
citească, atunci când nu trebuia să ajute la treburile casei.
Familia o socotea o ciudată, pentru că ţinea foarte mult la viaţa
ei personală şi nu accepta să i se impună un anumit program.
Am întrebat-o cum stătea cu credinţa. Mi-a spus că bunica ei,
de la care primise primele îndrumări religioase, o chema adesea
la ea ca să se roage împreună.
Era curioasă să afle ce anume mă atrăgea la mănăstirea la
care mergeam, care era vestită în toată zona aceea pentru
interdicţia arhierească de a nu intra acolo nicio parte femeiască.
Pe de altă parte, nu prea înţelegea ce anume îi determina pe
unii oameni să trăiască toată viața într-o mănăstire. Nu era asta
oare o împotrivire la natura omului, aşa cum a fost ea lăsată de
Dumnezeu?
Am încercat să-i explic ţelurile vieţii monahale, dar n-am
insistat prea mult, pentru că simţeam că nu era un subiect care
o interesa cu adevărat şi nu voiam s-o plictisesc. Ne-am întors
la tema prieteniei, a prietenilor şi a sentimentelor. Remarcasem
că mă cerceta pe furiş, cu acel amestec delicios de naivitate şi
curiozitate a feminităţii în formare. Discuţia cu mine era pentru
ea deopotrivă un joc şi un mod de a-şi încerca puterea de
seducţie, iar eu mă lăsam antrenat în această mică aventură, cu
toate că în sinea mea o consideram inutilă, dacă nu chiar
dăunătoare. Îi priveam chipul cu trăsături delicate, chiar
fermecătoare, pe care păcatul nu-şi pusese încă amprenta. Aş fi
vrut să-i dau puterea de a evita acele experienţe pe care eu le
regretam acum, după ce trecusem de prima tinereţe.
Pe buze îi încolţise o umbră de zâmbet cu o nuanţă
amestecată, de senzualitate şi uşoară ironie, care o făcea să pară

141
mai matură şi mai lucidă decât era în realitate. Îşi pusese un
picior peste celălalt, legănându-l uşor. Se vedea că e conştientă
de atracţia pe care o exercita asupra mea, dar asta părea să-i fie
de ajuns – era limpede că nu voia să fie mai mult decât un joc,
care nu trebuia dus prea departe. Ce taină ascunsă în
personalitatea viitoarei femei din ea o făcea să fie astfel?
O priveam, simţind că alunecam, fără să vreau, de la
atitudinea cvasi-părintească la o pornire mai puţin nevinovată.
Dar imediat m-am apostrofat singur, zicându-mi că nu trebuia
să iau în seamă jocul ei şi s-o trimit la culcare.
‒ Chiar trebuie să plecaţi mâine? întrebă fata cu o
candoare alintată, apoi adăugă repede, roşindu-se:
‒ Ştiţi, eu nu prea am cu cine să stau de vorbă, părinţii
mei sunt nişte oameni simpli…
Deşi îi simţeam vibraţia feminităţii pornite la atac,
naivitatea adolescentină nu o părăsise încă şi contrastul acesta
avea darul de a o face şi mai atrăgătoare. Deodată, mi-a trecut
prin minte un gând năstruşnic: ce-ar fi să mă ridic şi s-o sărut
aşa, pur şi simplu? Dar ea a părut să-mi citească intenţia pe
care nici nu apucasem să mi-o conturez bine în minte şi mi-a
aruncat o privire iute, în care se citeau nedumerirea, teama şi
aşteptarea. Au trecut astfel câteva clipe de încordare, în care
fiecare îl tatona pe celălalt într-un superb amestec de armonii şi
nepotriviri. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă ochii nu mi-ar fi
căzut în clipa aceea pe o mică icoană, aşezată exact deasupra
capului ei. Icoana îl reprezenta pe Sfântul Gheorghe ucigând
balaurul. Ca prin farmec, vălul iluziei s-a sfâşiat brusc,
dezvelind realitatea crudă a momentului şi conştiinţa măsurii
exacte a lucrurilor. Dar şi mai surprinzător a fost faptul că şi
atitudinea fetei s-a schimbat în aceeaşi clipă. S-a roşit toată şi,
ridicându-se iute, a întrebat ce oră era. Am constatat cu uimire
că trecuse de miezul nopţii – stătusem de vorbă mai bine de
două ceasuri fără să realizăm când trecuse timpul. Se petrecuse
acel fenomen de transcendere temporală, a cărui cauză rămâne

142
întotdeauna învăluită în mister..
Fata redevenise dintr-o dată adolescenta stângace de la
început. Mi-a urat noapte bună şi am simţit în tonul ei o
oarecare răceală. Era oare din cauză că-mi citise intenţia de
adineauri, sau pentru că își reproșa propria ei atitudine? Nu poţi
să ştii niciodată ce e în mintea unei femei, nici chiar înainte de
a deveni femeie, mi-am zis eu, dar m-am certat imediat pentru
judecata mea tipic masculină. Oricum, un lucru era
incontestabil: Sfântul Gheorghe ucisese cu adevărat balaurul!

Am plecat la prima oră a dimineţii. Gazdele nu veniseră

încă acasă, iar fiica lor probabil că mai dormea încă. Le-am
lăsat un bilet de mulţumire pentru ospitalitate.
După trei ore de mers, am ajuns la mănăstire. Părintele
Ghelasie m-a primit cu obişnuita lui bunăvoinţă şi m-a instalat
într-una din căsuţele lui de lemn din grădină.
În aceeaşi noapte, am avut un vis foarte straniu. Se făcea
că mă trezisem brusc, în puterea nopţii; eram conştient şi în
deplinătatea tuturor simţurilor, într-o perfectă continuitate cu
starea de veghe, ca şi cum n-aş fi dormit nicio clipă. Pe uşa
deschisă a colibei, vedeam cerul spuzit de stele, un cer aşa cum
în oraş nu poţi vedea niciodată. Afară cântau greierii şi
răcoarea înmiresmată a pădurii pătrundea în colibă. Dar acest
calm ascundea o tensiune stranie, difuză, venită de nicăieri. O
simţeam prin toate fibrele mele, ca la apropierea unei primejdii.
Deodată, de afară s-au auzit nişte voci joase şi peste câteva
clipe, în cadrul uşii au apărut doi indivizi tuciurii ca nişte arapi,
foarte solizi, cu bustul gol, purtând de-a curmezișul pieptului o
curea lată. Ţineau între ei cu forţa o fată complet goală, care se
lupta să scape, dar fără putere. Fata ţinea ochii închişi şi se
comporta anormal, ca şi cum ar fi fost drogată, iar arapii aceia
o chinuiau, răsucindu-i mâinile şi făcând-o să geamă de durere.
Uitându-mă mai bine, am recunoscut-o cu stupoare pe fiica
gazdelor la care stătusem în noaptea trecută. Dar cine erau oare

143
indivizii aceia de culoare şi cum ajunsese fata în mâinile lor? Şi
mai ales, cum fusese adusă într-un asemenea loc, încălcându-se
porunca arhierească? Absurdul situaţiei era atât de pregnant,
încât îmi spuneam că scena aceasta nu putea fi reală şi că visam
cu siguranţă. Asta însemna că mă voi trezi dintr-o clipă într-
alta şi reprezentaţia grotescă va lua sfârşit. Totuși, acțiunea
continua independent de voinţa mea, ca şi cum aş fi vizionat un
film. Cei doi arapi au schimbat între ei câteva cuvinte cu voci
scăzute, apoi au râs, dezvelindu-şi nişte dinţi albi, ca de fiare
sălbatice şi au împins-o pe fată în interiorul colibei. Aceasta a
bâjbâit prin întuneric, s-a împiedicat de patul meu şi a căzut
peste mine. Simţind un trup străin, a scos un mic ţipăt de
spaimă şi s-a retras iute într-un colţ al patului, ghemuindu-se
toată, ca un animal.
Planul diabolic al bestiilor tuciurii dovedea că ispita pe
care o avusesem în seara trecută fusese tot lucrarea lor. Acum
urmăreau ceva şi mai perfid: voiau să mă împingă în păcat și,
totodată, să mă facă vinovat de încălcarea poruncii arhiereşti,
care interzicea intrarea femeilor în mănăstire. Mă chinuia un
sentiment contradictoriu: îmi era milă de fată, dar îmi ziceam
că n-ar fi fost adusă aici în felul acesta, dacă n-ar fi fost
vinovată de cine ştie ce păcate ascunse. Mă îngrozea gândul că
va fi descoperită de dimineaţă aici, la mine. Ce explicaţie aş fi
putut să dau pentru asta şi cine m-ar fi crezut? Pe de altă parte,
nu puteam s-o las pe mâna celor doi nenorociți. M-am văzut
dintr-o dată victima unui şantaj blestemat și în mine s-a trezit o
mânie surdă.
Arapii stăteau mai departe în cadrul uşii, rânjindu-şi
dinţii albi în întuneric şi fremătau de bucurie pentru încurcătura
în care mă băgaseră. Mintea mea căuta febril o soluţie pentru
această situaţie, care părea fără ieşire. Pe de altă parte, noaptea
era destul de rece, iar fata era complet goală; dacă ar fi rămas
afară, ar fi putut să se îmbolnăvească. În cele din urmă, mi-am
zis că soluţia cea mai bună era s-o las să rămână la mine peste

144
noapte, iar a doua zi, lucrurile se vor lămuri cumva. În acest
timp, o altă parte din mine știa că protecţia pe care voiam să i-o
ofer nu era decât un tertip, pentru că intenționam, de fapt, să
împlinesc ceea ce nu se consumase în seara trecută. Dar nu
pentru asta fusese fata adusă aici, pentru a fi pus la încercare?
Pe fundalul acestei stări ambigue și chinuitoare, s-a detaşat
deodată un gând, care mi s-a părut salvator: dacă toate aceste
lucruri se petreceau în vis, atunci, orice act aş fi comis, fiind
lipsit de voinţa mea conştientă, ar fi fost considerat fără păcat.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândul, fata s-a ghemuit și mai
tare, tremurând toată. Am atins-o, ca și cum aș fi vrut s-o
liniştesc, și atingerea mea s-a transformat într-o mângâiere
prelungă. Ii simțeam pielea mătăsoasă a trupului gol și îmi
urmăream reacțiile cu oarecare curiozitate, întrebându-mă ce se
va întâmpla în clipa următoare. Trăiam alternativ o stare
paradoxală, de spectator şi actor, de conţinut şi conţinător, ca o
formă întoarsă cu rapiditate pe față şi pe dos. Dar această stare
n-a durat decât câteva clipe, pentru că imediat coliba a început
să fie zgâlţâită de un cutremur violent. Construcţia şubredă de
lemn se clătina în toate direcţiile, ca o cutie de carton, scârţâind
din încheieturi. Se auzea şi vuietul sinistru, caracteristic, venit
din profunzimile pământului, care însoţeşte un seism şi care te
face să paralizezi de spaimă.
Am sărit din pat, strigând:
– Cutremur! Trebuie să ieşim repede! și căutam prin
întuneric după fată. Dar dispăruse fără urmă, ca şi cei doi arapi.
Sub picioarele mele, podeaua de lemn a colibei se mișca
precum puntea unei corăbii în furtună, încât a trebuit să mă
sprijin de rafturile cu cărţi ca să nu cad. Mă miram că erau încă
la locul lor şi nu se prăbuşiseră. În cele din urmă, am reuşit să
ajung cu destul efort până la uşă şi să ies afară. Dar,
consternare! ‒ îndată ce am pus piciorul pe pământ, cutremurul
s-a oprit instantaneu. Afară, pacea nopţii era desăvârşită,
greierii îşi continuau netulburaţi concertul lor, iar din biserică

145
se auzeau cântările miezonopticii. Acest contrast era atât de
izbitor, încât m-a străbătut un fior de teamă la gândul că
puterile acelea necurate mă aduseseră într-o stare în care să nu
mai pot face diferenţa între realitatea subiectivă şi cea
obiectivă. Care din ele era cea adevărată? Arbitrul suprem, în
situația stranie în care mă aflam, trebuia să fie rațiunea, și am
lăsat-o să aibă ultimul cuvânt: dacă cutremurul de adineauri ar
fi fost real, toată mănăstirea ar fi fost acum în alertă! Pe de altă
parte, un cutremur localizat într-o zonă de câțiva metri pătrați
nu putea exista. Totuşi, ca să mă conving, am intrat înapoi în
mica construcție de lemn şi am căutat cu toată atenţia, la
lumina lanternei, cel mai mic semn care ar fi putut să indice o
mişcare a structurii. Dar, așa cum mă așteptam, toate lucrurile
erau la locul lor.
M-am culcat la loc, dar n-am mai putut să adorm și am
rămas treaz până de dimineaţă, când a bătut clopotul pentru
utrenie.
După liturghie, i-am povestit părintelui Ghelasie visul
straniu pe care îl avusesem. El m-a ascultat cu răbdare, apoi a zis:
– Tăticule, e interesant ce ţi se tot întâmplă! În toate
visele este un adevăr, dar nu întotdeauna ne este de folos, cum
zice Sfântul Apostol Pavel, ba uneori ne aduce pagubă, fiindcă
vine de la vrăjmaşul. Nouă nu ne este dat să cunoaştem decât o
mică parte din tainele sufletului nostru. Şi apoi, cine poate face
diferenţa precisă între minte şi realitate? Oricum, Dumnezeu ne
porunceşte să urmăm doar calea cea dreaptă pe care ne-a arătat-
o Mântuitorul ‒ nu ne putem asuma mai mult de atât. Raţiunea
şi simţurile noastre sunt prea slabe ca să deosebească
întotdeauna lucrarea dumnezeiască de lucrarea celui rău. De
aceea, trebuie să ne lăsăm călăuziţi de Dumnezeu şi să ne
încredem mai puţin în noi înşine.
‒ Dar, părinte, puteam să jur că totul era perfect real, mai
ales cutremurul! am zis eu.
‒ Fiule, aşa cum ţi-am mai spus: aici, la noi, se întâmplă

146
nişte lucruri teribile ‒ asta nu e nimic! Părinţii cei mari spun că
şi în vis poţi face păcate grele, dacă nu eşti întărit
duhovniceşte. Diavolul e foarte viclean: îndată ce te simte slab
într-un loc, acolo te atacă! Dumnezeu îi dă voie să ne încerce
cu măsură, ca să ne vină mintea la cap. El e Păstorul şi noi
suntem turma lui. Dacă o oaie e mai leneşă sau mai răzvrătită şi
nu merge cu celelalte, o silesc câinii ciobanului! zise părintele,
amuzându-se de parabola lui, apoi adăugă, în același stil:
‒ Aşa că, tăticule, să nu mai lipseşti altă dată de la
miezonoptică, fiindcă uite ce păţeşti!
Apoi m-a lăsat și s-a dus la treburile lui.

Ordalia

Într-una din vizitele mele la mănăstire, la uşa chiliei unde

stăteam a ciocănit un individ necunoscut. Era un mirean, care
zicea că fusese trimis de stareţ să-i cheme pe toţi cei în putere
din mănăstire, ca să dea ajutor la grădina de legume.
Atitudinea individului şi nu mi-a plăcut deloc – se purta
de parcă ar fi fost un şef care îşi punea la treabă subalternii. Pe
lângă asta, am simțit imediat că era ceva neverosimil ca starețul
să fi trimis un mirean să facă o asemenea solicitare și nu pe
unul din monahi. Astfel încât, deși nu eram ocupat, am zis că
nu pot veni în momentul acela.
Tipul din ușă a ţinut să facă un comentariu obraznic
despre cei care veneau la mânăstire doar ca să mănânce şi să
doarmă. Nu i-am răspuns după cum aş fi dorit, pentru că mă
aflam într-un lăcaş sfânt, dar aveam un al şaselea simţ în
legătură cu indivizi ca el ‒ ştiam dinainte cu ce se ocupa şi cu
ce treburi venise acolo.
Am meditat puţin asupra situaţiei. Nu exista decât o

147
singură modalitate de a afla dacă fusese ceva aranjat în privinţa
mea: să mă duc acolo unde fusesem chemat, ca să văd ce se va
întâmpla.
În grădina mănăstirii, nu erau decât trei persoane: un
monah pe care îl cunoşteam de ani de zile, tipul care îmi bătuse
la uşă şi încă un individ necunoscut. Așadar, povestea cu
chemarea tuturor vizitatorilor fusese o minciună; cei doi
urmăriseră, de fapt, să mă aducă acolo doar pe mine. I-am
măsurat cu privirea: erau nişte ageamii ‒ dacă ar fi avut proasta
inspiraţie să mă provoace fizic, ar fi avut o surpriză foarte
neplăcută. Dar nu-mi închipuiam că ar fi încercat așa ceva în
văzul lumii; deci, altul trebuia să fie planul lor.
Operaţia care se desfăşura în grădină consta în uscarea
păstăilor de fasole verde. Era o metodă ingenioasă de
conservare a legumelor şi fructelor, care se făcea prin
deshidratarea lor într-un cuptor special, încălzit cu jeratic.
Legumele şi fructele erau opărite în prealabil, apoi erau ţinute
în cuptorul acela până se uscau ca iasca şi puteau fi păstrate
chiar şi ani de zile într-un loc uscat.
Monahul care se ocupa cu treaba asta era un om foarte
blajin şi plăcut ‒ stătusem adeseori de vorbă cu el. L-am
salutat, dar el îşi vedea de treabă cu un aer absent, ca şi cum nu
m-ar fi observat.
‒ M-aţi chemat, părinte? l-am întrebat eu, mirat de
atitudinea lui.
A trebuit să-mi repet întrebarea; abia atunci, a părut că
m-a auzit. A întors către mine o privire goală şi a zis încet, de
parcă ar fi vorbit pentru el însuși:
‒ Eu n-am chemat pe nimeni.
Era limpede că ceva nu era în regulă.
‒ Hai, ce stai, pune fasole la opărit în ceaun! mi-a zis
primul individ pe un ton de comandă.
Dacă n-aş fi fost într-o mănăstire, l-aş fi pus la punct din
două vorbe pe acest impertinent, iar dacă ar fi cerut ceva în

148
plus, eram dispus să-i dau cu plăcere. Dar pentru că eram acolo
unde eram, m-am mulţumit să-i arunc o privire din care să
înţeleagă că nu primeam dispoziţii de la unul ca el, apoi l-am
ignorat total.
‒ Cu ce pot să vă ajut, părinte? l-am întrebat din nou pe
monahul care trebăluia la cuptorul lui.
La fel ca prima dată, a părut că nu m-a auzit. Al doilea
individ s-a apropiat atunci de el şi i-a spus ceva la ureche.
Intrigat de comportamentul monahului, mi-am repetat
întrebarea, mai mult ca să înțeleg ce se întâmpla cu el. Fără să
se întoarcă, acesta mi-a răspuns cu un glas slab:
‒ Eu pun fasolea la uscat. Dumneavoastră, dacă vreţi,
puteţi să vă ocupaţi de opărit.
Atitudinea aceasta ciudată avea cu siguranţă o cauză pe
care începusem s-o bănuiesc. Ca o confirmare, tipul care făcea
pe şeful a scos din haină o sticlă plată, în care erau vreo două
degete de lichid şi mi-a întins-o, zicându-mi cu o jovialitate
prefăcută:
‒ Hai, ia şi matale o gură! Fac și eu cinste, că astăzi sunt
naş de botez! E țuică d’aia bună, nu se găsește pe la oraș așa
ceva!
L-am refuzat glacial. Era clar că atitudinea absentă a
monahului se explica prin faptul că îl „cinstiseră” şi pe el cu
băutura aceea aranjată, iar motivul nu putea fi decât unul
singur: ca să nu fie martor la ceea ce aveau de gând să facă mai
departe cei doi.
La refuzul meu, tipului i-a pierit imediat rânjetul amabil
şi mi-a aruncat o privire plină de ură. Celălalt se uita şi el la
mine cu o mină agresivă. Situaţia devenise tensionată și
așteptam să văd ce vor face în continuare.
Între timp, începusem să opăresc fasolea într-un ceaun
mare, pus la foc pe nişte pirostrii. După metoda pe care o
văzusem, lăsam păstăile vreo două minute în apa care clocotea,
apoi le scoteam afară cu o strecurătoare cu coada lungă şi le

149
puneam la scurs, pentru a fi aşezate în cuptor.
I-am văzut pe cei doi schimbând între ei câteva cuvinte,
apoi unul a luat un sac cu fasole verde și l-a adus aproape de
ceaunul care fierbea. Am observat că își pusese nişte mănuşi
groase de cauciuc, ca acelea folosite pentru lucrări la instalaţii
electrice sub tensiune şi mă întrebam la ce-i foloseau.
La un moment dat, celălalt a scos iute din sac un spray şi
a pulverizat către fața mea. M-am ferit din calea jetului, dar o
parte tot a ajuns la mine. Efectul a fost instantaneu: mi-am
pierdut contactul cu realitatea şi tot ce-mi amintesc este că m-
am trezit stând cu mâna într-o apă călduţă și pipăiam cu
degetele fundul aspru al unui vas metalic, care era ceva mai
cald decât apa. Timpul părea să fi încremenit. Am auzit aceste
cuvinte, rostite sentenţios de o persoană care se afla lângă
mine: „Darul de care te bucuri tu acum, a fost dat unor
mucenici ca Sfântul Tiburtie! Măcar dacă ai avea tu vrednicia
aceluia!”
Eu însă nu înţelegeam ce se întâmpla cu mine şi am vrut
să-mi scot mâna din apa aceea călduţă, dar nu puteam. Prezenţa
de spirit îmi revenea cu repeziciune şi, la un moment dat, am
realizat că mâna îmi era ţinută cu forţa în apă de tipul care
purta mănuşi de cauciuc. L-am auzit exclamând uluit:
‒ Imposibil! Ce fel de piele are ăsta?
Apoi, în spatele meu s-a produs o agitație ca şi cum s-ar
fi dat o luptă și imediat braţul mi-a fost eliberat din strânsoare,
încât am putut să-mi scot mâna din apă. I-am văzut pe cei doi
ieşind în mare grabă pe poarta grădinii, ca şi cum ar fi fost
speriaţi şi alungaţi de ceva nevăzut.
Mi-am examinat curios mâneca cămășii, care era udă
până la cot. Am privit în jurul meu, căutând o explicație, dar n-
am găsit nimic altceva decât că mâna îmi fusese tinută cu forța
în ceaunul de fontă în care clocotea apa. Lucrul ăsta mi s-a
părut absolut fantastic și aș fi crezut cu siguranță că fusesem
victima unei halucinaţii, dacă n-ar fi fost mâneca udă a cămășii

150
și n-aș fi simţit pe dosul mâinii drepte o uşoară usturime, ca
atunci când te atingi de o tufă de urzici.
Întors cu spatele la mine, monahul trebăluia mai departe
la cuptorul lui cu mişcări automate. În starea în care se afla, era
clar că nu văzuse şi nu auzise nimic.
Am plecat din grădină cu gândul să-i caut pe cei doi, dar
nu i-am mai văzut nicăieri; o şterseseră probabil din mănăstire.
Am intrat în biserică şi i-am mulţumit cu adâncă smerenie lui
Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse pentru mine. Mai
târziu, am citit în Vieţile Sfinţilor despre Sfântul Mucenic
Tiburtie, de numele căruia auzisem atunci pentru prima dată.
Sfântul acesta fusese silit de un dregător roman în timpul
persecuţiilor anticreștine, ordonate de împăratul Diocletian, să
meargă pe un pat de jeratic, ceea ce el a făcut, călcând cu
puterea rugăciunii pe cărbunii aprinşi ca pe nişte petale de flori,
fără să păţească nimic. Asta nu l-a împiedicat pe dregător să-l
condamne apoi la moarte și astfel, Sfântul a primit de la
Dumnezeu cununa de martir.

151
 Îndreptarea

Părintele Ghelasie avea câţiva stupi de albine la colibele

lui, unde obişnuia să mă găzduiască şi pe mine atunci când
veneam în vizită la mănăstire. Învăţase meşteşugul stupăritului
de la un părinte bătrân care trecuse la cele veşnice, lăsându-i lui
în grijă albinele pe care le crescuse şi le iubise.
‒ Îţi plac albinele, frate? m-a întrebat el.
Le admirasem întotdeauna pe micile lucrătoare înaripate
pentru multele lor calităţi şi nu mă temeam de ele, ci
dimpotrivă.
‒ Dintre toate fiinţele pe care le creşte omul, albina e cea
mai potrivită cu călugăria, spunea părintele. Nu fac nici un rău,
dacă nu sunt atacate. Poţi să treci liniştit printre ele, o să te
recunoască repede. Ele, cu treaba lor, noi, cu treaba noastră!
Obişnuiam să stau ore întregi în grădina aceea de vis,
culcat în iarba înaltă, printre pruni bătrâni şi zumzăit de albine,
întrebându-mă dacă oare aşa arată raiul. De la una, la alta,
gândul mi-a ajuns la un moment dat la necazurile vieţii mele şi
cu deosebire la cele pe care mi le făceau duşmanii. Mă
întrebam de ce nu face Dumnezeu dreptate cu unii ca aceștia
aşa cum a făcut cu cei din vremea Vechiului Testament, ca să
vadă toţi ticăloşii puterea Lui şi să se oprească de a mai face
rău. E adevărat, Mântuitorul a spus să ne iubim vrăjmaşii, dar
putem să-i iertăm oare pe toţi cei care au ca singură ocupaţie
facerea de rău? Nu cumva, înţelegând greşit Legea cea Nouă,
stăm cu mâinile legate în faţa răului și ajungem până la urmă să
ne plângem prostia, precum femeile din povestea lui Creangă
cu drobul de sare? Omul trebuie să acţioneze potrivit
condiţiilor concrete ale vieţii, de aceea l-a înzestrat Dumnezeu
cu raţiune şi libertatea voinţei. Dacă, de pildă, un neam străin
vine cu război împotriva altuia, ce va face poporul atacat? Se

152
va apăra şi va ucide, dacă va fi nevoie! Războiul pe care îl fac
ticăloşii de astăzi nu se mai duce însă cu arme obişnuite, ci cu
unele foarte ascunse şi viclene, tocmai pentru ca noi, ceilalţi, să
nu ne putem apăra. Dar câţi dintre aceşti criminali şi
persecutori sunt oare dați în vileag, judecaţi şi condamnaţi în
mod exemplar, ca să ia aminte toată tagma lor de blestemaţi?
Dumnezeu a spus prin gura Psalmistului că a Lui este
răzbunarea, nu a noastră. Însă, dacă nu se întâmplă asta
întotdeauna după cum ne dorim este şi pentru că noi, cei care
dorim binele şi suntem persecutaţi de cei răi, nu-i cerem cu
dinadinsul Stăpânului suprem să ne facă dreptate. Şi, împins de
un imbold brusc, m-am ridicat în picioare, m-am întors cu faţa
către biserică, m-am închinat şi am zis cu glas tare:
‒ Doamne, de ce nu-i stârpeşti Tu însuţi pe aceşti
nemernici, pentru că ura lor nu este doar împotriva noastră, ci
și împotriva Ta?
De-abia am terminat de rostit aceste cuvinte, că am auzit
un glas răsunând ca un bubuit îndepărtat de tunet atunci când
se apropie furtuna, părând să vină dinspre turla bisericii:
‒ Cum îndrăzneşti tu să-l judeci pe Dumnezeul tău?
Pe când mă întrebam înfricoşat dacă nu fusese cumva o
părere, un mic grup de albine de la unul din stupi a început
brusc să se agite, rotindu-se haotic şi bâzâind tare. Din roiul
acela, s-a desprins o albină care mi s-a înfipt în părul din
creştetul capului cu iuţeala glonţului şi am simţit o înţepătură
cumplită, de parcă nu o albină, ci zeci de albine m-ar fi înţepat
deodată. Atât de puternică a fost durerea, încât am scos un
strigăt şi am căzut la pământ.
Părintele Ghelasie, care apăruse nu ştiu de unde chiar în
clipa aceea, s-a apropiat iute, cercetându-mi îngrijorat locul
unde mă înţepase albina. Mi-a scos repede cu unghiile acul
care rămăsese înfipt în pielea capului şi mi-a pus o compresă
cu apă rece de la o cişmea din apropiere. După ce durerea s-a
mai atenuat, m-a privit cu o expresie de teamă şi m-a întrebat

153
precipitat:
‒ Spune repede, tăticule, ce-ai făcut?
Mai uimitor decât ceea ce mi se întâmplase, era faptul că
părintele părea să ştie că fusesem pedepsit pentru ceva.
I-am mărturisit ce anume cerusem mai devreme.
‒ Cere-ţi iertare şi să-ţi fie învăţătură de minte, ca să nu
mai ceri niciodată una ca asta! De ce mai spunem atunci la
rugăciune „Facă-se voia Ta”, dacă îi cerem lui Dumnezeu să
ne facă voia noastră? Dumnezeu să te ierte, fiule! a zis
părintele, închinându-mă pe creştetul capului, apoi a plecat
repede, fără să mai spună nimic.

154
 Dosu’ Pământului

În vara aceea, înainte să ajung la mănăstirea unde îmi

făceam pelerinajul anual, mă hotărâsem să fac mai întâi o
excursie prin masivul muntos învecinat. Voiam astfel să îmbin
ortodoxia pe care o descoperisem de curând cu vechiul meu
ideal de comuniune spirituală cu natura.
Din păcate, harta turistică nu-mi oferea suficiente detalii,
dar eram echipat de data asta cu tot ce era necesar şi aveam
provizii destule, astfel că intemperiile sau eventualele abateri
de la drum nu mai reprezentau o problemă. În plus, spiritul
meu de aventură avea, ca de obicei, ultimul cuvânt şi
perspectiva unei noi explorări îmi dădea elanul de care aveam
nevoie.
După vreo oră de mers prin pădure, am remarcat că după
mine se ţineau doi câini, niște metişi de ciobănesc carpatin,
care mă urmăreau fără să se apropie. La primul popas, i-am
chemat şi au venit imediat bucuroşi, de parcă m-ar fi cunoscut.
Eram convins că se vor întoarce curând înapoi, la casele din
vale, dar n-a fost aşa – păreau hotărâţi să călătorească împreună
cu mine. Prezenţa lor m-a bucurat, mă făceau să mă simt mai
puţin singur. Nu că aş fi avut vreo problemă cu singurătatea –
dimpotrivă, doar pentru asta venisem aici, ca să mă bucur de
binefacerile ei.
Pe la mijlocul zilei, s-a pornit o ploaie măruntă, care a
ţinut până seara, cu scurte intermitenţe. Asta mi-a reamintit de
peripeţiile prin care trecusem în urmă cu doi ani prin niște
locuri nu prea îndepărtate de cel unde mă găseam acum; numai
că, de data asta, aveam cu mine cortul, astfel că ploaia nu mă
deranja prea tare.
Înainte să cadă întunericul, tovarăşii mei au apărut şi ei
din pădure, cu blana udă de ploaie şi veseli nevoie mare.
Dispăruseră vreo două ore bune, încât începusem să cred că n-o

155
să-i mai văd. Le-am oferit ceva de mâncare, dar, lucru ciudat,
nu le era foame. M-am gândit că, poate, învăţaseră să vâneze
iepuri ori şobolani prin pădure, aşa cum fac câinii care trăiesc
în semi-sălbăticie.
Ploaia a continuat să cadă o bună parte din noapte. Câinii
se băgaseră pe sub streşinile laterale ale cortului, unul în stânga
şi altul în dreapta; le simţeam trupurile calde prin pânza
cortului și scoteau din când în când prin somn mici gemete şi
oftaturi, întocmai ca omul care se odihnește. Ce bine era pentru
ei, mă gândeam eu, nu-şi fac probleme pentru hrană sau
adăpost – au tot ce le trebuie, întocmai ca în pilda evanghelică
cu crinii şi păsările. Cu noi, oamenii, era mult mai complicat.
Ca să poţi ajunge la o asemenea performanţă, trebuie să ai stofă
de pustnic.
A doua zi, m-am trezit foarte devreme. Ploaia se oprise;
peste pădure coborâse o ceaţă rece şi tot echipamentul meu era
jilav. Câinii erau plecaţi în hoinăreala lor zilnică, dar, simţind
că ridic tabăra, au apărut ca din pământ. De data asta, au
acceptat ceva de mâncare. Am observat că nu cereau niciodată
şi nu încercau să fure, niște calități rar întâlnite pentru condiţia
lor.
Mersesem câteva ore bune şi trecuse deja de amiază. Am
străbătut o dumbravă frumoasă de mesteceni şi am ieşit într-un
luminiş larg, după care urma un urcuş abrupt pe o coastă
împădurită. Am remarcat deodată că starea mea de spirit, care
fusese una bună până atunci, suferise o alterare, ceva ca un
amestec de tristeţe şi teamă nedefinită. La început, nu i-am dat
importanţă, dar, la un moment dat, mi-a răsunat în minte cu
claritate acest avertisment:
„Dacă vei merge mai departe, o să ajungi într-un loc
blestemat, unde te așteaptă o cumpănă mare! Întoarce-te
înapoi şi ia-o pe un drum umblat!”
Eram obişnuit cu îngemănarea dintre reflecţiile proprii şi
sugestiile venite dintr-un alt plan. Ştiam, de asemenea, că

156
mentalul nostru are capacităţi premonitorii, mai ales în
momente de răscruce și simţeam că eram iarăşi pe punctul de a
intra pe un tărâm al ciudăţeniilor. Fusesem așadar avertizat
asupra riscurilor, dar nu voiam să renunţ la excursia mea
solitară şi să mă întorc în vale, ca să iau o cursă locală
aglomerată până la mănăstire. Aşa că m-am închinat, am spus o
rugăciune în gând şi mi-am continuat drumul.
După vreo oră de urcuş, am ajuns la un defileu stâncos,
adânc de vreo douăzeci de metri, care fusese probabil cândva
albia unui râu. Peretele era foarte abrupt, dar totuşi accesibil.
Dincolo de râpa aceea, se vedea un teren orizontal, acoperit de
o pădure deasă. În curând se însera şi trebuia să-mi caut un loc
pentru cort. Mi-am propus deci să cercetez zona de dincolo de
defileu, însă coborârea cu rucsacul ar fi fost destul de riscantă,
astfel încât am preferat să-l las deocamdată sus.
Când am ajuns dincolo, am rămas uimit. Nu mai pusesem
niciodată piciorul într-un loc atât de straniu. Peste tot domnea o
linişte surdă, apăsătoare, de o consistenţă aproape materială.
Nu se auzea niciun viers de pasăre, absolut nimic. Până şi aerul
părea complet încremenit. Copacii erau complet goi, deşi era
abia sfârșitul lui august, iar solul era acoperit de un strat gros
de frunze moarte în care mi se afunda piciorul. Foşnetul produs
de paşii mei producea un ecou sinistru în liniştea aceea. Parcă
m-aş fi aflat într-o vale a morţii. Dar mai era ceva: în aerul
acela încremenit plutea o ameninţare difuză, venită de nicăieri.
Mi-am reamintit de avertismentul pe care îl primisem, numai
că era o oră prea târzie ca să mai fac cale întoarsă. Nu aveam
altă soluţie decât să urc înapoi şi să caut pe acolo un loc unde
să-mi instalez cortul.
Văzut de jos, povârnişul pe care coborâsem părea şi mai
abrupt, dar o grabă ciudată pusese stăpânire pe mine. Am ales o
porţiune care mi s-a părut mai accesibilă şi am început să urc.
Cu mine se întâmpla însă ceva straniu, de parcă n-aş mai fi fost
eu însumi, ci o altă persoană, la actele căreia asistam pasiv.

157
Primii zece-doisprezece metri i-am urcat uşor, apoi am ajuns la
o zonă de teren friabil, alcătuit din pământ amestecat cu pietre,
pe care n-o observasem de jos. Ar fi fost mai înţelept să cobor
şi să caut o altă cale mai sigură, dar până sus mai aveam câțiva
metri, astfel că m-am decis să continui. Între timp, simţeam din
ce în ce mai clar că o putere nevăzută mă împiedica să fiu
stăpân pe mișcările mele şi mi s-a părut că aud în jurul meu
şoapte şi chicoteli, ca şi cum nişte spectatori nevăzuţi mi-ar fi
urmărit ascensiunea. Îmi erau cunoscute asemenea ispite care
apar adeseori în pustietate şi nu le-am luat în seamă. Ca să
depășesc zona aceea instabilă, am forțat urcușul, dar brusc
solul a cedat sub picioarele mele şi am început să alunec în jos.
În acest moment, chicotelile de adineauri s-au transformat în
râsete batjocoritoare. Am încercat zadarnic să-mi frânez
căderea cu mâinile şi picioarele; o rădăcină mi-a scrijelit rău
fața şi, în același timp, m-am izbit puternic cu genunchiul de un
colţ de piatră. Am simţit o durere violentă şi m-am trezit
proiectat în aer. Aşa cum se întâmplă de obicei, cele câteva
secunde cât a durat căderea s-au dilatat enorm, ca într-un film
derulat cu încetinitorul, apoi a urmat o izbitură năprasnică în
cap şi totul a intrat în întuneric.
Mi-am revenit destul de repede şi m-am ridicat de jos,
dar, într-un mod foarte straniu, nu simţeam pământul sub
picioare. Apoi am realizat că pluteam, de fapt, la câţiva metri
deasupra solului într-un soi de imponderabilitate. Era cea mai
minunată senzaţie pe care o trăisem vreodată. Culorile
lucrurilor din jur erau mult mai vii şi mai frumoase şi le puteam
observa cele mai fine detalii, de parcă vederea mea ar fi căpătat
dintr-o dată o acuitate extraordinară. După peisajul din jur, îmi
dădeam seama că mă aflam undeva, la munte, dar nu-mi
puteam aminti cum ajunsesem acolo. Era o zi frumoasă, cu cer
senin, însă foarte rece, ca de iarnă. Dar ce fel de iarnă era asta,
în care copacii aveau frunze verzi? Nu înţelegeam ce căutam
acolo şi de ce eram îmbrăcat atât de subţire pentru o asemenea

158
vreme. Făcând un efort, mi-am reamintit că plecasem într-o
excursie la munte, însă asta se întâmplase demult, în timpul
verii, cu luni de zile în urmă. Ce făcusem oare în acest răstimp?
Încercam să caut nişte repere pentru a stabili ordinea
cronologică a evenimentelor, dar acestea lipseau, așa cum se
întâmplă într-o amnezie retrogradă. Deodată, mi-a trecut prin
minte un gând groaznic: pierderea memoriei, absenţa
controlului asupra trupului, plutirea stranie, intervalul de timp
care se ștersese din memoria mea, toate acestea ar fi putut oare
să însemne că… murisem? Așa s-ar fi explicat acest lung
interval de timp, care trecuse din vară până acum. Gândul mi s-
a îndreptat imediat către mama ‒ ce durere trebuia să fi fost
pentru ea faptul că nu mă mai întorsesem acasă! Dar mama îl
va trimite cu siguranţă pe unchiul meu să mă caute, pentru că el
va şti cu siguranță unde sunt. Şi sufletul mi s-a umplut deodată
de căldura şi siguranţa pe care o simţeam alături de el pe
vremea când eram copil şi era ca un tată pentru mine. Însă mi-
am adus deodată aminte că unchiul meu murise; așadar, nu l-aș
fi putut întâlni decât dacă și eu murisem. Gândul ăsta mi-a
trezit brusc un sentiment de disperare, dar n-am apucat să mă
gândesc prea mult la asta, pentru că m-am simţit deodată atras
către pământ şi am început să cobor iute, iar lumina
strălucitoare de dinainte s-a întunecat brusc, de parcă s-ar fi
lăsat seara. Acolo, jos, era ceva ca un bagaj pe care îl lăsasem
şi pe care trebuia să-l recuperez. Când m-am apropiat, un stol
de păsări negre, ca un fel de corbi mari, a năvălit fără veste
asupra mea. Mă băteau sălbatic cu aripile şi încercau să mă
sfâşie cu ghearele, scoţând nişte ţipete stridente. Am văzut de
aproape înfăţişarea uneia din zburătoarele acelea şi am realizat
că nu erau corbi, ci un fel de lilieci cu nişte chipuri oribile, care
semănau cu cele omeneşti, dar mult mai urâte şi se repezeau la
mine, căscându-și gurile pline de dinţi ascuţiţi. Era cel mai
înspăimântător lucru pe care îl văzusem vreodată. Am încercat
să mă apăr, dar loviturile mele nu întâlneau nimic în calea lor,

159
ca şi cum ar fi trecut prin aer. Puterile mele scădeau repede sub
atacurile acelea furibunde şi realizam cu spaimă că, în curând,
rezistenţa mea va fi complet anihilată. Ce se va întâmpla atunci
cu mine? Dar panica mea n-a durat decât câteva clipe, pentru
că acolo a apărut deodată un personaj înarmat cu un toiag, care
a început să lovească zdravăn în stânga şi în dreapta, strigând:
‒ Plecaţi, blestemaţilor, lăsaţi-l în pace! Acest suflet nu
este al vostru!
În timpul acesta, o altă voce, pe care am recunoscut-o
imediat cu mare bucurie, îl îndemna:
‒ Aşa, Părinte! Loveşte, Părinte, distruge-i!
Era unchiul meu, care venise într-adevăr să mă caute,
exact aşa cum intuisem înainte cu câteva momente.
Loviturile de toiag s-au dovedit foarte eficiente, pentru că
zburătoarele hidoase au dispărut. „Iată ce înseamnă un maestru
adevărat”, m-am gândit eu, înciudat pentru neputinţa mea. Aşa
cum stăteam ghemuit la pământ, nu puteam să-i văd
salvatorului meu decât picioarele încălţate cu nişte sandale
vechi de piele şi poala veşmântului, care, după broderia cu fir,
părea să fie o haină preoţească. Deși nu-l vedeam la față, un
altfel de vedere mi-l arăta ca fiind bătrân și purtând o barbă
mare, albă.
‒ E viu, Părinte? l-am auzit pe unchiul meu, întrebând
îngrijorat.
‒ Da, e teafăr – a scăpat! a răspuns bătrânul.
‒ Îţi poruncesc, intră la locul tău! l-am auzit apoi
poruncind cu glas mare şi, îndată, m-am simţit vârât şi îndesat
cu de-a sila printr-o bortă foarte strâmtă într-un locaş întunecos
şi cald, în care m-am refugiat ca un mic animal în vizuina lui.
Am realizat cu uimire că intrasem, fără să știu cum, în bagajul
pe care voiam să-l recuperez și mă simţeam tare bine acolo,
după frigul de afară.
Am privit cu precauţie afară din ascunzătoarea mea. În
planul cel mai apropiat, am văzut pământul presărat cu pietre.

160
Apoi, a fost ca şi cum m-aş fi expandat dintr-o dată şi am
umplut toată acea incintă întunecoasă şi caldă în care intrasem,
unindu-mă cu ea, întocmai ca o broască ţestoasă cu carapacea
ei. Toată starea imponderală și minunată de dinainte dispăruse
şi mă simţeam acum greu şi inert. Deodată, mi-am dat seama
că mă aflam, de fapt, în propriul meu trup, care zăcea la
pământ. La gândul că aş putea fi atacat din nou de creaturile
acelea, am făcut efortul să mă ridic de jos cât am putut de
repede. Simţeam că agresorii aceia blestemaţi nu plecaseră de
tot, ci erau ascunşi pe undeva, prin jur şi aşteptau un moment
prielnic pentru a mă ataca din nou. Am luat de jos o piatră, gata
să mă apăr, apoi mi-am dat seama că făceam un lucru stupid:
atacul acela nu se petrecuse în plan fizic; dar nu fusese pentru
asta mai puțin periculos, ci dimpotrivă. Ca să fiu sigur că mă
întorsesem într-adevăr în realitatea obişnuită, mi-am pipăit
corpul. Am înţeles cu uimire ce mi se întâmplase: în urma
comoţiei pe care o suferisem la cap, îmi pierdusem cunoştinţa
şi, în starea aceea, avusesem experienţa pe care am descris-o. O
experienţă la fel de reală ca una petrecută în realitatea fizică.
Am retrăit toată groaza pe care mi-o produseseră acele ființe
demonice şi starea de epuizare în care mă aduseseră. Eram
conștient că, dacă n-aş fi primit la timp acel ajutor providenţial,
probabil că n-aş mai fi reușit să reintru în posesia trupului fizic,
ceea ce ar fi fost într-adevăr sinonim cu moartea. Am simţit că-
mi îngheaţă inima ‒ aceasta era așadar cumpăna despre care
fusesem avertizat!
Treptat, mi-au revenit toate simţurile, doar fața şi o parte
a capului îmi erau încă amorţite. De aceea, n-am realizat
imediat că aveam o rană destul de serioasă la frunte, dar am
descoperit-o după sângele care îmi curgea din abundență pe
bluză. Genunchiul drept era şi el rănit şi mă durea rău. Din
fericire, puteam merge, dar cu greu. Apoi mi-am adus aminte
de rucsacul pe care îl lăsasem sus, pe buza defileului. Am
căutat o cale mai sigură decât cea de dinainte şi, de data asta,

161
am reuşit să ajung cu bine până sus. Cei doi câini, care mă
aşteptau cuminţi lângă rucsac, au alergat la mine, ţopăind
bucuroşi. Grija lor aproape omenească m-a înduioşat – se
purtau ca nişte prieteni adevăraţi. Abia atunci, am realizat că nu
veniseră după mine în pădurea din partea cealaltă, ceea ce
însemna că simțiseră energia negativă a locului acela. Dar nu
aveam de ce să mă plâng ‒ primisem un avertisment şi nu-l
ascultasem.Ar fi fost mult mai bine dacă n-aş fi pus piciorul
acolo, pentru că aventura asta m-ar fi putut costa viaţa.
Rana de la frunte nu era prea gravă şi am reuşit să opresc
sângerarea destul de repede. Cu genunchiul însă, lucrurile erau
mult mai serioase; mă întrebam cu strângere de inimă cum voi
parcurge a doua zi cei aproape douăzeci de kilometri care mă
despărţeau de locul de unde plecasem. Nu mă aştepta ceva prea
vesel, dar ştiam că voi reuşi să trec şi prin asta. O altă problemă
care mă îngrijora era lipsa apei ‒ rezerva mea era pe terminate.
Mă aflam într-o zonă complet lipsită de izvoare; aşa se explica
de ce era atât de puţin umblată.
Am mâncat frugal, am băut puţina apă care îmi mai
rămăsese şi m-am culcat. Câinii s-au vârât, după obiceiul lor,
pe sub aripile laterale ale cortului. Durerea m-a împiedicat o
vreme să adorm, dar m-am cufundat până la urmă într-un somn
greu, ca de plumb.
Am avut un vis straniu: se făcea că auzeam afară vocile a
două persoane: una, a unchiul meu şi cealaltă, a unei foste
iubite de-a lui, care plecase din ţară cu mult timp în urmă. Am
deschis ochii: prin pânza cortului pătrundea lumina albă a lunii,
care era atât de puternică, încât aş fi putut citi înăuntru o carte.
M-a bucurat ideea de a-l întâlni din nou pe omul de care mă
legau cele mai calde amintiri şi datorită căruia fusesem salvat
mai devreme şi am dat să ies afară din cort ca să-i mulţumesc.
Dar o putere nevăzută m-a oprit și am primit în minte porunca
să rămân pe loc. În același timp, foarte aproape de mine, am
auzit vocea unei femei bătrâne, care mi-a spus:

162
 ‒ Ei, nu vrei să ieşi să-ţi vezi unchiul pe care l-ai iubit
atât de mult? Ştii doar că a venit aici pentru tine!
Cu inima împărţită între aceste îndemnuri contrare, mi-
am amintit lecţia pe care o învăţasem deja și am început să
rostesc cu glas tare rugăciunile pe care le cunoşteam; în foarte
scurt timp, lumina intensă de afară a dispărut, ca și cum s-ar fi
stins un proiector instalat deasupra cortului. Odată cu ea, au
încetat și vocile. M-a străbătut un fior: aşa cum bănuiam,
fusese o nouă înscenare a vrăjmaşilor nevăzuţi, care îşi
schimbaseră acum tactica. Dovedeau o extraordinară
versatilitate în regizările lor diabolice, dar observasem deja că
tertipurile pe care le foloseau se repetau şi erau uneori destul de
naive.
M-am culcat la loc, nu înainte de a remarca lipsa câinilor
şi m-am întrebat unde ar fi putut să plece în puterea nopţii. N-
am apucat să adorm bine, pentru că am fost trezit de lătrăturile
lor înverşunate. Un câine nu latră la duhuri – simţiseră probabil
vreo sălbăticiune dând târcoale. Dormisem de multe ori în
pădure şi nu-mi era teamă de animale sălbatice, dar auzisem de
la bătrâni că duhurile rele pot intra uneori în fiarele pădurii,
care devin astfel foarte periculoase. Am început din nou să mă
rog. Lătrăturile au mai continuat câteva minute, apoi câinii s-au
liniştit şi au venit să se culce.
Mă întrebam prin câte încercări va trebui oare să mai
trec, până ce voi reuşi să scap din locul acesta blestemat.
Probabil că tot ce mi se întâmpla era îngăduit de sus, pentru că
nu mă dusesem de la bun început la mănăstire, ci plecasem
haihui, în căutarea acelei himerice comuniuni cu natura. Acum
o numeam himerică, dar fuseseră destule ocazii în care natura
mă desfătase cu frumuseţile ei paradisiace. În căutarea lor
făceam, de fapt, această călătorie. Întreaga natură, fiind creată
de Dumnezeu, este bună în esenţa ei, pentru că Dumnezeu este
însuşi Binele absolut, care nu poate crea sau dori răul. Dacă
natura ne poate fi uneori ostilă, este numai din pricina căderii

163
noastre morale. De aceea, din stăpânul întregii creaţii, omul a
ajuns să fie de multe ori victima naturii. Demonii sunt şi ei
creaturi, dar nu fac parte dintre cele naturale, pentru că ființa
lor nu depinde în niciun fel de ciclurile biologice. Păcatul lor,
care a anticipat păcatul omului, a fost pedepsit de Dumnezeu
prin legarea lor de natura materială, deşi li s-au lăsat o parte din
însuşirile firii îngereşti de la început. Constatasem pe pielea
mea ‒ dacă puteam spune aşa ‒ că entităţile care mă atacaseră
mai devreme se comportau exact ca nişte fiare sălbatice și nu
era nimic în acţiunea lor care să sugereze un mental superior.
Mi-am pus întrebarea de ce oare nu mă atacaseră de la început,
îndată ce îmi părăsisem temporar corpul fizic, pentru că eram
la fel de vulnerabil ca şi în momentul când mă întorceam în el.
Mi-au revenit în minte chipurile lor oribile, semănând cu nişte
lilieci şi am găsit răspunsul: fuseseră atrase de sângele meu, de
asta se aflau în apropierea trupului meu fizic în momentul în
care voiam să intru din nou în posesia lui. In momentul acela,
eram un intrus care voia să le ia prada. Ocultiştii cunosc bine
faptul că demonii inferiori, cum erau cei care mă atacaseră pe
mine, se hrănesc cu energiile vii din materiile biologice. Fără
îndoială că tot ei mă făcuseră să cad mai devreme în prăpastie,
prin puterile demonice cu care sunt înzestraţi, întocmai aşa cum
prind oamenii animalele în capcane pentru a le ucide şi a se
hrăni cu ele. Descopeream din nou, pe această cale, că
dihotomia trup-suflet sau materie-spirit nu este decât o stilizare
grosieră a realităţii lumii – în realitate, trecerea de la o
categorie la cealaltă este aproape continuă.
Mai descoperisem de asemenea un lucru pe care îl știam
până atunci doar teoretic: cetele demonilor sunt conduse
ierarhic. Cine fusese persoana nevăzută, cu glas de femeie
bătrână, care îmi vorbise mai devreme şi încercase să mă
convingă să ies din cort, pentru că afară s-ar fi aflat unchiul
meu? Această persoană făcea parte cu siguranță dintr-o
categorie superioară demonilor care mă atacaseră. Pentru a-i

164
afla identitatea, trebuia să pun laolaltă câteva elemente:
înfăţişarea de lilieci ale demonilor înaripați, lumina care imita
luna plină și care se dovedise a nu fi de natură fizică, apoi
animalul sau animalele care încercaseră să se apropie de cort şi
fuseseră simţite de câini. Era, fără îndoială, perechea feminină
a tartorului demonic din coşmarul pe care îl avusesem mai
demult, cel cu vizita perechii infernale. Dar nu este aici locul
pentru o cercetare mai amănunțită a viziunilor mele, astfel că
voi enunța direct concluzia la care am ajuns: în mistica iudaică,
numele acestui demon foarte periculos este... Lilith. N-ar fi fost
exclus ca dorinţa mea obsesivă de comuniune cu natura şi
atracţia către locuri pustii, apărute după povestea cu femeia pe
care o numisem simbolic Nemesis, să fie tot o lucrare a
aceluiași demon.
Tot frământând în minte aceste lucruri, am adormit. De
data asta, somnul nu mi-a mai fost întrerupt până dimineaţă.
Când m-am trezit, aveam un ochi aproape închis din
pricina rănii de pe față, iar genunchiul drept era foarte tumefiat
şi nu puteam să-l îndoi. Mi-a trebuit un efort serios de voinţă ca
să-mi strâng cortul şi să-mi fac bagajul, apoi mi-am schimbat
pansamentele şi am mâncat puţin. Jinduiam după o gură de apă,
dar bidonul meu era gol.
Cerul era din nou acoperit şi o ploaie ar fi fost tot ce-mi
mai lipsea. Mă gândeam cu strângere de inimă la pantele
transformate de ploaie în adevărate tobogane de noroi, pe care
va trebui să le cobor cu genunchiul meu bolnav.
Mi-am cioplit cu cuţitul o cârjă improvizată dintr-o cracă,
dându-i forma potrivită ca să mi-o pot sprijini sub axilă. Am
luat în spate rucsacul, care atârna cumplit de greu, m-am
închinat, am strâns din dinţi şi mi-am început lungul şi
durerosul drum de întoarcere, secondat îndeaproape de
tovarăşii mei patrupezi. Le datoram şi lor o parte din
recunoştinţa mea pentru că, fără ei, cine ştie ce pericol aş mai fi
avut de înfruntat în noaptea care trecuse.

165
 În timp ce coboram prin pădure, aveam tot timpul
impresia că eram urmărit. Atât de puternică era senzaţia unei
prezenţe străine, încât m-am întors de mai multe ori, scrutând
desişurile. La un moment dat, la o distanţă de vreo zece metri,
am zărit două femei, una tânără şi alta bătrână, care mergeau în
paralel cu mine prin pădure. M-am oprit, dar vedenia a dispărut
în aceeaşi clipă, ca şi cum cele două femei s-ar fi ascuns cu o
iuţeală extraordinară după copaci. Mi-am reluat mersul, dar
peste cîteva momente, cele două personaje au apărut din nou şi
fenomenul s-a repetat de mai multe ori. Femeile aveau chipuri
tuciurii, niște veșminte care semănau cu portul ţigăncilor
nomade și duceau în spate nişte boccele multicolore. Ştiam însă
că nu era nimic consistent în ceea ce vedeam și că era tot un
scenariu demonic. Mergeau înainte, prefăcându-se că nu mă
bagă în seamă, dar le simţeam pândindu-mi cu aviditate fiecare
mişcare. Am observat fugitiv că femeia tânără avea o înfăţişare
atrăgătoare şi ea a simţit imediat că o urmăream cu coada
ochiului, pentru că am auzit-o repetând de câteva ori, în bătaie
de joc: „Cuţu șchiop! Cuţu șchiop! şi amândouă au râs pe
înfundate.
Un glas lăuntric îmi poruncea ca, orice s-ar întâmpla, să
nu mă opresc din mers şi să rostesc întruna rugăciuni cu voce
tare. Am făcut aşa şi cele două femei n-au mai apărut.
Constatam din nou cu uimire ce putere are rugăciunea şi mă
întrebam de ce oare nu făceam asta îndată ce apărea ispita, fără
să mai fiu îndemnat. Pe de altă parte, tot mă mai luptam cu
îndoiala, întrebându-mă dacă această vedenie, ca şi cele din
noaptea precedentă, nu erau urmările comoţiei pe care o
suferisem. Şi cuprins de un imbold brusc, m-am închinat şi am
cerut să primesc un semn de la Dumnezeu, prin care să mă
lămuresc definitiv dacă experienţa din ziua precedentă, cu
unchiul meu şi preotul bătrân, fusese obiectivă sau nu.
Chinul coborârii care nu se mai termina a luat sfârşit şi
am ajuns iarăși în poiana cu mesteceni, în locul unde primisem

166
cu o zi înainte avertismentul de a nu merge mai departe. Am
răsuflat uşurat şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că
reușisem să ajung până aici.
Atunci s-a petrecut acest lucru extraordinar pe care, în
nevrednicia mea, socotesc că nici n-aş avea dreptul să-l
povestesc: a început deodată să ningă cu fulgi mari, albi, care
se aşterneau pe iarbă ca zăpada. Adia şi un vânticel care
învolbura fulgii în aer, dar nu era deloc răcoare, aşa cum ar fi
fost dacă ar fi nins cu adevărat. O clipă, mi-a trecut prin minte
că era puful alb pe care îl fac plopii la sfârşitul primăverii,
numai că acum era toamnă. Adierea aceasta blândă aducea cu
ea o mireasmă minunată, ca de magnolii şi chiparoase. Dar
lucrul cel mai extraordinar era starea care mă cuprinsese: nu
mai simţisem niciodată o bucurie atât de înaltă, care nu-şi
găsea izvorul în fiinţa mea. Stăteam acolo fermecat,
întrebându-mă dacă era real ceea ce trăiam. Atunci am văzut
prin ninsoarea aceea, la capătul poienii, două persoane care mă
strigau şi-mi făceau semne cu mâinile. Am privit cu atenţie
într-acolo şi nu mi-a venit să cred: unul din ei era unchiul meu,
care arăta ca pe vremea când avea în jur de treizeci de ani și
purta exact hainele de atunci, iar celălalt era un bătrân
venerabil, cu o barbă mare, albă, înveşmântat în odăjdii
preoţeşti şi sprijinindu-se într-un toiag.
‒ Drum bun, bătrânee! mi-a strigat unchiul meu,
fluturându-şi mâinile.
Celălalt îmi făcea şi el semne prieteneşti cu toiagul. Am
vrut să strig ceva, dar mi se pusese un nod în gât din pricina
lacrimilor şi n-am reuşit decât să-mi flutur şi eu mâinile în
semn de salut. Totul n-a durat decât câteva clipe, apoi
ninsoarea aceea feerică s-a oprit şi cele două persoane de la
capătul poienii au dispărut. Am îngenuncheat acolo şi am
rămas aşa minute în şir, cu lacrimile curgându-mi pe obraz.
După ce m-am recules, primul lucru pe care l-am făcut a
fost să cercetez cu toată atenţia solul din jurul meu. Orice ar fi

167
fost ninsoarea de adineauri, dacă ar fi fost un fenomen fizic, ar
fi trebuit să lase o urmă; însă nu exista nimic, nici zăpadă, nici
rouă de la neaua topită, nici puf de la arbori. Biata noastră
minte raţională, care caută mereu asigurări materiale pentru
ceea ce este dincolo de materie! Dar ce altă dovadă mai
evidentă puteam cere, decât bucuria şi recunoştinţa pe care le
trăiam în clipa aceea în sufletul meu?
Şi pentru ca dovada să fie deplină, ridicându-mă în
picioare, am realizat uluit că puteam să păşesc normal şi să-mi
îndoi genunchiul fără nicio durere. Uluit, mi-am examinat
genunchiul: se dezumflase aproape complet! Nici rana de la
frunte n-o mai simţeam şi, pipăind-o, am descoperit că era
aproape vindecată; mai rămăsese doar o crustă, care urma să
cadă, ceea ce ar fi fost imposibil să se întâmple în mai putin de
patru-cinci zile. M-am închinat din nou şi i-am mulţumit cu
recunoştinţă lui Dumnezeu, Sfântului necunoscut şi unchiului
meu ‒ cerusem un semn şi îl primisem într-adevăr, în toată
nevrednicia mea. Am ştiut atunci că va veni timpul când voi
mărturisi toate aceste lucruri, pentru zdruncinarea îndoielii şi
necredinţei unora şi pentru mai multa întărire a celor care nu se
îndoiesc.
Am pornit din nou la drum. Nu mai aveam nevoie de
cârjă, cu toate că fără ea, n-aş fi putut ajunge până acolo. Am
aruncat-o într-un desiş. Aş fi luat-o ca amintire, dar mi-am zis
că nu era bine să aduc ceva cu mine din locul acela nefast.
Am mai avut de mers încă vreo trei ceasuri bune, până
când am dat de nişte barăci de muncitori forestieri. Văzându-mi
rănile de pe faţă, oamenii s-au adunat în jurul meu, întrebându-
mă dacă fusesem cumva atacat de un urs. Le-am relatat în
câteva cuvinte ce mi se întâmplase. Cei doi câini erau
cunoscuţi de oamenii de acolo ‒ stătuseră o vreme la ei,
făcuseră şi pui. Le-am povestit despre devotamentul lor
impresionant. Acum însă, misiunea lor, hărăzită în chip
providenţial, se încheiase. M-am despărţit de ei cu tristeţe, ca

168
de nişte prieteni adevăraţi.

A trebuit, desigur, să-mi amân planul iniţial de a ajunge

la mănăstire, la părintele Ghelasie. În tren, în drum spre casă, a
trebuit să suport alte întrebări şi priviri curioase. Un ţăran
bătrân, care mergea cu mine în acelaşi compartiment, după ce
m-a cercetat o vreme în tăcere, mi-a spus grav:
‒ Să ştii că dumneata ai trecut printr-o cumpănă mare!
Ştiam asta foarte bine. Dar mai ştiam şi că numai bunul
Dumnezeu este Cel care ţine cumpăna aceasta și o poate înclina
după voia Lui, mai presus de orice planuri diavolești.

Într-una din zilele următoare, am mers la o bibliotecă

unde am consultat o hartă detaliată a zonei pe unde umblasem.
Am identificat cu uşurinţă drumul pe care îl făcusem şi am
ajuns la defileul cu pricina. Pe hartă era trecută şi denumirea
locului acela: se chema, într-un mod foarte sugestiv, Dosu’
Pământului...

169
 Casa bântuită

În toamna lui ‘82, părinţii mei au cumpărat o casă în care

s-au mutat împreună cu bunicii din partea tatei. Era un imobil
vechi, construit înainte de război, alcătuit din două apartamente
separate şi o curte largă, cu garaj.
Într-o după-amiază, eu și tata ne aflam în curtea acestei
case, discutând cu fostul proprietar despre contractul de
vânzare. Proprietarul avea un câine, o femelă de ciobănesc
german, pe care era nevoit să ne-o lase împreună cu casa.
La un moment dat, în timp ce stăteam de vorbă, câinele
şi-a ciulit brusc urechile şi s-a uitat în sus, spre acoperişul
casei, a scheunat şi a început să dea din coadă. Am privit şi eu
într-acolo şi mi s-a părut că zăresc capul unei bătrâne, ivindu-
se la o ferestruică de la mansardă. Imaginea a durat o clipă,
apoi a dispărut. Dacă n-ar fi fost reacţia câinelui, aş fi putut
crede că fusese o iluzie. Dar, după mai puţin de un minut,
fenomenul s-a repetat: capul bătrânei a apărut din nou în
acelaşi loc şi am auzit clar o chemare în şoaptă. Câinele a scos
un scheunat, dând din coadă şi fremătând tot, ca la vederea
unei persoane apropiate. Dar, abia am apucat să privesc într-
acolo, că imaginea a dispărut din nou, la fel de iute ca prima
dată. Ciudățenia era că nimeni n-ar fi putut deschide și închide
ferestruica aceea atât de repede și fără niciun zgomot. L-am
întrebat pe proprietar dacă la mansarda casei locuia cineva, dar
am aflat cu surpriză că nu exista nicio mansardă, iar ferestruica
respectivă dădea direct în pod. Proprietarul m-a privit ciudat,
zicând că animalul simţise probabil vreo pisică umblând pe
acoperiş. Însă după felul în care reacţionase, mi-am dat seama
că explicaţia lui era de complezență şi că, de fapt, nu era
tocmai străin de ceea ce văzusem.
Într-una din zilele următoare, mă aflam iarăşi în noua
locuinţă, ajutând la treburile legate de mutare. Casa era goală şi

170
uşile dintre camere fuseseră scoase, pentru a permite accesul
mobilelor, care trebuiau să sosească. Eram într-una din
încăperi, când am auzit alături nişte paşi apăsaţi, amplificaţi de
ecou. Apoi vocea tatei a rostit tare şi răspicat:
‒ De acum încolo, să vă intre bine în cap la toţi că eu sunt
stăpânul casei, iar voi sunteţi nişte toleraţi!
Tonul acelei voci era rece, metalic, ameninţător. Nu-l mai
auzisem niciodată pe tata vorbind în acest fel. Cu inima strânsă,
am întrebat ce s-a întâmplat, dar de dincolo n-a venit niciun
răspuns. Am vrut să mă duc până acolo, dar m-a oprit o reacţie
instinctivă, de teamă. Simţeam că persoana care vorbise nu
fusese tata, ci altcineva. Învingându-mi reţinerea, am înaintat
până în dreptul uşii: camera era goală. Am simţit un vid în
stomac. În casa aceasta se petrecea, într-adevăr, ceva necurat.
M-am dus să-l caut pe tata şi l-am găsit în spatele casei,
reparând ceva. L-am întrebat dacă fusese în casă cu câteva
clipe mai devreme. Aşa cum mă aşteptam, răspunsul a fost
negativ. Nu avea rost să-i spun ce auzisem, pentru că nu voiam
să dau naştere unei discuţii care s-ar fi terminat prost ‒ tata nu
era genul de om cu care se putea vorbi despre chestiuni de
acest fel, fără a te expune unor comentarii acide.
Cu timpul, în casă au apărut şi alte fenomene bizare.
Uneori, se auzeau două sau trei lovituri puternice, venite din
spatele unei mobile aflate în camera tatei. Loviturile se auzeau
ca şi cum cineva ar fi lovit tare cu pumnul în placajul din
spatele mobilei respective, numai că aceasta era lipită de zid.
Am auzit cu toţii atât pe rând, cât şi împreună aceste zgomote,
astfel încât era exclus să fi fost vorba de o iluzie. Împreună cu
tata, am întors mobila aceea pe toate părţile, căutând o
explicaţie raţională a fenomenului, dar n-am găsit nimic.
Pe de altă parte, în apartamentul de alături, unde locuiau
bunicii mei, se auzeau alte zgomote ciudate, mai ales în timpul
nopţii, venite din podul casei. Bătrânii susţineau că în pod s-ar
fi aciuit nişte vagabonzi, care urcau acolo pe scara exterioară

171
din spatele casei. Era o presupunere lipsită de sens, pentru că
lupoaica noastră ar fi zădărnicit orice încercare de acest fel.
Oricum, pentru mai multă siguranţă, tata a făcut o inspecţie a
podului şi a constatat că nimeni nu pusese piciorul acolo.
Între timp, relaţiile dintre cele două familii au început să
se deterioreze. Se năşteau din senin tot felul de certuri, mai
întâi între părinţii mei, apoi între ei şi bătrâni. Aceștia regretau
că se mutaseră împreună în aceeaşi casă şi îi ceruseră tatei să le
găsească altă locuinţă.
Într-o zi, în timp ce era singură în casă, bunica mea a fost
împinsă din spate cu violenţă de cineva nevăzut şi a căzut
destul de rău. La vârsta ei, asta ar fi putut-o costa o fractură
ireparabilă. Tata a considerat că bătrâna avusese o pierdere
bruscă de cunoştinţă, un fenomen care se întâmplă la vârste
înaintate, însă bunica susţinea că fusese perfect conştientă şi
simţise clar că a fost împinsă de cineva, cu toate că era singură
în casă în momentul acela.
Într-o seară, se făcuse prea târziu ca să mă mai duc acasă
la mine şi am rămas să dorm în camera tatei, care era de gardă
la spital. Pe la ora două, am fost trezit de nişte paşi grei, care
umblau prin pod. M-am ridicat în capul oaselor, ascultând
încordat. Oricine ar fi fost persoana aceea, era una foarte
masivă, după scârţâitul planşeului. Paşii erau rari şi apăsaţi şi
se opreau din când în când, după care se auzeau alte zgomote,
ca şi cum pe jos s-ar fi rostogolit nişte corpuri rotunde, precum
şi un clinchet ca de sticle ciocnite. Apoi mersul apăsat
reîncepea. Zgomotele acestea au ţinut vreo câteva minute, apoi
au încetat. Mi-am zis că, probabil, se auzeau din casa vecină, al
cărei calcan era lipit de al nostru. Dar n-am apucat să adorm la
loc, că aceleaşi zgomote m-au trezit din nou. De data asta, din
pod se auzea o conversaţie în surdină şi râsete înfundate, apoi
iarăşi rostogoliri şi clinchet de sticle. Era limpede că acolo se
aflau nişte persoane străine, însă mă uimea faptul că Linda nu
lătrase deloc.

172
 Mi-a trecut prin minte să mă duc să văd ce se întâmpla
acolo, dar, contrar felului meu de a fi, m-a oprit o teamă
ciudată. Simţeam că m-aş fi expus unui pericol de altă natură
decât eram pregătit să fac față. Mi-am spus că voi merge de
dimineaţă să cercetez podul, întrucât ar fi fost imposibil ca
niște intruși în carne și oase să nu fi lăsat nişte urme pe acolo.
Am adormit din nou şi am avut un coşmar. Se făcea că în
tavanul camerei ar fi existat o trapă care dădea în pod, iar
alături, sprijinită de perete, era o scară. Din dorinţa de a vedea
cine erau cei de sus, m-am urcat pe scară până sub trapa aceea.
Voiam s-o întredeschid fără să fiu observat de cei de acolo,
doar atât cât să văd cine erau.
Am ridicat chepengul cu toată precauţia. În pod era
întuneric beznă, dar acolo se aflau într-adevăr nişte persoane
care conversau cu voci scăzute, scoţând din când în când nişte
râsete groase şi urâte. Nu înţelegeam ce spuneau, de parcă ar fi
vorbit într-o limbă necunoscută. Se auzea clar şi sunetul acela
de bile rostogolite pe jos, ca şi cum ar fi jucat ceva. Ochii mi s-
au obişnuit repede cu întunericul şi am reuşit să le văd
picioarele, care nu erau de om, ci nişte labe mari, negre şi
păroase. O frică paralizantă a pus stăpânire pe mine și, în
aceeași clipă, m-am trezit aruncat de pe scară de o forță
nevăzută și am aterizat în pat. Totodată, tavanul s-a luminat ca
un ecran de cinema şi pe el a apărut chipul smead al unui
bărbat, în care l-am recunoscut cu uimire pe celebrul actor de
cinema din anii ʽ20, Rudolf Valentino. Era machiat excesiv şi
avea un aer efeminat şi o lascivitate scârboasă. Pironindu-mă
cu nişte ochi de un negru intens, mi s-a adresat pe un ton plin
de dispreţ:
‒ Ai vrut să vezi cine e sus? Ei bine, uite-mă! Ştii cine
sunt, nu-i aşa?
Auzeam cuvintele, dar nu-i vedeam buzele mişcându-se
în timp ce vorbea și-mi spuneam că era un lucru firesc, de
vreme ce era o scenă dintr-un film mut, care fusese probabil

173
dublat ulterior. În acelaşi timp, simţeam pe piept o mare
apăsare, care mă împiedica să respir, o senzaţie pe care o mai
trăisem cândva, într-un alt coşmar. Aş fi vrut să-i răspund, dar
nu reuşeam să scot niciun sunet.
‒ Eu sunt stăpânul acestui loc şi stăpânii stau deasupra,
iar ceilalţi dedesubt! a zis personajul cu acelaşi dispreţ
ucigător. De undeva, din jurul lui, se auzeau chicoteli şi
comentarii în surdină. În ciuda absurdului, curiozitatea mea
inginerească mă făcea să mă întreb cum fusese realizată
imaginea luminoasă de pe tavan. Dar, negăsind nicio explicaţie
rațională, mi-am zis că nu putea fi vorba decât de o iluzie
onirică.
‒ Zici că nu e real ce vezi? rosti cel de pe ecran, care îmi
citise în mod uimitor gândurile și deodată, chipul acela s-a
apropiat foarte mult de mine, lărgindu-şi pupilele ochilor până
ce au devenit enorme, ca nişte hăuri negre, gata să mă înghită.
Am trăit în clipa aceea o spaimă paralizantă, abisală, ca şi cum
m-aş fi aflat pe marginea unui puţ al morţii, care ducea direct
în iad. Concomitent, am fost aproape sufocat de un iz greu de
pucioasă, pe care l-am asociat instinctiv cu pomezile cu care
era unsă faţa şi părul personajului acela. M-am zbătut cu
disperarea cuiva aflat în ghearele morţii, încercând să mă ridic
din pat, dar forţa aceea străină mă ţintuia nemiloasă de saltea.
N-am putut să rostesc decât Doamne, ajută-mă! și, în aceeaşi
clipă, imaginea şi apăsarea de pe piept au dispărut. Camera a
rămas în întuneric, ca o sală de cinema în care s-a întrerupt
curentul. Numai mirosul urât, de pucioasă mai persista încă în
aer.
Cu inima bătând nebuneşte, am aprins lumina de pe
noptieră şi m-am închinat. Atât de puternică fusese impresia de
realitate a scenei de adineauri, încât am examinat cu atenţie
tavanul, gândindu-mă că poate exista într-adevăr acolo o trapă
care ducea în pod şi care fusese mascată de zugrăveală. Era
aceeaşi încercare naivă de a găsi o explicaţie raţională pentru o

174
altă formă de realitate, pe care o făceam în mod inutil de
fiecare dată.
Până la urmă, am reuşit să adorm din nou.
De dimineaţă, sub influența coșmarului pe care îl
avusesem, m-am dat jos din pat cu hotărârea de a merge să
cercetez podul în amănunţime. Am luat o lanternă puternică şi
am urcat scara veche de lemn din spatele casei. Primul lucru pe
care l-am examinat a fost lacătul de la uşa podului, dar nu
existau semne că ar fi fost forțat.
Îndată ce am intrat înăuntru, am fost învăluit de o
senzație ciudată şi m-a luat o uşoară ameţeală; totodată, mi s-a
părut că văd nişte mişcări iuți, ca şi cum nişte pisici negre s-ar
fi refugiat prin colţurile întunecoase ale podului. Aş fi putut să
jur că am auzit în acelaşi timp nişte şoapte precipitate şi o voce
înfundată, care a zis: „Chemați-l repede pe stăpân!”
Cunoșteam capacitatea imaginativă a mentalului, mai
ales după un vis ca acela din noaptea trecută, astfel încât n-am
acordat importanţă acestor impresii de moment. Am început să
explorez podul, luminând cu lanterna fiecare colțișor, dar n-am
descoperit nimic deosebit. De altfel, nici nu prea aveam ce să
cercetez acolo, pentru că podul era complet gol. Totuşi, mă
stăpânea o stare ciudată de alertă, ca şi cum în spaţiul acela s-ar
fi aflat ceva ameninţător şi nedefinit. Am cercetat cu atenţie
toată suprafaţa planşeului, care era acoperită cu un strat de
câţiva centimetri de nisip amestecat cu zgură, aşa cum se
proceda odinioară la casele construite înainte de război. Acest
material servea ca o dublă izolaţie împotriva umezelii şi a
schimbărilor de temperatură. Era clar că pe o asemenea
suprafaţă nu s-ar fi putut rostogoli nimic care să producă
zgomotul pe care îl auzisem în noaptea trecută. Nu existau
sticle, mucuri de ţigări ori resturi de orice fel care să arate că
nişte persoane străine ar fi stat peste noapte acolo.
Am descoperit şi ferestruica pe unde văzusem apărând
capul acelei bătrâne. În locul acela, şarpanta acoperişului se

175
apropia la mai puţin de o jumătate de metru de planşeul
podului ‒ pentru ca cineva să poată scoate capul pe acolo, ar fi
trebuit să stea întins pe jos. Am cercetat totuşi ferestruica cu
pricina, dar nu se putea deschide; cercevelele ei fuseseră bătute
în cuie în urmă cu zeci de ani.
Faptul că nu descoperisem nicio dovadă materială care să
justifice zgomotele pe care le auzisem nu-mi risipea deloc
îngrijorarea, ci dimpotrivă. Cred că aş fi preferat ca prezențele
acelea să fi fost niște oameni în carne și oase.
Când mă pregăteam să ies din pod, am văzut lângă uşă un
pachet mare, învelit în hârtie de ziar şi legat cu sfoară. Tata
găsise mai demult pe acolo niște reviste vechi de cinema şi le
adunase, cu spiritul lui meticulos. Mi-am amintit că îmi ceruse
mai demult să i le aduc. Am luat pachetul şi am ieşit afară, am
încuiat lacătul şi am început să cobor pe scara exterioară.
Starea neplăcută de la început se accentuase, ca şi cum o voinţă
străină m-ar fi împiedicat să fiu stăpân pe mine însumi.
Deodată, am simţit o prezenţă deasupra mea şi, uitându-mă în
sus, am înghețat: în dreptul uşii de la pod apăruse capul enorm,
negru şi păros al unei creaturi hibride, o combinaţie între taur şi
ţap, de o urâțenie înfricoşătoare. Părul ţepos şi negru ca smoala
al acestei hidoșenii părea năclăit de o materie care semăna cu
nămolul scos din canale, pentru că răspândea un miros
asemănător. Arătarea aceasta avea și două coarne albe, lungi şi
ascuţite. Dar lucrul cel mai bizar era că nu exista un corp de
care să fi fost legat acest cap, ci stătea pur şi simplu suspendat
în aer. Mintea mea încerca zadarnic să găsească o explicaţie
raţională pentru ceea ce mi se părea o butaforie creată de
cineva pus pe farse.
‒ Mai ţii minte când ţi-am spus că ne vom întâlni din
nou? Numai că acum, te afli pe terenul meu şi va trebui să
plăteşti chirie pentru asta! mi s-a adresat capul acela. Vocea
baritonală cu care vorbise o mai auzisem cândva, și mi-am
amintit în aceeaşi clipă unde mai văzusem imaginea asta

176
diavolească: în urmă cu zece ani, în seara în care M. îmi dăduse
scrisoarea aceea blestemată, mi se arătase în curtea ei un cap
drăcesc asemănător.
‒ Ce, ai venit să ne tulburi liniştea? zise demonul,
mâniindu-se brusc. Ştii că pot să te arunc de aici, să-ţi rupi
picioarele şi să rămâi schilod ori să te pârjolesc cu tot cu scara
aia pe care stai? Ce variantă preferi?
Cuprins de panică, mi-am încleştat mâna liberă pe
balustrada de lemn a scării. Eram incapabil să fac cea mai mică
mişcare, de parcă aş fi fost paralizat. Simţeam în mine prezenţa
a două lucruri contradictorii: pe de-o parte, o frică animalică,
de nestăpânit, iar pe de alta, un miez tare şi luminos, care nu
putea fi dominat de nicio forţă malefică, oricare ar fi fost ea.
‒ Mă prăpăditule, mă vierme nenorocit, încă n-ai înţeles
cu cine stai de vorbă? se stropşi la mine capul de ţap.
Părea să-mi fi citit rezistenţa lăuntrică şi asta îl făcea să
turbeze de furie. Deodată a făcut „Buuu!” spre mine, scoțând
un jet de foc ca dintr-un aruncător de flăcări, a cărui dogoare
am simţit-o pe față şi pe mâna cu care mă ţineam de scară. Ca
printr-o minune, jetul de flăcări nu m-a atins, oprindu-se la
câţiva centimetri de mine. Mă gândeam cu spaimă că, dacă își
va repeta gestul, voi fi pârjolit cu totul.
În acel moment, de jos s-a auzit un glas cunoscut, care a
rostit poruncitor:
‒ Înapoi, demone blestemat! Lasă-l în pace pe acest
creştin şi întoarce-te în locul de unde ai ieşit, împreună cu toată
ceata ta!
Am recunoscut cu uimire vocea aceasta, care era a
bunicului meu. Am privit în jos, dar, în locul lui, am dat cu
ochii de un bărbat necunoscut care, după îmbrăcăminte, părea
deghizat într-un militar roman din primele secole, cu tunică,
apărătoare din fâșii de piele pentru mijlocul corpului și sandale
grosiere, legate cu curele de gambele goale. Bărbatul acesta
avea şi o suliţă lungă, pe care o rezemase de perete. Am

177
remarcat că purta pe cap o cunună ciudată, făcută din spice
împletite. Am încercat să-i văd chipul, dar am fost orbit de o
lumină strălucitoare, venită parcă din spatele lui.
‒ Ei, ce făceai acum, dacă nu eram eu? Spre norocul tău,
astăzi este ziua când se cinsteşte numele meu! a zis bărbatul
acela.
Masca grotescă de la capul scării, apoi prezenţa acestui
personaj, pe care continuam să-l iau drept bunicul meu
deghizat în acest fel ciudat se combinau în mintea mea,
alcătuind un scenariu ridicol şi fără noimă. Mă întrebam ce
idee o fi avut bătrânul să se îmbrace astfel şi de ce spusese că
era ziua lui de nume, în timp ce toţi bărbaţii din familia noastră
ne numeam Ioan şi ne sărbătoream onomastica în ianuarie.
Dar bărbatul de jos mi-a răspuns imediat:
‒ Pe mine mă cheamă Dumitru, după cum ziceţi voi, şi
m-am născut în Grecia, în cetatea Solun, care se cheamă astăzi
Tesalonic!
Bunicul meu, să se numească Dumitru şi să fie născut în
Grecia? Eram într-o confuzie totală! Ce l-o fi apucat pe bătrân
să îndruge asemenea bazaconii? Probabil, se referise la ziua lui
de naştere, a cărei dată n-o mai ţineam minte. Mă gândeam că
poate băuse câteva pahare în plus, iar acum era pus pe șotii.
Dar parcă aş fi vorbit cu glas tare, pentru că celălalt m-a
mustrat imediat:
‒ Fiule, să nu mai gândeşti cu păcat, pentru că eu n-am
pus în gura mea vin decât la sfânta împărtăşanie!
Apoi a adăugat:
‒ Nu te-ai dus astăzi, de ziua mea, la templu, să mă vezi
acolo, zugrăvit pe perete?
Când a pronunţat cuvântul templu, în mintea mea au fost
proiectate niște imagini dintr-un trecut foarte îndepărtat, cu
nesfârşite holde de grâne aurii, scăldate în soare, sub un cer de
un albastru extraordinar. Auzeam și zvonuri de cântece şi
veselie și m-am gândit că acolo se ținea, probabil, un fel de

178
sărbătoare a recoltei – așa se explica cununa de spice de pe
fruntea bărbatului. Acestea erau însă niște planuri intermediare,
care se desfășurau cu mare iuțeală, pentru că imediat l-am auzit
pe demonul cu cap de ţap răstindu-se la cel de jos:
‒ Ce vrei, ramolitule? Oare nu ştii că această casă ne
aparţine nouă? Dacă ne alungi de aici, o să mă întorc împreună
cu toţi ai mei şi praful o să se aleagă de casa asta şi de cei care
stau în ea!
Fără să se tulbure, celălalt i-a răspuns inflexibil:
‒ Nimic nu-ţi aparţine ţie pe lumea asta, demone spurcat,
ci numai lui Dumnezeu, Cel Care a făcut cerul şi pământul!
Și spunând aceasta, a ridicat îndată spre arătarea de sus o
cruce pe care o purta atârnată la gât şi a rostit cu glas de
stentor:
‒ De-acum, s-a terminat cu obrăznicia ta! Te blestem pe
tine, diavole vrăjmaş, să pieri îndată, în numele Dumnezeului
cel preaînalt!
Capul de ţap a scos un fel de muget de furie
neputincioasă şi a dispărut instantaneu, într-un norişor de fum
negru. În acelaşi timp, a dispărut şi tensiunea teribilă care îmi
paralizase tot trupul. Mi se părea că trecuse o veşnicie de când
stăteam înţepenit pe scara aceea şi nu voiam decât să cobor cât
mai repede ‒ ceea ce am făcut, verificând cu frică treaptă cu
treaptă. Când am simţit pământul sub picioare, am răsuflat
uşurat, deşi îmi tremurau genunchii şi abia puteam să merg.
În curticică, nu mai era nimeni. Trăiam în continuare o
puternică senzaţie de realitate paralelă, dar ceea ce îmi arăta că
experienţa de adineauri fusese cât se poate de reală, era
senzaţia de arsură pe care o simţeam pe frunte şi pe dosul
mâinii stângi, cu care mă ținusem de balustrada de lemn a
scării. Mi-am privit mâna cu toată atenţia, dar n-am văzut
niciun firișor de păr pârlit, ceea ce mi s-a părut uimitor.
N-am rezistat și m-am dus să-l întreb pe bunicul meu,
care locuia în aceeași casă, dacă avea în Grecia vreo rudă care

179
se numea Dumitru. Aşa cum mă aşteptam, bătrânul a rămas
uimit de întrebarea mea, apoi m-a întrebat amuzat dacă nu
băusem ceva și de asta vorbeam aiurea. Nu m-am lăsat și l-am
mai întrebat cînd era ziua lui de naştere, dar aceasta fusese cu
câteva luni în urmă. Deodată, bunica mea, care ascultase
nedumerită discuția, şi-a adus aminte că era data de 26 octombrie,
ziua cinstirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de
Mir. Pe vremea aceea nu cunoșteam calendarul bisericesc și nu
știam că era o sărbătoare creștină importantă, fiindcă în familia
noastră nu exista nimeni cu numele de Dumitru. Am rămas
siderat: primisem dovada că personajul pe care îl văzusem puțin
mai devreme în spatele casei fusese real!
(Mai târziu, când am citit viața Sfântului, am primit încă o
dovadă a unui lucru pe care nu aveam de unde să-l cunosc: oraşul
Tesalonic fusese numit în antichitate Solun și era locul unde se
născuse Sfântul Mare Mucenic Dimitrie în urmă cu o mie șase
sute de ani.)
I-am lăsat pe bătrâni destul de nedumeriți şi i-am dus
tatei pachetul cu reviste de cinema pe care îl luasem din pod.
Tata l-a desfăcut în fața mea și, aruncându-mi ochii pe revista
de deasupra, am primit încă un șoc: de pe copertă mă privea
nimeni altul decât eroul principal din filmul Fiul şeicului din
anii ʽ20, Rudolf Valentino! Portretul acesta era exact imaginea
care îmi apăruse proiectată pe tavan în visul din noaptea
trecută. Era, desigur, una din plasticizările spectaculoase de
care sunt în stare demonii care îşi găsiseră sălaş în casa unde
locuiam. Nimic nu rămâne însă fără o explicație rațională, nici
chiar acțiunile demonilor. Nu cunoşteam istoria familiei care
locuise acolo înainte de noi, dar eram convins că persoana care
servise ca mediu de legătură cu acești demoni fusese mama
fostului proprietar, bătrâna al cărei spectru îl văzusem apărând
la ferestruica de la pod. Eram sigur că această bătrână se
ocupase cu spiritismul și cu magia neagră ‒ datorită invocărilor
ei, se sălășuiseră demonii aceia acolo. Cât despre revistele

180
Cinema din pod, ele îi aparţinuseră cu siguranță aceleiaşi
persoane, care își făcuse probabil cândva o pasiune pentru
Rudolf Valentino, cel care jucase prin anii ʽ24 într-un film care
s-a pierdut și care se numea „The Sainted Devil”...
Însă, lucrul cel mai straniu și mai îngrijorător era faptul
că mutarea noastră din vechea casă nu schimbase cu nimic
condițiile interferențelor satanice care se manifestau acolo, ba
chiar le accentuase, ceea ce conducea din nou la concluzia că
rădăcina răului era mult mai adâncă decât părea. (Am ajuns
mult mai târziu să descopăr că sursa acestui rău care ne-a
contaminat toată familia din generație în generație era un
blestem greu, pe care îl primise bunica din partea mamei în
prima ei tinerețe; dar acesta este un subiect despre care nu
cunosc decât foarte puțin si care, oricum, depășește întinderea
și scopul cărții de față.)

Peste mai mulţi ani de la aceasta experienţă, am avut

bucuria să mă închin la racla în care erau păstrate și venerate
moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, în catedrala din
Tesalonic. Am găsit totodată și explicaţia cununii de spice pe
care o purta Sfântul în viziunea mea transcendentă, precum şi
strania viziune a holdelor bogate de grâu şi atmosfera de
sărbătoare. În Grecia Antică, înainte de apariția creștinismului,
exista un cult de mistere dedicat lui Demeter, zeiţa pământului
şi a recoltelor, iar în ziua de 26 octombrie, avea loc o mare
sărbătoare populară în cinstea ei. Statuia zeiţei era împodobită
cu cununi de spice şi i se aduceau ofrande din toate roadele
pământului. Începând cu secolul al patrulea, creştinismul a
destituit vechile culte politeiste şi s-a hotărât ca această zi să fie
dedicată cinstirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, supranumit
Izvorâtorul de mir, pentru minunea curgerii uleiului sfinţit din
moaștele sale.

181
 Alte interferenţe

La un an după ce părinţii mei se mutaseră în noua

locuinţă, mă urcasem într-o frumoasă după-amiază de iunie pe
acoperişul casei, ca să culeg flori dintr-un tei care ne dăruia cu
generozitate umbra şi mireasma lui. Savuram parfumul
îmbătător împreună cu liniştea acelei ore, în timp ce adunam
florile aurii într-un săculeţ de pânză cu grijă să nu tulbur
albinele care îşi făceau şi ele lucrarea lor. Totuşi, după o
vreme, fără să mă fi gândit la ceva anume, am remarcat că în
mine se insinua treptat o stare nouă. Aerul parcă se încărcase
de o greutate nevăzută. Practica regulată a meditaţiei îmi
dăduse deprinderea de a-mi observa cele mai fine modificări
lăuntrice. De obicei, atunci când atenţia este îndreptată asupra
unei stări sufleteşti nelămurite, aceasta ori îşi revelează cauza,
ori dispare cu totul, ceea ce înseamnă că nu era decât un reflex
mental nesemnificativ. În situaţia de față, starea mea nu
dispărea, ci dimpotrivă, părea chiar să se accentueze, dar fără
să-şi arate originea.
La un moment dat, am auzit nişte strigăte îndepărtate,
venite din direcţia unui bloc aflat la vreo sută de metri de casa
noastră. Mi-am închipuit că erau nişte muncitori care lucrau
acolo şi, la început, nu le-am dat atenţie. Însă, strigătele au
continuat şi am auzit la un moment dat destul de clar: „Băăă,
ăla de pe casă!” urmat de nişte expresii triviale.
Am scrutat fațada blocului, convins că voi vedea la una
din ferestre persoana care strigase, dar n-am văzut pe nimeni;
mai mult, toate ferestrele erau închise. Un timp nu s-a mai auzit
nimic. Mi-am zis că mintea mea făcuse probabil nişte legături
aiurea, dar, după câteva minute, strigătele s-au auzit din nou.
De data asta, nu mai încăpea nicio îndoială că îmi erau adresate
mie. Am distins nişte înjurături, urmate de fluierături şi râsete.
Am cercetat din nou toată fațada blocului, dar cu acelaşi

182
rezultat. Situaţia era cu totul stranie. Deodată, venind de pe
acoperişul casei vecine, care era lipit de al nostru, am auzit o
voce bărbătească:
‒ Ce cauţi, mă, pe casa noastră? Cine ţi-a dat voie să te
urci aici?
Nici de data asta n-am văzut pe nimeni. Totuşi, glasul se
auzise de la o distanţă de câţiva metri de mine. Pe ambele
acoperişuri, existau nişte hornuri de cărămidă, după care s-ar fi
putut ascunde cineva. Am aşteptat să văd o mişcare, ceva care
să-l dea de gol pe cel care s-ar fi ascuns acolo, dar nu s-a
întâmplat nimic. Lucrul cel mai nefiresc era însă legătura cu
strigătele de dinainte, care veneau de la o distanţă mult mai
mare. Pe când încercam să analizez aceste ciudățenii, glasul de
adineauri s-a făcut auzit din nou:
‒ Te dai tu mare proprietar, dar n-ai să mai stai mult aici,
ai să vezi!
Asta a pus capăt răbdării mele.
‒ Care eşti, mă, acolo? am strigat. De ce te ascunzi? Hai,
arată-te la față, dacă ești bărbat!
Nu s-a arătat nimeni, dar am auzit în schimb nişte
înjurături în surdină. Am răspuns şi eu cu înjurăturile cele mai
pitoreşti pe care le ştiam, sperând să-l fac pe nemernic să iasă
afară din ascunzătoarea lui. Eram chiar dispus să-i dau o lecţie
să mă ţină minte.
Atunci s-a petrecut primul lucru incredibil: în fața mea, a
apărut o siluetă transparentă, ca şi cum ar fi fost făcut din aer
condensat ‒ dacă n-aş fi simțit o prezență străină, probabil că
nici n-aş fi observat-o. Silueta aceasta, deși avea forme
omenești, era mult mai înaltă – cred că avea cel puţin doi metri
şi jumătate. Pe când mă întrebam dacă era real ceea ce vedeam,
am simţit că îmi îngheaţă tot corpul şi că toată energia mă
părăsește, astfel încât nu mai eram în stare să fac nicio mişcare,
de parcă aș fi fost legat. Apoi, de la entitatea aceea translucidă
a venit o forţă care a început să mă împingă încet spre

183
marginea acoperişului. Îmi dădeam seama terifiat că nu puteam
să mă opun şi că voi sfârși prin a fi aruncat jos de pe casă. Dar
starea asta n-a durat mult, pentru că am simţit la un moment dat
în spatele meu un reazem ferm ca o stâncă, apărut acolo ca din
senin şi cineva din spatele meu mi-a spus:
‒ Nesăbuitule, cu ăsta te-ai găsit să te înfrunți? De ce
provoci o luptă pentru care nu eşti pregătit?
Apoi, aceeași persoană nevăzută a rostit tare și răspicat:
‒ Cu puterea pe care mi-a dat-o Domnul cerului şi al
pământului, îţi poruncesc ție, demone, să te întorci îndată
acolo de unde ai venit!
De la silueta aceea translucidă a ajuns până la mine ceva
ca un val de mare mânie, apoi a dispărut în aceeaşi clipă.
Totodată, a dispărut şi reazemul din spatele meu. Dacă n-ar fi
fost starea aceea de golire de energie şi frigul inexplicabil care
îmi înţepenise tot corpul, aş fi putut crede că totul se petrecuse
doar în mintea mea. Mai aveam încă senzaţia de cădere
iminentă pe care o încercasem adineauri și voiam să cobor cât
mai repede de acolo. M-am îndreptat către lucarna podului,
însă, chiar atunci, prin ea s-a arătat capul unui om. Era un vecin
care locuia pe aceeaşi stradă cu noi, un alcoolic pe care îl
evitam întotdeauna atunci când îl întâlneam. Era tot timpul beat
şi foarte murdar şi avea obiceiul să ceară bani de la toată
lumea. Prezenţa lui era mai mult decât surprinzătoare pentru
mine, mai ales că nu auzisem deloc câinele lătrând şi mă
întrebam cine i-o fi dat voie acestui individ să intre în casă.
‒ Ce cauţi dumneata aici? l-am întrebat eu răstit.
A spus că fusese chemat acolo de către „proprietăreasa
bătrână” pentru o reparaţie la antena televizorului şi mi-a arătat
demonstrativ un cleşte şi o şurubelniţă ruginită, pe care le
adusese cu el. Mi-am închipuit că persoana la care se referise
era bunica mea, dar nu înţelegeam de ce o numise
proprietăreasă, când toată lumea ştia că tata era proprietarul
casei. Pe de altă parte, de ce îl chemaseră oare bunicii mei pe

184
acest beţiv, în loc să mă solicite pe mine, care mă aflam deja
acolo?
‒ Nu e nevoie de ajutorul dumitale, o să mă ocup eu de
treaba asta!
‒ Pe mine m-a trimis proprietarul casei! Nu eşti tu stăpân
aici! a răspuns obraznic individul, încercând să iasă prin
lucarnă.
Am remarcat imediat asemănarea izbitoare dintre
afirmaţia individului şi provocările de adineauri, ca şi cum ar fi
fost făcute de una şi aceeaşi persoană.
‒ Coboară imediat, sau îţi arăt eu cine e proprietar aici!
am zis eu şi am înaintat către el, gata să-l arunc înapoi în pod.
‒ Tot n-ai înţeles? Uită-te bine la el! mi-a spus
protectorul meu de adineauri.
I-am ascultat sfatul şi am observat că tipul din faţa mea
nu părea deloc beat, așa cum umbla de obicei, iar în ochi îi
lucea o lumină vicleană, roşiatică. Nu părea deloc intimidat și
rămăsese pe loc, într-o pasivitate bizară, ca un manechin. Am
făcut cruce asupra lui şi am început să rostesc tare Tatăl nostru.
De-abia am apucat să rostesc primele cuvinte ale rugăciunii, că
individul a scos un sunet bizar, ca un sughiţ sau un chiţăit şi a
dispărut imediat din gura lucarnei.
Am coborât cu prudenţă în pod, gata să fac față unui atac
prin surprindere. Deşi înţelesesem odată ce erau toate aceste
apariţii, tot mai aveam reacţia instinctivă a unei confruntări
fizice, ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut în această realitate.
Din același motiv, n-am putut să mă împiedic s-o întreb pe
bunica mea dacă vorbise într-adevăr cu omul acela să vină să
facă o reparaţie la antena de televizor de pe casă. Intrigată,
bătrâna a răspuns:
‒ Dar nu avem nicio problemă cu televizorul! Şi apoi,
cum era să-l chem pe beţivul ăla? Mai cădea naibii de pe casă
şi ne găseam beleaua din cauza lui!
Din discuţia mea cu aşa-zisul vecin, reţinusem termenul

185
„proprietăreasa bătrână” pe care îl folosise şi care se referea,
desigur, la mama fostului proprietar, care nu mai era în viaţă de
ani de zile. Prezenţa dublului demonic pe care îl văzusem la
ferestruica de la pod împreună cu toate fenomenele la care
fusesem martor până în prezent arătau limpede că diavolii care
erau sălășuiți acolo o considerau în continuare pe bătrâna
răposată drept proprietara casei. Taina încă nedezlegată care
continua să mă obsedeze în legătură cu această categorie de
fenomene era dacă sufletul acelei bătrâne făcea acum și el parte
din ceata demonilor, sau văzusem doar o copie folosită de
demoni pentru a intra în legătură cu lumea materială.

Această ultimă experienţă m-a determinat să aduc în casă

un preot, pentru a oficia o sfeştanie. După asta, toate semnele
drăceşti au încetat. Dar rădăcina răului nu fusese smulsă și a
rămas să se manifeste în continuare în viaţa fiecăruia dintre
noi.

186
 Conversaţia

Drumul de aproape şase ore pe munte, într-o zi toridă de

iulie, mă epuizase cu totul. Mai aveam de mers doar vreo patru
kilometri şi ajungeam în sfârşit la mănăstire.
Am trecut printr-un cătun pitoresc de câteva zeci de case,
risipite pe coasta unui deal. De acolo, poteca intra în pădure,
urmărind marginea unui defileu adânc. Pe fundul lui, curgea un
râuşor cu apă limpede, care făcea mici cascade încântătoare.
Am făcut un scurt popas în locul acela, desfătându-mă de
răcoarea pădurii. M-aş fi coborât până jos, dar stânca era
umedă şi alunecoasă şi numai un nebun ar fi încercat să facă o
asemenea ispravă fără o coardă de alpinism. Pe malul nisipos al
râuşorului, am văzut un bloc de piatră de o formă neobişnuită,
aproape cubică, acoperit de muşchi negru. Nu atât forma pe
care o avea mi-a atras atenția, cât faptul că, din locul acela,
urca până la mine o energie negativă, urâtă. Mi-a trecut prin
minte gândul straniu că piatra aceea fusese folosită cândva ca
altar păgân pentru aducerea de jertfe închinate duhurilor
pădurii. Dar existau oare cu adevărat asemenea duhuri?
Cunoşteam concepţia animistă despre spiritele care sălășluiesc
în toate lucrurile; dar animalele şi plantele din care este
alcătuită natura vie nu dispun de duhuri proprii, pentru că, după
ce viaţa lor încetează, din ele nu mai rămâne decât o materie
moartă, care se descompune. Atunci ce sunt, de fapt, așa-zisele
duhuri ale naturii despre care vorbesc misticii din toate
timpurile?
Ca şi cum o persoană străină ar fi intrat în dialogul pe
care îl purtam cu mine însumi, am auzit deodată în minte un
glas, care a zis: „Toate vietățile mici şi mari îşi au culcuşurile
lor, dar pentru mine nu se găseşte niciun loc unde să mă
odihnesc! De mii şi mii de ani, rătăcesc trist şi neînţeles, fără
un prieten care să-mi ţină de urât!”

187
 Am rămas foarte mirat de aceste cuvinte care-mi
aminteau de un citat biblic şi la care nu m-aş fi gândit
nicidecum în momentul acela. Totodată, am remarcat că starea
mea de spirit se schimbase pe neaşteptate, ca şi cum aş fi fost
invadat de un soi de tristeţe metafizică. Era însă mai mult decât
atât: cuvântul care s-ar fi potrivit cel mai bine cu ceea ce
simţeam în momentul acela era urâciune. Aceeași urâciune pe
care o simțisem adineauri urcând la mine din prăpastia de
alături. M-am apropiat de marginea ei şi am privit în jos, deşi
ştiam că nu voi vedea nimic deosebit. Chiar atunci, am auzit
din nou glasul de dinainte: „Locurile acestea sunt stăpânite de
o putere mare! N-ai nevoie de nimic ca să cobori până jos ‒
dă-ţi drumul fără teamă, pentru că îngerii te vor ţine pe aripile
lor!”
De data asta, a fost ca şi cum cel care vorbea s-ar fi
prezentat singur. Începusem să mă obișnuiesc cu asemenea
ispite, dar acum eram uimit de o asemenea îndrăzneală, de a
mă pune pe mine pe locul Mântuitorului! Era ori o flaterie de
proastă calitate, ori semnul unei îngustimi care nu se potrivea
deloc cu așa-zisa iscusință a demonilor. M-am apropiat din nou
de marginea prăpastiei, privind curios în fundul ei, ca și cum aș
fi vrut să-l văd pe cel care vorbise. O putere insidioasă mă
făcea să mă aplec tot mai mult, încât a trebuit la un moment dat
să mă țin de un copăcel crescut pe margine și să fac un efort de
voinţă pentru a mă smulge de acolo. M-am îndepărtat imediat,
făcându-mi de câteva ori semnul crucii. Am privit în jurul meu
tufişurile verzi, fagii falnici, cerul albastru, am ascultat ciripitul
păsărelelor şi mi-am spus că toate aceste lucruri erau bune şi
frumoase, pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu Creatorul. Iar
viaţa naturii nu este dată de mai multe duhuri, ci numai de unul
singur, care este Duhul Sfânt necreat, Dumnezeu-Dătătorul de
viaţă. Am alungat deci de la mine cu toată hotârârea orice
dorinţă de a mai cerceta „duhurile naturii” şi mi-am reluat
drumul spre mănăstire.

188
 La un moment dat, în timp ce mergeam, am simţit un iz
de ouă clocite, ca şi cum prin apropiere s-ar fi găsit un izvor cu
apă sulfuroasă. Ştiam că în zona aceea existau asemenea ape
care erau căutate pentru valoarea lor terapeutică, deși era
pentru prima dată când simţeam acest miros pe drumul din
pădure.
Peste puţin timp, am ajuns la un pod și m-am oprit puţin
ca să privesc curgerea învolburată a apei, când deodată m-am
auzit strigat pe nume de un glas de femeie. Glasul acela avea o
notă insinuantă, ademenitoare şi părea să vină de undeva, de pe
malul apei. M-am uitat în toate părţile, dar n-am văzut pe
nimeni. În acelaşi timp, am simţit din nou aceeași miasmă
sulfuroasă și totodată, nu departe de locul unde mă aflam, am
dat cu ochii de un bărbat care pescuia pe malul râuşorului și pe
care, în mod ciudat, nu-l observasem de la început. Era un tip
masiv, destul de în vârstă și, după hainele ponosite de pe el,
părea să fie unul din indivizii aceia fără căpătâi, care trăiesc pe
unde apucă. Am simţit totuși că era ceva straniu cu omul acela,
mai ales că, privind mai atent, am remarcat că undiţa pe care o
ţinea în mână nu avea fir. M-am gândit că poate nu era zdravăn
la cap, deși un instinct tainic îmi spunea că era vorba de cu
totul altceva și ar fi fost mai bine să plec imediat de acolo.
Totuși, împins de o curiozitate morbidă, l-am întrebat pe omul
acela dacă prinsese ceva până atunci. Tipul n-a reacționat în
niciun fel. Mi-am zis că poate nu mă auzise din pricina
zgomotului apei și mi-am repetat întrebarea, ridicând glasul.
Abia atunci şi-a întors capul şi mi-a aruncat o privire iute,
încărcată de ură; l-am auzit mormăind o înjurătură. Zărindu-i
fața acoperită de o barbă căruntă şi creaţă, am tresărit ‒
individul acesta semăna foarte bine cu cineva pe care îl mai
văzusem în trecut de vreo două ori, şi mi-am amintit perfect
împrejurările. Descoperirea asta mi-a produs un fior rece, care
m-a străbătut din cap până în picioare.
‒ Hai, gata, ajunge ce ai văzut, acum vezi-ţi de drumul

189
tău! Sau ai nevoie de alte necazuri? m-a apostrofat un glas
lăuntric.
Nu era nevoie să-mi spună de două ori, pentru că m-am
smuls de acolo și mi-am reluat imediat drumul, îndepărtându-
mă cât am putut de repede de pod şi uitându-mă des în urmă, ca
să văd dacă se luase cineva după mine. Din pricina mersului
accelerat, curelele rucsacului meu scoteau un scârţâit ritmic, pe
care nu-l remarcasem până atunci. Sunetul acesta a devenit
curând obsedant şi mi s-a părut că aud în ritmul lui: „Dracu’ să
te ia!… Dracu’ să te ia!… Dracu’ să te ia!” repetate de un
glăscior piţigăiat. M-am închinat de mai multe ori şi am rostit
Tatăl nostru cu voce tare; glăsciorul a încetat.
Când am dat cu ochii de gardul mănăstirii, mi s-a luat o
piatră de pe inimă. Am parcurs drumul pietruit şi am ajuns în
curtea din faţa trapezei. În mijlocul ei era un părinte bătrân, cu
o barbă albă și o atitudine impozantă ‒ stătea acolo drept și
nemişcat, privind în zare cu un aer contemplativ. Nu-l mai
văzusem niciodată pe acest părinte în vizitele mele. După
toiagul cu măciulie de argint pe care îl ținea în mână, părea să
fie un arhiereu. M-am apropiat cu sfială şi i-am cerut
blagoslovire. A mormăit ceva ce n-am înțeles, apoi a zis pe un
ton prezumţios:
‒ Ei, dacă mă vezi, e mare lucru! Nu oricine mă vede pe
mine!
Mi-am închipuit că a vrut să spună că o persoană de
rangul lui nu e văzută prea des de credincioşii de rând.
‒ Dar când ai să mai vii pe aici, să faci bine să nu-l mai
aduci cu tine pe ăla! a adăugat el, privind încruntat către gardul
mănăstirii.
M-am uitat în urma mea, dar n-am văzut nimic.
‒ Degeaba te uiţi, că tu n-ai să-l vezi! Ehei, e mare
meşter la lucruri de-astea! Dar acum, că m-a văzut pe mine, nu
mai are curaj să intre! a zis el, ricanând.
Eram uimit de clarviziunea de care dădea dovadă acest

190
părinte; nu ştiam ce văzuse acolo, dar eram convins că era ceva
legat de experienţa pe care o avusesem pe drum. Ca să-i înlătur
suspiciunile, am spus că veneam în pelerinaj la această
mănăstire de câțiva ani şi că eram o bună cunoştinţă de-a
părintelui Ghelasie.
‒ Ei, oi fi, taică! Cine să-i mai cunoască pe cei de acum?
Că generaţia mea e demult oale şi ulcele!
L-am privit mirat ‒ nu părea să fie trecut de optzeci de
ani, aşa că nu prea înţelegeam ce voia să spună.
‒ Vezi, fiule, cum e cu moartea asta? Când ne naştem,
plângem că venim pe lume; apoi, când murim, iarăşi plângem
că o lăsăm ‒ aşa e omul, multe le pricepe d’andaratele!
Mă întrebam ce făcea oare acest părinte singur acolo, la o
oră când toţi călugării erau la odihnă în chiliile lor. Dar el mi-a
citit imediat gândul:
‒ Te întrebi ce fac eu aici? Uite, chiar prin fața noastră,
trece un râu de foc ‒ dar tu nu-l poţi vedea! În râul ăsta, stau
sufletele celor trimişi la chinuri, fiecare după păcatele lui; unii
stau cufundaţi până la genunchi, alţii până la brâu, iar alţii,
până la gât. Și eu stau aici şi mă rog pentru cei care mi-au fost
mie încredinţaţi; după o vreme, cei care sunt cufundaţi până la
gât ies afară până la brâu, cei până la brâu ies afară până la
genunchi, şi unii au ieşit afară cu totul. Mare şi cutremurătoare
este lucrarea asta şi puţini sunt în stare s-o săvârşească!
Greutatea acestor cuvinte m-a înfiorat, încât am rămas
tăcut şi smerit.
‒ Dar ia zi, fiule, de ce baţi atâta drum până aici, dar la
mine, acolo unde sunt eu, nu vii? Nu știi că ctitorul de aici e
unul şi acelaşi cu păstorul de acolo?
‒ Unde să vin, adică, părinte? am întrebat eu, nedumerit.
‒ Păi, nu stai la Bucureşti, aproape de mănăstirea unde
vine atâta lume să se închine şi să ia ajutor de la mine?
Atunci am înţeles că se referea la mănăstirea Cernica,
aflată la vreo zece kilometri de cartierul unde locuiam.

191
 ‒ O să vin să vă caut, părinte, dar nu ştiu cum vă numiţi,
am zis eu.
‒ Părinţii mei mi-au pus numele de botez Constantin, dar
a trecut cam multă vreme de atunci! Dar, ia spune, câţi ani îmi
dai? mă întrebă el cu un aer hâtru.
‒ În jur de optzeci, cred!
‒ Ei, atunci ia spune mata, că te pricepi la socoteli, doar
eşti inginer... (un alt prilej de uimire pentru mine – părintele
acesta era într-adevăr un clarvăzător!) Ce vârstă am eu, dacă
am fost adus pe lume în anul una mie şapte sute optzeci şi
şapte?
Declaraţia asta mi s-a părut de-a dreptul fantasmagorică.
Mi-a trecut prin gînd că, poate din pricina vârstei, cel din fața
mea nu mai avea o minte prea limpede.
‒ Tu eşti închipuit şi nebun, nu eu! s-a burzuluit bătrânul,
care îmi citise iarăşi gândul cu aceeaşi uimitoare putere de
pătrundere.
Mi-am cerut imediat iertare, copleşit de ruşine.
‒ Să nu mai judeci niciodată pe aproapele tău! a zis el,
îmblânzindu-se. Voi măsuraţi cu timpul vostru, noi, cu al
nostru, că sunt mai multe feluri de timp, aşa să ştii! Iar pe acela
pe care l-ai adus aici, să-l izgoneşti cu rugăciunea şi cu faptele
bune, fiindcă aşa cum a vrut să te arunce mai devreme în
prăpastie, tot aşa o să vrea să te arunce în râul ăsta de foc,
atunci când ţi-o veni vremea!
M-am înclinat cu respect în fața acestei noi şi
extraordinare dovezi de clarviziune. Despre asemenea
capacități citisem doar în paterice.
‒ Ei, dar de-acum, să mergem fiecare la treburile noastre!
a zis bătrânul.
M-am aplecat să-i sărut mâna, dar buzele mele n-au
întâlnit nimic. Am simţit doar o uşoară atingere, ca un voal
care mi-a şters faţa, ca şi cum ar fi trecut prin mine. Am făcut
doi paşi şi m-am întors, dar, aşa cum bănuiam, bătrânul

192
dispăruse. Însă mai remarcasem ceva extrem de bizar: unele
aspecte ale locului se schimbaseră dintr-o dată: puţin mai
devreme, văzusem cu ochii mei că gardul mănăstirii era făcut
din uluci vechi, de lemn; acum, în locul lui, era gardul de fier
pe care îl ştiam de ani de zile. Curtea era adineauri pavată cu
bolovani de râu, în timp ce acum, era pardosită cu pietre
cubice. Şi alte detalii, legate de înfăţişarea construcţiilor. În
primul moment, m-am întrebat dacă mai devreme, fusesem
lucid ori visasem. Apoi, a fost ca și cum altcineva mi-ar fi pus
în minte dezlegarea acestei ciudățenii: ceea ce văzusem mai
devreme era felul în care arăta acest loc în urmă cu mai bine de
un secol...

M-am dus să-l caut pe părintele Ghelasie şi i-am povestit

despre întâlnire mea bizară.
‒ Tăticule, cel pe care zici mata că l-ai văzut, pare într-
adevăr să fi fost un arhiereu, numai că nu avem acum niciun
oaspete de felul ăsta pe aici. Oricum, cineva de asemenea rang
nu umblă de unul singur, mai ales dacă a venit într-o vizită –
are după el o suită întreagă!
Făcu o pauză, gândindu-se puţin.
‒ Zici că spunea că-l cheamă Constantin? Ciudat, ăsta nu
prea e nume de monah!
Când i-am mai spus și ciudățenia cu anul în care
declarase că s-ar fi născut, părintele Ghelasie m-a privit întâi
neîncrezător, apoi s-a gândit puţin şi, străfulgerat de o idee, mi-
a cerut precipitat să vin cu el. M-a dus afară, în curtea din fața
trapezei, în locul unde avusese loc întâlnirea cu ciudatul
personaj. Acolo se află o troiţă cu patru laturi, având pe una din
ele icoana Sfântului Calinic, ctitorul mănăstirii, care fusese în
urmă cu un secol şi jumătate episcopul Râmnicului şi Noului
Severin. Cunoşteam bine icoana aceea ‒ mă închinam în fața ei
de fiecare dată când veneam acolo.
‒ Uită-te bine, aşa arăta părintele acela cu care ai vorbit?

193
 Abia atunci am realizat că nu-mi puteam aminti
înfățișarea celui cu care vorbisem, cu excepţia bărbii albe și a
staturii impozante.
Între timp, de noi se apropiase un alt călugăr, pe care îl
ştiam din vedere. Era un vieţuitor foarte retras – nu-l văzusem
niciodată schimbând vreo vorbă cu cineva. Ştiam de la
părintele Ghelasie că avusese în tinereţe un accident şi
rămăsese cu o hemiplegie, din cauza căreia mergea târându-şi
un picior. Se oprise la câţiva paşi de noi, privindu-mă insistent
şi aşteptând. Înţelegând că omul voia să-mi vorbească,
părintele Ghelasie s-a retras ceva mai încolo.
‒ Iertaţi-mă că vă tulbur... a început monahul sfios,
vorbind foarte încet şi s-a oprit, făcând o pauză lungă. Am
aşteptat cu răbdare să continue.
‒ Fie că mă credeţi, fie că nu, am fost trimis la
dumneavoastră ca să vă spun ceva…(a urmat o altă pauză).
Ceea ce aţi văzut dumneavoastră adineauri nu este de la
Dumnezeu!
Văzându-mi nedumerirea, omul şi-a repetat mesajul încă
o dată, cu aceleași cuvinte.
Rămăsesem complet interzis, întrebându-mă de unde ar fi
putut să ştie omul acesta ce mi se întâmplase mie mai devreme,
pentru că în curte nu se afla nimeni altcineva, iar cu părintele
Ghelasie abia apucasem să vorbesc.
‒ Dar cine v-a trimis să-mi spuneţi mie asta? l-am
întrebat eu uimit.
Monahul s-a frământat pe loc, foarte încurcat. În cele din
urmă, s-a apropiat şi mai mult şi mi-a şoptit la ureche:
‒ Maica Domnului m-a trimis! Dar vă rog să nu mai
spuneţi asta la nimeni!
Apoi, fără să mai aştepte răspuns, s-a întors şi a plecat,
târşâindu-şi piciorul.
Simţeam că mi se învârteşte capul. Această suită de
întâmplări era mai mult decât puteam primi.

194
 L-am întrebat mai târziu pe părintele Ghelasie ce părere
avea despre toate aceste lucruri.
‒ Tăticule, mă abţin de la comentarii, a zis el. Concluziile
le tragi matale singur. Nu-ţi spun decât atât: numele de botez al
Sfântului Calinic era, într-adevăr, Constantin şi s-a născut în
anul 1787. Viaţa lui este scrisă în Patericul Românesc.

Fratele Antonie

La un an de la strania întâmplare pe care am relatat-o mai

sus, mă aflam din nou în vizită în aceeaşi mănăstire. Într-o
seară, după vecernie, mă plimbam prin curte, când m-am simțit
luat de braț de cineva din spatele meu şi am auzit glasul
părintelui Ghelasie, care mi-a spus:
‒ Fiule, vreau să te rog să faci un lucru, dacă primeşti...
Pe fratele nostru Antonie îl cunoşti: uite-l acolo, pe alee. Trece
acum printr-o ispită mare; te rog, fă-ţi pomană, du-te la el şi
spune-i de încercarea aceea pe care ai avut-o anul trecut pe
drum, când veneai încoace. I-ar putea fi de mare folos!
Am dat să mă întorc spre el pentru a-i cere lămuriri, dar
mi-a oprit mişcarea cu un gest ferm şi m-a împins uşor înainte,
ca şi cum ar fi vrut să-mi dea de înţeles că nu era momentul să
vorbim mai mult. M-am supus îndemnului şi am făcut câţiva
paşi, dar ceva mi s-a părut nefiresc şi m-am întors. Nu mică mi-
a fost mirarea când am constatat că în spatele meu nu era
nimeni! M-am uitat în jur, dar nu l-am văzut nicăieri pe
părintele Ghelasie şi nu înţelegeam unde ar fi putut să dispară
atât de repede. Mă întrebam de ce oare îmi ceruse tocmai mie,
unui mirean, să fac pe duhovnicul, când în mănăstirea aceea
erau nişte duhovnici renumiţi. Dar primisem o ascultare şi m-
am grăbit s-o împlinesc, fără să-mi mai pun alte întrebări.
Pe fratele Antonie îl cunoscusem mai demult. Era un om

195
pe care, dacă îl vedeai o dată, nu-l mai uitai. Avea o fire
deschisă, pozitivă, care îți însenina sufletul atunci când vorbeai
cu el. Persoana lui impresiona printr-un fizic herculean, care îi
dădea posibilitatea să se ocupe cu muncile mai grele din
mănăstire. Acum însă, era foarte schimbat. Slăbise mult şi se
vedea că nu mai avea energia pe care i-o cunoşteam, ca şi cum
ar fi suferit de o boală ascunsă.
Ne-am strâns mâinile şi am schimbat câteva cuvinte, dar
se vedea că nu prea avea chef de vorbă.
‒ Cum merge călugăria, frate? l-am întrebat eu.
‒ Ei, cum să meargă ‒ ea înainte şi noi ne ţinem după ea,
atât cât ne ţin curelele, a răspuns el, încercând să pară jovial.
‒ Frate, iartă-mă, dar eşti foarte schimbat... Ţi s-a
întâmplat ceva rău?
‒ Văd că vă pricepeţi la duhovnicie, a zis el, admirativ.
Am eu ce am, numai că e cam greu de explicat şi nu prea mă
pricep la cuvinte...
Nu voiam ca omul să-şi închipuie că-l trăgeam de limbă,
aşa că mi s-a părut mai corect să-i mărturisesc despre ceea ce
mă rugase părintele Ghelasie.
Antonie a rămas uimit de-a binelea.
‒ Dar de unde să ştie el problema mea, că nu i-am vorbit
niciodată despre asta?
Mi-am zis că mă băgasem într-o chestiune delicată, dar
acum, vrând-nevrând, trebuia să merg până la capăt. Am spus
că era cunoscut faptul că părintele Ghelasie era un văzător cu
duhul, astfel încât cunoștea că trecea printr-o perioadă dificilă
şi voia să-l ajute.
‒ La urma urmei, nu e o mare taină, a zis în cele din urmă
Antonie. Uite, de la o vreme, mă tot bate gândul că am să mor.
Totul a început de la un vis pe care l-am avut nu demult, în
care un părinte, care a murit acum vreo doi ani și care mi-a fost
duhovnic, mi-a zis aşa: „Măi, Antonie, tu ai să te duci în
curând şi e păcat de tine, că eşti încă tânăr! Să te spovedeşti,

196
ca să te apere Dumnezeu!” Ei, de la visul ăla, s-a terminat cu
liniştea mea ‒ nu mai dorm bine, nu mai mănânc cum trebuie,
nu mă mai recunosc... Până la urmă, fie ce-o vrea Dumnezeu,
numai să nu mă mai chinui! Viaţa de călugăr este, oricum, o
jertfă, dar eu nu mă simt pregătit să mă duc acum.
Deşi nu înţelegeam ce legătură avea problema sufletească
a fratelui Antonie cu experienţa mea de anul trecut, de pe
drumul din pădure, i-am povestit totuşi întâmplarea aceea, aşa
cum îmi ceruse părintele Ghelasie. Fratele Antonie m-a lăsat să
vorbesc fără să mă întrerupă, dar se vedea că avea gândul în
altă parte. Apoi, şi-a cerut iertare că trebuia să se ducă la
treburile lui, astfel că i-am urat sănătate şi apărare de la
Dumnezeu şi ne-am luat rămas bun.
După pavecerniţă, m-am întâlnit în fața bisericii cu
părintele Ghelasie. L-am anunţat că făcusem ceea ce-mi ceruse,
dar că nu înţelegeam care era rostul.
‒ Despre ce vorbeşti, tăticule? făcu el mirat, oprindu-se
în loc.
Când a înţeles despre ce era vorba, a rămas uimit.
‒ Mă, fiule, crezi sau nu, treaba matale, dar să ştii că eu
am rămas după slujbă în biserică, să vorbesc cu părintele stareţ
şi am stat acolo până adineauri, când ne-am întâlnit. Poţi să te
duci să-l întrebi, dacă vrei!
I-am relatat că persoana care îmi vorbise puţin mai
devreme avea exact vocea lui şi mă ţinuse de braţ ‒ nişte
lucruri care nu pot fi luate drept iluzie.
‒ Fiule, nu te tulbura! Aici, la noi, se întâmplă multe şi
nu le putem cerceta pe toate, a zis el împăciuitor. Du-te şi te
odihneşte niţel până la miezonoptică; mai stăm noi de vorbă!
Dar n-am mai reuşit să vorbim, căci părintele era foarte
ocupat şi n-am putut decât să-mi iau rămas bun de la el înainte
să plec.

Peste câteva luni, când am ajuns din nou acolo, am primit

197
o veste care m-a siderat: fratele Antonie murise în urmă cu
câteva luni, într-un accident stupid de maşină, în timp ce
transporta nişte oameni cu camioneta mănăstirii. Am cerut
înfrigurat detalii, dar știam dinainte ce voi auzi. Nenorocirea se
petrecuse pe drumul de pe marginea defileului din pădure. La o
curbă, maşina s-a apropiat prea mult de marginea prăpastiei,
terenul a cedat şi s-a prăbuşit în gol. În camionetă, mai erau
încă trei oameni, care au scăpat ca prin minune doar cu nişte
răni uşoare, însă pe Antonie l-au găsit zăcând cu capul zdrobit
de o stâncă. Se credea că încercase să sară din maşină în
momentul căderii. Dacă ar fi rămas pe loc, ar fi avut poate
şansa să scape și el cu viaţă.
Ca să mă asigur că era ceea ce bănuiam deja, am cerut
detalii despre locul exact unde se petrecuse accidentul. Fusese
chiar acolo unde auzisem glasul care îmi vorbise din prăpastie
în citate biblice, iar stânca pe care îl găsiseră pe Antonie era
blocul de piatră care îmi atrăsese atunci atenția prin forma lui
particulară.

După accident, s-a aflat că monahul se întâlnea pe ascuns

cu o văduvă dintr-un sat învecinat. Însă, nimeni nu are dreptul
să facă presupuneri pe seama judecăţii divine. Dumnezeu să-l
ierte şi să-l odihnească pe fratele Antonie!

198
 Aleşii

La Bucureşti, în ziua de 21 decembrie ‘89, tensiunea

generală ajunsese la paroxism. Auzisem că la Timişoara se
trăsese în oameni, dar nu credeam în povestea cu zecile de mii
de morţi. Erau, evident, nişte zvonuri menite să bage frica în
oameni. A fost apoi mitingul din Piaţa Palatului, unde
Ceauşescu a fost huiduit; a urmat apoi reprimarea dură a
manifestanţilor, care au fost bătuți, arestați cu sutele, călcați cu
tab-urile, împuşcați. Am evitat să mă amestec în evenimentele
din centrul capitalei nu din laşitate, ci din neîncrederea în ceea
ce se întâmpla acolo, iar istoria ulterioară a confirmat că am
avut dreptate. Ştiam cu toţii că venise sfârşitul regimului
Ceauşescu, dar mă întrebam cu strângere de inimă ce se va
întâmpla după aceea.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie, am avut un vis care
a fost pentru mine o experienţă transcendentă cu totul specială.
Se făcea că eu şi soţia mea am fost treziţi de sunetul insistent al
soneriei, asociat cu nişte bătăi puternice în uşă. M-am ridicat
iute din pat şi abia atunci am auzit rumoarea intensă din stradă;
o mare mulţime de oameni în marș scanda: „Treziţi-vă,
români! Haideţi cu noi!” Mi se părea însă curios că zgomotul
acesta nu mă trezise mai devreme.
Bătăile din uşă se înteţeau. Am auzit un glas disperat,
care cerea ajutor şi am văzut prin vizor figura răvăşită a unei
tinere, iar în spatele ei, alte câteva persoane. Am deschis
imediat. În fața uşii, era un grup de câţiva tineri, băieţi şi fete,
într-o stare deplorabilă: transpiraţi, epuizaţi, cu hainele în
dezordine, de parcă ar fi fost hăituiţi. Toţi aveau pe feţe o
expresie aproape înspăimântătoare, greu de definit. Fata care
sunase a izbucnit cu ochii în lacrimi:
‒ E greu de crezut că mai există oameni care dorm
liniştiţi, în timp ce noi suntem măcelăriţi în stradă, ca nişte
animale!

199
 Glasul i s-a frânt brusc, într-un acces de plâns. M-a
cuprins deodată o mare milă ‒ nu ştiam ce puteam să fac pentru
ei. Am întrebat dacă era cineva rănit și are nevoie de ajutor.
‒ Pe noi nu ne mai puteţi ajuta, dar acolo, de unde venim,
sunt alţii care au mare nevoie de ajutor! a zis surescitat unul din
băieţi.
Tinerii aceştia îmi dădeau o lecţie de moralitate pe care
trebuia neapărat s-o pun în aplicare. Le-am cerut să mă aştepte
puțin, m-am întors în dormitor şi am pus repede pe mine nişte
haine.
‒ Ai grijă, sper că ştii ce faci! mi-a zis soţia îngrijorată,
înainte să ies pe uşă.
În stradă, era o masă imensă de oameni care se deplasa
către centrul oraşului; erau acolo persoane de cele mai diferite
vârste şi categorii sociale, care scandau întruna slogane anti-
ceaușiste şi cântau. M-am uitat după grupul de tineri cu care
vorbisem mai devreme, dar nu i-am mai văzut ‒ se pierduseră
probabil în marea de oameni în mişcare. M-am trezit purtat de
forţa irezistibilă a acestui fluviu uman şi mă întrebam,
mirându-mă de mine însumi, cum se împăca situaţia de acum
cu vechea mea aversiune pentru gregarism. Oamenii vorbeau
surescitaţi despre evenimentele care se petreceau la
Universitate şi încercam să realizez o imagine coerentă din
aceste frânturi. Am vrut de câteva ori să întru în vorbă cu cei
din jurul meu, dar, într-un mod foarte ciudat, nimeni nu mă
băga în seamă, de parcă n-aş fi fost acolo. Străzile erau
întunecate şi mi-am zis că luminile fuseseră stinse probabil în
mod intenţionat, pentru a împiedica mobilizarea oamenilor.
Am ajuns în cele din urmă foarte aproape de Piaţa
Universităţii, unde oamenii alcătuiseră un corp compact şi nu
se mai putea înainta. Locul unde mă aflam era inundat de o
lumină foarte puternică, în contrast cu întunericul de pe străzi.
Erau înghesuiţi acolo zeci de mii de oameni, care urlau şi
fluierau fără încetare. Chiar dacă aş fi vrut să plec, era prea

200
târziu, pentru că nu mă mai puteam mişca. Prin vacarmul de
nedescris, se auzeau când izolat, când ritmic pocnituri de arme
automate şi vedeam traiectoriile trasoarelor pe deasupra
mulţimii. Nu mai încăpea nicio îndoială că se trăgea cu muniţie
reală. Mi-am zis că erau, probabil, nişte salve de intimidare și
că nu vor îndrăzni să tragă în oameni. L-am întrebat pe un tip
înalt şi osos de lângă mine dacă existau victime. Bărbatul s-a
întors şi m-a privit cu aceeaşi expresie pe care o văzusem mai
devreme pe chipurile tinerilor.
‒ Vrei să vezi dacă sunt victime? Na, uite! a strigat omul
cu ură, arătându-și pieptul.
M-am cutremurat: cămaşa lui era năclăită de sânge!
Omul acela era fără îndoială grav rănit şi nu înţelegeam cum de
mai putea sta pe picioare. Era clar că nu era vorba de nicio
intimidare ‒ se trăgea pur şi simplu în mulțime! Am avut în
clipa aceea senzația că din mine nu mai rămăsese decât o formă
goală, în care cineva turna un lichid vâscos şi otrăvitor.
Deodată, în mulțime s-a produs o reacţie de panică şi
oamenii au început să urle, retrăgându-se în direcţia Spitalului
Colţea ca o turmă de animale înnebunite. Coborau scările
pasajului subteran de-a valma, căzând unii peste alţii şi
călcându-se în picioare. Alţii mai curajoşi rămăseseră sus,
continuând să strige şi să huiduiască. Cu o sforţare
supraomenească, am reuşit să mă smulg din valul acela uman şi
am ajuns la colţul dinspre piaţă al spitalului. Am văzut oameni
căzând lângă mine, loviţi de gloanţe ‒ se trăgea de undeva, de
sus, probabil din podul Universităţii. M-am adăpostit iute lângă
zidul spitalului, în locul cel mai întunecos, deşi realizam că era
o măsură derizorie: cei care trăgeau aveau cu siguranță
dispozitive de ochire în infraroșu. În locul unde mă
adăpostisem, am văzut capătul unei scări înguste, de fier, care
urca pe lângă peretele spitalului până la etajul întâi. Pe primele
trepte, erau câţiva răniţi care gemeau și cereau ajutor. Senzaţia
de vid interior mi s-a accentuat; deși știam că un glonţ mă

201
putea lovi oricând, totuşi nu simţeam deloc acea frică animalică
în fața morţii, ci dimpotrivă, eram stăpânit de o linişte stranie.
Tot ce mai rămăsese viu şi conştient în mine se adunase într-o
milă intensă faţă de răniţii care cereau ajutor şi trebuiau să fie
transportaţi cât mai urgent la spital. În timp ce căutam febril o
soluţie, unul din răniţi mi-a spus cu un glas gâtuit:
‒ Noi nu mai avem nici o şansă, suntem sacrificaţi!
Salvează-te, pentru copiii tăi!
O forţă irezistibilă m-a împins din spate şi am urcat în
fugă treptele acelei scări, împiedicându-mă de corpurile căzute.
Tălpile mele călcau pe o materie vâscoasă şi gândul că acela
era sânge omenesc mă teroriza, ca şi cum aş fi călcat pe însăși
viaţa acelor oameni. Îmi spuneam că poate ar fi fost mai cinstit
dacă aş fi zăcut şi eu acolo, pe trotuar. Dar ţelul meu în clipa
aceea era să reuşesc să pătrund în interiorul spitalului, de unde
să pot aduce ajutoare pentru răniţii care se luptau cu moartea.
Scara exterioară se termina la etajul întâi, în fața unui
portal înalt, cu geamuri de cristal. Am intrat înăuntru,
aşteptându-mă să văd interiorul obişnuit al spitalului, dar am
descoperit cu uimire că mă aflam într-un spaţiu complet
necunoscut. Era o vastă terasă de marmură albă, înconjurând
ceea ce părea o grădină exotică. Arborii acestei minunate
grădini îşi urcau ramurile încărcate de flori până la nivelul
terasei, înmiresmând aerul cu un parfum suav. Oricât m-aş fi
străduit, nu reuşeam să-mi explic când şi cum apăruse acest
spaţiu mirific în interiorul Spitalului Colţea, pe care îl
cunoşteam destul de bine, întrucât tatăl meu era medic acolo de
două decenii şi jumătate.
Pe această terasă se aflau mici grupuri de persoane,
bărbaţi şi femei, care conversau cu voci scăzute. Am remarcat
că toţi purtau ţinute elegante şi niciunul din ei nu părea să aibă
mai mult de treizeci de ani. Întreaga atmosferă era de un
rafinament care nu poate fi întâlnit decât în societăţile cele mai
selecte. Mi-am zis că nimerisem probabil la vreo aniversare sau

202
simpozion, dar cine şi-ar fi permis să organizeze aşa ceva în
momentele acelea? Absurdul şi cinismul unei asemenea acțiuni
erau de-a dreptul monstruoase!
M-am îndreptat către grupul cel mai apropiat şi am rostit
incisiv:
‒ Regret că trebuie să vă tulbur serata, dar presupun că
mulţi dintre dumneavoastră sunt cadre medicale! Jos, în stradă,
sunt oameni grav răniţi, care au nevoie urgentă de ajutor!
Unul din tinerii din grup mă cercetă cu atenţie câteva
clipe, apoi rosti pe un ton din care răzbătea o nobleţe
neprefăcută:
‒ Tot ce se întâmplă dincolo ne este perfect cunoscut, vă
asigur! Altfel, cum credeţi că am fi putut ajunge aici?
Ceilalţi îşi întrerupseseră conversaţia, privindu-mă şi ei
cu acelaşi aer grav. Liniştea şi detaşarea acestor oameni mă
descumpănea şi mă intriga la culme, dar mai ales îmi provoca o
mare indignare.
‒ Dar ce se întâmplă cu dumneavoastră? am exclamat eu.
Sunteţi la doi paşi de un măcel oribil, în incinta unui spital care
este obligat să acorde asistenţă medicală răniţilor din stradă!
Am nevoie urgentă de câţiva medici şi brancardieri, ca să-i
putem transporta înăuntru!
‒ Nu ştiu dacă puteţi înţelege acum, dar veţi înţelege cu
siguranţă cât de curând, a luat cuvântul una din tinere. Noi, cei
de aici, ca şi dumneavoastră, ne-am făcut datoria până la capăt.
Ştim foarte bine ce se petrece dincolo, dar există limite peste
care nimeni nu poate trece!
Oamenii aceştia şi cuvintele lor îmi creau impresia unei
piese de teatru absurd, dacă nu chiar a unei batjocuri foarte
bine disimulate. Gândul acesta m-a scos definitiv din sărite şi
am ripostat, ridicând vocea. Tonul meu n-a părut să-i tulbure pe
cei de față, care m-au privit compătimitori, apoi au discutat
ceva între ei cu voce scăzută. După asta, un alt tânăr din grup
mi s-a adresat pe acelaşi ton calm şi grav:

203
 ‒ Înţelegem că nu v-aţi adaptat încă la starea de aici, dar
suntem datori să vă prevenim: nu ne este permis să aducem cu
noi de dincolo niciun sentiment negativ! Dacă vreţi să rămâneţi
cu noi, trebuie să ţineţi seama neapărat de acest lucru!
‒ În numele tuturor prietenilor noştri care au rămas
dincolo, vă mulţumim pentru grija pe care le-o arătaţi ‒ dar, din
păcate, nici dumneavoastră şi nici noi nu mai putem face nimic
pentru ei, a adăugat fata care vorbise mai devreme.
Glasul îi tremura, ca şi cum şi-ar fi stăpânit lacrimile.
Scena aceasta mi-a readus în minte fata care sunase la uşă şi
datorită căreia mă aflam de fapt aici. În ciuda diferenţei de
atitudine, tinerii aceia şi cei de aici aveau în comun un lucru pe
care nu eram în stare să-l definesc și care îmi trezea un
sentiment amestecat, de tristețe, jale și teamă.
‒ Mai bine liniştiţi-vă, obișnuiți-vă cu noua
dumneavoastră situaţie şi veniţi cu noi la cina care va începe în
curând, unde vom închina cu toţii acest pahar cu vin! zise un
alt tânăr, care luă de pe o măsuţă din apropiere un pahar înalt,
de cristal, ce conţinea un lichid rubiniu și mi-l întinse. Abia
atunci am observat că fiecare din cei de față avea în mână câte
un asemenea pahar, dar nimeni nu sorbea din el.
Mi-am zis că absurdul situaţiei ajunsese la paroxism: nu
numai că, practic, mi se refuza ajutorul pe care îl cerusem, dar
acum mai voiau şi să sărbătorim împreună – dar ce anume?
Totuşi, gestul solemn cu care îmi fusese oferit paharul acesta
m-a făcut să-l primesc nu fără reţinere, întrebându-mă de ce
oare mă prefăceam că particip la acest teatru ridicol. Mintea
mea se chinuia zadarnic să înţeleagă sensul acestor lucruri. O
luptă surdă se dădea înăuntrul meu; conştiinţa îmi spunea că,
dacă voi continua să rămân acolo, aş fi făcut cu siguranţă un
act de trădare mizerabilă.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, primul interlocutor mi
se adresă cu condescendenţă:
‒ Oricum, va trebui să vă obişnuiţi până la urmă cu ideea

204
că noi nu ne vom mai putea întoarce de unde am venit. Acolo
am luptat pentru libertate, dar abia aici am descoperit ce
înseamnă libertatea adevărată!
Am încercat să traduc sensul acestor cuvinte: probabil că
tinerii aceştia făceau parte dintr-o nouă formă de conducere,
care urma să fie instaurată după ce lucrurile de afară se vor fi
liniştit. Ce am fi putut face, la urma urmei, mai mult decât am
făcut? Dacă am fi răspuns cu aceleaşi mijloace, numărul
victimelor ar fi fost mult mai mare. Pe de altă parte, aerul
princiar al celor de aici, somptuozitatea locului şi, mai ales,
cina care fusese anunțată și al cărei amfitrion rămânea
deocamdată învăluit de mister, toate acestea mă făceau să mă
gândesc la o viitoare formă de monarhie. Să-l fi chemat oare în
ţară pe rege?
‒ Aşadar, ne veţi face bucuria să cinaţi împreuna cu noi!
zise jovial un alt tânăr.
Simţeam venind de la aceşti oameni căldura sufletească
de care aveam atâta nevoie şi de care nu avusesem parte decât
foarte rar până atunci. Mi-aş fi dorit să trăiesc toată viaţa într-o
asemenea societate. Dar, dintr-o dată am realizat cât de mare
era diferenţa dintre mine şi cei de aici. M-am văzut ca un
individ rudimentar, un intrus într-o societate superioară, la care
n-aş fi ştiut cum să mă adaptez. Nu vedeam cum aş fi putut să
particip la cina lor ‒ nu aveam nici măcar ţinuta potrivită!
Pe când îmi căutam cuvintele pentru a formula o scuză,
de mine s-a apropiat un personaj pe care nu-l remarcasem până
atunci. Era un tânăr cu părul de un blond strălucitor şi o alură
atletică, contrastând cu un chip feciorelnic, ca de adolescent.
Am remarcat că avea nişte ochi de un albastru transparent,
aproape ireal şi părea să privească prin mine undeva, în zare.
Nu era greu de observat că nu făcea parte din grupul invitaţilor,
ci părea să aibă mai degrabă acolo un rol de supraveghetor.
Prezenţa lui mi-a întărit convingerea că locul unde mă aflam
era mai special decât părea, iar, aşa cum era de aşteptat,

205
intruziunea mea fusese în cele din urmă descoperită.
Tânărul m-a întrebat pe un ton rece și politicos cum
ajunsesem acolo. Am spus că urcasem din piață pe o scară
exterioară, apoi intrasem pe uşa de la capătul terasei.
‒ Îmi pare rău, dar nu cunosc despre ce scară şi uşă
vorbiţi, a răspuns tânărul pe același ton.
Era, desigur, un mod de a-mi da de înţeles că mă
strecurasem neinvitat la o petrecere privată, dar eram hotărât să
nu mă las intimidat.
‒ Dacă înţeleg eu bine, dumneata te ocupi aici cu
supravegherea, dar nu cunoşti căile de acces ale acestui loc, am
ripostat eu, ironic. Mai bine ar fi să comunici undeva, la
conducere, faptul că în stradă sunt nişte oameni grav răniţi,
care au nevoie urgentă de ajutor! Constat că nimeni din acest
spital nu se sinchiseşte de soarta lor!
Unul din invitaţi s-a apropiat de mine şi mi-a șoptit:
‒ Vă rog să vă măsuraţi cuvintele! De decizia lui depinde
în mare măsură dacă veţi rămâne sau nu împreună cu noi!
Apoi a rostit cu voce tare:
‒ Dânsul se află în aceeaşi condiţie ca noi toţi, dar a venit
aici de curând şi nu s-a acomodat cu noua situaţie...
‒ Din păcate nu este aşa, l-a întrerupt ferm tânărul blond.
Apoi, întorcându-se către mine, a rostit pe un ton categoric:
‒ Nu aţi fost invitat aici, aşa încât trebuie să părăsiţi
imediat locul acesta!
Și cu un gest elegant, mi-a luat din mână paharul şi l-a
aşezat cu grijă pe o măsuţă.
Deodată, în vasta sală s-au făcut auzite acordurile unei
simfonii de o complexitate extraordinară: glasurile unui cor
imens se uneau cu o orchestră uriaşă, nevăzută, alcătuind o
armonie melodică atât de înălţătoare, încât toată fiinţa mea s-a
umplut de o stare dumnezeiască, mai presus decât poate fi
exprimat în cuvinte. Apoi, la capătul vastei terase de marmură
s-au deschis încet canaturile unui portal înalt, strălucind ca

206
aurul şlefuit. Cu chipurile luminate, tinerii s-au îndreptat într-
acolo, păşind cu gravitate, iar odată cu ei şi pe deasupra lor am
văzut intrând în zbor, în sala de dincolo, un mare stol de fiinţe
albe. Atunci am înțeles că acordurile muzicale de adineauri
fuseseră produse într-un mod suprafiresc chiar de aceste fiinţe.
M-a cuprins un adânc regret că nu voi putea participa şi eu la
această cină somptuoasă, dar m-am apropiat totuşi, mânat de
dorinţa de a vedea măcar cine era amfitrionul ei. Însă de-abia
am apucat să fac câțiva pași, că m-am trezit ridicat fără veste
de o putere nevăzută şi transportat pe sus undeva, într-o altă
încăpere largă, ce părea să fie situată dincolo de cea în care
avea loc cina, sub un tavan boltit și acoperit cu picturi
religioase.
‒ Ai cerut să vezi Cine este Cel care oficiază această
cină, la care tu nu ai fost chemat! a răsunat un glas puternic.
Iată, priveşte şi închină-te!
Şi îndată, ochii mi-au căzut pe o frescă, înfăţişând
coborârea de pe cruce a Domnului Iisus Hristos. Peretele din
fața mea era puternic luminat, astfel încât puteam să disting cu
perfectă claritate cele mai fine detalii ale imaginii. Încercam
totodată să înțeleg ce era locul unde mă aflam şi de ce fusesem
adus acolo.
După ce am fost lăsat să privesc un timp, acelaşi glas de
stentor a întrebat poruncitor:
‒ Cine răspunde de el?
În clipa următoare, am fost luat de o forţă nevăzută şi
transportat cu mare iuţeală printr-un tunel lung şi transparent.
Vedeam defilând cu mare viteză imaginile cunoscute ale
oraşului, care păreau acum gri şi sordide, ca şi cum le-aş fi
privit printr-un geam murdar, într-un contrast aproape dureros
cu locul minunat de unde plecasem.
Zborul acesta ameţitor s-a terminat brusc, printr-o
izbitură violentă de patul meu. M-am trezit, cu inima bătând să-
mi spargă pieptul. Ceea ce trăisem până atunci fusese atât de

207
teribil de real, încât am aprins cu mişcări febrile veioza de la
capul patului şi am ridicat pătura, ca să verific ce fel de haine
purtam. Dar pijamaua de pe mine era o dovadă că nu fusesem
plecat nicăieri, cel puţin nu în trupul fizic.

Am umblat în dimineața aceea prin oraş şi am văzut

sutele de lumânări aprinse şi banii puşi de trecători pe
trotuarele unde căzuseră cei ucişi în noaptea care trecuse. Dar
locul unde am rămas multă vreme a fost colţul dinspre
Universitate al Spitalului Colţea, unde se vedeau câteva trepte
ale unei scări de piatră, aflate la baza zidului. Trecusem pe
acolo de nenumărate ori, fără să remarc existenţa acestor trepte.
Am cercetat cu înfrigurare zidul pe partea aceea, însă m-am
convins imediat că acolo nu fusese niciodată o scară exterioară.
Parohul de atunci al Bisericii Colţea a ridicat mai târziu
în locul acela o mică troiţă, purtând un epitaf pentru cinstirea
martirilor căzuţi în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Tot
acest lăudat părinte a fost cel care a adunat banii plini de sânge
şi noroi de pe trotuar şi i-a aşezat într-o raclă, cu inscripţia: „În
cinstea martirilor căzuţi în noaptea de 21-22 decembrie 1989”.
Racla aceasta a fost expusă în biserica Colţea timp de aproape
douăzeci şi cinci de ani, apoi a dispărut.
Însă deplina confirmare a realităţii celor trăite în vis am
primit-o abia atunci când am vizitat pentru prima dată biserica
Colţea, înainte de sfârşitul aceluiași an. Am vrut să merg acolo
pentru că, între timp, înţelesesem un lucru halucinant: ultimul
loc unde fusesem transportat în visul meu era chiar naosul
acestei biserici, aflate la o distanţă de câţiva metri de peretele
spitalului. Privind icoana murală de deasupra arcului de apus al
naosului, am descoperit cu negrăită emoţie că era exact fresca
în fața căreia fusesem adus în vis, reprezentând coborârea de pe
cruce a Mântuitorului. Această frescă nu poate fi văzută decât
stând fața altarului, astfel încât, cu excepţia slujitorilor
bisericii, foarte puţini sunt cei care au văzut-o. Mai mult,

208
înălţimea la care se găseşte această icoană murală corespunde
perfect cu primul etaj al Spitalului Colţea, locul unde se afla, în
visul meu, somptuoasa sală de marmură.

Printr-o graţie nemeritată, la care voi medita

întotdeauna cu frică şi cutremur, am fost cu adevărat martorul
de anticameră al cinei dumnezeieşti la care au fost chemaţi
martirii ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. O cină
care nu era oficiată de regele Mihai, aşa cum crezusem în
naivitatea mea, ci de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Împăratul
cerului şi al pământului!

Ciobanul

Ca în fiecare an, pe 11 aprilie, în ziua comemorării

Sfântului Calinic, biserica mănăstirii Cernica era plină de
credincioşii veniţi să se închine la moaştele Sfântului. Am
asistat la liturghie, apoi m-am dus să mă plimb prin pădure.
Aproape de căderea serii, am plecat spre casă. Nu voiam să mai
aştept cursa de autobuz, aşa că am luat-o pe jos.
Tocmai traversasem calea ferată de la de centură, când
am auzit deodată în urma mea un glas bărbătesc. M-am întors,
dar n-am văzut pe nimeni. Mi-am reluat drumul, crezând că mi
s-a părut, dar am auzit din nou, de data aceasta foarte clar:
„Omule, fă-ţi pomană cu un creştin care are nevoie de
ajutor!”
Mi-am închipuit că pe marginea drumului se afla vreun
cerşetor pe care nu-l observasem. M-am oprit locului, privind
în toate părţile, dar n-am văzut pe nimeni. Lumina zilei scăzuse
foarte mult, era gata să cadă seara, dar ar fi fost imposibil nu-l
văd pe cel care vorbise. Glasul a zis a treia oară, răspicat:

209
 „Pentru că te-ai nevoit să vii astăzi la ziua mea,
întoarce-te şi fă-ţi milă cu un om care e în primejdie!”
Mi-am făcut semnul crucii; mai trăisem asemenea
experienţe stranii şi ştiam că, mai ales în zile ca aceasta, apar
tot felul de ispite. Atunci, în minte mi-a apărut deodată cu
claritate, ca și cum ar fi fost proiectată din afara mea, imaginea
căii ferate peste care tocmai trecusem şi undeva, pe terasament,
o mogâldeaţă. Chiar atunci, s-a auzit în depărtare sirena unui
tren. Fulgerător, am înţeles că era într-adevăr o chestiune de
viaţă şi de moarte şi am luat-o la fugă înapoi, spre calea ferată.
M-am uitat în dreapta mea, aşa cum mi se arătase şi am văzut
într-adevăr, la vreo câţiva metri, un om căzut pe şina de tren.
M-am repezit către el, crezând că era rănit, dar când m-am
aplecat deasupra lui, mi-am dat seama că era beat mort. După
haine, părea să fie un cioban din zonă. Mormăia, repetând
întruna ameninţări şi înjurături. Sirena trenului s-a auzit din
nou şi am văzut farul locomotivei, care era la o distanţă de vreo
două sute de metri şi se apropia cu viteză.
‒ Omule, ridică-te, vine trenul! am strigat la cel căzut,
dar individul nu era conştient de ceea ce se întâmpla cu el.
L-am apucat iute de surtucul de oaie şi am încercat să-l
fac să se ridice, dar era greu ca plumbul. Mecanicul ne văzuse,
pentru că semnaliza cu sirena şi cred că a încercat să frâneze,
după scrâşnetul îngrozitor care s-a auzit. Oricum, la viteza
aceea, ar fi fost imposibil să se oprească la timp. Cu puterea
supraomenească pe care ţi-o dă disperarea, am reuşit să-l trag
pe nenorocit de pe şină şi să-l ridic în picioare, dar nu l-am
putut urni mai departe de o jumătate de metru de calea ferată.
Se înţepenise pur şi simplu în terasament, de parcă i-ar fi
crescut rădăcini la picioare şi, oricât m-am străduit, nu l-am
mai putut mişca din loc. Era una din situaţiile acelea
imposibile, nefireşti, de neînţeles, care se petrec numai în
coşmarurile cele mai groaznice. Am făcut uz de toate resursele
mele fizice şi, proptindu-mi picioarele în rambleul

210
terasamentului, l-am tras către mine, înclinându-mă în afară cât
am putut, pentru a nu fi traşi amândoi în golul de aer creat de
tren. În acest timp, omul se lupta cu mine, urlând bălmăjit:
‒ Băă, lăsaţi-mă, băăă, că vreau să mor!
Ar fi fost suficient să mă dezechilibrez un singur moment
şi am fi ajuns amândoi sub roţile trenului. Înţepenit în această
poziţie incredibilă, am aşteptat să treacă pe lângă noi cele
cincisprezece sau douăzeci de vagoane ale mărfarului în
zgomotul asurzitor al roţilor de oțel, combinat cu urletul sirenei
care îmi sfredelea creierul. A fost cel mai lung şi mai groaznic
moment pe care l-am trăit vreodată. În tot timpul acesta,
invocam întruna cu glas tare ajutorul lui Dumnezeu şi al
Sfântului Calinic.
După trecerea trenului, a trebuit să fac un efort de voinţă
pentru a-mi descleşta degetele de pe cojocul ciobanului. Mă
aşteptam să cadă jos ca o cârpă, dar, în mod surprinzător,
individul se ţinea acum destul de bine pe picioare. M-am uitat
mai bine la el: avea în jur de cincizeci de ani, dar părea de
şaptezeci, îmbătrânit prematur de alcool şi de viaţă grea.
‒ Ce faci, măi omule, ai vrut să te omori? Mai aveai puţin
şi mă omorai şi pe mine! am strigat la el.
Individul mă privea buimac, cu nişte ochi tulburi.
‒ Cine eşti tu, mă? Cine te-a trimis? a rostit el împleticit.
‒ Vrei să ştii cine m-a trimis? Sfântul Calinic m-a trimis,
mă, aşa să ştii! Ai auzit de el? Astăzi e ziua lui! Fără el, erai
mort acum! am zis eu, clocotind de revoltă. Să te duci la
mănăstire, să-i săruţi moaştele şi să-i mulţumeşti că nu te-a
lăsat să mori!
Individul mă privea în continuare cu acelaşi aer tâmp.
Părea că începuse să realizeze ce se petrecea cu el. L-am
condus pe partea cealaltă a şoselei, la intersecţia cu drumul
spre Cernica. Acolo este o troiţă, înfăţişându-l pe Domnul
răstignit. Am făcut o metanie adâncă în fața ei. Celălalt s-a
închinat şi el, fără să-l îndemn eu.

211
 ‒ N-a răbdat Hristos crucea ca să ne luăm zilele singuri,
măi omule! Să nu mai faci aşa ceva niciodată, că te mănâncă
iadul!
El continua să se uite la imaginea lui Hristos cu o
expresie naivă, ca de copil, fără să scoată un cuvânt. Apoi,
deodată, a început să plângă în hohote, ferindu-şi fața de mine.
Mi s-a făcut milă de el. Cine ştie prin ce nenorocire trecuse; dar
nu avea rost să mă implic mai mult. L-am lăsat să se mai
liniştească, apoi l-am întrebat unde locuia. Era localnic din
Cernica. M-am asigurat că era în stare să meargă singur, i-am
spus câteva cuvinte de îmbărbătare, apoi l-am lăsat acolo şi am
plecat.

Crucifixul

Acceleratul de Bucureşti a sosit arhiplin. În tren, era

foarte cald şi un aer închis, greu de suportat. M-am aşezat pe
locul meu în compartimentul ticsit şi mi-am scos ceva de citit.
Trebuia să recunosc că Patericul Egiptean nu se prea potrivea
cu cadrul acela, dar mi-am propus să fac abstracţie şi m-am
cufundat în lectura mea.
Trenul pornise de câteva minute, când în compartiment
îşi făcu apariţia o femeie corpolentă, care a început să cerceteze
încruntată numerele locurilor. Am avut o presimţire care s-a
dovedit adevărată: avea pe bilet exact numărul locului meu.
Undeva se făcuse o încurcătură.
‒ Îmi pare rău, biletul meu este în regulă, l-am cumpărat
de la agenţie. Vorbiţi cu şeful de tren, să vă rezolve situaţia, am
zis eu.
Grasa a început să vocifereze, protestând împotriva mea,
a companiei de transporturi, a agenţiei şi a tuturor celor care îi
făcuseră ei această problemă. Scandalul pe care îl făcea

212
devenise un adevărat spectacol, la care veniseră să asiste şi
pasagerii de pe culoar. Dar eram hotărât să nu cedez, aşa încât
am rămas impasibil în fața acestei dezlănţuiri. În cele din urmă,
un bărbat care stătea lângă mine s-a ridicat, dându-i locul
balabustei. Nu avea bilet pentru locul pe care stătea şi
înțelesese că va fi obligat oricum să plece la venirea
controlorului. Femeia s-a trântit satisfăcută pe locul rămas
liber, continuând să boscorodească. Avusesem ghinion:
individa era atât de voluminoasă, încât i-ar fi trebuit un loc
suplimentar ca să-şi aşeze cărnurile. Şi aşa cum se întâmplă
întotdeauna, am înţeles din peroraţia ei că mergea tot la
Bucureşti. Ca să evit pe cât posibil atingerea cu ea, m-am retras
atât cât îmi permitea spaţiul şi mi-am reluat lectura. O simţeam
cum fierbea de răutate alături de mine. Văzând că nu-i dădeam
nicio atenţie, şi-a aruncat la un moment dat privirea cu
impertinenţă pe pagina cărţii pe care o citeam. Probabil că avea
ceva şcoală, pentru că şi-a dat seama ce gen de literatură era şi
a pufnit cu dispreţ. Barba mea, destul de mare pe vremea aceea,
o făcuse probabil să creadă că eram preot. Au trecut astfel vreo
zece minute de tensiune. Mă întrebam cum se va relaxa această
atmosferă, care devenise deosebit de neplăcută.
Grasa a scos la un moment dat din geantă un pachet de
cărţi şi s-a adresat celorlalţi călători pe un ton vulgar:
‒ Hai, care vrei să-ţi ghicesc? Să ne treacă timpul mai
uşor!
Bravo, mi-am zis, asta era tot ce mai lipsea! Îmi dădeam
seama că propunerea cu ghicitul era totodată o provocare la
adresa mea.
Îndelung versată în psihologia victimelor potenţiale,
grasa a ochit-o imediat pe o fată de vreo douăzeci de ani de pe
bancheta de vizavi.
‒ Hai, drăguţă, nu vrei să ştii ce te așteaptă în dragoste?
Nu-ţi iau bani, că suntem tovarăşi de drum! E doar aşa, de
distracţie, ca să ne treacă timpul!

213
 Fata nu era singură, ci împreună cu o pereche de tineri de
aceeaşi vârstă, probabil colegi de facultate. Aceia, dornici să se
amuze, au îndemnat-o să accepte. După ce a ezitat puţin, fata s-
a arătat de acord. Grasa a făcut schimb de locuri cu o femeie
care stătea la fereastră, pentru a avea acces la măsuţa
rabatabilă. Am privit acest schimb de locuri ca pe o mană
cerească, pentru că scăpam de înghesuiala şi mirosul ei de
transpiraţie. Ghicitoarea şi-a etalat cărţile pe măsuţă şi a
început să-şi depene repertoriul. O priveam pe fata aceea, care
părea interesată de ceea ce auzea şi naivitatea ei ridicolă mă
revolta.
Am încercat să-mi continui lectura, dar nu mai reuşeam.
Tocmai citeam un pasaj despre Sfântul Agathon, unul dintre
marii Părinţi ai pustiei Egiptului. Mi-a trecut atunci prin minte
că vieţile Sfinţilor n-au fost scrise ca nişte simple povestiri, ci
şi pentru a fi folosite ca un mijloc de invocare. Mi-am închis
ochii şi m-am rugat cu toată credința Sfântului Agathon,
cerându-i să alunge răul şi spurcăciunea din locul în care mă
aflam. Mi-am repetat rugăciunea de câteva ori. Nu ştiu cât timp
a trecut, dar, deodată, am realizat că se produsese o schimbare.
Mai întâi, se făcuse linişte ‒ ghicitoarea încetase să-şi mai
turuie poveştile şi privea acum absentă pe fereastră. Fata din
fața ei tăcea şi ea. Asupra tuturor coborâse o pace ireală. La un
moment dat, prezicătoarea păru să se trezească din reverie, îşi
adună cărţile, le băgă în geantă şi ieşi afară, fără să scoată un
cuvânt.
În momentul următor, am văzut acest lucru extraordinar:
pe condensul depus pe geamul ferestrei era desenată o cruce
mare. Am privit înmărmurit crucea aceea, care nu semăna
deloc cu un desen oarecare, făcut într-o doară de cineva, ci
avea o formă specială: jumătatea din dreapta semăna cu o cruce
grecească, cu capătul orizontal mai lăţit, iar cea din stânga era
dreaptă, ca o cruce latină. Dar lucrul cel mai interesant era că în
partea de sus a crucii era desenat un inel şi un fir care trecea

214
prin el, sugerând un pandantiv. Desenul acesta acoperea
aproape toată fereastra şi ar fi fost imposibil să-l fi făcut cineva
din compartiment, fără să fi fost observat. O mare bucurie mi-a
inundat inima şi mi-au dat lacrimile: eram martorul unei
minuni care depăşea orice imaginaţie! Mi se părea absolut
extraordinar ca Sfântul pe care tocmai îl invocasem să-mi
împlinească rugăciunea atât de repede, lăsând această dovadă
incontestabilă ca un semn al prezenţei lui nevăzute. Ca să mă
asigur că nu făceam nicio confuzie, am întrebat-o pe fata de la
fereastră dacă văzuse desenul de pe geam. Fata l-a privit foarte
surprinsă şi a zis că nu-l observase până atunci. Colega ei, care
stătea alături, a exclamat și ea uimită:
‒ Ia te uită! Dar când a apărut crucea asta pe geam?
Ceilalţi pasageri priveau şi ei miraţi şi neîncrezători
desenul apărut fără veste. Chiar în momentul acela, ghicitoarea
a revenit în compartiment şi s-a aşezat la locul ei de la
fereastră. Am remarcat imediat că avea o atitudine schimbată.
Era mult mai destinsă şi chipul parcă i se luminase.
‒ Aţi văzut crucea asta? Cine o fi făcut-o? a întrebat-o
fata din fața ei.
‒ Care cruce? făcu femeia, încruntându-se.
Când a dat cu ochii de desenul de pe geam, a pufnit cu
dispreţ:
‒ Habar n-am, că doar n-am înnebunit, să mă apuc să fac
eu chestii de-astea! şi-mi aruncă o privire iute, bănuitoare, apoi
la fel spre ceilalţi pasageri. Se gândea probabil că eu făcusem
desenul în absenţa ei ca să-mi bat joc de ea, cu complicitatea
celorlalţi. Oricum, şedinţa de cartomanţie n-a mai fost reluată.
Ba mai mult ‒ la un moment dat, spre marea mea uşurare,
femeia şi-a luat bagajul şi a plecat în alt compartiment.

Până am ajuns la Bucureşti, desenul s-a estompat şi a

dispărut odată cu condensul de pe geam. Îmi părea rău că nu
avusesem cu ce să fotografiez crucea aceea, desenată de mâna

215
nevăzută a Sfântului Agathon. Am făcut însă o schiţă care o
reproduce în detaliu și pe care o păstrez printre icoanele mele.

Rucsacul

Am plecat pe la amiază din valea glaciară unde

poposisem peste noapte, cu gândul să traversez creasta care mă
despărţea de valea vecină. Socoteam că nu putea fi un traseu
prea dificil şi că voi reuşi să ajung dincolo până la căderea
serii. Am parcurs un urcuş relativ ușor, printre desişuri de jepi
şi grohotişuri şi am ajuns pe o terasă, unde am făcut un mic
popas, ca să admir panorama splendidă a văii din care
plecasem. Din locul acesta, urcuşul devenea mult mai greu. Mi-
am zis că ar trebui să văd mai întâi, dacă de cealaltă parte a
crestei se putea coborî fără dificultăţi prea mari. Ca să pot
ajunge mai repede sus, mi-am lăsat rucsacul într-un loc cât mai
vizibil, rezemat de o stâncă teşită, pe care am luat-o ca reper.
Trebuia să mă grăbesc, pentru că mai erau doar vreo patru ore
până la căderea serii.
Când am ajuns pe creastă, am constatat că valea glaciară
vecină era mult mai aridă decât cea din care plecasem şi nu
vedeam niciun loc prea grozav pentru a-mi instala cortul. Pe de
altă parte, pe versantul pe care ar fi trebuit să cobor era un
grohotiş dificil şi n-aş fi vrut să-mi rup vreun picior, grăbindu-
mă să ajung jos pe lumină. Nu-mi rămânea decât să mă întorc
în valea din care tocmai plecasem, urmând ca a doua zi să-mi
continui explorările într-o altă direcție.
Am coborât înapoi pe terasa unde-mi lăsasem rucsacul,
numai că nu-l mai vedeam nicăieri. Reperasem stânca teşită
lângă care îl pusesem, numai că rucsacul nu era acolo. Mi-am
închipuit că nu nimerisem locul și că trebuia să mai fie în
apropiere o stâncă cu o formă asemănătoare. Culoarea lui roşie

216
s-ar fi distins uşor pe fondul gri al stâncilor ‒ cu toate astea,
după o jumătate de oră de căutare, încă nu dădusem de el. Am
eliminat posibilitatea să-l fi luat cineva; locul unde mă aflam
era complet pustiu, departe de traseele turistice şi, oricum, aş fi
văzut imediat de sus pe oricine ar fi urcat versantul acela. Era
una din situaţiile bizare în care eram pus în călătoriile mele
singuratice. Ştiam că duhurile rele pot crea aşa-numitele iluzii
„prin lipsă”, făcându-te să nu poţi vedea un lucru, chiar dacă e
în fața ta. Dar eram în 8 septembrie, ziua naşterii Maicii
Domnului, astfel că m-am rugat Preasfintei Fecioare să-mi
alunge această ispită şi să mă ajute să-mi găsesc rucsacul.
La scurt timp după asta, am văzut pe o stâncă, aflată nu
departe de locul unde stăteam, o bluză zdrenţuită şi peste ea, o
gheată ruptă. M-am mirat, pentru că nu le observasem până
atunci, dar după aspectul jalnic în care arătau, se vedea că
fuseseră abandonate acolo cu ani în urmă de vreun cioban. Am
dat totuşi un ocol de formă stâncii aceleia, însă pe afurisitul de
rucsac parcă îl înghiţise pământul.
Mi-am privit ceasul. Timpul trecea repede şi, în cel mult
o oră şi jumătate, urma să se lase întunericul. Îmi ziceam că, la
urma urmei, nu aveam decât să dorm afară în noaptea aceea şi
a doua zi îmi voi relua căutarea. Problema era însă că nu aveam
pe mine decât o bluză cu mâneci scurte şi o pereche de
pantaloni trei sferturi. În septembrie, la altitudinea aceea,
nopţile sunt destul de reci ‒ fără cort şi sac de dormit, nu prea
ştiam cum o voi scoate la capăt. Nu mai pomenesc de faptul că
nu aveam apă, mâncare, haine şi celelalte lucruri absolut
necesare. Mă străduiam să-mi păstrez calmul, pentru că ştiam
din experienţă că teama îi atrage pe demoni, la fel cum sângele
unui animal rănit atrage o haită de lupi înfometaţi. Dar nu-mi
pierdusem speranța că, într-o zi atât de mare, voi primi negreşit
ajutor de la Dumnezeu.
În valea din care venisem, exista un mic refugiu
rudimentar, construit de ciobani. Nu aveam altă soluţie decât să

217
cobor şi să încerc să-mi petrec noaptea acolo. Era, oricum, mai
bine decât să rămân sub cerul liber.
Dar, când am ajuns jos, am descoperit că adăpostul era o
mică incintă de patru metri pătraţi, construită din pietre stivuite
şi acoperită cu nişte foi de tablă ruginită. Acolo aş fi fost
oarecum apărat de intemperii, dar nu şi de frigul care începuse
să se lase. Am căutat înăuntru peste tot, sperând că voi găsi
măcar o cutie de chibrituri uitată, dar n-am avut norocul ăsta.
Am ieşit afară. Soarele se apropiase mult de creasta
vestică a văii – după ce va fi trecut dincolo, în mai puțin de o
jumătate de oră, urma să se lase întunericul. Versantul vestic îşi
pierduse culorile şi era acum de un gri întunecat, în timp ce
versantul opus, cel de pe care coborâsem, era scăldat într-o
minunată lumină chilimbarie.
Am făcut o ultimă încercare: am îngenuncheat şi m-am
rugat cu toată puterea Maicii Domnului şi Sfântului Mare
Mucenic Mina, aflătorul lucrurilor pierdute, prin a cărui lucrare
minunată recuperasem mai demult un lucru care îmi fusese
furat. În timp ce mă rugam, auzeam în mintea mea un glas care
îmi spunea în bătaie de joc: „Oare ce te aştepţi să facă
Dumnezeu pentru un păcătos ca tine? O să-i pună pe îngeri să-
ţi aducă aici rucsacul pe care l-ai pierdut ca un prost?”
Dar nu m-am oprit şi am repetat încă de câteva ori
rugăciunea cu glas tare. Deodată, am simţit înăuntrul meu o
tensiune care creştea repede, până când a ajuns aproape
insuportabilă. Realizam că trebuia să fac neîntârziat ceva, dar
nu ştiam ce anume. Apoi am simţit o forţă care m-a împins pur
și simplu în direcția văii și am început să alerg, lăsându-mă
condus de ea, în timp ce-mi spuneam că reacţia asta iraţională
nu putea fi produsă decât de panică. Ce voiam să fac, de fapt?
Ca să ajung din locul unde mă aflam până la cea mai apropiată
localitate, aş fi avut nevoie de cel puţin douăsprezece ore. Dar
cum era să plec de acolo, lăsându-mi pe munte bagajul, actele,
banii? Era curată nebunie! Cu toate acestea, forţa nevăzută mă

218
făcea să alerg mai departe şi m-am supus, întrebându-mă dacă
nu-mi pierdusem mințile, când am auzit deodată clar în minte
porunca: „Stai!” şi m-am oprit.
Ajunsesem în partea cea mai deschisă a căldării glaciare,
un loc de unde se vedea tot versantul estic al văii, luminat de
razele apusului. Atunci am auzit a doua poruncă, la fel de
categorică: „Uită-te!”
‒ Mă uit, dar ce trebuie să văd? am zis eu cu glas tare,
convins că o luasem razna şi vorbeam cu mine însumi.
În momentul acela, ca şi cum cineva mi-ar fi pus la ochi
un binoclu, am zărit sus, aproape de creasta versantului estic,
un mic punct roşu. Nu mi-a venit să cred: era rucsacul meu! O
imensă bucurie mi-a inundat inima. Abia atunci am înţeles
rostul acelei alergări nebuneşti: trebuia să ajung repede, cât mai
era încă lumină, în singurul loc de unde puteam să-l văd. Cu
lacrimi de bucurie, am făcut trei metanii mari, mulţumindu-i lui
Dumnezeu, Preasfintei Fecioare şi Sfântului Mare Mucenic
Mina pentru incredibila minune care se făcuse pentru mine.
Apoi, fără să mai stau pe gânduri, am urcat încă o dată
versantul acela cât am putut de repede, rugându-mă să nu mi se
mai întâmple altă nenorocire. Umbrele serii făceau deja dificilă
recunoaşterea locurilor. Am ajuns la terasa unde-mi lăsasem
rucsacul cu trei ore mai devreme şi, în mai puţin de un minut, l-
am descoperit acolo, exact în locul în care îl lăsasem, rezemat
cuminte de stânca teşită pe care se afla zdreanţa şi gheata ruptă.
Priveam consternat şi nu-mi venea să cred. E foarte greu de
descris ce se petrecea în mintea mea în momentul acela, dar nu
aveam atunci timp să meditez la cele întâmplate.
Mi-am luat rucsacul şi am coborât pentru a doua oară în
vale. Între timp, se făcuse întuneric şi a trebuit să-mi ridic
cortul la lumina lanternei, cu degetele înţepenite de frig. Nu
voiam să mă mai gândesc cum ar fi fost dacă ar fi trebuit să
rămân în noaptea aceea afară, doar cu hainele pe care le aveam
pe mine.

219
 Înainte să adorm, am meditat la tot acest episod dramatic,
care începuse practic din momentul în care îmi lăsasem
rucsacul la stânca aceea. Faptul că nu-l mai vedeam, deşi
trecusem pe lângă el de zeci de ori, era limpede o dovadă de
orbire drăcească, despre care auzisem vorbindu-se mai demult.
Atât de puternică fusese această lucrare demonică, încât, deşi
primisem un semn clar ca răspuns la rugăciunea mea, tot nu
credeam că pentru asta se aflau acolo gheata și bluza ruptă,
astfel că neîncrederea mea în ajutorul pe care îl primisem m-a
făcut să rămân mai departe victima aceleiaşi iluzii. Mă
întrebam cu strângere de inimă ce s-ar fi întâmplat, dacă n-aş fi
avut încredere nici a doua oară în ajutorul lui Dumnezeu şi nu
m-aş fi lăsat împins de puterea aceea providenţială să alerg
până la locul de unde să-mi pot vedea rucsacul. Dar tot
gândindu-mă la aceste lucruri, mi-am dat seama deodată de un
amănunt care îmi scăpase și care dovedea, o dată în plus, ce
lucrare extraordinară se făcuse pentru mine: când îmi lăsasem
rucsacul lângă stânca aceea, îl pusesem astfel încât să-l pot
vedea cu ușurință atunci când voi coborî de pe creastă, deci în
fața stâncii; dar, dacă ar fi rămas în poziția aceea, nu l-aș fi
putut vedea niciodată din vale, fiind acoperit de stâncă. Totuși,
din locul unde ajunsesem în alergarea mea, îl văzusem foarte
clar din vale – asta nu s-ar fi putut întâmpla, decât dacă o
putere nevăzută l-ar fi mutat din locul unde se afla, exact în
partea opusă! Pe de altă parte, când am ajuns la stânca aceea,
rucsacul era iarăși așezat așa cum îl lăsasem la început, adică în
fața stâncii. Acest mister m-a făcut să-mi pun întrebarea dacă
nu cumva rucsacul meu disparuse fizic printr-o lucrare a
puterilor necurate și-mi fusese adus înapoi, prin mila lui
Dumnezeu și prin lucrarea Sfinților pe care îi invocasem.
Oricum, a fost o lecţie care m-a făcut să ţin minte pentru
toată viaţa și să spun și altora că nimeni nu trebuie să pună la
îndoială ajutorul lui Dumnezeu şi nici să-i încerce răbdarea.

220
 Profesorul

Este un exercițiu interesant şi util să traversezi agitaţia

străzii, continuând să-ţi practici meditaţia într-un calm absolut,
după exemplul călugărilor buddhişti sau a celor isihaşti. Să
atingi în mijlocul tumultului marea taină a mişcării nemişcate.
Asta gândeam într-o dimineaţă ploioasă de sfârşit de iunie, în
timp ce mergeam pe o stradă aglomerată din Bucureşti. Dar,
precum spun maeştrii, nu te poţi considera împlinit, dacă pe
această lume există măcar o singură fiinţă care suferă. Undeva,
în acest oraş, era un om care se chinuia îngrozitor, consumat cu
încetul de cancer. Omul acesta fusese cândva profesorul meu,
pe care îl iubisem şi-l respectasem poate chiar mai mult decât
pe părinţii mei. Soarta a făcut să ne întâlnim din nou după zece
ani de la terminarea şcolii. Îl vizitam destul de des, în casa
modestă în care locuia împreună cu bătrâna lui mamă. Era
divorţat şi nu avea copii. Se hotărâse să trăiască izolat, vizitat
de câţiva prieteni, printre care mă număram şi eu. Sau cel puţin
am crezut că făceam parte dintre prietenii lui, până la un
moment dat. Împrejurările ciudate ale vieţii şi o anumită
greşeală pe care o făcuse în trecut, l-au silit pe acest om să
devină instrumentul unei răzbunări mizerabile, puse la cale de
duşmanii mei împotriva mea. Adevărul l-am aflat abia după ce
a murit. Pedeapsa pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru
această ticăloşie a fost însă una pe măsură. Cancerul a pornit
din senin, de la un nodul insignifiant, apărut la baza gâtului,
care a dat naştere în câteva luni unei tumori oribile, de mărimea
unei conopide. Suferinţa lui era inimaginabilă. În prima
perioadă, când mai urma încă un tratament, îi aduceam sucuri
de fructe, medicamente, încercam să-l fac să spere. Apoi, când
boala a evoluat şi nu se mai putea da jos din pat, fratele lui i-a
angajat o asistentă socială. În ultimele două săptămâni înainte

221
de moarte, mirosul din camera lui devenise insuportabil.
Putrezea efectiv de viu ‒ nimeni nu putea sta acolo mai mult de
câteva minute. Asistenta aceea n-a mai venit la el, dintr-un
motiv necunoscut. Mai trecea din când în când pe acolo o
vecină, ca să-i schimbe pansamentul. Dar, la un moment dat,
nici ea n-a mai venit. Fiind convins că avea cine să-l
îngrijească, îmi rărisem vizitele. Mă întrebam câteodată de ce
procedam aşa tocmai acum, când ştiam că avea nevoie mai
mult ca oricând de un sprijin moral, dar, pur şi simplu, asta era
ceea ce simţeam. Pe atunci, nu ştiam că şi asta făcea parte din
pedeapsa lui.
Aşadar, în dimineaţa aceea de iunie mergeam prin oraş
cu treburile mele, când s-a întâmplat acest lucru: în fața mea a
coborât de sus fără veste o Prezenţă. Am simţit deodată venind
asupra mea o putere copleşitoare, care îmi dădea un sentiment
de smerenie şi de adâncă evlavie. Atât de intens era acest
sentiment, încât aş fi îngenuncheat acolo, pe trotuar şi dacă n-
am făcut-o, n-a fost neapărat din cauza oamenilor de pe stradă,
ci pentru că, în nevrednicia mea, mă îndoiam că lucrul care mi
se întâmpla era într-adevăr ceva venit din afară.
Este foarte greu de descris ce sau cum era această
Prezenţă, pentru că nu vedeam nimic cu ochii trupeşti. Pe de
altă parte, este şi mai straniu să nu poţi spune dacă ceea ce
percepi se află în tine sau în afara ta; însă acesta este un lucru
care se întâmplă de fiecare dată atunci când are loc un contact
direct cu transcendentul. Deşi nu o vedeam fizic, ştiam că
Prezenţa aceasta avea o formă umană, dar era mult mai mare
decât un om. Cu toate că știam că n-o pot vedea, nu
îndrăzneam să-mi ridic privirile dintr-o teamă mistică. Apoi
Prezenţa mi-a spus pe nume şi mi-a vorbit. Îi auzeam clar
cuvintele pe dinăuntrul meu, dar ştiam că nu erau gândurile
mele, iar eu răspundeam de asemenea în gând şi eram auzit, ca
într-o conversaţie reală.
„Am fost trimis la tine ca să-ţi aduc acest mesaj:

222
păcătosul acela, care se chinuie pe patul de moarte, este singur
şi a cerut ajutor. Însă nu eşti dator să faci nimic, dacă nu
vrei!”
‒ Da, Doamne, primesc! am răspuns eu fără întârziere.
Atunci cel care îmi vorbise a spus rece şi mustrător:
„Cu ce îndrăzneală mă numeşti pe mine Domnul? Oare
nu ştii tu cine este Domnul?”
După care a adăugat:
„Binele pe care îl vei face, ţi se va socoti ție la
judecată!”
După care am simţit că am rămas singur. M-a străbătut
un fior de sus până jos şi, plecându-mi capul, m-am smerit din
străfundul sufletului. Era mai presus de puterea mea de
înţelegere ca mie, nevrednicului, să mi se acorde un asemenea
privilegiu și am respins ca pe o ticăloşie de neiertat cel mai mic
gând că această experienţă ar putea fi o ficţiune născută în
imaginaţia mea. Mi-am amânat, așadar, toate treburile şi m-am
dus să împlinesc ceea ce mi se ceruse.
Când am intrat în camera muribundului, acesta a deschis
ochii, m-a privit cu o expresie în care se citea uluirea, apoi a
scos o exclamaţie de neînţeles şi a început să plângă, repetând
întruna:
‒ Deci există! Într-adevăr, există! spunea el, cu lacrimile
curgându-i pe față.
‒ Da, domnule profesor, există cu adevărat! am răspuns
eu.
Dar nu spuneam asta pentru că aş fi ştiut-o mai bine decât
el, întrucât şi eu primisem odată cu el aceeaşi confirmare. Eram
pe deplin egali.
A făcut efortul să-şi recapete controlul și am simțit că
regreta faptul că își arătase slăbiciunea în fața mea ‒ un reflex
al orgoliului hipertrofiat care nu-l părăsise încă ‒ apoi m-a
întrebat, cu tonul profesorului care sondează cunoștințele
elevului:

223
 ‒ Spune-mi, te rog, cum ai ajuns aici?
După un moment de credinţă, scepticismul pusese din
nou stăpânire pe inima lui. Nu era ceva de mirare: la fel ca
majoritatea matematicienilor, punea raţiunea mai presus de
orice. Pentru ca să nu piardă puținul câştig pe care îl primise
adineauri, i-am relatat amănunţit experienţa pe care o avusesem
pe stradă şi datorită căreia mă aflam acolo. Şi am ţinut să adaug
la sfârşit că nu fusesem trimis la el pentru că eram mai bun.
Mă asculta în tăcere. Chipul lui, deformat de durerea
bolii se destinsese, părând că uitase pentru moment de
suferinţă.
‒ Da, aşa este, ai venit pentru că am cerut într-adevăr
ajutor... Pentru prima oară în viaţa mea am cerut, fiindcă nu
mai pot suporta...
A făcut un efort să nu înceapă iar să plângă. Am aşteptat
să se liniştească, apoi l-am întrebat ce dorea să fac pentru el.
Mi-a cerut să-l scap de pansamentul de la gât, care nu mai
fusese schimbat de câteva zile şi îl chinuia cumplit.
Am început această operaţie cu multă grijă, întrucât orice
atingere îi provoca mari dureri. Pansamentul era îmbibat de
secreţiile pestilenţiale care se scurgeau din tumoră. Când am
ajuns la ultimul strat de tifon, a fost nevoie să-l desprind odată
cu ţesutul putrezit de dedesubt. Nu mai văzusem niciodată o
asemenea oroare. Am remarcat o notă de sadism în curiozitatea
cu care îmi urmărea atent expresiile de pe față. Am simţit la un
moment dat că mi se face rău şi m-am rugat în gând să pot duce
până la capăt lucrarea pentru care fusesem trimis. I-am toaletat
tumora cu un dezinfectant, încercând să-i provoc cât mai puţină
durere, apoi l-am pansat din nou. La sfârşit, mi-a mulţumit şi
mi-a spus că îi uşurasem mult suferinţa.
A doua zi, am aflat de la fratele lui că îl rugase să-i aducă
un preot. S-a spovedit şi preotul acela i-a cerut să-i cheme pe
toţi cei cărora le greşise şi să-şi ceară iertare de la fiecare. Am
fost chemat şi eu. L-am întrebat pentru ce îmi cerea iertare și

224
mi-a mărturisit atunci răul pe care mi-l făcuse. Era ceva atât de
absurd şi de mizerabil, încât n-am crezut că era adevărat și am
pus această declaraţie pe seama bolii în stadiu terminal și a
halucinaţiilor provocate de analgezicele puternice pe care le
lua.
A murit după două zile şi a fost înmormântat la cimitirul
Bellu, într-o frumoasă zi de iulie. Mormântul în care a fost
depus avea o istorie foarte ciudată, pe care mi-o povestise chiar
el mai demult. În urmă cu patruzeci de ani, asistase la un
miting aviatic undeva, pe un aerodrom de lângă Bucureşti.
Acolo s-a petrecut o tragedie: unuia din sportivi nu i s-a
deschis paraşuta şi s-a zdrobit de pământ. Asistând la această
scenă, a trăit pentru câteva clipe cu o extraordinară intensitate
exact agonia acelui om care cădea în gol ca şi cum, într-un fel
de neînţeles, ar fi devenit una cu el. Trăirea aceea a fost atât de
puternică, încât a purtat-o în el luni de zile, ziua şi noaptea.
Dupa vreo treizeci de ani de la acest eveniment, a mers la
administraţia cimitirului Bellu ca să se intereseze de un loc de
veci pentru el şi mama lui. Întâmplarea, sau mai degrabă soarta
a făcut ca acolo să întâlnească un bătrân care căuta un
cumpărător pentru locul de veci pe care îl avea în proprietate.
Au făcut tranzacția, apoi profesorul, din curiozitate, l-a întrebat
cine era înmormântat în locul acela. Atunci a aflat cu stupoare
adevărul halucinant că era mormântul paraşutistului pe care îl
văzuse zdrobindu-se de pământ în urmă cu treizeci de ani și
care fusese fiul acelui bătrân. Ca să elimine orice confuzie, a
verificat toate datele în arhivele oficiale.
Acolo se află acum rămăşiţele pământeşti ale fostului
meu profesor. Nimeni de pe lumea asta n-ar putea să știe care
este sensul ascuns al acestei stranii coincidenţe. Poate că în
lumea de dincolo, sufletul lui a găsit în acel tânăr paraşutist, cu
care fraternizase în clipa morții lui, un călăuzitor de care avea
mare nevoie. Pentru că aici, în lumea din care a plecat, nu mai
are cine să se roage pentru el. O mai fac eu, câteodată.

225
 După câteva luni de la moartea lui, am aflat că tot ce-mi
mărturisise pe patul de moarte era adevărat. Descoperirea asta
n-a produs însă o mare schimbare în mine vizavi de el, pentru
că, într-un fel, fusesem pregătit indirect pentru asta mai demult.
Oricum, indiferent de locul unde se află sufletul lui acum, sunt
convins că a primit confirmarea faptului că nebunia pe care ţi-o
dă mândria de a-l sfida pe Dumnezeu şi pe oameni este plătită
mult mai greu decât ghinionul de a nu ţi se deschide paraşuta.
Dar, din fericire, în afară de Dumnezeu nimic nu este veşnic.

SFÂRŞIT

CUPRINS

Cuvânt înainte ……………………. 3

Prima confruntare ……………………. 14
Tatăl Ceresc ……………………. 17
Aviatorul ……………………. 20
A doua confruntare ……………………. 24
Fotografia ……………………. 27
Saltul mortal ……………………. 30
Sacrul ……………………. 33
Apa cea vie ……………………. 36
Tartorul (1) ……………………. 41
Tartorul (2) ……………………. 45
Iniţierea ……………………. 48
Nemesis ……………………. 61

226
Traversarea ……………………. 83
Odighitria (Călăuzitoarea) ……………………. 95
Uşa milostivirii ……………………. 119
Vizita nocturnă ……………………. 128
Sfântul Calinic ……………………. 140
Cutremurul ……………………. 145
Ordalia ……………………. 152
Îndreptarea ……………………. 156
Dosu’ Pământului ……………………. 159
Casa bântuită ……………………. 174
Alte interferenţe ……………………. 186
Conversaţia ……………………. 191
Fratele Antonie ……………………. 199
Aleşii ……………………. 203
Ciobanul ……………………. 214
Crucifixul ……………………. 217
Rucsacul ……………………. 221
Profesorul ……………………. 226

227