Paradoxul

Paradoxul este definit astfel :

1) Contradicție logică-formală apărută în ciuda respectării corectitudinii logice a raționamentului.
2)Părere contrară adevărului unanim recunoscut. Prin extensie, paradoxul este un fapt despre care se
poate demonstra că este adevărat, în același timp, că este fals (logică, matematică).

Paradoxul, ca enunț contradictoriu și totodată demonstrabil, provine din grecescul para, ,,contra” și
doxa, ,,opinie”, în franceză, paradoxe. Din aceeași familie lexicală, fac parte: paradoxal (adjectiv), care
ţine de paradox, și paradoxism, figură retorică prin care se unesc două idei aparent contradictorii. Forma
corectă de plural, atestată în DOOM2, este paradoxuri, dar circulă și varianta paradoxe: (,,Lumea noastră
e plină de paradoxe”-Cătălin Țârlea, în ,,Adevărul literar și artistic” nr. 261 din 02 aprilie 1995);
,,Dicționarul enciclopedic”.
Paradoxul face obiectul logicii, matematicii, filosofiei, astronomiei (paradoxul fotometric și gravitațional),
fizicii (paradoxul hidrodinamic și hidrostatic) și stilisticii. Paradoxul este pus în circulație de către sofiștii
greci, apoi a început să fie cultivat de romani, pentru valențele lui literare.
Paradoxurile pot fi semantice, denumite şi antinomii semantice, formale, cosmologice şi stilistice. Unul
dintre paradoxurile semantice este şi aşa-zisul paradox al ,,mincinosului”. Rezultă ca adevărate, fiind
demonstrate, două enunţuri contradictorii: a) dacă e o minciună că ,,eu mint”, atunci nu mint, atunci
spun adevărul şi b) dacă este adevărat că ,,eu mint” atunci nu spun adevărul, ci mint. Deci, când mint,
spun adevărul şi, când spun adevărul, mint. Acest paradox se datoreşte confuziei de sens a două
enunţuri diferite (la nivelul limbajului obiect, în primul enunt, şi la nivelul metalimbajului, în al doilea
enunţ)
Printre maeştrii cultivării paradoxului îi amintim pe: R. Rochefoucauld, La Bruyere, H. Heine, Schopenhauer,
A.France, B. Shaw, iar la noi, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Anghezi, Nicolae Iorga, Paul Zarifopol, Calistrat
Hogaş, Caragiale, Creanga, Camil Petrescu, George Călinescu, Octavian Paler si alţii.

De asemenea, scriitorii cultivă paradoxul stilistic ca mijloc de realizarea a umorului și satirei, atât în versuri cât și în
proză.