PARADOXURI LOGICO-MATEMATICE

1. Paradoxul lui Burali-Forti.

Matematicianul italian Burali-Forti a publicat în anul 1897 o antinomie pe care a
întîlnit-o în teoria mulţimilor. Burali-Forti a expus acest paradox utilizînd mijloace formale, în
speţă, aparatul logicii simbolice, aşa cum ea fusese constituită de Peano şi şcoala italiană.
Acest paradox se poate formula în felul următor: se demonstrează în teoria mulţimilor că:
1) orice serie de nu mere ordinale defineşte un număr ordinal ;
2) acest număr ordinal este mai mare cu o unitate decît cel mai mare număr ordinal al
seriei date ;
3) seria ordinalelor (în ordinea mărimii lor) este bine ordonată.
2. Parodoxul lui Cantor
O contradicţie asemănătoare referitoare la cel mai mare număr cardinal a fost descoperită
de Cantor in 1899, dar nu a fost publicată decit în 1926 de Zermelo. Fie M mulţimea tuturor
mulţimilor şi Nc, numărul său cardinal : Nc este cel mai mare număr cardinal posibil. Pe de
altă parte, o teoremă binecunoscută a teoriei mulţimilor spune: numărul cardinal al mulţimii
tuturor submulţimilor lui M este mai mare decit numărul cardinal Nc al mulţimii M.
Contradicţia este evidentă: numărul ,cardinal Nc al mulţimii M a tuturor mulţimilor este
cel mai mare număr posibil, dar el nu este cel mai mare, pentru că numărul cardinal al
mulţimii tuturor submulţimilor lui M este mai mare ca Nc .
3. Paradoxul lui Russell
Paradoxul lui Russell sau paradoxul mulțimii tuturor mulțimilor este un paradox logic și
se referă în special la teoria mulțimilor, la existența unei mulțimi a tuturor mulțimilor.
Formularea sa, de către Bertrand Russell în 1902, a marcat la un moment de criză în lumea
matematicii și a logicii. Depășirea acestui moment a condus la revizuiri, dezvoltări și chiar la
apariția a noi teorii științifice.
Paradoxul lui Russell, varianta cu predicate, 1905
Orice predicat își aplică propria lui proprietate, sau îi este aplicată din exterior. Dacă un
predicat își aplică propria lui proprietate, vom spune că el are proprietatea predicabil; în caz
contrar, vom spune că el este impredicabil. Însă predicabil și impredicabil sunt la rândul lor
predicate, astfel că putem face același raționament și despre ele. În particular, impredicabil
este sau predicabil, sau impredicabil.
Dacă impredicabil este predicabil, atunci el își aplică propria lui proprietate, deci este
impredicabil. Dacă impredicabil este impredicabil, atunci își aplică propria lui proprietate și,
deci, este predicabil. În fapt este un semiparadox deoarece dacă se ia formal în considerare o
proprietate, ea nu poate fi decât predicabilă, noțiunile în sine fiind în exclusivitate o
abstractizare a minții umane.
Paradoxul bărbierului
În 1919, Russell a formulat o versiune simplă și amuzantă a paradoxului său:
Figaro, bărbierul satului, încheie un contract cu primăria conform căruia el trebuie să
servească numai pe acei care nu se bărbieresc singuri. Se pune problema: Cine îl bărbierește
pe Figaro?
Avem posibilitățile:
Dacă Figaro se bărbierește singur, atunci conform convenției, nu îl mai bărbierește pe
Figaro. Contradicție!
Dacă Figaro nu se bărbierește singur, atunci conform înțelegerii, îl bărbierește pe Figaro.
Din nou, contradicție!
Paradoxul poștașului
Într-un sat, poștașul aduce corespondența numai sătenilor care nu pot veni la oficiul
poștal să-și ridice corespondența. Poate poștașul să-și ridice singur scrisorile?

1
 Aceasta este de fapt o variantă a paradoxului bărbierului.
Paradoxul cataloagelor
Biblioteca Națională solicită tuturor bibliotecilor din țară să întocmească cataloage cu
lista tuturor publicațiilor găzduite de fiecare. Unele biblioteci includ în acea listă și titlul
catalogului.
Responsabilul de resort din cadrul Bibliotecii Naționale întocmește la rându-i două astfel
de cataloage: unul cu cataloagele care se conțin ca titlu și altul cu cele care nu se conțin. Se
pune problema: în care din acestea două poate fi inserat titlurile celor două cataloage ale
cataloagelor?
Paradoxul colecționarului
O persoană vrea să întocmească o colecție de lucruri (obiecte) care nu fac parte din nicio
colecție. Să o notăm cu C
Când colecționarul studiază ce fel de lucruri I trebuie să conțină această colecție, are de
analizat cazurile:
 I aparține lui C - atunci nu trebuie să figureze în nicio colecție conform definiției, deci
nici în colecția ;
 I nu aparține lui C - atunci, conform definiției, trebuie să se afle într-o colecție, deci nu
mai avem contradicție. În acest caz, avem de-a face cu un semi-paradox.
4. Paradoxul lui Richard.
Declarația originală a paradoxului, datorată lui Richard (1905), este strâns legată de
argumentul diagonal al lui Cantor privind nenumărabilitatea mulțimii numerelor reale .
Paradoxul începe cu observația că anumite expresii ale limbajului natural definesc
numerele reale fără ambiguitate, în timp ce alte expresii ale limbajului natural nu. De
exemplu, „Numărul real a cărui parte întreagă este 17 și a cărei a n -a zecimală este 0 dacă n
este par și 1 dacă n este impar” definește numărul real 17,1010101... = 1693/99, în timp ce
expresia „capitala Angliei” nu definește un număr real, nici expresia „cel mai mic număr
întreg pozitiv nedefinibil în mai puțin de șaizeci de litere”
Variante ale aceluiaşi paradox sunt paradoxul lui Berry şi paradoxul Zermelo-König.
5. Paradoxul lui Grelling-Nelson.
Paradoxul lui Grelling-Nelson este un un paradox lingvistic. Ca si paradoxul lui Russell
sau paradoxul mincinosului , este un paradox autoreferential .
Paradoxul mai poate fi intalnit si sub numele de paradoxul lui Weyl (printr-o atribuire
eronata) , dupa numele ganditorului german Hermann Weyl.
Paradoxul constă în definirea adjectivului “heterologic” (din grecescul “hetero” –
“diferit” şi “logos” – “cuvânt”/”limbă”), care se aplică unui cuvânt care nu se descrie prin el
însuşi (nu este auto-descriptiv). De exemplu, cuvântul “lung” este heterologic, pentru că nu
este un cuvânt “lung”, din punctul de vedere al sunetelor/literelor/silabelor care îl alcătuiesc
(este o contradicţie între forma cuvântului şi sensul acestuia).
“Monosilabic” este heterologic, pentru că se referă la cuvinte formate dintr-o singură
silabă, dar cuvântul “monosilabic” este format din mai multe silabe. În opoziţie, de pildă,
adjectivul “scurt” nu este heterologic, este autologic (auto-descriptiv sau auto-referenţial),
pentru că este un cuvânt scurt, iar înţelesul se referă la acelaşi lucru; de asemenea, “românesc”
(“cuvânt românesc”) este autologic, “englezesc” (“cuvânt englezesc”) este heterologic.
Pentru mai multă claritate, am putea defini Paradoxul Grelling-Nelson ca o antinomie, un
termen utilizat în logică şi epistemologie şi care înseamnă o incompatibilitate reală sau
aparentă între două idei, teze, legi, principii, care se exclud reciproc, dar care sunt considerate
ca fiind adevărate fiecare în parte, în egală măsură.
Paradoxul Grelling-Nelson este asemănător altor paradoxuri, precum Paradoxul
mincinosului/Paradoxul lui Epimenide (“Toţi cretanii sunt mincinoşi”) sau Paradoxul
bărbierului. În comparaţie cu acestea sau cu alte paradoxuri ştiinţifice, retorice, familiare etc.,

2
fiind un paradox lingvistic, mizând exclusiv pe abstracţiuni şi pe relaţia dintre limbaj şi
metalimbaj (un sistem lingvistic care ajută la analiza simbolurilor şi structurilor unei limbi),
poate contraria şi mai mult, dar rămâne, ca toate enunţurile de acest fel, o provocare pentru
inteligenţa şi abilitatea noastră cognitivă.
6. Paradoxul lui Skolem
În logica și filozofia matematică, paradoxul lui Skolem este o aparentă contradicție care
decurge din teorema descendentă Löwenheim–Skolem . Thoralf Skolem (1922) a fost primul
care a discutat aspectele aparent contradictorii ale teoremei și a descoperit relativitatea
noțiunilor teoretice de mulțimi cunoscute acum sub numele de non- absoluție . Deși nu este o
antinomie reală precum paradoxul lui Russell , rezultatul este de obicei numit paradox și a
fost descris ca o „stare de lucruri paradoxală” de către Skolem
Paradoxul lui Skolem este că fiecare axiomatizare numărabilă a teoriei mulțimilor în
logica de ordinul întâi , dacă este consecventă , are un model care este numărabil. Acest lucru
pare contradictoriu deoarece este posibil să se demonstreze, din aceleași axiome, o propoziție
care spune intuitiv (sau care spune exact în modelul standard al teoriei) că există mulțimi care
nu sunt numărabile. Astfel, contradicția aparentă este că un model care este el însuși
numărabil și care, prin urmare, conține doar mulțimi numărabile, satisface propoziția de
ordinul întâi care afirmă intuitiv „există mulțimi nenumărate”.
O explicație matematică a paradoxului, care arată că nu este o contradicție în matematică,
a fost dată de Skolem (1922). Lucrarea lui Skolem a fost primită dur de Ernst Zermelo , care a
argumentat împotriva limitărilor logicii de ordinul întâi, dar rezultatul a ajuns rapid să fie
acceptat de comunitatea matematică.
Implicațiile filozofice ale paradoxului lui Skolem au fost mult studiate. O linie de anchetă
se întreabă dacă este corect să se susțină că orice propoziție de ordinul întâi afirmă de fapt
„există seturi nenumărate”. Această linie de gândire poate fi extinsă la întrebarea dacă orice
set este nenumărabil într-un sens absolut. Mai recent, lucrarea „Modele și realitate” de Hilary
Putnam și răspunsurile la aceasta au condus la un interes reînnoit pentru aspectele filozofice
ale rezultatului lui Skolem.
7. Paradoxul lui Gadel
Godel ( 1931 ) a construit un paradox care are o semnificaţie mai vastă decât cele citate
mai sus, de unde importanţă şi rolul decisiv care i se acordă în toate sistemele logicii formale.
Godel îşi propune să arate că speranţa matematicienilor de a exprima formal şi complet
matematicile este iluzorie şi că în orice sistem logico-fo rmal , ca Principia Mathematica sau
sistemul lui Zermelo-Fraenkel (dezvoltat de J . von Neumann, ş i care .este sistemul axiomatic
a l teoriei mulţimilor) , există probleme relativ simple ( din teoria numerelor întregi) care nu
pot fi rezol vate .
Godel numerotează fiecare noţiune primitivă printr-un număr întreg pozitiv. În loc să
spună " noţiunea reprezentată prin cutare semn simbolic" , el spune "noţiunea (sau propoziţia)
care are cutare număr" .
Prin această corespondenţă, Godel a creat un sistem izomorf cu sistemul Principia
Mathematica, în domeniul numerelor naturale .
8. Paradoxul mincinosului
Paradoxul mincinosului, cunoscut si sub denumirea de paradoxul lui Epimenide (poet si
saman din Creta, din secolul al VI-lea i.Hr.), ii apartine, de fapt, lui Eubulide din Milet,
filozof, adversar al lui Aristotel. In forma cea mai concisa, acest paradox poate fi formulat
astfel : « Un om declara : Eu mint. Daca este adevarat, este fals. Daca este fals, este adevarat
». Initial, Eubulide l-a enuntat in felul urmator : « Un om spune ca e pe cale sa minta. Ceea ce
declara omul este adevarat sau fals ? ».

3
 Suportul « istoric » al paradoxului mincinosului consta in afirmatia lui Epimenide ca «
Toti cretanii (locuitorii din Creta) sunt mincinosi ». Filozofii antici l-au considerat a fi un
paradox, deoarece nu corespunde principiului non-contradictiei, potrivit caruia « ceva » nu
poate avea o caracteristica si contrariul acesteia, in acelasi timp. Adica, fie Epimenide a spus
adevarul, dar, in acest caz, afirmatia lui nu se sustine (ar fi neadevarata), pentru ca si el este
cretan (si ar exista cel putin un cretan care a spus adevarul), fie Epimenide minte si, atunci,
enuntul este absurd. Mai exact, in ambele cazuri, afirmatia este falsa, dar nu contradictorie,
daca este inteleasa astfel : « Eu spun adevarul, spunand ca mint ».
Interpretarile moderne au rezolvat acest paradox, prin relatia dintre general si particular.
De fapt, tot ce se poate deduce din enuntul lui Epimenide este ca e fals. Cretanii nu sunt
mincinosi, in general, dar Epimenide poate fi un mincinos. Enuntul « Toti cretanii sunt
mincinosi » nu inseamna a priori « Toti cretanii spun adevarul », ci « Exista cel putin un
cretan care spune, uneori, adevarul ».
Intr-o maniera similara, paradoxul « Eu mint intotdeauna » nu mai este un paradox, daca
este etalat in timp : adica, in momentul in care spun « Eu mint intotdeauna », ori exprim
adevarul, iar enuntul este fals (aceeasi problema ca in paradoxul lui Epimenide), ori inseamna
« Mint, dar nu intotdeauna ».
Paradoxul devine si mai incitant in formularea « Eu mint chiar in acest moment ». Daca
fraza este adevarata, exprima ceva fals, daca este falsa, devine adevarata. Pentru claritate, se
poate compara cu « Eu sunt mort » (ceea ce inseamna ca, daca inca vorbesc, sunt viu).
In seria celebra de benzi desenate « Aventurile lui Tintin », realizata de belgianuil
Georges Remi, la granita unei tari imaginare, soldatii ii intrebau pe cei care ajungeau pana
acolo : « De ce ati venit ? ». daca spuneau adevarul, totul era bine, daca minteau, erau
spanzurati. Intr-o zi, unul dintre calatori a raspuns : « Am venit sa fiu spanzurat ! ». Daca
soldatii nu l-ar fi spanzurat, insemna ca el a mintit, deci ar fi trebuit sa fie spanzurat, ceea ce
este o contradictie. Dar daca l-ar fi spanzurat insemna ca omul a spus adevarul si nu trebuia
spanzurat. Alta contradictie. Este evident ca, in ambele cazuri, soldatii nu ar fi putut lua o
decizie.
9. Pseudoparadoxele
Printre paradoxele aparente se citează mai ales două: cel al străjerului şi paradoxul
bărbierului.
Paradoxul străjerului (Russell, 1918) se referă la dreptul de cutum ă roman, care definea
străj erul unui sat ca fiind persoana obligată să trezească pe toţi sătenii care nu se trezesc
singuri, şi era singurul care avea acest drept , dar nu îi era permis să trezeasc ă pe cei care se
puteau trezi şi singuri .
Iată acum contradicţia care rezultă : aceeaşi problemă se pune pentru străjer ; cine îl
trezeşte? Dar nu există decît două posibilităţi: sau se trezeşte singur , sau nu se trezeşte singur.
1) Dacă se trezeşte singur, înseamnă că este capabil să se trezească singur, dar atunci nu
are dreptul să se trăzească;
2) Dacă nu se trezeşte singur , este obligat după lege , să se trezească singur .
Un pseudoparadox analog este acela al bărbie rului satului: bărbierul satului este definit
ca acela care rade pe toţi cei care nu se rad singuri . Problem a este aceeaşi:
Cine rade pe bărbierul satului?
Dacă trebuie să se radă singur , atunci nu poate să se radă pentru că el nu rade decît pe cei
care nu se rad singuri; dacă nu se rade singur, atunci, conform definiţiei, trebuie să se radă
singur.
După cum remarcă Beth, paradoxul străjerului, ca şi altele din aceeaşi categorie , nu
ridică probleme de logică, cu toate că pot provoca probleme destul de grave de drept (în cazul
străjerului) sau practice (în cazul bărbierului).

4
 In paradoxele autentice se întrebuinţează una sau mai multe noţiuni fundamentale ale
logicii sau ale matematicii:
 paradoxul mincinosului este construit cu noţiunile logice "adevărat" şi "fals" ;
 paradoxul lui Russell, cu noţiunea de mulţime sau clasă;
 paradoxul lui Burali-Forti şi Cantor cu noţiunile de număr ordinal şi cardinal ;
 paradoxul lui Grelling-Nelson , cu noţiunea de proprietate a unui cuvînt;
 paradoxele lui Berry, Richard şi Zermelo-Konig cu noţiunile de definiţie,
numerabil şi bine ordonare;
 paradoxul lui Godel cu noţiunile de demonstrabilitate, adevăr etc.
De aici, consecinţele extrem de grave pentru matematică şi logică, care îl conduc pe Beth
(pe care l-am urmărit în cîteva puncte din expunerea paradoxelor) ia concluzia:
"Pentru acest motiv , descoperirea antinomiilor a compromis atît de grav şi logica
generală şi teoria mulţimilor care era considerată o rivală a logicii ; pentru acest motiv,
descoperirea antinomiilor constituie un pericol atît de mare pentru întregul edificiu al
ştiinţelor deductive şi, mai ales, pentru matematică".

5
6