Incipitul

Incipitul precizează locul, „câmpia Dunării”, unde urmează să se petreacă întâmplările şi timpul, care „avea
cu oamenii nesfârşită răbdare”, fiind în contrast cu finalul volumului, după fuga băieţilor lui Moromete la
Bucureşti, când timpul se precipită, se grăbeşte şi „nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al Doilea
Război Mondial”.
Între aceste două coordonate, cea a timpului răbdător şi a timpului grăbit, în satul Siliştea-Gumeşti au loc
întâmplări dramatice esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a întregii colectivităţi
rurale, deşi existenţa acesteia părea bine consolidată, având rădăcini adânci în tradiţia milenară a neamului
românesc.
Episoade antologice ale romanului
Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete, împreună cu cei trei fii, Paraschiv, Nilă şi
Achim, autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind
o scenă monumentală – episodul cinei – cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se
derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, o „familie hibridă”,
generatoare de conflicte în interiorul ei, „prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale” (Mihai
Ungheanu): Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia sa, Catrina, venise în această a doua
căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un
băiat, Niculae, mezinul de 12 ani.
Moromeţii se află la cină, strânşi „în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, „pe nişte scăunele cât
palma”, aşezaţi „unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a
tindei, „ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece”, prevestind parcă fuga la
Bucureşti; în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea întotdeauna Catrina, „iar lângă ea îi
avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este
sugerată încă de la început, deoarece „Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia şi
stăpânind „cu privirea pe fiecare”.
În casa Moromeţilor, atmosfera pare tensionată, fiecare dintre membrii familiei având nemulţumiri reale
sau inventate, care mocnesc, fiind gata să izbucnească şi să se transforme în certuri ce aveau să zguduie
puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict se manifestă între Catrina Moromete şi cei
trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim.
Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar
aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Maria – zisă Guica – nemulţumită, la
rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii,
ca să poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Băieţii cei mari sunt din ce în
ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau
„ţoale” noi, erau „vesele şi vioaie” şi li se strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la
care nimeni n-avea voie să umble.
Pe Catrina o mai duşmănesc şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui
Moromete, poreclit Parizianul: „Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paraschiv, Nilă şi Achim erau mici
când se măritase cu Moromete, şi în loc de răsplată aceştia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu şi fiu-său
pe de o parte, Guica şi Parizianul […] pe de altă parte, îi învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată
că se trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui.”
Catrina Moromete mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că
era prea tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de „apă la plămâni”. Murind în timpul
războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese „erou” şi Catrina primise un pogon de pământ, ca
„văduvă de război”. Din această primă şi scurtă căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase crească foştii
socri, cu care, de altfel, „nu se avea bine”. Conflictul dintre Ilie Moromete şi nevasta lui, se iscă tocmai din
pricina acestui pogon de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul război
mondial.
Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, pentru a nu rămâne „pe drumuri”, la o adică, dar nu
numai că nu se ţinuse de cuvânt, ba chiar glumea batjocoritor când ea aducea vorba despre asta: „Numai că
Moromete, în loc să se grăbească să facă acte pentru casă, începu să facă glume: «Crezi că am să mor eu
înaintea ta?». „Pe de altă parte, Catrina pretindea pogonul pentru Tita, căreia îi venise vremea de măritat şi
Victor Bălosu voia trei pogoane ca zestre, iar fata nu avea decât două, adică îi lipsea „tocmai pogonul
vândut” de Moromete.
Ilie Moromete şi fiul său, Niculae, au o relaţie tensionată, vizibilă în privirea copilului care ar fi vrut să se
ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut şi respingea ironic dorinţa lui: „Altă treabă n-
avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Băieţii mai mari se află în conflict şi cu tatăl lor, căruia îi
reproşează că „nu face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să plece la muncă şi
nu-i slăbeşte din zori până seara cu ordine şi porunci.
Paraschiv, Nilă şi Achim plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, sperând că toate calculele
teoretice l-ar putea convinge pe Moromete să-i lase şi argumentând că familia s-ar alege cu un câştig
important: „- Avem douăzeci şi patru de oi, toate cu lapte. Asta înseamnă două sute patruzeci de lei pe zi.
Într-o săptămână…”. Însă tatăl, batjocoritor, le taie elanul: „înseamnă prostia ta din cap”. Dornici de
îmbogăţire, băieţii îl acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când „alţii, ca alde Bălosu”, se pricep
să câştige bani din vânzarea produselor. Ei îl bat la cap şi în cele din urmă îl silesc să plece la munte cu
cerealele ca să le vândă, dar puţinul câştig îi nemulţumeşte şi îi reproşează că „a omorât caii şi căruţa de
pomană şi că şi-a bătut joc de munca lor”.
Moromete le satisface dorinţa şi îi lasă şi pe ei să plece la munte ca „aducă un câştig mare”. Saturat de
afluxul de cereale, preţul scăzuse în zonele montane şi cei trei abia izbutesc să-şi scoată „cheltuiala
drumului”, spre satisfacţia cinică a lui Moromete, care „nu se putu stăpâni şi strecură câteva aluzii
batjocoritoare la adresa priceperii fiilor săi”. Datoriile la bancă, plata „foncierii” şi traiul zilnic al unei
familii numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să piardă din pământ. Se
hotărăşte să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta „străjuia prin înălţimea şi coroana lui
stufoasă toată partea aceea a satului”, ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii rurale.
Scena tăierii salcâmului
Tăierea salcâmului este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin măiestria construirii ei din detalii ce
se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al
declinului familiei Moromete şi al dispariţiei satului tradiţional, rămas parcă tară apărare: „… acum totul se
făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau
împrejurimile”. Salcâmul tăiat făcea parte nu numai din viaţa familiei Moromete, ci şi din existenţa satului,
„toată lumea cunoştea acest salcâm”, copacul simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor
strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.
Retras în grădina din spatele casei, Moromete vorbeşte tare cu sine, reflectând la posibilităţile de a plăti
datoriile la bancă şi taxele funciare. Cineva îl întrebase odată de ce vorbeşte singur şi Moromete răspunsese
foarte serios că „asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte
gândurile”. Ca urmare a hotărârii luate, tatăl îl trezeşte pe Nilă în zori, când „nici dimineaţă şi nici noapte
nu era”, şi-l duce în fundul grădinii, de unde se auzeau bocetele femeilor care îşi tămâiau morţii în cimitir.
Moromete îi spune că trebuie să taie salcâmul până când răsare soarele, spre uluiala băiatului care nu
înţelege de ce „să-l tăiem”. Sarcastic, tatăl îi dă răspunsul său favorit, pe care-l oferea oricui cu o bucurie
cinică: „Aşa, ca să se mire proştii”. Nilă aduce caii ca să tragă salcâmul, însă nu îi aşează în locul potrivit,
prilej pentru Moromete să-l ironizeze: „- Adică da! exclamă Moromete. Treci cu ei încoa să cadă salcâmul
pe ei”. Tăierea salcâmului provoacă reacţii virulente nu numai din partea propriilor fii, ci toţi sătenii sunt
nedumeriţi de hotărârea lui Moromete. O fetiţă, impresionată de lipsa copacului, i se adresează din greşeală
cu porecla „nea Paţanghele”, la care Moromete ripostează ameninţător: „Când ţi-oi da un paţanghel n-ai să-
l poţi duce”.
De ce a tăiat salcâmul Moromete este o întrebare care se aude din toate părţile, dar când Paraschiv şi
Achim îşi exprimă nedumerirea, tatăl îl pune pe Nilă să le răspundă, iar acesta, bucuros că „putea la rândul
lui să-l prostească pe Paraschiv”, le spune semeţ: „Ca să se mire proştii”. Totuşi, răspunsul nu este în mod
gratuit ironic, întrucât, din clipa în care se hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti cu oile, salcâmul
rămăsese singura soluţie de a face bani pentru plata datoriilor: „Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu
înţelegeau; încât răspunsul lui Moromete că a tăiat salcâmul ca «să se mire proştii» nu era o batjocură
întâmplătoare la adresa fiilor”.
Vesel „de mica afacere”, Tudor Bălosu îl invită acasă la el pe Moromete ca să-i achite salcâmul şi să bea
aldămaşul, prilej cu care îi propune să-i cumpere şi locul din spatele casei, care devenise exclusiv
proprietatea lui pentru că se împliniseră 15 ani de când sora lui, Maria Moromete zisă Guica, părăsise casa
părintească. Episodul tăierii salcâmului are un final emoţionant, absenţa copacului produsese nu numai
deruta sătenilor, ci şi ciorile, „învăţate să se rotească şi să se aşeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva
nu mai era, dădeau târcoale prin preajmă şi croncăneau urât, parcă a pustiu, din ciocurile lor negre.”
Inima adevărată a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se adună gospodarii, cei
care sunt „nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarele şi
comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. Fierăria lui Iocan era situată la
o răscruce de uliţe, iar în faţa ei „se afla o poiană mare”, unde, în fiecare duminică, aveau loc „adunările
cele mai zgomotoase”, însă „dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite”.
Moromete era abonat la „Mişcarea”, Iocan la „Curentul”, iar Cocoşilă la „Dimineaţa”, dar dacă ei veneau
fără ziare, însemna că erau supăraţi „şi n-aveau chef să discute politică”. Poiana era plină de oameni, „toţi
gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, întâmpinându-l „de departe cu exclamaţii” entuziaste pe Moromete, care se
miră, ca în fiecare duminică: „Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!”. Dialogurile sunt pline de dinamism şi
introduc o mare varietate de informaţii despre firea şi necazurile sătenilor, însă cei prezenţi în Poiană sunt
bucuroşi că s-au adunat şi că vor afla noutăţi din ziare: Din Vasilescu, Ion al lui Miai, Cocoşilă, Ţugurlan
etc.
Moromete citeşte din ziar „discursul Majestăţii sale Regelui”, ţinut la Congresul Agricol, fapt ce stârneşte
comentarii ironice, ţăranii presupunând că merge şi regele la plug când se desprimăvărează, apoi se
întreabă dacă o avea şi el pământ. Trecând la politică externă, Moromete citeşte despre luptele din Spania
şi toţi se miră cum se poate trage cu mitraliera din avion, deoarece habar n-aveau că există avioane de
război. Comentariile celor prezenţi sunt însoţite de persiflarea lui Cocoşilă care înjura „îndelung şi
minuţios” şi eticheta pe oricine: „Eşti prost!”.
Atitudinea şi vocea lui Moromete se modifică atunci când citeşte ziarele, are un „glas schimbat şi
necunoscut, […] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite […]
care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”, de fiecare dată lăsându-se o tăcere adâncă,
toţi concentrându-se asupra comentariilor lui Moromete, care concluziona fără drept de apel: „trei chestiuni
se desprind de fapt din această situaţie”. În timp ce se uitau cu toţii la bustul modelat din humă de către Din
Vasilescu şi se miră cât de bine seamănă cu Moromete, fiica cea mică, Ilinca, îşi cheamă tatăl acasă, din
glasul ei mânios înţelegându-se că „se întâmplase sau se întâmpla ceva rău de care numai tatăl ei era
vinovat”.
Scena „foncierii”
Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru proprietate asupra pământului) către stat constituie principalul
motiv de îngrijorare pentru Moromete, deşi avea acum „vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă
frumoasă”, totuşi nu câştiga suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul
luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete dă cu ochii doi oameni care-l aşteptau pe
prispa casei: unul dintre ei era Jupuitu. Îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă „mânca numai miercurea şi
vinerea”, agent de urmărire, care venise după „foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2.863 de
lei.
Moromete joacă scena „foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta
de achitarea integrală a datoriei. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic
în literatură. Deşi este singur pe bătătură, Moromete strigă la toţi ai casei: „Catrino, ia, fa, secerile astea”,
„Paraschive, […] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”. Bărbatul voia să pară un
om ocupat, care are de rezolvat probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe
care-i ignoră cu desăvârşire, apoi se răsuceşte brusc „pe călcâie şi strigă: – N-am!”.
Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă „ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-
mpingă şi să se certe cu Paraschiv şi Catrina, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai
plătească ceva „peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui
Bălosu: „l-am păcălit cu două sute de lei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii, adică o mie două
sute de lei, pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: „Glumea Moromete? îşi
bătea joc de el?”.
Scena secerişului
Scena secerişului prezintă aspecte din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o adevărată monografie
a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite aici din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului constituie
un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii.
Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic,
porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul „staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare
secerător la capăt, apoi „începe să taie spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă”, în timp ce tatăl leagă
snopii şi-i aşează în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători şi pentru că recolta este foarte
bună o veselie nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-l pe Cel de Sus pentru „mana
cerească”, cum îi spunea ea grâului, „cu care îi milostivise Dumnezeu”.
Monografia satului
Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin ilustrarea câtorva obiceiuri şi datini
populare. Astfel, jocul băieţilor cu bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor la
poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu realizează o imagine sugestivă a
spiritualităţii ţărăneşti, a satului interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de cea a
animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman, având nume şi participând la întâmplări. Oaia
Bisisica îl enervează peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe masă pentru cina
familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor
prin zgomote specifice.
Celelalte planuri de acţiune
Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor familii, care nu se împletesc cu destinul
familiei Moromete şi nu se influenţează reciproc. Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica
lui, Polina, pentru că aceasta „fuge” cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care tatăl nu e de acord. Fata este
aprigă, nu renunţă şi-l sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă
foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie între Birică pe de o parte şi tatăl şi fratele Polinei, pe de altă
parte.
Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el este bolnav de plămâni şi ar vrea să
vândă un lot de pământ ca să facă fost de bani pentru sanatoriu şi tratament. Anghelina se opune să vândă
pământul, deoarece ftizia era, pe atunci, o boală incurabilă şi femeia ştie că bărbatul ei va muri, cu sau fără
tratament, iar ea va rămâne şi văduvă şi fără pământ, aşadar fără niciun fel de posibilităţi de a-i creşte pe
cei doi copii, Vatică şi Irina. Boţoghină se duce la sanatoriu, cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pământ şi,
simţindu-se mai bine, nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă, până când oboseala îl răpune.
Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii în treisprezece ani, dar în fiecare an îi murea câte unul
şi puneau o cruce „proaspătă” la stâlpul porţii: „Copiii lui Ţugurlan nu treceau de un an, sau un an
jumătate: cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau. Aproape în fiecare an punea la stâlpul porţii câte o cruce
nouă, proaspătă, pe care scria cu plaivazul, pentru câteva zile, numele micuţului băgat în pământ”. Tragedia
vieţii îl face agresiv, certăreţ, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge şi el la închisoare.
Finalul primului volum
Finalul volumului întâi este dramatic, Paraschiv, Nilă şi Achim. În cârdăşie cu Guica, hotărăsc să fugă la
Bucureşti cu oile şi caii. Conflictele mocnite între băieţi şi Moromete izbucnesc pe neaşteptate din cauza
acumulărilor de nemulţumiri şi a atitudinii autoritare a tatălui, care devenise pentru ei greu de suportat.
Moromete îi trezea „cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruinţă şi pe fiecare în parte”, chiar dacă nu era
mare lucru de făcut şi ploua cu găleata.
Paraschiv sparge lada de zestre a Moromeţilor, răscoleşte ţoalele, ciorapii, păturile şi covoarele, fapt ce îl
scoate cu totul din sărite pe Moromete. Ia un par din tindă şi începe să-l lovească pe Paraschiv „rar şi adânc
pe unde nimerea”, apoi răcneşte la Nilă şi-i ameninţă pe toţi: „Vă omor! […] Atâta timp cât mă vedeţi că
trăiesc, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. […] Ce v-am făcut eu vouă şi ce nu v-am dat,
Paraschive şi Nilă? Nu s-a muncit şi nu s-a împărţit aici în casă tot ce-am avut?”.
A doua zi de dimineaţă constată că Paraschiv şi Nilă fugiseră de cu seară, luând cu ei caii, oile, toţi banii şi
cele mai bune covoare. Moromete este convins că nici Achim nu va trimite bani din oile duse la Bucureşti
şi ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele casei, reuşind astfel să-şi
achite taxele pe „fonciire”, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi-i rămân bani ca să-şi cumpere
şi doi cai, dar naratorul omniscient notează că problema banilor rămâne nerezolvată pentru viitor: „din nou
rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae”.
Moromete se schimbase, aşa cum autorul omniscient anticipase în prezentarea protagonistului şi anume că
numai „nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Deşi aparent nepăsător, el nu mai este
văzut stând „ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe
cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”. Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese „doar capul
lui de humă arsă”, modelat de Din Vasilescu în Poaina lui Iocan. Acţiunea primului volum se sfârşeşte
înainte cu trei ani de începerea celui de al doilea război mondial, când „timpul nu mai avea răbdare” cu
oamenii.