David Mattingly,
inter-regional de bunuri meşteşugăreşti şi ţesături a atins un nivel maxim; este posibil ca
Economia Imperiului
(D.S. Potter, A Companion to the Roman Empire, Blackwell Publishing,
Malden, MA-Oxford-Victoria, 2006, p. 312-326)
Economia romană este adesea prezentată ca fiind subdezvoltată şi necompetitivă.
Asemenea opinii se datorează imensei contribuţii a lui Moses Finley (1985) la dezbaterea
privitoare la economia romană. Elementele-cheie a ceea ce vom numi de acum înainte
viziunea primitivistă (minimalistă) a lui Finley asupra economiei romane sunt: accentul
pus pe agricultura de subzistenţă, rolul oraşelor ca centre de consum şi nu ca centre
comerciale sau industriale, statutul social inferior al meseriaşilor, întârzierea extinderii
mijloacelor tehnologice, lipsa unei politici economice raţionale, ilustrată printre altele
prin nivelul scăzut al investiţiilor non-agrare. Oricum, asemenea păreri nu au rămas
necontestate, existând şi suficientă susţinere în favoarea existenţei unei economii mai
evoluate şi mai complexe decât era Finley dispus să accepte. Au fost aduse dovezi
importante în favoarea unei practici economice mai raţionale pe domeniile egiptene de la
Fayum. Încă şi mai surprinzător este poate faptul că sisteme contabile la fel de sofisticate
au fost descoperite în îndepărtatele comunităţi din oazele deşertului egiptean. Un nou
curent apărut în dezbaterile recente este acela care susţine că economia romană conţinea
atât elemente de succes, cât şi de subdezvoltare. În acest capitol voi relua pe scurt câteva
din punctele-cheie ale dezbaterii teoretice, pe care le voi comenta apoi pe marginea
diferitor domenii de activitate economică, despre care consider că ilustrează atât
controversele, cât şi potenţialul dovezilor privitoare la economia romană la care nu mai
avem în prezent acces.
Contribuţiile lui Hopkins la discuţie au fost consistente în introducerea unei serii de
modificări şi completări la viziunea primitivistă. El a susţinut că între anii 200 î.Hr. şi 200
d.Hr. producţia agricolă în întregul ei, ca şi întinderea terenului cultivat au crescut, fiind
însoţite de o creştere a populaţiei şi a producţiei per capita; un procent ridicat din
1 2
populaţia acestei perioade era angajat în producţia non-agrară şi în industrie; comerţul
şi nivelul taxelor în lumea romană să fi încurajat comerţul. Tocmai asupra acestei
perioade imperiale de început îmi voi concentra atenţia, cu toate că există studii
importante despre Imperiul Roman Târziu şi economia sa, în permanentă schimbare. În
Antichitatea Târzie, natura economiei romane s-a modificat simţitor, comerţul între
regiuni diminuându-se în vest şi crescând în est, după fondarea oraşului Constantinopole.
Per total, trecerea spre Evul Mediu s-a făcut mai încet decât se considera odinioară, însă
căderea Imperiului a avut, făra îndoială, consecinţe şi asupra economiei.
Natura mărturiilor privitoare la economia romană este inegală. Sursele literare sunt
puţine, reflectând atât moravurile sociale ale vremii, cât şi realitatea (este de remarcat
faptul că elita socială romană susţinea că „dintre toate mijloacele prin care omul îşi
câştigă traiul, nici unul nu este mai bun decât agricultura... nici unul care să fie mai
potrivit pentru omul liber"). Mărturiile documentare sub formă de papirusuri sau tăbliţe
scrise se limitează doar la câteva localităţi, cu precădere din Egipt, iar specificul acestuia
a fost deja îndelung dezbătut. Există un mare deficit de date cantitative privind economia
romană, opiniile noastre fiind puternic nuanţate de remarcile disparate cu privire la
comerţ ale aristocraţilor romani. Din punct de vedere social, cele mai respectabile surse
de venit erau considerate fermele şi domeniile latifundiare; meşteşugurile şi comerţul
erau dispreţuite. Există însă multe dovezi care susţin că înşişi senatorii erau totuşi
reticenţi în a trece complet cu vederea posibilităţile non-agricole de a câştiga bani,
reuşind să evite oprobiul social prin folosirea sclavilor şi a oamenilor liberi, care să le
protejeze interesele în asemenea demersuri, sau prin acordarea de împumuturi. Este
posibil ca implicarea elitei să fie chiar mai mare în afara Italiei, căci există încă şi mai
puţine dovezi cu privire la atitudinea faţă de comerţ şi meşteşuguri a elitelor din
provincie.
Dovezile arheologice cresc în mod constant, însă sunt mult influenţate de condiţiile
de conservare. Bunurile organice, cum ar fi produsele alimentare, produsele animale,
obiectele din lemn, textilele sunt prost conservate în majoritatea siturilor arheologice,
însă sunt în mod reprezentativ elemente-cheie ale comerţului în orice epocă trecută.
Acesta este în mod special cazul textilelor – primatul lor în Edictul lui Diocletian cu
privire la preţuri este izbitoare, cu toate că dovezile arheologice în acest sens sunt vagi.
Dintre celelalte produse valoroase, cum ar fi obiectele din sticlă şi metal, unele pot fi
reciclate, fiind din acest motiv mult mai puţin prezente în depozitele de gunoi. Cele mai
numeroase materiale arheologice sunt obiectele din ceramică, numărul lor ilustrând mai
degrabă fragilitatea lor decât valoarea economică. Cu toate acestea vesela din ceramică
era folosită la conservarea altor bunuri, cum ar fi uleiurile de măsline, untura de peşte,
vinul, fiind comercializate împreună cu aceste bunuri perisabile şi putând astfel fi
considerate indicatori ai altor tipuri de produse. Unele din cele mai importante dovezi
arheologice provin de pe vasele scufundate, acolo unde conţinutul şi cantitatea de bunuri
aflate pe cargouri aproape intacte pot fi uneori aproximate.
Este general acceptat că economia romană era bazată mai ales pe munca în ferme,
mai ales în agricultură, facută de multe ori la marginea subzistenţei. Cu toate acestea, în
multe regiuni ale Imperiului Roman au existat schimbări semnificative în ceea ce priveşte
aşezarea şi producţia rurală, ca urmare a înglobării în Imperiu a noi teritorii. Cucerirea
unor teritorii imense a dat ocazia de neegalat a reorganizării domeniilor latifundiare. Este
posibil ca şi impunerea sistemului roman de taxe să fi avut un anume impact, însă mai
presus de orice a fost organizarea muncii şi a producţiei de către elitele locale, care au
acţionat într-un nou cadru, ceea ce a însemnat că surplusurile semnificative erau generate
de specializarea fără precedent a producţiei, la nivel regional. Cele mai limpezi dovezi ale
unor asemenea schimbări pot fi depistate în zone cum ar fi nordul Africii, acolo unde mai
multe regiuni s-au specializat în mod clar pe producţia de ulei, venind cu un volum
important pentru export.
Din ce în ce mai mult este recunoscut faptul că sectorul non-agricol al economiei
romane a avut o imprtanţă deosebită şi la nivel regional, iar unele oraşe au prezentat un
anumit grad de specializare a activităţii lor comerciale/ de producţie meşteşugărească.
Nivelul şi importanţa industriei de construcţii pot fi acum mai bine evaluate, împreună cu
infrastrucura altor industrii urbane. Opinia conform căreia majoritatea oraşelor nu erau
decât consumatori pasivi ai producţiei rurale localizate nu mai are acoperire.
Una din principalele piedici în dezvoltarea economiei romane a fost relativa
ineficienţă a reţelelor de comunicaţii în interiorul Imperiului, precum şi constrângerile
impuse de sistemele de transport. S-a sugerat că era mai ieftin să se transporte cereale de
3 4
la un capăt al Mediteranei la celălalt prin intermediul vapoarelor, decât să fie duse pe
uscat pe o distanţă de 75 de mile. Această viziune pesimistă asupra transporturilor pe
uscat a fost întărită de studii comparative privitoare la costurile transportului pe mare/ pe
râuri/ pe uscat în lumea romană, costuri care pot fi exprimate sub raportul de 1:4.9:28. În
orice caz, asemenea păreri deterministe nu iau în considerare alţi factori care ar fi putut
contribui în mod determinant în transport, cum ar fi pericolele, anotimpul, lipsa altor
alternative. În practică, studii detaliate despre drumurile romane , transportul pe râuri,
traficul maritim susţin ideea că, în special în primele secole î.Hr., a fost observată o
creştere substanţială în nivel şi volum a transportului pe toate aceste segmente.
Este limpede că economia romană nu era o entitate omogenă, însă aceasta deoarece
existau importante diferenţe de infrastructură şi regionale pe toată întinderea Imperiului.
Gradul de „conectivitate” în interiorul şi între regiuni rămâne incert. Cu toate acestea,
lipsa de uniformitate nu ar trebui să surprindă într-un imperiu care se întindea pe o
suprafaţă de mai mult de 3,5 milioane de km pătraţi (aceeaşi suprafaţă este în prezent
divizată între mai mult de 30 de state-naţiuni), având o populaţie de peste 50 de milioane
de locuitori. Ceea ce este poate şi mai izbitor este gradul de întrepătrundere şi de
integrare dobândit în interiorul unui teritoriu de asemenea dimensiuni.
În chiar inima Imperiului se afla un oraş excepţional de mare şi de neobişnuit. Un
important ingredient al economiei romane a fost controlul exercitat de stat, înlesnit de
aranjamente elaborate şi cunoscut ca sistemul annona, creat pentru a asigura necesarul de
hrana al oraşului Roma şi al armatei. În principatele de început, nu exista o flotă
comercială a statului, astfel că transportul de cargouri era reglementat prin plata de
subvenţii (vecturae) sau a altor înlesniri transportatorilor particulari.
Aceste mecanisme statale de retribuţie a comerţului erau fără îndoială mult mai
influente la un moment dat şi numai în anumite localităţi, mai degrabă decât în mod
general şi egal distribuit pe toată suprafaţa Imperiului, în timp, funcţionând, fără îndoială,
ca mecanisme de integrare a economiilor regionale. Comerţul în pieţe s-a dezvoltat, în
mod clar, alături de aceste sisteme de redistribuire, fiind imposibil de separat de acestea
pe anumite rute comerciale.
Este posibil ca şi alte mecanisme de schimb, cum ar fi schimbul individual de daruri,
redistribuirea de către elite a anumitor produse de pe propriile domenii caselor lor de la
oraş sau altor proprietăţi, precum şi trocul să fi persistat şi să fi jucat un rol important în subdezvoltate. Potrivit standardelor societăţilor pre-industriale, economia romană avea un
toate timpurile. În mare, putem discerne diferenţe care ţin de specificul fiecărei regiuni în nivel ridicat, surprinzător de sofisticat în multe din practicile sale. Există şi indicii pe
ceea ce priveşte activitatea economică şi succesul ei, sugerând că nu exista o singură papirusuri, de exemplu, că anumite raţiuni economice se aflau la baza unor procese
economie integrată, ci mai degrabă o serie de economii întrepătrunse. contabile complexe. Forme impresionante de administrare pot fi detectate în sectoare ale
producţiei meşteşugăreşti. Economia romană presupunea interferenţa producţiei rurale cu
2. Creşterea şi nivelul cea urbană, exploatarea muncii (inclusiv un grad semnificativ de sclavie în Italia),
precum şi infrastructuri ale comerţului.
Dimensiunea nivelului economiei romane poate fi estimată şi din calculul costurilor
Este îndelung dezbătut dacă economia romană a experimentat vreo „creştere”, în
implicate de conducerea Imperiului. Pentru mijlocul secolului al II-lea d.Hr., Duncan-
sensul în care termenul este astăzi înţeles de către economia modernă. În mod normal
Jones estimează la aproximativ 832-983 milioane de sersteţi (de aproape 1.000 de ori taxa
creşterea este definită ca fiind procesul prin care o comunitate îşi măreşte bogăţia într-un
cenzitară senatorială minimă). Potrivit acestuia, 72-77% erau distribuiţi armatei, cu toate
mod durabil în timp şi care este legat, în general, de o creştere per capita a producţiei de
că el subestimează probabil costurile cerute de împodobirea şi hrănirea Romei. Principala
bunuri şi servicii. O creştere consistentă a producţiei nu este o adevărată creştere
reuşită a economiei romane a fost aceea că statul nu era nevoit să sărăcească provinciile
economică dacă este rezultatul unei creşteri majore a numărului populaţiei, caz în care
pentru a face faţă tuturor acestor cheltuieli. Dezvoltarea oraşelor, consumul bunurilor
productivitatea per capita rămâne neschimbată. Cu toate acestea, pentru lumea romană
fabricate sau acelor importate, ca şiocuparea de către elitele regionale a unor poziţii înalte
există dovezi mai puternice în acest sens pentru sfârşitul republicii şi pentru primele
în serviciile imperiale, toate atestă aparariţia unei bogăţii locale în multe dintre provincii.
principate (100 î.Hr.–200 d.Hr.), pentru care există mărturii arheologice care atestă o
Efectele erau inegale, putând fi detectată o schimbare de-a lungul timpului în ceea ce
creştere a sectoarelor economiei rurale şi o dezvoltare a transportului pe Mediterană, a
priveşte puterea economică – de exemplu în Africa, la sfârşitul sec. II d.Hr.
meşteşugurilor în zonele urbane, precum şi a sectorului non-agricol al economiei.
O altă abordare a nivelului economic este cea care ia în considerare imaginea şocantă
Cu toate că a avut loc la o scară largă şi s-a dezvoltat, în unele privinţe, chiar la
a celor 50-100 de milioane de sersteţi pe care o dă Pliniu pentru costul anual al
standardele altor societăţi pre-industriale, economia romană era totuşi mult diferită de
importurilor în Imperiu din Arabia, India, China. Cercetarea Indiei şi a coastelor Mării
sistemele capitaliste sofisticate ale timpurior moderne. Într-adevăr, a fost contestat faptul
Roşii atestă durabilitatea acestor legături comerciale.
că Roma practica „o formă de capitalism politic, mai degrabă decât un capitalism
mercantil sau raţional”. În contrast, clasicul studiu al lui Rostovtzeff (1957) este unul
tipic, în primul rând deoarece echivalează economia romană cu comportamentul 3. Tehnologie şi economie
economic modern, ceea ce a dus la reacţia lui Finley. Problemele sunt încă în dezbatere,
însă consensul actual se îndepărtează cumva de poziţia extremă susţinută de Finley, Viziunea lui Finley cu privire la stagnarea economică şi tehnologică a lumii romane

admiţându-se din ce în ce mai mult că în unele regiuni ale Imperiului Roman s-a reuşit o poate fi contestată din multe privinţe. În primul rând, nu este adevărat că nu a existat

creştere economică, iar nivelul general al activităţii economice, susţinut din ce în ce mai dezvoltare tehnologică şi nici dovezi ale unei difuzii a tehnologiilor noi sau în curs de

mult de dovezi arheologice, a fost mult mai ridicat decât acela dobândit de majoritatea dezvoltare. Slaba dezvoltare şi distribuţie a morilor de apă, de exemplu, au fost folosite

societăţilor pre-industriale. De vreme ce conceptele economiei romane erau diferite faţă multă vreme drept exemplu pentru eşecurile economice ale Imperiului Roman, însă

de cele moderne, nu suntem îndreptăţiţi să le caracterizăm drept primitive sau descoperiri arheologice recente au demonstrat că tehnologia a fost adoptată la o scară

5 6
mult mai largă (chiar şi în ţinuturile aride aflate la sud şi la est de Mediterană) decât se
crezuse anterior. Forţa apei era de asemenea folosită pentru mai mult decât măcinatul
cerealelor, aşa cum demonstrază rămăşiţele unor nicovale de piatră erodate de acţiunea
ciocanelor, din regiunile miniere din Spania şi Britania. Este de asemenea limpede că o
caracteristică definitorie a economiei romane o constituie aplicarea tehnologiei la o nouă
scară, fie în cazul minelor romane, fie în impactul poluării asupra extermităţilor
îngheţate, ori în dimensiunea preselor de ulei romane.
Estimarea progresului tehnologic roman se poate face şi prin compararea aplicării
tehnologiei în epoca preromană cu cea realizată sub conducerea Romei. Putem semnala,
în multe sectoare ale vieţii, o creştere a folosirii mijloacelor tehnologice existente, adesea
ajunsă la o scară de operare mai mare decât până atunci – din nou tehnologia presării
uleiului poate fi folosită ca un exemplu relevant. Şi alte sectoare sunt la fel de elocvente:
s-a extins şi mai mult fabricarea sticlei, cu o diferenţiere între producătorii de sticlă brută
şi aceia care confecţionau obiecte de veselă din sticlă; tehnologia cuptoarelor pentru
producţia de ceramică şi cărămizi s-a răspândit pe arii extinse, la un nivel şi cu o
specializare tehnică crescute; cuptoarele de malţ specializate pentru producerea de bere şi
pentru uscarea cerealelor sunt larg răspândite în siturile romano-britanice, însă sunt
absente în Epoca Fierului; morile cu roată de dimensiuni mari (acţionate fie de forţa
umană, fie de cea animală sau a apei) serveau unei varietăţi de funcţii, atât în oraşe, cât şi
la ţară.
O altă abordare a tehnologiei este specificarea măsurii în care aceasta este potrivită în
anumite comunităţi şi regiuni. Conceptul de „raft tehnologic” din care comunităţile
selectau ceea ce considerau că le este potrivit, mai degrabă decât un model de difuzie
tehnologică bazat pe invenţie, spune multe în această privinţă.
4. Agricultura
Cucerirea romană a Imperiului a adus cu sine imense implicaţii economice, nu în cele
din urmă în ceea ce priveşte folosirea teritoriului dobândit. Acesta a fost atât un mobil
important al cuceririi militare, cât şi fundamentul activităţii economice pe toată suprafaţa
Imperiului.
7 8
În Egipt, de exemplu, se consideră că nu impozitele pe pământ, ci produsele obţinute
în urma cultivării lui au contribuit cu peste 60% din bugetul statului. Redistribuirea
terenului către popoarele supuse a fost o etapă crucială în trecerea de la controlul militar
către o guvernare civilă şi a fost adesea însoţită de către supravegherea teritorială. Acolo
unde pământurile erau alocate înfiinţării de colonii, acestea erau în mod normal păzite şi
distribuite în detaliu pe baza unui sistem impus de parcelări (centuriation).
Pentru zona mediteraneeană, bazele agriculturii romane erau constituite din „triada”
reprezentată de cereale, viţă de vie şi de măsline. În majoritatea regiunilor agricultura
prima în faţa păstoritului, cu toate că existau chiar şi în Italia regiuni cunoscute pentru
creşterea animalelor, cum ar fi văile alpine. Clima mediteraneeană relativ uscată,
tehnologia în principiu simplă, precum şi diversitatea solurilor impuneau constrângeri
poductivităţii agriculturii romane, însă suprafaţa totală a terenului cultivat în timpul
perioadei romane nu a fost probabil depăşită decât în secolul nostru.
Exista o tradiţie bine dezvoltată de a scrie manuale de agricultură, cu toate că acestea
erau, de obicei, mai mult tratate despre administrarea domeniilor decât despre detaliile
practice ale metodelor de cultivare. Cele mai importante lucrări sunt cele ale aristocraţilor
romani M. Porcius Cato şi M. Terentius Varro, precum şi ale spaniolul Columella. Aceste
surse tratau în mod diferit diversele componente ale agriculturii: de obicei viticultura
ocupa primul loc în ceea ce priveşte lungimea expunerii (reflectând vechiul interes al
aristocraţilor în producţia de vin), apoi cerealele şi măslinele. În lucrarea lui Varro,
creşterea animalelor ocupă un loc important, ca şi grădinăritul în scopuri comerciale, iar
modelul „ideal” general al unei poprietăţi agricole romane pare să fi fost conceput ca o
unitate auto-suficientă, de cultivare mixtă. Toţi autorii descriu, de asemenea,
administrarea muncii sclavilor (arătând astfel contextul italian al experienţei lor –
sclavismul la ţară era cu mult mai puţin numeros în provincie) şi construcţia clădirilor de
pe proprietăţi (villas). Cel mai spectaculos exemplu arheologic al unuia dintre aceste
domenii aristocratice este Settefinestre villa, lângă Cosa.
Din alte surse romane, ştim că una din consecinţele expansiunii romane a fost apariţia
unui număr redus de mici proprietari de pămân, în parte datorită alocării de terenuri
soldaţilor lăsaţi la vatră. Oricum, ei nu sunt prezenţi în lucrările agronomilor, iar dovezile
arheologice sugerează că în unele zone exista tendinţa consolidării unor domenii mai
întinse (descrise ca latifundia în Italia) cuprinzând proprietăţile anterior distribuite. Mulţi
fermieri au sfârşit administratori, mai degrabă decât proprietari, şi, mai ales în afara
Italiei, importanţa acestui tip de muncă aservită în folosul marilor domenii nu trebuie
supraestimată.
Realitatea agriculturii romane în provincii era, în multe privinţe, după imaginea creată
de sursele literare, destul de diferită de cea din Italia. Cu toate că poate fi observată
formarea de mari domenii în multe regiuni, însoţită de apariţia unei aşa-zise „economii
rurale”, există totuşi semnale clare de specializare a recoltei. Mărturii conţinute în
papirusuri din arhiva de la Heroninos cu privire la un domeniu din Fayum-ul egiptean
dezvăluie o infrastructură complexă, care lega mai multe unităţi de producţie. Cu toate ca
era cultivată o mare varietate de produse, principala sursă de venit era vinul, produs şi
comercializat la o scară destul de mare. Specializări regionale similare în producţia de
ulei pot fi descoperite şi în sudul Spaniei şi în câteva zone din nordul Africii. Aceste
povestiri de succes economic sunt concurate de regiuni ca Grecia, care apare în perioada
romană de început ca fiind una în regres, subdezvoltată, în contrast cu renăscuta
dezvoltare petrecută în timpul Imperiului Roman Târziu.
În afara zonei mediteraneene, în Europa cu climat temperat, existenţa unor soluri mai
dure era contrabalansată de ploile regulate şi abundente. Cultivarea cerealelor este bine
dezvolată, iar viticultura se extinde treptat mult la nord de limitele anterioare, ajungând
chiar şi în Britannia şi Germania. Pe de altă parte, cultivarea măslinelor s-a limitat la zona
climatică a Mediteranei, datorită sensibilităţii sale la frig. Creşterea animalelor pentru
carne sau alte produse secundare era, în general, un element important în nordul şi vestul
Europei, fiind exploatate păşunile abundente. Berea produsă din malţ, precum şi folosirea
grăsimilor animale la gătit şi pentru iluminat rămân caracteristicile culturale definitorii
pentru nord, în ciuda infiltrării unor producători de vinuri şi a importurilor de ulei de
măsline.
În Africa de Nord, două regiuni erau considerate crucila epentru producţia de cereale
necesare hranei oraşului Roma. Poate fi observată existenţa, în ambele zone, a unor vaste
domenii imperiale, precum şi infrastructura complexă a strâgerii cerealelor annona de la
ceilalţi producători. Terenurile din Africa mai puţin potrivite cultivării cerealelor erau
intens folosite pentru alte recolte, mai ales de măsline, transformând nordul Africii într-o
9 10
regiune mult mai dinamică din punct de vedere economic decât sugerează agricultura sa
modernă.
Există o întreagă literatură cu privire la administrarea provinciilor şi la organizarea
producţiei rurale romane. Economiile provinciilor romane par să fi avut la bază munca
multor ţărani, însă erau surclasate de realizările unor producători mai importanţi,
existenţa unor domenii vaste fiind una din trăsăturile majorităţii provinciilor lumii
romane. Principala concluzie care poate fi extrasă din mărturiile arheologice şi
documentare privitoare la aceste vaste proprietăţi este aceea că ele puteau puteau fi de
mari dimensiuni şi totuşi organizate în mod raţional, astfel încât profiturile şi costurile
puteau fi estimate în mod adecvat şi integrate în reţele comerciale extinse, pentru a scăpa
de surplusul uneori considerabil. Domeniul Appianus din Fayum, de exemplu, număra
mai multe unităţi de producţie, bazându-se pe satele aflate, fiecare în parte, sub controlul
financiar al unui phrontistés, cu un foarte sofisticat sistem contabil lunar, care era capabil
să ia în calcul transferurile interne înscrise pe hârtie, efectuate datorită împrumuturilor de
animale şi de forţă de muncă între diferite unităţi. Mărturiile arheologice susţin opinia
conform căreia aceste proprietăţi erau capabile să producă surplusuri imense – aşa cum se
poate demonstra în cazul producţiei de vin în locuri precum Italia sau sudul Franţei, care
posedau 3-4 prese şi beciuri pentru fermentarea vinului, apte să producă şi să depoziteze
100.000 litri de vin. În Libia, cea mai mare fabrică de ulei de măsline descoperită până
acum conţine un număr de 17 prese pentru măsline, în stare să producă, într-un an bun, cu
mult peste 100.000 litri de ulei de măsline.
5. Oraşele şi economia romană
Modelul oraşului pe post de consumator este cu precădere folosit pentru a caracteriza
oraşul antic. Acesta a fost dezvoltat iniţial de Max Weber, continuând în lucrarea lui
Sombart ca făcând parte dintr-o serie de tipuri ideale de oraşe, pentru a fi conpletat, în
cele din urmă, de Moses Finley. Un „oraş consumator” este unul în care principala sursă
de venit a consumatorilor urbani o constituie rentele agricole, unde produsele muncii
agricole rurale satisfac nevoile de trai ale populaţiei de la oraş, iar meşteşugurile şi
comerţul inter-regional sunt „nesemnificative în esenţă”. Mulţi istorici ai Antichităţii au
considerat că acest model este unul foarte atractiv, întrucât pare a se potrivi şi cu puteau fi schimbate. Mulţi proprietari de terenuri care aveau acces la aceste materii prime
mărturiile literare ale claselor conducătoare cu privire la viziunea lor despre economie şi încercau, evident, producerea lor in situ.
stilul de viaţă urban. Finley, în special, era de părere că relaţiile parazitare create între
oraşul-consumator şi îndepărtatele zone rurale operau în favoarea unei economii puternic 6. Industriile extractive: mineritul, metalurgia, săpăturile
localizate, efectuate la scară redusă, în detrimentul unei dezvoltări urbane a
meşteşugurilor, precum şi a comerţului inter-regional. Mai recent, opoziţia faţă de acest
Principalele resurse naturale ale pământului erau considerate de către statul roman ca
model a crescut, în parte datorită faptului că tipurile ideale ale lui Weber erau în esenţă
făcând parte din beneficiile victoriei (pretium victoriae). Lumea romană era un imens
destinate să contureze caracteristicile economice ale oraşelor pre-industriale, în timp ce
consumator de metale, de aproape orice fel, numai numărul monezilor depinzând de aur,
„oraşul-consumator” a devenit un laitmotiv al oraşului antic drept centru politic şi social.
argint, cupru şi staniu. Datorită extinderii dincolo de frontierele Imperiului, precum şi din
În plus, creşterea dovezilor arheologice a demonstrat că economia urbană era cu mult mai
cauza dispariţiei ulterioare a materialului de circulaţie, stocat mai degrabă sub forma unor
puţin uniformă decât s-a presupus uneori şi că unele oraşe, mai ales porturile, au avut o
„depozite de economii”, reciclarea cantităţii de monede existente nu era suficientă pentru
mai mare implicare în meşteşuguri şi în comerţ.
a satisface cererea, astfel încât activitatea minieră era un element vital al economiei
Gradul de dezvoltare al meşteşugurilor în lumea antică a fost îndelung dezbătut. Un
reglementate de stat. Uneori exploatarea se desfăşura sub directa supraveghere a statului,
nivel semnificativ la producţiei a ost ceva mai mult decât simplă producţie casnică. De
cu toate că, în mod normal, statul opera în parteneriat cu antreprenori particulari, care
partea cealaltă, se admite, în general, că termenul de „fabrică” este inadecvat şi că cel mai
licitau pentru obţinerea contractelor. Procuratorii romani aflaţi la conducerea districtelor
înalt nivel de producţie poate fi caracterizat ca fiind manufacturier, în cazul în care
miniere scoteau la licitaţie o arie extinsă de concesiuni – de la lucrările miniere (care
existau mai mult de 30 de angajaţi şi când exista o specializare a muncii. În orice caz,
funcţionau pe baza împărţirii fondului de producţie) până la fabricarea încălţărilor sau
săpături recente la Pompeii au subliniat importanţa aggregate a numeroase mici ateliere,
conducerea băilor publice din localităţile miniere.
iar studii similare asupra producţiei textile la Timgad în Algeria sau a produselor din
Există dovezi că în unele provincii, mai ales în Spania, activitatea minieră a atins un
peşte la Sabratha în Libia arată potenţialul acestui tip de analiză oriunde în altă parte. În
nivel fără precedent pentru o societate pre-industrială. Cea mai interesantă locaţie,
oraşul-port tunisian Leptiminus, studiul exhaustiv al suprafeţei oraşului şi al suburbiilor
cunoscută azi ca Las Medulas, după numele localităţii moderne care se află acum în
sale a relevat că aceste periferii , extrem de dezvoltate, acopereau o suprafaţă egală
centrul unei vaste arii deschise (de peste 2 km în diametru şi de peste câteva sute de metri
oraşului propriu-zis. Producerea de amfore pentru transportul uleiului de măsline şi al
adâncime). Remarcabilul crater creat de om a fost obţinut prin folosirea unei tehnici
grăsimilor din peşte era principala componentă. Acest tip de dovezi confirmă
miniere hidraulice sofisticate, utilizând forţa apei pentru a lărgi marginile deschizăturii şi
binecunoscutele registre scrise ale ale meşteşugarilor din Roma, Pompeii sau din alte
pentru a spăla aprox. 17 milioane metri cubi de resturi, în jos pe munte. Aria totală a
centre bogate în mărturii epigrafice.
deschizăturii minei este de 5,4 km pătraţi, iar pământul scos de aici ocupă 5,7 km pătraţi.
Cu toate că în prezent există multe dovezi care atestă activitatea meşteşugărească în
Las Medulas este cea mai mare din cele cca. 230 mine de aur din nord-vestul Spaniei,
principalele centre urbane, nu întreaga industrie era localizată în oraşe. Unele activităţi
având o producţie combinată care ajunge la 20.000 livre (= pounds) de aur pe an în
meşteşugăreşti majore aveau o distribuţie in special rurală. Fabricarea veselei era bazată
primul sec. d.Hr. Cifrele par mult mai plauzibile atunci când te apleci peste marginea
pe localizarea materiilor brute (lut, nisip, apă) şi a combustibililor. Pieţele de desfacere a
deschizăturii din Las Medulas.
veselei variau şi includeau militari şi proprietari de domenii, care deţineu bunuri ce

11 12
 O altă abordare a nivelului activităţii miniere romane este analiza unei imagini
incipiente a poluării globale, cu efect asupra gheţarilor Groenlandei. Analiza acestora a
relevat că straturi proaspete de gheaţă se formează anual şi că gheaţa poate fi datată cu
acurateţe, doar prin numărătoare inversă, ca şi numărarea cercurilor trunchiului copacilor.
Analiza chimică a gheţii de-a lungul timpului a demonstrat acum că cel mai important
vârf al revoluţiei pre-industriale în poluarea emisferelor a fost atins în perioada romană,
atât poluare cu plumb, cât şi cu cupru. Ce înseamnă asta la nivel local este cel mai bine
ilustrat de lucrările recente de la Wadi Faynan, în Iordania, unde o importantă mină de
cupru romană, ca şi procesul de topire sunt responsabile, în mod evident, de un mediu
foarte toxic, cu niveluri periculoase de amestecuri otrăvitoare, care pot fi depistate chiar
şi acum în vegetaţie şi la animalele care trăiesc aici.
Folosirea marmurii în construcţiile romane a crescut ca nivel şi întindere începând cu
domnia lui Augustus, iar Tiberiu pare să fi făcut din extracţia rocilor decorative şi a
metalelor un monopol imperial. Romanii erau interesaţi în special de exploatarea rocilor
colorate, săpături recente în estul deşertului egiptean dezvăluind multe despre felul
operaţiunilor imperiale efectuate acolo. Două locaţii de extracţie majore au fost analizate:
Mons Claudianus, producător al granitului gri, şi Mons Porphyrites, producând mult-
preţuitul porfir purpuriu. Din abundenţa documentelor scrise de pe aceste situri, este clar
că forţa de muncă era în majoritate liberă şi salariată, mai degrabă decât constrânsă prin
sclavie. Acest lucru pare să fie valabil pentru multe din intreprinderile minire antice, deşi
este la fel de sigur că era folosită şi munca deţinuţilor – acest lucru atestă faptul că
industriile extractive atrăgeau muncitori calificaţi, care aveau salarii peste medie. Studii
detaliate asupra dietei pe aceste situri de extracţie au demonstrat o gamă alimentară
surprinzător de bogată, multe din alimente fiind importate din Valea Nilului. Implicaţiile
logistice sunt considerabile.
7. Monedele, folosirea lor şi pieţele
Banii sunt sinonimi concepţiei moderne despre pieţe. Un studiu asupra sistemului
monetar are o genealogie ilustră, aducând în acelaşi timp o contribuţie majoră felului în
care înţelegem azi economia romană. Cu toate că erau timpuri şi locuri când cantitatea de
13
monede existente lăsa de dorit, cea mai izbitoare caracteristică este nivelul dobândit de
circulaţie şi integrare al monedelor. Eventuala evoluţie a unui sistem monetar potrivit să
slujească o piaţă de schimb redusă este unul din cei mai clari indicatori ai unei economii
de piaţă, cu toate că există dovezi încă şi mai surprinzătoare care atestă că, deseori, chiar
şi schimbul de mărfuri era luat în calcul ca fiind o tranzacţie pe bani, creând un sistem
simplu de credit. Cu toate că sistemul bancar antic avea o scară de operaţie relativ locală,
există exemple ale unor împrumuturi luate într-un port şi plătite în altul, după vânzarea
unui cargo.
Existenţa pieţelor în lumea antică – în sensul în care sunt ele înţelese de către
economiştii moderni – a fost îndelung dezbătută. Dacă tranzacţiile abstracte rămân
necunoscute, dovezile privind „pieţele instituţionale” sunt mult mai concrete. Creşterea
numărului de locaţii al pieţelor fizice este paralelă, în evoluţia sa, cu aceea a monezilor.
Multe pieţe romane erau periodice, ţinute cu o regularitate ciclică, având la origine o
săptamână formată din 8 zile, pieţele având loc la fiecare 9 zile, inclusiv – de aici
termenul nundinae. Statul roman menţinea un control puternic asupra pieţelor; era
necesară aprobarea Senatului roman sau a Împăratului pentru a se înfiinţa noi pieţe.
8. Economia înscriselor
Instrumentum domesticum este termenul latin modern folosit pentru adecsrie o serie de
inscripţii incizate, ştampilate sau pictate pe o serie de artefacte portabile ale lumii antice.
Exemplele includ: ştampile sau mărci modelate în tiparede pe vasele de ceramică sau
amfore, sticlă, căramizi şi piese de mozaic, pe conducte, ulcioare, etc; ştampile de control
pe lingouri de metal şi pe bucăţile de rocă extrase din mine, etichete metalice şi sigilii
folosite în transportul mărfurilor, graffiti (adesea marcând deţinerea unor bunuri de natură
personală). Prin definiţie sunt excluse, în mod normal, documentele portabile cum ar fi
monezile, papirusurile, ostraca sau tăbliţele scrise, ca şi inscripţiile în piatră. Cu toate că
o mare parte din material dovedeşte doar abilitatea oamenilor de de a-şi scrie propriul
nume pe ceea ce posedau (nici faptul în sine nu este complet lipsit de interes) , câteva din
aceste inscripţii pot fi destul de detaliate şi pline de informaţii cu privire la modul de
funcţionare al societăţii antice şi a instituţiilor sale. Un bun exemplu este cel al unui set
14
de inscripţii pictate (tituli picti), de pe o amforă de ulei de măsline din sudul Spaniei,
cunoscută în general ca tipul Dressel 20. Potirul său rotund, cu un volum mediu de 70 de
litri, arată felul în care romanii îmbuteliau uleiul de măsline în porturile de-a lungul râului
Guadalquivir, creat, evident, pentru un control riguros al comerţului şi pentru a preveni
fraudele. Amforele erau cântărite mai întâi goale; acest lucru era marcat pe vas; urma
apoi numele neguţătorului care avea să transporte uleiul pe mare; a treia linie era
cantitatea de ulei ce fusese turnată în amforă (după recântărire şi scăderea greutăţii
vasului gol); un al patrulea set de notaţii conţinea numele celor care erau responsabili cu
desfăşurarea şi monitorizarea cântăririlor, precum şi indicaţii despre ferma de unde
provenea uleiul. Întregul proces de comercializare a uleiului spaniol pare să fi fost
reglementat încă d ela formă şi până la distribuirea în masă a amforelor la Monte
Testaccio, un munte de rămăşiţe ceramice înalt de 50 metri şi având circumferinţa de 1
km, aflat în zona de schimb a Romei. O serie de ostraca romane târzii din zona portuară
din Carthage atestă existenţa unui sistem la fel de sofisticat de cântărire şi de control al
înregistrării în stoc a uleiului de măsline, în trecere aici prin depozitul imperial. În ambele
cazuri, natura detaliată a sistemului de înregistrare creat sugerează o legatură cu annona
şi ar putea fi considerată ca fiind caracteristică tipului de control economic care guverna
funcţionarea lui.
9. Arheologia epavelor
În ultimii 50 de ani, ca urmare a dezvoltării aqualung, mai mult de 900 de epave au
fost descoperite în Mediterana – reprezintă o creştere remarcabilă a acestui tip de dovezi.
Majoritatea covârşitoare a acestor rămăşiţe zace în apele de coastă puţin adânci, iar
numărul lor arată o preferinţă distinctă a distribuţiei către ariile în care se practică
scufundarea ca pasiune (ceea ce unii ar numi efectul „de Rivieră”). De aceea trebuie să
fim foarte prevăzători cu privire la concluziile ce pot fi trase din distribuţia aparent
inegală a epavelor, până când mai multe scufundări vor fi efectuate de-a lungul Africii de
Nord, în Levant, precum şi de-a lungul coastei turceşti, iar rezultatele vor fi publicate.
Mai mult, cercetări recente au descoperit un mare număr de epave în apele de adâncime,
15
care sunt mult mai puţin susceptibile de a fi fost jefuite în perioada antică sau „deranjate”
în cea modernă.
Locurile în care se găsesc epave ne dau informaţii vitale cu privire la dimensiunea
vasului, capacitatea cargoului, tehnologia de navigaţie, compoziţia şi bunurile de pe
cargo, precum şi la traseele comerciale. Descrierea echivalentului antic al unui super-vas
(„super-tanker”, cu o capacitate de aproximativ 275.000-300.000 tone sau chiar mai mult)
poate fi acum comparată cu dovezi arheologice ale vaselor aşa cum erau în realitate.
Acestea sugerează că cea mai des întâlnită categorie de vase care mergeau pe mare era
aceea a vaselor de mici dimensiuni, cu o capacitate de până la 75 tone (aprox. 1.500
amfore), construite probabil pentru transportul de-a lungul coastelor. Exista şi
dimensiunea medie de 75-200 tone (2-3.000 de amfore), precum şi cea foarte mare – 250-
300 tone (6.000 de amfore), având o lungime de 30-40 m şi o înălţime a catargului de 10
m. În ciuda faptului că aceste vase erau mici pentru standardele moderne, existau câteva
mult mai mari decât restul, chiar înainte de perioada modernă.
Madrague des Giens, eşuat în sudul coastei franceze, lângă Toulon, este un exemplu
interesant al unei clase de vase comerciale romane de mai mari dimensiuni. Atunci când
s-a scufundat, în 60-50 î.Hr., căra o mare încărcătură de vin italienesc din sudul localităţii
Latium (estimat la 6.000-8.000 de amfore, echivalentul a aprox. 150-200.000 litri).
Amforele erau strâns stivuite unele peste altele, în cală, pe 3-4 rânduri, înfăşurate în
ramuri de pin. Alte elemente ale cargoului includeau câteva sute de vase negre de mare
fineţe, sute de farfurii, pocale şi ulcioare grosolane, precum şi o încărcătură de conuri de
pin.
O altă locaţie interesantă a unei epave, cunoscută ca Port Vendres II, dovedeşte
originea comerţuli în sudul Spaniei, în anii 40 ai erei noastre. Vasul s-a scufundat aproape
de graniţa franco-spaniolă şi pare să se fi îndreptat fie spre gura Rhonului, fie spre Italia.
Încărcătura diversă, cu siguranţă depusă la bord de mai mult de 11 comercianţi diferiţi,
număra amfore – mai ales cele de tipul Dressel 20, folosite în transportul uleiului de
măsline, dar şi a vinului, defrutum (must dulce), a grăsimii de peşte, ceramică fină, sticlă
şi lingouri metalice (staniu, cupru, plumb). Plasarea epavei la doar 7 m adâncime, la gura
unui port antic, o făcea accesibilă jefuirii în perioada antică – este posibil ca, la origini,
cargoul să fi conţinut un număr mai mare de lingouri decât cele 23 descoperite recent de
16
scufundători, de vreme ce vasul a fost ţinta jafurilor şi în acea perioadă îndepărtată. Vasul
Port Vendres este elocvent pentru a ilustra legăturile comerciale apropiate în ceea ce
priveşte o arie de bunuri de o mare diversitate, provenind dintr-o singură regiune, acolo
unde este posibil ca cele mai de preţ produse (metalele în cazul de faţă) să fi folosite
pentru a asigura sau a finanţa costurile de transport ale altor bunuri. Economia din
Baetica (sudul Spaniei) era considerabil dependentă de activităţile miniere din regiunea
Sierra Morena, la nordul râului Guadalquivir, care era navigabil pentru bacuri şi a devenit
centrul comerţului cu ulei de măsline, produs la o scară largă în această regiune. Există şi
producţie de vinuri, iar cea a grăsimilor din peşte era foarte dezvoltată de-a lungul
ţărmului, pe ambele părţi ale Canalelor lui Hercules, integrând trasee comerciale înspre
porturi importante, cum ar fi Gades (Cádiz). Distribuţia vaselor de preţ, produse în sudul
spaniol, în Galia şi Italia pare să se datoreze în totalitate călătoriei „în coada” cargourilor
de mari dimensiuni care navigau în această regiune.
10. Schimb şi comerţ I: vasele ca dovezi ale schimbului
„Ceramica poate fi zugrăvită ca fiind un soi de spion, sau un simptom al unei realităţi
mult mai complexe.” Ceramica este, în mod covârşitor, cel mai des intâlnit material
fabricat care a supravieţuit Antichităţii. Acest fapt îi conferă o importanţă specială în
studiile arheologice cu privire la economia antică, şi încă una care depăşeşte cu mult
valoarea sa economică reală în societatea romană. Cu ajutorul unor studii îmbunătăţite de
caracterizare, originile multor tipuri distincte de ceramică sunt acum cunoscute,
distribuirea lor poate fi localizată, iar existenţa lor în anumite regiuni aproximată
cantitativ. Este mai puţin sigur ceea ce putem dovedi doar din studiul traseelor
comerciale, mai ales acolo unde se bănuieşte că ceramica a fost transportată „în coada”
altor vase, împreună cu bunuri care nu lasă urme arheologice la fel de concrete.
Studiul amforelor oferă cel mai mare potenţial de înţelegere a tipului roman de
schimb, de vreme ce containerele sunt, în ceea ce priveşte conţinutul lor, reprezentative
pentru comerţ. În multe cazuri, un anumit tip de bunuri pot fi atribuite unei forme
distincte de amforă (ulei de măsline pentru Dressel II, vin pentru Dressel I etc ). Studii cu
privire la traseele de aprovizionare cu ceramică pe regiuni încep, de asemenea, să
17
demonstreze legăturile locale şi cele pe distanţe lungi între numeroase locaţii, precum şi
felul în care acestea au fluctuat în timp. Cantitatea de amfore despre care ştim că au fost
livrate este impresionantă. Monte Testaccio, de exemplu, este estimat a reprezenta aprox.
60-80 milioane amfore pentru ulei. Mai multe depozite mari de amfore de vin italiene,
extrase din albia râului Rhon în sec. al XIX-lea, sunt estimate a totaliza mai mult de
100.000 vase. Studii recente au întărit existenţa unei creşteri masive a producerii şi
comercializării produselor din peşte în timpul perioadei romane, inclusiv a sărbătoritelor
sosuri de peşte stricat.
Volumul total al producerii şi al căilor de distribuţie este impresionant. Mai mult ca
orice, este uimitoare dovada existenţei unor asemenea activităţi la scară largă, cu mult
deasupra nevoilor de trai ale indivizilor sau ale comunităţilor închise. Cuptoarele din sec.
I d.Hr. din La Graufesenque, în sud-vestul Franţei, puteau adăposti aprox. 30.000 vase de
bună calitate, într-o singură tranşă de ardere, milioane din aceste vase fiind, evident,
distribuite în vestul Imperiului, câtă vreme locul a fost productiv. Un contract de
închiriere a unui atelier de ceramică din Egipt specifică producţia anuală cu care
producătorul era dator proprietarului domeniului – 15.000 amfore, cu un volum total de
500.000 litri de vin.
11. Schimbul şi comerţul II: mecanisme
Imperativele geografice, politice şi sociale ale Imperiului Roman au contribuit la unele
din ciudăţeniile economiei sale. Acest lucru ar putea fi conceptualizat în termenii unei
economii politice care funcţiona împreună cu o economie socială, întretăiată, la rândul
său, de o adevărătă economie de piaţă. Economia politică era, în primul rând, rezultatul
nevoii de dobândi surplus din Imperiu, în scopul de a susţine mecanismele de stat.
Acestea includeau asigurarea necesarului de hrană al oraşului Roma şi al armatei
(annona), prin exploatarea resurselor minerale, pentru buna funcţionare a sistemului
monetar, cât şi prin obţinerea şi transportul materiei brute, întru îmbunătăţirea capitalului
– mai ales de pe urma extracţiilor imperiale larg răspândite, a unor diversităţi de roci
decorative. Cu toate că Roma pretindea să deţină monopolul asupra unor resurse minerale
semnificative şi asupra filoanelor de marmură şi granituri ornamentale, având acces la
18
cantităţi substanţiale de provizii de pe domeniile statului şi cele imperiale sau ca taxe
plătite în natură, cheltuielile necesare exploatării acestor resurse şi transportului bunurilor
pe distanţe imense, către destinaţiile lor, sunt în contradicţie cu logica economică
normală. Acesta era un sistem de schimb redistributiv, operând la scară largă. De
exemplu, coloanele monolitice de granit, cântărind până la 200 de tone, erau extrase la
Mons Claudianus, în deşertul egiptean estic; erau apoi transportate mai mult de 120 km,
spre Nil şi de acolo mai departe, spre Roma. Infrastructura care susţinea această operaţie
extraordinară, implicând înfiinţarea de aşezări permanente în zonele de extracţie,
rechiziţia unui mare număr de animale d epovară, construcţia unor vase speciale etc.,
putea fi susţinută doar de o putere asemenea Romei. Aplicarea annonei ca parte a
economiei politice, precum şi extracţia şi transportul metalelor şi pietrei reprezintă, astfel,
o anomalie imensă a economiei Romei. Este limpede că unele din dovezile arheologice
care atestă mişcări ale bunurilor pe distanţe lungi, în lumea romană, pot fi legate tot de
această economie politică, care a finanţat sau a asigurat costurile de transport.
Armata romană este o altă instituţie cu un mod de operare economică care a
diferenţiat-o de restul societăţii provinciale. Armata avea o vastă reţea de contracte de
furnizare, adesea funcţionând şi peste frontierele Imperiului. Mărturii de pe tăbliţele de
scris păstrate de la sfârşitul sec. I d.Hr. în fortul Vindolanda, în nordul Britaniei, au
înlesnit analiza operaţiunilor şefilor militari şi ai specialiştilor în aprovizionare –
beneficiarii. Pe una dintre tăbliţe, un oarecare Octavius îi scrie lui Candidus cu la privire
la o serie de tranzacţii pe care acesta le înlesneşte - despre cereale, blănuri de animale,
îmbrăcăminte din piele. Armata era un cumpărător cu bani gheaţă, la scară largă, iar
contractele erau acoperite pe trei nivele: din cea mai apropiată localitete din preajma
fortului, din interiorul provinciilor şi din surse exterioare acestora. Transportul bunurilor
pe distanţe lungi era poate mult mai des întâlnit decât s-ar putea crede, de vreme ce
traficul de bunuri pentru contractele militare nu era posibil şi pentru clienţii de rând,
nevoiţi să se bazeze pe comerţul inter-regional (cu toate că statul trebuia, în mod evident,
să se ferească de viclenia negustorilor, care îşi doreau exceptarea de la regulă a
cargourilor adiţionale). Asemănarea dintre materiile duse la Roma şi cele duse către
garnizoanele armatei, precum şi corelaţia controalelor administrative (atât cât pot fi ele
distinse până acum) sugerează în mod plauzibil că multe din proviziile rarmatei erau şi
19
ele, de multă vreme, sub supravegherea praefectura annonae. Potenţialul impact al reţelei
de aprovizionare a armatei asupra tiparelor de dezvoltare economică în provinciile de
frontieră, cum ar fi Britannia, este din ce în ce mai mult recunoscut, în ciuda cantităţii
limitate a dovezilor.
Oricum, se pare că a înflorit în cadrul economiei Imperiului comerţul liber în pieţe, în
special în provinciile centrale. Acest lucru poate fi observat, în parte, în transportul de
lungă distanţă şi în larga distribuţie a multor produse, spre alte centre decât Roma sau
principalele frontiere militare. Aceasta era o economie de schimb foarte răspândită,
susţinută de o putere de cumpărare cu reprezentanţi în multe oraşe şi înspre romane.
Relaţiile de natură bănească se extindeau mult dincolo de frontierele Imperiului, de
exemplu înspre India şi China în est şi înspre Africa sub-sahariană la sud.
S-a susţinut uneori că acest comerţ roman pe distanţe lungi servea, mai presus de orice,
la comercializarea produselor de lux şi că produsele alimentare şi articolele având o
valoare intrinsecă scăzută circulau doar rareori pe distanţe mai mari de 50 de mile de la
locul unde erau produse. În orice caz, există o sumedenie de dovezi arheologice care
contrazic această bănuială cu privire la costurile transportului în lumea romană. Un
exemplu în acest sens este faptul că sunt des întâlnite epavele care conţin cantităţi mari de
vase ceramice gde o calitate inferioară, cu o valoare scăzută. Există două posibile
explicaţii,şi ambele şi-au adus contribuţia la tiparul observat.
În primul rând, sistemul annona nu era obligat să se conformeze regulilor normale ale
raţiunii economice, putând pune în practică transportul în masă al cerealelor, din Egipt
spre Roma sau al uleiului de măsline, din Spania în Britania. Cea de-a doua posibilitate
este aceea că existenţa unei centralizări a contractelor de schimb „legate” prin contract
statal a avut un efect cu mult mai larg răspândit, de finanţare încrucişată a transportului
altor bunuri şi de creştere a cererii în pieţele civile. Modelul de distribuţie al multor
produse se extinde cu mult dicolo de rutelede aprovizionare majore, care duceau fie spre
Roma, fie spre principalele pieţe militare.
Cine erau negustorii şi navigatorii lumii antice? Am remarcat deja distanţa de natură
socială pe care senatorii romani o stabiliseră între ei înşişi şi asemenea activităţi, însă
există dovezi care atestă că averile erau un rezultat al comerţului şi că în provincii, în
orice caz, câţiva negustori erau figuri proeminente. Nu toţi erau arhetipul „om liber
20
bogat”, făcut celebru într-un mod negativ de către Satyricon-ul lui Petronius. Chiar dacă
sursele literare nu spun prea multe despre negustori, au supravieţuit mărturii cu privire la
comercializarea de bunuri sub forma inscripţiilor publice şi a notiţelor pictate (tituli
picti). De exemplu, colegium-ul lui Augustus de la Misenium număra peste 100 de
membri, indicând importanţa oamenilor liberi din acel oraş-port care practicau comerţul.
Per total, opinia noastră cu privire la economia romană este aceea că ea era
extraordinară, pentru standardele lumii pre-industriale, mai ales în nivelul atins. Oricum,
era o instituţie foarte imperfectă şi heterogenă (din acest punct de vedere multe din
argumentele primitiviştilor sunt corecte). Totuşi, a reuşit să obţină o creştere şi a creat un
anumit nivel de integrare regională, sau cel puţin de interconectivitate, fapt care o
evidenţiază în rândul celorlalte economii antice. Rolul reglementărilor statale era de o
mare importanţă în multe zone, însă de vreme ce romanii aveau tendinţa de a opera prin
intermediul indivizilor particulari şi al companiilor (ca administratori de domenii şi mine,
ca navigatori şi contractanţi), tiparul rezultat este un mozaic foarte colorat, atât al unei
activităţi economice libere cât şi al uneia aflate sub control statal.

21