Aplicație 1

Concepte generale de ecologie marină

Noțiuni generale de Ecologie Marină

Ecologia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare la începutul anilor 1900, însă rădăcinile ei se
află departe în istoria naturii, fiind tot aşa de veche ca şi existenţa omului. Omul a intrat pe drumul
civilizaţiei când a folosit focul şi alte mijloace care i-au permis să modifice mediul. Totuşi, teoria
lui Darwin „Originea speciilor” 1859 a reprezentat şi reprezintă un triumf al evoluţionismului şi
ecologiei. Începând cu această lucrare Ecologia s-a conturat ca ştiinţă a relaţiilor reciproce dintre
organisme şi dintre ele cu mediul de viaţă. Darwin a sesizat conexiunea dintre organisme şi rolul
fiecărui organism în asociaţie şi a înlocuit „armonia naturii” cu „selecţia naturală şi lupta pentru
existenţă”.
Karl Mobus defineşte termenul de BIOCENOZĂ ca fiind totalitatea organismelor care
populează un anumit biotop şi se adaptează caracteristicilor lui. Biocenoza este alcătuită din 2
componente majore: fitocenoza (partea vegetală) şi zoocenoza (partea animală).
Noţiunea de BIOTOP- locul de existenţă al organismelor vegetale sau animale (sau:
biotopul este alcătuit din elemente ale litosferei, hidrosferei, atmosferei şi energia solară, existente
într-o configuraţie specifică). Acumularea acestor date a facilitat introducerea termenului de
ECOSISTEM – unitatea funcţională între biocenoză şi biotop.
În anii 1900 ecologia devine o ştiinţă bine conturată al cărui domeniu de studiu este alcătuit
din problematica populaţiilor şi biocenozelor.
Ecologul Bleckman arată că nu există numai un prag limită minim pentru un anumit factor,
ci există şi unul maxim între aceste praguri, între care există un optim, bazându-se pe modul de
acţiune a factorilor abiotici (factori geologici, geografici,fizici, chimici, mecanici climatici; factori
biotici: interrelaţiile organismelor; factori antropici: acţiunea omului asupra organismelor).
Astfel se descrie următoarea diagramă: zona de optim, zona pejus și zona pessimum care
sunt delimitate de zone de toleranță.

1
 Numeroasele cercetări autecologice (ramură a ecologiei care studiază interacţiunea
organismului vegetal sau animal cu mediul), formulează principii care completează legea
toleranţei (Odum 1971):
1. organismele pot avea limite tolerante largi pentru un factor şi înguste faţă de alt factor;
2. organismele cu diapazon (interval dintre valori maxime şi minime ale dimensiunilor unor
piese standardizate) de toleranţă crescut faţă de majoritatea factorilor, au o arie largă de răspândire;
3. când condiţiile unui factor ecologic nu sunt optime pentru o populaţie, atunci se poate
reduce şi diapazonul de toleranţă faţă de alţi factori ecologici.
4. limitele de toleranţă pentru seminţe, ouă, muguri, larve, în general pentru stadiile tinere,
sunt mai înguste decât pentru plantele şi animalele mature.
Sub acţiunea aceloraşi factori, speciile se comportă diferit, unele pot suporta variaţii mari,
altele pot vieţui în limite restrânse. Capacitatea speciilor care au valenţe diferite pentru factorul
mediului fizic se numeşte valenţă ecologică.
Comportamentul diferit al speciilor, constă în diversitatea adaptărilor lor. Pentru a exprima
un grad relativ de toleranţă, există termeni cu prefixe „steno”- limitat, restrâns; şi „euri”- larg.
Din punct de vedere al valenţei ecologice, distingem două categorii de specii: STENOICE-
care suportă doar variaţii foarte limitate; şi EURIOICE- care suportă variaţii mari ale factorilor
ecologici.
Pentru a înțelege noțiunile de ecologie marină am să precizez câteva elemente de bază
referitoare la tipurile de asociații întâlnite în mediul acvatic.
În mediul acvatic, hidrobionţii (organismele animale şi vegetale) formează asociaţii
ecologice caracteristice, distribuite într-un anumit mod, atât pe adâncime în coloana de apă, cât şi
pe suprafaţa oceanului.

2
 Aceste asociaţii sunt:
- PLANCTONUL – reprezintă organismele vegetale şi animale care plutesc în masa apei, fără
a se putea opune curenţilor marini.
In funcţie de regn, se distribuie un fitoplancton (alge unicelulare) şi un zooplancton (animale
microscopice).
- Tot în masa apei există NECTONUL constituit din animale, respectiv nevertebrate mari
(sepii, calmari, caracatiţe) precum şi vertebrate (broaşte țestoase marine, peşti, mamifere acvatice
- delfini şi balene). Acestea înoată activ în masa apei putându-se opune curenţilor acvatici.
Atât planctonul cât şi nectonul constituie DOMENIUL PELAGIAL (al apei libere).
- BENTOSUL este constituit din organisme animale şi vegetale care îşi petrec viaţa în strânsă
legătură cu fundul apei, fie pe stratul dur (rocă), fie pe strat mobil (sedimente). Acesta constituie
DOMENIUL BENTAL.
NEUSTON - reprezintă biocenoza organismelor plutitoare din pelicula superficială a apelor;
este reprezentat de organisme microscopice, vegetale şi animale, care colorează suprafaţa apelor.
Se împarte în epineuston şi hiponeuston.

Fig. Scală de clasificare pentru clasificarea mărimilor organismelor pelagice

ZONA NERITICĂ – reprezintă zona pelagică deasupra platformei continentale, caracterizată
prin adâncimi ale apei de până la 200 de metri.; caracterizată prin depuneri de nisip, pietriş, scoici
şi printr-o faună şi floră foarte bogată.
ZONA OCEANICĂ (de larg)- de la 300m până în marile abisuri.

3
 Uscatul se prelungeşte sub apă cu o zonă mai întinsă, numită şelf sau platou continental.
Şelful este limitat de o zonă de prăbuşire, zona taluzului, care duce spre zona abisală (câmpia
abisală). Pe şelf există un adevărat relief submarin care este extrem de important pentru
organismele bentale, pentru modul în care pătrunde lumina. Platforma continentală poate fi foarte
lată ca de exemplu, Norvegia 200 km, Nordul Franţei 300 km în larg, în Marea Neagră șelful are
o largă dezvoltare în partea de nord-vest atingând 180 de km). Deasupra platoului continental
există provincia neritică, iar dincolo de platoul continental provincia oceanică. În zona neritică
variaţiile factorilor de mediu sunt foarte mari, astfel organismele care populează fundul zonei
neritice sunt organisme eurioice. Organismele care trăiesc pe fundul zonei oceanice, zonă care este
lipsită de lumină, variaţiile factorilor abiotici sunt mai mici, trăind organisme stenoice.
În zona neritică hrana este autohtonă îmbogăţită cu elemente terigene (ce provin de pe
uscat), iar în zona oceanică hrana este alohtonă (ceea ce cade din zonele de suprafață).
Etajarea bentală a fost definitivată în 1957 cu ocazia colocviului de la Genova. Perez şi
Picard sunt consideraţi a fi cei care au definit etajele bentale luând în considerare factorii biologici
şi ecologici. Ei au definit noţiunea de etaj bental- spaţiul vertical aparţinând domeniului bental
unde condiţiile ecologice sunt constante sau variază în limite constante.

Figura. Împărţirea zonelor bentale din mediul oceanic

Factorii ecologici luaţi în discuţie au fost: gradul de umectare al substratului, iluminarea,
presiunea, necesităţile fiziologice ale hidrobionţilor (animali şi vegetali).
1. Supralitoralul- este etajul bental umectat de apă în momentul mareelor cu amplitudine
mare (zona de plajă). Este populat cu animale care suportă perioade lungi de emersie, iar în cazul
mărilor închise / semiînchise (Marea Neagră) este definit în funcţie de furtunile de mare
amplitudine.

4
 2. Mediolitoralul- este zona inundată de flux şi reflux. În timpul fluxului etajul este acoperit
cu apă, iar în reflux nu. Se mai numeşte şi intertidal (engl. Tide -maree). În cazul mărilor închise
este zona de spargere a valurilor. Organismele de aici suportă perioade mici de emersie.
3. Infralitoralul- este etajul populat cu organisme care nu suportă emersiuni. Limita
superioară este mediolitoralul, iar inferior este delimitat de zona de răspândire a algelor verzi
pluricelulare, fanerogame (plante cu flori care se înmulţesc prin seminţe).
4. Circalitoralul- este limitat superior de fanerogame şi inferior de adâncimea la care ochiul
uman percepe lumina (>50 m). Cantitatea de lumină din circalitoral este suficientă pentru algele
roşii pentru a realiza fotosinteza.
Aceste prime patru etaje formează sistemul fital, în care se dezvoltă vegetaţia. Următoarele
trei zone bentale formează sistemul afital în care lumina lipsește cu desăvârșire.
5. Batialul- corespunde taluzului continental. Reprezintă etajul în care populaţiile
circalitorale pot migra, reprezentând zonă de refugiu pentru aceste organisme.
6. Etajul abisal- corespunde câmpiei abisale, cuprins între 3-6 mii metri (după criterii
fizice). Există animale care trăiesc numai aici, întrerupând orice comunicare cu etajele superioare.
7. Etajul hadal (ultraabisal)- limitat superior de câmpia abisală, iar inferior de fundul
jgheaburilor oceanice. Se află sub 6000 metri adâncime. Din punct de vedere fizic, etajul hadal
prezintă particularităţi deosebite ale substratului: marginea câmpiei abisale, pereţii jgheaburilor
care pot avea denivelări, sunt câteva din zonele care pot limita extinderea populaţiilor hadale. Dacă
jgheaburile corespund zonelor de mişcare a plăcilor submarine, pot exista emisii de H 2S, de ape
calde, determinând selectarea unei microfaune chemosintetizante, ce reprezintă sursă de hrană
(venturi oceanice).

5
  Zonele cu lumină din mări și oceane
Oceanul poate fi, de asemenea, împărțit în zone bazate pe adâncimea de pătrundere a luminii.

• Zona fotică
– Lumină suficientă pentru fotosinteză
– Până la 100 (sau 200 m)
• Zona disfotică
– Lumina este destul de puținp pentru desfășurarea procesului de fotosinteză în
condiții optime
– Denumită și zona de crepuscul
– < 5% radiație solară
– 100 - 200 m
• Zona Afotică
– Fără lumină; ecosistemul este lipsit de producătorii primari.

notă- Fotosinteza este un proces folosit de plante și alte organisme (cianobacterii) pentru a
converti energia lumină, în mod normal de la Soare, în energie chimică care poate fi eliberată
ulterior pentru a ”alimenta cu energie” activitățile organismelor.

 Clasificarea organismelor din ocean este următoarea: șase regnuri și trei domenii:
Monera: organisme unicelulare fără nucleu (Prokaryotes): Eubacteria + Archaebacteria
Protista: organisme unicelulare cu nucleu (Eukaryotes).
Fungi : important în descompunere și reciclare.
Metaphyta: sunt plantele (multicelulare) care cresc atașate de fundul mării (alge marine).
Metazoa: toate animalele multicelulare din ocean.

6
 Clasificarea organismselor
• În 1735 Linnaeus a dezvoltat clasificarea taxonomică. Categoriile sunt reprezentate de la
cea mai mare la cea mai mica unitate taxonomică:
Exemplu- Regnul (Metazoa)
-Încrengătura (Chordata)
-Clasa (Mammalia)
-Ordinul (Primate)
-Familia (Hominidae)
-Genul (Homo)
-Specia (sapiens)

Creşterea economică, enorm accelerată, se bazează în majoritate nu pe surse regenerabile

de energie, ci pe energia cheltuită prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: cărbuni,
țiței, gaze naturale.
Alvin Toffler observa cu sarcasm: "Pentru prima data o civilizaţie consumă din capitalul
naturii, în loc să trăiască din dobânzile pe care le dădea acest capital!".
Problema reziduurilor activităților umane a luat proporţii îngrijorătoare, prin acumularea
lor provocând alterarea calităţii factorilor de mediu (în natură există un circuit biogeochimic
continuu, bazat pe activitatea microorganismelor). Aceste alterări sunt cauza unor dezechilibre în
fauna, flora, sănătatea și bunul mers al colectivităţii umane din zonele supraaglomerate.
Orice activitate umană și implicit existența individului, este de neconceput în afara
mediului.
Ansamblul de relaţii și raporturi de schimburi ce se stabilesc între om și natură, precum și
interdependența lor, influenţează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață și implicit
condițiile de muncă pentru om, precum și perspectivele dezvoltării societăţii în ansamblu. Aceste
raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât și crearea condiţiilor de existență umană.
În concluzie, se poate afirma că mediul trebuie adaptat și organizat pentru a răspunde
nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natură a unor resurse și prelucrarea lor pentru
a deservi populaţia (pentru a satisface doleanţele acestora). Această dependență cunoaşte un mare
grad de reciprocitate, datorită faptului că nevoile umane se adaptează într-o măsură mai mare sau
mai mică mediului.
Asigurarea unei calităţi corespunzătoare a mediului, protejarea lui - ca necesitate a
supravieţuirii și progresului - reprezintă o problemă de interes major. În acest sens, se impune
păstrarea calităţii mediului, diminuarea efectelor negative ale activităţii umane cu implicaţii asupra
acestuia.

7
 Protecţia mediului este o problemă majoră a ultimului deceniu dezbătută la nivel mondial,
fapt ce a dat naștere numeroaselor dispute între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare. Acest
lucru a impus înființarea unor organizații internaționale ce au ca principale obiective adoptarea
unor soluţii de diminuare a poluării și creşterea nivelului calităţii mediului în ansamblu.
Cercetările amănunţite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare s-au
concretizat prin intermediul unui ansamblu de acţiuni şi măsuri care prevăd:
" cunoaşterea temeinică a mediului, a interacţiunii dintre sistemul economic şi sistemele
naturale; consecinţele acestor interacţiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate raţional şi cu
maxim de economicitate;
" prevenirea şi combaterea degradării mediului provocată de om, dar şi datorate unor cauze
naturale;
" armonizarea intereselor imediate şi de perspectivă ale societăţii în ansamblu sau a
agenţilor economici privind utilizarea factorilor de mediu.
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie identificate zonele afectate, trebuie
evaluat gradul de deteriorare și stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective.
În ceea ce privește modalităţile de protejare, trebuie soluţionate trei categorii de probleme:
" crearea unui sistem legislativ și instituţional adecvat și eficient care să garanteze
respectarea legilor în vigoare.
" evaluarea costurilor acțiunilor de protejare a mediului și identificarea surselor de
suportare a acestora.
" elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan naţional și internaţional
referitor la protejarea mediului.
Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificați toți factorii
de mediu și zonele în care pot apărea probleme de poluare a acestora. Un astfel de program
presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare și stabilirea responsabilităților
pentru derularea proiectelor.
Prin dezvoltarea activităţii umane sunt afectate toate componentele mediului în proporţii
diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: solul, apa, peisajele, flora, fauna,
monumentele, parcurile și rezervațiile, precum și biosfera.
Impactul excesului de azot și fosfor asupra zonelor de coastă vs. largul oceanului
A. Impactul în apele de coastă
Ca urmare a deversărilor apelor netratate corespunzător atât în mediul marin cât și în soluri,
ajung cantități mari de nutrienți și alte substanțe care afectează ecosistemul. La nivel planetar au
fost descoperite cantități mari de azot în apele de coastă și în solurile limitrofe.

8
 Aporturile de substanțe poluante de pe continent sunt favorizate de capacitatea de transport
a apelor curgătoare (râuri, fluvii) și sunt una din cauzele principale ale poluării apei marine cu
importante cantități de materii organice și minerale, substanțe fosfatice și azotate și într-o măsură
mai redusă, metale grele, pesticide, diverși compuși industriali (de exemplu, bifenilii policlorurati),
precum și alte substanțe sintetice al căror efect ecologic este puțin sau de loc cunoscut în prezent.
În perioada 1970–1980, ecosistemul platformei nord‑vestice a Mării Negre a suferit o
degradare catastrofală într-un timp foarte scurt. Imense cantităţi de alge şi animale moarte au
acoperit plajele României şi din vestul Ucrainei. Între 1973 şi 1990, pierderile s‑au estimat la 60
milioane tone de animale bentale incluzând 5 milioane de tone de peşte. Catastrofa se pare că a
fost provocată de eutrofizare. De-a lungul anului 1960, a avut loc o modificare majoră în producţia
agricolă, denumită „Revoluţia Verde”. Aceasta a însemnat utilizarea unor cantităţi sporite de
îngrăşăminte şi pesticide pentru a creşte recolta. Scurgerea surplusului de nutrienţi proveniţi din
activităţile agricole precum şi cele din activităţile casnice şi industriale în bazinul Mării Negre, s‑a
făcut prin râuri şi fluvii care intră în circuitul apelor marine.
A fost distrusa pajiştea de Phyllophora, un habitat prioritar Marii Negre. Spre exemplu,
apele uzate menajere au un conţinut ridicat de substanţe nutritive minerale și organice, care joacă
un rol stimulator în dezvoltarea fitoplanctonului. Prin urmare, cele două noţiuni – eutrofizare şi
poluare – fără a fi acelaşi lucru, sunt strâns legate; anumite categorii de poluare, au ca urmare
eutrofizarea mediului acvatic; eutrofizarea poate duce la poluare secundară în urma declanşării
„fenomenelor de înflorire”, care sunt însoţite de deficit de oxigen.
B. Impactul în zona oceanică (de larg)
Aporturile atmosferice (recăderile atmosferice) reprezintă de asemenea o sursa de poluare a
ecosistemelor acvatice. Gazele și particulele atmosferice (aerosolii) provenite fie din surse
naturale, fie din zonele industrializate sunt vehiculate de vânt și pot polua bazinele acvatice.
Marea dificultate în obținerea unor date mai complete referitoare la aporturile atmosferice la
poluarea ecosistemelor acvatice rezidă în dificultatea obținerii și interpretării datelor cantitative și
de asemenea, în unele cazuri, de dificultatea de a distinge aporturile naturale de cele datorate
activității umane.
Aporturile de substanțe poluante datorate navigației reprezintă deversări de materiale solide
și lichide de la bordul navelor, o practică întâlnită la majoritatea flotelor. Poluanții produși de
navele comerciale se pot încadra în trei grupe:
- deversări de substanțe uleioase, mai ales de către navele petroliere;
- deversări de substanțe uleioase rezultate din vidanjarea calelor precum și altor
substanțe lichide;
- deversări de ape menajere și uzate.
Aportul de petrol și produse petroliere reprezintă însă principala cauză a poluării marine și
oceanice, mai ales datorită accidentelor petroliere fie în extracție, dar mai ales ca urmare a
accidentelor din transportul acestor produse.

FIȘA DE LUCRU nr.1

Realizați un eseu cu privire la Impactul navelor asupra mediului; Păstrarea biodiversității în

contextul transportului maritim; Metode de prevenire (măsuri proactive) a poluării
Oceanului Planetar ; Impactul economic și ecologic al speciilor marine invazive și alte
tematici în domeniul studiat.
9
 Aplicație 2
Factorii abiotici care influențează mediul marin. Producția primară în
ecosistemul marin (largul oceanului vs. zone de coastă). Procesul de
eutrofizare

1.1. Factorii abiotici care influențează mediul marin

Frecvent, oamenii de știință studiază schimbul permanent care are loc între componentele
ecosistemelor. Astfel de schimburi produc proprietăți funcționale emergente ale ecosistemului în
sine. Exemple de proprietăți emergente ale ecosistemului sunt: fluxul de energie și ciclul de
nutrienți. Fluxul de energie este o proprietate fundamentală a ecosistemelor care leagă organismele
de mediul lor.
A) TEMPERATURA: Apa ca substanţă, prezintă particularităţi deosebite legate de
temperatură. ( are densitatea maximă la 4 oC, scăzând în ambele sensuri; apa are o conductivitate
termică scăzută (cedează foarte greu căldura); apa se solidifică la OoC; capacitatea calorică apei
este 1. Pentru a se încălzi cu 1 grad apa are nevoie de 1 kcalorie, etc.).
Temperatura apei în ocean este influenţată de apropierea maselor de gheaţă de la poli. La
polul sud deschiderea ambelor oceane (Atlantic şi Pacific) este mai largă, astfel încât temperatura
apelor spre sud este mai scăzută faţă de polul nord.
Temperatura apei în ocean scade proporţional faţă de suprafaţă. Această scădere se realizează
în mod treptat în primii 50-60 m (în mări tropicale, subtropicale şi temperate). În apele polare
există la suprafaţă o scădere a temperaturii şi apoi brusc o creştere a temperaturii apei la 200m ,
datorită protecţiei calotelor polare.
Se poate face o comparare între termica apelor marine şi cea a aerului, în funcţie de altitudine.
Învelişul de aer al Pământului, este format din troposferă unde temperatura variază cu altitudinea
şi ca urmare există curenţi de convecţie pe verticală (aer cald ce se ridică la suprafaţă, aer rece ce
coboară). Troposfera se află la câţiva mii de metrii de suprafaţa pământului, astfel scăderea
temperaturii se face cu 5-6oC la fiecare o mie de metri.
Deasupra troposferei este stratosfera unde temperatura este ± constantă şi scăzută.
Prin comparaţie cu mediul oceanic, există o zonă de mică adâncime, comparabilă cu
troposfera , denumită troposferă marină sau termosferă, situată până la adâncimea de 500 m. În
această termosferă, temperatura apei scade treptat cu adâncimea, existând curenţi de convecţie pe
verticală şi curenţi pe orizontală determinaţi de vânt. Teoretic, temperatura aici scade cu 5oC la
fiecare 25m adâncime.
Astfel că se înregistrează variaţii de temperatură, zona fiind populată cu organisme euriterme.

10
 La adâncimi mai mari de 500m, există stratosfera marină sau psicrosfera, unde
temperatura apei este ± constantă, scade greu spre adâncime, curenţii de convecţie sunt slabi, iar
curenţii pe orizontală sunt determinaţi de înclinări ale pantei deci de acceleraţia gravitaţională.
În bazinele de apă dulce sau zonele marine de mică adâncime, apare fenomenul de stratificare
termică, foarte important pentru răspândirea organismelor. Dacă în primii metri, temperatura apei
scade cu maxim 1oC la fiecare metru, există o zonă în care temperatura scade cu 4oC la fiecare
metru. Această zonă se numeşte termoclină sau zona saltului termic.

În bazinele de apă dulce există o zonă cu temperatură mare- epilimnion (unde există o
bogăţie de organisme, cele care fac fotosinteza, reprezentând zona trofogenă), şi o zonă de
adâncime cu temperatura constantă dar scăzută – hipolimnion (zonă cu puţine organisme ce
realizează descompunerea materiei, reprezentând zona trofolitică). Cele două zone fiind separate
prin zona saltului termic (termoclina) sau metalimnion.
Într-un bazin de apă dulce, iarna, la suprafaţa apei se formează gheaţă (OoC), iar în straturile
subiacente temperatura este de 1-2oC, iar pe fundul bazinului de 4oC (densitatea maximă a apei).
Rezultă astfel o stagnare de iarnă cu o stratificare inversă (apă rece la suprafaţă şi mai caldă în
profunzime).
O dată cu creşterea temperaturii, primăvara, gheaţa se topeşte şi cu ajutorul vântului se
realizează o omogenizare apei, cu consecinţa homeotermia de primăvară, fenomen foarte
important pentru:
-primenirea (amestecul) apei dulci
-pentru ridicarea nutrienţilor de la fundul bazinului

11
 -pentru oxigenarea apei
-crearea unei semnal termic pentru hidrobionţi pentru începerea perioadei active.
O dată cu creşterea temperaturii aerului apele de suprafaţă se încălzesc, devin mai uşoare
(încălzirea făcându-se lent). Se instalează şi zona saltului termic ce împarte epi şi hipolimnion.,
fenomen deosebit de important:
- nu lasă organismele stenoterme să coboare în adânc, depopulându-se astfel zona fundului
bazinului acvatic.
- nu se realizează o oxigenare a apelor din adânc.
Şi ca revers, o dată cu scăderea temperaturii, apele încep să se răcească la suprafaţă, dar în
zona de mijloc temperatura rămâne crescută, realizându-se uniformizarea termică de toamnă, deci
homeotermia de toamnă, ca semnal pentru formarea ouălor de rezistenţă, scăderea
metabolismului.
Temperatura poate afecta indirect o specie, datorită unui efect direct asupra prădătorului său.
Acest lucru este exemplificat de interrelația dintre scoici, crabi și temperatură din regiunea Maine.
S-a constatat că recoltele de scoici au fost cele mai mari atunci când temperatura apei a fost
mai scăzută. Acest lucru pare să contrazică premisa că temperatura mai ridicată înseamnă rate de
creștere mai mari ale populațiilor de organisme acvatice.
Studiul suplimentar a arătat că temperatura a avut un impact negativ asupra creșterii crabilor
verzi. Crabii verzi sunt prădători vorace ai scoicilor. Crabii verzi sunt mai sensibili la schimbările
de temperatură decât la scoicile. Timperatura mai scăzută duce la reducerea populațiilor de crabi
verzi, ceea ce a însemnat rate mai mici de hrănire cu scoici și au permis ca numărul acestora să
crească.

Fig. Recoltarea scoicilor în regiunea Maine

12
 Un bazin acvatic în care se produce o singură dată amestecul de ape, se numeşte bazin
monomictic (lacuri din zona rece); iar bazinele în care amestecul se realizează de mai multe ori
pe an, se numesc bazine polimictice.
Dacă amestecul apelor se face pe întreaga coloană de apă, bazinul este holomictic. (se
amestecă întreaga cantitate de apă).
Dacă amestecul apelor nu se realizează decât parţial, bazinul se numeşte meromictic.

Fig. Model tipic de amestecare pentru un lac dimictic. Acest lucru nu apare în lacurile
meromictice

B) Pătrunderea luminii în apă: lumina este factorul abiotic care condiţionează existenţa
producătorilor primari de substanţă organică din masa apei şi de pe substrat. Sursa principală de
lumină şi căldură în apă o constituie radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa ei. În orizonturile
profunde, obscure ale apelor marine, lumina este produsă şi de unele organisme care populează
aceste zone (bioluminescenţa).
Trecând prin atmosferă o parte din energie este absorbită de vaporii de apă (nori, ceaţă) astfel
încât la suprafaţa solului ajunge o cantitate mai mică. O cantitate importantă de energie solară este
reflectată de suprafaţa apei funcţie de unghiul de înclinaţie al razelor. De exemplu un unghi de 5
grade reflectă o cantitate de lumină de 40%; un unghi de 90 grade reflectă doar 3% lumina.
Cantitatea de lumină reflectată depinde şi de agitaţia apei: cu cât este mai agitată cu atât este
reflectată mai multă lumină (sau dacă există particule de suspensie în apă). Astfel parte din energia
luminoasă ajunsă în apă este reflectată de particulele în suspensie. Fenomenul care determină
pierderi în intensitatea luminoasă, se numeşte fenomen de polarizaţie.
În Marea Mediterană culoarea apei este albastră rezultat al faptului că marea este limpede,
fără suspensii şi lumina pătrunde la adâncime mare. În Marea Neagră există o cantitate mare de
suspensii şi cu un fito-zooplancton bogat. Chiar şi în zonele reci, apa Mării Negre este întunecată
la culoare, deoarece lumina este absorbită de aceste particule. Transparența este măsurată cu discul
Secchi.
În funcţie de pătrunderea luminii în apă, există 3 zone (în ocean):
1. zona eufotică- în care fotosinteza se face la parametrii optimi. Lumina are intensitate
suficientă ca algele uni-pluricelulare şi plantele superioare să facă fotosinteză.

13
 2. zona disfotică (oligofotică)- este delimitată inferior de adâncimea la care ochiul uman
distinge lumina. Fotosinteză nu fac decât algele roşii.
3. zona afotică- zona unde nu mai are loc fotosinteza, lumina nu mai pătrunde, iar
ecosistemul sunt lipsit de producătorii primari. Pătrunderea luminii în apă este condiţionată şi de
gradul de turbiditate.
Notă:
photo – light. For example, a photocopier uses light to make copies.
eu – good. For example, someone who is euphoric feels exceptionally good.
dis – removal of. For example, to disconnect is to remove a connection.
a – without. For example, someone who is amoral is without morals.

Fitoplanctonul absoarbe cea mai bună lumină în partea roșie și portocalie a spectrului, dar
absorb alte culori într-o măsură mai mică. Materia organică dizolvată absoarbe cel mai puternic
lumina albastră, violetă și ultravioletă. Materia minerală suspendată tinde să absoarbă uniform
lumina în spectrul vizibil, în timp ce substanțele anorganice dizolvate nu interferează cu absorbția
luminii în apă. Prin urmare, salinitatea nu are un impact semnificativ asupra luminii subacvatice

De regulă, fitoplanctonul și alte plante acvatice nu pot supraviețui la intensități de

lumină sub 1% din lumina primită la suprafață.

14
 C) Salinitatea
Apa marină este o soluţie complexă a cărei compoziţie ionică şi salinitate sunt determinate
de echilibrul dintre ratele de intrare şi ieşire ale ionilor, de intensitatea procesului de evaporare şi
de valoarea influxului de ape dulci. Permanent există o intrare de săruri solvite, ca rezultat al
proceselor de spălare şi eroziune a rocilor. Astfel, salinitatea mării şi oceanelor fluctuează în limite
largi (5%-260%) în limite relativ restrânse de timp. Se consideră că apele oceanice au S= 34-
36‰, doar că diferă rata de evaporare. De exemplu, apele de suprafaţă din Marea Sargaselor
(Atlanticul de N) au S 37‰ datorită unei rate de evaporare > decât regimul precipitaţiilor; În
Oceanul Arctic S variază funcţie de alternanţa îngheţ/dezgheţ. În Marea Neagră apele dulci
introduse de Dunăre, Nipru, Nistru determină o salinitate de 17-18 ‰. În Mediterană 35 ‰. În
mările din zonele calde M. Roşie, unde se realizează o rată mare de evaporaţie, salinitatea creşte
la 40‰. În Marea moartă S= 300 ‰.
La conferinţa de la Veneţia s-a demarat „sistemul Veneţia al salinităţii”:
- ape hiperhaline > 40 ‰ psu (practical salinity units)
- ape euhaline 30-40 ‰
- ape mixohaline 0,5-30‰ împărţită în 3 categorii (polihaline 18-30‰ / mezohaline 5-18
‰ / oligohaline 0,5-5 ‰).
- ape dulci, impropriu numite şi ahaline, S‰ sub 0,5
Salinitatea este constantă într-un bazin oceanic, existând oscilaţii reduse pe verticală în
funcţie de precipitaţii. Salinitatea este mai scăzută în zonele ecuatoriale cu ploi frecvente, unde în
stratul superficial al bazinelor acvatice există fluctuaţii. Pe fundul oceanului, în jgheaburile
oceanice, sub 6.000m apa este neschimbată, cu foarte mici modificări de-a lungul mileniilor, fiind
numită apă fosilă.
În ocean se stabilesc linii ce unesc puncte cu aceeaşi salinitate, numite linii izohaline care
au rol pentru studierea repartiţiei organismelor pe suprafaţa oceanului sau la adâncime (la densitate
izopicne).
Hidrobionţii în funcţie de rezistenţa la salinitate se împart în eurihalini (scrumbia ce face
migraţii din Dunăre în Marea Neagră pentru reproducere) şi stenohalini (rechinii).
Fluidele organismelor marine au același conținut de săruri ca și apa de mare. Uneori mai multă
sare, alteori mai puțin decât mediul înconjurător.
o Difuzie, osmoză și osmoregulare.
Difuzia: proces fizic prin care moleculele se deplasează de la concentrații mari la mici.

Osmoza- Difuzia moleculelor de apă printr-o membrană semi-permeabilă de unde salinitatea

este mai mică către salinitate mai mare.

15
 În experiment este specificat procesul de osmoză prin tubul îndoit și deschis la vârfuri -
difuzarea moleculelor de apă printr-o membrană semipermeabilă.

În apropiere de partea de jos (la cot), există o membrană semi-permeabilă pentru a simula
țesutul animal sau al plantelor. Adăugați apă sărată pe ambele părți, dar una dintre părți obține apă
de salinitate mai mare decât cealaltă parte. Concentrație mai mare de sare înseamnă o concentrație
mai scăzută de apă.

După principiul difuziei, moleculele de apă vor difuza spre exterior de la o concentrație mare
de apă la o concentrație de apă mai mică, prin membrană semipermeabilă. Sărurile nu pot trece
prin membrane. Apa va umple partea mai sărată până când concentrația de apă (și concentrația de
sare) este egală pe ambele părți.

Fluidele interne ale organismelor marine conțin, de asemenea, săruri, luând în considerare
sărurile din interiorul corpului în raport cu apa de mare din jur. Unele organisme pot regla mișcarea
apei, în și în afara celulelor, prin osmoregulare. Osmoza poate duce la deshidratarea celulei dacă
apa din jur este mai salină sau la ruperea celulei dacă aceasta este mai salină decât apa din jur.

16
Fig. Peștii marini trebuie să controleze pierderea osmotică a apei sau peștii se vor deshidrata. Peștii de apă
dulce trebuie să controleze câștigul osmotic de apă sau peștele se va umfla și exploda

Circulația termohalină - în mod colectiv, temperatura apei și salinitatea determină

densitatea acestuia; apa circulă în oceane, fluxul este transferat din apa caldă la latitudini
ecuatoriale spre polare – unde apa caldă este amestecată cu apa rece. La rândul său, fluxul de apă
rece este transferat de la polare la latitudini ecuatoriale. Acest proces are loc în mod continuu.
Circulația termohalină are loc la o adâncime în stratul inferior. Ca rezultat a acestui proces
apare o mișcare convectivă a apei - apa rece, fiind o apă grea coboară și se deplasează în direcția
tropicelor. Circulația termohalină (THC, sau transportorul oceanic, așa cum mai este cunoscută)
este determinată de diferențele de temperatură și de salinitate ale apei. Aceasta aduce apele de
suprafață calde de la tropice înspre Atlanticul de Nord, care apoi încălzește părți ale Europei.
Astăzi există îngrijorarea că încălzirea globală va provoca topirea ghețurilor din Groenlanda,
diluarea salinității Oceanului Atlantic de Nord și reducerea densității apelor sale. Dacă apa nu mai
este suficient de densă pentru a se scufunda, atunci circulația termohalină s-ar întrerupe.

17
 D) Presiunea hidrostatică

Este presiunea exercitată la un nivel oarecare dintr-un lichid aflat în echilibru. Este o
funcție a densității apei și a înălțimii totale a coloanei de apă. În general, presiunea crește cu o
viteză de 1 atm pe 10 m coloană de apă.

Multe animale nu au cavități ale corpului care conțin gaze (gazele sunt mai comprimabile
decât lichidele). Ex-Peștii folosesc vezici de înot umplute cu gaz pentru a regla adâncimea.
E) Nutrienții
În apă sunt dizolvate şi alte săruri cum sunt azotaţii, azotiţii, fosfaţii, silicaţii pe care plantele
le utilizează pentru a produce substanţa organică. Aceste săruri acţionează ca nutrienţi ce sunt
utilizaţi în metabolismul organismelor unicelulare verzi sau pluricelulare, pentru a forma
substanţele necesare lor (enzime, acizi nucleici, în urma fotosintezei formându-se glucoza-
substratul energetic). Nutrienţii rezultă din mineralizarea materialului anorganic (cadavre) de către
descompunători şi sunt în cantitate mare pe fundul apei.
În ocean există zone în care se produc răscoliri ale apelor pe verticală şi ca urmare apele de
fund bogate în nutrienţi sunt ridicate la suprafaţă, unde se dezvoltă un fito-zooplancton foarte
bogat. Asemenea zone sunt: zonele de up-welling –se ciocneşte un curent cald cu unul rece
(Regions of upwelling include coastal Peru, Chile, Arabian Sea, western South Africa, eastern
New Zealand and the California coast.), zone de cascading (se produce când apa mării are
temperatură scăzută chiar dacă afară temperatura este crescută; şi când apele de suprafaţă , de la
ţărm sunt duse de vânt în larg şi în locul lor urcă ape reci de la fund, aceste ape fiind încărcate cu
nutrienţi).

18
 Wyville Thompson a emis o teorie potrivit căreia ape cu salinităţi şi temperaturi diferite nu
se amestecă între ele. Acest lucru este clar, deoarece apele cu Salinitate şi Temperatură diferite, au
şi densităţi diferite şi astfel nu se pot amesteca.
Modificarea inputurilor de nutrienți (P, N) în ecosistemele acvatice modifică dramatic
structura biocenozelor și în final exercită presiuni negative asupra întregii funcționări a
ecosistemelor. Modificarea structurii populațiilor începe de la nivelul microorganismelor, de unde
alte organisme sunt înzestrate cu mecanisme care au capacitatea de a sustrage din mediul lor extern
elemente minerale necesare sintezei de noi biomase. Toate organismele au abilitați competitive
diferite referitoare la captarea nutrienților, astfel, într-un mediu în care diferă compoziția
nutrienților, se va diferenția și mărimea populațiilor, tipul lor.
De ce este necesar să se studieze distribuția oligoelementelor în mediu?
1. Multe sunt substanțe nutritive și sunt necesare pentru a menține viața (de ex. P, N, Fe,
Cu)
2. Altele sunt toxice (de ex. Cu, Hg)
3. Unele sunt importante pentru reacții redox (Cr, I, Mn, Re, Mo, V, U)
4. Unele formează depozite cu impact economic, cum ar fi noduli de mangan (de ex. Cu,
Co, Ni, Cd)
5. Unii sunt indicatori de poluare (de ex. Pb, Pu, Ag)
Circuitul substanţelor dintr-un ecosistem dat, apare ca rezultanta interacţiunilor dinamice
între componenţii biocenozei şi între ei şi biotop. În această interacţiune un rol important îl are nu
numai cantitatea de substanţe consumate ci şi comportamentul specific populaţiilor ca şi ciclurile
lor vitale.
Pornind de la rolul şi de la importanţa elementelor în procesele de creştere şi dezvoltare, ele
pot fi clasificate în: elemente esenţiale, elemente utile şi alte elemente.
Elementele esenţiale sunt absolut necesare pentru procesele de creştere şi reproducere a
plantelor. Elementele esenţiale sunt:
Macroelemente primare: C, H, O, N, P, K
Macroelemente secundare: S, Ca, Mg se găsesc în sol în cantitate relativ suficiente, se
folosesc îngrăşăminte când lipsesc formele asimilabile.
Microelemente: Fe, Mn, B, Zn, Cu, Mo, Co sunt tot esenţiale, se folosesc din îngrăşăminte
în cantitate mai mică.
Elemente utile (Na, Al, Li, Si, Br, I, Se) prezenţa lor produce efecte favorabile creşterii
plantelor, absenţa nu produce efect negativ sesizabil. Alte elemente existenţa lor în plantă nu
exercită nici un rol cunoscut până în prezent în procesele biologice.
Macroelementele considerate esenţiale trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

19
 - să se găsească în plantă în cantităţi mai mari de 10-2 ; - să aibă rol direct în procesele de
nutriţie creştere şi dezvoltare; - absenţa lor din mediul nutritiv să impiedice dezvoltarea părţilor
vegetative a organelor de reproducere şi încheierea ciclului vital; - carenţa să fie specifică şi să
poată fi corectată numai prin introducerea în mediul nutritiv a unor săruri ce conţin elementul
respectiv (zeci de kg/ha); - carenţa accentuată să provoace tulburări metabolice, citologice,
histologice, anatomopatologice.
Microelementele considerate esenţiale trebuie să îndeplinească, la rândul lor următoarele
condiţii: - conţinutul în plantă să nu depăşească 0,01% socotit la substanţa uscată; - să aibă o
acţiune strict specifică şi directă; - lipsa sau insuficienţa să împiedice îndeplinirea ciclului vegetal;
- carenţa să poată fi corectată prin cantităţi ce nu depăşesc 10 kg/ha socotit din substanţa activă; -
să manifeste acţiune toxică dacă se depăşeşte un anumit prag optim; - insuficienţa lor în mediul
nutritiv să provoace tulburări metabolice, citologice, histologice sau morfologice care duc la
scăderea recoltei.
Sursele principale ale microelementelor în apele de suprafaţă sunt rocile muntoase, solurile,
precipitaţiile atmosferice şi, de asemenea, factorii tehnogeni care, actualmente, după gradul de
influenţă asupra ecosistemelor acvatice au devenit comensurabili cu cei naturali. Pătrunzând în
apele de suprafaţă, microelementele joacă un rol foarte mare ca biocatalizatori care împiedică sau
stimulează procesele vieței. Formele principale de migraţie a microelementelor în apele de
suprafaţă sunt cele real solubile, în suspensie şi coloidale. Pentru separarea formelor solubile de
cele din suspensie a microelementelor, există diferite metode, majoritatea cărora sunt bazate pe
filtrare, sedimentare, centrifugare.
În cazul poluării acvatice, echilibrul organismelor acvatice se deteriorează diminuând în
acest mod calitatea apelor. Printre efectele negative induse de concentraţiile mari de nutrienţi în
apă se pot aminti:
➢ Explozia dezvoltării algelor, care poate avea efecte toxice, afectând sănătatea oamenilor
şi animalelor;
➢ Creşterea excesivă a plantelor acvatice, care poate conduce la diminuarea cantităţii de
oxigen în apă având ca efect moartea peştilor;
➢ Creşterea excesivă a buruienilor care poate conduce la împiedicarea drenajului şi influenţa
adăparea animalelor;
➢ Diminuarea limpezimii apei;

➢ Pierderea biodiversităţii;

➢ Diminuarea valorii economice şi de utilizare a apelor (exemplu pentru pescuit şi turism);

➢ Creşterea costurilor în instalaţiile de tratare a apelor provocate de necesitatea îndepărtării

algelor, mirosurilor şi toxinelor

20
 Elemente bio-limitante - Prin definiție, elementele bio-limitante sunt cele necesare pentru
a menține viața și care pot exista în concentrații scăzute. Acestea includ macronutrienții; cu toate
acestea, mai multe oligoelemente pot fi, de asemenea, limitante, acestea fiind numite
micronutrienți cel mai notabil este fierul. Alte metale precum Cd, Zn, Ni, Cu, Se sunt epuizate în
apele de suprafață și îmbogățite progresiv în apele adânci.
Materie organică dizolvată - materia organică acvatică poate fi împărțită în două
componente: (1) materie organică dizolvată (DOM), măsurată ca materie organică dizolvată
colorată (CDOM) sau carbon organic dizolvat (DOC) și (2) materie organică particulatp (POM).
Materia organică joacă un rol important în tratarea și reciclarea apei potabile și a apelor uzate, a
ecosistemelor acvatice naturale, a acvaculturii și a reabilitării mediului.
1. Materia organică este principala formă chimică în care energia solară este fabricată,
stocată și utilizată pe Pământ (sursa de combustibili fosili).
2. Aproximativ 80% din fluxul total de carbon (prin termoclină) este sub formă de materie
organică.
3. Aproximativ 20% din totalul de carbon îngropat în sedimentele marine este organic.
4. Pe parcursul timpului geologic, îngroparea materiei organice în sedimentele marine
reprezintă o sursă majoră de O2 atmosferic.
CO2 + H2O →CH2O + O2

Note abbreviations =

1.2 Producția primară în ecosistemul marin (largul oceanului vs. zone de

coastă)
Marea este formată din zone cu caracteristici foarte diferite. Oceanele pot fi împărțite în zona
de larg și zona de coastă. Zona de coastă este zona de adâncime (<200 m) deasupra șelfului
continental. Aceste ape conțin numeroase substanțe nutritive, datorate drenării din râuri. Largul
oceanului este un mediu sărac în nutrienți, cu adăncime mare.
Aceste caracteristici diferite duc la diferențe între zona de larg și cea de coastă, atunci când
se iau în considerare: a) tipurile de plancton, b) nivelurile de producție primară și c) lungimile
lanțurilor trofice.

21
 a) Tipurile de plancton
Pentru ca fitoplanctonul să crească, lumina solară și substanțele nutritive sunt esențiale. În
larful oceanului, unde nivelurile de nutrienți sunt scăzute și unde există puține mișcări și transferuri
de apă între nivelurile de apă mai adânci și mai puțin adânci, planctonul este mic și rotund. În
zonele de coastă, unde nivelurile de nutrienți sunt mai mari și unde straturile de apă sunt relativ
bine amestecate, planctonul este mare și are forme mai complexe.
b) Nivelurile de producție primară
Zona de coastă are condiții foarte bune pentru creșterea fitoplanctonului, inclusiv abundența
de nutrienți. Aceasta duce la un nivel relativ ridicat al producției primare. Largul oceanului are
niveluri relativ mici de producție primară, din cauza disponibilității limitate de nutrienți, cum ar fi
nitrații, dar și din cauza lipsei de microelemente precum fierul.
c) Lungimea lanțurilor trofice
Producătorii dintr-un ecosistem sunt consumaţi de către animalele fitofage, acestea la rândul
lor sunt consumate de către carnivorele primare, ca apoi şi acestea să devină sursă de hrană pentru
carnivorele secundare. Această înlănţuire în care o serie de organisme consumă şi sunt consumate
poartă numele de lanţ trofic. Fiecare organism care intră în componenţa lanţului trofic reprezintă
o verigă trofică. Numărul verigilor sau legăturilor dintr-un lanţ trofic sunt variabile; obişnuit ele
sunt în număr de 3-5, rareori ajungând la un număr mai mare.
Metabolismul cuprinde-anabolism(asimilatie), adica sinteza de substante
-catabolism(dezasimilatie), adica descompunere de substante
Clasificarea nutritiei(dupa sursa de carbon):
-autotrofa-se sintetizeaza substante organice pornind de la carbon anorganic
-heterotrofa-hranirea cu substante organice produse de alte organisme.
NUTRITIA AUTOTROFA
Dupa sursa de energie utilizata se poate realiza prin:
-fotosinteza-utilizeaza energie luminoasa
-chemosinteza-utilizeaza energiea chimica
a) Fotosinteza – reprezinta sinteza de substante organice, pornind de la substante
anorganice, in prezenta luminii, cu ajutorul clorofilei, si cu eliberare de oxigen.

Venturile oceanice- Fiind caracterizată printr-⁠o intensă activitate vulcanică şi printr-⁠o mare
instabilitate, dorsala medio-⁠oceanică ce înconjoară globul prezintă o mulţime de curgeri de lavă şi

22
orificii hidrotermale. Prin aceste orificii ţâşneşte afară din străfundurile Pământului un amestec
toxic, supraîncălzit, de apă şi minerale dizolvate. Însă, în mod uimitor, acest mediu neospitalier,
unde presiunea este de sute de ori mai mare decât la nivelul mării, nu respinge viaţa, ci, dimpotrivă,
o atrage. Aici trăiesc sute de specii de vieţuitoare, printre care putem aminti bacterii, scoici uriaşe
— care ajung, uneori, până la 30 de centimetri în lungime — şi, cele mai ciudate dintre toate,
mănunchiuri de viermi tubicoli cu pene purpurii (Riftia pachyptila), fixaţi bine de fundul oceanic,
care cresc până la o înălţime de 1,80 metri. Toate organismele de aici se hrănesc prin proces de
chimiosinteză.
Chimiosinteza este un tip de nutriție autotrofă în care un organism, numit chemoautotrof,
sintetizează substanțe organice din substanțe anorganice, folosind, în loc de energie solară
(fotosinteză), energia chimică eliberată din oxidarea unor substanțe anorganice (ex. H2, H2S,
S, HNO3, Fe, NH3). Ea este specifică unor bacterii. Procesul de chemosinteză are o importanță
deosebită în circuitul materiei și energiei în ecosistem, în ciclurile biogeochimice etc
 Chemoautotrofele sunt celule care își creează propria energie și materiale biologice
din substanțe chimice anorganice.
 Chemoheterotrofele nu sunt capabile să fixeze carbonul pentru a-și forma propriii
compuși organici.
Heterotrofia este un mod de viață al unor organisme ce se hrănesc numai cu substanțe
organice, din care își produc carbon și azot sau energie chimică din procese de reducere (redox).
Heterotrofia este, ca mod de viață, în opoziție cu autotrofia unde energia necesară vieții este luată
de la lumina solară sau din surse anorganice.

Productivitatea ecosistemelor
Productivitatea primara reprezintă cantitatea de materie organică vie acumulată într-o
unitate de timp pe o unitate de suprafață.
Producția primară brută reprezintă cantitatea totală de substanţă organică asimilată
de plante prin procesul de fotosinteză (PPB)

Productia primară netă reprezinta cantitatea de energie stocata sub forma de substanta
organica vie (PPN).
Altfel spus, Producţia primară (PP) reprezintă energia asimilată de producătorii primari
sub formă de substanţă organică. Producţia primară brută (PPB) reprezintă întreaga energie
asimilată de producătorii primari în procesul fotosintezei sau al chemosintezei, ce este folosită în
respiraţie şi stocată sub formă de substanţă organică. Producţia primară netă (PPN) reprezintă
energia asimilată de producătorii primari şi stocată sub formă de substanţă organică. Reprezintă
diferenţa dintre PPB şi energia consumată prin procesele de respiraţie.

23
 Biomasa reprezintă cantitatea de substanță organică acumulată într-o perioada de timp si
existenta la un moment dat.
Productia primara neta realizata într-un ecosistem este utilizata ca sursa de energie la
nivelele trofice urmatoare: direct pentru fitofagi si indirect pentru consumatori secundari de ordin
1 sau 2, conducând la ceea ce numim productia secundara. Transferul de energie de la un nivel
trofic inferior spre urmatorul nivel trofic se face cu pierderi mari de energie cauzate de întretinerea
functiilor metabolice ale fiecarui organism. Scaderea productiei nete, pornind de la nivelul
producatorilor primari catre nivelele trofice superioare, este mare.
În studiul producţiei primare este importantă caracterizarea eficienţei energetice.
Cunoaşterea acesteia permite înţelegerea modului în care diferite sisteme ecologice se dezvoltă în
sensul eficientizării intrărilor de energie. Eficienţa energetică se măsoară pentru fiecare etapă în
procesul fotosintezei: eficienţa absorbţiei energiei incidente, eficienţa transformării în cursul
fotosintezei a energiei absorbite în PPB şi eficienţa acumulării sub formă de PPN a PPB.

Lanţul trofic se referă la transferul de materie şi energie de la producătorii primari, succesiv,

prin diferite populaţii care sunt un consumator pentru populaţia precedentă şi o pradă pentru
populaţia imediat următoare. Astfel, plantele sunt consumate de ierbivore (consumatori primari),
care la rândul lor servesc drept hrană carnivorelor (consumatori de ordin superior care pot fi
secundari dacă se hrănesc cu consumatorii primari, terţiari dacă se hrănesc cu consumatori
secundari etc.).
Piramida ecologică - sunt modele grafice, care reflectă numărul de indivizi (piramida
numerică), cantitatea de biomasă (piramida biomasă) sau închiși în energia lor (piramida de
energie) la fiecare nivel trofic și care indică o scădere a tuturor indicatorilor cu creșterea nivelului
trofic. Termenul de biomasă se aplică masei de substanţă generată de dezvoltarea organismelor
vii, fie ele microorganisme, plante sau animale. tomasa (organismele vegetale); biomasa animală;
biomasa microbiană; biomasa acvatică. Biomasa se poate valorifica în multiple direcţii sau filiere:
biomateriale nealimentare, căldură, produse farmaceutice, electricitate, în alimentaţia umană şi
animală, ca îngrăşământ, la producerea de biocarbudanţi. Între aceste filiere manifestându-se relaţii
de concurenţă şi/sau de complementaritate, ceea ce arată necesitatea studierii şi aprecierii acestora
în elaborarea strategiilor pentru fiecare domeniu, avându-se în vedere ca principii: alocarea cu
prioritate a resurselor de biomasă, celor care sunt mai performante, care nu afectează solul,

24
biodiversitatea, alimentaţia şi mediul, şi al căror cost este mai redus decât al energiilor
neregenerabile.
O rețea trofică construită pe un șelf continental este adesea împărțită în două căi trofice
interrelaționate - unul pelagic și unul bentic. O metodă mai bună este de a construi o piramidă de
biomasă.
În lumea vie (terestră și acvatică) există un principiu cunoscut sub numele de legea celor
zece - pentru ca un organism animal să câştige o unitate de greutate de biomasă, trebuie să consume
de zece ori mai mult. În virtutea acestui principiu, în mediul terestru biomasa producătorilor
primari este mai mare decât biomasa consumatorilor primari (se pierde energie pe parcurs, la
fiecare nivel trofic). La rândul său, biomasa ierbivorilor este mai mare decât biomasa carnivorelor
situate pe nivelul al II-lea de consumatori.
Biomasa
consumatorilor
secundari
Biomasa
consumatorilor
primari

Biomasa producătorilor primari

Figura. Piramida trofică eltoniană în mediul terestru

Prin urmare în mediul acvatic piramida eltoniană este răsturnată datorită suplimentului de
hrană reprezentat de SOP.
Consumatorii primari devin astfel o piesa extrem de importantă în lanțul trofic, pentru că
aceștia aduna particulele SOP, le transformă în biomasă, punându-le astfel la dispoziţia
consumatorilor de ordin superior.

Figura. Piramida trofică în mediul acvatic

Piramida nivelelor trofice:
 Piramida numerelor indică dependenţa numărului de indivizi de pe un nivel trofic.
 Piramida biomaselor exprimă greutatea indivizilor de pe diferite nivele trofice.
 Piramida energetică ia în calcul şi activitatea microorganismelor care nu pot fi
reprezentate în piramidele anterioare.
Energia este cantitatea totală caracteristică de deplasare a materiei. Legile fundamentale de
modificarea energiei o cercetează termodinamica, dar transformarea energiei în sistemele

25
ecologice – bioenergetica. În natură, organismele vii preiau în mod permanent din sol, din apă şi
din atmosferă, cantităţi mari de elemente pe care le folosesc pentru sinteza constituenţilor lor
celulari şi pentru obţinerea energiei necesare manifestărilor lor biologice.
Zonele acvatice cu cea mai mare productivitate:
- - zonele upwelling au eficiență de transfer de energie de 20%
- - zonele de coastă au eficiență de transfer de energie de 15%; iar largul oceanelor, în medie,
au doar 10% eficiență de transfer de energie.

Bacteriile fac ca lanțurile trofice să fie circulare

Lanțurile trofice nu sunt de fapt o linie dreaptă; sunt circulare, deoarece substanțele nutritive
sunt reciclate. Aici, bacteriile joacă un rol important. La fiecare nivel al lanțului trofic, se produc
deșeuri, precum organisme moarte. Bacteriile descompun deșeurile produse în lanțul trofic, prin
care sunt eliberate substanțe nutritive și carbon și pot reintra în lanțul trofic prin intermediul
producătorilor primari.
Rolul virusurilor în lanțurile trofice marine
Se presupune că există mai mute virusuri decât bacterii în mare. Aceste virusuri joacă, de
asemenea, un rol important în reciclarea substanțelor nutritive. Asta pentru că majoritatea
virusurilor marine sunt agenți patogeni ai bacteriilor, fitoplanctonului și zooplanctonului. După ce
virusurile ucid aceste organisme, bacteriile descompun țesuturile moarte, eliberând substanțe
nutritive și carbon care pot fi reutilizate.
1.3. Înflorirea algelor și procesul de eutrofizare
Inflorirea algală
Productivitatea acvatică este cea mai ridicată în apele de coastă și în zonele de upwelling,
datorită concentrațiilor mai mari de nutrienți.

26
 Dezvoltarea abundentă a unor specii de alge poate fi privită sub două aspecte: ecologic şi
economic. În timpul dezvoltării masive a algelor în apă sau pe sol au loc transformări fi zico-
chimice cu urmări de cele mai dese ori negative pentru ecologie, sănătatea publică şi economie.
Algele elimină în procesul metabolismului o serie de substanţe chimice multe dintre care sunt
toxice atât pentru animalele acvatice, cât şi pentru om. Fenomenul „înfl oririi” apei are loc atât în
bazinele continentale cu apă dulcicolă cât şi în apele marine observat destul de frecvent în litoralul
mărilor şi Oceanului.
Una din grupele importante de alge, care cel mai frecvent provoacă fenomenul „înfloririi”
apei şi a solului sunt cele Cianobacteriile, cu preponderenţă în apă speciile Microcystis, Anabaena,
Anabaenopsis, iar în sol speciile de Nostoc, Oscillatoria, Microcoleus, etc. Biomasa
cianobacteriilor în timpul dezvoltării masive poate ajunge până la 15-20 kg masă verde la 1 m3 de
apă.
Eutrofizarea este prima condiţie, care contribuie la dezvoltarea exagerată a diferitor specii
de alge atât în bazinele acvatice, cât şi pe soluri. Prezenţa unei cantităţi sporite de substanţe
nutritive în apă contribuie la intensifi carea procesului de fotosinteză şi diviziune a celulelor, fapt
care asigură reproducerea exagerată a algelor. Dezvoltarea în masă a unor specii de alge
influenţează în primul rând starea ecologică a ecosistemului. În timpul dezvoltării exagerate a unor
specii de cianobacterii sau dinoflagelate toate celelalte specii de alge de cea mai diversă origine
taxonomică dispar şi fi toplanctonul se transformă într-o monocultură, fapt care reduce mult
productivitatea biologică a ecosistemului. Algele elimină în procesul metabolismului un şir de cele
mai diverse substanţe organice, multe dintre care sunt toxice pentru animalele acvatice.
Masa organică este reprezentată, în special, de vegetație acvatică, de plante; substanțe
nutritive– compuși ce conțin azot și fosfor (în ape naturale, cei mai frecvenți sunt azotatul, azotitul,
amoniul, fosfații; în concentrații mai mici, forme organice ale N și P). Acești nutrienți determină

27
dezvoltarea în exces a vegetației acvatice; după moartea acestora, apar acumulări semnificative de
substanţe organice, a căror descompunere necesită un consum de oxigen dizolvat mare. Un mediu
lipsit de oxigen (anoxic) determină, în primă instanță, dispariția organismelor vii.
Acumularea de substanță organică duce la scăderea transparenței apei și schimbarea culorii,
în timp la scăderea adâncimii apei (pe fundul cursului de apă se acumulează vegetație moartă,
sedimente etc.), creșterea acidității. Pe termen lung, procesul de eutrofizare duce la transformarea
cursului de apă în mlaștină.

Fig. Procesul de eutrofizare

Cauzele apariției eutrofizării: aportul de nutrienți într-un corp de apă; dispersia nutrienților;
ciclul oxigenului în corpul de apă; hidrodinamica ecosistemelor; energia luminoasă care pătrunde
în masa de apă; surse difuze: care provin din antrebarea unor substanțe minerale de la nivelul
bazinului hidrografic; naturale- precipitațiile sub formă lichidă sau solidă și procese de eroziune și
spălare a solurilor; artificiale- activitățile umane agricole și silvice.
Oxigenul este necesar respiraţiei organismelor acvatice; prin intermediul lui au loc o serie
de procese chimice aerobe. El determinã popularea cu organisme a sistemelor acvatice. Cantitatea
de oxigen din apã este un factor ce influenţeazã autoepurarea apelor. Astfel el genereazã procesele
de oxidare a materiei organice, a unor substanţe minerale (H2S, FeCl2, sulfiţii, nitriţii, etc.) şi
descompunerea biochimicã a corpurilor moarte din apã. Ĩn absenţa oxigenului au loc procese
fermentative anaerobe, cu formare de: metan, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat, acizi organici,
azot şi amoniac. Este o corelaţie între oxigenul dizolvat şi cantitatea de substanţe organice şi
anorganice. CCO, care este oxidabilitatea chimică, sau consumul chimic de oxigen. CBO5, care
reprezintă consumul biochimic de oxigen la 5 zile, adică cantitatea de oxigen consumată în acest
interval de 5 zile, pentru descompunerea biochimicã aerobă a substanţelor organice.

28
 Surse de poluare cu nutrienți
Nutrientii sunt elemente chimice si compusi ai acestora care se gasesc in mediul
inconjurator, de care plantele si animalele au nevoie pentru a creste sau supravietui. Prezenta
nutrientilor in apa, sol si subsol este normala, poluarea reprezentand incarcarea cu substante
nutritive a factorilor de mediu peste concentratiile determinate de mecanismele de functionare a
ecosistemelor. Din punctul de vedere al poluarii, nutrientii care prezinta interes sunt diversele
forme ale azotului si fosforului (nitratii, nitritii, amoniul, azotul organic din resturile vegetale sau
alti compusi organici si fosfatii). Asa cum lipsa nutrientilor limiteaza capacitatea de dezvoltare a
plantelor, prea multi nutrienti au un efect negativ, deoarece slabesc sistemul imunitar al plantelor,
facandu-le mai vulnerabile la boli si daunatori. In acelasi timp, nutrientii in exces reduc rezistenta
plantelor la caldura, seceta sau frig excesiv. In agricultura, poluarea cu nutrienti duce la scaderea
productiei si a calitatii recoltelor.
-Agricultura: include drenarea de îngrășăminte și scurgerea de pe câmpurile agricole. Între
1960 și 1990, utilizarea globală a îngrășămintelor sintetice cu azot a crescut de peste șapte ori, în
timp ce utilizarea fosforului a fost mai mult decât triplată. Studiile au arătat că îngrășămintele sunt
adesea aplicate în exces față de necesitățile culturilor. Excesul de nutrienți se pierde prin
volatilizare (atunci când azotul se evaporă în atmosferă sub formă de amoniac), scurgerea de
suprafață și scurgerea în apele subterane. În medie, aproximativ 20 % din îngrășământul cu azot
se pierde prin scurgerea de suprafață sau prin scurgerea în apele subterane.
-Acvacultura: este o altă sursă de poluare prin creșterea nutrienților. Producția anuală de
acvacultură la nivel mondial a crescut cu 600 % în douăzeci de ani, de la 8 milioane de tone în
1985 la 48,2 milioane de tone în 2015. Maricultura se practică adesea în golfurile închise. Aceste
ferme generează cantități concentrate de azot și fosfor din excremente, îngrășăminte necontrolate
și alte deșeuri organice.
- Stații de epurare municipale: și deversările de ape uzate industriale, scurgerea subterană
de azot din fose septice și scurgerile apelor pluviale sunt unele dintre sursele urbane și industriale
de poluare cu nutrienți. Sursele municipale și industriale sunt considerate „surse punctuale” de
poluare cu substanțer nutritive, deoarece descarcă substanțele nutritive direct în apele de suprafață
sau în apele subterane printr-o conductă sau un alt transport discret. Ele sunt de obicei controlabile
și sunt reglementate în țările dezvoltate. Cea mai răspândită sursă urbană de poluare cu nutrienți
este canalizarea umană, deși importanța sa variază în funcție de regiune și țară. Se estimează că
apele reziduale vor contribui cu 12% aport de azot în râuri în Statele Unite, 25% în Europa de
Vest, 33% în China și 68% în Republica Coreea.
Impact / principale consecințe ale eutrofizării
• Pierderea vegetației subacvatice și prezența unui fitoplancton excesiv (diatome,
dinoflagelate, clorofite și cianobacterii), creșterea microalgală și a macroalgală ce va reduce
pătrunderea luminii în apă.

29
 • Schimbarea compoziției și biomasei speciilor din comunitatea acvatică bentală, ceea ce
duce la o diversitate redusă a speciilor și la dominarea organismelor gelatinoase precum meduze.
• Deteriorarea recifului de corali, deoarece nivelul crescut de nutrienți favorizează creșterea
algelor cu efecte nocive asupra larvelor de corali. Creșterea coralilor este inhibată, deoarece algele
depășesc numeric larvele de corali, privind suprafețele (habitatele) disponibile.
• O schimbare în compoziția speciilor de fitoplancton, creând condiții favorabile pentru
dezvoltarea de înfloriri algale, toxice și dăunătoare.
• Oxigenul dizolvat scăzut duce la formarea de zone hipoxice sau „moarte” (ape epuizate în
oxigen), care la rândul lor pot duce la colapsul ecosistemului.
Găsirea soluțiilor pentru atenuarea eutrofizării
Eutrofizarea poate reduce semnificativ utilitatea mării prin reducerea biodiversității, prin
alterarea aspectului coastei și prin epuizarea stocurilor de pește. În toate state UE, planul de
reducere a cantității de nutrienți constă într-un document de politică de nivel înalt care nu stabilea
valori-țintă cuantificate privind reducerea cantității de nutrienți, defalcate pe tip de sursă de
poluare, pe activitate și pe zonă geografică. Aceste state membre au adoptat planuri similare de
reducere a cantității de nutrienți. Polonia de ex, a exprimat rezerve cu privire la valorile-țintă
privind reducerea cantității de nutrienți care îi fuseseră stabilite și nu a adoptat încă în mod oficial
un plan specific.
Aceste planuri de management al bazinelor hidrografice prezentau o serie de deficiențe:
– identificarea incompletă a surselor de poluare și clasificarea stării apei; în special,
cuantificarea insuficientă a aporturilor de nutrienți la nivelul corpurilor de apă sau al subbazinelor
râurilor. Aceasta înseamnă că planurile nu reprezintă o bază satisfăcătoare pentru stabilirea
obiectivelor și pentru direcționarea măsurilor;
– lipsa definirii în mod sistematic a unor măsuri de remediere la nivel de corp de apă sau de
subbazin, lipsa unor valori-țintă specifice privind realizările pentru diverse măsuri (număr de
hectare unde se aplică măsura), precum și lipsa defalcărilor cu privire la costurile totale estimate
la nivelul măsurilor individuale. Aceste date sunt necesare pentru a garanta eficacitatea măsurilor
din punctul de vedere al costurilor în ceea ce privește reducerea aporturilor de nutrienți în apele
UE și gestionarea resurselor financiare, în special a finanțării din partea UE;
– lipsa unor valori-țintă și a unor indicatori în ceea ce privește reducerea cantității de
nutrienți estimată în urma luării diferitelor măsuri, în funcție de tipul de sursă de poluare, de
sectorul de activitate și de zona geografică, adică bazine, subbazine și corpuri de apă.
Conservarea și restaurarea pădurilor riverane, a zonelor umede, a mangrovelor și a zonelor
deschise, poate atenua poluarea cu nutrienți prin crearea și menținerea cuvetelor naturale. Aceste
politici pot avea mai multe forme, inclusiv:

30
 • Arii protejate- Stabilirea ariilor protejate prin măsuri legale poate servi la protejarea și
păstrarea ecosistemelor critice.
• Achiziții de terenuri și stabilirea de servitute de conservare
 Restaurarea habitatelor. Adesea ecosistemele acvatice cele mai afectate de eutrofizare sunt
cele care au fost deja degradate din alte cauze. Presiunile umane asupra stocurilor de pește, eroziunea
costieră și pierderea vegetației acvatice submerse, fac ca ecosistemele să fie mai vulnerabile la
impactul eutrofizării.
Prevenirea eutrofizării
Măsurile din programele de acțiune sunt cruciale atât pentru reducerea poluării apelor cu
nitrați proveniți din surse agricole, cât și pentru prevenirea poluării de acest tip. Definirea unor
standarde privind aplicarea îngrășămintelor care să asigure o fertilizare echilibrată rămâne una
dintre cele mai importante și mai dificile măsuri. Aproape toate statele membre și-au însușit până
în prezent definiția cantităților de azot total permise pentru fiecare producție agricolă vegetală.
Câteva state membre au definit, de asemenea, valorile permise pentru aplicarea de fosfor, care
poate fi extrem de important pentru combaterea și prevenirea eutrofizării. Modul în care aceste
standarde privind aplicarea sunt calculate și sunt transmise agricultorilor variază de la un stat
membru la altul. Acest fapt este de natură să influențeze eficacitatea măsurii din cauza impactului
asupra capacității agricultorilor de a respecta obligațiile, precum și asupra controalelor.
Din ce în ce mai mult, statele membre aleg să concentreze anumite măsuri spre „exploatații
agricole cu rezultate mai slabe” din punct de vedere ecologic (încărcări mari cu substanțe
nutritive), permițând totodată o mai mare flexibilitate pentru „exploatațiile care evoluează
satisfăcător”. Deși această abordare poate fi interesantă, ea poate da rezultate numai dacă este
însoțită de obiective clare de mediu, de mecanisme de aplicare mai stricte și de planificarea precisă
a gestionării substanțelor nutritive. Comisia va continua să ia măsurile necesare pentru a asigura
calitatea programelor de acțiune, precum și pentru a se asigura că, în cadrul flexibilității permise
statelor membre prin directivă, măsurile respective sunt adecvate și proporționale pentru
provocările în ceea ce privește calitatea apei din fiecare stat membru.
Managementul integrat ar trebui să cuprindă:
1. Identificarea tuturor surselor de nutrienți- Cunoașterea activităților industriale, practicile de
descărcare și localizarea lor, precum și practicile agricole, sunt necesare pentru a planifica și
implementa acțiuni care vizează limitarea îmbogățirii cu nutrienți a apelor.
2. Cunoașterea hidrodinamicii corpului apei, în special a modului în care sunt transportate
substanțele nutritive și a vulnerabilității acviferului, va permite determinarea modurilor prin care
apa este îmbogățită cu nutrienți.

31
 FIȘA DE LUCRU nr.2

Evidențierea speciilor care realizează producția primară în ecosistemul acvatic

TEHNICA FROTIULUI

Termenul de frotiu este utilizat pentru desemnarea lamei cu material biologic etalat pe
suprafaţa ei. Frotiul este un preparat expeditiv, care permite punerea în evidenţă a formaţiunilor
celulare şi cercetarea însuşirilor lor morfologice și tinctoriale. Frotiurile sunt preparate uscate,
fixate şi colorate.

PREGĂTIREA LAMEI

În vederea examinării, preparatul biologic este depus pe o lamă (1-2 picături). Pregătirea
lamei se face controlând ca lama să fie perfect curată, apoi se face degresarea acesteia prin păstrare
în alcool sau acoperite.
Tehnica executării frotiurilor presupune respectarea următoarelor etape:
Etalarea
Uscarea
Fixarea
Colorarea
Etalarea - reprezintă operaţia de depunere şi întindere a unei cantităţi reduse dintr-o probă pe
suprafaţa lamei de sticlă, în strat subţire şi uniform. Etalarea se execută diferit în funcţie de natura
şi consistenţa materialului. Indiferent de metoda prin care se execută etalarea, lamele trebuie să fie
curate, uscate, degresate, iar înainte de utilizare se flambează (cazul microbiotei).
După omogenizarea probei naturale se depune o picătură pe o lamă de sticlă şi se întinde
prin mişcări concentrice, astfel încât frotiul să fie subţire şi uniform, şi să aibă o întindere mai
redusă decât marginile lamei de microscop.
Uscarea – frotiurile se usucă la temperatura camerei.

Fixarea – se face prin căldură: se trece lama cu frotiul în sus câteva secunde prin flacăra unui bec
de gaz. Dosul mâinii trebuie să suporte atingerea lamei astfel încălzite. O încălzire mai puternică
poate carboniza frotiul.

Colorarea - metode de colorare uzuale:

- frotiul fixat este acoperit cu violet de genţiană : 1-2 min.(Se spală cu apă de la robinet).
- decolorare cu alcool-acetonă timp de 20 sec, până nu se mai dizolvă colorant. (Se spală cu apă).
- se recolorează cu fuxină diluată/ safranină, 2 min.( Se spală cu apă).
- se usucă frotiul şi se examinează cu imersie la microscopul optic (x10, x 20, x40, x100).

Interpretare: celule colorate în violet-albastru: Gram pozitive; cele colorate în roșu: Gram
negative.

32
 Pentru identificarea fracțiilor de microorganisme care au activitate metabolică, se utilizează
colorația de capsulă. Coloraţia pentru capsulă (metoda Burri)- cu tuş de China = pe fond negru
bacteriile apar colorate în roșu, cu o zona clară, incoloră în jur (aceasta zonă corespunde capsulei,
care nu se colorează)
Vizualizarea speciilor de alge unicelulare prin tehnica lamă/lamelă- vizualizare la microscop
optic. Se utilizează atât probă de apă dulce cât și probă de apă salmastră, respectiv apă marină.
Înregistrați datele obținute în următorul tabel de observație.

FIȘA DE OBSERVAȚIE

Tipul de probă Specii din microbiotă Specii de alge Observații (tipul de

examinare; sezonul de
recoltare)
Apă dulce

Apă salmastră

Apă marină

Notă: specii frecvent întâlnite- Phyllum Cyanobacteria (bacterii autotrofe), bacterii

heterotrofe; Phyllum Chlorophyta

33
 Aplicație 3
Importanța mediului marin în biosferă

Importanța oceanului
1. Biodiversitate: Recifii de corali, mlaștinile sărate, estuarele și mangrove sunt doar
câteva dintre mediile oceanice care susțin un număr mare de specii diferite de organisme - adică
au o biodiversitate ridicată. Considerând doar lipsa recifelor și estuarelor, oceanele noastre ar
pierde numeroase organisme care sunt importante atât pentru oamenire, cât și pentru alte vietăți
marine.
2. Resursele naturale: Platformele continentale și zona bentală oceanică găzduiesc
multe minerale importante, inclusiv petrolul și gazele naturale. Platoul continental conține peste
50% din resursele rămase nedescoperite/neexploatate de gaze naturale și petrol.
3. Transportul: Fără existența navelor comerciale și barjelor, transportul mărfurilor
din loc în loc ar fi mult mai dificil și mai scump. Orașele care au porturi naturale au avut
întotdeauna un avantaj în dezvoltarea economică și chiar astăzi sunt unele dintre cele mai mari
orașe din lume.
4. Climatul și vremea: Oceanele interacționează și afectează vremea și clima globală.
Pe măsură ce aerul trece peste ape calde, condensul apei creează precipitații. Dacă aerul trece peste
ape mai reci, acesta se răcește și se scufundă. Aerul se deplasează din zone de înaltă presiune.
Aerul cald se deplasează spre nordul Europei, de aceea iernile din Europa de Nord nu sunt
intolerabile. Deși acest lucru este simplificat, este ușor de observat modul în care oceanele sunt
”conectate” la schimbările climatice și meteorologice.
5. Economia: Oceanul este, de asemenea, vital pentru economia noastră. Veniturile
aferente oceanului sunt generate de: alge (agent emulsionant în produsele alimentare și
farmaceutice), alimente, recreere (pescuit scuba, snorkeling, observarea balenelor etc.), minerit
(sare, scoici de stridii, jad , etc.), transport maritim și produse biomedicale.
Apa Oceanului Planetar poate produce o mare cantitate de energie: de origine dinamică, de
origine termică sau chimică. Energia dinamică este produsă de forţa valurilor, acţiunea mareelor
sau a curenţilor oceanici. Se produce şi datorită diferenţei de temperatură sau de densitate dintre
două straturi de apă. Curenţii marini au un potenţial energetic deosebit. Un curent cu o lăţime de
100 m, o adâncime de 10 m şi o viteză de 1 m/s oferă o cantitate de energie cinetică de 2.000
kWh. Prin folosirea în totalitate a energiei valurilor, mareelor, curenţilor şi a diferenţei de
temperatură dintre două straturi de apă, s-ar produce o cantitate de energie de 100.000 de ori mai
mare decât cea furnizată astăzi de către toate hidrocentralele. Energia apelor mărilor şi oceanelor
are mari perspective de a fi valorificată în viitor. Este evident că entuziasmul creativ, arta şi
ingeniozitatea savanţilor vor îmbunătăți instalaţiile existente şi se vor crea altele mai eficiente
pentru utilizarea industrială a resurselor energetice ale Oceanului Planetar.

34
 1. Conversia energiei termice a oceanului
Un exemplu elocvent este o tehnologie modernă, bazată pe exploatarea diferenței de
temperatură în apele oceanelor, care ar putea permite în viitor construirea unor centrale pentru
generarea energiei electrice fără efecte negative asupra mediului înconjurător. În SUA există un
proiect ambițios care are drept scop construirea unei astfel de centrale, care să genereze zeci de
MW de energie electrică. În fiecare zi apele mărilor și oceanelor tropicale absorb o cantitate de
energie solară echivalentă cu cea produsă de circa 250 miliarde de barili de petrol. Cum poate fi
folosit acest gen de energie termică pentru a produce energie electrică? O idee ar fi utilizarea
diferenței de temperatură a apei între diverse adâncimi. Temperatura apei oceanelor poate să
varieze între 30oC la suprafață și 6oC în profunzime, variație ce poate fi utilizată pentru producerea
energiei electrice. Metoda are la bază: conversia energiei termice în energie electrică care se face
cu ajutorul unui circuit în care circulă un fluid ce schimbă căldura cu apa oceanelor aflată la diverse
temperaturi. Fluidul pe care inginerii vor să îl utilizeze, este unul cu un punct de fierbere scăzut
(cum ar fi amoniacul), care, la contactul cu apa cu temperatură mai ridicată, s-ar transforma în
vapori care la rândul lor ar pune în mișcare o turbină cuplată la un generator de electricitate. Există
trei tipuri de sisteme OTEC (Ocean thermal energy conversion): ciclu închis, ciclu deschis și
hibrid. Sistemele cu ciclu închis folosesc apa caldă de la suprafața oceanului pentru a vaporiza un
fluid de lucru cu un punct de fierbere scăzut, cum ar fi amoniacul. Vaporii în expansiune rotesc o
turbină.
Ceea ce tehnicienii vor trebui să facă nu este deloc banal: apa rece din profunzimea oceanului
va trebui să o aducă sus, astfel încât împreună cu apa caldă de la suprafață să genereze un schimb
de căldură cu fluidul folosit. Pentru aceasta este nevoie de un tub cu diametrul de aproximativ 10
m și lungimea de 1 km, evident montat la fața locului (materialul din care va fi construit tubul va
fi unul special, extrem de rezistent, dintr-un amestec de rășini și fibre de sticlă).
In concluzie,
Oamenii de știință estimează că OTEC are potențialul de a genera miliarde de wați de
energie electrică. Cu toate acestea, doar câteva centrale, în principal experimentale, au fost
construite. Una dintre problemele care restricționează OTEC este că gradientul termic necesar se
găsește pe mare, însă energia pe care o poate genera este necesară pe uscat. Centralele OTEC
construite pe uscat își pot transfera cu ușurință energia electrică în rețelele electrice comerciale,
dar nu au acces imediat la gradientul termic.

35
36
 Produse sinergice obținute în urma funcționării centralelor OTEC

Pe măsură ce popoarele lumii au devenit mai prospere, va exista o cerere pentru produse
alimentare de calitate superioară. Agricultura și comerțul industrial vor necesita mai multă apă
dulce. Este posibil să se utilizeze această resursă pentru a produce apă dulce în loc de a produce
energie electrică dacă există o cerere mare de apă dulce. Apa dulce apare atunci când apa rece este
pusă în contact cu vaporii din fluxul de apă caldă într-o ”cutie” mare. Vaporii condensează pe
schimbătoarele de căldură secundare, lăsând sarea în urma fluxului de apă caldă. Producția de apă
dulce de la o centrală de 100 de megawați ar fi de aproximativ 33.000.000 de m3 pe an, comparabilă
cu un debit al unui râu de dimensiuni medii. Această apă este complet desalinizată, potrivită pentru
toate utilizările agricole, comerciale, industriale și casnice.

Avantaje
1. OTEC utilizează resurse naturale curate, regenerabile. Apa de mare caldă de suprafață și
apa rece din adâncurile oceanului înlocuiesc combustibilii fosili pentru a produce
electricitate.
2. Instalațiile OTEC proiectate corespunzător vor produce puțin sau deloc dioxid de carbon
sau alte substanțe chimice poluante.

37
 3. Sistemele OTEC pot produce apă dulce, precum și energie electrică. Acesta este un
avantaj semnificativ în zonele insulare în care apa dulce este limitată.
4. Există suficientă energie solară primită și stocată în stratul cald al suprafeței oceanului
tropical pentru a asigura cea mai mare parte, dacă nu chiar nevoile actuale de energie
umană.
5. Utilizarea OTEC ca sursă de electricitate va contribui la reducerea dependenței aproape
completă a statului de combustibilii fosili importați.
Dezavantaje
1. În prezent, electricitatea produsă de OTEC ar costa mai mult decât energia electrică
generată de combustibilii fosili la costurile lor curente.
2. Centralele OTEC trebuie să fie amplasate acolo unde există o diferență de aproximativ
20° C pe tot parcursul anului. Adâncimile oceanului trebuie să fie disponibile destul de
aproape de instalațiile bazate pe țărm pentru operarea economică. Navele cu centrale
plutitoare ar putea oferi mai multă flexibilitate.
3. Nicio companie de energie nu va investi în acest proiect, deoarece este testat doar la
scară foarte mică.
4. Construcția centralelor OTEC și montarea țevilor în apele de coastă pot provoca
deteriorarea localizată a recifelor și ecosistemelor marine de pe malul mării.

2. Combustibil produs prin captarea hidrogenului sulfurat

Un alt exemplu reprezentativ pentru România este ideea de a produce combustibili
ecologici din hidrogenul sulfurat prezent în Marea Neagră (ideea a apărut în 2004). Pe plan
mondial se fac cercetări pentru dezvoltarea de tehnologii de exploatare curat a hidrogenului
sulfurat ca sursă de energie complementară. În urma procedeului propus de specialiștii români ar
rezulta energie electrică, sulf și o cantitate mare de apă grea, folosită în centralele nucleare.
Avantajul unei astfel de investiții este extrem de mare: independența energetică pentru cel puțin
50 de ani, energia rezultată este nepoluantă, și mai mult decât atât, ar salva viețuitoarele din Marea
Neagră. Studiul savanților români se bazează pe cercetarea, experimentarea și dezvoltarea unor
tehnologii pentru un nou tip de celulă de combustie care să permită oxidarea H2S in situ – dizolvat
în apă salină, la temperaturi sub 10oC și la presiuni de peste 2 MPascali), folosind metode curate
și excluzând tehnologii consumatoare de energie exterioară (extragere, transport, stocare, curățare
și formare a combustibilului).
Un caz particular și dramatic îl reprezintă depozitul de H2S din Marea Neagra (figura),
depozit a căror toxicitate amenință întreaga faună și floră marină, concentrația crescând încet
împingând tot mai aproape de suprafață zona de separație a stratului oxic - cca. 150 m de cel anoxic
-(150...2000) m.
Zona propice vieții marine de cca 200 m sub suprafață (cu variații de la un loc la altul) se
îngustează treptat cu trecerea anilor, cele mai sumbre evaluări prezicând dispariția vieții în mai
puțin de 50 ani.

38
Figura. Locația limitei superioare a hidrogenului sulfurat: Nuanțele de la alb la violet marchează
adâncimea de la care H2S începe să fie măsurabil; Bleu - adâncimi marine mici, lipsite de H2S.

Concentrații de hidrogen sulfurat și oxigen dizolvat în Marea Neagră obținute prin utilizarea
datelor din martie - aprilie 2005
Proiectul abordează unitar aceste probleme în vederea găsirii unei soluții viabile, eficiente și
durabile din punct de vedere tehnologic, economic și ecologic prin cercetarea, experimentarea și
dezvoltarea unor tehnologii curate care să permită exploatarea acestui deșeu toxic în stare lichidă,
in-situ. O soluție a problemelor menționate este aceea de procesare a hidrogenului sulfurat dizolvat
în apa de mare direct în depozitul său natural prin oxidare electrochimică utilizând un tip nou de
celulă de combustie dedicat acestui proces.
Pila de combustie cu hidrogen sulfurat (denumita în continuare PC-HS) este un dispozitiv
electrochimic care are ca funcție de bază producerea de energie electrică prin reacția dintre
hidrogenul sulfurat din apa de mare și oxigenul din aer. Combustibilul este constituit din
hidrogenul sulfurat dizolvat în soluție (apa de mare); oxidantul este oxigenul din aer. Pentru o
eficiență mai mare a acestui proces fizico-chimic este bine ca atât soluția cât si aerul să circule prin
pila de combustie. Funcționarea acestei pile de combustie trebuie să țină seama de condițiile
naturale din zonele submerse ale Mării Negre acolo unde se găsesc pungile de hidrogen sulfurat.
Această metodă prezintă următoarele avantaje:
1) combustibilul este ars galvanic in situ, fără să necesite extracție, transport, procesare,
depozitare, curățare;

39
 2 ) combustibilul exploatat este hidrogenul sulfurat existent în apa mării, un reziduu care va
transforma Marea Neagră în a doua Mare Moartă a lumii în următorii 30 - 50 de ani, după cum se
preconizează de către specialiștii în acest domeniu;
3) are ca produs secundar sulful coloidal (floare de sulf) care, nefiind solubil, se poate
recupera pentru uz industrial, farmaceutic, etc.
4) arderea hidrogenului sulfurat la adâncime elimină riscul emisiei de anhidridă sulfuroasă sub
formă gazoasă în atmosferă pentru că :
- la presiune SO2 se lichefiază; și
- produs al arderii H2S, anhidrida sulfuroasă este redusă puternic de același hidrogen sulfurat:
H2S + 3/2 O2 →H2O + SO2
2 H2S + SO2→2H2O + 3S

Micrografie electronică a bacteriilor reducătoare de sulfat

Premize obiectiv impuse - domeniul de aplicare:
Temperatura de lucru a întregului echipament va fi temperatura mediului marin de adâncime
adică în jur de 9oC (variațiile sunt mici sub 200 m). S-a ales soluția unui echipament imersat la
puțin sub 200 m, respectiv 20 barr presiune de lucru, zonă în care prezența hidrogenului sulfurat
se face deja simțită, viața marină nu mai există, iar impactul eventualelor deversări accidentale de
apă cu H2S nu afectează fauna.
Apa cu concentrație mai mare de H2S va trebui pompată în acest caz dinspre zona adâncă,
cu un consum de energie care va fi luat în considerare la calculul bilanțului energetic global al
instalației.
O instalație capabilă să producă energie consumând un deșeu amenințător pentru viața
marină ar contribui, dacă nu la curățarea Mării Negre, cel puțin la menținerea actualului nivel de
toxicitate și, implicit, la conservarea ecosistemului așa cum este în acest moment.
Producerea de energie prin consumul unui deșeu natural toxic elimină din start prețul
combustibilului din calculul economic, costurile implicate fiind cele de întreținere și amortizare
ale instalației. Proiectul a deschis o nouă secțiune de studiu în direcția oxidării electrochimice a
combustibililor slab concentrați în varii soluții cu posibilități de curățare a diferitelor medii țintă,
cu impact pozitiv asupra mediului (ex. ape sulfuroase, gaze acre de sondă). Celula de combustie

40
cu H2S dizolvat în electrolit și-a dovedit performanțele în conversia și reutilizarea H2S, considerat
toxic, și poate deveni o perspectivă în epurarea apelor sulfuroase.
3. Sursa de combustibil de la alge brune (Kelp)
O altă posibilitate de folosire a energeticii oceanice este dovedită prin creşterea pe plute
în ocean a algelor brune gigantice kelp (din ordinul Laminariales ce conține 30 de genuri
diferite), care pot fi folosite pentru a produce biogaz. Un grup de specialişti în domeniul
oceanografiei, ingineri marini şi scafandri au creat în SUA prima fermă energetică marină la
adâncimea de 12 metri în Oceanul Pacific, lângă oraşul San-Clement. Ferma se socotea doar un
experiment, unde se creşteau alge californiene brune, gigantice. Însă ulterior s-a observat aportul
energetic al acestor alge ,,până la 50% din energia acestor alge va fi transformată în combustibili".
Fermele oceanice din viitor, care vor creşte alge brune pe o suprafaţă de 40.000 ha, vor putea da o
asemenea energie, încât va fi de ajuns pentru a satisface necesităţile energetice ale unui oraş cu o
populaţie de 50.000 de locuitori.
Experţii în energie cred că algele reprezintă o sursă promiţătoare de biocombustibil, ca
alternativă la cărbune şi petrol (prin conversia în energie a zaharurilor din alge). O echipă de
cercetători au modificat bacteria E. coli, permiţând acesteia să transforme zaharurile din alge brune
în etanol. Spre deosebire de microorganismele concepute până acum, acesta poate folosi principala
grupă de zaharuri din algele brune, și anume alginatul.
Algele constituie o sursă de biocombustibil extrem de promiţătoare în comparaţie cu
porumbul şi trestia de zahăr. Spre deosebire de aceste surse tradiţionale de etanol, algele nu
necesită folosirea terenurilor arabile în detrimentul culturilor plantate în scop alimentar. Oamenii
de ştiinţă estimează că mai puţin de 3% din apele de coastă ale planetei pot furniza
suficiente alge pentru a înlocui 227 de miliarde de litri de combustibil de origine fosilă. În condiţii
optime, algele pot produce anual 19.000 de litri de etanol pe hectar, productivitatea pe hectar fiind
dublă în comparaţie cu cea a sfeclei de zahăr şi de 5 ori mai mare decât cea a porumbului.
Cea mai mare problemă este că trebuie să se producă cantități uriașe la costuri reduse.
China, recoltează alge marine într-un mod foarte intensiv, dar pentru îmbunătățirea sistemului
cercetătorii încearcă să eficientizeze acest proces. Trebuie să ia în considerare „Când recoltați kelp,
trebuie să cheltuiți energie pentru a o recolta”, a menționat un cercetător Cooney.
Biocombustibilul din alge marine ar putea fi foarte important în producția viitoare de
energie. Lucrările viitoare vor îmbunătăți viabilitatea procesului prin identificarea și extragerea
substanțelor de mare valoare, precum pigmenți și fenoli, înainte ca restul algei marine să fie utilizat
pentru a produce biocombustibil. Industria globală a agriculturii de alge marine produce deja zeci
de milioane de tone în fiecare an în 44 de țări. În Vietnam, fermierii de creveți cresc acum alge
marine, ceea ce duce la venituri mai mari, apă mai curată și un biocombustibil produs local. În
Israel, cercetătorii testează sisteme integrate în care pești, stridii și alge marine sunt cultivate
împreună pentru a maximiza utilizarea nutrienților, un ecou al practicii chineze de creștere a
peștilor tilapia în orezării. În India, alge roșii sunt cercetate. Cercetătorii trebuie să încerce să

41
creeze noi surse de alge, mai degrabă decât să încerce să o colecteze pe fundul mării, de exemplu,
în Marea Baltică
4. Oceanul Planetar conţine în apele sale o mare cantitate de resurse minerale de
mare interes economic: petrol, gaze naturale, clorură de sodiu, sulf, brom, magneziu, minereu de
fier etc. Cele mai multe zăcăminte de petrol sunt situate la adâncimi de până la 200 m, în
platformele continentale. Importante zăcăminte marine de petrol se află în Golful Persic (locul I
în lume), Golful Mexic, Marea Nordului, Lacul Caspic, Laguna Maracaibo. Alte resurse minerale:
clorură de sodiu (peste tot în mări şi oceane); săruri de potasiu (Marea Baltică - Polonia, Golful
Mexic - S.U.A.); sulf (Golful Mexic - Caminada Pas, S.U.A.); brom (anual se exploatează peste
110 milioane tone, cel mai mult în S.U.A.); magneziu (S.U.A., Japonia, Franţa, C.S.I., China,
Japonia, cu o producţie globală de 115 milioane tone); minereu de fier (Golful Finic,
Newfoundland - Canada); cărbuni (în apropierea Japoniei, Marii Britanii şi Noii Zeelande); noduli
polimetalici (în total 1500 mld. tone, în 100 de câmpuri); staniu, aur, uraniu, fosfaţi, litiu, zirconiu,
wolfram, crom, aluminiu, cupru, platină etc. Numai în Oceanul Pacific se estimează că ar
exista1.500 mld. tone rezerve minerale. Se apreciază că exploatarea nodulilor polimetalici ar
asigura omenirea cu cupru timp de 6.000 ani, aluminiu – 20.000 ani, molibden -30.000 ani, nichel
-150.000 ani şi mangan – 400.000 ani.
Dintre toate resursele biotice marine, cele mai importante sunt resursele piscicole. Cele
mai mari zone piscicole din lume sunt: Newfoundland (Terra Nova), Islanda, Marea Norvegiei şi
nordul Oceanului Pacific. Din Pacific se recoltează anual 50-53% din totalul cantităţii de peşte din
lume, iar din Oceanul Atlantic 40-45%. Ţările care recoltează cea mai mare cantitate de peşte sunt
China, Japonia, Peru, Chile, S.U.A. şi Rusia. Resursele vegetale sunt reprezentate prin fitoplancton
(500 miliarde tone), alge roşii, brune, verzi şi iarbă de mare. În ultimii ani s-a dezvoltat spectaculos
maricultura - creşterea organismelor vii de origine marină (moluşte, alge, peşti ş.a.). Cantitatea de
peşte obţinută din maricultura este de 6 milioane tone, crescând vertiginos producţia de alge,
moluşte şi crustacee. În prezent se exploatează doar 15-20% din potenţialul existent. Apa mărilor
şi oceanelor favorizează dezvoltarea transporturilor maritime, contribuie la dezvoltarea oraşelor
porturi (60% din oraşele cu peste un milion de locuitori sunt oraşe porturi), favorizează dezvoltarea
staţiunilor balneo-climaterice.

FIȘA DE LUCRU nr.3

Dezbaterea și problematizarea în obținerea de energie verde. Menționați care metode sunt mai
eficiente în zone temperate vs zone cu climat cald.

42
 Aplicație 4
Metode și procedee tehnologice de tratare a apei de balast

Balastul este orice material utilizat pentru greutatea și / sau echilibrarea unui obiect. Apa de
balast este, prin urmare, de apă încărcată de către nave, pentru a asigura stabilitatea, vibrarea și
integritatea structurală.
Navele au încărcat balast solid, sub formă de pietre, nisip sau metal, de mii de ani. In
timpurile moderne, navele au folosit apa ca balast.
Este mult mai ușor pentru a încărca și descărca apa pe o navă, și, prin urmare, mai eficient
și economic decât balastul solid. Atunci când o navă este goală de marfă, se umple cu apă de balast.
Când se încarcă mărfuri, apa de balast este descărcată.
Distribuirea balastului in interiorul unui vas va depinde de criteriile de proiectare, mărimea
și rezistența navei.
Typical pumping rates
Ballast needs Vessel types
(m3/h)
Ballast replaces cargo Dry bulk carriers 5,000–10,000
Ballast required in large Ore carriers 10,000
quantities, primarily for return Tankers 5,000–20,000
voyage. Liquefied-gas carriers 5,000–10,000
Oil bulk ore carriers 10,000–15,000
Container ships 1,000–2,000
Ferries 200–500
Ballast for vessel control General cargo vessels 1,000–2,000
Ballast required in almost all Passenger vessels 200–500
loading conditions to control stability, Roll-on, roll-off vessels 1,000–2,000
trim, and heel. Fishing vessels 50
Fish factory vessels 500
Military vessels 50–100
Ballast for loading and Float-on, float-off vessels
10,000–15,000
unloading operations Heavy lift vessels
5,000
Ballast taken on locally in large Military amphibious assault
5,000
volumes and discharged in same vessels
1,000–2,000
location. Barge-carrying cargo vessels

43
 Rebalastarea pe mare, așa cum se recomandă de către liniile directoare OMI, oferă în prezent
cea mai bună măsură pentru a reduce riscul de transfer al organismelor acvatice dăunătoare, fiind
supusă unor limite serioase de navigare în siguranță.
Chiar și atunci când poate fi pusă în aplicare pe deplin, această tehnică are o eficiență mai
mică de 100% în eliminarea organismelor din apa de balast.
Unii autori chiar sugerează că rebalastarea în mare poate contribui la răspândirea mai largă
a speciilor dăunătoare, menționând că zonele insulare situate "în aval" de zona de rebalastare din
mijlocul oceanului, pot prezenta un risc major prin practicarea acestei tehnici. Prin urmare, este
extrem de important ca metodele alternative de gestionare a apei de balast și / sau de tratament să
fie dezvoltate cât mai curând posibil, pentru a înlocui rebalastarea pe mare.
În acest sens se fac eforturi de către o serie de instituții de cercetare științifică și inginerie
din întreaga lume (cercetare și dezvoltare semnificativă), cu scopul de a dezvolta o soluție cât mai
completă a acestei probleme.
Opțiunile luate în considerare includ:
- Metode de tratare mecanică, cum ar fi filtrare și separare.
- Metode de tratare fizică, cum ar fi sterilizarea cu ozon, lumină ultra-violet, curenți electrici
și tratament termic.
- Metode de tratare chimică, cum ar adăugarea de biocide în apa de balast pentru a omorî
organismele.
- Diferite combinații ale celor de mai sus.
Toate aceste posibilități necesită în prezent un efort de cercetare semnificativ. Încă există
bariere majore în scalarea acestor tehnologii, primând eficiența utilizării lor pentru cantitățile
uriașe de apă de balast transportate de nave de mari dimensiuni (de exemplu, aproximativ 60.000
de tone de apă de balast pe un vrachier de 200.000 tone DWT). Opțiunea pentru metoda de
tratament nu trebuie să interfereze în mod nejustificat cu exploatarea în condiții de siguranță a
navei și trebuie să ia în considerare limitarea impusă de proiectarea navei și de aspectul economic.
Orice măsură de control care este dezvoltată trebuie să îndeplinească o serie de criterii,
printre care:
- trebuie să fie sigură.
- trebuie să fie acceptabilă pentru mediu.
- trebuie să fie rentabilă (analiza cost-beneficiu).
- trebuie să funcționeze.
Una dintre problemele cu care se confruntă în prezent la nivel mondial comunitatea de
cercetare și dezvoltare, este că în afară de criteriile generale de mai sus, este un sistem de evaluare
pentru acceptarea formală a unor noi tehnici care sunt dezvoltate. În plus, multe grupuri de lucru
sunt izolate unele de altele, și nu există mecanisme formale care să asigure linii de comunicare
între comunitatea de cercetare și dezvoltare, între guverne și proiectanții de nave, constructori și
proprietari.
Echipamentul de tratare a apei de balast ar trebui să fie robust și potrivit pentru a lucra în
mediul naval, ar trebui să aibă o proiectare și construcție adecvată pentru serviciul pentru care este

44
destinat și ar trebui să fie instalat și protejat astfel încât să reducă la minimum orice pericol pentru
persoanele aflate la bord, ținând cont de suprafețele fierbinți și alte pericole.
Echipamentul de tratare a apei de balast trebuie să fie prevăzut cu mijloace simple și
eficiente de funcționare și comandă. Ar trebui să fie prevăzut cu un sistem de control care ar trebui
să fie de așa natură încât serviciile necesare pentru funcționarea corectă a echipamentului de tratare
a apei de balast să fie asigurate prin sistemele automate.
Performanța sistemului de management al apei de balast
Un ciclu de încercare la bord include:
- absorbția apei de balast a navei;
- stocarea apei de balast la bordul navei;
- tratarea apei de balast;
- deversarea apei de balast din navă.
Regim de eșantionare:
a) Pentru tancul de control: trei probe identice de apă, colectate în perioada de
absorbție (de exemplu, la început, mijloc, final); și trei probe identice de apă de descărcare,
colectate în perioada de descărcare (de exemplu, la început, mijloc, sfârșit).
b) Pentru apa de balast tratată: trei probe identice de apă tratată descărcată colectată
la fiecare din cei trei timpi în perioada de descărcare (de exemplu, 3 x la început, 3 x la mijloc, 3
x la final).
c) Dimensiunile eșantioanelor sunt:
- Pentru enumerarea organismelor mai mari sau egale cu 50 de µ (dimensiune minimă), probe
ar trebui colectate pe cel puțin un metru cub.
- În cazul în care probele sunt concentrate, pentru enumerare, probele ar trebui să fie
concentrate folosind o sită cu dimensiunea ochiului de maxim 50 µm.
- Pentru enumerarea organismelor cu dimensiuni mai mari sau egale cu 10 µ și mai mici de
50 µ, probe trebuie colectate la cel puțin un litru. În acest caz, dacă probele sunt concentrate
pentru enumerare se folosește o sită cu dimensiunea ochiului de maxim 10 µm, în dimensiune
diagonală.
- Pentru evaluarea unui eșantion de bacterii în cel puțin 500 de mililitri, ar trebui să fie luate
probe din influent (vs. efluent) și din apa tratată. În absența unui laborator la bordul navei
cerințele de testare toxicogenică ar trebui să fie efectuate într-un laborator autorizat în mod
corespunzător.
Pentru funcționarea sistemului de-a lungul perioadei de probă, ar trebui furnizate
următoarele informații:
- documentarea tuturor operațiunilor de apă de balast, inclusiv volumele și locațiile de
preluare și de descărcare, și dacă au fost întâmpinate dificultăți și menționat cazul.
- documentația de întreținere programată a fi efectuată asupra sistemului.

45
 - documentația de întreținere și reparații neprogramate efectuate pe sistem;
- documentația parametrilor de inginerie monitorizați în funcție de specificul sistemului.
- documentația de funcționare a echipamentelor de control și monitorizare.

Testul set-up ce include echipamentele de tratare a apei de balast ar trebui să funcționeze

așa cum este descris în documentația furnizată, pe durata a cel puțin 5 cicluri de testare replicate.
Fiecare ciclu de testare ar trebui să aibă loc pe o perioadă de cel puțin 5 zile.
Un ciclu de încercare ar trebui să includă:
- preluarea apei de balast prin pompare;
- stocarea apei de balast pentru cel puțin 5 zile;
- tratarea apei de balast în BWMS (sistemul de management al apei de balast), cu excepția
tancurilor de control;
- deversarea apei de balast prin pompare.
Echipament de tratarea apei de balast
Criterii de intrare și de ieșire
Pentru orice set de cicluri de încercare (un set are 5 replicări) ar trebui ales un interval de
salinitate. Dată fiind salinitatea, apa de testare ar fi dizolvată și conținutul de particule s-ar găsi
într-una din următoarele combinații:

Apa din influent ar trebui să includă:

- organisme testate cu dimensiuni mai mari decât sau egale cu 50 de microni, ar trebui să fie
prezente într-o densitate totală preferată de 106, dar nu mai puțin de 105 indivizi pe metru cub, și
ar trebui să cuprindă cu cel puțin 5 specii din cel puțin 3 încrengături diferite;
- organisme testate cu dimensiuni mai mari decât sau egale cu 10 de microni și mai puțin
mult de 50 de microni, ar trebui să fie prezente într-o densitate totală preferată de 104, dar nu mai
puțin de 103 indivizi pe mililitru, și ar trebui să cuprindă cu cel puțin 5 specii din cel puțin 3
încrengături diferite;
- bacteriile heterotrofe ar trebui să fie prezente într-o densitate de cel puțin 104 bacterii vii
pe mililitru;
- diversitatea organismelor în apa de testare trebuie să fie în conformitate cu clasele de
mărime menționate mai sus, indiferent dacă asociații de organisme naturale sau organisme
cultivate au fost folosite pentru a îndeplini cerințele de densitate și diversitate a organismelor.
Următoarele bacterii nu trebuie să fie adăugate la apa de influent, dar ar trebui să fie măsurate
la intrare și la momentul descărcării: coliformi, enterococi, Vibrio cholera, bacteria heterotrofe.

46
 Se colectează probe separate pentru speciile menționate mai sus, inclusiv dimensiunile
descrise sus.
Echipamente care pot fi instalate în zone expuse precum puntea navei, sau într-un spațiu
închis unde nu sunt controlate de factorii mediu, pentru o perioadă de două ore ar trebui să fie
supuse la:
- un test cu temperatură joasă la -25°C; și
- un test cu temperatură ridicată la 55°C.

Echipamente care pot fi instalate într-un spațiu închis, dar care este controlat ecologic,
inclusiv camera motorului, sunt supuse pe o perioadă de cel puțin două ore, la:
- un test cu temperatură joasă la 0°C; și
- un test cu temperatură ridicată la 55°C.
Echipamentul va fi lăsat oprit pentru o perioadă de două ore la o temperatură a 55oC într-o
atmosferă cu o umiditate relativă de 90%. La sfârșitul acestei perioade, echipamentul trebuie să fie
pornit și trebuie să funcționeze în mod satisfăcător timp de o oră în condițiile de testare.
Metode de analiză a probelor pentru determinarea constituenților biologici din apa de
balast
Probele prelevate în timpul testelor a BWMS sunt susceptibile de a conține o diversitate
taxonomică mare de organisme, variind foarte mult în dimensiune. Aceste metode ar trebui să fie
citate în mod clar și descrise în planurile de testare și raportare. Aceasta includ metode pentru
detectarea, cuantificarea și identificarea organismelor și determinarea viabilității.
Când metodele standard nu sunt disponibile pentru anumite organisme sau grupuri
taxonomice, metodele care sunt dezvoltate pentru a fi utilizate, trebuie să fie descrise în detaliu în
planurile de testare și raportare.
Substanțe active folosite în tratarea apei de balast
Pentru aprobarea acestora ar trebui să fie incluse informații cu privire la proprietățile sau
acțiunile preparatului, inclusiv la oricare dintre componentele sale, după cum urmează:
1. Datele cu privire la efectele asupra plantelor acvatice, nevertebrate, pești și alte organisme,
incluzând organisme sensibile și reprezentative: toxicitatea acvatică acută și cronică; tulburările
endocrine; toxicitatea asupra sedimentelor; bioamplificare / bioconcentrare; efectele asupra
populației / lanțului trofic.
2. Datele privind toxicitatea pentru mamifere: toxicitate acută; efecte asupra pielii și a
ochilor; toxicitate cronică și pe termen lung; toxicitatea asupra dezvoltare și pentru reproducere;
cancerigenitate și mutagenitate.
3. Datele privind evoluția mediului și efectul în condiții aerobe și anaerobe: moduri de
degradare (biotică; abiotică); bioacumulare, coeficientul de partiție, coeficient octanol / apă;
persistența și identificarea principalilor metaboliți din mediul relevant (apa de balast, marină și ape
dulci); reacția cu materia organică; efecte fizice potențiale asupra vieții sălbatice și a habitatelor
bentale; reziduuri potențiale în fructele de mare; și orice efect cunoscut interactiv.

47
 4. Proprietățile fizice și chimice pentru substanțele active și preparatele și apa de balast
tratată, dacă este cazul: punct de topire; punct de fierbere; inflamabilitate; densitate relativă;
presiunea vaporilor, densitatea vaporilor; solubilitatea în apă / constanta de disociere (pKa);
potențial de oxidare / reducere; coroziunea materialelor sau echipamentelor la nave; temperatura
de autoaprindere.
Testele de persistență a substanțelor:
Persistența ar trebui să fie, de preferință, evaluată în sistemele de încercare care determină
timpul de înjumătățire în condiții corespunzătoare. Testele screening de biodegradare pot fi folosite
pentru a arăta că substanțele sunt ușor biodegradabile. Determinarea timpului de înjumătățire ar
trebui să includă evaluarea substanțelor chimice relevante.
Testele de bioacumulare:
Evaluarea potențialului de bioacumulare ar trebui să folosească factori de bioconcentrare
măsurați în organismele de apa marină (sau apă dulce). În cazul în care aceste teste nu sunt
aplicabile, sau dacă logPow <3, valoarea factorul de Bio concentrare (BCF) poate fi estimată
utilizând modele (Cantitative) structură-activitate intrarelațională ((Q) SAR).
Testele de toxicitate:
Date de ecotoxicitate acute și / sau cronice, care acoperă în mod ideal stadiile de viață
sensibile, ar trebui, în principiu, să fie utilizate pentru evaluarea criteriului de toxicitate.
Aceste teste de toxicitate ar trebui să includă metode de testare cronice cu specii multiple de
testare (un pește, un nevertebrat și o plantă), care vizează stadiile de viață sensibile. Rezultatele
testelor care urmează a fi furnizate includ: domeniul acut - de 24 de ore, 48 de ore, 72 de ore, și de
96 de ore Concentrație letală la care x% din organismele testate mor (LCX), fără observarea
concentrațiilor efectelor adverse (NOAECs).
Preparatele/substanțele care depășesc criteriile (Persistența, bioacumulare și toxicitate- PBT)
din tabelul de mai jos, sunt considerate PBT.

Tehnologii de tratare a apei de balast

Înainte de a lua în considerare orice tehnologie de tratare, este necesar să se înțeleagă factorii
cheie ai calității apei. Apa pompată în rezervoarele de balast ale unei nave poate varia considerabil
și va afecta diferitele sisteme de tratare a apei de balast în moduri diferite. Caracteristicile specifice
ale apei pot limita capacitatea unui sistem de a se conforma într-o anumită situație, de exemplu,
48
pot determina să consume mai multă energie. Trei caracteristici ale apei sunt deosebit de
importante: salinitatea, temperatura și transmitanța ultravioletă.

-Salinitatea este concentrația totală de săruri dizolvate în apă. Aceasta poate fi afectată de
temperatură, climă, sezon și alți factori. De exemplu, cele mai multe porturi sunt in zone limitrofe
deversarii râurilor, ceea ce înseamnă că nivelurile lor medii de salinitate sunt în general mai mici
decât cele ale apei oceanice.

-Temperatura: Apele de suprafață sunt încălzite de radiația solară, care scade cu distanța fata
de ecuator.

-Transmisia UV este măsurarea cantității de lumină UV care poate trece printr-o probă de
apă. Substanța dizolvată din apă determină scăderea intensității luminii exponențial cu distanța de
la sursă. În timp ce transmisia UV în apa de mare este în general mare, ea tinde să fie mai mică în
apele de coastă. În porturi variază de obicei de la 90% până la 60%, dar uneori poate scădea la
50% sau mai puțin.

Alternative de pre-tratare:

Cele mai multe sisteme de tratare a apei de balast utilizează un proces în două etape, în care
dezinfecția (tratamentul principal) prin mijloace chimice sau fizice este precedată de o etapă de
pre-tratament. Pre-tratarea îndepărtează materialul solid, cum ar fi particulele suspendate și
microorganisme.

Trei tehnologii sunt utilizate în mod obișnuit pentru tratarea prealabilă: hidrociclonare,
coagulare / floculare și filtrare.

a) Tratarea apei de balast prin filtrare

Sistemul de tratare primară se bazează pe tehnologia de filtrare mecanică (prin site). Pentru
a completa procesul de filtrare, există diverse metode secundare de tratament, cum ar fi UV, cu
ultrasunete și biocide. Filtrarea mecanică a fost utilizată de peste 20 de ani folosind filtre cu
mărimea sitei de filtrare de 40 microni și mai mult. Progresele din ultimul deceniu în tehnologia
de fabricare a sitei din oțel inoxidabil, au permis realizarea de filtre capabile de a îndepărta
particulele până la dimensiunea de 10 microni. Filtrarea automată cu site de auto-curățare
(Automatic self-cleaning screen filtration ) câștigă popularitate în prezent, deoarece acestea au o
amprentă la sol redusă pentru filtrare, incluzând debite mari, și sunt simplu de utilizat pentru
diferite diametre ale conductelor. Pierderea de apă pentru spălare în contracurent poate fi de numai
1% din volumul total de transfer. Se conturează un consens clar prin faptul că mai multe metode
tehnologice alternative pentru inactivarea unui agent patogen (de ex., UV, ultrasunete) ar necesita
un stadiu de pre-filtrare pentru îndepărtarea eficientă a particulelor mai mari din apa de balast. Apa
de balast poate fi filtrată înainte de a intra în tancuri sau în timp ce este evacuată. Avantajul filtrării
apei pompate în tancuri este că organismele care sunt filtrate pot fi păstrate în habitatul lor nativ.
Dacă apa de balast este filtrată în timp ce este evacuată, eliminarea adecvată a organismelor este

49
necesară pentru a elimina introducerea accidentală de specii în noul acvatoriu. Unul dintre
principalele dezavantaje ale filtrării este că necesită echipamente de specialitate care ar putea fi
costisitoare ca achiziție și instalare. Costul sistemului de filtrare crește cu cât sunt îndepărtate din
apa de balast particulele și organisme mai mici (site de dimensiuni mici). Deoarece filtrele utilizate
pentru tratarea apei de balast au dimensiune ce nu permit eliminarea totală a microorganismelor,
o altă metodă de tratament ar trebui să fie utilizată pentru a îndepărta invadatori microbieni. Noile
tehnologii sunt în curs de dezvoltare pentru a crește debitul prin filtre și a preveni colmatarea
filtrelor, făcând această metodă de tratament mai utilă.
Un proiect care viza îmbunătățirea calității apei în Marile Lacuri a utilizat un sistem de
filtrare a apei de balast. Unitatea de filtrare, testele de laborator și echipamentele periferice aveau
la bază un cărucior pentru tractarea unui fileu planctonic printr-un tanc de balast, au fost instalate
în 1996. Sistemul conținea și un mecanism de curățat filtrele care colecta organismele pentru a
preveni repopulări accidentale.
b) Tratarea apei de balast prin ozonizare
Ozonul este folosit pentru dezinfectarea unui număr variat de aplicații: de la tratarea apei
uzatei, tratarea apei potabile și cele legate de procese industrializate, cum ar fi acvacultura, precum
și producția de energie electrică. Aceste domenii de aplicare implica apă proaspătă. Ozonul fiind
cel mai puternic oxidant disponibil, omoară rapid bacteriile. De fapt, ozonul ca dezinfectant este
de zece ori mai puternic decât clorul. Prin folosirea lui nu rezultă deșeuri și produse secundare. În
schimb, apa de balast poate fi dulce, salmastră sau apă sărată. Astfel, introducerea de ioni prezenți
în apa de mare, modifică mecanismele asociate procesului de ozonizare. Utilizarea ozonului ca
tratament al apei de balast necesită o revizuire a testelor de laborator și literaturii relevante privind:
- eficiența de dezinfectare cu ozon;
- ratele de atenuare a oxidării în apa de mare;
- corozivitatea de tratate a apei de mare cu ozon.
Ozonul este un dezinfectant ideal pentru piscicultură și acvacultură datorită capacităţii sale de a
ucide bacteriile și virusurile fără a lăsa reziduuri. Ozonul este un tratament eficient, care:
 oxidează materiile organice, cum ar fi excrementele de pește.
 inactivează bacteriile și virusurile.
 destabilizează particule coloidale.
 dezinfectează apa.
Dezinfectarea cu ozon se face astfel în scopuri bactericide și virulicide. Ozonul este un gaz
albastru cu masa moleculară 48 g/mol, densitatea relativă la aer 1,66 sau valoare absolută la zero
grade 2,143 kg/m3. Avantaje: dezinfectarea rapidă, microflocularea (formarea de substanțe
organice precipitabile; nu necesită substanțe chimice auxiliare procesului în scopul realizării
precipitării, coagulării; eliminarea anumitor substanțe chimice rezistente la tratarea biologică și

50
persistente precum fierul, manganul, cianurilor, sulfaților, fenolului, etc.; prezența oxigenului
rezidual. Dezavantajele sunt: consumul ridicat de ozon pentru tratare; necesită etape și instalații
de tratare ulterioară; costuri ridicate de investiție și exploatare; control dificil – transportul
ozonului determină eficiența utilizării.
Ozonul este un gaz instabil care se descompune în apă cu o viteză dependentă de pH-ul apei,
temperatură, natura și concentrația sărurilor dizolvate, materiale în suspensie. În apa uzată este
dificil de precizat viteza de descompunere deoarece sunt multe substanțe care intră în reacții de
oxidare datorită puterii mari oxidante a ozonului. Activitatea germinicidă a ozonului este bună
dacă acest dezinfectant rămâne rezidual între 0,2-0,5 mg/L la un timp de contact de 6 minute (4
minute pentru apa curată).
c) Tratarea apei de balast prin încălzire
Această metodă se referă la utilizarea căldurii reziduale din motorul principal al navei,
pentru a omorî organismele dăunătoare. Metoda se aplică pentru a evalua și demonstra posibilitatea
apei de balast încălzită la o temperatură suficient de ridicată pentru a minimiza sau elimina
transferul organismelor dăunătoare. Munca de pionierat în acest domeniu s-a bazat pe studii de
laborator privind eficacitatea în timp a factorului termic și studiile la bordul navei asupra chiștilor
de Gymnodinium catenatum și alte alge fitoplanctonice (studii realizate de Bolch și Hallegraeff
(1993); Rigby (1994) și Hallegraeff (1998), prin analize termodinamice de căldură disponibile de
la motorul principal al unui transportator de 140.000 tone dw BHP, pentru a evalua diferitele
moduri de încălzire). Acest lucru a dus la dezvoltarea unui aranjament optim pentru voiaje
internaționale în cazul în care apa caldă de la circuitul principal de răcire a motorului este spălată
prin fiecare tanc. În plus față de aceste studii, au fost propuse o serie de alte metode care implică
recircularea apei (Figura 3.1) prin schimbătoarele de căldură suplimentare care utilizează căldura
reziduală și aburul (în unele cazuri).

Figura 3.1. – 1. Apa este pompată spre tancurile de balast; 2. apa de mare este încălzită (săgețile
din zona mai întunecată) de către apa dulce utilizată la răcirea motorului (săgețile din zona mai
deschisă); 3. apa de mare încălzită este pompată în tancul de balast, omorând numeroase
organisme; 4. Apa de balast astfel tratată este aruncată peste bord (sursa: http://massbay.mit.edu).
Apa de balast încălzită la temperaturi între 35-450C și menținerea acestei temperaturi pentru
o perioadă suficient de lungă de timp este eficientă pentru omorârea unor grupe mari de organisme,
precum pești, dar nu la fel de eficientă pentru omorârea microorganismelor. Apa de balast este
încălzită prin utilizarea sistemului de răcire a motorului: fie prin utilizarea apei de balast pentru a

51
răci motorul sau prin spălarea tancurilor de balast cu apa încălzită care a fost folosită ca agent de
răcire. Aceasta este o metodă foarte eficientă, deoarece apa de răcire este necesară și este cel mai
probabil deversată în ocean în cazul în care nu a fost utilizată pentru tratarea apei de balast. Un alt
avantaj al acestei metode este acela că nu există produse secundare chimice rezultate. Principalul
dezavantaj în oricare dintre metodele de încălzire a apei de balast, este faptul că acestea necesită
instalarea unor conducte pentru a aduce apa de balast în contact cu sursa de căldură.
Tratamentul este limitat de cantitatea de căldură furnizată de motoare, astfel încât cantitatea
de apă de balast tratată trebuie să fie în raport cu căldura eliberată de către motoare.
În unele cazuri, este necesar ca organismele să fie moarte înainte de a elibera apa de balast
încălzită în mediu. Un număr de factori trebuie să fie luați în considerare înainte de a utiliza
tratamentul termic pe o navă anume sau un anumit voiaj. Călătoria trebuie să fie suficient de lungă
pentru a permite apei să ajungă la temperaturile specificate pentru cantitatea necesară de tratare.
Din cauza temperaturii apei de balast care este influențată de temperatura apei mediului, această
metodă nu poate fi la fel de utilă în apele reci deoarece ar fi necesară mai multă energie pentru a
ridica temperatura apei de balast. Un alt punct de vedere este posibilitatea coroziunii tancului de
balast datorită temperaturii ridicate. Deoarece tancurile de balast ale navelor noi sunt acoperite cu
un strat epoxidic de protecție, care poate rezista la temperaturi de până la 80°C, ele sunt mai puțin
probabil de a se coroda decât cele ale navelor mai vechi. Astfel, dacă stratul epoxidic se uzează,
suprafața neacoperită se poate coroda. Totuși, deoarece încălzirea are loc doar pentru o perioadă
scurtă de timp, în comparație cu durata de viață a navei, coroziunea poate să nu fie de fapt o
preocupare majoră a acestei metode de tratament.
d) Tratarea apei de balast prin dezoxigenare
Experimental s-a demonstrat eficiența acestei metode pentru un sistem de 72 tone pe oră
sistem de tratare a apei de balast de mare viteză care utilizează o cameră de vid pentru a îndepărta
oxigenul dizolvat din apa de balast rezultând după 10 zile un conținut de oxigen scăzut în tancul
de balast / cala de balast. Cercetarea a avut ca scop măsurarea efectului de mare viteză de
îndepărtare a oxigenului vacuum de-a lungul timpului, cu un cost redus, cu un sistem de tratare a
apei de balast de înaltă performanță. Metodele de cercetare au implicat îndepărtarea oxigenului
dizolvat prin utilizarea unei cameră de vid și evaluarea eficacității biologice folosind cuantificarea
microscopică și măsurători de biomasă. În literatura de specialitate se arată că, rezultatele biologice
ale analizei microscopice a apei de balast tratată, indică o mortalitate imediată a zooplanctonului
între 50-75%, și o reducere aproape completă a acestuia în decurs de două zile de tratament. Timpul
de zece zile a fost ținta pentru tot tratament apei de balast, în cazul unui voiaj scurt din Europa spre
Coasta de Est a Statelor Unite.
e) Tratarea apei de balast prin UV
Principalele alternative de tratament: dezinfecție fizică

Tehnologiile de dezinfecție fizică pentru tratamentul principal reprezintă o alternativă la

dezinfecția chimică. Spre deosebire de procesele de dezinfectare chimică, procesele de dezinfecție

52
fizică nu implică substanțe active sau reziduale. Cele mai multe sunt utilizate atât în timpul
balastării, cât și în timpul debalastării, fără a avea un timp de așteptare semnificativ.

Ca și în cazul tehnologiilor de dezinfecție chimică, totuși, există beneficii și limitări ale

oricărei tehnologii de dezinfecție fizică. Eficacitatea tratamentului depinde în mod similar de
caracteristicile apei și de tipul de organisme prezente.

În funcție de factorii de mai sus, performanța biologică de dezinfecție poate varia foarte mult
de la un sistem UV la altul. În special, limitele de sistem diferă în ceea ce privește factorii de
calitate a apei:

-Transmisia UV: multe sisteme UV sunt testate în apă limpede, cu transmisie UV înaltă,
unde diferențele de intensitate a luminii sunt mai puțin vizibile. În apele naturale cu emisie UV
scăzută, aceste sisteme pot avea dificultăți. Un sistem cu o capacitate verificată de a gestiona valori
ale transmitanței UV de 55% sau mai puțin, va asigura dezinfecția conformă în majoritatea
porturilor.

53
 -Salinitatea apei: tratamentul UV nu este direct afectat de salinitatea apei. Cu toate acestea,
apa proaspătă are un nivel mediu mai scăzut al nivelului de transmisie UV care poate limita
performanța sistemului așa cum este descris mai sus.

-Temperatura apei: lămpile UV cu presiune medie oferă cel mai larg spectru de temperaturi
de funcționare. În zonele cu temperaturi scăzute ale apei, lămpile cu presiune medie vor funcționa,
în timp ce lămpile cu presiune scăzută pot înceta să funcționeze.

Alegerea corectă a lămpilor și a manșoanelor poate însemna nu numai performanțe mai bune,
ci și lămpi mai puține și mai scurte, cu o sensibilitate mai redusă la vibrații și costuri de întreținere
mai mici.

Mecanismul primar de acțiune a radiației UV cu lungimea de undă de 265..310..500 nm în

omorârea microorganismelor, este distrugerea acizilor nucleici celulari în special acidul
dezoxiribonucleic. Lampa cu vapori de mercur de presiune scăzută emite cca 92% din lumina ei
pe lungimea de undă de 254 nm – valoare optimă pentru acțiunea germicidă.
Doza se referă la intensitate și timp și se recomandă mai multe lămpi distanțate la 12,5-50
mm. Coeficientul de absorbție a radiației UV este de 0,4 / cm, iar transmitanța 67%. Ultravioletele
(UV) au devenit larg utilizate pentru dezinfectarea apei potabile, apei industriale și a apelor uzate,
ca o alternativă la clorinare. O metodă potențial nouă este tratamentul UV a apei de balast. Pentru
a evita eșecul unui sistem de dezinfecție cu UV datorită recuperării de microorganisme, recent au
fost dezvoltate lămpi UV cu emise pe anumite lungimi de undă suplimentare în domeniul UV.
Pentru a reduce posibilitatea de recuperare microbiană după iradiere cu raze ultraviolete, metoda
trebuie să fie aplicată în cât mai multe zone posibil ale microorganismului. Omorârea eficientă a
microorganismelor prin lămpi policrome de mare intensitate UV cu presiune medie, se datorează
unei ieșiri excepționale de energie UV, la lungimi de undă specifice într-o secțiune mare a
spectrului UV. Combinația dintre aceste proprietăți duce la mai multe efecte letale pentru diferite
microorganisme mici și mari. Molecule biologice importante, altele decât ADN, sunt susceptibile
de a fi deteriorate, ceea ce ajută la prevenirea recuperării microorganismelor iradiate. Descoperirile
recente cu privire la efectele biologice ale lungimi de undă scurtă pe Bacillus subtilis,
Cryptosporidium parvum și Escherichia coli confirmă efectul lungimii de undă scurtă. Un
principal dezavantaj este că lumina UV este ineficientă în apa care conține particule în suspensie,
astfel încât apa de balast trebuie să fie filtrată înainte de începerea tratamentului. Această metodă
este cea mai eficientă asupra microorganismelor, și ar trebui să fie combinată cu o altă metodă
pentru o eficiență mai bună de a elimina toți bioinvadatorii potențiali din apa de balast. Deși multe
metode sunt investigate, niciun tratament nu a fost descoperit ca eficient vs. cost bun pentru a
preveni transportul tuturor organismelor vii prin intermediul apei de balast. Figura de mai jos
prezintă dimensiunile cuprinse în diversele metode (Figura 3.2).

54
 Figura . Eficiența diverselor metode asupra organismelor din apa de balast (sursa:
http://massbay.mit.edu).
Dacă în apă apar procese de floculare sau de biofloculare radiația UV nu este capabilă să
penetreze aceste particule și efectul dozei este mai redus. Așadar, procesul de dezinfectare cu UV
este destinat microorganismelor izolate în timp ce bacteriile din flocoane sunt protejate. Procedeul
prezintă următoarele avantaje: în urma tratării nu apar produși chimici toxici reziduali; radiația UV
are proprietăți antivirucide; metoda are o fiabilitate ridicată; este simplu la operare; costurile sunt
apropiate de cele ale clorinării. Dezavantajul metodei este că tratamentul nu este remanent
(remanență – persistența în timp a anumitor caracteristici – de exemplu în acest caz puterea
biocidă).
Unele tratamente au nevoie să fie însoțite de un alt tratament, care să acopere o altă categorie
de organisme. De exemplu, un tratament UV poate fi însoțit de filtrare. Este de asemenea, nevoie
de filtre de diferite dimensiuni, cu scopul de a face față volumului de apă schimbată. Un număr de
alte metode fizice pentru eliminarea organismelor nedorite din apa de balast au fost examinate,
inclusiv acustica, impulsuri electrice și tratamentul magnetic.
Frecvențe acustice specifice omoară organisme, astfel încât tratamentul acustic poate fi
eficace pentru eliminarea organismelor țintă, dar nu pentru o gamă largă de organisme găsite în
apa de balast. De asemenea, s-a demonstrat că forțele magnetice omoară anumite nevertebrate,
cum ar fi midiile zebră, în diferite teste de laborator. Această metodă nu a fost testată pe o mare
varietate de organisme din apa de mare, astfel încât determinarea eficienței sale pentru tratarea
apei de balast este încă la început. Impulsurile electrice pot fi trimise prin intermediul apei de
balast omorând cele mai multe organisme. Riscul echipajului, precum și cheltuielile și
dimensiunile echipamentului necesar pentru a genera aceste impulsuri, sunt principalele
dezavantaje ale acestei metode de tratare a apei de balast.

55
 f) Tratarea apei de balast prin super-saturația cu gaz
Super-saturația cu gaz este o metodă cunoscută de a afecta biota acvatică. Când organismele
pluricelulare acvatice sunt expuse la apă suprasaturată cu gaz, și mai ales atunci când sunt supuse
ulterior la presiuni hidrostatice reduse, ele pot suferi embolie și hemoragii. În cazul în care nivelul
de supra-saturație este destul de mare, starea poate fi letală. De asemenea, și expunerile sub-letale
reprezintă un stres considerabil pentru organismele acvatice. În timp ce efectele letale au fost
observate ocazional în condiții naturale sau semi-naturale, se poate astfel sugera că această metodă
poate fi optimizată și utilizată pentru a preveni transferul de organisme nedorite translocate prin
intermediul apei de balast. Susceptibilitatea la super-saturația cu gaz variază între diferite grupuri
sistematice de organisme, cum ar fi la moluștele Mya arenaria la 114%, la Argopecten irridans
concentricus la 116%, larve de sturioni albi Acipenser transmontanus la 131%. Au fost realizate
o serie de teste cu privire la efectul gazului (aer și azot + amestec de aer) în apa de mare
suprasaturată pe soluție salină cu creveți Artemia sp. și puietului de moluște Mytilus edulis.
g) Efectul biocidelor în tratarea apei de balast
Principalele alternative de tratament: dezinfectarea chimică

Tehnicile de dezinfecție chimică pentru tratamentul principal utilizează substanțe active care
pot fi adăugate sau produse in situ. Aceste substanțe active trebuie evaluate în timpul certificării
sistemului. Eficacitatea proceselor chimice variază în funcție de caracteristicile apei discutate
anterior, precum și de tipul de organisme prezente.

În timpul voiajelor lungi, există riscul de crestere a organismelor, dacă se consumă toate
substanțele active, ceea ce poate duce la neconformitate in descărcarea apei de balast. Utilizarea
substanțelor chimice poate provoca, de asemenea, degradări fizice, cum ar fi creșterea riscului de
coroziune sau modificări ale suprafetei rezervoarelor. În plus, ar trebui luate în considerare atât
timpul de menținere, cât și oxidanții reziduali totali.

Timpul de exploatare este intervalul necesar între balastare și debalastare pentru a asigura
un tratament eficient, care trebuie specificat în timpul aprobării sistemului folosit. În mod normal,
este în jur de 24 de ore, iar timpul de menținere a unor sisteme chimice poate fi de până la cinci
zile. Astfel de sisteme pot fi nepotrivite pentru navele care balasteaza si debalastea frecvent.

Oxidanții reziduali totali sunt substanțele active emise de sistemele de tratare a apei de balast
care utilizează oxidanți, cum ar fi sistemele de electroclorinare. Nivelurile totale de oxidanți
reziduali scad cu timpul de conservare, deoarece oxidanții sunt consumați, dar nu trebuie să fie
mai mari de 0,1 mg / l la evacuare conform legislației. Dacă acestea depășesc limita mentionata
înainte de debalastare, este necesar un tratament suplimentar pentru a neutraliza oxidanții reziduali
totali rămasi.

56
Electro-clorinarea sau clorurarea electrolitică este cea mai comună tehnologie de dezinfecție
chimică utilizată în sistemele de tratare a apei de balast.

Procesul este sensibil la:

- Salinitatea apei: salinitatea redusă face dificilă generarea dezinfectantului tip hipoclorit,
ceea ce duce la o eficiență mai scăzută și la un consum mai mare de energie. astfel, trebuie să se
adauge sare pentru a compensa deficitul, fie direct, fie prin intermediul unei surse separate de apă
de mare. Dacă sistemul nu este complet automat, acest lucru crește complexitatea instalării și a
funcționării.

- Temperatura apei: temperaturile scăzute ale apei cresc exponențial cantitatea de energie
necesară pentru producerea dezinfectantului tip hipoclorit. Temperatura optimă a apei este peste
15 ° C, cu temperaturi în intervalul între 10 ° C - 17 ° C. Apa sub 10 ° C reduce semnificativ
formarea clorului, ceea ce înseamnă că este necesară preîncălzirea pentru a asigura conformitatea
în apa de mare mai rece.

57
Biocidul: reprezintă un produs chimic care omoară organismele.
Agent oxidant: substanțe chimice care distrug membrana celulară prin oxidare.
Biocid neoxidant: Biocidele pot fi, de asemenea, letale prin diferite alte mijloace chimice.

58
 Tipul specific de biocid trebuie ales cu mare atenție pentru a evita rănirea oamenilor sau
degradarea mediului.
Astăzi se pune problema eficacității unei noi generații de produse biocide naturale cu
potențial ecologic, de tratare a apei de balast într-un mod foarte economic. Studiile anterioare
privind juglona (C10H6O3) au demonstrat un grad ridicat de toxicitate la un spectru larg de
organisme acvatice. Toxicitatea este menținută în apa dulce pe un interval larg de pH, iar în estuare
pe un interval larg de salinitate. Mai multe studii recente privind nutricidele / SEAKLEEN, au
demonstrat toxicitate la un spectru larg de organisme marine și de apă dulce incluzând larve de
pește și ouă, crustacee planctonice incluzând puricii de apă, larve de bivalve (incluzând midiile
zebră), bacterii Vibrio (de aceeași natură cu bacterii de holeră) și dinoflagelatele (incluzând chisturi
dinoflagelate) în cazul în care distrugerea completă a cloroplastelor a fost înregistrată în două
ore. Coeficientul de repartiție a SEAKLEEN și compuși înrudiți, este de aproximativ 2, ceea ce
înseamnă că ele vor rămâne în formă dizolvată în cazul sedimentelor grele. SEAKLEEN este toxic
pentru speciile bentale de amphipode Leptocheirus plumulosus, demonstrând astfel eficacitatea sa
în tratarea sedimentelor reziduale din tancurile de balast. În apele marine, SEAKLEEN și compușii
înrudiți, se degradează relativ rapid la compuși non-toxici, cu timpi de înjumătățire a 16-30 ore.
Se anticipează astfel că descărcarea apei de balast nu va reprezenta o amenințare toxică în apele
receptoare. Toxicitatea SEAKLEEN pentru toate organismele testate a fost circa 1ppm (mg L-1),
care indică o doză eficientă de tratament în jurul 1-2 g/ per tonă metrică a apei de balast. Din punct
de vedere economic, pentru majoritatea aplicațiilor, se anticipează că SEAKLEEN ar fi la <0.2
dolari pe tonă metrică de apă de balast tratată. Ar fi necesară o tratare prealabilă.
Tratament chimic cu Peraclean Ocean este o metodă potențială de a elimina în mod eficient
organismele și agenții patogeni în apa de balast. Peraclean® Ocean este un biocid cu forma
farmaceutică lichidă pe bază de peroxid de acid acetic (PAA). PAA conține forme care sunt
utilizate pe scară largă în industria alimentară și a băuturilor, precum și în stațiile de epurare a
apelor uzate și alte procese de tratare a apei. Cercetătorii au găsit aplicarea sa pe scară largă în
tratamentul apei de răcire și ca o pre-tratare a apelor contaminate biologic înainte de evacuarea în
mediul înconjurător. PAA este permis în Statele Unite ale Americii ca un aditiv alimentar secundar
la concentrații de până la 100 mg / L. Perioada de valabilitate a Peraclean Ocean este de cel puțin
1 an: mai mult de 90% din activitatea inițială este încă prezentă după un an de depozitare la
temperatura camerei. Pentru o primă evaluare a performanței Peracleanâ Ocean, a fost aplicat
standardul de testare pe specia Artemia (ATS -Artemia Testing Standard ). Acest test de referință
folosește creveți ce trăiesc în soluție salină, Artemia salina, ca organism indicator.
ATS implică patru stadii de dezvoltare diferite ale creveților din soluția salină: adulți, larve,
stadiu de naupliu, ouă și forme de chiști pre-incubați. Datele au arătat că adăugarea de Peraclean
Ocean la niveluri de peste 350 ppm a dus la mortalitate de 100% a tuturor formelor vii de Artemia.
Valoarea de pH a apei de mare tratată este ușor redusă față de pH-ul 8.2-6.1, datorită proprietăților
acide a Peraclean Ocean. Experimentele viitoare vizează un număr diferit de organisme
indicatoare.

59
Identificarea (desemnarea) zonelor marine potențiale pentru evacuare a apei de balast
Orice desemnare a zonelor de evacuare a apei de balast ar trebui să ia în considerare impactul
dat de navigație (limitând întârzierile), luându-se în considerare următoarele:
- zona ar trebui să fie pe rutele deja existente, dacă este posibil;
- în cazul în care zona nu poate fi pe traseele existente, ar trebui să fie cât mai aproape posibil
de acestea.
Constrângerile pentru siguranța navigației trebuie să fie luate în considerare atunci când se
alege locația și dimensiunea zonei de schimb a apei de balast. Astfel de considerații ar trebui să
includă, dar nu sunt limitate la:
- creșterea congestionării traficului maritim;
- apropierea de alte navele maritime (ambarcațiuni mici, platformele marine, etc.);
- securitate a zonei;
- căile navigabile / sisteme de orientare.
Ar trebui să fie evaluată zona de schimb a apei de balast, pentru a se asigura că desemnarea
acesteia va minimiza orice amenințare la adresa mediului și a sănătății umane, proprietatea sau
resursele, luând în considerare dar nelimitându-se la următoarele criterii:
1.Oceanografic (de exemplu, curenți, adâncimi)
- Curenții, vârtejurile sau zonele de upwelling ar trebui să fie identificate și luate în
considerare în procesul de evaluare.
- Zonele maritime în care curenții dispersează apa de balast descărcată departe de țărm, ar
trebui să fie selectate în cazul în care este posibil.
- Zonele în care procesul de ”spălare” al mareelor este slab sau în cazul în care un flux
mareic este cunoscut a fi tulbure, ar trebui să fie evitate acolo unde este posibil.
- Trebuie selectată dacă este posibil, adâncimea maximă a apei.
2. Factorii fizico-chimici (de exemplu, salinitate, substanțe nutritive, oxigen dizolvat,
clorofila "a"): Zonele cu cantități mari de nutrienți trebuie evitate dacă este posibil.
3. Factorii biologici (de exemplu, prezența organismelor acvatice dăunătoare și agenților
patogeni, inclusiv chisturi; densitatea organismelor): Zonele marine care ar putea fi afectate de
poluarea din activitățile umane (de exemplu, zonele de deversare a sistemului de canalizare din
apropiere); Zone acvatice sensibile ar trebui să fie evitate în măsura posibilităților.
4. Resurse importante (de exemplu, de pescuit, fermele de acvacultură): ar trebui să fie
evitate locațiile cu resurse importante, cum ar fi zonele-cheie de pescuit și fermele de acvacultură.

60
 5. Operațiunile de apă de balast (de exemplu, cantități, surse, frecvență): necesitatea unei
estimări prevăzute a cantităților, surselor și frecvențelor de apă de balast evacuate de navele care
vor folosi zona maritimă desemnată.
Limitele spațiale ale zonei schimb a apei de balast ar trebui să fie clar definite și trebuie să
fie în conformitate cu legile internaționale. Zona desemnată de schimb a apei de balast se definește
prin: coordonate geografice precise, limita de adâncime și / sau distanța din cel mai apropiat țărm.
Detalii privind caracteristicile zonei de schimb a apei de balast desemnate ca fiind relevante pentru
a ajuta navele să planifice călătoria lor, incluzând: folosirea zonei prin alt trafic, curenții, fluxul
mareic, vântul, evenimente legate de sezon (cicloni, taifun, îngheț, etc.).
Translocarea speciilor prin apa de balast
O problemă potențial gravă a mediului apare atunci când această apă de balast conține viață
marină. Există mii de specii marine care pot fi încărcate în apa de balast a navelor; practic tot ce
este suficient de mic pentru a trece prin filtrele si pompele de încărcare/descărcare a apei de balast.
Acestea includ bacterii și alte microorganisme, nevertebrate mici și ouăle acestora, chisturi și larve
de diferite specii.
Problema este agravată de faptul că speciile marine, practic, toate au cicluri de viață care
includ o etapă sau mai multe etape planctonice (care plutesc în coloana de apă).
Chiar specii în care adulții sunt puțin probabil să fie luați în apa de balast, de exemplu, pentru
că sunt prea mari sau trăiesc atașați de fundul mării, pot fi încărcați în apa de balast în timpul fazei
lor planctonice.

Ciclul de viață a unei scoici Ciclul de viață a unui crustaceu

De-a lungul mileniului trecut, speciile marine au dispersat de-a lungul oceanelor prin
mijloace naturale, realizate pe bază de curenți și atașate la bușteni plutitori și resturi.
Bariere naturale, cum ar fi temperatura și masele terenurilor, au împiedicat multe specii să
se răspândească în anumite zone. Acest lucru a dus la modelele naturale ale biogeografiei observate
în oceanele de astăzi.

61
 În special, la nivel mondial zona tropicală a separat zonele temperate de nord și de sud care
au apă rece. Acest lucru a permis multor specii sa evolueze destul de independent în aceste zone
din urmă, fapt cea dus la biodiversitatea marină destul de diferită între nord și sud.
În zonele tropicale speciile nu s-au confruntat cu aceleași bariere. Acest lucru este
exemplificat de biodiversitatea marină relativ omogenă care acoperă o zonă mare a oceanului Indo-
Pacific, de la coasta de est a Africii, până la coasta de vest a Americii de Sud.

Un exemplu de contururi a biogeografiei / biodiversității marine.

Desigur, oamenii au ajutat acest proces atât timp cât aceștia au navigat, în principal, prin
răspândirea speciilor marine care s-au atașat de coca navelor. Începutul utilizării apei ca balast,
precum și dezvoltarea de nave mai mari și mai rapide pentru finalizarea curselor în cel mai scurt
timp, combinate cu creșterea rapidă a comerțului mondial, înseamnă că barierele naturale pentru
răspândirea speciilor de-a lungul oceanelor sunt reduse. În special, navele oferă o cale pentru
speciile marine temperate să străpungă zonele tropicale, precum și unele dintre cazurile cele mai
spectaculoase au implicat speciile din nord să invadeze apele din sud, și vice-versa.
În concluzie, apa de balast este una dintre cele mai importante căi de invazie biologică din
întreaga lume. Înlăturarea organismelor din apa de balast este o modalitate promițătoare pentru a
preveni introducerea de bioinvadatori care produc pagubei ecologice și economice. Pentru că nicio
metodă nu a fost încă dovedită că elimină toate organismele din apa de balast, mai multe cercetări
trebuie să se desfășoare pentru îmbunătățirea metodelor de tratament existente, precum și
dezvoltarea de noi metode, și determinarea eficienței prin combinarea metodelor de tratare a apei
de balast. Deoarece instalarea de noi tehnologii sau retehnologizarea navelor este scumpă,
proprietarii de nave sunt reticenți în a folosi o nouă tehnologie, cu excepția cazului în care se
dovedește eficientă. Acest lucru, la rândul său, a creat întârzieri în adoptarea reglementărilor și
implementarea modului în care navele pot gestiona apa de balast.

62
63
 FIȘA DE LUCRU NR 4.

1. Vizualizarea la microscopul optic a biotei care se regăsește în apa de balast a navelor.

Probele sunt luate de la nave care au tranzitat diferite mări.

Tehnica lamă / lamelă

Se ia o lamă curată pe care se adaugă o picătură de probă, peste care se pliază o lamelă curată.
Se vizualizează preparatul la un microscop optic. Se vor face observații atât asupra tipului de
organism găsit, cât și densitatea lui numerică în probă (folosind grila micrometrică atașată la
ocular).

2. Cultivarea probelor din apa de balast

Tehnica de lucru / incubarea probelor
Envirocheck Contact TCV este un tub care conţine o lamă cu medii de cultură pe ambele
feţe:
pe una din feţe este un mediu de cultură pentru creşterea bacteriilor care conţine
agar şi 0,05% Triphenyl Tetrazolium Chloride (TTC). Această faţă este folosită pentru creşterea
bacteriilor care este indicată prin formarea unor colonii de culoare roşie care se dezvoltă la 35-
37°C timp 24-48 ore.
pe cealaltă faţă există un alt mediu de cultură care este folosit pentru drojdii şi
mucegaiuri care se dezvoltă la 27-30°C timp de 2-7 zile.

64
 Aplicație 5

Mecanisme de prevenire a utilizării unor substanțe nocive în sistemul

antifouling
Formarea biofilmului – generalități
Biofoulingul se dezvoltă prin formarea unui strat de condiționare urmat de adeziunea
celulelor bacteriene (biofilm). Biofilmul este caracterizat prin producerea de matrice extracelulară
care sporește semnificativ stabilitatea mecanică și toleranța sa la biocide, ceea ce face dificil a fi
eliminat. Diferite tehnici anti-biofouling care vizează biofilmele sunt disponibile în practica
curentă, cum ar fi curățarea mecanică, utilizarea produselor biocide și utilizarea de vopsele și
acoperiri antimicrobiene.
Procesul de aderență prezintă o importanță fundamentală în biologie, mecanismele de
fixare ale procariotelor pe diferite suprafețe, fiind o etapă prealabilă necesară majorității proceselor
biologice, fiziologice sau patologice ale microorganismelor.
Procariotele au unele dintre proprietățile particulelor coloidale, astfel că aderența lor la
diferite substraturi a fost studiată experimental ca un fenomen fizico-chimic aplicând principiile
chimiei coloizilor, abordare oarecum simplistă pentru că procariotele nu sunt particule coloidale
inerte, suprafața și proprietățile lor modificându-se în timp, în funcție de modificările condițiilor
de mediu. Fenomenul a fost studiat cel mai mult în condițiile unei interfețe solid-lichid.
Faze de formare ale biofilmului:
1) Etapa de transport, respectiv de deplasare a microorganismelor din mediu la suprafața
substratului care, la rândul său, se poate realiza prin trei mecanisme diferite:
a) deplasarea prin difuziune – consecință a mișcării browniene a celulelor, fiind prezentă în
condițiile de mediu liniștit, ca și în cursul proceselor de sedimentare;
b) deplasarea prin curenți de convecție, asociată cu circulația lichidului în care sunt
suspendate procariotele și care asigură un transport mai rapid decât modalitatea precedentă;
c) mișcarea activă, cea mai rapidă, poate determina fie contacte întâmplătoare, fie orientate
chemotactic, în cazul existenței unui gradient de concentrație între cele două interfețe (figura).
2) Etapa de aderență inițială este reversibilă, în sensul unei depuneri pe suprafața-suport,
cu menținerea în continuare a mișcării browniene și flagelare și cu posibilitatea de îndepărtare, fie
prin propria lor mobilitate, fie prin agitare ușoară.
Procariotele marine planctonice pot prezenta anumite modificări. Ele se pot fixa pe
suprafețele solide și pot încorpora particule organice, unele chiar cu un înalt grad de selectivitate
față de aceste componente, astfel că multe dintre ele în stadiul sesil capătă dimensiuni mai mari
comparativ cu forma lor planctonică.
În general orice material care intră în contact direct cu diferite lichide care conțin bacterii,
poate deveni un substrat pentru formarea biofilmelor. Suprafețele pot avea o serie caracteristicile
fizico-chimice care influențează rata de aderență și gradul de extindere al microorganismelor pe
substrat. Aceste proprietăți includ suprafața disponibilă, hidrofobicitatea, energia de suprafață,
toxicitatea sau caracterul de nutrient al compușilor desprinși de pe substrat și o serie de defecte

65
fizice cum ar fi: structura granulară a suprafeței, adânciturile, ridicăturile, fisuri. La baza
biofilmelor dezvoltate pe substraturi inerte, celulele bacteriene sunt mai înfometate comparativ cu
cele fixate pe substrat celular, astfel moartea și autoliza celulelor bazale, producerea de gaze în
grosimea biofilmului contribuie la destabilizarea acestuia și la detașarea de fragmente,
responsabile de diseminările la distanță.
Procariotele marine să fixează pe diferitele tipuri de suprafețe artificiale hidrofile și hidrofobe
în condiții variabile de temperatură, statice sau dinamice formând biofilme.
Un rol special în formarea acestui strat (microstrat de suprafață) îl au particule de
exopolizaharide care se găsesc într-o cantitate mare în structura microstratului de suprafaţă. Aceste
particule se formează prin aglutinarea unor polizaharide biogene în special cele produse de
fitoplancton şi sunt printre cele mai ubicviste particule din ecosistemele marine (Cunliffe şi
Murrell, 2009). Ele sunt esenţiale în formarea agregatelor din mediul marin, cu rol în formarea
matricei care fixează între ele aceste agregate.

Figura . Procesul inițial de biofouling: acoperirea "substratului" scufundat cu polimeri.

Atașamentul bacteriilor și formarea matricei de exopolizaharide

Procariotele din acest strat sunt în special din genul Vibrio şi Pseudoalteromonas, ambele
procariote au tendinţă de a forma biofilme şi de a supravieţui în astfel de forme la nivel de interfaţă.
Procariotele din structura bacterioneustonului datorită proprietăţilor lor de aderenţă creează
comunităţi distincte în structura acestuia, la nivelul cărora celule sunt cotangente, comunică prin
mecanismul de quorum sensing şi pot realiza frecvent un transfer de gene. Există şi teorii conform
cărora stratul de suprafaţă ar fi format dintr-un film gelatinos cu particule care aparţin unor grupe
de microorganisme şi au caracteristici biogeochimice identice. Datorită acestor particularităţi,
biofilmele joacă un rol important în ciclul carbonului în mediul marin.
În ecosistemele de apă dulce, acest strat este mult mai abundent şi mai evident faţă de mediul
marin unde, datorită cantităţilor reduse, se mai foloseşte şi noţiunea de hiponeuston.
Procariotele marine din structura stratului prezintă un pleomorfism determinat probabil de
efectul apelor oligotrofe (Hinrichsen, 2011).
Compuşii organici din acest „film”, atunci când este vizibil, influenţează proprietăţile fizice
ale interfeţei aer-lichid. Astfel de filme, formându-se datorită tendinţelor hidrofobe ale unor
compuşi organici, determină ridicarea lor la nivelul interfeţei aer-lichid.

66
 Compuşi de tipul aminoacizilor, glucidelor, acizilor graşi, fenolilor sunt prezenţi în
microstratul de suprafaţă. Bacteriile care sunt atrase de aceşti compuşi provin din microbiota
situată sub nivelul interfeţei aer-lichid şi au rol în transportul acestora spre suprafaţă, dar în acelaşi
timp pot proveni şi din alte surse, cum ar fi cele de origine atmosferică, din zona continentală sau
nitrificarea de origine antropogenă. Concentraţia relativă a acestor substanţe este dependentă de
curenţi şi de cantitatea de precipitaţii. În acelaşi timp creşterea şi multiplicarea microorganismelor
este rezultatul unor reacţii metabolice a căror desfăşurare normală este influenţată de asigurarea
valorilor optime ale salinităţii şi ale temperaturii în condiţii in vitro.
Foulingul marin
Organismele care se depun mai sunt clasificate ca dure și moi. Exemple de organisme care
formează biofoulingul sunt: crustacee și moluște, organisme calcaroase, viermi inelați, lipitori. Iar
ca exemple de organisme necalcaroase: alge, iarba de mare. Împreună formează un ecosistem
(figura ).

Figura . Etapele de formare a foulingului pe coca navei

Foulingul marin în general urmează 4 stagii de dezvoltare. Inițial are loc interacțiunea
chimică de formare a biofilmului. Au loc interacțiuni de tip Van der Waals ceea ce fac ca suprafața
imersată să fie acoperită cu o peliculă de polimeri organici. În următoarele 24 de ore, acest strat
favorizează procesul de adeziune a bacteriilor cu diatomee și bacterii (ex: Vibrio alginolyticus,
Pseudomonas putrefaciens), atașându-se și inițiind procesul de formare a unui biofilm. După prima
săptămână, abundența de nutrienți și condițiile propice de a se atașa biofilmului, permit
colonizatorilor secundari, macroalge, spori, protozoare să adere la acesta. În 2-3 săptămâni, apare
a 3-a parte a foulingului, cum sunt tunicatele, moluștele, crustaceele (figura de mai jos).

67
 Guvernele și industria cheltuie anual peste 5,7 miliarde de dolari pentru prevenirea și
controlul biofoulinului marin. Însă, cazul în care flota mondială nu ar avea o protecție eficientă
împotriva foulingului, o valoare suplimentară estimată la 72 de milioane de tone de combustibil s-
ar fi ars în fiecare an. Acest lucru ar fi condus la producerea și eliberarea în mediu de aproximativ
210 milioane de tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de sera) și 5,6 milioane de
tone de dioxid de sulf (precursor al ploii acide).
Metode de prevenire a formării biofoulingului
Apariția de vopsele antivegetative cu eficiență foarte bună, a făcut ca sistemului de fouling
de pe coca navei să i se acorde o mai mică importanță în ceea ce privește transmiterea de specii,
comparativ cu apele de balast. În anii `70 tributilina, era folosită în vopseaua navală, având un real
succes în prevenirea depunerilor de biofouling. Ulterior, au fost descoperite efectele sale nocive
asupra organismelor marine, ceea ce a impus o interdicție completă din ianuarie 2008 de către OMI
cu privire la utilizarea compușilor organostanici ce acţionează ca biocide. De exemplu, tributilina
poate duce la extincția melcilor marini. Alternativele - biocidele pe bază de cupru din copolimeri
de auto-lustruire și vopsele pe bază de silicon, reduc abilitatea de adeziune a organismelor - fiind
considerate mai puțin eficace decât tributilina, fapt ce a determinat o preocupare crescută a
translocării speciilor prin intermediul sistemului de fouling pe coca navei.
Observații pe teren în docuri uscate au arătat că acoperirile antivegetative nu aderă la fel de
bine de-a lungul zonelor de îmbinare, și permit astfel o adeziune crescută a speciilor în aceste zone.
Atunci când navele sunt în docul uscat, sunt folosite blocuri mari de lemn pentru a le sprijini.
Coutts (1999) a demonstrat că aceste blocuri împiedică o acoperire completă a straturilor
antivegetative (antifouling) când coca navei este revopsită în șantierele navale.
Studiile şi cercetările ştiinţifice efectuate de către guverne şi organizaţiile internaţionale
competente au arătat că anumite sisteme antivegetative utilizate la nave prezintă un pericol
considerabil de toxicitate şi alte efecte cronice din punct de vedere ecologic şi economic asupra
organismelor marine importante şi că sănătatea umană poate fi pusă în pericol ca urmare a
consumului de alimente de origine marină afectate.
Agenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite din 1992 cu privire la mediu şi
dezvoltare, specifică faptul că introducerea acestor compuşi organostanici în mediul marin trebuie

68
să fie eliminată în mod treptat, astfel statele semnatare sunt solicitate să ia măsuri pentru reducerea
poluării determinate de compuşii organostanici utilizaţi în sistemele antivegetative.
Prin Rezoluţia A.895(21) adoptată de Adunarea Organizaţiei Maritime Internaţionale la 25
noiembrie 1999, Comitetul pentru protecţia mediului marin (MEPC) al Organizaţiei este rugat
insistent să acţioneze în sensul elaborării rapide a unui instrument juridic mondial obligatoriu
pentru a face faţă în caz de urgenţă tuturor efectelor dăunătoare ale sistemelor antivegetative.
Utilizarea sistemelor antivegetative pentru prevenirea acumulării de organisme pe suprafaţa
navelor este de o importanţă majoră pentru asigurarea eficienţei comerţului transporturilor
maritime şi pentru împiedicarea răspândirii organismelor acvatice dăunătoare şi a agenţilor
patogeni, în plus este necesară dezvoltarea în continuare a sistemelor antivegetative care sunt
eficiente şi nu prezintă pericol pentru mediu şi promovarea înlocuirii sistemelor dăunătoare cu
sisteme cât mai puţin dăunătoare sau, de preferinţă, nedăunătoare.
„Convenţia AFS” înseamnă Convenţia internaţională privind controlul sistemelor
antivegetative dăunătoare utilizate la nave, adoptată la 5 octombrie 2001, indiferent de intrarea sa
în vigoare. Începând de la 1 iulie 2003, compuşii organostanici care acţionează ca biocide în
sistemele antivegetative nu se mai aplică sau reaplică pe nave. Începând de la 1 ianuarie 2008,
sistemele antivegetative aplicate pe coca sau pe părţile şi suprafeţele exterioare ale navelor, fie nu
conţin compuşi organostanici care acţionează ca biocide, fie aceste nave au o acoperire de protecţie
care împiedică scurgerea acestor compuşi din sistemul antivegetativ neconform subiacent.
Un exemplu de vopsea antifouling este bazat pe un brevet românesc, vopseaua are în
compoziție lianți poliuretanici modificați (65% poliesteri saturați, 9% materie de umplutură ca
talc, sulfat de bariu, dolomită, caolin, solvenți organici etc.). Aceasta prezintă durabilitate în
exploatare foarte mare (3-5 ani) utilizarea ei contribuind la creșterea eficienței navei. Durabilitatea
crescută a acestei protecții determină în mod direct reducerea cheltuielilor legate de scoaterea pe
doc a navei pentru revopsire, scoaterea din uz a navei sau respectivei construcții navale, la intervale
de timp mai mari. Eliberează substanțe toxice în cantități care se situează sub limita admisibilă la
nivel internațional. Efectul antifouling este mai ridicat și realizat nu numai prin conținutul în
substanțe toxice, ci și prin compoziția și tehnologia de aplicare.
Biofoulingul apare peste tot, însă din punct de vedere economic este o problema importanta
in industria transporturilor navale. Un nivel ridicat de biofouling pe carena unei nave creste
semnificativ frecarea, reducând performanța hidrodinamică a navei si creste consumul de
combustibil. Biofoulingul apare oriunde lichidele intra contact cu alte materiale.
Acesta poate apărea în țevile prin care curge petrol cu reziduuri de ape, în special uleiuri
uzate, și uleiuri hidraulice. De-a lungul timpului, atenția a fost fixată pe impactul biofoulingului
asupra vitezei navelor maritime. În unele situații carena și sistemele de propulsie pot suferi chiar
deteriorări. Acumularea în timp a biofoulingului pe carenă crește volumul hidrodinamic și frecarea
ducând până la creșterea cu 60% a rezistenței la înaintare. Ca urmare, viteza poate scădea cu până
la 10% ceea ce necesită un consum de combustibil cu până la 40% pentru a compensa.
Și cum în mod normal consumul de combustibil reprezintă circa jumătate din costurile de
transport, se estimează că biofoulingul costă anual industria de transporturi aproximativ 1 miliard

69
de dolari. De asemenea, consumul suplimentar de combustibil datorat biofoulingului contribuie și
la efectele nocive asupra mediului estimându-se o creștere a emisiilor de dioxid de carbon și dioxid
de sulf cu până la 72% până în 2020.

Anti-foulingul este procesul de prevenire sau îndepărtare a acumulării de fouling. In

procesele industriale pot fi folosiți biodispersanți. În medii mai greu de controlat organismele sunt
omorâte sau îndepărtate cu straturi speciale pe baza de biocide, tratamente termice sau impulsuri
electrice. Metodele mecanice non-toxice de prevenire a depunerii organismelor includ alegerea
unui material, strat cu suprafața alunecoasă, crearea unei suprafețe foarte subțire de biofouling
folosind zwitterioni (ioni bipolari), sau crearea la scara nanoscopica a unei suprafețe similare cu
pielea de rechin sau delfin.
Orice ambarcațiune intrată în contact cu materia vie din apă își poate pierde calitățile sale,
își poate micșora viteza cu care se deplasează și poate fi chiar dificil de manevrat în caz de urgență.
Pentru a evita aceste probleme este indicata protecția ambarcațiunii prin folosirea unui anti-
vegetativ eficace. Producătorii de vopsele trebuie să continue să dezvolte o serie de noi tehnologii
antivegetative. Cele mai multe vopsele antivegetative folosesc distribuția de elemente metalice în
vopsea pentru a bloca aderarea organismelor. Chugoku Seajet 031, 033, 034, 039 Self-polishing
Anti-fouling este anti-vegetativul ideal pentru fibra de sticlă, lemn și otel și poate fi folosit la viteze
până la 40 noduri. Într-adevăr, proprietarii de bărci cu motor care au folosit în mod tradițional anti-
vegetativ dur pentru curse vor constata că SeaJet 031, 033, 034, 039 dă rezultate mai bune pe
parcursul sezonului fără să se uzeze. SeaJet s-a demonstrat a fi de înaltă eficiență în toate climatele;
din Norvegia unde a fost votat Best Buy de către două influente reviste de bărci, la apele calde ale
Mediteranei, unde a devenit una dintre cele mai populare mărci. Cu noua tehnologie de rășină anti-
vegetativă folosită în SeaJet 039 Platinum, mecanismul de lustruire furnizează performanțe pe
termen extrem de lung, pentru 3 ani sau mai mult.
După ridicare și curățire, carena trebuie examinată îndeaproape pentru a vedea eventuale
deteriorări și depuneri de vegetație marină. Iarba de mare, foulingul și vopseaua desprinsă trebuie
îndepărtate folosind un răzuitor. Scoicile au nevoie de un tratament mai minuțios, deoarece
”cimentul” lor conține un hormon care încurajează stadiile tinere de scoici să se instaleze în

70
apropiere. Astfel, după răzuirea scoicilor, rămășitele lor trebuie sablate umed până când nu mai
sunt vizibile. Zone mai mari pot fi tratate prin sablare cu suspensie.
Suprafețele de vopsit trebuie să fie curate, uscate și fără ulei sau grăsime. Suprafețele goale
trebuie întâi grunduite, chituind între straturi cu un chit de profil pentru a reduce orice ondulații.
Anti-vegetativele existente nu au nevoie de obicei de vreo pregătire specială, dar pot fi ușor sablate
umed pentru a îndepărta micile umflături din suprafața vopsită.
După cum se observă din cele prezentate, industria vopselelor marine este în curs de
schimbare dinamică în redefinirea tehnologiilor de referință utilizate în piață. Producătorii de
vopsea marină sunt sub presiunea de a dezvolta noi sisteme de acoperire cu cantitate redusă de
cupru, și flexibilitate în culoare, fără a sacrifica obiectivele de performanță impuse de industria de
transport maritim. Inovarea în cadrul acestei industrii alimentează cursa de a dezvolta o vopsea
marină superioară. Progresele înregistrate în dezvoltarea de produse comerciale este împiedicată
de obicei de durata lungă de teste care sunt necesare pentru a verifica eficacitatea unui standard
experimental înainte de a întreprinde încercări de bord pe nave maritime.
Societatea Americană pentru Testarea Materialelor (ASTM) a publicat un Ghid denumit D
623 "Metoda de testare standard pentru testarea suprafețelor antifouling prin scufundare
superficială", care a servit drept standard pentru procedurile utilizate pentru testarea acoperirii
foulingului marin în mediul acvatic. În acest sistem, suprafețele acoperite sunt scufundate într-un
mediu marin puternic eutrofizat, de obicei zone portuare și lăsate pe perioade de timp mari pentru
a determina gradul de rezistență oferit de suprafețele de testare împotriva adeziunii foulingului dur
(scoici) și ”soft” (alge marine, spongieri, etc.). Pentru a evalua performanța mai bună a suprafețelor
de testare, este esențială alegerea locului în asigurarea unor analize suficient de rapide. Cel mai
important este un mediu cu apă caldă pe tot parcursul anului, care să permită condiții de adeziune
continuă a organismelor din biofouling. Un alt aspect ține și de salinitatea apei. Cele două condiții
menționate asigură prezența depunerilor de organisme dorite care permite cercetătorului să prezică
fluctuațiile ciclice și abundența diferitelor comunități în zona specificată. În mediile subtropicale,
fluctuația mare de temperatură și salinitate produce, în general, variabilitatea în structura
organismelor de biofouling, de la lună la lună. În figura este reprezentat un model de agățare a
organismelor pe tije de testare.

Figura . Modelul de atașarea organismelor observat pe tije test cu concentrație scăzută de oxid de
cupru

71
 Piața actuală a substanțelor AF poate fi divizată în două categorii principale: (i) cel chimic
acoperiri active, care acționează asupra organismelor marine prin inhibarea sau limitarea
dezvoltării lor folosind compuși activi chimic, și (ii) FRC-urile netoxice, care inhibă dezvoltarea
organismelor și permite îndepărtarea ușoară a organismelor fără a implica reacții chimice.
FRC-urile sunt acoperiri fără biocide, iar performanța AF-ului se bazează pe un mod dublu
de acțiune, adică, proprietăți antiaderente și un comportament de eliberare a foulingului. FRC-urile
sunt compuse în principal din silicon. Lanțurile polimerice sunt în mod tipic poli (dimetil) siloxan
(PDMS) cu o bază formată din atomii de siliciu și oxigen alternanți și grupări laterale de metil.

Structura unui lanț de poli (dimetilsiloxan)

La fel ca majoritatea vopselelor, FRC-urile sunt formate cu umpluturi (de exemplu, carbonat
de calciu și silice), precum și pigmenți care oferă opacitate și culoare (de exemplu, dioxid de titan,
oxizi de fier, negru de carbon). Abilitatea de eliberare a foulingului: FRC-urile asigură suprafețe
reduse de energie; în consecință, chiar dacă un organism marin reușește să se așeze pe suprafață,
vor avea loc doar interacțiuni dispersive slabe, ceea ce duce la îndepărtarea ușoară a organismului
din substrat. Prin urmare, performanțele FRC se bazează în mod preferențial pe proprietățile lor
de eliberare a foulingului, mai degrabă decât pe capacitatea lor de a inhiba așezarea organismelor
marine.
Aceste acoperiri reduc la minimum rezistența față de aderență între organism și substrat,
astfel încât organismul poate fi îndepărtat prin stres hidrodinamic în timpul navigării, sau printr-
un simplu proces mecanic curățare.
Proprietățile de auto-curățare ale FRC-urile sunt ilustrate în figura, unde suprafața acoperită
cu FRC, este capabilă să se auto-curățească atunci când viteza crește.

72
 Datorită proprietăților lor non-adezive, FRC-urile trebuie aplicate cu un strat intermediar
care facilitează aderența între stratul superior FRC și grundul epoxidic anticoroziv.
Timpul de viață raportat al FRC este de obicei cinci-zece ani. Această tehnologie nu este
supusă legislațiilor privind biocidele, deoarece aceste acoperiri nu conțin niciun produs biocid și
nu va fi probabil afectată de legislația de mediu viitoare.
Toate tipurile majore de vopsea sunt mai scumpe decât vopselele AF pe bază de TBT
disponibile anterior, iar FRC sunt mai costisitoare decât tehnologiile SPC fără staniu, care la rândul
lor sunt mai scumpe decât acoperirile CDP și acoperirile de contact prin percolare.

În concluzie, straturile non-toxice previn depunerea microorganismelor, ceea ce face

imposibilă agățarea organismelor mai mari cum sunt lipitorile. Organismele mai mari necesită un
biofilm pe care să se depună. Vopselurile non-toxice antivegetative previn depunerea
microorganismelor fără a folosi biocide. Aceste vopseluri sunt în general bazate pe polimeri
organici, lucru care permite cercetatorilor sa adauge si functia antimicrobiana acestora. Sunt 2
clase de vopseluri non-toxice antivegetative. Aceste vopseluri creează o suprafață netedă care
previne depunerea microorganismelor mai mari. De exemplu, fluoropolimerii și vopselurile pe
baza de silicon sunt cele mai folosite. Acestea nu sunt dăunătoare din punct de vedere ecologic dar
au probleme cu rezistența mecanică și rezistența în timp. Mai exact, în câteva zile biofilmul poate
înveli suprafețele ceea ce face ca activitatea chimică a acestora să fie îngropată rezultând depunerea
microorganismelor.
A doua clasă de vopseluri non-toxice antivegetative sunt vopselurile pe bază de apă. Acestea
se bazează pe hidratare masivă cu scopul de a reduce condițiile propice microorganismelor de a se
depune. Cele mai des întâlnite sunt cele cu glicina, betaină și sulfobetaina.
Această clasă de vopsele previne și depunerea bacteriilor prin prevenirea formarii
biofilmului. Acestea nu sunt încă disponibile pe piață, făcând obiectul cercetărilor Biroului Naval
de Cercetare ca parte importanta a efortului de a produce vopsele biomimetice pentru nave.

73
 O metoda des întâlnită de prevenire a formării biofoulingului este cea care implică rețele de
polimeri ( etilen glicol - PEG). Aceasta presupune crearea unei suprafețe funcționale pe care
rețeaua de polimeri – PEG sa se formeze, in special in medii apoase.
Caracteristicile antivegetative ale PEG sunt bine documentate dar rezistenta în timp a
vopselurilor pe bază de PEG este un subiect încă în dezbatere ținând cont de hidroliza PEG în aer
și concentrațiile scăzute de ioni ai metalelor de tranziție prezenți în apa de mare. Studiile au arătat
că suprafețele acoperite cu vopseluri pe bază de titan sunt rezistente la biofouling o perioadă de
180 de zile, chiar în condiții de expunere continuă la microorganisme.
Foulingul poate afecta grav eficiența operațională a unei nave. Carburantul reprezintă
aproximativ 50% din costurile de funcționare ale industriei de transport maritim. O cocă murdară
(încărcată cu biofouling) poate crește consumul de combustibil cu până la 40%. În cazul în care
flota mondială nu ar avea o protecție eficientă împotriva foulingului, o valoare suplimentară
estimată la 72 de milioane de tone de combustibil s-ar fi ars în fiecare an. Acest consum crescut
de combustibil ar conduce la producerea și eliberarea în mediu de aproximativ 210 milioane de
tone suplimentare de dioxid de carbon (gaz cu efect de seră) și 5,6 milioane de tone de dioxid de
sulf (precursor al ploii acide).
Metode antifouling bazate pe energie
Radiația laser pulsatorie este des întâlnită împotriva diatomeelor. Tehnologia cu plasma s-a
dovedit a fi eficientă împotriva midiilor zebră și funcționează prin electrocutarea sau omorârea
microorganismelor cu ajutorul curenților de tensiuni înalte aplicați timp de câteva microsecunde.
Sunt câțiva producători care oferă alternative la vopselurile antivegetative folosind
traductoare ultrasonice montate pe sau în jurul carenei ambarcațiunilor mici și medii. Cercetările
au arătat că aceste sisteme ajută la reducerea creării de biofouling prin explozii de valuri
ultrasonice în jurul corpului navei în apa ce o înconjoară astfel omorând microorganismele care
formează biofoulingul. Acestea nu funcționează pe ambarcațiunile de lemn.
În mod similar, altă metodă dovedită a fi eficientă împotriva depunerii de alge se bazează pe
folosirea într-un timp scurt a unei cantități mari de energie acustică.
Folosirea periodică a schimbătoarelor de căldură și țevilor a avut succes în îndepărtarea
midiilor de pe sistemele de răcire a hidrocentralelor cu ajutorul apei la temperatura de 40oC timp
de 30 minute.
O alternativă la toxinele pe bază de organostaniu, a fost reînnoit interesul pentru cupru ca și
agent activ în vopselurile ablative sau cu autolustruire, cu efecte ce durează pana la 5 ani. Adezivii
moderni permit aplicarea aliajelor de cupru pe carenele de oțel fără a crea coroziune galvanică. Cu
toate acestea, cuprul singur nu este insensibil la biofoulingul format din alge și diatomee. De
asemenea, unele studii indică faptul că acesta ar prezenta unele efecte dăunătoare asupra mediului.
Studiile empirice moderne ale biofoulingului au debutat la începutul secolului al 19-lea când
Humphry Davy a făcut experimente care au condus la legătura dintre eficacitatea cuprului și

74
concentrația sa din soluție. Aprofundarea etapelor de formare au condus în 1930 la definirea de
către microbiologul Claude ZoBell a secvențelor de evenimente care au loc la formarea foulingului
pe suprafețele imerse. ZoBell a descoperit că depunerea organismelor trebuie mai întâi să fie
precedată de adsorbția compușilor organici denumiți și substanțe polimerice extracelulare.
O temă de cercetare este și studiul relației dintre higroscopicitate și eficiența substanțelor
antivegetative. Recent, metodele antifouling inspirate de organismele vii au devenit subiectul
intenselor cercetări ale oamenilor de știință cu scopul de a găsi modalități mai eficiente și mai
prietenoase cu mediul înconjurător de a reduce biofoulingul. Aceste metode poartă denumirea de
biomimetism. Un exemplu, în acest sens a fost realizat la Universitatea din Florida unde s-a studiat
felul în care animalele marine precum delfinii și rechinii sunt capabile să împiedice formarea
biofoulingului pe piele. Cercetătorii au examinat la scară nanoscopică structura pielii de rechin și
au creat un material cunoscut pe piață cu denumirea Sharklet. Cercetările mai amănunțite au
demonstrat că acest material funcționează nu doar datorită topologiei speciale care nu permite
fixarea microorganismelor, dar și datorită barierei termodinamice pe care o prezintă, fiind un
material cu higroscopie scăzută.
Studiul materialelor pentru suprafețe superioare împotriva biofoulingului pentru reactoare
sugerează că suprafețele de plastic cu higroscopie scăzută cum sunt policlorura de vinil („PVC”),
polietilena de înaltă densitate (PEHD) sau plexiglas demonstrează o legătura strânsă între
rezistența la adeziunea bacteriilor și higroscopie. Studiul biotoxinelor folosite de organisme a scos
la iveală câțiva compuși eficienți, unii dintre ei mai puternici decât cei sintetici. Bufalin, o
bufotoxină, s-a demonstrat a fi de peste 100 de ori mai puternică decât tributilina și de peste 6000
de ori mai eficientă în împiedicarea depunerii lipitorilor.
În afara practicării tratamentului suprafeței imersate a navei cu vopsele antivegetative, o
metodă nouă luată în discuție face referire la sistemul de tratare GlidArc. Avantaje posibile
(folosirea unor vopsele mai ieftine, timp mai mare între două revizii în rada unui port etc.). Gama
de aplicații a GlidArcului este foarte largă, amintind în continuare doar câteva dintre ele, ce
aparține atât biodecontaminării, cât și tratării electrochimice a unor substanțe organice. Printre
avantajele imediate care s-ar obține în cazul reducerii depunerii de substanță organică pe corpul
navei ca urmare a tratării acestuia cu ajutorul GlidArc, amintim creșterea duratei dintre revizii
(intrările în port), deci un preț scăzut de exploatare a unei nave, sau chiar utilizarea unor vopsele
mai ieftine și / sau mai puțin poluante în etapa de fabricare, deci cost mai scăzut de producție
(Hnatiuc B, 2014). GlidArcul reprezintă o succesiune de descărcări electrice de tip alunecător
(Gliding Arc = GlidArc), amorsate la presiune atmosferică. Producerea lor presupune aplicarea
între cel puțin 2 electrozi de formă divergentă, fabricați dintr-un material conductor ce poate fi
inox, aluminiu, oțel etc., a unei înalte tensiuni de ordinul 5 – 15 kV, în condițiile limitării valorilor
maxime ale curentului electric. Electrozii de aluminiu vor cere asigurarea unei energii mai mari de
la sursa de alimentare pentru producerea GlidArcului, datorită acoperirii lor cu o peliculă de oxid,
iar cei din inox favorizează producerea unor reacții de tip Fenton ce dezvoltă efectul oxidant al
acestuia. Sursa ce furnizează înalta tensiune poate fi de curent alternativ, continuu sau în impulsuri,

75
iar limitarea curentului se poate face prin construcția transformatorului ridicător de tensiune sau
utilizarea unor elemente de limitare, cel mai adesea bobine sau rezistențe.
Aplicațiile electrochimice ale GlidArcului, precum și inactivarea microbiană, sunt legate de
proprietățile chimice ale speciilor formate în interiorul plasmei produse, iar reducerea unor
poluanți model implică oxidarea sau reducerea acestora. Speciile primare, de forma O+ și N+,
rezultă din disocierea moleculelor datorită interacțiunii dintre descărcarea electrică și gazul vector,
iar cele de forma H+ și OH- provin din disocierea moleculelor de apă, datorită impactului
electronilor excitați sau proceselor de fotodisociere (H2O + energie → H+ + OH-) .
Speciile reactive de azot și oxigen (oOH), prezente în plasma produsă prin tehnologia
GlidArc, au efect letal asupra bacteriilor tratate (biofilmului) și sunt eficiente împotriva unor
microorganisme. Studiul mecanismului de decontaminare cu tehnologia GlidArc prin intermediul
apei activate a demonstrat că 80 % din acest mecanism este determinat de amestecul la un pH acid
de azotați, azotiți și H2O2.
Un pH acid al soluției tratate este necesar pentru a asigura eficiența tratamentului de
decontaminare cu ajutorul apei activate, dar nu pentru a exercita doar în mod direct o acțiune letală
asupra celulelor țintă, ci pentru a obține și molecule cât mai active din punct de vedere biologic.
Valoarea de pH a soluțiilor reglează crearea altor compuși activi chimic. Acizii slabi sunt cunoscuți
pentru capacitatea de a pătrunde prin membranele bacteriilor într-o formă non-disociată, care este
acțiunea chimică cea mai eficientă. Acțiunea principală de decontaminare asigurată de apa activată
se datorează nitriților acidificați, care sunt cu atât mai activi cu cât pH-ul soluției are valoare mai
mică. În acest caz nitriții se transformă în acid azotos, care este instabil și se descompune spontan
în monoxid de azot (NO) și dioxid de azot (NO2). Astfel, acidificarea nitriților determină
producerea unui amestec complex de oxizi de azot, care sunt buni agenți de nitrozare (NO +
donatori), și difuzează ușor prin membranele celulelor procariote. Acidul peroxinitros sau
peroxinitrita se poate forma de asemenea în timpul reacției de specii active primare și se întâlnește
în mod tranzitoriu în interiorul apei activate. Acest compus bactericid poate rezulta în special din
adăugarea de H2O2 la nitriți, inducând apoi un efect sinergetic în interiorul amestecului de
compuși.
În concluzie utilizarea tehnologiei GlidArc pentru tratamentul de decontaminare prezintă
numeroase avantaje, printre care simplitatea de utilizare, prețul redus de cost, adaptare ușoară la o
aplicație dorită (Hnatiuc B. și colab., 2014). Această tehnologie permite și o economie de energie
prin utilizarea reacțiilor chimice corespunzătoare efectului post-descărcare. Utilizarea apei
activate de către plasma descărcărilor electrice permite separarea în timp și spațiu a efectului de
decontaminare în raport cu etapa de generare a plasmei. Trebuie menționat însă că rata de
decontaminare ca urmare a utilizării apei activate, este mai lentă față de cea obținută ca urmare a
tratamentului prin expunere directă la plasma descărcării. Este necesară optimizarea utilizării
tehnologiei GlidArc prin creșterea eficienței transferului de energie de la sursa de alimentare, prin
intermediul interfeței plasmă – țintă, către speciile reactive chimic ce asigură aplicația dorită în
raport cu ținta. GlidArcul, precum și alte tehnologii cu plasmă rece, oferă un mijloc suplimentar
de rezolvare a problemelor de mediu sau de decontaminare microbiologică, mai degrabă decât

76
înlocuirea tehnologiilor deja disponibile pentru asemenea aplicații. Este necesar să se definească
criterii obiective pentru o aplicație vizată, în scopul de a alege cea mai bună combinație de soluții
tehnologice pentru a rezolva problema respectivă.
Această metodă prezintă o serie de avantaje, pe lângă protejarea mediului cum ar fi scăderea
cheltuielilor de exploatare a navelor ca urmare a creșterii duratei dintre reviziile pe doc sau a
folosirii unor vopsele mai ieftine. De asemenea acestea pot fi și mai puțin poluante.

77
 FIȘA DE LUCRU NR. 5

1. Vizualizarea probelor cu biofim la microscopul de epifluorescență

Pentru experiment sunt folosite piese metalice (oțel naval) care sunt vopsite cu diferite
vopsele antivegetative. Se urmărește efectul în timp al acțiunii sistemului GlidArc asupra
microbiotei.
Piesele sunt colorate cu fluorocromul acridine orange (concentrație finală 1,5µL/mL probă)
la suprafața de acțiune a GlidArc și apoi vizualizate la microscopul de epifluorescență (trinocular
microscope, 400-FL type with blue filter 450-480 nm).

Se va face comparație între piese cu vopsele diferite, precizându-se pe care din piese eficiența este
maximă.

2. O altă metodă de lucru constă în cultivarea probelor paralel cu cea de vizualizarea la

microscop:

Vom utiliza o metodă rapidă de cultivare ce folosește un mediu uscat pentru investigare
microbiologică.
Compact Dry plate:
Plăcile Compact Dry sunt asemănătoare unor Plăci Petri doar că sunt mai mici. Compact Dry
TC folosește un mediu deshidratat sub forma unui film, conținând același colorant redox TTC, dar
nu conține agar. De aceea densitatea celulelor în mediul Compact Dry va fi mai mică (nu conține
supliment nutritiv).

Se aplică 1 mL probă pe plăcuța Compact Dry în centrul acesteia (se ține cont de diluția
folosită - de exemplu 1 mL probă 9 mL apă sterilă = 10-1). Lichidul va difuza automat în mediu
care va deveni sub formă de gel în câteva secunde. Puneți rapid capacul și plasați plăcuța la
incubator timp de 48 ore la 35-37oC. Marea majoritate a microbiotei va forma colonii roșii.
Numărați coloniile formate pe placă. Pentru această operație veți întoarce plăcuța cu spatele
și priviți în lumină.

78
 Când numărul de colonii este prea mare, este convenabil de a folosi grilele sculptate pe partea
din spate a plăcuței formate din 1 cm x 1 cm sau 0.5 cm x 0.5 cm.

Mai jos este raționamentul matematic pentru efectuarea diluții seriale:

Tube 1 conține 4.5 mL de mediu steril; adăugați 0.5 mL de suspensie bacteriană nediluată ajungând
la un volum total de 5.0 mL.
0.5 mL 0.5 mL 1
1 x 10 -1 1:10 diluție
4.5 mL + 0.5 mL 5.0 mL 10
Tube 2 conține 4.5 mL de mediu steril; adăugați 0.5 mL de suspensie bacteriană diluată 1:10,
ajungând la un volum total de 5.0 mL.
0.5 mL 0.5 mL 1 1
x 1 x 10 -2 1:100 diluție
4.5 mL + 0.5 mL 5.0 mL 1 10
0 0
Atunci când efectuați diluții foarte mari (cum ar fi 1 / 10.000 sau 1 / 1.000.000), este mai
exact să faceți diluarea într-o serie de diluții mai mici decât într-o diluție uriașă. Aceasta se numește
o serie de diluare sau o diluție în serie.
Într-o diluție în serie, diluția totală finală este un produs al fiecărei diluări individuale din
serie. Astfel, o serie de 5, una până la zece diluții este egală cu una până la o sută de mii de diluții.
(1/10) x (1/10) x (1/10) x (1/10) x (1/10) = 1/100,000 = 10-5 diluții
O serie tipică de diluare este prezentată mai jos:

79
Numărul bacteriilor a fost calculat aplicând formula de mai jos:
𝐶𝐹𝑈 𝑛𝑢𝑚ă𝑟 𝐶𝐹𝑈
=
𝑚𝐿 𝑣𝑜𝑙𝑢𝑚𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑏ă 𝑥 𝑑𝑖𝑙𝑢ț𝑖𝑎 𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑢𝑎𝑡ă

𝐶𝐹𝑈 𝑛𝑟 𝐶𝐹𝑈/𝑚𝐿
2
=
𝑐𝑚 𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎ț𝑎 𝑝𝑙ă𝑐𝑖𝑖

Exemple:

80
 Aplicație 6

Tehnici și metode de intervenție în poluarea apelor interioare și marine cu

petrol
1. Grupele de compuși care intră în componența țițeiului:
Cu toate că în petrol se întâlnesc hidrocarburi din mai multe clase, proporţia în care apare
fiecare din aceste clase poate varia foarte mult de la un ţiţei la altul şi în diversele fracţiuni ale
aceluiaşi ţiţei, aceasta depinzând atât de locul şi timpul în care s-a format petrolul, cât şi de
temperatură de formare şi de originea sa (figura ).

Fig. Principalele elemente existente în structura petrolului

Clasificarea hidrocarburilor pe grupe se referă la capacitatea poluantului de a persista mai
mult sau mai puţin în apă.
Se poate face astfel distincţie între:
 ţiţeiurile nepersistente (gazolină, benzina, kerosenul) care datorită volatilizării rapide şi a
unei vâscozităţi reduse dispar rapid de pe suprafaţa apei;
 ţiţeiurile persistente (ţiţei neprelucrat, cu conţinut ridicat în asfaltene, parafine) care au
vâscozitate şi punct de fierbere ridicat, se degradează greu fapt care-i conferă posibilitatea
de a se deplasa compact pe distanţe mari, punând în pericol zone îndepărtate de cea a
accidentului, necesită măsuri de intervenţie laborioase şi costisitoare.
Principalele caracteristici fizice care influenţează gradul de persistenţă sunt: densitatea,
caracteristicile de distilare, vâscozitatea şi punctul de curgere. Toate acestea sunt dependente de
compoziţia chimică (benzene, asfaltene, parafine).

81
 Ca regulă generală este faptul că, cu cât greutatea specifică este mai mare cu atât ţiţeiul este
mai persistent.
Există conceptul de „perioadă de înjumătăţire” (PI) care specifică timpul în care 50% din
poluantul aflat pe suprafaţa apei se degradează natural, iar după o perioadă de 6 PI circa 1% din
poluant rămâne pe apă.
În acest scop s-a realizat o clasificare pe 4 grupe care se referă la persistenţa petrolurilor
deversate pe suprafaţa apei.
 Non-persistent Gr. 1 – Gazolină, Kerosen, Benzina, Motorină;
 Persistent Gr. 2, 3, 4. – Ţiţeiul neprelucrat, Combustibili, Păcură, Uleiuri de motor
transmisii.
Petrolul nu este persistent dacă:
a) Peste 50% din volumul său distilează la o temperatură de 3400C;
b) Cel puţin 90% din volumul său distilează la o temperatură de 3700C.

2. Efectele poluării cu hidrocarburi asupra biotei

Studiile întreprinse în cazul mareelor negre arată că impactul poluării cu petrol asupra
organismelor bentale şi pelagice este considerabil. Cauzele morţii păsărilor marine sunt atribuite
unor efecte ca: pierderea penajului, îngreuierea aripilor, imposibilitatea de mişcare, dereglarea
funcţiilor intestinale şi glandulare prin care păsările obţin apa dulce din apa de mare, pierderea
calităţii hidrofuge a penajului, ceea ce duce la imposibilitatea menţinerii căldurii corpului în
contactul cu apa. În timpul clocitului, petrolul care acoperă penajul păsărilor adulte contaminează
ouăle şi provoacă moartea embrionilor.
Efectele poluării cu hidrocarburi au decimat populaţii de floră şi faună marină din cele mai
diverse, atât ca genuri cât şi ca specii: peşti bentali şi pelagici, stridii şi midii, gasteropode,
crustacee, delfini, foci, vidre de mare, pinguini, fitoplancton şi zooplancton, colonii de corali, alge
marine etc. S-a demonstrat că doze moderate de petrol diminuează activitatea de fotosinteză a
algelor şi a fitoplanctonului. Totodată, peştii care trăiesc în zone contaminate acumulează
hidrocarburi în ţesuturile musculare, ceea ce îi face neconsumabili. Unele specii ale faunei marine
din rândul bivalvelor, peştilor, crustaceelor, zooplanctonul, diverse microorganisme şi bacterii etc.,
pot consuma sau absorbi anumite cantităţi de hidrocarburi din zonele poluate.
Științific este dovedit faptul că mortalitatea la peștii adulți este foarte rară în cazul poluărilor
cu petrol; în schimb larvele sunt cele mai expuse. În anumite cazuri au fost observate efecte
negative în ceea ce privește procesele de reproducere, incluzând comportamentul, fertilitatea și
succesul fertilizării icrelor.
Populațiile de pești pot fi într-un pericol real în următoarele cazuri:
• Poluare majoră cu hidrocarburi a zonelor onshore;
• Poluare în timpul sezonului de reproducere;
• Atunci când sunt poluate zonele protejate pentru speciile pe cale de dispariție.
Efectele poluării cu hidrocarburi asupra mamiferelor se traduc prin depunerea unui strat
poluant pe blană sau piele. Animalele a căror protecție termică este asigurată de piele sau blană,
sunt vulnerabile la contactul direct urmat de depunerea poluantului pe acestea. În acest caz se
instalează hipotermia.

82
 Consecințe:

În figura de mai jos este reprezentată durata de refacere a organismelor bentale din zona
litorală:

Extinderea şi evoluţia în timp a hidrocarburilor deversate în mediul marin pot influenţa

hotărâtor ecosistemele marine. Lungimea litoralului poluat depinde foarte mult de tipul de
hidrocarburi, de factorii hidrometeorologici (vânt, curenţi, maree etc.), de vâscozitatea, densitatea
şi punctul de curgere al petrolurilor brute, care pot contribui la dispersia pânzei de petrol spre
largul mării sau o pot abate spre ţărm, uneori împingând-o pe distanţe foarte mari, chiar de sute de
mile marine. De asemenea, eficienţa forţelor şi mijloacelor de intervenţie pentru depoluare pot
avea efecte importante asupra evoluţiei pânzei de petrol. În momentul deversării petrolului, la
suprafaţa apei se formează o pânză poluatoare (denumită şi „film” sau „peliculă”). Hidrocarburile,
având, în general, densitatea mai scăzută decât cea a apei de mare, rămân în stare de plutire la

83
suprafaţa mării şi doar fracţiunile mai grele, ca păcura sau unele produse de prelucrare ca
asfaltenele, pot avea o uşoară imersiune, rămânând în suspensie către suprafaţă.
Hidrocarburile ajunse în mediul marin nu rămân însă nealterate, aşa încât sub acţiunea
mediului ele suferă diverse transformări, ceea ce face ca, în timp, concentraţia de hidrocarburi
rezultată dintr-o deversare să scadă treptat.
O altă consecinţă a poluării stratului superficial al mărilor şi oceanelor cu hidrocarburi este
alterarea interacţiunilor ocean-atmosferă. Petrolul influenţează negativ, pe de o parte, transferurile
de materie din cadrul circuitelor biogeochimice, iar pe de altă parte, fluxurile de energie calorică
la nivelul interfeţei dintre cele două medii. S-a evaluat că o tonă de petrol poate acoperi 12 km2
de ocean, ceea ce înseamnă că, la cantitatea anuală de milioane de tone deversate în întregul Ocean
Planetar, suprafaţa marină contaminată prin această formă de poluare ar reprezenta zeci, poate
chiar sute de milioane de km2 . Datorită concentraţiei actuale de poluanţi de la suprafaţă, oceanul
- care are un rol important în schimbul de gaze cu atmosfera, absorbind o parte din acestea – preia
cantităţi tot mai mici de CO2 atmosferic, astfel că excesul de CO2 de origine antropică participă la
amplificarea efectului de seră. În acelaşi timp, suprafeţele oceanice poluate cu hidrocarburi, dar şi
cu alte categorii de poluanţi (detergenţi, pesticide, etc.), reduc procesele de fotosinteză, de
evaporaţie şi de formare a oxigenului şi a aerosolilor marini, al căror rol în circulaţia atmosferică
şi în susţinerea unor fenomene hidrometeorologice este determinant.
Procesele fizice ale hidrocarburilor deversate pe suprafaţa apei

Fig. Hidrocarburile în apă

84
 Răspândirea
Atunci când uleiul este vărsat, acesta pluteşte la suprafaţa apei şi începe să se răspândească.
Viteza de răspândire a acestuia este influenţată de mai mulţi factori precum: condiţiile
meteorologice, cantitatea de petrol deversată, vâscozitate, etc.
Uleiurile uşoare se vor răspândi mai uşor decât cele dense. Temperaturile mai ridicate şi
curenţii puternici pot face, de asemenea, răspândirea mai rapidă.
Observațiile științifice au dus la concluzia că petrolul se deplasează cu aproximativ 3% din
viteza vântului care bate la 10 m deasupra apei. Vectorul deplasării peliculei de petrol este
rezultanta sumei celor doi vectori și anume curent și 3% vânt. Asupra petrolului deversat
acționează o serie de procese care modifică cantitatea și structura poluantului de la suprafața apei.

Fig. Răspândirea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Picăturile mici de petrol ce rămân dispersate în masa apei urmăresc pelicula în deplasarea ei.
Având în vedere cele prezentate ne putem forma o imagine asupra structurii masei de hidrocarburi
ce se deplasează în mediul acvatic și anume:
a) pe suprafața apei pelicula are o formă alungită având în zona frontală pe
direcția deplasării grosimi mai mari de 0,1 mm;
b) aceasta este urmată la suprafață, de o “coadă de cometă” având grosimi
mai mici de 0,001 mm, iar în masa apei de un “nor” de hidrocarburi dispersate.

Cunoașterea vitezei de deplasare și forma suprafeței ocupată de produsul în deplasarea sa

este un factor important în stabilirea tehnologiei de intervenție, respectiv a lungimii, tipului,
modului de amplasare a barajului flotant antipetrol și a tipului de recuperator ce va fi utilizat.

Evaporarea hidrocarburilor:
În primele ore de la deversare are loc evaporarea celor mai volatili compuşi. Evaporarea
poluantului este direct proporţională cu: suprafaţa peliculei, temperatura aerului si a apei, viteza
vântului şi depinde de tipul poluantului (cantitatea de produşi volatili). Capacitatea de evaporare a

85
doua produse petroliere diferite la temperatura de 15°C şi o viteză a vântului de 1m/s este
reprezentată în figura de mai jos:

Fig. Capacitatea de evaporare a gazolinei si a ţiţeiului brut, Sursa [http://www.rmri.ro]

Căldura de la soare încălzește particulele mai ușoare ale hidrocarburilor de la suprafaţa
apei, acestea transformându-se din particule lichide în vapori. Un procent de 20-60% din petrolul
vărsat pe suprafaţa apei este eliminat prin acest proces. După evaporare, uleiul rezidual va fi mai
gros și va fi mai greu să se dezintegreze pe cale naturală.

Fig. Evaporarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Unii componenţi, în special parafinele și asfaltenele rămân la suprafaţa apei formând o
pelicula compactă care împiedică schimbul gazos între apă şi atmosferă, defavorizând circulaţia
normală a apei.
Fenomenul de evaporare duce la reducerea volumului de poluant şi crearea în zonă a unui
mediu inflamabil și toxic.
Dispersia
Valurile şi turbulenţele de la suprafaţa apei pot provoca fragmentarea hidrocarburilor în
particule de diferite dimensiuni. Acestea sunt amestecate în coloana superioara a apei. O parte din
picăturile mici vor rămâne suspendate în apă, iar cele mai mari vor tinde să se ridice pe suprafaţa
apei, putând să se unească cu alte picături formând o pata mare sau să se întindă pentru a forma o
peliculă foarte fină pe suprafaţa apei. Uleiul care rămâne în suspensie în apă are o suprafaţă mai

86
mare decât cea de dinaintea dispersiei. Acest lucru favorizează producerea altor procese naturale,
cum ar fi: biodegradarea, dizolvarea, sedimentarea.
Pelicula foarte fină care se formează la suprafaţa apei după dispersia particulelor se
numeşte luciu. Acesta este clasificat în funcție de modul cum reflecta lumina: ca un curcubeu,
metalic, verde sau închis.

Fig. Dispersia hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Evaluarea după aspect și culoare ne poate da informații despre stadiul de degradare, tipul,
grosimea peliculei și volumul acesteia. În acest scop au fost întocmite o serie de tabele cu date
despre aspect, culoare, grosime, suprafață, volum, starea de degradare etc., care pot fi utilizate în
vederea interpretării cât mai rapide și corecte a informațiilor obținute în urma procesului de
monitorizare.

87
 Dizolvarea

Fig. Dizolvarea hidrocarburilor

Compuşii solubili în apă dintr-o hidrocarbură se pot dizolva în apele înconjurătoare. Acest
lucru depinde de structura și compoziția uleiului și apare cel mai repede atunci când uleiul este fin
dispersat în coloana de apă. Componentele care sunt mai solubile în apa de mare sunt
hidrocarburile aromatice uşoare, precum benzenul şi toluenul. Aceşti compuşi sunt, de asemenea,
primii care se evapora, acest proces fiind de 10-100 ori mai rapid decât dizolvarea. Uleiul conţine
doar mici cantităţi din acest compus, dizolvarea fiind unul dintre cele mai neimportante
procese(http://www.itopf.com).
Emulsionare
O emulsie se formează atunci când două lichide se combină, unul rămânând suspendat în
celălalt. Emulsionarea țițeiului se referă la procesul prin care picăturile de apă de mare devin
suspendate în ulei. Acest lucru se produce prin amestecarea fizică ce are loc la suprafaţa apei
datorită turbulenţelor acesteia. Emulsia astfel formată este mai vâscoasă şi mai persistentă decât
uleiul iniţial, aceasta fiind adesea menţionată ca „spumă de ciocolată” datorită aspectului său.
Formarea acestor emulsii determina creșterea volumului de poluant de trei până la patru ori. De
asemenea, acesta încetineşte şi întârzie apariţia altor procese care ar permite uleiului să dispară.

88
 Fig.. Emulsionarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)
Uleiurile cu un conţinut mai mare de asfaltene au tendinţa de a forma emulsii stabile care
pot persista mai multe luni după ce a avut loc scurgerea iniţială. Uleiurile care conţin un procent
mai mic de asfaltene sunt mai puţin predispuse să formeze emulsii şi au mai multe şanse să se
disperseze. Emulsiile se pot separa din nou în ulei şi apă dacă sunt încălzite de razele soarelui, în
condiţii de calm sau când rămân blocate pe ţărmuri.

Oxidarea
Uleiurile reacţionează chimic cu oxigenul, fie prin descompunerea în produse solubile, fie
prin formarea unor produşi persistenţi numiţi gudroane. Acest proces este provocat de lumina
soarelui iar măsura în care se produce depinde de tipul de ulei şi forma în care acesta este expus la
lumina soarelui. Cu toate acestea, acest proces este foarte lent, şi chiar şi în lumină foarte puternică
a soarelui, peliculele subțiri de ulei se descompun cu cel mult 0.1% pe zi. Formarea gudroanelor
este cauzată de oxidarea straturilor groase de uleiuri cu vâscozitate mare şi a emulsiilor. Acest
proces formează un strat protector exterior al compuşilor grei care duce la o persistenţă crescută a
uleiului în ansamblu. Un exemplu al acestui proces sunt bilele de gudron care sunt găsite adesea
pe țărmuri şi au o crustă exterioară solidă şi un interior mai moale.

89
 Fig. Oxidarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

Biodegradarea
Apa de mare conţine o serie de microorganisme care pot degrada parţial sau complet uleiul
în compuşi solubili în apă, iar apoi în dioxid de carbon şi apă. Există multe tipuri de
microorganisme care tind să degradeze un grup particular de compuşi ai petrolului. Cu toate
acestea, unii compuşi din ulei sunt foarte rezistenţi la atac şi nu se degradează.
Principalii factori care influenţează biodegradarea sunt nivelurile de nutrienţi din apă (azot
şi fosfor) şi nivelul de oxigen. Deoarece procesul de biodegradare necesită oxigen, acesta poate
avea loc numai la interfaţa ulei-apă, deoarece oxigenul nu este prezent în uleiul în sine. Crearea
picăturilor de ulei, prin dispersie fizică sau chimică, măreşte suprafaţa de ulei şi creşte suprafaţa
disponibilă pentru producerea biodegradării.

Fig. Biodegradarea hidrocarburilor (Sursa: http://www.nbcnews.com)

90
 Sedimentarea

Fig. Sedimentarea hidrocarburii

Unele produse rafinate grele au o densitate mai mare de 1 şi astfel se scufundă în apa dulce
sau sărată. Cu toate acestea, apa de mare are o densitate de 1,025 şi foarte puţine tipuri de ţiţei sunt
suficient de dense astfel încât reziduurile lor să se scufunde în mediul marin. Scufundarea, de
obicei, apare ca urmare a adeziunii particulelor de sedimente sau a materiilor organice de ulei.
Apele de mică adâncime sunt adesea încărcate cu solide în suspensie, oferind condiţii favorabile
pentru sedimentare.
Uleiul blocat pe ţărmurile nisipoase devine se amestecă de multe ori cu nisip şi alte
sedimente. În cazul în care acest amestec este spălat de mare, uleiul poate ajunge înapoi în apă. În
cazul în care uleiul ia foc după ce a fost vărsat, reziduurile care se formează pot fi destul de dense
pentru a se scufunda.

Microorganisme hidrocarbon-oxidante
Alcanivorax borkumensis este o bacterie marină care degradează hidrocarburile şi care se
propagă în mod natural. Acestea devin predominante în țițeiul brut cu conţinut de apă de mare
atunci când substanţele nutritive de azot şi fosfor sunt suplimentate. Acestea sunt considerate a fi
cele mai importante microorganisme degradante de petrol.
Alcanivorax borkumensis este o bacterie care obţine energie, în primul rând, de la alcani.
Este aerobă, ceea ce înseamnă că foloseşte oxigenul pentru a obţine energie, şi este halofilă, ceea
ce înseamnă că tinde să se formeze în medii care conţin sare, cum ar fi apa sărată de ocean. Datorită
faptului că nu conţine flagel, aceasta bacterie nu este mobilă.
Această bacterie este cel mai des întâlnită în zonele oceanice care conţin petrol, cu toate că
se poate găsit în cantităţi mici şi în apele nepoluate. A fost găsită în întreaga lume în diferite locaţii
atât în zona de coastă cât şi în medii oceanice. Aceasta exista şi atunci când sunt cantităţi mari de
substanţe solide, cum ar fi nisip sau pietriş, dar se găsește numai pe suprafaţa apei sau în apropierea
acesteia.

91
 Abundenţa Alcanivorax borkumensis în medii petroliere se datoreză faptului că bacteriile
utilizează compuşii din ulei ca sursă de energie.
Sursa de energie a bacteriei este reprezentată de alcani. Spre deosebire de alte
microorganisme, acestea nu pot consuma substanţe mai comune, cum ar fi zaharurile sau
aminoacizii ca sursă de energie. Pentru mărirea ratei de creştere a unei populaţii de Alcanivorax
borkumensis se poate adăuga în mediul înconjurător fosfor şi azot. Aceste substanţe acţionează ca
un îngrășământ pentru aceste bacterii şi le ajută să crească. Datorită conţinutului mare de azot în
atmosferă, acesta este uşor accesibil, în timp ce fosforul este mai puţin abundent in mod natural,
dar poate fi produs în laborator.
Atunci când Alcanivorax borkumensis foloseşte alcani ca sursă de energie, fiecare celulă
formează un biosurfactant. Un biosurfactant este un strat suplimentar de material care se formează
de-a lungul membranei celulare. Substanţele care alcătuiesc biosurfactantul de Alcanivorax
borkumensis pot reduce tensiunea superficială a apei care ajută la degradarea uleiului. Ele sunt, de
asemenea, emulgatori, având rolul de a sparge emulsia apă-ulei, făcând uleiul mai solubil. Această
bacterie formează un biofilm (un perete de celule) în jurul unei picături de ulei din apa de mare,
începând să utilizeze biosurfactanţii în metabolism pentru a degrada uleiul într-o substanţă solubilă
în apă.
Uleiul petrolier este toxic pentru majoritatea formelor de viaţă iar poluarea mediului cu
petrol cauzează probleme ecologice majore. O cantitate considerabilă de petrol introdusă în mare
este eliminată de activitatea de biodegradare a comunităţilor microbiene. Alcanivorax borkumensis
este o bacterie care divide hidrocarburile, fiind cel mai important degradator de petrol din lume.
Prin metabolismul său, bacteria poate descompune ţiţeiul sau petrolul în compuşi inofensivi.
Această capacitate face ca această specie de bacterii să fie o sursă cu un potenţial mare în
bioremediere a mediilor marine poluate cu petrol.
Scurgerile de ulei pot apărea în timpul transportului petrolului sau în timpul extracţiei.
Astfel de scurgeri aruncă mii de barili de petrol în ocean şi poluează mediul înconjurător, afectând
ecosistemele de peste tot. În mod normal ar fi nevoie de mulţi ani pentru ca ecosistemele să fie
curățate după o scurgere de petrol, astfel, oamenii de ştiinţă au cautat modalităţi de a accelera
procesul de curăţare. Alcanivorax borkumensis reprezintă o posibilă alternativă datorită faptului
că descompune în mod natural moleculele de petrol intr-o stare de nepoluant, ajutând ecosistemele
să îşi revină rapid de la un dezastru cauzat de scurgerile de petrol. De asemenea, organismele cresc
natural în apa de mare contaminată cu ulei, fiind o specie nativă. În cazul în care procesul pe care
Alcanivorax borkumensis îl foloseşte pentru a descompune uleiul ar putea fi accelerat, recuperarea
ecosistemelor s-ar face mult mai repede. Un exemplu de realizare a acestui lucru este încurajarea
creșterii bacteriei prin fertilizare cu azot si fosfor, astfel vor fi mai multe microorganisme care
descompun uleiul sau mănâncă mai mult şi mai repede.

3. Metode de intervenție specifică:

La nivel internaţional sunt utilizate diferite metode de curăţare a petrolului din mediul marin
acvatic. Printre acestea se enumeră următoarele: recuperarea manuală care necesită un efort
considerabil din partea oamenilor; utilizarea barierelor plutitoare de colectare a petrolului,
utilizarea skimmerelor ce sunt dispozitive mecanice concepute pentru a îndepărta petrolul de la
suprafaţa apei; utilizarea surfactanţilor - sunt substanţe chimice care în soluţii se concentrează la
suprafaţă şi solubilizează petrolul în picături mici (trebuie ţinut seama de biodegradabilitatea lor
de către microorganisme).

92
 a. Degradarea naturală;
b. Transferul poluantului din tancurile avariate în barje, nave de stocare etc.;
c. Arderea in situ;
d. Dispersia chimică în masa apei;
e. Concentrarea și colectarea mecanică a poluantului.
Degradarea naturală se aplică în cazul în care condițiile hidro-meteorologice sunt
nefavorabile sau poluarea se deplasează spre larg. În aceste condiții se produce o degradare
naturală prin dispersie în masa apei datorită stării accentuate de agitație a mării, în paralel cu
fenomenele de fotooxidare, sedimentare și evaporare. Când pelicula de poluant este deplasată în
larg, datorită condițiilor hidro-meteo, nu afectează zona economică sau țărmul, fiind monitorizată
permanent. Când pelicula de poluant este deplasată spre coastă într-o zonă periculoasă,
accidentată, faleză stâncoasă, care nu permite accesul terestru sau maritim, pelicula se degradează
natural prin dispersie datorită efectului de abraziune exercitat de valuri în contact cu țărmul, prin
fotooxidare și biodegradare.
Transferul poluantului din tancurile avariate în barje sau nave de stocare se aplică la
locul accidentului în condiții hidro-meteo propice (mare calmă, adâncimi cunoscute, condiții de
maximă siguranță). Metoda prezintă un risc ridicat datorită gazelor toxice și inflamabile eliberate
prin evaporarea poluantului pe toată durata intervenției. Procedeul prezintă avantajul unei
recuperări rapide, eficiente, cu impact minim asupra zonei accidentului. Echipamentul necesar:
barje/rezervoare de stocare, unități de transfer/pompare, furtune, ancore, nave auxiliare de
manevră/monitorizare, etc.
Arderea in situ constă în concentrarea și deplasarea peliculei de petrol, aprinderea și arderea
acesteia atât timp cât poluantul plutește pe apă. Arderea in situ se poate aplica în prima fază a
deversării înainte ca procesul de evaporare a fracțiilor volatile să se producă. Temperatura apei și
a aerului sunt factori ce trebuie luați în considerare. Productivitatea tehnologiei este mai ridicată
în condiții de temperaturi mai mari de 18 -20°C. Procedeul se aplică de regulă în zona offshore la
distanțe mari de zonele populate întrucât este însoțit de o perdea nocivă de fum dens care se poate
deplasa pe distanțe de ordinul kilometrilor, la înălțimi de circa 100 — 300m. Echipamentele
necesare aplicării acestei metode constau în: baraje antifoc (confecționate din materiale ignifuge,
metalice), nave pentru tractarea barajelor, dispozitive pentru aprinderea peliculei de hidrocarburi.
Limitele de operare sunt:
- valurile de maximum l m înălțime,
- viteza vântului de maximum 10 – 15 Nd,
- temperaturi de minimum 15oC,
- grosimea peliculei de poluant minim 2 mm,
- procedeul se aplică de regulă în primele ore ale accidentului.

93
 Avantaje: timp redus de intervenție, minimum de personal, costuri reduse, pelicula de la
suprafața apei poate fi distrusă cca 80%.
Dezavantaje: este o metodă riscantă, vântul își poate schimba direcția punând în pericol
personalul. Metoda poate fi utilizată în zona offshore sau în zone nepopulate. Nu poate fi utilizată
decât în primele ore ale deversării.
Dispersia chimică în masa apei
Etapele de aplicare a metodei constau în:
- Evaluarea/monitorizarea poluantului și a condițiilor hidro-meteo,
- Alegerea dispersantului (tip, cantitate), a modului de lucru,
- Definirea tipului și a cantității de echipament necesar,
- Alegerea traseului de intervenție, a vitezei de pulverizare, etc.
Substanțele dispersante sau agenții de dispersie sunt substanțe chimice care conțin
surfactanți (componente de bază ale detergenților) sau solvenți care acționează asupra poluanților
de natură petrolieră separându-i în picături mici care dispersate în apă sunt mai ușor degradate
biologic sau fizic. Sunt utilizați mai ales pentru îndepărtarea poluantului de pe suprafața apei.
Limitele, condițiile în care se poate aplica acest procedeu sunt:
a. Condiții hidro-meteo :
- starea de agitație a mării cuprinsă între 2-6 oBeaufort;
- temperatura apei cu valori mai mari decât punctul de curgere al poluantului ;
b. Caracteristici poluant :
- grosimea maximă a peliculei de poluant : 2µ-l mm;
- vâscozitatea maximă a poluantului 2000cSt;
- se aplică în cel mult 24 ore de la producerea poluării;
c. Se aplică numai în mare deschisă sau în unele zonele nelocuite (pe țărm) întrucât pe lângă
efectul benefică pe care îl au, introduc în mediu, o serie de substanțe nocive pentru faună, floră și
om.
Gama de echipamente necesară aplicării acestei metode constă:
 Pompe pentru apa de mare necesară diluării produșilor de dispersie
 Amestecător pentru omogenizare dispersant-apă de mare
 Pompe pentru împrăștierea amestecului
 Generator de putere
 Cisterne de stocare
 Rampa de pulverizare cu duze reglabile pentru debit
 Echipament de protecție
Avantajele acestora sunt nete:
¢ rapiditate mare de intervenție;
94
 ¢ rază mare de acțiune;
¢ capacitate sporită de lucru chiar și în condiții hidro-meteo grele pentru aeronave;
¢ productivitate și eficiență foarte bună în special în cazul poluărilor de mare amploare ;
¢ protejarea țărmului, pelicula dispersată în masa apei nu se va depune pe litoral.
Dezavantaje: introduce substanțe nocive în mediul marin; dispersanții nu sunt compatibili cu toate
tipurile de poluanți (petrol) în orice condiții; utilizarea lor pe țărm poate duce la penetrarea
petrolului în sediment; dispersanții induc efecte negative în mediul acvatic afectând populațiile de
pești, zonele de reproducere, coralii, crustacei, etc.; nu pot fi utilizați decât pentru o perioadă scurtă
de timp / doar în primele 24 de ore, și se evită folosirea lor în ape puțin adânci.
Concentrarea și colectarea mecanică a petrolului se poate realiza cu baraje antipetrol
(recuperatoarele trebuie să nu fie influențate în funcționare de valuri, trebuie să aibă capacități și
randamente mari, să poată fi manevrate în orice condiții hidro-meteo), sau skimmere (folosite ca
metodă asociată barajelor antipetrol). Stocarea și separarea petrolului recuperat: unitățile de
stocare pot fi realizate atât pe țărm cât și pe mare (exemplu, nave de stocare-transport ale
amestecului apa-hidrocarburi recuperat, rezervoare flotante construite din material textil). În zone
greu accesibile se pot utiliza unități flotante de stocare-transport sau bazine fixe amplasate pe țărm.
Alegerea acestor unități trebuie să țină seama de următoarele: tipul și cantitatea de poluant
recuperată, debitul unităților de recuperare, zona de utilizare, condiții hidro-meteo, modul de
transport, modul de amplasare în teren.

4. Programe software de simulare a evoluției poluantului în apa mării

La nivel internaţional există multe programe software care pot simula o deversare de
hidrocarburi sau substanțe toxice dintr-un mediu acvatic, pe baza unor date referitoare la vânt,
curenţi, temperatură, cantitatea de poluant, tipul acestuia etc. Aceste programe au o importanţă
mare deoarece, nu puţine sunt cazurile unor deversări accidentale de petrol pe mare, unde pagubele
sunt foarte mari. Aceste accidente au un impact foarte mare atât asupra oamenilor cât şi asupra
viețuitoarelor care trăiesc în zona respectivă. Dacă hidrocarbura ajunge în zona costieră, impactul
acesteia asupra populaţiei este şi mai mare. Astfel, pentru a se putea interveni eficient în locul unde
s-a realizat accidentul, se apelează deseori la aceste programe care au capacitatea de a simula
traiectoria peliculei de hidrocarbură. Astfel, echipajele navale şi cele aeriene menite să oprească
avansarea poluantului spre țărm şi să cureţe zona pot şti exact zona spre care să se îndrepte pentru
a fi mult mai eficienţi şi pentru a nu risipi timpul căutând zona în care a ajuns pelicula de
hidrocarbură. În aceste condiţii, orice autoritate navală ar trebui să posede un astfel de program
pentru ca, în cazul uni accident de acest tip, să se ştie unde să se intervină pentru a eficientiza
procesul de recuperare a zonei şi pentru a nu se produce şi alte accidente.
Mai jos, sunt expuse câteva simulatoarele privin evoluția poluantului:
Pisces II este un simulator conceput pentru a pregăti și a ajuta la coordonarea operațiunilor
de salvare în cazul unei deversări de petrol. Programul, bazat pe modelarea matematică a unde
deversări de petrol și interacțiunea sa cu restricțiile geografice, condițiile de mediu și abordările

95
pentru combaterea deversării de petrol, face posibilă prezicerea comportamentului deversării de
petrol în apă, precum și în contact cu linia de coastă. Simulatorul permite planificarea unei
operațiuni de salvare și degradarea petrolului în timp real. Oferă posibilitatea de a construi propria
bază de resurse de răspuns pentru a combate poluarea cu petrol și de a prezenta grafic distribuția
lor de-a lungul coastei.
OILMAP este un sistem informatic care furnizează informații despre traiectoria mișcării și
comportamentul unei pete de hidrocarbură datorită deversării cu o bază de date care conține
istoricul condițiilor hidrometeorologice și instrumente pentru vizualizarea lor.
GNOME (General NOAA (National Oceanic and Atmospheric Administration) Operational
Modeling Environment) este un instrument pentru modelarea și prezicerea posibilelor rute sau
traiectorii de poluare atât sub apă, cât și pe suprafața apei.
Seatrack Web este un instrument dezvoltat de SMHI (Institutul de Meteorologie și
Hidrologie Suedez) în strânsă cooperare cu Administrația Maritimă Daneză, Agenția Hidrografică
Maritimă Federală și Institutul finlandez de protecție a mediului.
Exemplu softul GNOME
Studierea poluantului din punct de vedere al deplasării, a formei peliculei, poziţiei la un
moment dat, lungimea frontului de deplasare în vederea stabilirii tehnicii de intervenţie se
realizează de două căi:
- monitorizare
- modelare pe calculator
În acest sens au fost elaborate softuri caracteristice condiţiilor hidro-meteo din diverse
zone. În cazul nostru este utilizat un astfel de soft GNOME.
Datele culese din teren (tip şi cantitate de poluant deversat, condiţii hidro-meteo, locaţia şi
momentul poluării) sunt prelucrate obţinându-se informaţii referitoare la: vectorul deplasării
peliculei, suprafaţa peliculei, frontul deplasării, localizarea peliculei la un moment dat, estimarea
traseului poluantului în timp şi spaţiu.
În cadrul fiecărei simulări, GNOME va genera o animaţie care prezintă modul de deplasare
al petei de hidrocarbură, în intervalul de timp pentru care este rulată simularea. În funcţie de tipul
hidrocarburii şi condiţiile de mediu, programul va calcula cantităţile de petrol care se vor evapora,
dispersa, vor rămâne la suprafaţa apei sau vor ajunge pe ţărm.

Pentru a realiza simularea, primul lucru care se face este pornirea programului GNOME

dând dublu click pe icoana . Apare fereastra de start, „Welcome la GNOME”. Se selectează
„Agree”.

96
 Se alege locaţia.

Am ales locaţia „Portsmouth Harbor”, Hampshire. Se pot vedea referinţe utile pentru
modelarea traiectoriei hidrocarburii în funcţie de locul ales. Se trece mai departe prin butonul
„Next”.

97
 Următorul pas este stabilirea duratei pentru care se face simularea. Durata minimă pentru
care se poate face simularea este de 24 ore. Durata maximă a simulării nu este limitată, dar nu se
recomandă, pentru realismul rezultatelor, o durată mai mare de 4-5 zile. Am ales durata de 24 ore,
iar data la care are loc deversarea este de 15.05.2014, ora 14:00.

Se alege tipul vântului: constant (pentru vânturi care bat dintr-o anumită direcţie şi cu o
viteză constantă) sau variabil pentru vânturi care îşi schimbă frecvent direcţia şi viteza. Am ales
prima variantă.

98
 În fereastra cu vânt constant se alege viteza aceastuia care poate fi dată în noduri,
metrii/secundă sau mile pe oră. Am ales viteza vântului de 9 m/s, iar direcţia acestuia să fie dinspre
sud-est.

Următoarea fereastră care apare arată ce unelte şi controale pot fi folosite în continuare.
Pentru a vedea harta se apasă „To the Map Window”.

99
 Apare harta locaţie alese. Trebuie verificat dacă este selectat butonul „Spill Tool”. În acest
caz este selectat automat.

Se dă click oriunde pe hartă în zona unde este apă pentru a seta locul unde are loc
deversarea. Poluantul poate fi: benzină, motorină, kerosen, ţiţei brut, păcură. Noi am ales variaţia
cu ţiţei (medium crude). Considerăm că s-au deversat 1 500 t (1 500 000 kg) de ţiţei în punctul cu
următoarele coordonate: latitudine 43°2,76’ nord şi longitudine 70°42,33’ vest.

100
Punctul indicat apare pe hartă.

Pentru a rula scenariul, se apasă butonul „Run” ( ). Harta se măreşte pentru a se putea
observa mai bine traiectoria deversării. Harta arată în felul următor:

101
a) după o oră:

b) După 3 ore:

c) După 8 ore:

102
 d) După 24 ore:

După cum se poate observa, GNOME poate anticipa traiectoria hidrocarburii deversate,
aceasta fiind răspândită pe suprafaţa apei în funcţie de vânt, curent şi de turbulenţă. După o zi,
pelicula de ţiţei ajunge la tărm.

103
 Se poate selecta „Include the Minimul Regret solution” (alegerea soluției minim invazive:
punctele negre; și maxim invazive: puncetele roșii), harta arătând astfel:
a) După o oră:

b) După 3 ore:

c) După 8 ore:

104
 d) După 24 ore:

Punctele negre se pot vedea de-a lungul coastelor frontale în direcția vântului (cu un minim
de invazie), la fel ca în primul caz arătat de noi. Cele roşii s-au acumulat pe o lungime mai mare a
liniei de coastă, unele rămânând chiar în apă. Acestea apar pe o suprafaţă mult mai mare, putând
să cuprindă stânci şi insule în care cuibăresc păsările şi țărmuri accidentate care ar fi greu de curăţat
în cazul unei deversări.

105
 Punctele negre reprezintă cea mai bună apreciere a traiectoriei petei de hidrocarbură în
condiţiile în care viteza şi direcţia vântului sunt constante. Însă această apreciere nu este foarte
bună din cauza proceselor naturale care au loc, cum ar fi vântul şi curenţii. Punctele roşii reprezintă
o estimare mai mare a traiectoriei aceluiaşi tip de țiței. Ca o regulă empirică – presupunând un
grad „tipic” de incertitudine a informaţiilor referitoare la vântul şi curenţii utilizaţi în scenariu –
posibilitatea ca țițeiul să rămână în zona acoperită de punctele roşii este de 90%. Este imposibil să
se facă o apreciere mai precisă deoarece în momentul de faţă de cunosc prea puţine despre
anticipările schimbărilor de vânt şi de curent.
În continuare, voi selecta obţiunea de vânt variabil şi voi schimba doar viteza vântului.

a) După 2 ore:

b) După 4 ore:

106
c) După 6 ore

d) După 8 ore:

107
e) După 24 ore:

Am refăcut această simulare, dar am aschimbat şi direcţia vântului:

108
a) După 2 ore:

a) Dupa 3 ore:

109
b) După 7 ore:

c) După 9 ore:

110
d) După 11 ore:

e) După 24 ore:

111
 După cum se poate observa în imagini, ţiţeiul ajunge pe coastă în prima jumătate a zilei.
La nivel internaţional există multe programe software care pot simula o deversare de
hidrocarburi sau substanțe toxice dintr-un mediu acvatic, pe baza unor date referitoare la vânt,
curenţi, temperatură, cantitatea de poluant, tipul acestuia etc. Aceste programe au o importanţă
mare deoarece, nu puţine sunt cazurile unor deversări accidentale de petrol pe mare, unde pagubele
sunt foarte mari. Aceste accidente au un impact foarte mare atât asupra oamenilor cât şi asupra
vietuitoarelor care trăiesc în zona respectivă. Dacă hidrocarbura ajunge în zona costieră, impactul
acesteia asupra populaţiei este şi mai mare. Astfel, pentru a se putea interveni eficient în locul unde
s-a realizat accidentul, se apelează deseori la aceste programe care au capacitatea de a simula
traiectoria peliculei de hidrocarbură. Astfel, echipajele navale şi cele aeriene menite să oprească
avansarea poluantului spre țărm şi să cureţe zona pot şti exact zona spre care să se îndrepte pentru
a fi mult mai eficienţi şi pentru a nu risipi timpul căutând zona în care a ajuns pelicula de
hidrocarbură. În aceste condiţii, orice autoritate navală ar trebui să posede un astfel de program
pentru ca, în cazul uni accident de acest tip, să se ştie unde să se intervină pentru a eficientiza
procesul de recuperare a zonei şi pentru a nu se produce şi alte accidente.

112
 FIȘA DE LUCRU NR.6

1. Realizați individual unul din studiile de caz - ApraHarbor, Boston, CascoBay,

ColumbiaRiver, DelawareBay, Detroit, Glacier Bay, KaneoheBay, LongIsland, MobileBay,
PEverglades, ROPME, StJohnsRiver, etc., folosind programul GNOME, pentru modelarea
traiectoriei petei de ţiţei. Aveți în vedere următoarele:
- prognoza modului în care vântul, curenţii marini de suprafaţă şi curenţii de maree vor
influenţa traiectoria petei de petrol;
- a studia modul în care deplasarea petei de petrol este afectată de eventualele erori şi
incertitudini privind datele hidrometeorologice introduse;
- prognoza schimbărilor proprietăţilor fizico-chimice ale hidrocarburii în contact cu mediul
marin.
În cadrul fiecărei simulări, GNOME va genera o animaţie care prezintă modul de deplasare
al petei de ţiţei, în intervalul de timp pentru care este rulată simularea. În funcţie de tipul
hidrocarburii şi condiţiile de mediu, programul va calcula cantităţile de petrol care se vor
evapora,dispersa, vor rămâne la suprafaţa apei sau vor ajunge pe ţărm.
2. Vizualizarea la microscopul de epifluorescență a probelor marine poluate cu
hidrocarbură
Reactivi: soluţie de acridine orange (AO) (soluţie stoc 1 mg/mL), filtre Millipore 0,2 µm sau
0,45 µm.
Tehnica de lucru:
Anterior procesului de colorare se pregătesc filtrele Millipore pentru a fi înnegrite. Se
introduce filtrul în soluţie de Sudan Black şi se lasă în aceasta aproximativ 3 minute. După ce s-
au colorat filtrele se scot cu o pensetă din soluţie şi se lăsă să se zvânte pe câte o foiţă de hârtie.
Se pune o cantitate de 5 mL probă în eprubetă peste care se adaugă 5 µ L acridin
orange (AO). Probele sunt colorate timp de 5 minute şi apoi sunt filtrate prin filtru negru
Millipore (0,22 µm diametrul porilor) prin holder.
Se vizualizează la microscopul de epifluorescență pe filtrul albastru fiecare filtru urmărind
minim 10-20 de câmpuri alese aleatoriu, urmărind a se realiza o cuantificare a microbiotei
vii/moarte pentru fiecare câmp ales.

113