Resurse pastorale

Teologice nr. 1

Asociaţia Pastorală  Uniunea de Conferinţe

Cuprins:
 Revelaţie şi inspiraţie

 Recenzie: Prophets Are Human, Graeme Bradford

1
 verbale. În încercarea de a se opune evanghelicilor modernişti,
Revelaţie şi inspiraţie aceştia au promovat inspiraţia verbală şi mulţi adventişti care se
confruntă cu aceleaşi probleme continuă să sprijine inspiraţia
Angel Manuel Rodriguez, BRI verbală. Conferinţa Biblică ce a avut loc în Washington DC, în
perioada 1- 21 iulie 1919, semnalează divergenţa ce exista
Pentru teologii adventişti, ca de altfel pentru numeroşi printre adventişti, vizavi de inspiraţia verbală. În timpul primei
laici pasionaţi, subiectul revelaţiei şi inspiraţiei Bibliei a ajuns o jumătăţi a secolului 20, teoria
problemă teologică de însemnătate centrală. Semnificaţia dominantă era cea a inspiraţiei
Inspiraţia ideatică
acestuia nu poate fi exagerată de vreme ce supune analizei verbale. Însă începând cu anii 50,
(thought inspiration)
tocmai ceea ce conferă substanţă mesajului şi stilului nostru de inspiraţia ideatică (thought
Obiectivul este
viaţă. Prin urmare, modul în care înţelegem revelaţia şi inspiration). se impune tot mai
îndreptat asupra
inspiraţia, adică însăşi natura Bibliei, se va repercuta asupra mult ca poziţie principală a
scriitorului, iar nu
credinţei şi practicii acesteia, precum şi asupra rolului bisericii. În prima ediţie a Seventh-
asupra cuvintelor din
interpretului. day Adventist Encyclopedia (1966)
Biblie. Inspiraţia
Studiile efectuate în istoria revelaţiei/inspiraţiei în găsim consemnat că „noi nu
acţionează prin
Inspiraţie asupra dictare
biserica adventistă arată că pionierii bisericii noastre au adoptat credem în inspiraţie verbală,
minţii
mecanicăautorului, Duhul
drept validă înţelegerea în sensul obişnuit al
Sfânt asigurând
(mechanical inspiration)
Inspiraţie verbală (verbal protestantă tradiţională a termenului, ci în ceea ce cu
transmiterea mesajului
Duhul Sfânt a dictat chiar
inspiration) inspiraţiei verbale şi justeţe poate fi numit
într-o formă
cuvintele corectă. de
consemnate
Obiectivul este îndreptat asupra numai după 1882 inspiraţia ideatică (thought
Deşi cuvintele
scriitorii biblici,însele
fără a ţine
cuvintelor Bibliei. Dumnezeu problema a făcut subiectul inspiration).”3
nu sunt
cont inspirate,şi educaţia
de originea
foloseşte vocabularul propriu dezbaterilor serioase1. În momentul în care biserica
Scriptura, în ansamblu,
profetului.
fondului cultural şi educaţional Discuţiile ulterioare a ajuns la un consens cu
al autorului pentru asupra acestui subiect privire la chestiunea revelaţiei
comunicarea mesajului. dezvăluie o oarecare / inspiraţiei, o altă problemă şi-a făcut apariţia pe orizontul
rezervă a bisericii în ceea teologic: teoria Encounter cu privire la revelaţie. Teoria
ce priveşte inspiraţia verbală, cu urmarea că alte poziţii au Encounter susţine că revelaţia constă în întâlnirea (encounter)
început să fie investigate, printre care şi teoria gradelor de existenţială dintre profet şi Dumnezeu, în cadrul căreia
inspiraţie, propusă de George I. Butler, teorie în scurt timp Dumnezeu nu comunică nici o informaţie instrumentului uman.
respinsă. Un indicator al direcţiei în care se îndrepta biserica se Cuprinsul Bibliei reprezintă interpretarea slabă şi failibilă de
găseşte în declaraţia Conferinţei Generale, făcută odată cu către profet a acelei întâlniri. Biblia se constituie ca mărturie a
revizuirea volumului Mărturii pentru biserică, de Ellen G. acestei întâlniri, fără a conţine nici o revelaţie de la Dumnezeu
White, în care se afirma: „Noi credem că lumina a fost dată de pentru noi, fiind o carte ca oricare alta. Impactul acestei teorii
Dumnezeu prin slujitorii Săi, prin luminarea minţii, astfel propuse de teologii liberali neadventişti nu a fost unul
transmiţându-se gândul, iar nu (cu excepţia unor cazuri rare) semnificativ şi aceasta în primul rând pentru că erau pregătiţi să
cuvintele prin care să fie exprimată ideea.”2, concepţie ulterior o combată.4
cunoscută sub numele de „inspiraţie ideatică” (thought La nivelul bisericii adventiste, ultimii 25 de ani ai
inspiration). secolului 20 au fost marcaţi de discuţii legate nu numai de
În ciuda acestei declaraţii, majoritatea adventiştilor continuă să revelaţie/inspiraţie, ci şi de hermeneutică biblică şi incursiuni în
susţină inspiraţia verbală şi, în cele mai multe cazuri, inspiraţia teritoriul metodei istorico-critice. De atunci şi până în prezent
mecanică. Subiectul revelaţiei/inspiraţiei s-a dovedit a fi unul multe au fost scrise de către teologii adventişti pe marginea
extrem de sensibil, cu ocazia revizuirii volumului Tragedia acestui subiect. În ceea ce priveşte hermeneutica, biserica
Veacurilor. Cum Ellen G. White era considerată profetesă şi mondială a respins oficial metodologia critică, pe motiv că
cum poziţia predominantă era cea a inspiraţiei verbale, pentru aşează fiinţele omeneşti, judecători peste Biblie. Punctul de
mulţi era de neconceput ca scrierile acesteia să fie supuse credinţă nr. 1 votat cu ocazia Sesiunii Conferinţei Generale din
revizuirii. În aceste volume nu ar fi trebuit să existe erori. Ellen 1980 afirmă:
White, însă, a afirmat clar că niciodată nu a crezut în inspiraţia
verbală, iar în introducerea volumului Tragedia veacurilor, a Sfintele Scripturi, Vechiul şi Noul Testament reprezintă
prezentat ceea ce considera a fi o înţelegere corectă a subiectului Cuvântul scris al lui Dumnezeu, dat prin inspiraţie divină, prin
revelaţie/inspiraţie. Dânsa a arătat că revelaţia operează în intermediul amenilor sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au
întreaga fiinţă umană, infuzând mintea umană cu gândurile
3
divine. Don F. NEufeld, ed.,Seventh-day Adventist Encyclopedia
Contextul socio-teologic al bisericii adventiste în America de (Washington DC: Review and Herald, 1966) 585
4
Nord a contribuit în mod direct la promovarea inspiraţiei A se vedea Edward Heppenstall, „Revelation and Inspiration”,
Ministry, August 1970; Raoul Dederen, „Revelation, Inspiration
1
A se vedea Alberto Ronald Timm, „A History of Seventh-day and Hermeneutics”, în Symposium on Biblical Hermeneutics,
Adventist Church Views on Biblical and Prophetic Inspiration editor Gordon M. Hyde (Washington DC: Biblical Research
(1844 – 2000)”, Journal of Adventist Theological Society, 10.1,2 Committee, 1974), 1-15; „Toward a Seventh-day Adventist
(Spring-Autumn 1999): 486 – 542. Theology of Revelation-Inspiration”, North American Bible
2
„General Conference Proceedings”, Review and Herald, 27 Conference 1974 (Washington DC: Biblical Research
noiembrie 1883, 741 – 742 Committee, 1974)
2
scris mişcaţi de Duhul Sfânt. În Cuvântul Său, Dumnezeu a
încredinţat omului cunoştinţa necesară mântuirii. Sfintele
Scripturi reprezintă descoperirea infailibilă a voii Sale. Acestea
constituie standardul pentru aracter, testul pentru experienţă,
revelatorul autorizat de doctrine şi mărturia vrednică de
încredere a actelor lui Dumnezeu în istorie.”5
Prin utilizarea limbajului biblic, declaraţia stabileşte
originea divină a Bibliei şi faptul că Dumnezeu a fost implicat în
procesul de transmitere şi consemnare a revelaţiei divine. Se
evită expresia de „inspiraţie ideatică” (thought inspiration), la
fel ca şi ideea că fiecare cuvânt din Biblie ar fi fost dictat
profetului de către Duhul Sfânt. În ciuda faptului că inspiraţia
ideatică (thought inspiration) nu este menţionată explicit în
punctul fundamental de credinţă nr. 1, aceasta a ajuns concepţia
predominantă printre adventişti. Din nefericire, în ultima vreme,
această concepţie a fost folosită în mod abuziv, fiind pusă la
dispoziţia metodologiei istorico-critice.
La începutul secolului 21, inspiraţia ideatică (thought
inspiration) a fost radical detaşată de cuvintele Bibliei. În
prezent se susţine de către un număr de teologi adventişti că
sarcina teologică este de a descoperi gândurile lui Dumnezeu
revelate profeţilor, iar nu mijloacele folosite pentru a reda acele
gânduri, de exemplu istoria condiţionată istoric pe care ei au
relatat-o sau materialele legale, determinate cultural, găsite în
Biblie. Această dihotomie între gând şi cuvinte le permite
acestora să susţină că raportul din Genesa 1, de exemplu, nu este
decât o expresie culturală din vechiul Orient Apropiat, utilizată
de scriitorul biblic pentru a comunica gândul divin ce i-a fost
revelat, anume faptul că Dumnezeu este Creatorul a toate.
Lucrul acesta a fost revelat, iar nu faptul că Dumnezeu a creat
timp de şase zile, iar în ziua a şaptea s-a odihnit (modalitatea
creaţiei). În spatele acestei concepţii pândeşte dualismul elen.
Ca atare, „gândul” ar fi echivalentul „sufletului”, iar „cuvântul”,
echivalentul „trupului”. Sarcina interpretului este de a desprinde
gândul din cuvinte, pentru a putea înţelege divinul.
O astfel de dihotomie nu numai că este cu totul străină
de Biblie, totodată lipsind şi din scrierile lui Ellen G. White.
Pasajele biblice clasice cu privire la revelaţie/inspiraţie (2Tim.
3:16; 2Pet. 1:20-21) indică faptul că termenul de „inspiraţie” era
folosit cu referire la originea revelaţiei şi, de asemenea, la
rezultatul final al acesteia, anume Scriptura. Pasajele în cauză
afirmă clar că de la început şi până la sfârşit, Dumnezeu a fost
implicat în procesul de revelaţie/inspiraţie şi că în exprimarea
gândului divin, profeţii se aflau sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Dumnezeu Şi-a însuşit cuvintele profeţilor (Ezech. 2:7, Ier. 1:7),
asigurându-Se că aceştia vor transmite mesajul în mod
corespunzător. Domnul l-a întrebat pe Ieremia: „Ce vezi?”, iar
după ce acesta descrie viziunea, Domnul îi spune: „Bine ai
văzut.” (Ier. 1:11-12). O astfel de călăuzire nu conferea
desăvârşire divină lucrării profeţilor. Elementul uman este
mereu prezent şi devine vizibil mai cu seamă în unele
discrepanţe biblice.
Orice încercare de interpretare a conceptului de
inspiraţie ideatică (thought inspiration) în scrierile lui Ellen
White, prin prisma dihotomiei radicale menţionate mai sus,
constituie o distorsiune a ceea ce dânsa are de spus în legătură
cu acest subiect. Iată ce spune dânsa, într-o binecunoscută
declaraţie:
5
Yearbook: Seventh-day Adventist Church (Silver Spring, MD:
General Conference, 2004), pag. 5
Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii au fost inspiraţi.
Inspiraţia operează nu asupra cuvintelor sau expresiilor omului,
ci asupra mului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, este
umplut cu gânduri. Cuvintele, însă, primesc marca minţii
acestuia. Gândul divin este infuzat. Mintea şi voinţa divină se
împletesc cu mintea şi voinţa umană, astfel, rostirile omului sunt
cuvintele lui Dumnezeu.” 6
Potrivit celor de mai sus, Dumnezeu se adresează
persoanei omeneşti în întregime, iar nu doar unei anumite faţete
a personalităţii profeţilor, cum ar fi capacitatea comunicativă a
acestora. În al doilea rând, dânsa prezintă aici procesul tainic
prin care mesajul divin sau cuvântul se „întrupează” în plan
uman. Gândul divin, spune dânsa, este infuzat, prin aceasta
înţelegând că mintea şi voinţa divină se împletesc cu mintea şi
voinţa umană în aşa fel că ceea ce instrumentul uman exprimă –
„rostirile omului” – reprezintă „cuvântul lui Dumnezeu”.
E.G. White nu separă în mod radical primirea
mesajului de transmiterea acestuia. Dânsa accentuează faptul că
termenii folosiţi de profet nu provin din limba sau lexiconul
divin, subliniind că în consemnarea mesajului, Duhul Sfânt a
fost direct implicat: „chiar dacă în scrierea lucrurilor ce-mi sunt
descoperite, mă bizui pe Duhul Domnului, totuşi cuvintele pe
care le întrebuinţez pentru a descrie ceea ce am văzut, îmi
aparţin, cu excepţia cazului în care sunt cuvintele ce mi-au fost
spuse de vreun înger şi pe care întotdeauna le aşez între
ghilimele.”7
Procesul revelaţiei/inspiraţiei se răsfrânge şi asupra
cuvintelor, chiar dacă acestea nu sunt inspirate, adică nu
reprezintă limbajul divin per se şi nici nu au fost dictate de
Duhul. Totuşi Duhul i-a călăuzit pe profeţi în procesul de
scriere, în sensul că Spiritul a garantat folosirea optimă de către
profeţi a propriului vocabular, pentru redarea mesajului primit
într-o formă validă. E. G. White a sugerat această posibilitate
atunci când vorbeşte despre acele momente în care, neştiind cum
să se exprime, „cuvinte potrivite” îi veneau în minte.8
Fără îndoială că discuţiile cu privire la
revelaţie/inspiraţie vor continua şi în viitor. Totuşi, orice
concepţie care subminează sau tinde să submineze autoritatea
Scripturii sau care instituie fiinţa umană drept judecător asupra
Scripturii trebuie respinsă pe motiv de incompatibilitate cu
însăşi natura Cuvântului lui Dumnezeu.
Recenzie carte
Graeme Bradford. Prophets are Human (Profeţii sunt oameni),
Victoria, Australia, Signs Publishing Company, 2004; 91 pagini
Prin natură şi structură, cartea este o lucrare de
apologetică. Graeme Bradford se angajează să demonstreze
faptul că acuzaţiile aduse lucrării profetice susţinute de Ellen G.
White sunt întemeiate pe înţelegerea greşită a manifestării
darului biblic al profeţiei. Bradford prezintă principalele acuzaţii
6
1SM, pag. 21 (Manuscrisul nr. 24, 1886, scris în 1886, Europa)
7
1SM, pag. 37. În altă parte găsim scris: “În primirea viziunii,
cât şi în relatarea sau scrierea acesteia, sunt dependentă de
Duhului Domnului în egală măsură.” (3SM, pag. 48)
8
1MCP, pag. 318.
3
aduse împotriva asumării de către dânsa a calităţii de profet, pe
care încearcă să le soluţioneze prin formularea şi aplicarea a cel
puţin cinci principii hermeneutice care, susţine el, sunt
fundamentate pe ceea ce Biblia afirmă cu privire la profeţi. În
continuare voi enumera aceste principii, după care le voi evalua
implicaţiile.
1. Revelaţia divină este incompletă. Bradford susţine că,
de regulă, Dumnezeu lasă loc de îndoială, oferind, însă,
suficiente dovezi pentru a crede. Revelaţia Sa este
întotdeauna incompletă. Acest principiu explică erorile
profeţilor. Failibilitatea acestora face parte din planul
divin. Pentru că Dumnezeu ne respectă libertatea, El Îşi
limitează revelaţia şi nu ne copleşeşte cu dovezi de
claritate incontestabilă.
2. Revelaţia este condiţionată cultural. Bradford vrea să
spună că modul în care profeţii au primit şi comunicat
soliile era într-o mare măsură condiţionat de cultura în
care trăiau. În cadrul acestui proces, Dumnezeu S-a
folosit de practici culturale nu întru totul ideale.
Autorul susţine că la aceasta se referea şi Ellen G.
White atunci când observa că Biblia înglobează modul
omenesc de gândire şi expresie. În scrierile sale, E.G.
White a folosit informaţii care, în prezent, sunt
considerate eronate, însă „la data şi în contextul
cultural în care a trăit dânsa erau privite ca fiind
adevărate” (pag. 50). Astfel, dânsa nu stabilea
irevocabil vailiditatea datelor istorice şi ştiinţifice
folosite. Bradford conchide că informaţia periferică, iar
nu centrală, pentru ceea ce se dorea a se transmite putea
conţine erori, fapt care explică dispoziţia dânsei de a
corecta datele istorice prezente în scrierile sale.
3. Inspiraţia este ideatică ( thought inspiration).
Dumnezeu nu a dictat Biblia, ci, prin diverse mijloace,
a transmis profeţilor gânduri şi idei. Dintre aceste
mijloace se pot aminti viziunile, visele, uneori dictarea.
Dar profeţii s-au folosit de asemenea experienţele
personale şi munca de cercetare pentru a-şi transmite
mesajul (de exemplu, Luca 1:1-4). Bradford sugerează
că acest principiu stabileşte că atunci când studiem
Biblia sau scrierile lui Ellen G. White, trebuie să
căutăm mesajul pe care Dumnezeu dorea să-l
comunice, iar nu să ne preocupe corectitudinea
informaţiei folosite de profeţi în exprimarea gândului
divin.
4. Scopul principal al darului profeţiei. Darul profeţiei
prezintă un scop primordial, anume acela de a-L aduce
pe Isus în viaţa cititorului. Astfel, Hristos, Lumina
lumii este un instrument evanghelistic. Ellen White a
copiat de la alţii nu pentru a realiza un document istoric
fără greşeli, ci cu scopul de a-L prezenta pe Isus într-o
manieră atrăgătoare. Potrivit lui Bradford, atâta timp
cât păstrăm în minte acest scop primordial, nu vom
avea nici o problemă legată de discrepanţe sau erori ce
ar putea fi detectate în scrierile lui Ellen G. White.
5. Profeţi sunt oameni. Profeţilor le-au fost date
descoperiri pe care trebuiau să le interpreteze şi să le
aplice. În aceste descoperiri, Dumnezeu a apelat la
concepte culturale familiare profeţilor şi auditoriului
acestora. Bradford susţine că în interpretarea
descoperirilor, profeţii sunt pasibili de a face greşeli
(Fapte 10:34-35; 1Pet. 1:10-11). De exemplu, Ellen G.
White a înţeles greşit viziunea uşii închise. Cum
profeţii sunt oameni, se întâmplă şi să nu se ridice la
înălţimea idealului lui Dumnezeu pentru ei. Cartea
accentuează latura umană a inspiraţiei. Bradford se
referă foarte frugal la rolul lui Dumnezeu în procesul
de revelaţie şi inspiraţie.
Evaluare:
Pentru unii, volumul se va dovedi un răspuns bun la
criticile aduse lui Ellen G. White. Principiile care stau la baza
argumentelor cu greu ar putea fi combătute. Cine ar contesta
faptul că profeţii sunt oameni şi, deci, supuşi greşelii? Cine va
nega rolul important pe care îl joacă cultura în procesul de
revelaţie şi inspiraţie, că profeţia are un scop central sau că
Dumnezeu a inspirat gândul?
Neajunsurile acestei cărţi ţin de modul oarecum
superficial în care tratează chestiuni de altfel complexe şi de
absenţa oricărei încercări de a stabili parametrii corespunzători
pentru modul în care principiile identificate operează. Apoi,
cartea nu explorează dimensiunea divină a inspiraţiei, cu
excepţia menţiunii că Dumnezeu a inspirat gândurile, i-a
îndrumat pe profeţi şi ne-a oferit o revelaţie incompletă pentru
ca astfel să ne garanteze libertatea de alegere. Cu alte cuvinte,
cartea presupune o doctrină a revelaţiei şi inspiraţiei care însă
nicăieri nu este clar articulată. Totodată cartea nu ia în
consideraţie explicaţiile aduse de alţi teologi la criticile la adresa
lui E:G: White. O aplicaţie judicioasă la Sfintele Scripturi, a
hermeneuticii prezentate în acest volum, ar afecta serios
autoritatea Bibliei.
Dihotomia radicală între gând şi cuvânt propusă de
Bradford şi alţii prejudiciază conceptul biblic de inspiraţie. De
asemenea, combinaţia dintre inspiraţia ideatică (thought
inspiration) şi rolul central al culturii în cadrul fenomenului
profetic, prezentată şi promovată de Bradford, ar putea fi nocivă.
De exemplu, cartea Exodului prezintă darea celor zece porunci,
israeliţilor, ca fiind evenimentul istoric extraordinar care a avut
loc pe Muntele Sinai. Dumnezeu S-a pogorât, iar evreii L-au
auzit vorbindu-le. Teologii au plasat acest eveniment în
contextul cultural al autorului, conchizând că nu a avut loc
niciodată. Ceea ce avem aici, spun aceştia, este un procedeu
literar prin care se urmăreşte învestirea legii cu autoritatea
divină. În antichitate, în Orientul Apropriat un cod de legi era
legal dacă era de sorginte divină. Zeii dădeau legea regelui şi, ca
atare, deţinea autoritate. Dar israeliţii nu aveau un rege şi, de
aceea, scriitorul biblic a imaginat istoria în care Dumnezeu
dădea Legea direct israeliţilor. Istoria prezintă un scop central în
care se găseşte revelaţia. Elementul condiţionat cultural, anume
povestea despre Dumnezeu care Se adresează oamenilor de pe
munte, trebuie eliminat, păstrându-se gândul care a fost inspirat,
anume, Dumnezeu este dătătorul Legii.
Cultura a jucat un rol în procesul revelaţiei şi
inspiraţiei. Însă Dumnezeu a luat practicile culturale pentru ca
uneori să le respingă, să le modifice pentru a fi compatibile cu
auto-revelarea, pe altele acceptându-le ca expresii ale voii sau
intenţiei Sale. Fiecare caz trebuie evaluat cu grijă. Nu trebuie
lăsată impresia că ceea ce contează este ideea teologică, restul
mesajului fiind atribuit cadrului cultural în care a trăit profetul.
În ceea ce priveşte Spiritul Profetic, întrebarea care trebuie pusă
este cum putem identifica elementele condiţionate cultural, din
scrierile lui Ellen G. White? Ce vom spune despre scenariul
4
despre sfârşitul timpului? Şi acesta este condiţionat cultural?
Metoda optimă este de examinare individuală a fiecărui caz, cu
particularităţile sale. Remarcile ambigue care operează ca un fel
de principiu hermeneutic central ce va soluţiona toate
problemele reale sau imaginare, mai multe creează, decât
rezolvă.
Nu este greşit să crezi că scopul sau obiectivul primar
al revelaţiei lui Dumnezeu este de a arăta spre Hristos. Însă
pentru atingerea acestui obiectiv, Biblia devine medium al
descoperirii înţelepciunii felurite a lui Dumnezeu în mântuire,
creaţie şi desfăşurarea istorică a planului de mântuire. Biblia
furnizează o viziune hristocentrică despre lume, filosofe de viaţă
şi istorie. De fapt, istoria face parte din esenţa revelaţiei divine.
Dacă Biblia prezintă erori sau inadvertenţe, fiecare trebuie
examinată pentru a putea fi găsit, dacă e cu putinţă, motivul
prezenţei lor. În unele cazuri este posibil să fim nevoiţi să
admitem posibilitatea că profetul nu a fost bine informat. Însă o
astfel de problemă nu trebuie rezolvată prin susţinerea că datele
ştiinţifice sau istorice găsite în Biblie ar putea fi pur şi simplu
ignorate pentru că scopul Bibliei nu este de a se ocupa de istorie
sau ştiinţă, ci de a ne întreţine bunăstarea spirituală, ceea ce,
evident, este o foarte îngustă concepţie despre natura inspiraţiei,
de negăsit în Biblie şi scrierile lui Ellen G. White.
Cartea lui Bradford nu va face mult rău în rândul
membrilor nefamiliarizaţi cu problemele puse de mine. Totuşi,
contribuie la dezvoltarea unei concepţii adventiste despre
revelaţie şi inspiraţie deloc reprezentativă pentru ceea ce
adventiştii consideră a fi modul biblic de înţelegere a inspiraţiei
şi autorităţii Scripturii, precum şi a rolului lui Ellen G. White.
Angel Manuel Rodriguez, BRI

(Articole preluate din Bible Research Institute Newsletter, nr. 10, mai 2005,
Trad.: Cristina Ruţă, secretară - Asociaţia Pastorală, Uniunea de Conferinţe)