METODICA

D@@U®
Articole publicate online în

cursul anului 2009 pe situl
www.it ode.ro
Editura itcode
Ştiinţa online
AIT Laboratories s.r.l.

oborăldries © ISBN: 978-973-88201-6-6
Colecția de articole AIT – 2009
Articole publicate online in cursul anului 2009 pe situl www.itcode.ro
AIT Laboratories s.r.l.
ISBN: 978‐973‐88201‐6‐6
Colecţia de articole ATT - 2009
Titlu: Colecţia de articole AIT 2009

Autor: -vezi cuprins -
Editura: AIT Laboratories
ISBN-13: 978-973-88201-6-6
Anul: © 2009
www.itcode.ro 978-973-88201-6-6
Articolul 1. .............................................................................................................1
„Reglementarea conceptului de criminalitate organizată în legislațiile unor state”;
Lect.univ.dr. Giurea Laurențiu – 22.01.2009
Articolul 2. .............................................................................................................10
„Dimensiunea globală a traficului de droguri”;
Articolul 3. .............................................................................................................18
„Conexiunea dintre traficul de droguri şi noile tehnologii”;
Articolul 4. .............................................................................................................22
„Instrumentele juridice internaționale în domeniul cooperării polițieneşti în lupta
antidrog”;
Articolul 5. .............................................................................................................28
„Criminalitatea economico‐financiară organizată”;
Lector.Univ. Dr. Nicolae Ghinea, Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” –22.01.2009
Articolul 6. .............................................................................................................45
„Formele de manifestare ale crimei organizate”;
Articolul 7. .............................................................................................................55
„Managementul strategic al investigării fraudei care prejudiciază interesele financiare ale
Uniunii Europene”;
Articolul 8. .............................................................................................................65
„Personalitatea infractorului specializat în operațiuni de spălare a banilor”;
Lector.Univ. Dr. Nicolae Ghinea, Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza” – 22.01.2009
Articolul 9. .............................................................................................................72
„Probleme teoretice şi practice în cercetarea la fata locului în echipă complexă, în cazul
infracțiunilor de omor”;
Tablan Costel Paul – 29.08.2009
Articolul 10. ...........................................................................................................78

„Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor de omor”;
Tablan Costel Paul – 29.08.2009
Articolul 11. ...........................................................................................................85

„Clasificarea generală a urmelor”;
Comisar Beşu Benoni – 29.08.2009
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 iii

Articolul 12. ........................................................................................................... 89
„Identificarea criminalistică”;
Comisar Beşu Benoni – 29.08.2009
Articolul 13. ........................................................................................................... 96

„Uniunea Europeană şi antiterorismul. Riposta împotriva terorii şi respectarea drepturilor
omului în Europa”;
Zecheru Nicolae – 06.09.2009
Articolul 14. ........................................................................................................... 106

„Actuala criză financiară – implicații pentru securitatea națională”;
Articolul 15. ........................................................................................................... 114

„Noua cultură a terorismului”;
Articolul 16. ........................................................................................................... 126

„Relația poliție ‐ comunitate în cadrul sistemului de ordine publică”;
Lector.univ.dr. Pop Ştefan –30.10.2009
Articolul 17. ........................................................................................................... 131

„Psihologia conflictului”;
Articolul 18. ........................................................................................................... 137

„Negocierea şi diferențe culturale”;
Articolul 19. ........................................................................................................... 142

„Prevenirea ‐ modalitate de reducere a criminalitatii”;
Articolul 20. ........................................................................................................... 149

„Zona de siguranță”;
iv www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Reglementarea conceptului de criminalitate organizată în legislațiile
unor state
Lect.univ.dr. Giurea Laurențiu
Orice încercare de cercetare şi explicare ştiinţifică a unui fenomen atât de complex şi

dinamic, cum este cel al criminalităţii, riscă să se adauge la lunga listă a studiilor elaborate
pe această temă, dacă nu se porneşte de la definirea termenilor şi conceptelor cu care se
operează în majoritatea sistemelor juridice1.
Din punct de vedere al intensităţii şi al pericolului social produs, criminalitatea poate
fi: ordinară (microcriminalitatea), medie şi organizată.
Fenomenul criminalităţii are o dimensiune naţională (respectiv suma infracţiunilor ce
se comit pe teritoriul unui stat şi nu comportă aspecte de cooperare infracţională
transnaţională) şi o dimensiune transnaţională (respectiv totalitatea infracţiunilor care se
comit şi se consumă prin cooperarea dintre infractori care acţionează pe teritoriul mai
multor state).
Referitor la conceptele date diferitelor tipuri de criminalitate (de drept comun, cea a
afacerilor, organizată, etc.) există definiţii normative (fixate de legiuitor în cuprinsul actelor
normative) dar şi definiţii formulate din perspectivă criminologică, sociologică, politologică
ori definiţii operaţionale date de practicienii dreptului, de organele de aplicare a legii.
Parlamentele ţărilor membre ale Consiliului Europei au declanşat în ultimii ani o
vastă activitate de legiferare, care s-a materializat prin elaborarea de acte normative, ce au
vizat modificarea codurilor penale şi noi reglementări ale unor domenii economice (finanţe,
bănci, asigurări, concurenţă, fiscalitate, burse, societăţi de valori mobiliare etc.)2.
Aceste reglementări juridice, deşi cu multe imperfecţiuni au permis configurarea unor
definiţii normative ale criminalităţii organizate, organizaţiilor criminale, criminalităţii
afacerilor, criminalităţii informatice şi a celei financiar-bancare3.
Elveţia. Potrivit art.304 bis din Codul penal, aflat în vigoare din 1 ianuarie 2002,
„criminalitatea economică” este constituită din infracţiuni împotriva patrimoniului, falsuri în
titluri, acte de corupţie, precum şi din infracţiuni de spălare de bani şi lipsă de vigilenţă în
materie de operaţiuni financiare4.
Din cuprinsul art.260 indice 3 din Codul penal, reţinem definiţia „organizaţiei
criminale”, ca fiind „o organizaţie formată din cel puţin trei persoane care îşi păstrează
structura şi efectivul în secret şi care urmăreşte scopul de a comite acte de violenţă
criminală sau de a-şi însuşi venituri prin mijloace criminale”.
Italia. Legislaţia italiană nu defineşte „criminalitatea organizată”, chiar dacă, din
complexul normativ penal, atât cel substanţial cât şi cel procesual, se pot individualiza trei
categorii de criminalitate organizată:
mafiotă, incriminată în art.51, alin.3 bis din Codul penal;
eversivă (asocierea cu scop terorist sau de eversiune – art.270 bis Cod penal);
comună (asocierea pentru comiterea de infracţiuni – art.416 Cod penal).
Noţiunea de „criminalitate organizată” a început să fie folosită în Italia la jumătatea
anilor 1970, când odată cu explozia fenomenului de sechestrări de persoane şi cu apariţia
terorismului, s-au introdus modificări legislative, făcându-se diferenţa dintre „criminalitatea
1 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor,
Editura Pildner&Pildner–Târgovişte, 2006, pag. 7.
2 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – op. cit., pag. 10.
3 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – op.cit., pag. 10-11.
4 N. Queloz– Criminalitatea economico-financiară în Europa, Editura L’Harmatt, 2002, pag. 126.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 1
individuală” şi „criminalitatea organizată”5.
Dreptul penal italian, considerat un important model european în combaterea crimei
organizate6, prevede, în partea specială7, la capitolul „Delicte contra ordinii publice”, două
articole care definesc cele două forme de asociaţii:
asociaţii în vederea comiterii de infracţiuni (associazione per delinquere), art.416 şi
asociaţiile de tip mafiot (associazione di tipo mafioso), art.416 bis.
Primul articol menţine o legătură istorică cu Codul penal anterior, ca urmare a
influenţei şcolii pozitiviste prin care se introduce noţiunea de „pericol social” pentru
activităţile infracţionale comise de indivizi izolaţi sau în asociere. Al doilea articol a fost
introdus după promulgarea în 1975 a Legii controlului organizaţiilor criminale (Mafia şi Cosa
Nostra din America).
Art.416 bis din Codul penal stipulează că:
oricine devine membru al unei asociaţii de tip mafiot compusă din trei sau mai multe
persoane, va fi pedepsit cu închisoare de la 3 la 6 ani;
oricine promovează, conduce sau organizează o astfel de asociere va fi, nu numai
pentru acest act, pedepsit cu închisoare de la 4 la 9 ani;
asociaţia va fi considerată de tip mafiot, când membrii acesteia folosesc forţa sau
intimidarea asociaţilor, constrângerea sau legea tăcerii (omerta) pentru comiterea de
infracţiuni şi încercă să dobândească direct sau indirect controlul unor activităţi
economice, prin funcţiile de conducere pe care le îndeplinesc, concesiuni, autorizări,
contracte sau servicii publice, pentru realizarea de profituri sau foloase necuvenite
pentru ei sau pentru alţii, împiedicarea exprimării libere a votului sau cumpărarea de
voturi pentru ei sau pentru alţii în timpul alegerilor;
dacă asociaţia devine paramilitară, sancţiunea închisorii creşte până la 15 ani.
Asocierea va fi considerată paramilitară atunci când membrii deţin sau dispun de
arme şi substanţe explozive, sau când şi le procură în vederea atingerii scopurilor
ilicite ale organizaţiei.
Franţa. Legea penală din Franţa, referindu-se la crima organizată, prevede ca şi
alte sisteme europene de drept, o infracţiune distinctă, sancţionată separat denumită
„asocierea de răufăcători” pentru anumite infracţiuni specifice crimei organizate, forme
agravante, în cazul comiterii în „bandă”8.
„Asociaţia de răufăcători” este reglementată şi definită în art.450 indice 1-3 din Codul
penal adoptat în 1994, ca fiind “orice grupare constituită sau în curs de constituire,
caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, în vederea comiterii unei infracţiuni
sau delict pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani” (art.450, alin.1).
„Asociaţia de răufăcători” este o infracţiune autonomă, instituită pentru a combate
mai eficient crima organizată şi care completează dreptul comun. Infracţiunea se consumă
în momentul în care asociaţia intenţionează să comită orice fel de infracţiune, pentru care
este prevăzută închisoarea de 10 ani.
În această formulare incriminarea „asociaţiei de răufăcători” nu mai poate fi un
puternic instrument de combatere a crimei organizate, datorită faptului că infracţiunile
cuprinse în această categorie trebuie să aibă sancţiuni de peste 10 ani închisoare.
„Banda organizată” (art.132-71 Cod penal), nu este o infracţiune separată,
5 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 39;
a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech, Craiova,
2007, pag. 27.
6 Mohamed Zaid – Particularităţi ale cunoaşterii crimei organizate, Colectivul de la Alexandria al Asociaţiei
Internaţionale de Drept Penal, 1977, „Revista Internaţională de Drept penal”, vol. 69, pag. 519.
7 Cap.V, art.416 şi 416 bis din Codul penal italian.
8 Miclea Damian – Combaterea crimei organizate, vol.I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti, 2004, pag. 84.
2 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
autonomă, este o circumstanţă agravantă a infracţiunilor deja comise9, fapt ce o
deosebeşte de asociaţiile de răufăcători.
În cazul infracţiunilor continuate, comise în bandă organizată, banda organizată
poate fi calificată ca o asociaţie de răufăcători, considerându-se că ea a fost înfiinţată
special pentru comiterea acelor infracţiuni.
Specific Codului penal, pe linia combaterii crimei organizate, este problema
răspunderii penale a persoanelor juridice, atunci când sunt comise infracţiuni pe seama lor
de organele sau reprezentanţii acestora10.
Sistemul penal francez este în plină reformă, pe linia combaterii crimei organizate,
astfel, în ianuarie 1996 Comisia Legislativă a Adunării Naţiunilor a votat următorul text
pentru definirea organizaţiei criminale:
„Orice grup, inclusiv pe cele în formare, constituie o organizaţie criminală, dacă
urmăreşte:
constituirea de bande organizate;
obţinerea, transportul, vinderea bunurilor ilicite, deţinerea de arme, explozivi sau
droguri;
traficul de influenţă, influenţarea votului sau a autorităţilor publice,
şi au ca scop comiterea de infracţiuni sau realizarea pentru ei sau pentru alţii a
controlului, în total sau în parte a unor activităţi economico-financiare, comerciale
sau civile, ori a unor bunuri, a pieţelor publice la nivel naţional, regional sau
internaţional, a ajutoarelor, subvenţiilor sau regulilor contractuale publice”.
Aceste schimbări legislative modifică substanţial art.450-1, privind „asociaţia de
răufăcători”, abrogă art.132/71 şi aduc elemente noi în ceea ce priveşte realizarea
controlului unor activităţi economice ilicite în plan transnaţional.
Olanda. Sistemul penal olandez cuprinde prevederi pe linia combaterii crimei
organizate, atât în Codul penal, cât şi în legi speciale.
În acest sens, Codul penal prevede în art.140 următoarele:
participarea într-o organizaţie care intenţionează să comită delicte va fi pedepsită cu
închisoare de maximum 5 ani sau o amendă de categoria 4;
participarea la funcţionarea continuă a unei persoane juridice care a fost declarată
irevocabil ilegală şi de aceea dizolvată va fi pedepsită cu închisoare de maxim un an
sau amendă categoria 3;
referitor la fondatori sau manageri, termenele de închisoare pot creşte cu o treime.
Incriminarea este autonomă şi nu are în vedere participarea într-o organizaţie în
scopul comiterii anumitor infracţiuni.
Potrivit doctrinei penale olandeze11, infracţiunea prevăzută de art.140 din Codul
penal este o infracţiune primară, iar faptele de crimă organizată prevăzute în legile speciale
care incriminează traficul de droguri, de arme şi muniţii, frauda fiscală şi vamală, spălarea
banilor, sunt infracţiuni secundare, fără a se face referire la forme de organizare, în planul
crimei organizate.
Deşi legiuitorul nu face precizări privind „organizaţia”, în doctrina penală12 sunt
evidenţiate caracteristicile acesteia:
structura grupului este ierarhică, având lideri şi subordonaţi cu sarcini stabilite;
grupul are un sistem de sancţiuni interne pentru păstrarea ordinii în organizaţii;
grupul investeşte în înalta securitate;
întreprinderile cu activitate corectă sunt folosite ca paravane;
9 Infracţiunile incriminate în forma agravantă a bandei organizate sunt: traficul de droguri, proxenetismul,
răpirea şi sechestrarea, escrocheria, tăinuirea, distrugerile, transportul, punerea în circulaţie sau deţinerea
de monedă falsă, spălarea banilor.
10 Art.121-2 Cod penal francez.
11 Pinar Olger – The Criminal justice Systems Facing The Challenge of Organized Crim, în “Revue
International de Droit Penal”, Editura Eres, Paris, 1998, pag. 451.
12 Pinar Olger – op. cit., pag. 452.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 3
principalii membri lucrează împreună de cel puţin 3 ani;
grupul foloseşte sancţiuni extreme în cazul intruşilor.
Germania. Art.129 din Codul penal este aplicabil strict infracţiunilor legate de
crima organizată, menţionând că „oricine formează o asociaţie ale cărei obiective sau
activităţi sunt îndreptate către comiterea de acte criminale, sau oricine participă la o astfel
de asociaţie ca membru, cotizează pentru ea sau o sprijină, va fi pedepsit cu închisoare
până la 5 ani sau amendă”.
Conform doctrinei penale germane, organizaţia trebuie să cuprindă cel puţin trei
membri, să desfăşoare o activitate criminală continuă, fiecare membru să se supună voinţei
asociaţiei, să existe o legătură între aceştia, o parte din cartierul general să se afle în
Germania.
Doctrina germană defineşte „crima organizată” astfel: „comiterea cu intenţie a unor
infracţiuni în scopul obţinerii de profit şi putere, de două sau mai multe persoane, ce
colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini
dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin
folosirea violenţei sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influenţe
asupra politicienilor, administraţiei publice, autorităţilor judiciare sau economice”13.
În situaţia infracţiunilor grave (omucideri, răpiri, luări de ostatici, etc.) prevăzute
separat în Codul penal sau în legi speciale, comiterea lor de către organizaţie constituie
circumstanţă agravantă şi pedepsită mai grav.
Codul penal a fost completat prin incriminarea unor infracţiuni din sfera crimei
organizate comise de organizaţii criminale şi anume:
traficul deşeurilor (art.326, par.2), introdus în 1994;
traficul de persoane (femei, copii, imigranţi) - art.1804, 180, 237 şi 236.
De asemenea, în vederea combaterii crimei organizate, sistemul penal german a
adoptat o serie de legi speciale ce prevăd infracţiuni a căror comitere de către organizaţie
constituie agravantă, iar pentru a sublinia caracterul agravant al acestora, în afara comiterii
de către organizaţie, sancţionează şi modul „profesionist” de săvârşire a lor14.
În opinia penaliştilor germani, problema combaterii şi definirii crimei organizate în
Germania încă nu este rezolvată şi se consideră a fi mult mai eficientă introducerea unor
prevederi penale în legi speciale, cu pedepse drastice, decât o eventuală modificare a
Codului penal15.
Grecia. Prevederile legale specifice crimei organizate au fost cuprinse în legile
speciale adoptate în vederea combaterii crimei organizate, în general şi a terorismului în
particular, legi ce au fost abrogate ulterior16.
Codul penal grec, intrat în vigoare în 1990, încearcă să dea totuşi contur legal
formelor crimei organizate17.
În art.187, intitulat „Organizaţia şi conspiraţia” se prevede:
orice persoană care se înţelege cu o alta pentru comiterea unei anumite infracţiuni
sau se alătura altora pentru comiterea mai multor infracţiuni nespecificate încă, va fi
pedepsită cu închisoarea de minimum 6 luni;
orice persoană care se înţelege cu o alta sau se alătură alteia pentru comiterea
uneia sau mai multor infracţiuni la care pedeapsa stipulată este închisoarea de
minimum un an, se pedepseşte cu închisoare;
un făptuitor va fi scutit de pedeapsa prevăzută la paragrafele precedente dacă prin
13 Hans Lilie – Specific Offences of Organized Crime and German, Criminal Law, in “Revue Internationale de
Droit Penal”, Editura Eres, Paris, 1998, pag. 142.
14 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – op.cit., pag. 44.
15 Hans Lilie – op.cit., pag. 153.
16 Miclea Damian – Combaterea crimei organizate, vol. I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
17 Legiuitorul încearcă să facă o similitudine de enunţare cu “asociaţia de răufăcători” din sistemul penal
francez şi “asocierea în vederea comiterii de infracţiuni” din cel italian.
4 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
informarea autorităţilor face posibilă împiedicarea producerii infracţiunii.
Belgia. Legea belgiană relativă la organizaţiile criminale adoptată în anul 1999
defineşte „criminalitatea organizată” drept: „o asociaţie formată din mai multe persoane
care plănuieşte comiterea de infracţiuni ce se pedepsesc cu închisoare de până la trei ani
sau cu pedeapsă mult mai gravă, pentru a obţine în mod direct sau indirect avantaje,
folosind intimidarea, ameninţarea sau violenţa ori recurgând la organizaţii comerciale
pentru a disimula sau a facilita comiterea de infracţiuni”. Organizaţia al cărei obiectiv este
strict de ordin politic, sindical, filantropic sau religios, ori care urmăreşte atingerea oricărui
alt scop legitim nu poate fi considerată o organizaţie criminală conform definiţiei de mai
sus18.
Polonia. În Codul penal polonez adoptat în anul 1997 sunt prevăzute următoarele
reglementări în domeniul combaterii crimei organizate:
potrivit principiului formulat în partea generală a Codului penal19, comiterea unui
delict într-un grup organizat este o circumstanţă agravantă a responsabilităţii penale,
independent de genul infracţiunii comise;
specificarea în partea generală, la unele infracţiuni, a desfăşurării acţiunii sub
aspectul elementului material în mod „organizat” sau „în comun” ori „în înţelegere”20;
partea specială a Codului penal prevede participarea unui grup organizat sau a unei
asociaţii cu scopul comiterii de infracţiuni;
dezvoltarea instituţiei martorului „anonim”, a martorului „pocăit”, a „târguielii”
controlate, confiscarea avantajelor materiale, chiar şi indirecte;
problema criminalităţii organizate a fost luată în considerare prin formularea definiţiei
„avantajului patrimonial”, a faptului că actul infracţional este comis cu scopul de a
obţine un asemenea avantaj pentru sine sau pentru altul21;
responsabil de comiterea infracţiunii este nu numai cel care comite singur actul
(comitere autonomă) dar şi cel care conduce executarea acţiunii ilicite (comitere
direcţională) sau abuzând de dependenţa unei persoane faţă de el (comitere
mandatată)22.
Ungaria. Codul penal ungar modificat în 1997 cuprinde reglementări privind
definirea şi combaterea crimei organizate, atât în Partea generală cât şi în cea specială.
În primul rând, Partea generală a definit două forme de participare multiplă la
comiterea unei infracţiuni.
Astfel, art.137 pct.6 din Codul penal23 precizează că există o „alianţă criminală” dacă
două sau mai multe persoane comit delicte, într-un mod organizat sau cad de acord asupra
acestui lucru. Punctul 11 al aceluiaşi articol prezintă condiţiile ca grupul să fie autor al
infracţiunii: „un delict este săvârşit în grup dacă cel puţin 3 persoane participă la comiterea
acestuia”.
Alianţa criminală nu este o infracţiune de sine stătătoare, ci o circumstanţă
agravantă calificată ce agravează sancţiunea aplicată.
Tot o circumstanţă calificată o reprezintă conceptul de „organizaţie criminală” care
reprezintă „o alianţă criminală bazată pe diviziunea muncii şi formată pentru comiterea
permanentă de infracţiuni, scopul ei fiind câştigurilke financiare obişnuite”24.
18 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor,
Editura Pildner&Pildner, Târgovişte, 2006, pag. 12.
19 Kunicka Michalaka-Barbara – Les Systems de justice penale a l’epreuve du crime organise dans Pologne
–Polonia, 1997, pag. 467.
20 Art. 254 din Codul penal polonez.
21 În accepţiunea dreptului penal polonez este avantaj patrimonial între altele „avantajul pentru grupul de
persoane care exercită o activitate de crimă organizată” (art. 115 Cod penal).
22
Art. 20 din Codul penal polonez.
23 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag.
60; a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech,
Craiova, 2007, pag. 44.
24 Acest concept a fost introdus în partea generală a Codului penal ungar şi definit prin Legea nr. 73/1997.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 5
În plus, partea generală defineşte şi conceptul pregătirii delictului, acesta fiind
condamnabil numai dacă în definirea infracţiunii este prevăzut în mod expres acest lucru.
În partea specială a Codului penal, întâlnim o infracţiune distinctă, „crearea unei
organizaţii criminale”25, care are următorul conţinut:
a) Oricine conduce o organizaţie criminală ai cărei membrii comit crimă26; asalt
(art.170 pct.1-2); reţinere ilegală (art.175); răpire (art.175 A 1-4); act terorist (art.261 pct.1,
2 ); îşi fac dreptate singuri (art.273 -1); folosirea de droguri (art.282); spălarea banilor
(art.303, 1-2); jaf (art.321); extorcare (art. 323), va fi pedepsit pentru delict cu închisoare de
la 1 la 5 ani;
b) Oricine conduce o organizaţie criminală creată pentru activităţi de fotografiere
pornografică interzisă27: asistarea prostituţiei (art.205 C.pen.); procurarea de prostituate
(art.207, pct.1-3 C.pen.); traficul de persoane (art.218 C.pen.); contrabanda cu arme
(art.263/B C.pen.); falsificarea (art.304, pct.1-3); furt (art.316), indiferent dacă membrii
organizaţiei criminale au comis asemenea delicte împotriva persoanei, va fi pedepsit
conform părţii (a);
c) Oricine creează o organizaţie criminală definită în părţile (a-b) va fi pedepsit
pentru delict cu închisoare de la 1 la 5 ani.
d) Oricine este membru al organizaţiei criminale definită în partea „a” sau pune la
dispoziţie mijloace financiare pentru activităţile unei astfel de organizaţii, va fi pedepsit
pentru delict cu 3 ani închisoare;
e) Membrul unei organizaţii criminale nu poate fi pedepsit dacă, înainte ca autorităţile
să cunoască existenţa acestei organizaţii criminale, părăseşte organizaţia criminală, o
demască în faţa autorităţilor şi face posibilă stabilirea identităţii altor participanţi la
organizaţia criminală.
Tot în partea specială a Codului penal, legiuitorul ungar incriminează infracţiunea de
„conspiraţie împotriva ordinii constituţionale”28, astfel:
a) „Oricine crează sau conduce o organizaţie în scopul aducerii unei schimbări în
ordinea constituţională a Republicii Ungaria, prin violenţă sau prin ameninţare comite o
infracţiune şi va fi pedepsit cu închisoare de la 2 la 8 ani. Persoana care participă într-o
astfel de organizaţie va fi pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani”.
b) „O persoană nu poate fi pedepsită de conspiraţie împotriva ordinii constituţionale
dacă datorită retragerii sale benevole, conspiraţia eşuează.
Asemenea concepte şi reglementări sunt prevăzute şi pedepsite şi de Codurile
penale din Slovenia, China, Cehia şi alte state.
Astfel de definiţii normative, prezentate anterior, sunt completate cu definiţii
operaţionale formulate în regulamente elaborate de autorităţi de aplicare a legii. Astfel,
Oficiul Federal al Poliţiei din Elveţia a elaborat, la 20 martie 1988 „Regulamentul de
procedură al Sistemului de Informaţii în domeniul luptei împotriva criminalităţii organizate”,
în care este definit, având în vedere direcţiile de acţiune, termenul de „criminalitate
organizată” cu următoarele caracteristici29:
utilizarea structurilor comerciale, industriale sau financiare în Elveţia ca acoperire
pentru acţiunile ilegale sau pentru reciclarea produselor provenite din activităţi
criminale;
recurgerea la violenţă împotriva persoanelor şi bunurilor, precum şi alte forme de
intimidare;
influenţa, în special prin şantaj şi corupţie exercitată asupra mediilor politice,
25 Art. 263/C (1) Cod penal ungar, introdus prin Legea nr. 73/1997.
26 Art. 166 (1-2) din Codul penal ungar.
27 Art. 195/A din Codul penal ungar.
28 Art. 139/Adin Codul penal ungar (1-2).
29 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag.
45; a se vedea în acelaşi sens şi Adrian Iacob – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech,
Craiova, 2007, pag. 32.
6 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
administraţiilor publice, puterii judiciare, economiei şi presei.
Această definiţie a criminalităţii organizate a fost preluată de autorităţile elveţiene, ca
de altfel de marea majoritate a ţărilor europene, după definiţia formulată de BKA30 (Poliţia
Federală Germană) care a structurat conceptul pe următoarele componente:
comiterea în mod sistematic a unor infracţiuni cu intenţie, în scopul obţinerii de
putere şi profit;
de către două sau mai multe persoane ce colaborează pentru o perioadă de timp
prelungită sau nedefinită, îndeplinind fiecare sarcini dinainte stabilite;
prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin utilizarea
violenţei sau altor mijloace de intimidare;
ori prin exercitarea de influenţe asupra partidelor politice, mass-mediei, funcţionarilor
şi autorităţilor judiciare şi economice.
SUA. Sistemul penal american incriminează infracţiunile din sfera crimei organizate
la nivel de stat, cât şi federal, fără a fi definită natura juridică a acesteia. Pentru a lupta
împotriva fenomenului criminalităţii organizate prin mijloace de drept penal, legiuitorul pune
la dispoziţie precizări privind instituţia „conspiraţiei” şi condiţiile cuprinse în legea americană
RICO (The Racketeer Influenced and Corupt Organizations)31.
„Conspiraţia” este acordul între cel puţin doi indivizi pentru a comite sau a pune să
se comită un act legal prin mijloace legale32.
Acordul are în vedere atât actele preparatorii, tentativa, acestea fiind separate în
timp, cât şi realizarea conspiraţiei. Actele preparatorii sunt pedepsite prin ele însele, dacă
sunt de natură a fi interzise într-un anumit fel.
Conspiraţia nu se absoarbe cu infracţiunea principală, iar părţile participante la
conspiraţie pot fi pedepsite atât pentru conspiraţie cât şi pentru infracţiunea principală
(aceeaşi formă a incriminării este cuprinsă şi în alte sisteme penale ca de exemplu Codul
penal austriac şi cel român).
Legea americană RICO (Statutul privitor la influenţa gangsterilor şi organizaţiilor
complete) este una din cele mai controversate legi, dar în acelaşi timp una dintre cele mai
eficiente33, deoarece intenţionează să eradicheze în Statele Unite crima organizată, prin
întărirea instrumentelor juridice de strângere a probelor, prin stabilirea de noi interdicţii
penale şi prin stabilirea de noi pedepse, mai severe, şi a unor remedii noi pentru a face faţă
activităţilor ilegale ale celor care fac parte din crima organizată.
Pentru încălcarea Legii RICO, este necesară întrunirea a cinci elemente34:
în cauză trebuie să fie o întreprindere;
să fi comis cel puţin două infracţiuni prealabile de racket în zece ani precedenţi;
trebuie demonstrată obişnuinţa unei asemenea activităţi;
trebuie demonstrată atingerea adusă circuitului interstatal sau internaţional;
trebuie să sefi comis un act ilegal.
Legea RICO cere ca acuzarea să dovedească atât existenţa unei „întreprinderi”, cât
şi asistenţa conexă a unei activităţi de racket35.
O „întreprindere” este definită ca fiind „orice individ, societate, asociaţie sau o altă
entitate legală şi orice uniune sau grup de indivizi asociaţi în fapt sau de drept”. Deşi
30
Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor,
Editura Pildner&Pildner, Târgovişte, 2006, pag. 12.
32 Cristofer L. Blakesley – Les sistems de justice criminelle face au defi du crime organise, Raport general al
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, Alexandria, Egipt, 1996, în „Revista Internaţională de Drept penal”,
Editura ERES, Paris, 1998, pag. 55.
33 Barbara Sicolidis – RICO, SEE şi Extrădarea internaţională în „Revista Internaţională de Drept penal” nr.
62/1989.
34 Dorean Koening – Confruntarea dintre sistemul justiţiei penale şi crima organizată, în „Revista
Internaţională de Drept penal”, vol.69, pag. 310.
35 Codul Statelor Unite, U.S.C.art. 1962(1981).
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 7
cercurile federale au păreri împărţite cu privire la natura exactă a cerinţelor unei
„întreprinderi”, se pare că o întreprindere RICO trebuie să aibă o structură uşor de
recunoscut şi diferită de cea inerentă unei activităţi obişnuite de racket. Pe de altă parte,
chiar dacă se admite existenţa unei anumite „structuri” aceasta este importantă pentru a o
deosebi de conspiraţie şi nu are o semnificaţie prea mare36.
Referitor la structură, practica Curţii Supreme a Statelor Unite concluzionează că
aceasta ar putea fi „o structură durabilă formată din indivizi asociaţi în timp, uniţi de acelaşi
scop şi organizaţii, fie după un model ierarhic, fie consensual”.
Activitatea de racket enumeră anumite acte sau infracţiuni locale ori federale
prealabile care trebuie probate de procurorul federal şi ele sunt:
- acte sau ameninţări cu moartea; răpirea; jocurile de noroc; incendierea voluntară;
furtul cu violenţă; furtul prin efracţie, extorcarea; corupţie; falsificarea; frauda poştală sau
telegrafică, obstrucţionarea justiţiei; gangsterismul; prostituţia; producţia sau traficul de
droguri37.
Obişnuinţa activităţii ilicite desfăşurate şi atingerea adusă comerţului interstatal sau
internaţional (punctele 3 şi 4 din Legea RICO) trebuie demonstrate de procurorul federal.
Legea RICO este aplicabilă atât întreprinderilor constituite legal, dar care îşi
împletesc activităţile cu cele de racket, cât şi organizaţiilor (întreprinderilor criminale)38.
CCE (Continuing Criminal Enterprise Statute), adică Statutul Întreprinderilor
Criminale, a fost adoptat în 1988 şi este un RICO ce se aplică numai în domeniul drogurilor,
cuprinzând o singură prevedere penală: „o activitate (întreprindere) criminală cu caracter
continuu este comiterea continuă de infracţiuni privind drogurile de către o persoană în
concurs cu alte cinci sau mai multe, în care o persoană ocupă loc de conducere şi din care
o persoană obţine venituri substanţiale39.
Canada. Parlamentul canadian a adoptat Legea nr. 95/1997, denumită Legea
Antibandă, care completează Codul penal. Prin această lege nu se defineşte crima
organizată, dar se defineşte „organizaţia criminală” ca fiind orice grup, asociaţie sau organ
public, alcătuit din 5 sau mai multe persoane organizate oficial sau neoficial având ca
activitate principală comiterea unei infracţiuni penale cuprinsă în această definire sau altă
lege a Parlamentului pentru care pedeapsa maximă este de peste 5 ani40.
Această definiţie se întinde dincolo de o bandă organizată implicată în acte de
violenţă, cuprinzând atât bandele structurate, dar şi pe cele cu o legătură temporară, fără a
exista o cerinţă privind continuitatea.
Adaptarea acestei definiri şi incriminări în partea generală a Codului penal, a făcut
ca să fie incriminată, în partea specială, infracţiunea de „participare la o organizaţie
criminală”41, care constă în:
participarea sau contribuţia substanţială la activitatea unor organizaţii criminale,
ştiind că unul sau toţi membrii organizaţiei au fost implicaţi în ultimii 5 ani în
comiterea unor infracţiuni grave cuprinse în această lege, sau oricare altă lege a
Parlamentului, pedeapsa maximă fiind de peste 5 ani fiecare;
participarea la comiterea unei infracţiuni în beneficiu personal la ordinul sau în
asociere cu o organizaţie criminală, va fi pedepsită cu închisoare de peste 5 ani ori
se face vinovat de un delict federal grav şi este pasibil cu închisoare până la 14 ani.
Japonia. În Codul penal japonez, nu există nici o reglementare care să trateze în
mod special criminalitatea organizată, exceptând cazurile de agravare a pedepsei pentru
persoanele care comit acte de intimidare, atac sau distrugere a proprietăţii sau prin
impunerea forţei unei întreprinderi sau grup, ce se pedepsesc cu amendă penală sau
36
Codul Statelor Unite (U.S.C.) art. 1961(4).
37
Codul Statelor Unite (U.S.C.) art.18961(5) lit. A-D.
38
Codul Statelor Unite (U.S.C.) art. 1962 lit.d.
39
C.C.E. art. 253.
40
Codul penal canadian, cap.2.
41
Codul penal canadian, art. 467.1(1) şi (2).
8 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
închisoare până la 3 ani42.
În aceste condiţii, proliferarea crimei organizate a obligat Guvernul japonez să se
gândească la o serioasă revizuire a legii penale şi să înăsprească pedepsele, având în
vedere următoarele aspecte43:
crearea unui nou delict care să interzică infiltrarea într-o afacere legală prin
investirea de bani murdari proveniţi din escrocherii şi spălarea banilor;
modificarea procedurii penale prin permiterea folosirii legale a interceptărilor
convorbirilor ca probă de investigare criminală şi o nouă prevedere legală privind
protecţia martorilor;
definirea juridică a conceptelor cheie de „întreprindere” şi „puterea legală a
întreprinderii” pentru a se defini crima organizată44.
Un Comitet de experţi ai Ministerului Justiţiei din Japonia, defineşte „întreprinderea”
ca fiind „o unitate permanentă” a mai multor indivizi cu scop comun, care se angajează în
activitatea ei prin grupul ce o conţine. Membrii grupului trebuie să fie uniţi conform rolului lor
încredinţat de superiori, pe baza unei structuri ierarhice.
Comitetul defineşte „puterea legală a întreprinderii” ca puterea necesară pentru
întreprindere şi membrii săi de a acumula venituri continuu prin infracţiuni sau activităţi
legale. Infracţiunile specifice crimei organizate sunt considerate: omorul, sechestrarea,
răpirea în vederea răscumpărării, constrângerea, fraudele, escrocheria, distrugerea unei
clădiri, jocurile de noroc, faţă de care se propun sancţiuni mai aspre.
42 Hitoshi Saeki – The Criminal Justice Sistem Facing The Challange Organized Crime in Japan, în „Revista
Internatională de Drept Penal”, Editura ERES, Partis, 1998, pag. 149. El arată că „Legea Anti-Boryokudan –
este o schemă reglementativă pentru a încerca să stabilizeze zona gri (suspectă). Nu are nimic de a face cu
pedepsirea crimelor serioase comise de membrii crimei organizate”.
Bucureşti, 2004, pag. 93-94.
44 Hitoshi Saeki – op.cit., pag. 430.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 9
Dimensiunea globală a traficului de droguri
Unul din cele mai răspândite mituri este cel potrivit căruia ne găsim în mijlocul unei
„epidemii de droguri”1.
Producţia şi traficul ilicit de droguri reprezintă una din formele cele mai active de
manifestare a crimei organizate transnaţionale. Profiturile obţinute din această activitate
ilicită, care depăşesc cu mult unele afaceri legale, au făcut ca, pe lângă organizaţiile
mafiote tradiţionale, să apară zeci şi sute de grupări şi bande criminale care pun în prim
planul preocupărilor lor producţia şi traficul de droguri. Îngrijorător este faptul că, în unele
ţări, aceste activităţi se desfăşoară sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, context în
care organizaţiile criminale posedă mii de hectare de pământ arabil pentru culturile de
plante opiacee, angajaţi pentru întreg procesul de fabricare a drogurilor, grupuri de
protecţie, specialişti în domeniul chimiei, informaticii, economico-financiar şi întreaga
logistică, inclusiv minisubmarine şi elicoptere necesare derulării activităţilor lor
infracţionale2.
În Africa, Asia şi America Latină, banii obţinuţi din vânzarea drogurilor ilicite sunt
folosiţi la achiziţionarea armelor şi la sprijinirea războiului şi a rebeliunii3.
Odată cu dezvoltarea societăţii şi înflorirea ştiinţei, s-a amplificat chimia alcaloizilor,
având ca urmare obţinerea unor substanţe cu efecte mult mai puternice decât plantele din
care provin, fapt care a impulsionat şi traficul de droguri. Intuind posibilitatea de câştig fără
muncă şi exploatând slăbiciunile fiinţei umane, anumiţi indivizi s-au lansat în una din cele
mai nocive afaceri, traficul ilicit de droguri.
În prezent, producţia şi consumul de droguri au cunoscut o explozie extraordinară,
explozie ce a decurs din profiturile obţinute în urma traficului ilicit de către organizaţii bine
puse la punct. Vechile locuri geografice unde se cultivau plante din care se obţineau
droguri, au atras atenţia traficanţilor care au preluat acest obicei, transformându-l într-o
activitate organizată.
Rutele traficului de droguri urmează de mult timp itinerarii ocolitoare, folosindu-se
zonele mai puţin frecventate şi slab controlate. Obiectivul traficanţilor este acapararea
marilor pieţe de consum, limitând la minim riscurile de confiscare a drogurilor. Anumite
zone de pe glob constituie încă de demult locurile de tranzit al traficului de droguri. Este
cazul vechii rute a mătăsii şi opiului, care constituia, încă din antichitate, o axă comercială
esenţială între Asia şi Occident. Încă din anii ’80, această rută care trece prin Kashi (fostul
Kachgar) între podişul Pamir şi munţii Tian Chaui, în vestul Chinei, a redevenit o rută a
drogurilor, potrivit spuselor preşedintelui Kîrghîzstan, Astor Akalo.
Regiunea montană situată la nordul frontierei dintre Thailanda, Birmania şi Laos,
cunoscută sub numele de „Triunghiul de Aur”, a fost acaparată de traficanţii de droguri.
Culturile mari au putut exista datorită zonei semisălbatice, a populaţiei seminomade precum
şi inaccesibilităţii zonei datorită vegetaţiei sălbatice de junglă. Obiceiul locuitorilor acestei
zone este acela de a arde pădurile, iar terenurile rezultate să fie cultivate cu mac opiaceu.
După recoltare, terenul este părăsit, iar activitatea este reluată în altă zonă. Plantele sunt
preluate de traficanţi, care le prelucrează în laboratoare clandestine situate în apropierea
culturilor, produsele obţinute luând calea pieţelor de desfacere. Toate eforturile autorităţilor
de a împiedica culturile de mac opiaceu au fost sortite eşecului. Aceasta s-a întâmplat din
cauza sărăciei populaţiei care supravieţuieşte din punct de vedere economic de pe urma
1 J. W. Coleman, D. R. Cresey – Social problems, Harper-Row, New York, pag. 362.

2 Raport de evaluare a fenomenului drogurilor în România, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2004.
3 Raportul Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor pentru anul 2005, Organizaţia Naţiunilor Unite.
10 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
acestor culturi, obţinând venituri foarte mici, însă sigure în comparaţie cu sumele finale
rezultate din traficul de droguri. Împiedicarea cultivării de plante specifice în zonă nu a fost
posibilă nici în urma intervenţiei în forţă a autorităţilor. Instabilitatea politică din zonă,
controlul acesteia din punct de vedere militar de către forţe care încurajează pe ascuns
activităţile ilicite, precum şi corupţia factorilor de răspundere implicaţi în combaterea
traficului din zonă care atinge cote alarmante, sunt alţi factori care nu permit eradicarea
flagelului în acest colţ de lume4.
Instabilitatea politică şi militară, precum şi sărăcia în care se află populaţia a permis
traficanţilor de droguri să stăpânească şi zona cunoscută sub denumirea de „Semiluna de
aur”, ce cuprinde Afganistanul, Pakistanul şi Iranul. Aici populaţia seminomadă, care se
bucură de obţinerea unor venituri sigure din traficul ilicit de droguri, cultivă pe suprafeţe
mari mac opiaceu şi cannabis, pe care traficanţii le transformă în renumita „heroină
persană”. Regiunea Matran din Pakistan, regiune aridă şi puţin frecventată, loc de
contrabandă, serveşte ca punct de plecare a exportării heroinei din „Semiluna de aur”.
În Penjab şi în regiunea de nord-vest a Pakistanului se găsesc peste 800 de
laboratoare clandestine care produc o heroină de calitate superioară care alimentează piaţa
naţională şi internaţională, exportând drogul către SUA, ţările Europei şi Orientul Mijlociu.
Laboratoarele de rafinare a heroinei sunt situate pe dealurile Chagai din Balouchistan şi în
centura tribală din apropiere de Peshawar şi Karachi. Mafia drogurilor din Pakistan a
profitat de instabilitatea politică a ţării şi de lipsa de reacţie a autorităţilor.
Pakistanul este considerat un narcostat, adică o ţară în care statul sau un sector de
activitate din societate este implicat în traficul ilicit de droguri, realizând profituri în urma
acestei activităţi.
Conflictul din Afganistan a provocat o extindere considerabilă a producerii opiului,
cauzată de inexistenţa unei puteri centrale care să deţină controlul asupra teritoriilor.
În 2006, din întreaga cantitate de opiacee care a părăsit teritoriul afgan, 53% a trecut
prin Iran, 33% prin Pakistan şi 15% prin Asia Centrală (în principal, prin Tadjikistan). Ruta
de trafic din Afganistan continuă să traverseze Pakistanul, Iranul, Turcia şi ţările balcanice
către centrele de distribuţie din Europa Occidentală.
Localizaţi în Afganistan şi în toate cele cinci republici din Asia Centrală, mafia
drogurilor se identifică prin reţelele naţionale şi prin caracterul exclusiv familial sau etnic al
acestora. Rolul lor pe piaţa drogurilor constă în cumpărarea opiaceelor de la fermieri şi
vânzarea lor cumpărătorilor internaţionali. Mafia drogurilor din regiune este formată din
grupări originare din Kazakhstan, Kîrghîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, dar aceste grupări
nu sunt la fel de bine implementate precum grupările afgane.
A doua categorie de grupări implicate în traficul de droguri în Asia Centrală sunt
organizaţiile criminale transnaţionale. Aceste grupări sunt următoarele:
reţelele de traficanţi afgani, kîrghîzi şi ruşi care transportă încărcăturile de opiacee
spre Asia Centrală, Ţările Baltice, Rusia şi Uniunea Europeană;
reţelele de traficanţi afgani, turkmeni şi turci care fac trafic cu opiacee către Turcia,
traversând Turkmenistanul, Armenia sau Azerbaidjan;
reţelele de traficanţi caucazieni responsabili cu traficul de droguri din Federaţia
Rusă;
grupările afgano-iraniene şi afgano-pakistaneze;
grupările independente din Tadjikistan şi Uzbekistan, care realizează contactul cu
diaspora din Afganistan;
grupările de kîrghîzi şi turkmeni, care încearcă să dezvolte legăturile cu mafia afgană
a drogurilor;
în ultima perioadă de timp, încearcă să pătrundă în traficul regional de droguri
grupările chineze, coreene, latino-americane şi nigeriene.
4 Boroi Alexandru, Neagu Norel, Sultănescu Valentin-Radu – Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pag. 13.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 11
Operaţiunile organizaţiilor criminale transnaţionale nu îşi au originile întotdeauna în
Afganistan. Pe lângă stocarea opiaceelor în Afganistan, grupările transnaţionale
depozitează de asemenea drogurile în centre regionale diferite, precum Osh, Shymkent şi
Samarkand, unde se implementează din ce în ce mai multe laboratoare clandestine.
Ultima categorie de grupări implicate în traficul de droguri din Asia Centrală sunt
grupările armate nestatale şi grupările teroriste, precum talibanii, Al-Qaeda şi Mişcarea
islamică din Uzbekistan. Grupările armate nestatale sunt comandate de „lorzi ai războiului”,
persoane cu experienţă în derularea unor războaie civile. Ei domină comerţul cu droguri în
două modalităţi: prin colectarea taxelor de la cultivatorii locali sau de la traficanţii care
tranzitează teritoriul lor şi prin controlul procesului de fabricare a drogurilor în laboratoarele
clandestine.
Relieful Asiei nu este un obstacol pentru traficanţi: numeroase puncte de trecere
permit traversarea celor 2087 km. de frontieră dintre Afganistan şi vecinii de nord, de-a
lungul a trei mari posturi de frontieră: Kuska (pe ruta Nerat din Achgabat pe unde
traversează Turkmenistan), Turmez (pe ruta Mazâr–e Charif spre Karshi şi Boukhara, mai
exact prin Uzbekistan) şi în final Nizhiny Pyandz (pe ruta Kaboul - Duşanbe, capitala
Tadjikistan).
Mai mult, munţii din nord-estul Afganistanului prezintă trecători dificile, dar foarte
puţin supravegheate. Traficanţii descoperă astfel provincii tadjikistaneze care sunt
autonome de Duşanbe înainte de a trece prin Uzbekistan sau Kazakhstan.
Din cauza faptului că Iranul a adoptat o legislaţie severă în domeniul combaterii
traficului de droguri (legea din 12 ianuarie 1989 care prevede pedeapsa capitală în cazul
deţinerii a cel puţin 5 kg. de opiu brut sau 30 de grame de heroină), traficanţii au început să
caute noi rute de transport la începutul anilor ’90, dar confiscările efectuate de agenţiile de
aplicare a legii confirmă faptul că Iranul rămâne un loc privilegiat de tranzit al heroinei
afgane.
Tadjikistanul reprezintă în acest moment, principala cale de acces a opiaceelor ce
provin din zona „Semilunei de aur”. Traficul de droguri ce tranzitează Tadjikistan relevă în
mod clar importanţa acestor teritorii aflate sub controlul Alianţei de Nord, în special zonele
din jurul Jirgatalului şi Garm din Tadjikistan. Aproximativ 3% din familiile agricultorilor din
Tadjikistan se ocupă de cultivarea opiului şi între 10 000 şi 40 000 de tadjikistanezi (0,4%
din populaţia totală) se ocupă cu comerţul de opiu, fiind folosiţi de traficanţi ca transportatori
sau intermediari.
De altfel, nici o regiune a globului pământesc unde situaţia geografică şi social-
politică au permis, nu a scăpat de prezenţa traficanţilor de droguri, care la preţuri mici
reuşesc cultivarea şi transformarea culturilor în droguri ilicite pentru consum, după care le
comercializează la preţuri exorbitante, profiturile fiind fabuloase.
Altă ţară puternic afectată de invazia drogurilor şi creşterea numărului de
consumatori a devenit India. Întinsa suprafaţă a teritoriului, lungimea frontierelor maritime şi
terestre nu au permis autorităţilor să efectueze un control sever asupra circulaţiei.
Handicapul a fost imediat speculat de traficanţii de droguri care la început au folosit India ca
ţară de tranzit pentru drogurile aduse din „Triunghiul de Aur”, după care s-au orientat către
populaţie, numărul consumatorilor crescând continuu.
În prezent există trei centre distincte de producţie a opiaceelor care aprovizionează
trei pieţe principale, şi anume5:
Afganistanul care aprovizionează ţările învecinate, Orientul Mijlociu, Africa şi, în mod
deosebit, Europa;
Myanmar/Laos care furnizează opiacee ţărilor învecinate (în special Chinei) şi
continentului Oceania (în principal, Australiei);
5Raport de evaluare Semestrul I/2007 privind stadiul realizării activităţilor prevăzute pentru semestrul I/2007 în
Planul de acţiune în vederea implementării Strategiei Naţionale Antidrog, în perioada 2005-2008, Agenţia
Naţională Antidrog, Bucureşti, 2007, pag. 14. A se vedea şi UNODC, World Drug Report, 2006, pag. 63.
12 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
America latină (Mexic, Columbia, Guatemala, Peru) care aprovizionează America de
Nord (în mod deosebit, Statele Unite ale Americii).
Într-un comunicat de presă din data de 2 septembrie 2006, Directorul Executiv al
Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea, Antonio Maria Costa, preciza că
recolta de mac opiaceu obţinută în anul 2006 în Afganistan reprezintă aproape 92% din
producţia la nivel mondial şi depăşeşte cererea globală cu 30%. „Opinia publică este din ce
în ce mai frustrată de faptul că în Afganistan culturile de mac opiaceu nu pot fi ţinute sub
control. Investiţiile politice, militare şi economice făcute de ţările coaliţiei nu au un impact
vizibil asupra acestor culturi. Prin urmare, opiul din Afganistan finanţează insurgenţii, mafia
internaţională şi duce la decesul a peste o sută de mii de persoane în fiecare an”, a mai
adăugat domnul Costa6.
În data de 7 septembrie 2006 atrăgea atenţia un articol dat publicităţii de BBC
NEWS prin care se aducea la cunoştinţă că generalul James Jones, comandantul NATO
solicită ţărilor membre NATO să acorde întăriri pentru misiunea din sudul Afganistanului,
recunoscând că trupele aliate nu mai fac faţă violenţei din regiune. La data de 12
septembrie 2006, Antonio Maria Costa făcea următorul apel pentru distrugerea industriei
opiului în Afganistan: „Fac apel la forţele NATO pentru distrugerea laboratoarelor de
heroină, dezafectarea pieţelor de opiu, atacarea convoaielor de opiu şi aducerea
comercianţilor în faţa justiţiei. Invit ţările coaliţiei să ofere NATO mandatul şi resursele
necesare”. În prezent, în Afganistan, numai în 6 din cele 34 de provincii nu se cultivă mac
opiaceu. Aproximativ 12,6% din totalul populaţiei este implicată în cultivarea opiului.
În anul 2002, înalţi funcţionari din Kandahar şi chiar ministrul de interne afgan au fost
acuzaţi că ar avea legături cu reţelele de trafic de droguri.
Cocluzia la care au ajuns mai multe organisme internaţionale însărcinate cu lupta
împotriva traficului de droguri este că în Africa, traficul de droguri constituie o problemă
majoră, reprezentând un obstacol suplimentar în calea dezvoltării continentului. Deja, în
2001, un raport al Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor afirma că „graţie
experienţei lor în domeniul traficului cu haşiş şi heroină, cartelurile drogurilor din Africa
occidentală căutau noi contacte în America Latină pentru a extinde traficul cu cocaină în
întreaga regiune a Africii subsahariene”.
Este vorba de o turnură fundamentală în strategia traficului de droguri la nivel
mondial, care poziţionează Africa ca o regiune „pivot” pentru distribuirea drogurilor în lumea
întreagă. De la începutul anilor ’90, Africa era situată pe rute de tranzit ale drogurilor.
Turnura a avut loc în anul 1993, când au fost confiscate în Nigeria 300 kg. de heroină
provenind din Thailanda. Aceasta a reprezentat semnalul unei schimbări care arată
transformarea numeroşilor mici contrabandişti africani (majoritatea nigerieni) din simpli
transportatori pentru profitul altora, în membri ai unor bande conduse de cetăţeni africani, în
măsură de a trata de la egal la egal cu organizaţii similare din alte continente. Afirmarea
mafiilor nigeriene derivă de asemenea din apartenenţa Nigeriei la Commonwealth, care a
permis legarea de relaţii strânse comerciale cu subcontinentul indian, producător de opiu şi
heroină şi cu lumea consumatoare anglo-saxonă.
La sfârşitul anilor ’80 se înregistrează o creştere importantă a rolului Nigeriei ca
centru strategic. În anul 1992, urmare a confiscărilor de cocaină din aeroportul Lagos,
autorităţile nigeriene au suspendat zborurile directe către Rio de Janeiro. De atunci,
traficanţii nigerieni sunt consideraţi ca principalii vectori ai drogului, o adevărată industrie a
serviciului de comerţ de heroină şi cocaină. Ei sunt prezenţi în toate punctele cheie ale
producerii şi traficului de droguri. Graţie compatrioţilor lor rezidenţi în străinătate, ei au
format clanuri criminale comparabile cu cele columbiene, turce şi chineze.
Organizaţiile mafiote nigeriene, ca şi altele, se bazează pe solidaritatea etnică, de
clan şi de familie. Deja în 1995, autorităţile americane estimau că 50% din heroina care
6
Raport de evaluare 2007 privind stadiul realizării activităţilor prevăzute pentru anul 2006 în Planul de acţiune
în vederea implementării Strategiei Naţionale Antidrog, în perioada 2005-2008, Agenţia Naţională Antidrog,
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 13
circulă în ţara lor era introdusă de către nigerieni care utilizau Polonia şi Ungaria ca punct
de tranzit pentru cocaina destinată Europei occidentale.
Prezenţa acestor organizaţii criminale, urbanizarea puternică, distrugerea valorilor
tradiţionale africane, difuzarea unei culturi hedoniste sunt de asemenea factori care au
creat premisele pentru un progres al traficului de droguri pe continentul african.
Confiscările de opiacee în Africa au înregistrat o creştere în aceşti ultimi ani. Potrivit
statisticilor ONU, în anul 2004 s-a înregistrat o creştere a confiscării de heroină cu 60% în
comparaţie cu anul precedent. Cea mai mare parte a acestei creşteri este datorată
confiscărilor care au avut loc în Africa centrală şi occidentală, care s-au dublat între 2003 şi
2004. Heroina care trece prin Africa este destinată în primul rând pieţelor europene şi în al
doilea rând celor din nordul Americii. Heroina provine din ţările Asiei de Sud-Vest şi de Sud-
Est.
Cantitatea totală a opiaceelor confiscate în Africa este totuşi modestă (0,3% din
totalul confiscărilor la nivel mondial). Trebuie să ţinem cont totuşi că nu există statistici
fiabile şi că nivelul confiscărilor nu reflectă adevăratul flux al drogurilor care tranzitează
Africa din cauza slăbiciunii forţelor de poliţie locală care au dificultăţi în interceptarea
transporturilor ilicite.
În ceea ce priveşte utilizarea opiaceelor în Africa, potrivit statisticilor Biroului
Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea (UNODC), se remarcă o creştere a
consumării lor pe continentul african, îndeosebi în Africa orientală, în Africa sudică şi în mai
multe ţări din Africa occidentală. După experţii ONU, creşterea consumului de heroină în
aceste regiuni provine din faptul că ele sunt folosite ca locuri de tranzit de către
narcotraficanţi, care nu se dedau totuşi de la a-şi crea o piaţă locală.
Raportul Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea (UNODC) asupra
traficului de stupefiante din 2007 remarcă faptul că „o parte mică, dar în creştere din
producţia de opiacee afgane este trimisă în America septentrională fie prin Africa orientală
şi Africa occidentală, fie prin Europa”.
În 2004, 50% din confiscările de cocaină de pe continentul African au fost
înregistrate în Africa occidentală şi centrală. Zona de trecere cea mai utilizată de către
traficanţii de cocaină este cea a Golfului de Guineea, de unde cocaina este transportată în
Europa în cantităţi mici de către „cărăuşi”.
Traficanţii de cocaină încearcă într-o măsură ascendentă să utilizeze ca rute ale
tranzitului Africa din două motive. Primul provine din îmbunătăţirea sistemelor de
supraveghere desfăşurate de autorităţile locale şi de autorităţile americane în regiunea
Caraibe şi America centrală, ruta tradiţională folosită de traficanţi. În aceşti ultimi ani de
exemplu, s-au ridicat baze de supraveghere americane din Anzi în Insulele Caraibe. În plus
autorităţile olandeze au intensificat supravegherea cu patrule aeriene poziţionate în insulele
Curaqao şi Saint Martin.
Al doilea factor este legat de diminuarea consumului de cocaină înregistrată în
SUA, faţă de o creştere a cererii în Europa. Africa este deci o rută comodă şi sigură pentru
a ajunge o piaţă în creştere. Ca efect colateral, s-a creat, în plus, o piaţă africană care
înregistrează în ultimii ani creşteri însemnate.
Pe când Africa nu este pentru moment decât un loc de tranzit şi o piaţă reziduală
pentru droguri precum cocaina şi heroina, principala producţie locală de substanţe
stupefiante este cea de cannabis. Conform raportului Biroului Naţiunilor Unite privind
Drogurile şi Criminalitatea (UNODC) pe anul 2006, iarba de cannabis este cultivată,
adeseori în mod ilegal, în 176 de ţări din lumea întreagă. Africa reprezintă 27% din
producţia mondială şi principalii producători sunt Marocul (3700 de tone), Africa de Sud
(2200 de tone) şi Nigeria (2000 de tone).
Producţia de droguri sintetice este limitată în Africa, cu excepţia Africii de Sud unde
fabricarea de metamfetamine a crescut în ultimii ani. Datele privind descoperirea de
laboratoare clandestine confirmă această tendinţă.
14 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Columbia este statul cu cea mai mare suprafaţă cultivată cu coca, în ciuda scăderii
cu 9%, de la 86.000 de hectare la 78.000 de hectare a suprafeţei de cultură. La nivel statal,
72% din numărul global de capturi de cocaină se concentrează pe teritoriul a 5 state:
Columbia, Statele Unite ale Americii, Venezuela, Spania şi Ecuador7.
Organizaţiile mexicane de trafic de droguri sunt cele mai influente dintre organizaţiile
care operează pe teritoriul SUA, prezentând pericolul cel mai mare din punct de vedere
organizaţional. Acestea reprezintă principalii transportatori de cocaină şi distribuitorii de
cantităţi mari în ţară, de asemenea wlw sunt impolicate în producţia, transportul şi
distribuţia heroinei, marijuanei şi metamfetaminei disponibile pe piaţa de droguri din SUA.
Sediul local al DEA din New York a constatat recent că grupările criminale mexicane
se aprovizionează de la grupările criminale columbiene, acestea fiind sursa cantităţilor mari,
la nivelul kilogramelor de cocaină existente în multe zone din oraşul New York.
În Europa, heroina se găseşte sub două forme de import: heroina brună obişnuită
(forma sa chimică de bază) şi heroina albă (sub formă de sare) care este mai rar întâlnită
şi, de obicei, mai scumpă, provenind de obicei din Asia de Sud-Est. Pe lângă heroina
importată, unele droguri pe bază de opiacee sunt produse în Uniunea Europeană, dar
fabricarea este în esenţă limitată la producerea pe scară redusă a preparatelor „de casă”
din mac opiaceu (ex. tulpini de mac opiaceu, concentrat de mac opiaceu obţinut din tulpini
sau capsule zdrobite de mac) într-o serie de state din estul Uniunii Europene, cum ar fi
Lituania, unde piaţa de tulpini de mac opiaceu şi concentrat de mac opiaceu din tulpini pare
să se fi stabilizat, precum şi Polonia, unde se pare că producţia de „heroină poloneză” este
în descreştere8.
Pe lângă implicaţiile acestui flagel asupra sănătăţii populaţiei şi a costurilor tot mai
mari pentru menţinerea sa sub control, trebuie relevate şi cele legate de câştigurile imense
realizate de traficanţi, parte din acestea fiind folosite pentru comiterea altor activităţi ilicite,
inclusiv pentru finanţarea actelor teroriste. La nivel mondial se constată o creştere continuă
a numărului de consumatori de droguri. În anul 2004, peste două sute milioane de
persoane (peste 5% din populaţia lumii), cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani, au
consumat droguri cel puţin o dată.
Până nu de mult, la noi în ţară s-a considerat că fenomenul drogurilor nu a fost
cunoscut niciodată, drogurile reprezentând ceva cunoscut numai de către Occidentul
decadent, această idee fiind indusă de propaganda comunistă. Înainte de anul 1990,
consumul ilicit de droguri în România constituia un aspect cu caracter excepţional, în cele
câteva cazuri înregistrate consumatorii fiind cetăţeni străini, în marea lor majoritate
marinari. De asemenea, în evidenţa autorităţilor vremii se regăsea un număr mic de
persoane, devenite dependente ca urmare a unor tratamente îndelungate cu morfină sau
alte medicamente cu conţinut stupefiant9.
În perioada de tranziţie parcursă de România după Revoluţia din Decembrie 1989,
criminalitatea organizată naţională şi internaţională şi-a făcut apariţia şi s-a dezvoltat,
grupurile criminale acţionând structurat în diverse domenii ale vieţii sociale şi economice.
O parte a cetăţenilor români uzitând de dreptul la libera circulaţie au săvârşit fapte penale
în afara teritoriului naţional, pentru ca ulterior, în baza experienţei acumulate, să iniţieze pe
teritoriul României forme organizate de criminalitate, deja existente în alte zone
geografice.
Poziţia geografică deosebită pe care o ocupă România a făcut ca aceasta să fie
luată în calcul de către reţelele de traficanţi de droguri ca un important „cap de pod” ce face
legătura între Orient şi Occident. Arealul favorabil al României, care include toată gama
7
Raport de evaluare Semestrul I/2007 privind stadiul realizării activităților prevăzute pentru semestrul I/2007 în Planul
de acțiune în vederea implementării Strategiei Naționale Antidrog, în perioada 2005‐2008, Agenția Națională Antidrog,
8 http://ar2006.emcdda.europa.eu
9 Raport de evaluare a fenomenului drogurilor în România, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2004.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 15
căilor de transport, a permis reţelelor de traficanţi să folosească diverse mijloace pentru
tranzitarea teritoriului ţării.
O serie de factori determinanţi, precum factori de ordin social-politic-economic,
cadrul legislativ insuficient reglementat în materie antidrog şi inexistenţa organelor judiciare
specializate în combaterea acestui gen de infracţiuni, care să aibă dotarea tehnică
corespunzătoare, au influenţat în timp, evoluţia României în ceea ce priveşte traficul de
droguri.
Situaţia conflictuală dintre statele ex-iugoslave a făcut ca pentru o perioadă de timp
centrul de greutate al traficului de droguri să se transfere pe cel de-al doilea segment al
“rutei balcanice” care include şi România.
În dorinţa lor de expansiune, organizaţiile criminale privesc România nu numai ca o
ţară de tranzit, dar şi ca o piaţă de desfacere şi consum ilicit a drogurilor. Deschiderea
graniţelor României, care a condus la o creştere enormă a numărului de mijloace de
transport şi mărfuri ce intră şi ies, în şi din ţară, conferă organizaţiilor criminale posibilităţi
largi de camuflare a drogurilor şi de tranzitare a teritoriului ţării.
România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua rute balcanice de transport
al drogurilor către Europa Occidentală. Ruta a doua balcanică de transport al drogurilor
porneşte din Turcia, traversează Bulgaria, intră în România prin punctele de frontieră
sudice (Negru Vodă, Vama Veche, Bechet, Giurgiu), trece prin Bucureşti, după care
continuă prin zona subcarpatică spre Vest, iar prin punctele de frontieră Nădlac, Borş,
Petea intră în Ungaria. În continuare, trece prin Budapesta, intră în Slovacia prin Rajka, iar
după traversarea teritoriului slovac, ajunge prin zona sud-vestică, în Cehia, de unde
pătrunde în Germania prin punctul de frontieră dintre cele două ţări10.
O altă variantă a celei de-a doua rute balcanice, care include şi un tronson maritim,
este: Istanbul-Constanţa (pe Marea Neagră)-Bucureşti, după care intră pe traseul mai sus
descris.
Din cea de-a doua rută balcanică se desprinde o altă variantă care pleacă din
Bucureşti, traversează zona estică a României, după care intră în Ucraina, unde se bifurcă,
un traseu continuând prin Polonia către Germania, iar celălalt spre aceeaşi destinaţie, dar
prin Slovacia şi Cehia.
Prima rută balcanică ce ocoleşte România, dar care poate oricând să includă şi
variante care să vizeze ţara noastră, are următorul traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia-Ungaria,
iar la Budapesta intră pe ruta a doua balcanică.
Caracterul relativ stabil al rutelor de transport nu exclude şi alte variante care să
vizeze România, depistarea acestora depinzând în mare măsură de abilitatea instituţiilor
implicate în combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi, mai ales, de modul în
care acestea cooperează cu instituţiile similare ale altor state.
Transformarea Afganistanului în principal producător de heroină a format, în opinia
analiştilor internaţionali, convingerea că transporturile de heroină către Europa nu se vor
mai efectua prin România, în principal, ci prin ocolirea acesteia prin nord, urmând ruta
Turkmenistan/Iran – traversând Marea Caspică-Azerbaidjan-Georgia-traversând Marea
Neagră-Ucraina şi de aici către vest (este puţin probabil ca transporturile de heroină din
Afganistan să traverseze Turcia, datorită conflictelor cu reţelele locale de traficanţi de
droguri).
Din cazuistica ultimilor ani, rezultă că pentru drogurile sintetice se prefigurează
dezvoltarea unor rute dinspre vest (Olanda, Belgia, Germania) spre est (România), dar şi
dinspre nord (Ţările Baltice, Ucraina) pentru produsele stupefiante de sinteză (amfetamine,
MDMA, LSD şi altele), care ar urma să devină active pe teritoriul României.
Principalele tendinţe privind evoluţia fenomenului criminalităţii în domeniul drogurilor
sunt următoarele11:
10 Raport naţional privind situaţia drogurilor, Agenţia Naţională Antidrog - Observatorul Român de Droguri şi
Toxicomanii, Bucureşti, 2005.
11 Hotărârea Guvernului nr. 73/2005 privind aprobarea Strategiei Naţionale Antidrog în perioada 2005-2012.
16 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier;
modificarea continuă a rutelor utilizate şi a tipurilor de droguri traficate în funcţie de
cerinţele pieţei ilicite;
extinderea fenomenului infracţional din acest domeniu pe întreg teritoriul ţării;
amplificarea si diversificarea criminalităţii asociate consumului de droguri;
diversificarea modalităţilor de spălare a banilor rezultaţi din operaţiunile ilicite cu
droguri prin racolarea unor specialişti din domeniul financiar-bancar şi coruperea
unor funcţionari publici;
creşterea numărului de consumatori de droguri şi, în special, a celor care preferă
amfetaminele şi cannabisul.
Potrivit Strategiei naţionale antidrog în perioada 2005-2012, principalii factori de risc
care pot influenţa nivelul ofertei de droguri sunt:
poziţia României la intersecţia principalelor rute tradiţionale utilizate de
traficanţii internaţionali de droguri şi faptul că începând cu data de 01 ianuarie
2007 ţara noastră reprezintă graniţa estică a Uniunii Europene;
creşterea fluxului de imigranţi spre România şi alte state membre ale Uniunii
Europene;
dezvoltarea traficului comercial prin punctele de frontieră cu consecinţe
asupra scăderii timpilor de control;
creşterea consumului de droguri şi în special a celui de droguri sintetice;
implicarea în fapte de corupţie a unor funcţionari publici care au atribuţii
directe în activitatea de control la frontieră;
proliferarea reţelelor teroriste interesate în obţinerea de fonduri din traficul ilicit
de droguri;
cooperarea insuficientă între instituţiile abilitate în reducerea ofertei de
droguri.
Constant şi nu pe un teren viran, ci ca o consecinţă a dezvoltării rapide a
narcotraficului internaţional, şi a unei cereri crescânde de stupefiante şi pe piaţa internă,
traficul intern cu droguri şi în special cel stradal s-a intensificat, atingând în prezent cote
alarmante, atât pe raza Capitalei, cât şi în alte centre urbane din ţară materializate prin
sporirea numărului de vânzători stradali şi din locuinţe, amplificarea cererii de droguri în
instituţiile de învăţământ, discoteci, locuri şi medii infracţionale.
Numai în Bucureşti, de exemplu, există deja locuri cvasinotorii unde se
comercializează, aproape ostentativ, „moartea albă”. În aceste activităţi, organizate pe
scheletul unor veritabile reţele de comercianţi, sunt implicaţi atât în calitate de dealeri, cât şi
de consumatori, grupuri de români, preponderent din etnia rromilor. Este o situaţie
surprinzătoare, la care specialiştii nu sa-u gândit cu ceva timp în urmă, în sensul că
asemenea indivizi vor renunţa la clasica bişniţă cu produse agroalimentare, flori, ţigări, cu
aur şi valută şi se vor lansa în afaceri cu stupefiante.
În prezent, ţara noastră nu reprezintă o ameninţare majoră din punct de vedere al
producţiei şi distribuţiei de stupefiante, datorită consolidării legislaţiei interne privind
controlul drogurilor şi precursorilor cât şi a structurilor administrative şi de coordonare12.
12 Raportul Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor pentru anul 2005, Organizaţia Naţiunilor Unite.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 17
Conexiunea dintre traficul de droguri şi noile tehnologii
Globalizarea şi noile tehnologii de comunicaţii au adus societăţii nenumărate

avantaje pe plan economic, educativ şi cultural, avantaje care au permis acoperirea unor
lacune care păreau de nedepăşit acum zece ani. Încă de la sfârşitul Războiului Rece,
restricţiile la care erau supuse operaţiunile comerciale şi financiare internaţionale au
dispărut, iar liberalizarea acestor operaţiuni a dat un imbold comerţului internaţional, în timp
ce căderea comunismului în vechiul bloc estic a stimulat creşterea noilor economii de piaţă
şi intensificarea circulaţiei transfrontaliere a persoanelor, a mărfurilor şi a capitalurilor.
Numărul utilizatorilor de Internet din întreaga lume, care se dublează practic la fiecare şase
luni, era estimat la 700 de milioane la sfârşitul anului 20011.
Industria tehnologiilor informaţiei a devenit un sector productiv la scală mondială, ea
constituind o miză importantă atât pentru ţările dezvoltate cât şi pentru cele în curs de
dezvoltare.
Pe lângă dimensiunea economică, înţelegerea economiilor naţionale într-un sistem
mondial unic, dominat de performanţa pieţelor bursiere şi a pieţelor de capital, atinge însăşi
esenţa identităţii culturale şi sociale.
Prăbuşirea barierelor ideologice a fost însoţită pe de o parte de o omogenizare
economică, iar pe de altă parte, de o atomizare politică şi socială.
În numeroase regiuni din lume, prosperitatea economică constă în discriminarea
sărăciei în creştere, în timp ce, în special în ţările în curs de dezvoltare, legăturile
tradiţionale care asigurau coeziunea socială au fost slăbite de rapiditatea schimbărilor.
Vânzătorii şi traficanţii de droguri exploatează aceste neajunsuri încercând să dezvolte noi
pieţe. De altfel, în ultimii zece ani, expansiunea activităţii comerciale şi financiare a permis
delincvenţilor să disimuleze mai bine atât transporturile ilicite de mărfuri ca drogurile şi
precursorii, aflate sub control internaţional, cât şi profiturile obţinute de pe urma acestora.
Altfel spus, evoluţia tehnologică şi globalizarea schimburilor comerciale şi financiare au
favorizat progresul social, dar de asemenea au încurajat atât forme tradiţionale cât şi alte
forme noi de criminalitate cu privire la droguri.
În raporturile sale din 1997 şi 1998, Organul Internaţional de Control al
Stupefiantelor a arătat faptul că Internetul permitea schimbul de informaţii şi de sfaturi
privitoare la consumul şi la fabricarea drogurilor. În raportul din anul 2000, el şi-a exprimat
de asemenea preocuparea cu privire la elanul necontrolat al farmaciilor virtuale care
promovează substanţele aflate sub control şi le vând fără reţetă. Astfel de practici intră
sub incidenţa art.10 din Convenţia asupra substanţelor psihotrope, semnată la Viena la 21
februarie 1971, care stipulează că părţile, ţinând cont de dispoziţiile lor constituţionale,
interzic anunţurile publicitare care au ca obiect substanţele psihotrope şi care sunt
destinate marelui public.
Sintagma „criminalitate informatică” reuneşte numeroase tipuri de activităţi, dar se
referă în principal la infracţiunile comise şi/sau facilitate cu ajutorul mediilor electronice. Prin
comparaţie cu criminalitatea obişnuită, criminalitatea informatică necesită mai puţine
resurse raportat la pagubele susceptibile de a fi produse; infracţiunile informatice pot fi
săvârşite într-un stat fără ca făptuitorul să fie prezent în mod fizic şi, în numeroase ţări,
aceste infracţiuni sunt diferite într-un mod inadecvat sau nu sunt deloc definite, în aşa fel
1
Les defis en matiere de repression antidrogue a l’ere de la mondialisation et des nouvelles technologies, INCB
(Organul Internațional de Control al Stupefiantelor), 2001.
18 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
încât autorii lor se expun unui risc minor, iar probabilitatea ca ei să fie descoperiţi este
mică2.
Grupul criminal organizat independent, cu structura sa piramidală, are tendinţa de a
face loc unor reţele fluctuante structurate în celule, în care identificarea naţională contează
mai puţin decât competenţa, deşi însăşi naţionalitatea poate să conducă la o funcţie dacă
ea permite accesul pe o nouă piaţă sau penetrarea ori coruperea unei instituţii private.
Pentru infractorii transnaţionali nu există frontiere: desfăşurându-şi activităţile în mai multe
state, ei reduc la minim riscurile de a fi prinşi, maximizând în acelaşi timp profiturile
obţinute, astfel încât niciun stat nu poate considera că o anumită activitate infracţională
organizată intră în întregime în competenţa sa.
Reţeaua reprezintă forma de organizare caracteristică globalizării, atât în sectorul
licit cât şi în sectorul ilicit. Pentru o organizaţie care se ocupă cu traficul de droguri, reţeaua
prezintă avantaje incontestabile în raport cu sistemul ierarhic tradiţional: ea cuprinde un
„nucleu dur” bine protejat de organizaţii sau de persoane conectat la o „periferie” mai largă
printr-o multitudine de legături, ceea ce sporeşte capacitatea sa de a scăpa de acţiunea
serviciilor de represiune.
Noile tehnologii sunt utilizate de către traficanţii de droguri în două moduri diferite:
pentru a eficientiza livrarea şi distribuirea produselor cu ajutorul unor mijloace de
comunicaţii sigure şi rapide şi pentru a proteja activităţile lor ilicite de anchetele desfăşurate
de către serviciile de represiune legală, uneori contraatacând. Ele le permit să comită
infracţiuni clasice după metode noi – de exemplu, organizarea transportului de droguri ilicite
cu ajutorul mesajelor codate, criptate sau spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri
prin intermediul instrumentelor electronice – şi noi tipuri de infracţiuni prin metode noi – de
exemplu, lansarea unui „război informatic” sau a unui „atac” electronic pentru a contra
acţiunea de strângere de informaţii a serviciilor de depistare şi combatere a infracţiunilor în
materie de droguri3.
Traficanţii de droguri folosesc calculatoare şi agende electronice pentru a stoca şi
depozita informaţii utile (spre exemplu, numerele de conturi bancare, nume, adrese şi alte
informaţii referitoare la colaboratorii lor, date cu privire la acţiune, operaţiunile financiare,
coordonatele geografice ale pistelor de aterizare clandestine şi reţele de fabricare a
drogurilor sintetice) cât şi pentru a trimite scrisori electronice (e-mail) şi alte forme de
corespondenţă.
Colaboratorii primesc prin telefon, fax, pager sau calculator instrucţiuni care le indică
unde să livreze pachetele cu marfă, persoanele de contact pentru transport şi cei cărora
trebuie să le vireze profiturile realizate. Traficanţii îşi asigură o mai bună protecţie
recurgând la cartele telefonice preplătite, la frecvenţe radio cu bandă largă (lungi), la
forumuri de pe Internet cu acces limitat, la codarea datelor, la telefonie prin satelit şi la
telefoane mobile „clonate” (codurile de identificare furnizate utilizatorilor legitimi sunt
interceptate şi programate, copiate pe telefoanele utilizate de către infractori).
Membrii organizaţiilor de traficanţi de droguri îşi pot programa calculatoarele astfel
încât să detecteze orice tentativă de intruziune şi să îi răspundă prin tehnici de contraatac
menite să distrugă sistemele anchetatorilor. Aceste tehnici sunt în special utile celor care
organizează traficul de droguri, datorită faptului că aceştia sunt foarte des obligaţi să-şi
părăsească locaţia pentru a organiza sau a supraveghea operaţiunile lor.
Poliţia antidrog din Regiunea administrativă specială Hong Kong (China) a semnalat
faptul că odată cu progresul comerţului electronic şi a serviciilor bancare pe Internet, a
devenit mai dificilă depistarea cazurilor de spălare a banilor proveniţi din comercializarea
drogurilor.
2
3
(Organul
Les defisInternațional
en matiere dederepression
Control al antidrogue
Stupefiantelor),
a l’ere
2001.
de la mondialisation et des nouvelles technologies, INCB
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 19
Traficanţii de droguri comunică între ei, în special, cu ajutorul telefoanelor mobile ce
funcţionează cu cartele pre-plătibile care pot fi cumpărate de oricine. China a semnalat un
caz de trafic de droguri, în care, pentru a evita depistarea drogurilor, traficanţii au penetrat
baza de date a vămilor pentru a falsifica caracteristicile şi natura unui transport comercial
de mărfuri.
În Australia, traficanţii profită de posibilitatea oferită tuturor clienţilor societăţilor de
mesagerie internaţională de a urmări pachetele pe site-urile web ale acestor societăţi. O
întârziere poate sugera traficanţilor că o operaţiune de livrare supravegheată este pe
punctul de a fi efectuată.
Comisia interamericană de control a abuzului de droguri (CICAD), parte a
Organizaţiei statelor americane (OEA) a arătat în Raportul emisferic 1999-2000 că
Internetul a devenit mijlocul cel mai utilizat pentru a dezvolta producţia de droguri sintetice
în anumite ţări din regiune şi că globalizarea, comunicaţiile rapide şi transferurile
electronice de fonduri au fost utilizate de grupările criminale organizate pentru a îmbunătăţi
eficacitatea activităţilor lor de trafic de droguri.
Serviciile antidrog din Republica Cehă a semnalat faptul că, în prezent, vânzările şi
cumpărările de droguri ilicite sunt aranjate în cafenele-internet sau prin telefonul mobil.
Datorită faptului că tranzacţiile sunt aranjate în scurt timp şi pe distanţe mici, interceptarea
se dovedeşte mult mai dificilă ca înainte.
Încă din 1996, societăţi cu sediul în Ţările de Jos utilizează Internetul pentru a vinde
seminţe de cannabis şi derivaţi ai cannabisului. Conform OIPC-Interpol, la începutul anului
2000 autorităţile din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au identificat în
întreaga lume mai mult de 1.000 de site-uri care oferă spre vânzare droguri ilicite, în special
cannabis, dar şi ecstasy, cocaină şi heroină, încălcând în mod direct tratatele internaţionale
referitoare la controlul drogurilor. În Ţările de Jos şi în Elveţia aceste site-uri erau cele mai
numeroase.
În SUA, serviciile antidrog atribuie creşterea rapidă a confiscărilor efectuate în
laboratoare utilizate pentru producerea ilicită a metamfetaminelor evoluţiei tehnologiei şi
utilizării intense a Internetului. În trecut, reţetele pentru producerea drogurilor erau secrete
apărate cu zel, dar în prezent, odată cu tehnicile informatice moderne şi cu tendinţa în
creştere de a împărtăşi cunoştinţele între chimişti, aceste informaţii sunt la dispoziţia oricui
are acces la un calculator. Nu mai este necesar să ai studii în chimie pentru a produce
amfetamine: mai puţin de 10% dintre suspecţii arestaţi pentru producerea ilicită de
metamfetamină sunt chimişti calificaţi, ceea ce explică numeroasele incidente, explozii şi
răniri în laboratoarele clandestine.
O anchetă comună a serviciilor antidrog din Columbia şi SUA a dus la arestarea a 31
de traficanţi în octombrie 1999 şi a relevat că traficanţii au comunicat cu ajutorul forumurilor
de pe Internet protejate de firewall-uri menite a le face impenetrabile. Datele şi informaţiile
detaliate cu privire la activităţile lor zilnice au fost înregistrate pe un calculator ce se afla la
bordul unei nave din largul coastelor mexicane, în aşa fel încât chiar dacă era posibil să fie
„sparte” alte calculatoare, reţeaua nu putea fi demascată în întregime. Aceeaşi grupare a
recurs la tehnici de codare pe care serviciile de combatere nu au putut să le descifreze în
timp util pentru a putea exploata informaţiile. Aceste metode, alături de clonarea
telefoanelor mobile, au permis traficanţilor să transporte sute de tone de cocaină de-a
lungul anilor, fără a fi depistaţi.
Cartelurile columbiene şi mexicane de traficanţi folosesc tehnică modernă pentru a-i
spiona pe agenţii poliţiei; ei adună fotografii ale agenţilor antidrog şi culeg alte informaţii cu
privire la aceştia. Acest lucru s-a întâmplat şi în Europa. În anul 1995, un grup de traficanţi
din Ţările de Jos a recrutat informaticieni (specialişti IT) pentru a desfăşura operaţiuni de
piraterie şi pentru a le coda convorbirile. Traficanţii utilizau calculatoare de „buzunar” (PDA)
dotate cu un software de criptare a datelor pentru a stoca în siguranţă date şi informaţii
despre autoturismele neinscripţionate ale poliţiei şi ale serviciilor de informaţii. Un laptop şi
dischete aparţinând autorităţilor antidrog au fost furate, iar informaţiile obţinute de pe urma
20 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
acestora au fost folosite pentru a intercepta convorbirile dintre poliţişti care au fost
supravegheaţi şi ameninţaţi4.
Creşterea vertiginoasă a vânzărilor on-line de medicamente eliberate pe bază de
reţetă medicală constituie o provocare serioasă pentru cei responsabili însărcinaţi cu
reglementarea privind calitatea nevătămătoare a medicamentelor şi pentru serviciile de
descoperire şi combatere.
În trecut, Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor a atras atenţia asupra
faptului că Internetul este folosit pentru a schimba mesaje şi informaţii care fac apologia
drogului, în special în rândul tinerilor. O simplă căutare pe Internet este suficientă pentru
ca, în câteva minute, să obţii instrucţiuni detaliate pentru producerea unei game largi de
droguri de sinteză, procurarea precursorilor aflaţi sub control internaţional şi instalarea
laboratoarelor clandestine de producere a drogurilor.
Grupul de acţiune financiară împotriva spălării banilor (GAFI) a atras atenţia asupra
faptului că Internetul prezintă riscurile „clasice” ale albirii banilor: facilitatea accesului,
depersonalizarea legăturilor între client şi bancă şi rapiditatea tranzacţiilor electronice.
Globalizarea pieţelor financiare poate fi considerată ca un factor de risc
suplimentar. Deşi plata cu lichidităţi este probabil cea mai utilizată metodă de plată pentru
cumpărarea drogurilor la nivel local, crearea de noi pieţe mondiale de valori mobiliare, de
obligaţiuni, de operaţiuni la termen, de devize şi de produse derivate a mărit numărul
operaţiunilor ce permit deplasarea unor sume importante de bani prin mijloace electronice
rapid, uşor şi în secret, oferind condiţii ideale pentru cei care se ocupă cu spălarea banilor
proveniţi din traficul de droguri.
Utilizarea cărţilor de credit şi a serviciilor bancare online au redus legăturile
personale între angajaţii băncilor şi clienţi, precum şi eficacitatea mecanismelor ce permit
verificarea legitimităţii tranzacţiilor financiare.
Cazinourile fiind încă de demult utilizate pentru albirea fondurilor ce provin din
traficul de droguri şi din alte activităţi criminale, este logic că acest tip de activitate să se
dezvolte pe internet. Chiar dacă numeroase instituţii clasice aplică de acum înainte
proceduri împotriva spălării banilor, „cazinourile virtuale” au devenit o activitate înfloritoare,
care nu este supusă nici unei reglementări. În martie 2001, un site al pasionaţilor de jocuri
a inventariat peste 12.000 de pagini web şi 2043 de „cazinouri virtuale”.
În ultimii ani, sectorul serviciilor financiare a devenit din ce în ce mai concurenţial,
ceea ce a determinat numeroase bănci să renunţe la controalele prealabile pentru a evita
depunerea fondurilor clienţilor lor la alte bănci concurente. Pe această piaţă din ce în ce
mai concurenţială, instituţiile financiare riscă să considere respectarea măsurilor împotriva
spălării banilor ca incompatibile cu bunul mers al afacerilor, de a-i ataşa un grad de
prioritate mic şi de a-i consacra resurse puţine şi personal slab pregătit.
4
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 21
Instrumentele juridice internaționale în domeniul cooperării polițieneşti

în lupta antidrog
Pornind de la realitatea că infracţionalitatea şi, în special, criminalitatea organizată

internaţională pot fi privite drept instituţii fără frontiere, a căror răspândire şi arie de
cuprindere pot rivaliza cu cele mai dezvoltate structuri ale organismelor internaţionale,
instituţiile abilitate în domeniul luptei împotriva traficului şi consumului ilicit de droguri
colaborează pe plan regional, european şi internaţional cu instituţii având atribuţii similare,
în special cu cele din statele membre sau asociate la Uniunea Europeană, precum şi cu
instituţiile internaţionale de profil1.
Organismele ONU cu atribuţii în lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de
droguri, profund preocupate de amploarea şi creşterea producţiei, cererii şi traficului ilicit de
stupefiante şi substanţe psihotrope care reprezintă o gravă ameninţare pentru sănătatea şi
bunăstarea persoanelor şi au efecte nefaste asupra principiilor economice, culturale şi
politice ale societăţii, profund preocupate, de asemenea, de efectele devastatoare în
creştere ale traficului ilicit de substanţe psihotrope şi stupefiante în diversele straturi ale
societăţii, şi mai ales, de faptul că copiii sunt exploataţi în numeroase regiuni ale lumii în
calitate de consumatori pe piaţa drogurilor, cât şi utilizaţi în scopul producerii, distribuirii şi
comerţului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, au scos în evidenţă competenţa
O.N.U. cu privire la controlul stupefiantelor şi substanţelor psihotrope şi au susţinut că este
important să fie întărite şi dezvoltate mijloacele juridice eficiente de cooperare
internaţională în materie penală pentru a pune capăt activităţilor criminale internaţionale
reprezentate de traficul ilicit.
Astfel s-au încheiat numeroase convenţii internaţionale eficiente şi operaţionale, care
să vizeze în mod special lupta împotriva traficului ilicit.
La 23 ianuarie 1912, un număr de 12 state, printre care Germania, Anglia, Olanda,
Portugalia, Rusia, Italia s-au reunit la Haga, unde au convenit intrarea în vigoare a
Convenţiei internaţionale a opiului, act juridic internaţional ce marchează începutul
cooperării naţiunilor lumii în domeniul controlului asupra drogurilor.
Convenţia în cauză prevedea că producţia şi desfacerea opiului brut trebuie supuse
controlului naţional, prin legi adoptate de fiecare stat în parte. Astfel, fabricarea, vânzarea şi
consumul substanţelor şi produselor cu conţinut stupefiant (morfina, alte opiacee, cocaina),
trebuiau destinate exclusiv finalităţilor medicale ori altor scopuri legitime, iar fabricarea şi
comercializarea acestora erau supuse unui sistem de înregistrare şi licenţiere. Intrarea în
vigoare a convenţiei nu a mai fost posibilă, datorită intervenţiei primei conflagraţii mondiale,
care a canalizat preocupările statelor semnatare în altă direcţie.
În data de 19 februarie 1925, a fost semnată la Geneva Convenţia internaţională
a opiului, extinzându-se sfera de aplicabilitate a Convenţiei de la Haga şi asupra cânepii
indiene şi a frunzelor de coca, interzicând utilizarea acestora în alte scopuri decât cele
medicale sau ştiinţifice. Convenţia defineşte în art.1 opiul medicinal, morfina, heroina,
frunzele de coca, cocaina şi cânepa indiană.
Potrivit acestei convenţii, părţile semnatare se angajau să întocmească legi sau
regulamente dacă acestea nu au fost făcute încă, pentru a se asigura un control eficient la
nivel naţional, al producţiei, distribuţiei şi a exportului opiului brut. De asemenea, părţile
semnatare trebuiau, ţinând seama de diferenţele condiţiilor comerciale să limiteze numărul
1
Țical George‐Marius – De la plante la droguri. Trecut şi prezent, Editura Lucman, Bucureşti, 2005, pag. 162.
22 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
oraşelor, porturilor sau altor localităţi prin care să permită exportul sau importul opiului brut
sau a frunzelor de coca.
Convenţia cuprindea şi dispoziţii referitoare la controlul comerţului internaţional cu
stupefiante. Astfel, se prevedea că pentru fiecare substanţă importată era necesară o
autorizaţie specială în care să fie menţionate cantitatea şi adresa importatorului, precum şi
numele şi adresa exportatorului. În vederea realizării exportului stupefiantelor, era necesară
obţinerea de către exportator a unei autorizaţii de export.
Convenţia a consacrat dispoziţii şi cu privire la funcţionarea şi atribuţiile organului
nou creat, Comitetul Central Permanent al Opiului. Principala atribuţie a Comitetului era
aceea că în fiecare an, înainte de 31 decembrie a anului în curs să primească de la statele
semnatare ale convenţiei, evaluările cantităţilor de stupefiante ce urmau a fi importate din
ţările ce exportau astfel de substanţe cât şi datele statistice solicitate de convenţie2.
Superioară Convenţiei din anul 1912, Convenţia din anul 1925 de la Geneva a fost
totuşi criticată pe considerentul că ea nu a reprezentat un pas hotărât în abolirea opiului
pentru fumat, a frunzelor de coca pentru mestecat şi a interzicerii folosirii cannabisului în
scopuri medicale3.
La 13 iulie 1931 la Geneva s-a semnat Convenţia internaţională privind limitarea
producerii şi distribuirii stupefiantelor, prin care se urmăreau limitarea fabricării şi a
importării peste cantităţile maximale a substanţelor şi produselor stupefiante fixate după
evaluarea necesarului intern de droguri al fiecărui stat.
Elaborarea acestei convenţii a fost necesară pentru completarea dispoziţiilor
convenţiilor anterioare referitoare la opiu, urmărindu-se limitarea fabricării stupefiantelor în
lume, numai pentru nevoi medicale şi ştiinţifice şi reglementarea distribuirii lor.
Pentru prima oară, convenţia a împărţit stupefiantele în două grupe, din prima grupă
făcând parte morfina, heroina, codeina şi sărurile lor, ecgonina şi thebanina, iar din grupa a
doua făcea parte etilmorfina şi sărurile sale.
Tot cu această ocazie, preocupate de îmbunătăţirea controlului internaţional al
stupefiantelor, statele semnatare au creat în acest scop un nou organism internaţional care
să se ocupe cu această problemă şi anume Organul de Control al Stupefiantelor (O.C.S.)4.
Convenţia din anul 1931 este importantă pentru istoria traficului stupefiantelor,
întrucât prin prevederile sale s-a instituit un fel de economie a stupefiantelor.
Convenţiile din 1925 şi 1931, prin înfiinţarea celor două organisme (Comitetul
Central Permanent al Opiului şi Organul de Control al Stupefiantelor), au avut ca obiectiv
principal împiedicarea ca fabricarea autorizată a stupefiantelor să constituie o sursă de
furnizare a acestora pentru întrebuinţări nemedicale şi pentru traficul ilicit5.
Câţiva ani mai târziu, la data de 26 iunie 1936, a fost semnată tot la Geneva
Convenţia pentru suprimarea traficului ilicit de droguri periculoase, care instituie
comisiile rogatorii, ca instrumente de luptă împotriva persoanelor fizice implicate în traficul
ilicit de droguri.
Această Convenţie a reprezentat ultimul document internaţional în material
controlului internaţional al stupefiantelor, elaborate sub egida Ligii Naţiunilor. Convenţia
defineşte în art.1 noţiunile de stupefiant sau extracţia unui stupefiant.
Totodată, Convenţia recomandă statelor semnatare să înfiinţeze un oficiu central
împotriva producţiei şi traficului ilicit cu substanţe stupefiante. De asemenea, se prevăd
măsuri privind asistenţa juridică internaţională, reglementându-se în acest sens obţinerea
ori acordarea extrădării în cazuri enumerate în convenţie.
2
Croitoru Dorel – Studiu comparat privind tratamentul juridico‐penal al drogurilor în legislația țărilor Uniunii
Europene, României şi Republicii Moldova (teză de doctorat publicată pe site‐ul http://www.cnaa.acad.md/),
Academia “Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2006, pag. 14.
3
Dima Traian –Traficul şi consumul ilicit de stupefiante, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 25.
4
Croitoru Dorel – op. cit., pag. 17.
5
Dima Traian – op. cit., pag. 26.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 23
La 19 noiembrie 1948, a fost semnat la Palatul Caillot Protocolul de la Paris, prin
care Organizaţia Mondială a Sănătăţii este autorizată să propună supunerea oricărui drog
nou obţinut care poate crea dependenţă fizică sau psihică reglementării internaţionale în
materie.
Datorită numeroaselor reglementări în domeniu, pe alocuri contradictorii, Consiliul
Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite a autorizat Comisia de Stupefiante din
cadrul aceluiaşi organism pentru elaborarea unei convenţii care să centralizeze prevederile
anterioare, precum şi să statueze noi măsuri şi instrumente de luptă împotriva traficului de
droguri.
Ca urmare a acestei directive, la 30 martie 1961 a fost adoptată Convenţia unică
asupra stupefiantelor6, intrată în vigoare la 13 decembrie 1964. Acest act normativ
internaţional înlocuieşte toate cele 9 protocoale şi convenţii încheiate până atunci, aducând
un suflu nou în lupta contra traficului şi consumului ilicit de stupefiante. Pe lângă faptul că a
simplificat organizarea controlului internaţional, pentru prima dată au fost puse sub control
internaţional şi plantele din care se extrag stupefiantele naturale.
Convenţia a prevăzut înfiinţarea unei instituţii pentru coordonarea pe plan
internaţional a luptei împotriva traficului ilicit de produse şi substanţe stupefiante, respectiv
Organul Internaţional de Control al Stupefiantelor (OICS). Acesta a luat fiinţă prin fuziunea
Comitetului Central Permanent al Opiului cu Organul de Control al Stupefiantelor.
Convenţia cuprinde dispoziţii privind modul de formare a acestui organ, durata mandatului
şi procedura de lucru.
Faţă de reglementările adoptate anterior, întâlnim în convenţie noi dispoziţii
referitoare la tratamentul medical şi readaptarea toxicomanilor, precum şi la instituirea unui
control privind heroina şi cetobemidona. Se reiau dispoziţiile referitoare la reglementarea
importului şi exportului de stupefiante, cerându-se ca exporturile de stupefiante să fie
supuse în mod obligatoriu autorizării celor două guverne, respectiv al ţării exportatoare,
precum şi al ţării importatoare.
Convenţia are un număr de patru tabele anexă, în care sunt menţionate substanţele
stupefiante supuse controlului internaţional.
Datorită evoluţiei îngrijorătoare a traficului şi consumului ilicit de droguri, s-a impus o
modificare a reglementării internaţionale în acest domeniu, fiind adoptat, tot la Geneva, un
Protocol privind amendamentele aduse Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961.
Astfel, se prevede completarea regimului pentru evaluarea suprafeţelor cultivate cu mac
opiaceu şi fabricarea stupefiantelor sintetice, limitarea producţiei de opiu şi distrugerea
plantaţiilor de mac opiaceu şi a celor de cannabis cultivat în mod ilegal, prevenirea abuzului
de stupefiante şi asigurarea unui tratament complet şi corect pentru toxicomani, precum şi
luarea de măsuri de reinserţie socială a acestora7.
La 21 februarie 1971 a fost adoptată la Viena Convenţia privind substanţele
psihotrope8, cu participarea reprezentanţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Organului
Internaţional de Control al Stupefiantelor şi Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală-
INTERPOL.
În ceea ce priveşte traficul de droguri, această convenţie, intrată în vigoare la 16
august 1976, cuprinde în special dispoziţii referitoare la comerţul internaţional şi la lupta
împotriva traficului ilicit.
Încă din preambulul convenţiei este stipulat faptul că măsurile luate împotriva
abuzului de asemenea substanţe trebuie să fie coordonate şi universale.
Convenţia conţine dispoziţii speciale referitoare la: controlul preparatelor care au în
compoziţie substanţe psihotrope (art.3) şi sfera de aplicare a controlului (art.4), listele cu
substanţele psihotrope, limitarea utilizării substanţelor prevăzute în cele patru tabele în
6 Convenția a fost adoptată de țara noastră prin Decretul nr. 626/1973 pentru aderarea României la Convenția unică
asupra stupefiantelor din 1961 şi la protocolul privind modificarea acesteia.
7
Alexandru Boroi, Neagu Norel, Sultănescu Valentin‐Radu – op. cit., pag. 21.
8
România a aderat la Convenția privind substanțele psihotrope din 1971 prin Legea nr. 118/1992.
24 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
scopuri medicale şi ştiinţifice, precum şi reglementarea tuturor operaţiunilor ilicite cu aceste
substanţe, fiind stabilite funcţiile Comisiei Consiliului pentru Stupefiante (art.17), modul de
raportare al Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor (art.18) şi măsurile ce
trebuie adoptate de către acesta spre a asigura executarea prevederilor convenţiei (art.19).
Convenţia cuprinde măsuri restrictive referitoare la anumite substanţe cu proprietăţi

halucinogene, depresoare sau stimulente ce afectează sistemul nervos central, substanţe
neincluse în lista prevăzută în Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 (amfetamine,
barbiturice, tranchilizante, LSD-25). Se prevede în noua reglementare o licenţă specială
pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea şi posesiunea substanţelor psihotrope
(art.12), exportul şi importul fiind interzise, afară de cazul când exportatorul şi importatorul
sunt instituţii guvernamentale sau organisme competente să desfăşoare activităţi licite cu
ele(art.13).
Ca urmare a Declaraţiei privind lupta împotriva traficului şi consumului ilicit de
droguri, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 14 decembrie
1984 în care se statua necesitatea unei noi reglementări în domeniu, în perioada 25
noiembrie-20 decembrie 1988 s-a desfăşurat la Viena o conferinţă internaţională, în urma
căreia a fost adoptată Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de
stupefiante şi substanţe psihotrope, convenţie care a intrat în vigoare la data de 11
noiembrie 1990.
Participanţii la conferinţă au subliniat faptul că traficul illicit de droguri reprezintă o
sumă de câştiguri financiare şi averi considerabile care permit organizaţiilor criminale
transfrontaliere să penetreze, să contamineze şi să corupă structurile de stat, activităţile
comerciale şi financiare cât şi societatea la toate nivelurile sale.
Obiectul convenţiei îl reprezintă promovarea cooperării între părţi, în vederea
combaterii eficiente a traficului illicit cu stupefiante şi substanţe psihotrope.
Părţile semnatare se angajează să elimine ori să reducă, pe măsura posibilităţilor,
cererea ilicită de stupefiante şi substanţe psihotrope, precum şi să armonizeze legislaţiile
naţionale cu prevederile convenţiei. Se stipulează, de asemenea importanţa cooperării
internaţionale pentru combaterea într-o manieră cât mai eficace a diferitelor manifestări ale
traficului ilicit şi consumului de droguri.
Convenţia prevede în art.3 faptele care constituie infracţiuni comise cu intenţie,
recomandând statelor semnatare implementarea în dreptul intern: producţia, fabricarea,
extracţia, prepararea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, vânzarea, livrarea în orice
condiţii, expedierea, expedierea în transit, transportul, importul sau exportul oricărui
stupefiant sau substanţă psihotropă; cultivarea macului opiaceu, a cocăi sau plantei de
cannabis în scopul producerii de stupefiante; deţinerea sau cumpărarea oricărui stupefiant
în scopul uneia din activităţile susmenţionate; fabricarea, transportul sau distribuirea de
echipament, materiale sau substanţe despre care cel care se ocupă cu astfel de activităţi
ştie că trebuie utilizate în sau pentru cultura, producţia sau fabricarea ilicită de stupefiante
sau substanţe psihotrope; organizarea, dirijarea sau finanţarea faptelor susmenţionate.
Ca elemente de noutate, se prevăd în convenţie dispoziţii cu caracter imperativ
referitoare la depistarea, îngheţarea (sechestrul) şi confiscarea bunurilor şi mijloacelor
financiare obţinute de infractori în traficul ilicit de droguri, în acest sens tribunalele părţilor
semnatare fiind abilitate să ordone confiscarea documentelor bancare, financiare sau
comerciale, secretul bancar nemaiputând fi invocat într-o asemenea situaţie.
De asemenea, se prevede o măsură procedurală deosebit de eficientă în lupta
antidrog, livrarea supravegheată (art.11 din Convenţie), această dispoziţie fiind preluată şi
în legislaţia ţării noastre în art.20 al Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea
traficului şi consumului ilicit de droguri. Astfel, la art. 1 lit. k din convenţie se prevede că
livrarea supravegheată reprezintă metodele care constau în permisiunea trecerii pe
teritoriul uneia sau mai multor ţări a stupefiantelor şi substanţelor psihotrope, a substanţelor
înscrise în Tabelul I şi Tabelul II anexat prezentei Convenţii, sau a substanţelor care sunt
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 25
substituite celor prezentate în tabele, expediate ilicit sau suspectate că ar fi, sub controlul
autorităţilor competente din aceste ţări, în vederea identificării persoanelor implicate în
comiterea infracţiunilor stabilite conform paragrafului 1 al art. 3 din Convenţie.
În art.6 şi 7 se reglementează noi dispoziţii referitoare la extrădarea şi asistenţa

judiciară menite să întărească cooperarea internaţională în domeniu.
Totodată Convenţia acordă importanţă deosebită unor mijloace şi metode de
realizare a traficului ilicit, în special traficului ilicit pe mare (art.17) şi utilizării serviciilor
poştale (art.19).
Pentru reprimarea traficului ilicit pe mare părţile cooperează, în măsura posibilă, în
conformitate cu dreptul internaţional maritim. Partea care are motive întemeiate să
bănuiască că o navă sub pavilion sau care nu arborează nici un pavilion sau nu poartă nici
o înmatriculare -se ocupă cu traficul ilicit poate solicita altor părţi să o ajute pentru a pune
capăt acestei utilizări. Părţile astfel solicitate furnizează această asistenţă în limita
mijloacelor de care ele dispun. Partea care are motive întemeiate să bănuiască că o navă
care exercită libertatea de navigaţie, conform dreptului internaţional, şi navigând sub
pavilion sau fiind înmatriculată la o altă parte se ocupă cu traficul ilicit, poate să anunţe
statul sub pavilionul căruia navighează nava, să solicite confirmarea înmatriculării şi, dacă
acest lucru se confirmă, să ceară autorizaţia acestui stat pentru a lua măsurile adecvate cu
privire la această navă. In conformitate cu dispoziţiile de mai înainte sau tratatele în vigoare
dintre ele sau orice alte acorduri sau aranjamente încheiate între aceste părţi, statul sub
pavilionul căruia navighează nava poate să autorizeze mai ales statul solicitat să
inspecteze nava, să viziteze nava, dacă sunt descoperite probe ale participării la un trafic
ilicit, trebuie luate măsurile adecvate cu privire la navă, persoanele care se găsesc la bord
şi la încărcătură. Privitor la zonele şi porturile libere părţile vor aplica pentru a pune capăt
traficului ilicit de stupefiante, substanţe psihotrope şi substanţe înscrise în tabelul I şi II
măsuri care nu sunt mai puţin stricte decât cele pe care le aplică în alte părţi ale teritoriului
lor.
Astfel, părţile vor depune eforturi pentru:
a supraveghea mişcarea mărfurilor şi persoanelor în porturile libere şi zonele libere
şi, în acest scop, vor da permisiunea autorităţilor competente să procedeze la
vizitarea încărcăturii şi navelor care intră şi ies, inclusiv navelor de croazieră şi
pescuit, cât şi aeronavelor şi vehiculelor şi atunci când este cazul să percheziţioneze
membrii echipajului şi pasagerii, cât şi bagajul acestora;
a stabili şi a menţine un sistem care permite decelarea expedierilor suspectate de a
conţine stupefiante, substanţe psihotrope sau substanţe înscrise în tabelul I şi II,
care intră sau ies din zonele şi porturile libere;
a stabili şi a menţine sisteme de supraveghere în bazinele şi depozitele portuare, cât
şi în aeroporturi şi posturile de frontieră, în zonele libere şi porturile libere.
Pentru combaterea traficului ilicit realizat prin utilizarea serviciilor poştale trebuie
luate următoarele măsuri:
• acţiunea coordonată pentru prevenirea şi reprimarea utilizării poştale în scopul
traficului ilicit;
• adoptarea şi elaborarea de către serviciile de detectare şi reprimare însărcinate cu
aceasta, a unor tehnici de investigare şi control, care trebuie să permită decelarea în
trimiterile poştale a expedierilor ilicite de stupefiante, substanţe psihotrope şi substanţe
înscrise în tabelul I şi II.
Pentru a preveni sau elimina traficul de droguri convenţia prevede că părţile pot
adopta măsuri mai stricte sau mai severe decât cele prevăzute de aceasta, dacă ele
consideră necesar aceasta9.
9
Art.24 din Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanțe psihotrope.
26 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
La nivelul Uniunii Europene, în prezent există trei paliere juridice diferite
privind lupta împotriva drogurilor10:
Prevenirea toxicomaniei este relevată de art.152 din tratatul Comisiei Europene
referitor la sănătatea publică;
Prevenirea şi lupta contra traficului ilicit de droguri sunt obiective prevăzute în art.29
din Titlul VI al Tratatului Uniunii Europene („cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală), iar posibilitatea de a adopta reguli minimale referitoare la
infracţiunile şi sancţiunile aplicabile domeniului traficului de droguri este prevăzută în
art.31;
Cooperarea internaţională este inclusă în titlul V din acelaşi tratat („Politica externă şi
securitatea comună”).
În cadrul Consiliului European de la Viena (11-12 decembrie 1998), şefii de stat şi de
guvern au cerut elaborarea unei strategii integrate şi echilibrate în materie de droguri,
avându-se în vedere şi prevederile Tratatului Uniunii Europene de la Amsterdam, iar în
scopul abordării globale a fenomenului drogurilor au fost adoptate planuri multianuale.
Strategia Uniunii Europene pe droguri în perioada 2005-2012, adoptată de
Consiliul Europei în decembrie 2004, este bazată în primul rând pe principiile fundamentale
ale legislaţiei Uniunii Europene şi are ca scop protejarea şi îmbunătăţirea nivelului de
bunăstare al societăţii şi al individului, protejarea sănătăţii publice, asigurarea unui nivel
ridicat de securitate pentru cetăţeni şi abordarea de o manieră echilibrată şi integrată a
problemei drogurilor11.
Strategia se bazează pe convenţiile relevante ale ONU (Convenţia unică asupra
stupefiantelor din 1961, amendată prin protocolul din 1972, Convenţia privind substanţele
psihotrope (1971) şi Convenţia privind traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope
(1988), privite drept instrumente legale majore în abordarea problematicii drogurilor.
Problema drogurilor se regăseşte în primul rând la nivel local şi naţional, dar
reprezintă o problemă globală care necesită o abordare într-un context trasnaţional. În
această privinţă, acţiunea desfăşurată la nivelul Uniunii Europene are un rol important.
Strategia Uniunii Europene se concentrează pe două linii- reducerea cererii şi
reducerea ofertei de droguri, precum şi pe două teme intersectate: cooperare internaţională
şi cercetare, informare şi evaluare în domeniul drogurilor.
În domeniul reducerii ofertei de droguri, Strategia Uniunii Europene pe droguri în
perioada 2005-2012 trebuie să producă următorul rezultat concret şi identificabil, până în
2012:
o îmbunătăţire măsurabilă a eficienţei, eficacităţii şi a cunoştinţelor de bază în intervenţiile
şi acţiunile de aplicare a legii de către Uniunea Europeană şi Statele Membre având ca
ţintă producerea, traficul de droguri, deturnarea precursorilor din cursul legal, incluzând
deturnarea precursorilor utilizaţi pentru fabricarea drogurilor sintetice, importaţi în Uniunea
Europeană, traficul de droguri şi finanţarea actelor de terorism şi spălarea banilor în
legătură cu infracţiunile la regimul juridic al drogurilor. Aceasta trebuie realizată prin
concentrarea asupra criminalităţii organizate aflate în legătură cu drogurile, utilizând
instrumentele şi cadrul de lucru existent, acolo unde se poate putându-se opta pentru
cooperare regională sau tematică şi pentru căutarea unor metode de intensificare a
acţiunilor preventive în legătură cu infracţiunile legate de droguri.
În ciuda eforturilor notabile şi adeseori încununate de succes atât la nivel naţional
şi
cât la nivelul Uniunii Europene, traficul de droguri rămâne unul dintre cele mai profitabile
tipuri de comerţ pentru grupurile de criminalitate organizată din cadrul Uniunii Europene.
10
Raport asupra fenomenului drogurilor în România, Agenția Națională Antidrog, Bucureşti, 2004.
11
Ştefan Cristian Eduard ‐ Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2006, pag. 156.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 27
Criminalitatea economico‐financiară organizată
Lector.Univ. Dr. Nicolae Ghinea

Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”
Criminalitatea economico-financiară organizată transformă şi afectează toate valorile

care reprezintă substanţa moralei publice indispensabilă oricărei societăţi, încrederea
oamenilor în valorile autentice este zdruncinată de dimensiunea profiturilor ilicite şi de
nepedepsirea celor care au acumulat averi din activităţi criminale.1
La începutul acestui mileniu se constată tendinţa organizaţiilor criminale de a
reinvesti profiturile realizate cu prioritate prin intermediul sistemului bancar, în
achiziţionarea de imobile, spaţii comerciale (restaurante, baruri, cazinouri), societăţi de
transporturi de mărfuri (rutier şi maritim), servicii portuare şi aeroportuare, societăţi
comerciale de import-export, autoturisme şi bunuri de lux.
Grupurile crimei organizate dezvoltă un management special în privinţa structurii
interne. Astfel, sunt create filiale autonome, care departe fiind de centrele de decizie din
organigrama grupului criminal, nu cunosc celelalte paliere sau componente ale
organizaţiei. Această ermetizare împiedică autorităţile de investigare şi cercetare să
pătrundă adânc în substanţa afacerilor criminale pentru a destuctura organizaţia
respectivă. Este aplicat şi respectat foarte riguros sistemul fragmentării sarcinilor şi
activităţilor, utilizarea societăţilor– paravan, precum şi a paradisurilor fiscale.
1. Caracteristicile criminalităţii economico-financiare organizate
Dimensiunea şi formele de manifestare a criminalităţii economico-financiare în ţările

Uniunii Europene sunt analizate în Raportul Europol din anul 2007, care evidenţiază faptul
că “schimbările politice care au avut loc în Uniunea Europeană, dar mai ales introducerea
unei pieţe europene unice în anul 1993, au oferit criminalităţii organizate multe oportunităţi.
Extinderea Uniunii Europene va determina ca toate statele să devină ţări sursă, de tranzit
sau destinaţie pentru mărfuri şi servicii de natură infracţională”.2
Referitor la factorii generali care favorizează dezvoltarea criminalităţii organizate
raportul citat evidenţiază faptul că stabilirea unor pieţe financiare mondiale şi globalizarea
economică au generat importante oportunităţi pentru grupurile implicate în crima
organizată. Domeniul cel mai vizat îl reprezintă contrabanda transfrontalieră, frauda legată
de taxa pe valoarea adăugată, precum şi afaceri ilegale prin care este afectată direct
economia europeană.
Schimbările sociale produse în spaţiul european, generate de libera circulaţie a
bunurilor, a banilor, a serviciilor şi a persoanelor, au un efect deosebit asupra
oportunităţilor de criminalitate economico-financiară. Este cât se poate de clar faptul că
mobilitatea sporită a oamenilor şi urbanizarea în derulare rapidă, au condus la un mare
nivel de anonimitate în societate, lucru care favorizează activităţile infracţionale şi sporeşte
dificultatea descoperirii lor.
Grupurile de crimă organizată sunt beneficiare ale progresului tehnologic înregistrat
în domeniul telecomunicaţiilor, transportului şi spaţiul cibernetic. Răspândirea comerţului
electronic facilitează şi ascund activităţi infracţionale şi actori, care devin anonimi într-un
imens spaţiu al afacerilor economico-financiare. A sporit capacitatea infractorilor de a
produce documente falsificate de diferite tipuri. Banii, inclusiv profiturile rezultate din
1
Nicolae Ghinea‐Investigarea fraudelor, Curs universitar, Ed.Sitech, 2008, Craiova
2
Europol – Raport asupra crimei organizate, 2007, pag. 4.
28 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
criminalitatea organizată pot fi transferate electronic cu o mare rapiditate, fiind extrem de
dificilă monitorizarea tranzacţiilor financiare.
Marea varietate de mijloace tehnologice şi viteza de inovaţie reprezintă o imensă
provocare pentru organismele cu atribuţii de luptă împotriva criminalităţii organizate.
Activităţile specifice criminalităţii organizate dobândesc o evidentă notă de
profesionalism, fiind asemănătoare unei economii complexe. Aşa de exemplu, contractele
trebuie negociate cu numeroşi furnizori, subcontractanţi şi beneficiari, profiturile trebuie
sporite, mărfurile trebuie depozitate, transportate şi distribuite, fiind necesare documente
în vederea unei protecţii totale a operaţiunilor care se derulează.
Analiştii în materie cunosc faptul că grupurile crimei organizate exploatează absenţa
sau ambiguităţile unor reglementări legale, gradul ridicat de coruptibilitate a unor
funcţionari din domeniul economic, financiar, vamal şi judiciar, situaţii ce le facilitează
finalizarea acţiunilor ilegale.
În lupta împotriva grupurilor organizate trebuie avute în vedere şi următoarele
caracteristici ale acestora:
• caracterul ermetic al grupurilor, materializat în gradul ridicat de inpenetrabilitate a
acestora;
• internaţionalizarea crescută a grupurilor, dovedită de reala capacitate a acestora de
a stabili legături cu alte grupuri din zone geografice diferite;
• capacitatea grupurilor de a acţiona într-o manieră lejeră, profesionistă pe pieţele
transnaţionale legale şi ilegale, exploatând cu rapiditate şi abilitate avantajele
paradisurilor fiscale şi a pieţelor dereglementate;
• exploatarea oportunităţilor ivite ca urmare a utilizării tehnologiilor avansate de către
mediul financiar-bancar, al investiţiilor, transporturilor şi turismului.
Cu privire la cele mai active grupuri criminale care domină spaţiul european, Raportul
Europol pe anul 2007 precizează: “cele mai influente grupuri criminale din cadrul Uniunii
Europene sunt în continuare cele indigene. Acest lucru se datorează în principal faptului
că ele sunt deja bine integrate în propriile lor ţări şi au o mai bună înţelegere a proceselor
sociale, economice, politice şi juridice. Aceste grupuri sunt cu mult mai dificil de identificat
de către autorităţile de aplicare a legii, deoarece sunt capabile să pătrundă mai uşor în
economia legală, având o imagine respectabilă în societate”.3
Autorităţile naţionale de luptă împotriva crimei organizate semnalează tot mai
frecvent legăturile consolidate dintre diferite grupuri criminale: cele spaniole cu grupuri din
Olanda, Italia, Germania; cele albaneze cu grupuri din Italia, Norvegia, Spania şi Marea
Britanie; cele ruseşti cu grupuri din Marea Britanie, Polonia, ţările baltice, nordice şi
balcanice.
Raportul Europol confirmă: “grupurile criminale din Rusia rămân în continuare cele
mai puternice. Ele sunt implicate în criminalitatea financiară, spălarea banilor, migraţie
ilegală, extorcare de fonduri. Sunt recunoscute printr-o structură ierarhică strictă, care
operează pe baza unei discipline interne deosebite şi a unei eficiente diviziuni a muncii. Au
o capacitate remarcabilă de a exploata imperfecţiunile legislative şi administrative. Dispun
de resurse financiare extraordinare şi dovedesc o reală capacitate de a iniţia afaceri
ilegale în orice domeniu profitabil”.4
Criminalitatea economico-financiară sub forma fraudelor, evaziunii fiscale, actelor de
contrabandă, spălării banilor şi comerţului ilegal cu mărfuri contrafăcute, reprezintă, în
viziunea Europol, “o ameninţare puternică la adresa economiei Uniunii Europene.
Contrabanda cu alcool şi ţigări dirijată către ţările nordice şi Marea Britanie este favorizată
de nivelul ridicat al taxelor pentru astfel de mărfuri”.5
3
Europol: Raport asupra crimei organizate, 2007, pag. 14.
4
Europol, op.cit., pag. 16.
5
Europol, op.cit., pag. 21.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 29
Aceeaşi constatare o regăsim în “Planul Naţional de Combatere a Criminalităţii
Economice şi Corupţiei” elaborat de Oficiul Federal al Poliţiei din Germania (B.K.A.) în
anul 2006, în care se evidenţiază faptul că “criminalitatea economică reprezintă o
ameninţare socială deosebită; ea nu se caracterizează doar prin marele potenţial distructiv
pe care îl conţine în sine, ci şi prin faptul că este în măsură să prejudicieze încrederea
participanţilor în economia de piaţă, în funcţionarea normală şi ordonată a economiei”.6
Dr. Kersten, preşedintele B.K.A., sublinia: “acţiunile ce decurg din criminalitatea
economică implică un proces structurat şi o colaborare structurată a participanţilor. În
acest context criminalitatea economică este o componentă a crimei organizate. Această
realitate implică o mai mare răspundere pentru stat, economie şi societate”.7
Lumea economică şi cea financiar-bancară din ţările Europei îşi asumă o mare parte
de responsabilitate în privinţa lacunelor şi disfuncţiilor manifestate în controlul direct
asupra criminalităţii economico-financiare. Cultura pieţei şi cultura întreprinderii
navighează în zonă de puternică derivă, în plină criză morală sau etică, determinată de
persistenţa unei rupturi între faptul că ele sunt, pe de o parte, exponente ale competiţiei,
ale deschiderii şi inovaţiei pentru care îşi asumă riscuri permanente, şi, pe de altă parte,
că promovează insistent devianţe, manopere frauduloase şi violări grosolane ale legilor.
Conducătorii din economie, finanţe şi bănci sunt prinşi în corzile propriului lor
paradox: ei se proclamă constant ca apărători ai “legilor pieţei” şi liberei concurenţe, dar,
în acelaşi timp, zilnic, încalcă şi nesocotesc direct aceste principii, prin imitarea,
dezvoltarea şi finalizarea unor mari fraude şi practici anticoncurenţiale. Într-un asemenea
context, este evidentă teama lor faţă de orice ingerinţă publică şi, mai ales, judiciară,
precum şi refuzul lor permanent de a colabora cu instituţiile statului cu atribuţiuni judiciare.
Protagoniştii criminalităţii economico-financiare cunosc foarte bine dificultăţile cu care
se confruntă organismele însărcinate cu aplicarea legii, mizează constant pe anonimizarea
consecinţelor infracţiunilor săvârşite (dispoziţia noţiunii de victimă) şi sunt informaţi despre
faptul că nu există în toate statele preocupare pentru studierea ştiinţifică a acestui
fenomen şi lipseşte decizia fermă de a lupta împotriva acestuia.
2. Spălarea banilor componentă a criminalităţii economico-financiare

organizate
Spălarea banilor ca activitate esenţială a grupurilor criminalităţii economico-financiară

organizate reprezintă semnul cel mai revelator al puterii acestora, precum şi o etapă
obligatorie prin care se face posibilă trecerea în economia legală a fondurilor rezultate din
activitatea infracţională.8
„Spălarea banilor este un element fundamental al strategiei financiare globale ale
grupurilor criminale care vizează asigurarea celor mai bune plasamente şi justificări a
produsului financiar rezultat din afaceri murdare. Acest lucru confirmă interpenetrarea
puternică între economia criminală şi economia legală”.9
În literatura europeană de specialitate10 se susţine că „pieţele ilegale se disting, pe
de o parte de pieţele legale, şi, pe de altă parte, de pieţele paralele. Diferenţa dintre
pieţele ilegale şi pieţele paralele ţine de natura bunurilor care circulă:
6
Ralph Berthel – Criminalitatea economică în Germania.
7
Publicată în Buletinul Academiei de Poliție din Munster, Germania, nr.6/2007, pag. 18.
8 Nicolae Ghinea, Constantin Bolboşanu, Dan Călinoiu‐Spălarea banilor şi finanțarea terorismului, Ed.Phobos,
2008,Bucureşti
9
Ph.Broyer–La nouvelle economie criminelle în volumul Criminalitatea financiară, Ed. D’Organisation Paris, 2002,
pag.7.
10
Ph.Broyer – op.cit., pag. 8‐10; J.C.Bresson – Criminalitatea organizată şi ordinea socială – 1997, pag. 67‐68;
M.L.Cesoni –Economia mafiotă în Italia – 1995, pag. 70; P.Reuter –Economia şi crima organizată – 1995.
30 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
pieţele ilegale sunt acelea în care se schimbă bunuri ilicite, a căror producţie şi
•
consum sunt interzise (droguri, armament, explozibil, materiale radioactive);
• pieţele paralele sunt acelea în care bunurile licite se schimbă sau circulă ilegal
(contrabanda cu ţigarete, cu alcool, cafea şi orice altă categorie de bunuri).
Metodele ilegale care sunt utilizate au drept scop evitarea dispoziţiilor juridice,
fiscale, economice şi chiar politice (embargo).
Funcţionarea pieţelor ilegale este permanent ameninţată de trei factori destabilizatori:
• acordurile realizate între actorii care acţionează sunt întotdeauna susceptibile de
a fi destrămate prin voinţa unei părţi sau intervenţia unei terţe părţi;
• bunurile produse şi comercializate sunt permanent în pericol de a fi confiscate de
autorităţile publice;
• actorii pot fi arestaţi, situaţii care conduc la destrămarea grupurilor criminale.
• Reţeaua criminală, potrivit lui J.C.Bresson, „permite contactul între un actor ilegal
şi un alt actor legal (politician, funcţionar, întreprinzător) sau ilegal (alt grup
criminal).
Reţeaua se caracterizează prin îmbinarea activităţilor şi intereselor actorilor, bazate
pe solidaritate şi ajutor necondiţionat, dublate de un sistem de drepturi şi obligaţii care se
impun individului”.
În materia spălării banilor regula de bază constă în imitarea cât mai mult posibil a
operaţiunilor juridice şi financiare ale economiei legale.
Potrivit Raportului elaborat la 29 mai 1998 de către Programul O.N.U. împotriva
Spălării Banilor, cele 10 legi fundamentale ale spălării banilor sunt11:
• cu cât sistemele folosite în spălarea banilor imită mai bine tranzacţiile legale, cu atât
mai mică este probabilitatea de a fi descoperite.
• cu cât activităţile ilegale sunt mai adânc penetrate într-o economie şi separarea
instituţiilor este mai redusă, cu atât mai dificilă este depistarea activităţilor de
spălare a banilor.
• cu cât raporturile între fluxurile financiare ilegale şi cele legale în interiorul oricărei
entităţi financiare este mai mic, cu atât este mai dificilă depistarea activităţilor de
spălare a banilor.
• cu cât este mai mare ponderea serviciilor într-o economie, cu atât mai uşor se pot
spăla banii în interiorul acelui sistem.
• cu cât structura economică a activităţilor de producere şi distribuire a bunurilor
nefinanciare şi a serviciilor este mai intens dominată de firme mici, independente
sau de întreprinzători individuali, cu atât mai dificilă este distincţia între tranzacţiile
legale şi cele ilegale.
• cu cât sunt mai extinse facilităţile de plată prin cecuri, cărţi de credit sau alte
produse non-financiare în efectuarea de tranzacţii ilegale, cu atât mai dificilă este
depistarea activităţilor de spălare a banilor.
• cu cât este mai pronunţată lipsa de reglementări pentru tranzacţiile legale, cu atât
mai dificilă este depistarea şi anihilarea fluxurilor de bani murdari.
• cu cât este mai mic raportul între veniturile ilegale şi cele legale care intră în
interiorul unei economii, cu atât mai dificilă este separarea acestor fluxuri.
• cu cât integrarea serviciilor şi instituţiilor financiare în cadrul unor sisteme multi-
divizionale este mai avansată, adică cu cât este mai scăzut gradul de separare între
diferitele activităţi financiare, cu atât mai dificilă este descoperirea activităţilor de
spălare a banilor.
• cu cât contradicţia între operaţiunile financiare globalizate şi reglementările
naţionale se adânceşte, cu atât mai dificilă este depistarea activităţilor de spălare a
banilor.
11
Costică Voicu –Spălarea banilor murdari, Ed. „Sylvi”, 1999, pag.9‐10.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 31
Activităţile de spălare a banilor beneficiază de un context general care este din ce în
ce mai favorabil dezvoltării sale, ajungând să fie în egală măsură generalizate şi
banalizate, integrate în sistemul economic şi financiar global. Această realitate este
însoţită de trei factori independenţi:
• reuşita strategiilor de infiltrare puse în aplicare de către marile organizaţii criminale;
• mondializarea economică şi financiară;
• rapida dezvoltare a noilor tehnologii în domeniile informaticii şi comunicaţiilor.
Conjugarea acestor factori a fost, în opinia lui Ph. Broyer, de natură „să modifice
chiar natura spălării banilor şi raportul acestuia cu sistemul global: de la un element
exterior mediului el a devenit un element constitutiv al sistemului, acceptat de acesta.
Importanţa acestei schimbări este atestată de faptul că principalele criterii de eficacitate a
sistemului sunt în egală măsură valabile şi activităţii de spălare a banilor. Aceste criterii
sunt:
• instantaneitatea şi dematerializarea schimburilor şi operaţiunilor financiare;
• anonimatul tranzacţiilor;
• intensificarea concurenţei între prestatorii de servicii;
• dereglementarea legată de reducerea influenţei Statului.
Complexitatea reprezintă astăzi obstacolul major în calea succesului tuturor
iniţiativelor vizând combaterea spălării banilor”.12
La început de mileniu III economia Uniunii Europene şi a celor mai industrializate
state ni se înfăţişează fundamental modificată, sistemul financiar mondial devenind din ce
în ce mai complex. În lucrarea „Etica şi pieţele financiare” H.Ploix remarca: „Tehnologiile
noi care permit dezvoltarea tehnicilor financiare cum sunt produsele derivate au
transformat în mod radical sfera financiară cel puţin în trei direcţii: ele au spart spaţiul şi
timpul; ele permit creşterea rentabilităţii capitalurilor şi deplasarea banilor fără nici o
legătură cu realitatea schimburilor; ele dau putere maşinilor să gândească şi să contureze
acţiunile oamenilor. Toate aceste elemente creează o ruptură între realitate, concret şi
omul de finanţe” .
Sistemul economic şi financiar al Uniunii Europene este contaminat de banii murdari
rezultaţi din afacerile de mare anvergură realizate de grupurile criminale. Sistemele
naţionale şi cel al Uniunii Europene de luptă împotriva spălării banilor sunt depăşite,
pentru simplul motiv că acest fenomen a fost legitimat ca fiind integrat sistemului.
Profesioniştii care acţionează în acest domeniu au capacitatea de a exploata toate
facilităţile oferite de actualul sistem financiar; ei aleg paradisurile financiare cele mai
primitoare pentru a înfiinţa aici societăţi ecran care servesc la disimularea patrimoniului a
căror gestionare o asigură. Ei sunt foarte activi în universul financiar off shore care este
„nu numai un segment legitim al sistemului financiar mondial, dar reprezintă el însuşi un
sistem dotat cu competenţe complementare care se pretează a fi manipulate de
organizaţiile criminale”.13
Spălarea banilor este considerată o meserie ca oricare alta, exercitată de un mare
număr de prestatori de servicii financiare, instalaţii în paradisurile financiare, gata să
răspundă la solicitările clienţilor.
„Sistemul financiar mondial este impregnat din ce în ce mai profund de caracteristici
care favorizează spălarea banilor. Facilităţile de accesare şi capacitatea de a deplasa
rapid banii în sistem şi cu un minimum de formalităţi şi de control, iată ce este perfect
pentru a spăla banii”.14
12
Ph.Boyer–op.cit., pag. 28.
13
Oficiul Națiunilor Unite pentru controlul drogurilor şi prevenirea crimei, nr. 34/35, 1999 –Paradisurile financiare,
secretul bancar şi spălarea banilor – pag. 26.
14
Ibidem, pag. 23.
32 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Succesul marilor operaţiuni de spălare a banilor, ce se derulează prin utilizarea
băncilor, instituţiilor financiare nebancare, precum şi a întreprinderilor nefinanciare, este
asigurat de îndeplinirea a trei condiţii, aparent contradictorii:
• conceperea şi punerea în executare cu maximă rapiditate de scheme de spălare a
banilor;
• amestecul permanent şi discret al capitalurilor importante pentru a avea asigurat
integrarea acestora în economia legală;
• asigurarea securităţii depline a persoanelor şi entităţilor angajate în spălarea
banilor.
Jean de Maillard15 consideră că fenomenul de dereglementare în economia şi
finanţele mondiale a creat o situaţie de concurenţă şi de competiţie între ţări care se
străduiesc să elaboreze legislaţii suficient de atractive pentru toate categoriile de capital,
indiferent de provenienţa acestora, inclusiv cele de origine criminală.
3. Paradisurilor financiare, centrele financiare off-shore şi criminalitatea

economico-financiară organizată
Esenţa fenomenului de criminalitate economico-financiară organizate o reprezintă
ascunderea adevăratei provenienţe a produsului financiar şi a adevăratei identităţi a
indivizilor şi grupurilor criminale cu scopul de a beneficia de bunurile sau valorile obţinute
în urma săvârşirii de infracţiuni.
Pentru realizarea acestui lucru, au fost create societăţile ecran, cu sediul social în
paradisuri fiscale.
Lucrarea de referinţă în această materie este considerată „Societatea ecran”
publicată de C.Cutajar – Riviere în anul 1998. Autorul distinge patru mari categorii de
societăţi ecran: societăţile de faţadă, societăţile fantomă, societăţile de domiciliu şi
societăţile gata să funcţioneze .
• Societăţile de faţadă – sunt cele care desfăşoară activităţi industriale, comerciale
sau financiare, care au clienţi tradiţionali. Fondurile de care dispun acestea pot fi foarte
uşor amestecate cu cele ce provin din activităţi criminale. Cele mai reprezentative cazuri
de astfel de societăţi sunt pizzeriile situate în S.U.A., utilizate de mafia italiană pentru
spălarea banilor proveniţi din traficul de heroină.
• Societăţile fantomă sunt entităţi care nu au o existenţă reală. Acestea sunt
societăţi fictive al căror nume şi coordonate false figurează pe documentele întocmite
pentru nevoile operaţiunilor şi schemelor de spălare a banilor. Ele prezintă un mare
avantaj pentru responsabilii organizaţiilor criminale preocupaţi de păstrarea anonimatului.
• Societăţile de domiciliu sunt folosite în schemele vizând ascunderea identităţii
beneficiarilor efectivi ai unor operaţiuni de reciclare (de spălare a banilor). Ele nu
desfăşoară nici un fel de activitate în ţara în care se află sediul lor social. Ele sunt
denumite şi societăţi offshore.
• Societăţile gata să funcţioneze sunt interesante în mod particular pentru spălătorii
care doresc să le achiziţioneze. Ele există deja de un anumit timp; lor li se fabrică o istorie
pentru toată perioada până la cumpărarea ei de către noul proprietar. În numeroase
paradisuri financiare avocaţii şi alte categorii de intermediari locali înfiinţează în mod
obişnuit societăţi pe care le vând câţiva ani mai târziu clienţilor a căror preocupare reală
nu este cea mai legală. Transferul de proprietate are loc, cel mai adesea, prin cesionarea
acţiunilor la purtător. Noii proprietari au la dispoziţie o structură care le permite să
demareze imediat activităţile din punct de vedere al autorităţilor din ţara unde este
implantată societatea totul este ireproşabil.
Un număr important de universitari din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie au
subliniat în lucrările lor caracterul criminogen al paradisurilor financiare şi centrelor
15
Jean de Maillard –Piața face legea sa , Paris, 2001.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 33
financiare off-shore, acestea dispunând de capacitatea de atragere şi disimulare a
capitalurilor de origine criminală.
Potrivit lui Ph.Broyer16 caracteristicile paradisurilor financiare sunt:
• refuzul acestora de a comunica altor autorităţi informaţii juridice şi de ordin
financiar;
• un înalt nivel de protecţie a secretului afacerilor şi un secret bancar quasi-absolut;
• echipamente performante în domeniul noilor tehnologii informatice şi de
comunicaţii;
• importantă activitate turistică care generează fluxuri de bani lichizi şi utilizarea
dolarului american ca monedă locală;
• existenţa unor autorităţi guvernamentale insensibile la presiunile exterioare, care
solicită informaţii şi date despre entităţile înregistrate pe teritoriul respectiv;
• preponderenţa serviciilor financiare în economia locală;
• legăturile aeriene regulate cu ţări vecine foarte bogate;
• prezenţa cazinourilor şi a zonelor libere.
Din punct de vedere al profesioniştilor în materia spălării banilor, următoarele aspecte
tehnice sunt importante:
•prezenţa unor filiale ce aparţin marilor bănci internaţionale;
•numărul mare de bănci locale şi posibilitatea de a înfiinţa foarte uşor altele noi;
•facilităţile oferite de a înfiinţa societăţi comerciale şi financiare de orice tip
(companii de afaceri internaţionale, sucursale off-shore, societăţi de asigurări,
fonduri de investiţii etc.);
• posibilitatea de a cumpăra societăţi din categoria celor “gata de a intra în acţiune”
(shell companies);
• posibilitatea de a utiliza termenul de “bancă” de către orice societate nebancară
(case de schimb valutar, fonduri de asigurare sau de investiţii);
• existenţa a numeroşi intermediari locali (consultanţi, consilieri juridici şi experţi
financiari, gestionari de proprietăţi etc.) care garantează derularea ireproşabilă a
afacerilor;
• uşurinţa de a obţine, foarte rapid, documente false administrative, comerciale şi
financiare, ce pot fi utilizate în schemele de spălare a banilor.
Cu toate declaraţiile făcute şi poziţiile oficiale luate de lideri politici şi reprezentanţi ai
organismelor internaţionale şi regionale de luptă împotriva criminalităţii, paradisurile
financiar-fiscale continuă să reprezinte teritoriile cele mai ospitaliere pentru spălarea
banilor şi punerea în aplicare a celor mai sofisticate combinaţii pentru ascunderea
fraudelor de mari proporţii.
Ospitalitatea şi puterea de seducţie a paradisurilor financiar-fiscale este în creştere
surprinzătoare chiar şi după scandalurile de mari proporţii generate de prăbuşirea
gigantului american AIG şi a Lehman Brothers, produse în septembrie 2008.
Credibilitatea şi forţa de atracţie a acestor teritorii este dată, în opinia analiştilor de
faptul că “aici există filiale ale marii majorităţi a puternicelor bănci europene şi americane,
cele mai mari firme de avocatură sunt la curent cu fiecare dolar care trece prin conturile
clienţilor lor, iar marile companii şi firme de audit controlează derularea acestor operaţiuni,
pe care le consideră perfect legale, dar care refuză să comenteze pe marginea
spectaculoaselor prăbuşiri amintite şi nici despre afacerile dubioase ale marilor corporaţii
globale”.17
O tăcere absolută există în privinţa naturii şi dimensiunilor “serviciilor de administrare
de fonduri” desfăşurate de filiale din Bahamas, Jersey şi Cayman aparţinând de marile
bănci franceze Credit Lyonais şi B.N.P. Paribas. Acestea admit, pentru publicaţia “Le
16
Ph.Broyer – op.cit., pag. 41‐42.
17
Ziarul Financiar din 2.02.2004, pag. 14‐15.
34 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Figaro” că aceste activităţi sunt operaţiuni banale de trezorerie şi reasigurări. “Centrele
noastre off-shore exploatează doar supleţea normelor juridice care reglementează materia
contractelor şi procedurile de vânzare a valorilor mobiliare, în condiţiile unei fiscalităţi
minime”. Marile companii sau firme de asigurări preferă să-şi regrupeze primele de
asigurare în paradisurile fiscale, unde nu sunt impozitate.
Realitatea pune în evidenţă faptul că paradisurile fiscale sunt perfect integrate în
structurile corporatiste şi în piaţa globală. Cele mai reprezentative dintre acestea sunt
recunoscute la Bursa de la Londra (London Stock Exchange), fiind admise la
tranzacţionare valori mobiliare emise de către acestea, cu deosebire titlurile fondurilor
speculative din Insulele Cayman.
Rene Ricol, preşedinte al Federaţiei Mondiale a Experţilor Contabili (I.F.A.C.)
declara, la sfârşitul lunii ianuarie 2004, cotidianului “Le Figaro”: “problema este că aceste
capitaluri găzduite de paradisurile fiscale reprezintă bani obţinuţi din acte de corupţie şi
crime, care pot fi spălaţi foarte uşor prin aceste mecanisme, datorită opacităţii sistemului,
astfel încât nu poţi şti cine îţi sunt partenerii de afaceri. Putem să ne amăgim cu ideea că
am putea reda transparenţa acestor centre off-shore, dar în realitate acest lucru nu este
posibil”.
În privinţa atitudinii organizaţiilor internaţionale şi a marilor puteri faţă de propunerea
de “suspendare a tuturor relaţiilor financiare cu centrele off-shore necooperante”,
propunere recomandată de Organizaţia Transparensy International şi agreată de O.C.D.E.
(Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), subliniem că atât Uniunea
Europeană cât şi S.U.A. sunt mai puţin dispuse să o aplice în practică.
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au determinat autorităţile americane să
forţeze paradisurile fiscale să coopereze cu statele dezvoltate pentru identificarea şi
neutralizarea circuitelor financiar-bancare prin care se asigură finanţarea terorismului.
Cu toate acestea autorităţile americane nu consideră centrele off-shore “vinovate”
pentru practicile lor.
În cadrul mai larg de dezbateri asupra acestui subiect extrem de actual merită
evidenţiate momentele “fierbinţi” înregistrate în cursul anului 2003, menite să demonstreze
interesele vădite ale protagoniştilor în nerezolvarea unitară a chestiunii. Astfel, după mai
bine de şapte ani de negocieri, O.C.D.E. a reuşit în anul 2002 să convingă aproape 30 de
centre off-shore, printre care Malta, Cipru, Cayman, Bermude, să transmită acestei
organizaţii informaţii privitoare la deţinătorii de conturi bancare. În anul 2003, Uniunea
Europeană a dat însă proiectului O.C.D.E. lovitură după lovitură: la început au fost “iertate”
trei dintre statele sale membre (Austria, Belgia şi Luxemburg) de a furniza informaţii de
ordin fiscal organizaţiei mondiale.
Imediat după acest gest, Uniunea Europeană se opune măsurii adoptate de Elveţia
de a menţine în vigoare reglementările privind secretul bancar, ameninţând Confederaţia
Helveţiană cu sancţiuni dure, în cazul refuzului de cooperare cu O.C.D.E. În cele din urmă,
Elveţia a primit încuviinţarea de a se alătura celor trei state (Austria, Belgia şi Luxemburg)
în privinţa raporturilor cu O.C.D.E. Dar, dacă avem în vedere moţiunea introdusă de
Consiliul Naţional (una din cele două camere ale Parlamentului Elveţiei) în luna decembrie
2003, potrivit căreia chestiunea secretului bancar va fi prevăzută în Constituţie, putem
anticipa reacţia celorlalte paradisuri fiscale care au acceptat acordurile cu O.C.D.E.
Studiile efectuate asupra criminalităţii economice în ţările Uniunii Europene au
evidenţiat un lucru esenţial: acela care se referă la imposibilitatea cuantificării (măsurării)
acestui fenomen. Dincolo de marea diversitate a definiţiilor date acestui fenomen, există
statistici contradictorii puse la dispoziţie de către poliţie, procuratură şi justiţie.
Orice încercare de a studia şi interpreta ştiinţific aceste date este extrem de dificilă.
Mai rezonabile şi convingătoare sunt în opinia noastră concluziile formulate de
specialiştii în materie.
Astfel, în studiul intitulat “Infracţiunile economice în Germania” autorii: Kalus Boers,
Ursula Nelles şi Allit Nippert subliniază “că pretutindeni, şi în Germania, cunoştinţele
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 35
despre criminalitatea economică, funcţia, controlul şi prevenirea acesteia sunt limitate.
Discursul ştiinţific despre conceptele teoretice, definiţia şi metodologia de cercetare este
departe de a fi coerent şi pus la punct. Parţial această situaţie se datorează orientării
tradiţionale criminologice faţă de infractor, precum şi predominanţa teoriilor acţiunilor
individuale în explicarea infracţiunilor”.18
Adevărata dimensiune a criminalităţii economico-financiare, respectiv dimensiunea
acesteia, preocupă în egală măsură organele de aplicare a legii, precum şi cercetători din
domeniul criminologiei, sociologiei juridice, economiei şi managementul organizaţional.
Dificultatea formulării unor concluzii certe asupra fenomenului de criminalitate
economico-financiară derivă din marea diversitate a definiţiilor date fenomenului. Astfel,
criminologia americană face distincţie între infracţiunile economice comise de indivizi
(persoane fizice) şi infracţiunile săvârşite de corporaţii (persoane juridice).
Alt element care menţine starea de confuzie şi lipsa de consistenţă a concluziilor
formulate se regăseşte în discrepanţele existente între datele statistice furnizate de
instituţiile de aplicare a dreptului, precum şi de gradul ridicat de relativitate al datelor
rezultate din studiile şi sondajele efectuate de companiile de consultanţă economică,
juridică sau financiară.
În nici o ţară din Europa nu au fost elaborate rapoarte şi studii credibile despre
dimensiunea criminalităţii economico-financiare.
În opinia autorilor germani citaţi mai sus “raportarea infracţiunilor economice depinde
de resursele investigative ale instituţiilor publice de control, dacă şi cum sunt descoperite
aceste infracţiuni şi dacă sunt înregistrate, spre deosebire de infracţiunile obişnuite care
sunt raportate poliţiei de către victime”.
Concluzii şi aprecieri interesante sunt formulate în studiul elaborat de Hans Nelen cu
privire la criminalitatea economică şi financiară în Olanda. 19 Autorul punctează
următoarele aspecte:
• termenul de criminalitate economico-financiară este ambiguu, pentru că include o
gamă largă de activităţi infracţionale (fraude, spălarea de bani şi corupţia);
• în Codul penal olandez nu sunt definiţi termenii de fraudă, spălare de bani şi
corupţie;
• victimele criminalităţii economico-financiare nu sunt întotdeauna uşor de identificat,
adesea acestea fiind instituţiile guvernamentale, domeniul afacerilor şi sectorul
financiar-bancar. Datorită acestor împrejurări, preocuparea publicului larg pentru
acest fenomen este destul de limitată, în ciuda valorii mari a prejudiciilor produse;
• există o fraudă pe orizontală, care se referă la tipurile de fraudă în care victimele
(indivizi, companii sau instituţii financiar-bancare) domiciliază în Olanda, alături de
fraudă pe verticală care vizează interesele financiare ale statului olandez sau ale
Uniunii Europene;
• frauda poate ameninţa sectoare întregi şi destabiliza firme legale care nu pot
concura preţurile incorecte ce se practică de către firmele ilegale;
• deşi teoretic vorbind, spălarea banilor poate conduce la acapararea de putere
economică de către grupuri criminale şi chiar la destabilizarea unor sectoare
economice, se cunoaşte foarte puţin dimensiunea problemei. Cunoştinţele
referitoare la această problemă şi modurile de operare sunt destul de limitate;
• instituţiile financiar-bancare par să fie mai puţin dornice să detecteze fraudele şi nu
se dau la o parte când este vorba să joace un rol activ în tranzacţii frauduloase.
Cazurile de fraudă în domeniul TVA, pe piaţa muncii, frauda împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene, arată că băncile nu sunt foarte dispuse să se
18
Criminalitatea economico‐financiară în Europa, Paris, 2002, pag.
19
H.Nelen – Criminalitatea economică şi financiară în Olanda , studiu publicat în lucrarea ‐Criminalitatea economico‐
financiară în Europa , 2002.
36 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
opună celor care comit fraude în mod organizat, uneori chiar oferă facilităţi acestor
grupuri criminale;
• în Olanda sistemul de aplicare a legii în combaterea acestui fenomen cuprinde
numeroase instituţii specializate, subordonate unor diferite departamente
ministeriale, ceea ce conduce la promovarea unor variate politici privind
investigarea şi cercetarea acestuia, mult diferite de politica poliţiei şi justiţiei;
• se constată tendinţa conducerii firmelor şi instituţiilor de a-şi rezolva singure
problemele generate de fraudele săvârşite, fără să raporteze frauda poliţiei. Este,
cu alte cuvinte, deplasarea de la justiţia publică către cea privată. Toate băncile şi
firmele importante din Olanda dispun de servicii proprii de investigaţii, iar cele cinci
mari firme de contabilitate din Olanda au creat conceptul de contabilitate
criminalistică.
4. Economia subterană şi criminalitatea economico-financiară organizată
Definită în diverse moduri, cum ar fi „economia subterană”, „neoficială”, „invizibilă”,

„gri” sau „ocultă”, „economie ascunsă”, „neobservată” sau „necontabilizată” – lumea
afacerilor subterane, intrată în vocabularul specialiştilor sub denumirea de economie
subterană, desemnează ansamblul activităţilor de natură economică şi financiară ilegale,
de natură infracţională, prin care se urmăreşte obţinerea de avantaje şi profituri materiale.
În opinia profesorului Mircea Coşea20 economia subterană constă în „ansamblul
activităţilor economice care scapă, total sau parţial, controlului legal şi evidenţei statistice”.
Complexitatea fenomenului în sine nu conduce la conturarea unui concept de sine
stătător. Importanţa acordată economiei subterane este pusă în evidenţă şi de implicarea
unor instituţii şi organizaţii internaţionale în elaborarea unor concepte şi scheme de
interpretare ancorate în realitatea economiei mondializate.
De exemplu, Biroul Internaţional al Muncii de la Geneva, a elaborat un Program
Special21, în care sunt prezentate şapte criterii de definire a economiei subterane în ţările
în curs de dezvoltare:
• facilitarea intrării în acest tip de economie, ceea ce înseamnă că orice persoană
poate deveni agent al economiei subterane, indiferent de gradul de înţelegere şi
practicare a instrumentelor economice ;
• preponderenţa utilizării unor resurse locale şi a autofinanţării ;
• preponderenţa proprietăţii de tip familial şi a relaţiilor de familie ;
• organizarea de activităţi în unităţi mici, cu mai puţin de zece salariaţi ;
• utilizarea unei tehnologii cu grad superior de intensitate a muncii ;
• formarea şi calificarea salariaţilor în afara sistemului oficial de educaţie şi calificare ;
• acţionarea pe o piaţă a muncii paralelă în care nu sunt reglementate: timpul de
lucru, condiţiile de salarizare şi de protecţie a muncii, concediile şi sărbătorile
legale, elementele de asistenţă socială.
Aceste şapte criterii sunt caracteristice economiei desfăşurate de întreprinderi
subterane şi economiei muncii subterane (utilizarea „la negru” a forţei de muncă).
Dificultăţi există nu numai în definirea economiei subterane, ci şi în evaluarea
acesteia, în cuantificare ei, domeniu în care s-au exprimat opinii nefondate ştiinţific.
A existat şi există încă o „modă” a anunţării şi publicării unor cifre care ar reprezenta
dimensiunea sau ponderea economiei subterane, doar pentru a susţine unele interese
politice sau pur publicitare. În opinia experţilor Ministerului Economiei şi Finanţelor , în
România economia subterană în anul 2003 a fost de 40% din PIB, în anul 2004 a scăzut
la 25%, iar în anul 2007 a fost de 15%.
Întreaga literatură economică este de acord că, cel puţin până în prezent, nu a fost
20
M.Coşea– România subterană, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pag.102
21 M‐Coşea, op.cit., pag.106‐107
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 37
stabilită o metodă perfectă de evaluare şi comensurare a economiei subterane.
„Fenomenul economiei subterane este nu numai extrem de complex, dar şi
multiform”. Surprinderea lui cu precizia unei ecuaţii matematice nu este posibilă şi nici nu
ar fi justificată din punctul de vedere al efortului ştiinţific şi financiar necesar. Ar fi, de fapt,
o greşeală. Efortul trebuie orientat, cu precădere, nu atât spre comensurare, cât spre
eradicare”22.
Şi totuşi, în opinia noastră, orice fenomen negativ din societate trebuie să fie evaluat,
comensurat, spre a şti, chiar cu mare aproximaţie, care este dimensiunea lui.
Suntem de părere că exagerarea ponderii economiei subterane este la fel de
dăunătoare ca şi banalizarea importanţei sale.
Ca şi în cazul fenomenului criminalităţii23, unde se operează cu termenii de
„criminalitate reală” (totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o
perioadă de timp determinată), „criminalitate aparentă” (totalitatea infracţiunilor sesizate
justiţiei), „criminalitate legală” (totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat
hotărâri de condamnare rămase definitive), precum şi cel de cifra neagră a criminalităţii
(faptele penale care rămân necunoscute organelor legale), considerăm că în privinţa
comensurării economiei subterane, trebuie să se opereze cu indicatori care să fixeze,
evident cu aproximaţia inevitabilă, ponderea acesteia.
Edificator în privinţa ponderii economiei subterane în Produsul Intern Brut, este
studiul realizat de către Banca Mondială în anul 2003 şi publicat în Journal of Public
Economics (iunie 2003)24.
Analiza ne oferă prilejul de a constata următoarele aspecte, care confirmă, în opinia
noastră, legătura strânsă dintre ponderea economiei subterane în PIB şi rata criminalităţii
înregistrată în ţările prezentate mai sus.
Astfel, Nigeria, Thailanda, Bolivia, Panama, Filipine, Georgia, care înregistrează cele
mai înalte cote (peste 50%) ale economiei subterane, cunosc şi cele mai înalte rate ale
criminalităţii. Considerăm că nu excede analizei noastre exemplul următor, care confirmă
afirmaţia de mai sus. Astfel, potrivit unui studiu realizat de un grup de cercetători de la
Universitatea din Bangkok (Thailanda) „capitalul generat de activităţile ilegale depăşea în
volum bugetul statului thailandez. Traficul de droguri, prostituţia, traficul cu arme şi
contrabanda cu muncitori clandestini, generau între 24 şi 32 miliarde de dolari, în timp ce
bugetul era de 25 miliarde de dolari”25.
Ponderea practicilor de economie ilegală este mare (între 35% şi 50%), în ţări ca:
Bulgaria, Ucraina, Rusia, Moldova, Letonia, Georgia, Brazilia, Columbia, Venezuela, care
înregistrează constant rate foarte ridicate ale criminalităţii.
Un număr important din ţările membre ale Uniunii Europene (Belgia, Spania, Italia,
Ungaria, Lituania, Letonia, Grecia, Cipru) înregistrează ponderi cuprinse între 15,3% şi
29%, situaţie care confirmă afirmaţia profesorului Mircea Coşea, potrivit căreia „societatea,
oricare ar fi ea, avansată sau înapoiată, creştină sau musulmană, capitalistă sau
necapitalistă, a găsit şi găseşte căi de a-şi soluţiona problemele de supravieţuire sau chiar
de dezvoltare pe multiple căi, nu numai pe cele ale economiei de piaţă. În toate ţările lumii,
legalul se împleteşte cu ilegalul”26.
Potrivit analizei prezentate mai sus, în România ponderea economiei subterane în
P.I.B. era de 19,1%, mai redusă decât în Italia, Grecia, Ungaria, Cipru, Lituania şi Letonia,
ţări membre ale Uniunii Europene.
Clasamentul realizat de Banca Mondială nu este de natură să ne liniştească, privitor
la România. În opinia noastră, acest 19,1% este prea matematic, degajă o exactitate
aparent de necontestat şi induce o reacţie de mulţumire pentru lumea practică şi
22 The World Bank – Raport ofcorruption, 2002‐2005

23
G.Ştefania Ungureanu –Criminologie, Ed. Timpolis, 2004, pag.17
24
E.Friedman, S.Johnson şi D.Kaufmann – Doding the Grabbing Hand – Journal of Public Economics, 2003
25
Marie‐Cristine Dupuis Danon, op.cit, pag.118‐119
26
Mircea Coşea – România subterană, Bucureşti, Editura Economică, 2004, pag.63‐64
38 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
guvernanţi. Şi aşa dacă ar sta lucrurile, acest 19,1% (aproape o cincime din P.I.B.)
reprezintă o dimensiune importantă a economiei noastre.
În substanţa economiei noastre subterane se identifică, uneori cu uşurinţă, chiar la
vedere, două componente distincte:
• componenta banilor negri, care provin din activităţi legale, dar care nu sunt declaraţi
şi înregistraţi oficial. În această categorie, regăsim: neraportarea veniturilor şi
nedeclararea cuantumului real al salariilor sau al altor valori impozabile, munca la
negru, evaziunea fiscală practicată de persoane fizice, societăţi comerciale, etc.;
• componenta banilor murdari, care provin din activităţi ilegale şi criminale. Apreciem
că aceasta este componenta cea mai importantă a economiei subterane, alimentată
de fenomenul criminalităţii care se manifestă sub forma criminalităţii ordinare
(furturi, înşelătorii, speculă, delapidări mărunte, etc.) şi a criminalităţii economico-
financiare organizate în domeniile: financiar-fiscal, vamal, bancar, comercial,
industrial, precum şi sub forma traficului de droguri, corupţiei, traficului de fiinţe
umane, contrabandei, evaziunii fiscale.
Economia subterană din România este puternică, pentru că teritoriul ei cel mai
important este ocupat nu de activităţile legale desfăşurate dar nedeclarate (banii negri), ci
de fenomenul criminalităţii în dimensiunea lui economică şi financiară (banii murdari)
caracterizat printr-un foarte ridicat nivel al „ingineriilor financiare” realizate în zona
privatizărilor, instituţiilor de investiţii, celor financiar-bancare şi utilizării fondurilor publice.
Sunt utilizate mijloace, metode şi instrumente eficiente de convertire şi deturnare a
fluxurilor de capital, în scopul scoaterii ilegale a acestuia din ţară.
„Este un mixt bine structurat de management modern cu practici sofisticate de
evaziune fiscală şi clientelism politic, beneficiind de sprijinul şi protecţia unor puternice
grupuri de interese în care oficialii puterii ocupă un loc important. Este sursa unor
substanţiale acumulări ilicite de capital, care contribuie la stratificarea societăţii
româneşti”27.
Fiind un concept atât de cuprinzător, dificil de a fi definit unitar din punct de vedere
normativ, sociologic, economic şi criminologic, economia subterană trebuie abordată ca un
fenomen obiectiv al societăţii, ca un derapaj de la normalitate, imposibil de eradicat, dar
posibil şi necesar de a fi redus până la o cotă suportabilă.
Se acceptă faptul că ştiinţa economică nu poate să măsoare matematic dimensiunea
economiei subterane, dar are capacitatea şi interesul de a fixa cauzele dezvoltării
acesteia.
În lucrarea „Le blanchiment de l’argent”, Olivier Perez28 precizează „marile cauze ale
economiei subterane:
• creşterea presiunii fiscale de către guvernanţi (bancherii elveţieni spun cănu ar
exista paradisuri fiscale dacă statele nu ar mări fiscalitatea);
• excesul de reglementare din partea autorităţilor în domeniul comercial, fiscal,
bancar, financiar, prin creşterea numărului de interdicţii, determină în paralel noi
ocazii de fraudă şi evaziune;
• prohibiţia , care se referă la droguri, vânzarea de arme, prostituţie, pariuri, camătă
şi altele;
• corupţia, care se manifestă în toate economiile şi care vizează bani daţi pentru
obţinerea de contracte publice, în domeniul formalităţilor vamale, autorizaţiilor de
construcţie şi urbanism, licenţe pentru investiţii, etc. Corupţia poate face parte din
tradiţia culturală, politică şi economică naţională şi poate fi tolerată cu mai multă
sau mai puţină seninătate, în diferite ţări şi sectoare economice”.
Studii recente29 „fixează cauzele economiei subterane în condiţiile globalizării şi
27
Mircea Coşea, op.cit., pag.98
28
Olivier Perez, op.cit, pag.41‐42
29
Slagjana Taseva, op.cit., pag.68‐79
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 39
creării pieţei unice europene:
• nivelul înalt al fiscalităţii şi al contribuţiilor la fondurile de securitate socială (influenţă
asupra economiei subterane de 45 – 55%);
• sistemul fiscal a devenit mult prea complicat şi prea dificil de interpretat (10 – 15%
influenţă asupra economiei subterane);
• gradul de acceptare a regulilor şi instituţiilor naţionale şi comunitare este în
descreştere (euroscepticism – 5 – 10 % influenţă);
• reducerea numărului de ore săptămânale de lucru şi a vârstei de pensionare (5 –
10 % influenţă);
• reducerea nivelului de educaţie civică şi de loialitate faţă de instituţiile şi legile ţării
(5 –10% influenţă)”.
Cauzele economiei subterane prezentate mai sus sunt excesiv fixate pe mediul
fiscalităţii şi politicilor reglementative în domeniul economico-financiar.
Suntem de părere că, în analiza cauzalităţii economiei subterane, trebuie incluse
conceptele criminologice privitoare la cauzalitatea criminalităţii economico-financiare,
pentru simplul motiv că acest fenomen reprezintă miezul economiei subterane.
Soluţia unei analize mai complete, evident neexhaustive, ar fi modelul psiho-socio-
criminologicîn care trebuie fixate atât cauzele strict economice, cât şi cele sociale, politice,
criminologice şi psihologice, care ar „desena” o imagine mai corectă asupra unui fenomen
de o asemenea complexitate.
În propunerea pe care am formulat-o, aceea a unui model „psiho-socio-criminologic”,
am considerat că factorii de natură psiho-sociologică au importanţa lor în explicarea
cauzalităţii economiei subterane; astfel putem identifica în realitatea socială din România,
practici, atitudini şi reacţii la nivel individual, de mică entitate economică şi chiar macro
social privitoare la politicile iniţiate şi aplicate de puterea politică, comportamentul
economic şi social fiind influenţat de:
• reacţia individului faţă de natura şi mărimea impozitului, care trebuie plasată în
zona impozitelor pe dividende, pe dobânzile bancare şi creşterile bursiere;
• modul în care individul şi entitatea economică cea mai simplă percepe rolul şi
statutul guvernului în societate, materializată în dezvoltarea rupturii între cetăţean şi
administraţie, situaţie care generează refuzul cetăţeanului sau a entităţii economice
de a se achita de obligaţiile fiscale;
• concepţia conform căreia birocraţia, corupţia şi lipsa de profesionalism a
guvernanţilor generează proasta gestionare a resurselor bugetare;
• ideea, deja înrădăcinată, potrivit căreia banii publici reprezintă cea mai sigură sursă
de îmbogăţire a clasei politice şi a grupurilor clientelare.
Opinăm că, economia subterană conduce la deteriorarea şi degradarea climatului
politic şi social, prin stabilirea şi consolidarea unor raporturi clientelare între puterea
politică şi actorii cei mai influenţi, care acţionează în sfera afacerilor ilegale, a criminalităţii
economico-financiare.
Afacerile ilegale, generatoare de bani murdari, au ca principală consecinţă
destabilizarea sistemului legal, constituind un grav pericol pentru societate, întrucât
reprezintă nucleul corupţiei şi al criminalităţii economice.
În opinia noastră, strategia de limitare a economiei subterane, trebuie construită pe
două direcţii, care vizează componentele reale ale economiei subterane:
• prima componentă: cea a banilor gri;
• a doua componentă: cea a banilor murdari.
Fiecare componentă trebuie definită şi cuantificată, astfel încât reacţia, respectiv
tratamentul, să fie diferenţiat, cu şanse de control din partea societăţii.
Exprimăm opinia că marea criminalitate economico-financiară, care este componenta
principală a economiei subterane, nu poate fi contracarată doar prin măsuri ce vizează
„reducerea fiscalităţii, creşterea eficienţei administraţiei şi reducerea birocraţiei”.
Trebuie spus faptul că marile afaceri din zona economico-financiară nu au nici o
40 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
legătură cu fiscalitatea şi birocraţia.
Criminalitatea economico-financiară are o altă geneză, dificil de descifrat, dar care ne
înfăţişează o ecuaţie simplă: banii murdari, respectiv masa monetară care dereglează
sistemele economico-financiare, provin din următoarele surse, controlabile:
banii curaţi, cei din bugetului statului, care generează banii murdari, prin:
privatizări frauduloase, licitaţii trucate, fonduri de investiţii cheltuite dar justificate
prin documente fictive, deturnarea fondurilor şi utilizarea lor în afaceri ilegale,
credite acordate cu dobânzi subvenţionate de stat, returnări ilegale de TVA,
subvenţii acordate pentru derularea unor afaceri aparent legale, coruperea
autorităţilor;
afaceri ilegale (traficul de droguri, actele de mare contrabandă, pirateria de soft,
traficul de fiinţe umane în scopul exploatării, falsificarea mijloacelor de plată, traficul
cu opere de artă, acte de delapidare şi de falimentare frauduloasă, etc.), care pot fi
detectate, investigate şi cercetate prin măsuri adecvate, de către instituţiile special
constituite.
Deşi în teoria economică se susţine faptul că nu întărirea controlului şi a represiunii,
sunt soluţiile cele mai bune pentru limitarea economiei subterane, noi afirmăm că în
actuala configuraţie a economiei globalizate, trebuie să se realizeze şi conceptul de
financiare.globalizat
răspuns Controlul al tip „lupă” existent
de autorităţilor legalelafaţă
nivelde
naţional
fenomenul extins şi la nivel
trebuiecriminalităţii global,
economico-
pentru simplul fapt că nu poţi lupta împotriva criminalităţii globalizate, numai la nivel
naţional.
Conceptul de dereglementare, specific autorităţilor de orientare liberală, nu trebuie
extins în zona luptei contra criminalităţii economico-financiare. Acceptăm extensia
conceptului în domeniul administraţiei şi al celor care privesc contribuabilii şi rolul lor în
gestionarea treburilor naţiunilor.
Considerăm că reacţia autorităţilor S.U.A. prin adoptarea Legii „Patriot Act” în
octombrie 2001, este ilustrarea adevărului că funcţia de control şi de tratament represiv în
legătură cu activităţile ilegale ce alimentează economia subterană, respectiv finanţează
actele de terorism, trebuie exercitată cu maximă responsabilitate.
Prin multitudinea formelor de manifestare şi a efectelor nocive pe care le propagă,
economia subterană blochează eforturile societăţii, în ansamblul ei, de a crea premisele
organizării şi funcţionării coerente a mecanismelor economiei de piaţă.
Datorită distorsiunilor grave pe care le generează (denaturarea conţinutului
informaţional al indicatorilor macroeconomici şi crearea prin consecinţă a unei false
percepţii a realităţilor economice, erodarea bazelor de impozitare şi alterarea
mecanismelor fundamentale ale pieţei), economia subterană este nu numai ilegală, ci şi
imorală.
În studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra ?”, dr.Dragoş
Pătroi30 susţine: „crima organizată s-a orientat către criminalitatea afacerilor pe fondul
genezei fenomenului de internaţionalizare a infracţionalităţii economiei şi a extinderii tot
mai agresive a acestuia. În acest context, criminalitatea economico-financiară a înregistrat
o amploare fără precedent, prin forme noi de manifestare şi caracterul, tot mai organizat al
afacerilor murdare care, treptat, tind să reprezinte o ameninţare directă la adresa
instituţiilor democratice şi, de ce nu, la adresa siguranţei naţionale. Structurile crimei
organizate, favorizate de ambiguitatea legislativă şi volatilitatea normativă dar, mai ales,
de imperfecţiunile administrării şi coerciţiei fiscale, conduc la un grav dezechilibru al cererii
şi ofertei pe pieţele oficiale, precum şi la diminuarea volumului de resurse financiare
publice”.
Exprimăm opinia că veniturile bugetare nu pot fi multiplicate dacă politica fiscală nu
abordează frontal şi în mod decisiv limitarea dimensiunilor economiei subterane.
30
Dragoş Pătroi –studiu publicat în Tribuna Economică nr.19 din 11 mai 2005, pag.59‐60
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 41
În opinia lui J. Maillard31 economia legală şi economia subterană sunt astăzi
dependente una de cealaltă: „economia criminală s-a contopit cu economia legală.
Criminalitatea a devenit o rotiţă indispensabilă a societăţilor contemporane. Criminalitatea
şi finanţele nu pot exista una fără cealaltă. Dezvoltarea uneia a devenit necesară
dezvoltării celeilalte”.
Analistul financiar Adrian Vasilescu sublinia, într-un articol publicat în cotidianul
„Ziarul Financiar” din 27 iulie 2005, următoarele: „Economia noastră este împărţită în două
mari sectoare. Unul formal, contabilizat… şi altul informal, necontabilizat, ambele fiind
strâns legate prin mii de fire. Faptul că numeroase canale din economia necontabilizată
sunt alimentate de economia legală, e cel mai periculos. Există însă şi un flux în sens
invers. Foarte mulţi bani murdari, proveniţi din economia informală, sunt folosiţi la
suprafaţă în circuite economice curate. Din această economie nevăzută vin injecţii de
capital în economia de la suprafaţă. Legăturile dintre cele două sectoare ale economiei se
multiplică, se întăresc fără încetare. Şi nu-i deloc uşor ca ele să fie separate. Sau măcar
să fie analizate separat. Rezultatele finale se topesc în P.I.B. Economia necontabilizată
este cuplată cu un mare tronson, ce se bazează în exclusivitate pe circuite subterane,
ramificaţiile lui ducând până la crima organizată.
Ar fi absurd să gândim că economia subterană ar putea fi învinsă. Este însă nevoie
ca ea să fie cunoscută bine, pentru că numai aşa vor putea fi iniţiate acţiuni care să-i
atenueze efectele”.
În opinia noastră, fundamentată pe analiza cazurilor de fraude instrumentate în ultimii
ani, principala evoluţie a grupurilor criminale se observă în puterea lor financiară, datorită
acumulării de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluţiile economice şi politice,
integrându-se perfect în lumea legală.
Sistemele legale oferă toate oportunităţile necesare spălării banilor proveniţi din
afaceri ilegale: reglementările bancare permit transferuri de fonduri în străinătate, inclusiv
în paradisurile fiscale; banii proveniţi din economia subterană sunt plasaţi pe pieţele
financiare.
Credem că grupurile criminale din România, asemenea celor din străinătate,
exploatează inteligent oportunităţile create de evoluţiile mediului de afaceri, precum şi de
cele oferite de politicile economice promovate de guvernanţi şi cadrul legislativ generos.
Spus mai simplu, societatea în ansamblul ei, furnizează instrumentele de care se servesc
grupurile criminale în iniţierea, dezvoltarea şi finalizarea afacerilor ilegale.
„Economia ilegală este dificil de a fi combătută pentru că modalităţile sale de
funcţionare şi de finanţare nu se situează la marginea, ci chiar în inima economiei de
piaţă”. (M. Chesnay – Le Monde din 6 mai 2003).
Cât priveşte corupţia, privită ca fenomen social, aceasta este considerată ca fiind
expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală. Corupţia
reprezintă o problemă socială complexă ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe
sociale şi căi de soluţionare interesează atât opinia publică, cât şi nivelul instituţionalizat al
controlului social.32
Fenomenul corupţiei include toate faptele şi actele unor subiecţi de drept care,
profitând de funcţia sau poziţia socială pe care o ocupă, acţionează pentru obţinerea unor
avantaje personale, prin mijloace ilicite, renunţând la respectul faţă de lege şi morală, ca o
reflectare a stării de decădere a societăţii.
Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupţia reprezintă folosirea abuzivă
a puterii în avantaj propriu.
31
J.Maillard –La lutte contre le blanchiment: Quel mode d’emploi? Banque Magazine, nr.609, citat de Eric Vernier în
Tehniques de blanchiment, Editura Durod, Paris – 2005, pag.257
32Aşaptea Conferință Interministerială contra Corupției, 6‐10 octombrie 1995, Beijing ‐documentar realizat de M.I.,
pag. 39
42 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Corupţia este percepută de către majoritatea segmentelor populaţiei ca un fenomen
deosebit de grav şi complex care subminează structurile de putere şi autoritate favorizând
proliferarea crimei organizate.
Cu toate dificultăţile ce au existat şi există de peste 18 ani în definirea noţiunii de
crimă organizată, intensificarea cooperării internaţionale în combaterea acestui fenomen a
permis conturarea unor caracteristici esenţiale, asupra cărora există deja un consens la
nivel global, relevat la unele reuniuni desfăşurate sub egida O.N.U. (Neapole - 1994,
Beijing - 1995, Cairo - 1995).
La condiţia de bază, pentru includerea în categoria de crimă organizată, respectiv
comiterea infracţiunilor de către un grup de persoane care s-au asociat premeditat în acest
scop, se adaugă şi alte elemente definitorii, respectiv:
• folosirea cu predilecţie a violenţei şi corupţiei pentru desfăşurarea
actelor ilicite, urmărindu-se în faza a doua infiltrarea în nivelele superioare de
decizie în stat;
• preponderenţa activităţilor criminale din sfera economicului;
• extinderea operaţiunilor infracţionale la nivel regional, transnaţional sau chiar
planetar, aşa cum este în cazul spălării banilor murdari.
Declaraţia politică de la Neapole, privind Planul global de acţiune împotriva crimei
organizate, enumeră şase trăsături ce caracterizează acest fenomen:33
• grup organizat în scopul săvârşirii de infracţiuni;
• structurarea legăturilor de subordonare sau a relaţiilor personale, care permit
liderilor să conducă grupul;
• utilizarea violenţei, intimidării şi corupţiei pentru obţinerea de
profituri, a controlului asupra teritoriului şi a pieţelor;
• spălarea veniturilor şi bunurilor obţinute din infracţiuni, folosirea lor la comiterea unor
noi crime sau pentru investiţii în activităţi economice licite;
• deţinerea potenţialului necesar expansiunii în noi domenii de activitate, în afara
graniţelor naţionale;
• cooperarea cu alte grupuri aparţinând crimei organizate transnaţionale;
În concepţia specialiştilor din ţările unde crima organizată are adânci rădăcini şi se
manifestă pregnant în viaţa de zi cu zi, aceasta este definită prin existenţa unor grupuri de
infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale conspirate, având drept
principal scop obţinerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Tot mai adesea, folosim termenii afaceri criminale sau industria crimei atunci când ne
referim la crima organizată, nu numai datorită faptului că profitul reprezintă în continuare
raţiunea de a exista a acestui fenomen, dar şi datorită capacităţii sale de a folosi strategii
viabile din sfera afacerilor, incluzând diversificarea activităţilor şi exploatarea noilor pieţe.
Organizaţiile crimei transnaţionale au pus, totodată, în aplicare tehnici sofisticate de
marketing şi de distribuţie, având capacitatea de a folosi tehnologie de ultimă oră pentru a
se extinde şi mai mult. Structurile organizatorice piramidale şi inovaţiile în materie de
reţele, denumite cupluri flexibile, le permit să-şi păstreze eficienţa şi să se apere împotriva
organelor de aplicare a legii, driblând cu abilitate printre activităţile licite şi ilicite. La
dispoziţia factorilor de decizie ale grupurilor crimei organizate stau adesea consilieri de
specialitate.
Organizaţiile criminale transnaţionale, pe care unii experţi le caracterizează ca pe un
amestec de corporaţie şi infracţiune se deosebesc de cele care desfăşoară afaceri legale
datorită modului în care obţin accesul pe piaţă. În timp ce organizaţiile legale pot negocia
pentru obţinerea permisiunii de a desfăşura operaţii pe un teritoriu străin, organizaţiile
33
Conferința Ministerială Mondială asupra Criminalității Transnaționale, 21‐23 noiembrie1994, desfăşurată la Napoli,
sub egida Consiliului Economic şi Social .
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 43
criminale folosesc tehnici de sustragere de la obligaţiile legale. De obicei, ele operează de
la o bază sigură din propria ţară şi se deplasează în străinătate pentru a obţine venituri
mai mari. În acest mod fenomenul infracţionalităţii locale poate dobândi o importantă
dimensiune transnaţională. Grupurile criminale acumulează venituri substanţiale pe care,
în mod frecvent, le folosesc pentru a penetra şi controla organismele legale, până la cel
mai înalt nivel.
În arsenalul acestor grupuri infracţionale se regăsesc, în diferite proporţii, folosirea
violenţei, coruperea oficialităţilor publice, şantajul şi chiar acţiuni aparent legale, dar care
urmăresc scopuri cu caracter delictuos.
Se reţine ca element caracteristic faptul că astfel de activităţi secrete şi organizate au
un impact semnificativ asupra întregii societăţi.
Specialiştii implicaţi în combaterea criminalităţii organizate fac întotdeauna o netă
distincţie între aceasta şi grupurile de indivizi care se asociază întâmplător şi desfăşoară o
activitate infracţională de amploare redusă.
Datorită implicaţiilor ei, atât în plan social, statal, cât şi internaţional, crima organizată a
ajuns să fie obiect serios de studiu şi pentru organismele internaţionale.
Integrarea României în structurile europene a permis şi va permite nu numai mişcarea
fără precedent a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, dar şi o amplificare a
fenomenului criminalităţii economico-financiare cu elemente de extraneitate. În acest
context, activitatea de prevenire şi combatere a criminalităţii economico-financiare
organizate impune realizarea unei strategii globale, incluzând măsuri economice, sociale,
tehnico-organizatorice şi legislative referitoare la toate sferele economico-sociale.
44 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Formele de manifestare ale crimei organizate

Academia de Poliție ,, Alexandru Ioan Cuza ”
1. Criminalitatea transfrontalieră
Crima organizată transfrontalieră reprezintă poate cea mai puternică ameninţare

contemporană la adresa securităţii statelor lumii, iar reţelele ilicite transnaţionale nu pot fi
dizolvate fără conjugarea unor măsuri unitare din partea tuturor organismelor statale
specializate în ofensiva antiinfracţională.
Orice încercare de cercetare ştiinţifică a unui fenomen atât de complex şi dinamic
cum este acela al criminalităţii riscă să se adauge la lunga listă a paginilor scrise pe
această temă, dacă nu porneşte de la definirea termenilor şi conceptelor cu care se
operează în marea majoritate a sistemelor juridice.
Criminalitatea ca fenomen social desemnează ansamblul faptelor de natură penală,
incriminate în legile penale şi în legile speciale cuprinzând dispoziţii penale, care se
produc într-o societate, într-un anumit interval de timp.
Criminalitatea transfrontalieră este o componentă importantă a ceea ce specialiştii
numesc ,,crima organizată". Preocupările pentru a o defini şi explica sunt justificate prin
cunoaşterea dimensiunilor şi implicaţiilor acestui fenomen în societate şi, pe această cale,
de a stabili acţiunile şi măsurile cele mai eficiente de prevenire si contracarare, atât pe
plan legislativ, cât si judiciar. Ca flagel social, fenomenul este perceput diferenţiat în
privinţa structurilor, scopurilor şi modalităţilor prin care se manifestă.
Putem defini crima organizată transfrontalieră ca ansamblul acţiunilor întreprinse de
grupuri de infractor pe teritoriul mai multor state, structurate în ideea înfăptuirii unor acţiuni
ilegale conspirate, având drept scop, obţinerea de profituri ilicite la cote ridicate.
Caracterul secret şi bine organizat al acţiunilor întreprinse de cei care fac parte din
crima organizată se impune din ce în ce mai mult în percepţia colectivă, aceasta fiind
percepută ca un fenomen distructiv, capabil de a ameninţa integritatea statelor, de a
aduce daune considerabile economiei şi de a influenţa negativ sferele psihosocialului şi
politicului.
Fenomenul criminalităţii are o dimensiune naţională (respectiv suma infracţiunilor ce
se produc pe teritoriul unui stat şi nu comportă aspecte de cooperare infracţională
transnaţională) şi o dimensiune transnaţională (respectiv suma infracţiunilor care se comit
şi se consumă prin cooperarea dintre infractorii care acţionează pe teritoriul mai multor
state).
În structura internă a fiecărui tip de criminalitate, din cele trei menţionate mai sus,
distingem următoarele categorii de criminalitate: criminalitate îndreptată împotriva vieţii,
sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei criminalitate a afacerilor îndreptată împotriva
patrimoniului, a proprietăţii şi afacerilor în general, care la rândul ei are o componentă
economico -financiară, financiar - bancară, informatică.
Conceptele de mai sus nu sunt uşor de definit, iar orice definiţie propusă nu va obţine
unanimitatea.
Există definiţii normative, cele fixate de legiuitor în cuprinsul actelor normative (legi,
decrete, ordonanţe etc), dar şi definiţii formulate din perspectivă criminologică, după cum
se utilizează şi definiţiile operaţionale formulate de practicienii dreptului, de organele şi
agenţiile de aplicare a dreptului.
O primă definiţie a criminalităţii afacerilor a fost formulată în luna iunie 1981 de către
Comitetul European pentru Problemele Criminale care apreciază că se circumscriu acestui
fenomen următoarele categorii de infracţiuni şi practici ilegale:
• infracţiuni în legătură cu formarea cartelurilor;
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 45
• practici frauduloase şi abuzuri comise de întreprinderi multinaţionale;
• obţinerea frauduloasă sau deturnarea fondurilor financiare alocate de stat sau de
organizaţii internaţionale;
• infracţiuni în domeniul informaticii;
• crearea de societăţi fictive;
• falsificarea bilanţului întreprinderii şi încălcarea obligaţiei de a ţine o contabilitate;
• fraude care se răsfrâng asupra situaţiei comerciale şi a capitalului social;
• fraude în detrimentul creditorilor (bancruta, violarea drepturilor de proprietate intelectuală
şi industrială);
• infracţiuni împotriva consumatorilor (falsificarea mărfurilor, publicitate mincinoasă);
• concurenţa neloială;
• evaziunea fiscală;
• corupţie; .
• infracţiuni bursiere şi bancare;
• infracţiuni împotriva mediului ambiant.
Folosind termenul de criminalitate economică, profesorul elveţian Bachmann îl definea ca

„ansamblul crimelor şi delictelor care au loc prin abuz sau profitând de slăbiciunile dreptului în
vigoare în domeniul relaţiilor economice, ale unor „actori" care, ascunzându-se sub un camuflaj
comercial licit, profită de încrederea generalizată care domneşte aici, punând astfel în pericol
sistemul economic (dincolo de prejudiciul cauzat intereselor individuale) şi a căror descoperire
este foarte complicată, datorită multitudinii felurilor de a comite acte de criminalitate
economică".
De-a lungul anilor, această definiţie a fost completată mai ales cu elemente având
legătură cu natura şi amploarea pagubelor cauzate de criminalitatea economică, precum şi cu
caracterul transfrontalier şi internaţional al fenomenului.
După anul 1990, confruntată cu o puternică ofensivă a criminalităţii economice organizate,
Comunitatea Internaţională (O.N.U., O.C.D.E., Consiliul Europei) s-a preocupat de analiza
cauzalităţii şi efectelor acesteia, recomandând statelor membre să adopte măsuri concrete
pentru limitarea ei.
Astfel, prin Rezoluţia nr. 1147 (1998) intitulată sugestiv „Criminalitatea afacerilor - o
ameninţare pentru Europa", Consiliul Europei recunoaşte faptul că „criminalitatea afacerilor,
asociată, printre altele, fenomenului de spălare a banilor murdari şi corupţiei, a cunoscut în
ultimii ani o amploare fără precedent, reprezentând în prezent un pericol deosebit nu numai
pentru stabilitatea economico - socială din numeroase ţări, dar şi la adresa normelor de drept
şi însăşi a democraţiei".
În baza acestor constatări, Consiliul Europei recomandă statelor membre „să-şi alinieze
legislaţia în domeniu, în special cu privire la
• incriminarea ca infracţiune a faptei de a aparţine sau de a acorda sprijin unei asociaţii
implicate în criminalitatea organizată din domeniul economic;
• să constituie infracţiune spălarea fondurilor obţinute din săvârşirea infracţiunilor
grave;
• să intensifice derularea anchetelor financiare referitoare la capitalurile ilicite;
• să considere drept infracţiune fapta instituţiilor financiare şi nefinanciare de a nu
semnala tranzacţiile suspecte;
• să-şi adapteze legislaţia şi reglementările la nevoile impuse de cooperarea
internaţională".
Parlamentele ţărilor membre ale Consiliului Europei au declanşat o vastă activitate de

legiferare, care s-a materializat în elaborarea de acte normative vizând modificări ale
codurilor penale, noi reglementări ale unor domenii economice (finanţe, bănci, asigurări,
concurenţă, fiscalitate, burse, societăţi de valori mobiliare etc).
46 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Aceste acte normative, deşi cu multe incoerenţe şi imperfecţiuni, au permis
configurarea unor definiţii normative ale criminalităţii organizate, organizaţiilor criminale,
criminalităţii economico-financiare, criminalităţii informatice, criminalităţii financiar bancare.
Criminalitatea transfrontalieră, în ansamblul ei, dispune de structuri diferenţiate, în
sensul că se pot întâlni grupuri restrânse de persoane formate din infractori bine instruiţi,
ce acţionează în mod independent unele de altele, dar si structuri de tip mafiot cu o largă
arie de răspândire pe plan intern şi internaţional, în care:
• există o mare stabilitate, întrucât pe oamenii din interiorul lor îi unesc interesele
comune, atitudinile şi concepţia care dirijează acţiunea;
• organizarea internă se bazează pe diviziunea rolurilor şi pe o ierarhie stabilită de
comun acord, a cărei componenţă nu este contestată;
• există o continuitate şi sistematizare a activităţilor infracţionale;
• scopul fundamental al asocierii este obţinerea unor câştiguri importante;
• membrii acestora au un „profesionalism" specific.
Analiştii fenomenului criminalităţii transfrontaliere au constatat că este caracterizat
prin: asociaţii de tip mafiot; organizaţii specializate în estorcarea de fonduri, trafic de
droguri, contrabandă cu diferite produse, escrocherii de mari proporţii. Datorită marii lor
flexibilităţi organizatorice, asociaţiile de tip infracţional, mafiot, se pot replia uşor în cazul în
care apar modificări la nivel politic, social şi mai ales economic, fiind capabile să genereze
ameninţări cu caracter global.
Efectele negative ale criminalităţii transfrontaliere sunt resimţite în lumea întreagă.
Aceste organizaţii deţin puterea şi mijloacele necesare pentru a exersa o influenţă
specifică omniprezentă. Nici o frontieră nu este impenetrabilă pentru aceste reţele
organizate, care eludează orice elemente de suveranitate naţională. Aceste puternice
asocieri cu caracter criminal şi fluxurile financiare „subterane" pe care le generează prin
activităţi ilicite constituie una din principalele ameninţări la adresa siguranţei oricărui stat
sau regiuni.
Demersurile preparatorii ale „organizatorilor", întreprinse pentru a asigura reuşita
acţiunilor lor, sunt, poate, mai ameninţătoare decât crimele propriu-zise. Indivizii asociaţi
mediului criminalităţii transfrontaliere trebuie, în mod necesar, să îşi aleagă drept ţintă
centrele de decizie ale unei ţări pentru a-şi îndeplinii scopurile propuse. Corupţia şi
cooptarea devin astfel principalele lor instrumente. Scopul lor, dacă nu este cel de a
înlocui centrele de decizie ale statului respectiv, este, cel puţin, de a stabili o relaţie de
simbioză cu acestea. Ideea este de a crea un climat în care să devină, din ce în ce mai
dificilă, distincţia între interesele criminale şi cele ale eminenţelor cenuşii ale statului. Un
astfel de mod de relaţionare între crima organizată transnaţională şi structurile statale se
plasează aproape exclusiv în interiorul ariei posibilităţilor de informare prin mijloacele
aflate numai la dispoziţia serviciilor de informaţii.
Criminalitatea organizată transfrontalieră poate produce, astăzi, direct sau indirect,
următoarele efecte negative:
• subminează societatea, regimurile politice şi suveranitatea statelor prin
normalizarea violenţei şi prin introducerea corupţiei în structurile politice si afectarea
integrităţii instituţiilor publice şi private;
• deformează mecanismele pieţei, inclusiv anumite activităţi de reglementare
guvernamentale, si privează consumatorii şi producătorii de avantajele pe care le
comportă sistemele economice şi comerciale libere, sigure si echitabile; în cazuri
extreme, sectoare economice întregi sunt dezorganizate de comerţul axat pe
activităţi ilegale care afectează loialitatea faţă de stat, obişnuind cetăţenii să
acţioneze de manieră ilegală;
• slăbeşte sistemele de protecţie a mediului prin nerespectarea reglementărilor
aplicabile în domeniu;
• destabilizează state importante din punct de vedere strategic, încetineşte ritmul de
creştere al economiilor în tranziţie/dezvoltare, prejudiciază sistemul internaţional, în
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 47
general, si îndeplinirea obiectivelor statelor în materie de politică externă, în
particular;
• împovărează societăţile cu costuri sociale si economice foarte mari, cum ar fi cele
asociate drogurilor.
În orice condiţii, crima organizată transfrontalieră ameninţă stabilitatea regională,

proliferând în zonele negre ale lipsei de perspective. Sărăcia, lipsa legalităţii şi lipsa unor
şanse credibile pentru o viaţă decentă în multe dintre comunităţile din Balcanii de Vest,
Estul Europei, Asia Centrală, constituie încă o problemă structurală a perioadei de tranziţie
de la dictatură la democraţie şi de la război la cooperare, jucând rolul dublu de cauză
generatoare şi de evoluţie a acestui tip de criminalitate.
2. Specificul ameninţărilor criminalităţii transfrontaliere si caracteristicile

organizaţiilor criminale
Deoarece acţiunile ilegale ale organizaţiilor criminale transfrontaliere aduc atingeri

însăşi esenţei vieţii în societăţile democratice guvernate de legi, asemenea acţiuni
constituie o ameninţare pentru ordinea publică, afectând în mod direct sentimentul de
securitate, de încredere şi de justiţie, precum şi spiritul comunitar care stau la baza
organizării şi funcţionării comunităţii internaţionale. Aceste organizaţii încearcă frecvent să
corupă funcţionarii, oferindu-le mari sume de bani, compromiţând astfel integritatea
instituţiilor şi programele guvernamentale şi obligând guvernele să rezerve, pentru
aplicarea legii, o parte din ce în ce mai mare din bugetele lor, care scad continuu. Pe
lângă creşterea cheltuielilor legate de aplicarea legii şi povara pe care aceste activităţi o
constituie pentru sistemul justiţiei penale, ele au adesea preţuri sociale pe termen lung,
cum ar fi toxicomania şi creşterea numărului de crime comise cu violenţă.
De asemenea, criminalitatea transfrontalieră reprezintă o ameninţare serioasă si
pentru securitatea economică a ţării, întrucât activităţile sale de bază ar putea afecta
economia de piaţă. Desfăşurând activităţi ilegale, grupurile criminale transfrontaliere au
acces la importante sume de bani care urmează să fie „spălaţi".
Spălarea banilor, influenţează operaţiunile instituţiilor financiare legale, cu urmări pe
termen lung care pot depăşi mediul afacerilor şi pot avea efecte negative asupra climatului
investiţiilor, taxelor fiscale încasate şi încrederii cetăţenilor.
De altfel, organizaţiile criminale transfrontaliere nu numai că recurg adesea la
violenţă, dar folosesc aceste mari sume de bani pentru coruperea angajaţilor din cadrul
instituţiilor financiare şi a guvernelor.
Organizaţiile criminale au următoarele caracteristici:
• predispuse la crimă;
• structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relaţii personale care, printr-un
set strict de sancţiuni interne, pot întări aceste structuri;
• dispuse să folosească violenţa, intimidarea si corupţia pentru obţinerea de profituri
si pentru a controla teritorii, oameni si pieţe;
• capabile să-şi „ spele " produsele ilicite, pentru a-si mări averile si pentru a se infiltra
în economiile legale;
• capabile să se extindă în noi activităţi, care anterior erau „ curate", si peste
frontierele naţionale;
• deschise la cooperarea cu alte grupuri criminale transnaţionale;
• capabile să se infiltreze în instituţiile guvernamentale, inclusiv în vămi, poliţie,
justiţie si chiar în parlamentele naţionale;
• aflate permanent în căutarea unei acoperiri legale.
Scopul fundamental al organizaţiilor criminale este, fără îndoială, obţinerea de

profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activităţile crimei organizate este atât de
48 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
înaltă, încât puţine afaceri legale pot concura cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale
de a institui „monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenţei, îi conferă un avantaj
extraordinar la stabilirea preţurilor.
Organizaţiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru
atingerea scopului lor - profitul - tehnologii de vârf si experţi în toate domeniile de
activitate, în acelaşi timp, folosesc corupţia, apelează la violenţă pentru a intimida sau
elimina concurenţa sau autorităţile care încearcă să le stea în cale. Având capacitatea de
a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activităţii si exploatarea noilor
pieţe, sintagma „crimă organizată" tinde să fie înlocuită de „afaceri criminale" sau
„industrie criminală".
În lupta împotriva spălării banilor, o serie de organizaţii internaţionale au prezentat un
set de priorităţi: încriminarea veniturilor provenite din spălarea banilor; limitarea secretului
bancar; identificarea şi raportarea tranzacţiilor care produc suspiciuni; confiscarea
bunurilor si mecanisme de cooperare internaţională eficiente. De exemplu, în anul 1990,
O.E.C.D. a înfiinţat „Grupul financiar de acţiune împotriva spălării banilor" şi a prezentat 40
de recomandări în această privinţă. Convenţia Consiliului Europei cu privire la spălarea
banilor permite transmiterea directă a dovezilor referitoare la infracţiuni si stipulează
confiscarea proprietăţii.
Mijloacele folosite de organizaţiile criminale sunt deosebit de variate, începând cu
traficul de droguri, care a fost şi rămâne activitatea predominantă şi coloana vertebrală
financiară a acestora, traficul de arme, şi terminând cu falsificarea cărţilor de credit sau
transferurile frauduloase de bani prin intermediul reţelei Internet.
3. Principalele forme de manifestare ale crimei organizate
3.1. Traficul de droguri
Traficul de droguri prezintă în întregime caracteristicile criminalităţii organizate

transfrontaliere. Organizaţiile infracţionale supervizează producţia, organizează transportul
către regiunile-client şi asigură o distribuţie constantă. Heroina din Asia de Sud-Vest,
cocaina din America de Sud, canabisul din Africa şi Asia sunt toate „vărsate" pe piaţa
europeană într-un flux neîntrerupt. Europa a devenit piaţa unificată a drogurilor de toate
felurile, iar structurile de comercializare a acestora pot fi comparate cu activităţile
economice internaţionale obişnuite.
Acest comerţ este desfăşurat de organizaţii aflate sub un control strict care au sarcini
bine delimitate, drogurile fiind produse, transportate şi vândute cu ajutorul logisticii
moderne. Deseori, companii constituite legal şi care au posibilităţi la nivel internaţional,
sunt folosite sau chiar înfiinţate pentru astfel de scopuri. Avantajele pieţei comune
europene şi facilităţile oferite de aceasta la trecerea frontierei sunt folosite, de asemenea,
pentru derularea unui comerţ ilegal. Ţările fostului Pact de la Varşovia şi în special ţările
sud-est europene câştigă influenţă pe tărâmul aprovizionării cu droguri a pieţelor Europei
Centrale şi Occidentale, adesea în detrimentul grupurilor din Turcia şi din Orientul Mijlociu.
Unul dintre rezultatele acestor schimbări este creşterea ratei dependenţilor de droguri în
aceste ţări.
Cazuistica în materie relevă că piaţa europeană a heroinei este sub controlul
organizaţiilor infracţionale formate din etnici turci si albanezi, în ultimii câţiva ani, etnicii
albanezi au început să domine din ce în ce mai evident această piaţă. Totuşi, turcii rămân
în mod incontestabil cei mai mari traficanţi de droguri în sistem en-gros şi vând în
continuare mari cantităţi de heroină membrilor minorităţii albaneze din Turcia, în ceea ce
priveşte distribuţia, etnicii albanezi au luat un avans considerabil. Dacă luăm doar
exemplul Elveţiei, distribuţia de droguri la nivel local este în mod ferm în mâna tinerilor de
etnie albaneză proveniţi din Iugoslavia şi Albania. Ei au încercat recent să intre şi pe
tărâmul traficului de cocaină, trafic ce era desfăşurat de grupurile de pe coasta de vest a
Africii, din America de Sud şi din Republica Dominicană.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 49
Evoluţii similare pot fi observate şi în alte ţări europene, în special în Germania şi
ţările scandinave, care au constituit, de asemenea, destinaţia unui număr mare de
emigranţi albanezi.
3.2. Migraţia ilegală

Analiştii politici avertizează că una din marile probleme ale secolului XXI va fi
fenomenul migraţiei. Efectele migraţiei constau, printre altele, în creşterea tensiunilor
sociale în statul gazdă care se confruntă deja cu problema lipsei locurilor de muncă, în
meseriile mai puţin calificate, pericolul mişcărilor xenofobe, proliferarea infracţiunilor si
conflictelor interetnice, care ameninţă, în final, siguranţa ţării gazdă.
Migraţiile contemporane au la bază două mari cauze: politice şi economice. Migraţiile
actuale se deosebesc de cele anterioare atât prin caracterul, volumul, cât şi prin orientarea
lor geografică, desprinzându-se următoarele trăsături:
• creşterea migraţiilor din interiorul continentelor şi scăderea celor
intercontinentale, evidente devenind migraţiile internaţionale, temporare si
sezoniere;
• prezenţa în cadrul emigrărilor a forţei de muncă ieftină;
• amplificarea exodului de inteligenţă şi competenţă - „emigrarea elitei ştiinţifice ";
• cauza migraţiilor internaţionale rămâne, în continuare, stagnarea sau regresul
economic caracteristic multor ţări din Europa de Est şi Sud-Est, din spaţiul
Comunităţii Statelor Independente, Asia Centrală şi de Sud, Africa, America
Centrală şi de Sud;
• în funcţie de aceste caracteristici generale, s-a modificat radical poziţia unor ţări şi
continente în balanţa mişcărilor migratorii în ansamblu.
Apreciem că perspectivele şi pericolele migraţiei ilegale vor fi îngrijorătoare pentru

statele occidentale dezvoltate, după aderarea la Uniunea Europeană şi pentru România,
datorită:
• sporului demografic necontrolat şi exploziv în statele Africii de Nord şi Asiei de Sud,
fără posibilităţi de subzistenţă, faţă de cel negativ din statele Uniunii Europene;
• perpetuării unor tensiuni şi conflicte de ordin etnic, religios, politic, din Balcani,
Caucaz, Orientul Apropiat, Africa Orientală;
• adâncirii decalajelor economice dintre statele dezvoltate occidentale şi celelalte
state, mai ales la nivelul globalizării producţiei, comerţului, finanţelor.
Pericolele care însoţesc acest fenomen se referă la:

• dezechilibrele interne în statele Uniunii Europene;
• creşterea ratei infracţionalităţii şi scăderea gradului de siguranţă a populaţiei;
• extinderea activităţii reţelelor crimei organizate de la est spre vest;
• costuri suplimentare deosebite pentru securizarea frontierelor.
În concluzie, apreciem că migraţia ilegală reprezintă o importantă ameninţare

asimetrică în contextul proliferării terorismului internaţional. Tendinţele de creştere a
violenţelor şi conflictelor, concomitent cu intensificarea operaţiunilor specifice crime
organizate şi terorismului internaţional au condus includerea componentei migraţioniste în
rândul ameninţărilor transfrontaliere.
Emigraţia clandestină este un fenomen de proporţii mult prea mari ca să scape
atenţiei şi controlului organizaţiilor mafiote, începând de la recrutarea candidaţilor,
pregătirea traseelor şi a mijloacelor de transport, emigraţia clandestină este o afacere
comparabilă cu traficul de droguri şi, de multe ori însoţeşte acest trafic.
Amploarea traficului de persoane în scopul obţinerii de mari profituri deschide si o
problemă juridică, ce preocupă, în prezent, organismele internaţionale: desigur, nu este
50 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
just din punct de vedere legal şi moral să fie pus semnul de egalitate între terorism, crima
organizată şi migraţionism însă un lanţ de cauzalităţi şi interese ilicite le leagă şi le
amplifică.
Migraţia atât cea legală cât şi cea ilegală constituie un prilej nesperat pentru
organizaţiile teroriste de a-şi plasa membrii în punctele strategice unde urmează a
organiza atacuri teroriste, precum şi de a-şi crea puncte logistice în ţările de tranzit
apropiate ţărilor-ţintă.
3.3. Traficul de arme
Este un domeniu foarte profitabil, care reprezintă cea mai importantă ameninţare la
stabilitatea internaţională. Livrările de armament pe piaţa neagră s-au înmulţit dramatic,
creştere cauzată, în mare măsură, de arsenalele sovietice insuficient păzite şi controlate,
în prezent, când un mare număr de militari ruşi trăiesc în privaţiuni, există tentaţia de a
vinde arme traficanţilor, care, la rândul lor, le vând organizaţiilor teroriste sau aşa-
numitelor „rogue states" (state primejdioase). De cele mai multe ori, traficul de arme este
consecinţa diminuării autorităţii statului.
Dezvoltarea exponenţială a tehnologiei informatice şi larga accesibilitate la aceasta
deschid noi posibilităţi pentru grupurile crimei organizate. Ele joacă un rol important în
producerea de soft-uri falsificate, iar în ţări ca Bulgaria acestea sunt produse fără teama
unei reacţii din partea poliţiei. Transferul banilor prin Internet facilitează spălarea lor,
originile unor tranzacţii oneroase fiind dificil de descoperit.
Din cauza fraudelor financiare, băncile şi companiile care operează cu cărţi de credit
înregistrează cele mai mari pierderi. Mai mult, hackerii au reuşit să acceseze sistemele de
calculatoare ale acestor instituţii financiare, obţinând mii de numere de cărţi de credit. De
asemenea, mulţi dintre ei sunt angrenaţi în spionajul industrial.
3.4.Traficul de autoturisme furate
Traficul ilegal cu autoturisme furate a devenit în ultima perioada de timp o activitate

extrem de profitabila, în special pentru cetăţenii ţărilor din estul Europei, luând caracterul
de ,,fenomen infracţional internaţionalizat".
La nivelul României, acest fenomen se menţine la cote ridicate, metodele folosite
fiind falsificarea documentelor de înregistrare a autoturismelor. contrafacerea cheilor de
contact, a seriilor caroseriilor, etc.
Mărcile de autoturisme căutate sunt Mercedes, Audi, BMW, Ford, Opel, Grand
Cherokee cu ani recenţi de fabricaţie iar persoanele implicate provin din Republica
Moldova, Ucraina, Polonia, Rusia şi Romania. Aceştia fură maşinile din tarile vest-
europene (uneori cu acordul proprietarilor) şi le transportă spre ţari din Federaţia Rusă,
Ucraina, Polonia, Rusia, Romania, comisionul primit ,,făcând rentabila" aceasta activitate
ilegală.
Ca trăsături principale definitorii ale traficului internaţional cu autoturisme furate

putem reţine următoarele:
• aria deosebit de largă cuprinsă de infractori în activităţile ilicite;
• existenţa unei structuri organizatorice bine închegate care asigură un caracter
deosebit de fluent în parcurgerea tuturor etapelor în activitatea infracţională
(începând cu recunoaşterea autoturismului ce urmează a fi furat şi încheindu-se cu
valorificarea);
• folosirea de către infractori a unor metode şi mijloace care le asigură o deosebită
operativitate şi, în final, eficienţa activităţilor ilicite;
• comparativ cu celelalte structuri, abilitate să acţioneze pentru combaterea acestui
fenomen infracţional cu caracter internaţional. Avem în vedere faptul că traseul
parcurs de infractori, prim mai multe ţări, de la locul furtului până la cel al valorificării
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 51
trece obligatoriu prin vamă, iar acest lucru oferă posibilităţi care trebuie folosite în
mod judicios.
Aşa cum este cunoscut, cu prilejul trecerii frontierei de stat verificările, ce se
efectuează asupra persoanelor şi mijloacelor auto, oferă posibilitatea descoperirii indiciilor
suspecte care, analizate cu competenţă şi profesionalism pot conduce la depistarea, în
final, a autoturismelor furate şi a persoanelor care au săvârşit infracţiunea respectivă.
Pe linia combaterii traficului internaţional cu autoturisme furate, în contextul integrării

şi al alinierii din punct de vedere legislativ la standardele europene, cât şi al evoluţiei
infracţionalităţii specifice acestei linii de muncă, pe plan regional şi continental, structurile
abilitate din România au desfăşurat numeroase activităţi potrivit atribuţiilor funcţionale,
ordinelor şi obiectivelor stabilite.
3.5. Traficul de persoane
Comerţul cu carne vie este un fenomen relativ nou în Balcani. Termenul însuşi are
diferite interpretări. Cea mai riguroasă interpretare defineşte comerţul cu carne vie ca fiind
vânzarea de persoane peste graniţă, acestea urmând să fie exploatate pentru prostituţie.
Alte definiţii includ toate activităţile care se apropie de sclavie, adică forţarea unei
persoane să muncească fără să fie plătită sau fiind plătită foarte prost şi căreia i-a fost
limitat dreptul la liberă circulaţie. „ Traficul de persoane " este în general folosit ca termen
distinct pentru a desemna transportul ilegal de persoane într-o altă ţară - care adesea este
din Europa Occidentală sau din America de Nord -contra cost, fără ca acelei persoane să
îi revină şi alte obligaţii.
Chiar dacă traficul cu carne vie este diferit în funcţie de regiune sau ţară, există
câteva trăsături de bază comune. Victimele sunt adesea femei tinere provenite din ţări sau
regiuni cu o situaţie socio-economică dificilă şi care nu le oferă oportunităţi profesionale.
De la căderea comunismului, femeile au avut în general de pierdut de pe urma
schimbărilor din ţările aflate în tranziţie.
Alte elemente tipice ale traficului de carne vie sunt anumite forme de înşelătorie sau
ameninţare şi exploatare. Există un model comun de recrutare a acestor tinere: femeile
răspund ofertelor prin care le sunt promise locuri de muncă bine plătite în străinătate, cum
ar fi cele de manechin sau fotomodel ori chiar ofertelor agenţiilor matrimoniale. Odată
ajunse în ţara de destinaţie, lucru care se poate realiza în două sau trei etape cu trecere
prin anumite puncte intermediare, le sunt luate paşapoartele şi li se cere achitarea unor
sume mari de bani reprezentând comisionul agentului care le-a angajat sau costul
transportului.
Studiile indică faptul că pe întreg cuprinsul Europei grupurile criminalităţii organizate
transfrontaliere păşesc pe tărâmul traficului de carne vie, înlăturând astfel grupurile locale.
Acest fapt conduce inevitabil la ciocniri violente între organizaţiile infracţionale aflate în
competiţie.
Prostituţia, ca fenomen social, a cunoscut amploare în condiţiile declinului economic

apărut în urma conflictelor din Balcani, coroborat cu fluxul mare de soldaţi S.F.O.R. si
K.F.O.R. ori reprezentanţi oficiali ai unor organizaţii neguvernamentale internaţionale care
au sosit în Bosnia si în Kosovo. Acest efect secundar tipic al conflictelor a putut fi observat
şi în Evul Mediu, a însoţit cele două războaie mondiale, poate fi observat în apropierea
forturilor Legiunii franceze, si s-a manifestat în toate locurile în care au fost plasate forţe
O.N.U. de menţinere a păcii. Noutatea constă în faptul că, cel puţin în Bosnia şi Kosovo,
există o strânsă legătură dintre prostituţia prin constrângere şi traficul de carne vie.
Prostituţia este o afacere bine pusă la punct, grupurile organizate la nivel
transfrontalier având structuri bine dezvoltate în acest domeniu. Piaţa este dominată de
către grupurile formate din etnici albanezi, care deţin bordeluri şi în alte zone ale Europei.
52 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Victimele sunt originare din Ucraina, Rusia, Moldova, Ungaria, Albania, Bulgaria, România
şi o mică parte chiar din Kosovo.
3.6. Contrabanda cu mărfuri
Criminalitatea economică transnaţională se caracterizează prin profesionalism

dezvoltat, prin forţă economică, comercială şi financiară, prin accesul la cea mai înaltă
tehnologie de comunicare şi informare. Aceste grupări tentaculare, cu centrii nervoşi în
cele mai puternice ţări ale lumii dispun de un imens capital economic, politic, social şi
simbolic. Ele se sustrag oricărui control: al statelor naţionale şi justiţiilor lor. Ele au sub
control importante componente ale aparatului statal (guvern, parlament, administraţie,
poliţie, justiţie, armată) şi complicitatea guvernanţilor marilor regiuni şi state, au dezvoltat
un management performant, mult superior anilor trecuţi.
Cele expuse mai sus ne conduc la concluzia că multă vreme autorităţile au ignorat
forţa economiei criminale, efectele devastatoare ale acesteia asupra economiei legale.
Criminalitatea organizată afectează circuitele financiare şi de credit, alterează piaţa,
stimulează economia subterană, are o prezenţă activă pe plan transnaţional.
O metodă sau alta de eludare a normelor vamale poate avea sau nu legături cu alte
forme de manifestare a criminalităţii. Spre exemplu, trecerea peste frontieră a mărfurilor
prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal implică mai puţin sau deloc
acţiuni de corupere a funcţionarilor publici cu atribuţii în punctele de frontieră sau, în
general la frontieră. în schimb poate să comporte legături cu reţelele de traficanţi de
persoane, călăuze etc. Trecerea mărfurilor prin punctele vamale, folosindu-se acte
falsificate, poate să implice coruperea unor funcţionari vamali, spălarea de bani, organizaţii
ale criminalităţii afacerilor sau chiar organizaţii teroriste.
Opţiunea României de a trece la economia de piaţă a presupus şi presupune, încă un
proces de schimbări care nu se poate realiza instantaneu şi fragmentar, ci în timp şi pe
baza unor modificări ample, care privesc întregul sistem economico-social, respectiv
restructurarea proprietăţii, restructurarea tehnologică şi sectorială, restructurarea relaţiilor
monetar-financiare şi valutare, constituirea cadrului legislativ, reevaluarea rolului statului în
economie etc.
În acest context, sistemul noilor reglementări din domeniul vamal a creat, indirect,
premise favorabile realizării unor schimburi comerciale ilegale cu mărfuri provenite din ţară
sau străinătate, îndeosebi de către agenţi economici cu caracter privat, având acţionari
sau asociaţi atât cetăţeni români, cât, mai ales, cetăţeni străini.
Astfel, în cadrul criminalităţii economico-financiare, fraudele vamale au diminuat într-
o măsură importantă realizarea veniturilor bugetului de stat şi implicit nivelul de trai al marii
majorităţi a populaţiei, acestea continuând să prezinte un pericol evident pentru ansamblul
sistemului economico-social al societăţii noastre.
Acest fenomen infracţional, cu elemente de extraneitate absolute, aflat în atenţia
chiar şi a unor organisme internaţionale, provoacă perturbări nu numai prin faptul că
lipseşte bugetul statului de venituri substanţiale, dar creează perturbaţii cu consecinţe
dintre cele mat nefaste la nivelul activităţilor comerciale legale, prin practicarea unor
preţuri care exclud principiile concurenţei la care se adaugă faptul că nu există uri contrai
asupra calităţii produselor respective, îndeosebi a celor alimentate.
Pe cale de consecinţă, contravaloarea produselor provenite din fraudarea regimului
vamal alimentează existenta pe piaţa financiară a banilor negri, care, ia rândul lor,
finanţează perfecţionarea logisticii reţelelor de infractori, le permit acestora să se
perfecţioneze şi, nu în ultimul rând, sunt surse importante de corupţie.
Gradul şi aşa ridicat de periculozitate al fenomenului este sporit de faptul că
organizaţiile criminale transfrontaliere şi-au creat conexiuni multiple şi strânse cu elemente
autohtone ale crimei organizate şi îşi conjugă eforturile pentru constituirea de reţele de
corupţie în rândul persoanelor din instituţiile statului cu atribuţii de supraveghere şi control
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 53
financiar şi fiscal ce pot prezenta interes pentru derularea sau protecţia acţiunilor lor
ilegale.
Frauda vamală constituie o activitate extrem de profitabilă pentru elementele
infractoare, numeroşi agenţi economici devenind peste noapte multimilionari de pe urma
comerţului cu mărfuri importate prin încălcarea legislaţiei vamale.
S-au creat reţele de traficanţi calificaţi, care au facilitat Intrarea în ţară a unor imense
cantităţi de mărfuri şi organizarea unor adevărate sisteme subterane de distribuire a
acestora către majoritatea localităţilor urbane şi rurale ale ţării.
Depăşirea cadrului legal, în relaţiile personale dintre cetăţenii străini şi unii funcţionari
din cadrul instituţiilor statului, a favorizat crearea condiţiilor de derulare a unor afaceri
ilegale sub aparenta protecţie a autorităţilor. Astfel s-au constituit adevărate reţele ale
crimei organizate în frauda vamală cu ţigări, cafea, alcool, produse agroindustriale şi afle
bunuri şi produse, centrele de comandă ale grupurilor criminale stabilindu-se în principal în
oraşele mari ale tării, unde şi-au dezvoltat infrastructura necesară preluării rapide a
mărfurilor, plasării lor în depozite sau centre en-gros şi distribuţiei în întreaga ţară, iar
pentru a diminua riscul descoperirii acţiunilor ilegale, au corupt diverse persoane din
sistemul vamal şi din alte instituţii ale statului.
Centrele de comandă ale principalelor reţele au exploatat diverse avantaje locale,
cum sunt prezenta unor factori de decizie economică şi financiară, concentrarea de
populaţie şi de firme, vulnerabilităţi la frontieră.
Contrabanda cu ţigări nesupuse taxelor vamale a atins un prim punct culminant în
anii '90, dar a pierdut imediat din importanţă, deoarece organizaţiile infracţionale implicate
în astfel de activităţi s-au reorientat către mult mai profitabilul trafic de droguri.
Deschiderea frontierelor ţărilor din Europa de Est si decizia guvernelor europene şi a celui
american de a creşte foarte mult cota de impozitare a ţigărilor din motive de sănătate
publică, decizie ce a cauzat creşteri uriaşe ale preţurilor ţigărilor, au fost principalele cauze
care au condus la o redobândire a atractivităţii contrabandei cu ţigări. Chiar dacă profiturile
obţinute din contrabanda cu ţigări sunt mai mici decât cele obţinute din traficul de droguri,
dacă se poate organiza transportul unor cantităţi mari atunci activitatea devine chiar foarte
profitabilă.
Contrabanda cu ţigări fiind prin definiţie o afacere internaţională, ţările de tranzit sunt
alese fie din motive ce ţin de localizarea geografică, fie pentru că au anumite caracteristici
care fac mai uşoară camuflarea activităţilor de contrabandă, în alegerea ţărilor de
destinaţie, oportunităţile de desfacere şi estimarea profitului joacă un rol important. Ţări
ţintă tipice în Europa sunt Marea Britanie pentru preţurile foarte mari practicate la ţigările
"legale" şi Italia pentru pieţele mari de desfacere oferite si pentru faptul că cea mai mare
parte a graniţelor sale sunt maritime.
Europa de Sud-Est este de mare importanţă pentru contrabandiştii de ţigări.
Grupurile infracţionale transfrontaliere au monopolizat întreaga afacere, cu tot cu instituţiile
locale care pot asigura logistica operaţiunilor şi neimplicarea organismelor de aplicare a
legii. Cele mai importante sunt mafia italiană si grupurile alcătuite din etnici albanezi şi
sârbi. Zona balcanică este folosită ca important loc de depozitare pentru ţigările produse în
S.U.A. sau Europa de către marile companii producătoare. Apoi acestea sunt introduse
ilegal în ţările Uniunii Europene pe diferite rute.
Printre formele de manifestare ale crimei organizate nu putem sa nu amintim că, mai
mult ca oricând, lumea de astăzi este confruntată cu un inamic nou, „crima strategică”,
care este o combinaţie de crimă organizată, trafic de droguri şi acte terorism, cu o
întindere şi conţinut larg ce ameninţă grav puterea legitimă a statelor.
54 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Managementul strategic al investigării fraudei care prejudiciază
interesele financiare ale Uniunii Europene

Academia de Poliție,, Alexandru Ioan Cuza ”
În managementul investigării fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii,

viziunea strategică ocupă un loc aparte. Prin ea se urmăreşte şi se asigură competivitatea
sistemului organizaţional implicat în combaterea acestui tip de fraudă economico-
financiare, indiferent de natura şi mărimea lui. Amploarea necesităţii şi implicaţiilor
manageriale ale exercitării viziunii strategice asupra funcţionalităţii şi rezultatelor
investigării în scopul combaterii fraudei economico-financiare trebuie să fie conştientizate
de către manageri.
Viziunea strategică managerială discerne şi defineşte scopurile şi obiectivele pe
termen lung ale instituţiei implicate şi mijloacele de pus în operă în vederea atingerii lor,
precum şi alocaţiile de resurse necesare1
Managerul trebuie să definească scopurile şi obiectivele sistemului organizaţional de
lupta împotriva fraudei. În timp ce scopurile au un sens mai mult calitativ, de pildă de a
crea un climat de lucru favorabil dezvoltării personalului în vederea creşterii eficacităţii
întregului sistem, obiectivele sunt mult mai cuantificabile.
Termenul de referinţă în spaţiul managementului strategic şi al strategiei este acela
de strategie.
Ascendenţa termenului este în limbajul militar şi a reuşit impunerea şi în teoria şi
practica managerială. În sistematizarea lui Bogdan Băcanu (1997) sunt prezentate
următoarele sensuri:
• strategia este un plan de abordare;
• strategia poate fi o stratagemă a oponentului pentru a obţine avantaje;
• strategia este un model de comportament într-un context dat;
• strategia semnifică o poziţie a organizaţiei în raport cu mediul său extern;
• strategia este o perspectivă ce decurge din "valoarea centrală" a unei
organizaţii, din profilul său de bază, generate de suma membrilor acesteia.
Considerăm că, managementul strategic este procesul managerial de formulare şi
implementare a unei strategii. Managerul strategic îmbogăţeşte conceptul de planificare
strategică. Acesta are în vedere atât mediul intern cât şi cel internaţional, concentrându-se
asupra schimbărilor. Elementul de stabilitate este constituit dintr-un sistem de valori
favorabil abordării creative.
Conceptul de management strategic are, în esenţă, avantajul de a anticipa şi chiar
genera aceste schimbări ce constituie suportul pentru direcţionarea pe termen lung a
activităţii organizaţiei.
1. Managementul strategic al Uniunii Europene
Construcţia europeană este un exemplu al devenirii complexe. Uniunea Europeană

s-a format ca o organizaţie-umbrelă care conţine trei părţi sau ,,piloni” (pillars). Tratatul de
la Roma (1957) a consolidat primul pilon al Comunităţilor Europene (CE). În centrul
acestuia se află cele patru libertăţi de mişcare (a persoanelor, a bunurilor, a capitalului şi a
serviciilor), împreună cu aspecte legate de piaţa unică şi concurenţa. Acest pilon de
asemenea acoperă domenii precum agricultura şi comerţul, iar treptat îi sunt incluse
probleme complementare, de exemplu privind viza şi azilul. Ceilalţi doi piloni sunt parte a
1
I.Petrescu, Managementul Mediului, Editura Expert, 2005, pag. 259.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 55
UE, dar nu a CE, şi sunt fundamentate pe prevederile Tratatelor de la Maastricht (1993) şi
Amsterdam (1999). Ele formalizează principiul subsidiarităţii, potrivit căruia decizia ţine de
cel mai potrivit nivel al guvernării, european, naţional sau local. Al doilea pilon include
Politica Comună Externă şi de Securitate (PCES). Al treilea pilon, Justiţia şi Afacerile
Interne (JAI), conţine mai ales cooperarea poliţienească şi judiciară în aspectele penale.
Tratatul de la Nisa (2001) a pregătit instituţional UE pentru lărgirile viitoare prin modificări
ale numărului de comisari, ale numărului de membri ai Parlamentului şi în privinţa ponderii
votului în Consiliul de Miniştri.2
Consiliul European a agreat în iunie 2007, prin şefii de stat şi de guvern, mandatul
politic privind elaborarea unui nou tratat care să reformeze tratatele constitutive ale Uniunii
- Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene - cunoscut sub numele de „Tratatul de Reformă". Acest mandat a
constituit baza şi cadrul pentru elaborarea Tratatului de Reformă semnat de statele
membre, la Lisabona, în decembrie 20073.
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii,
democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune
statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă,
justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.", spune un articol adăugat chiar la
începutul tratatului - tratat care nu îşi propune să înlocuiască tratatele actuale, ci să le
modifice prin două clauze de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi
respectiv a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, care este redenumit „Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene".
Cele mai importante modificări efectuate de Tratatul de Reformă, care sunt legate de
consacrarea personalităţii juridice Uniunii, consolidarea rolului parlamentelor naţionale,
stabilirea diviziunii clare a competenţelor între Uniune şi statele membre, extinderea
votului cu majoritate calificată pentru o serie de noi domenii, conferirea de valoare juridică
obligatorie Cartei drepturilor fundamentale, introducerea sistemului dublei majorităţi (55%
din statele membre şi 65% din populaţie) pentru adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului
începând cu 2014, clauza de solidaritate în domeniul energetic şi în caz de atacuri
teroriste, precum şi fuzionarea celor trei piloni comunitari - Politica Externă şi de Securitate
Comună fiind supusă în continuare unor reguli şi proceduri speciale.
Pe acest fundal instituţional în schimbare, problemele metodologice ale cunoaşterii şi
reprezentării intereselor sugerează trei niveluri ale concentrării strategice.
Primul se referă la modul de împărţire a deciziei între UE şi ţările membre. UE nu
este o organizaţie federală; ea este mai degrabă recunoscută ca o structură instituţional
sui generis4, în care statele membre au capacitatea de a acţiona în calitate de subiecte de
drept internaţional, iar împărţirea competenţelor între Uniune şi statele membre nu este
atributul exclusiv al celei dintâi.
Al doilea plan de concentrare strategică este subiectul politicilor UE în câteva direcţii
particulare, care se disting prin faptul că reprezintă în cel mai înalt grad o formulă
decizională duală - naţională şi supra-naţională - de influenţă asupra evoluţiilor la orizontul
anilor 2010-2015. Este vorba de domeniile monetar, al competitivităţii, al politicilor fiscale
şi al securităţii şi apărării. Adiacent acestor direcţii, prevenirea si combaterea fraudei care
afectează interesele financiare ale Uniunii, constituie un obiectiv strategic al cooperării
judiciare si poliţieneşti.
2
Nicolae Ghinea, Managementul investigării fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, Curs
universitar, Ed.Sitech, 2008, Craiova.
3
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303 din 14 decembrie 2007.Tratatul de la Lisabona a fost ratificat de Romania
la 07.02.2008.
4
Cosmovici Paul Mircea. "Uniunea Europeana în labirintul viitorului ‐ Probleme de fond", ESEN‐2 Integrarea României
în Uniunea Europeana, Academia Romana, Grupul de Reflecție Evaluare a Starii Economiei Naționale, 2005, Bucureşti.
pp. 30, 43
56 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
În fine, al treilea nivel de concentrare strategic este cel al implicaţiilor pentru
mecanismul de integrare a ţărilor recent aderate la Uniunea Europeană. Reprezentarea
intereselor şi cunoaşterea aspectelor contextuale particulare celor mai importante politici
formează premisele pentru a schiţa primele elemente ale unei strategii post-aderare.
Tratatul de reformă al UE este un document gândit pentru înlocuirea Constituţiei
Europene. Dincolo de reforma instituţională a Uniunii, Tratatul creează premisele
implementării Strategiei Lisabona, plan care prevede că, până în 2010, Europa să aibă
cea mai competitivă şi mai dinamică economie din lume.
Dincolo de importanţa politică, Tratatul de la Lisabona va permite forului comunitar să
se concentreze asupra problemelor cetăţenilor săi pentru a le soluţiona cât mai eficient. În
declaraţia comună ce a urmat adoptării Tratatului, şefii de state şi de guverne au spus ca
UE trebuie să privească fenomenul globalizării nu doar ca pe o provocare, ci şi ca pe o
oportunitate şi o responsabilitate ce trebuie asumată.
În viziunea acestora, Europa comunitară trebuie să urmărească o mai mare
deschidere a pieţelor, îmbunătăţirea standardelor globale şi aprofundarea cooperării
strategice cu partenerii internaţionali ai Uniunii. Iar succesul UE în contextul globalizării
depinde de realizarea unor acţiuni mai puternice atât în plan intern, cât şi extern.
Consiliul informal de la Lisabona s-a axat pe două direcţii: pieţele financiare şi schimbările
de climă. În primul caz, liderii europeni au afirmat că Uniunea are baze macroeconomice
solide care permit UE să aibă o creştere economică durabilă. În contextul crizei din SUA,
liderii celor 27 de state ale UE au solicitat miniştrilor de finanţe, Comisiei Europene şi
Băncii Centrale Europene să continue monitorizarea atentă a evoluţiilor de pe pieţele
financiare şi a economiei mondiale în ansamblu. De altfel, Marea Britanie, Franţa si
Germania, cele trei mari puteri din Uniunea Europeană, au anunţat că urmăresc să ofere
cadrul legal pentru o transparenţă mai mare pieţelor financiare, precum şi eventuale
reglementări în domeniu care să prevină producerea de crize precum cea prin care trec
acum pieţele financiare internaţionale.
De asemenea, noul tratat stabileşte şi competenţele UE şi pentru prima dată apar
competenţe exclusive ale Uniunii în raport cu cele naţionale. Sunt cinci domenii unde
competenţele Uniunii vor transcende celor naţionale: uniunea vamală, stabilirea regulilor
de concurenţă necesare funcţionarii pieţei interne, politica monetara pentru statele
membre din zona euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii
comune de pescuit şi, nu în ultimul rând, politica comercială comună. Printre domeniile cu
competenţe partajate între conducerea UE şi Statele Membre se află domeniile apărării,
energiei, dar şi justiţia ori agricultura.
Un mesaj fundamental al summit-ului de la Lisabona este legat de determinarea
Consiliului şi, implicit, a UE ca în procesul de globalizare Uniunea să nu mai aibă poziţia
unei structuri politice care reacţionează la efectele globalizării, ci să se implice în
modelarea procesului de globalizare. La summit s-a concluzionat deja ca UE trebuie să
impună sau să propună partenerilor, până când sunt acceptate, seturi de reguli care să
pună pe picior de egalitate cele două părţi: Uniunea Europeana şi partenerii acesteia, fie
că sunt puteri globale sau nu. Direcţiile majore pe care trebuie acţionat şi care trebuie să
aibă acelaşi set de reguli sunt mediul, energia, concurenţa, standardele de evaluare a
activelor, transparenţa în ceea ce priveşte operaţiunile financiare, precum şi protejarea
proprietăţii intelectuale. Pe aceste zone, Uniunea îşi va axa efortul de realizare a setului
de reguli valabile nu doar pentru sine, ci şi pentru partenerii săi, fie că se vor numi Statele
Unite ale Americii, China sau India.
Tratatul de la Lisabona constituie un pas înainte în transferul de suveranitate de la
statele membre la Uniunea Europeană, dar este unul limitat. Au fost extinse puterile
Comisiei, Parlamentului şi Curţii de Justiţie în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. A fost
înlăturată, de asemenea, din anumite domenii puterea de veto a statelor membre. Statele
au putere de veto pe politicile care cer decizii unanime. Cel mai important domeniu scos
de sub incidenţa unanimităţii este Justiţia şi afacerile interne. Uniunea Europeană va lua
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 57
decizii cu majoritate simplă în ceea ce priveşte în domeniul cooperării poliţieneşti şi al
cooperării judiciare în materie penală. De asemenea, tot în domeniul Justiţie şi afaceri
interne, noul Tratat conferă Curţii de Justiţie dreptul de a judeca cazuri pe baza legislaţiei
UE -JAI, ca azilul, vizele, imigraţia ilegală sau cooperarea în materie juridică. Tratatul mai
scoate de sub incidenţa unanimităţii câteva zeci de politici, numeric mai multe decât
celelalte tratate, dar mai puţin importante. Un exemplu sunt regulile de strângere a datelor
statistice în zona euro.
2. Managementul strategic al României în domeniul investigării fraudei care

afectează interesele financiare ale Uniunii Europene
Combaterea fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, sub
aspectul managementului strategic al României în domeniul de referinţă, este un obiectiv
ce decurge din acţiunea complexă de combatere a actelor de corupţie, fiind cuprins în
strategiile naţionale de dezvoltare durabilă şi de securitate a României
Securitatea naţională este „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a
statului, fundamentată pe proprietatea economică, legalitate şi stabilitate socio-politică,
exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin:
(1) acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de
altă natură în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
(2) manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi acţiune a statului, a atributelor sale
fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”.5
Strategia de Securitate Naţională a României6, evaluează mediul internaţional de
securitate şi pe această bază defineşte interesele noastre naţionale de securitate, ca şi
obiectivele pentru realizarea lor, modalităţile de evoluare a mediului internaţional de
securitate, factorii de risc şi vulnerabilităţile la adresa României.
Valorile fundamentale pe temeiul cărora poporul român îşi construieşte destinul -
comune ca esenţă cu valorile comunităţii euro-atlantice - sunt acele elemente definitorii ale
profilului naţional prin protejarea, promovarea şi apărarea cărora se asigură condiţiile
esenţiale ale existenţei şi demnităţii românilor, în cadrul colectivităţilor, statului naţional şi
al organizaţiilor politice şi de securitate din care România face parte. Valorile naţionale
constituie premisele pe baza cărora statul român - în exercitarea atribuţiilor fundamentale
încredinţate de poporul suveran şi în acord cu prevederile dreptului internaţional - îşi
construieşte sistemul de organizare şi funcţionare a societăţii prin intermediul instituţiilor,
organizaţiilor democratice şi al acţiunii civice.
Strategia de Securitate Naţională menţionează între riscuri, accentuarea fenomenelor
de corupţie, administrarea deficitară a resurselor publice si fraudarea fondurilor europene,
ce produc adâncirea inechităţilor sociale şi proliferarea economiei subterane.
Dacă la acestea adăugăm reacţiile ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării
fenomenelor de criminalitate economică şi de perturbare a ordinii publice şi siguranţei
cetăţeanului, avem imaginea dimensiunilor malefice ale corupţiei şi fraudelor economico-
financiare asupra ansamblului securităţii naţionale.
Identificarea corupţiei si fraudei care afectează interesele financiare ale UE. ca
factori de risc la adresa securităţii naţionale a României a dus la crearea unor condiţii
pentru declanşarea unui amplu program de acţiuni pentru eradicarea corupţiei sistemice,
legată de puterea politică, juridică şi administrativă, pentru dezvoltarea spiritului civic şi
angajarea efectivă a societăţii în lupta împotriva acestui fenomen.
După cum arată şi Raportul comun al Băncii de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca
Mondială din octombrie 2005 - raport bazat pe cercetări temeinice şi statistici
5
Consiliul Suprem de Apărare a Țării, “Doctrina Națională a Informațiilor pentru Securitate”, adoptată în şedința din
23 iunie 2004,
6
A se vedea Strategia de Securitate Națională a României, România europeană, România euro‐atlantică: Pentru o
viață mai bună, într‐o țară mai sigură, democratică şi prosperă, Bucureşti, Administrația Prezidențială 2006 .
58 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
convingătoare - în anul 2005, mediul de afaceri din România s-a îmbunătăţit semnificativ şi
a devenit mai atractiv şi mai transparent, iar nivelul corupţiei s-a micşorat substanţial.
Rezultatul principal al acestui efort îl reprezintă reducerea substanţială şi punerea
fenomenului sub control, crearea mecanismelor adecvate de acţiune, începutul unor
modificări de mentalitate în rândul populaţiei şi un proces de schimbare a percepţiei
publice.
Rezultatele obţinute în anul 2006 şi continuarea în ritm susţinut şi în deplină legalitate
a acestui proces ca necesitate obiectivă, au la bază Strategia Naţională Anticorupţie (I) şi
(II).
Cetăţeanul român este însă, principalul beneficiar al politicii de securitate şi, deci,
trebuie sa fie un contributor activ la construcţia ei cotidiană. Cetăţeanul - depozitarul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care se întemeiază statul democratic - are, în
materie de securitate, propriile obligaţii asumate conştient, obligaţii prevăzute în
Constituţie şi în alte legi. De aceea, cetăţenii trebuie să-şi dezvolte un comportament
participativ şi responsabil, educaţia civică fiind calea cea mai potrivita pentru armonizarea
acestor drepturi şi obligaţii ce conferă, în ultimă instanţă, adevărata substanţă a
patriotismului civic autentic şi profund şi atitudinea de respingere şi eradicare a faptelor de
corupţie, a fraudelor care prejudiciază interesele financiare ale UE.
Până de curând, combaterea corupţiei şi a crimei organizate a fost considerată o
chestiune secundară pentru democraţiile avansate. Corupţia şi crima organizată
transfrontalieră au devenit încet şi constant unele dintre sursele principale de îngrijorare
pentru guvernele naţionale şi principalele organizaţii internaţionale. În prezent, toate ţările
avansate alocă un procent substanţial din bugetul lor combaterii acestui flagel, datorită
sistemelor economice internaţionale. România trebuie să fie un partener serios şi credibil
în cadrul acestor acţiuni.
În acest sens s-a înscris si adoptarea de către România a Strategiei naţionale de
luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene7.
Elaborarea Strategiei naţionale de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor
financiare ale Uniunii Europene în România a avut ca punct de plecare, pe de o parte,
necesitatea de a armoniza reglementările din legislaţia naţională cu normele europene în
domeniu şi de a pregăti cadrul normativ, instituţional şi operaţional pentru momentul
aderării, iar, pe de alta parte, nevoia de a eficientiza controlul financiar şi controlul fiscal
care se exercită în legătură cu fondurile europene.
În acelaşi timp, Strategia a urmărit realizarea unei mai bune coordonări a instituţiilor
cu atribuţii în domeniu, rolul primordial în această acţiune revenindu-i Departamentului
pentru Lupta Antifraudă.
Necesitatea Strategiei a fost afirmată prin Acordul de cooperare încheiat între Oficiul
European de Lupta Antifraudă (OLAF) şi Departamentul de Inspecţie al Primului-Ministru,
devenit ulterior Departamentul pentru Lupta Antifraudă, prin adoptarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 49/2005 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în
cadrul administraţiei publice centrale8, acord ce a intrat în vigoare în luna octombrie 2004.
Această Strategie se referă strict la frauda împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, existând o delimitare între acest tip de fraudă şi corupţie. Acest aspect reiese
nu numai din definiţia "corupţiei" adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ci
şi din legislaţia naţională în domeniu.
Departamentul pentru Lupta Antifraudă este instituţia iniţiatoare a Strategiei, precum
şi principalul responsabil pentru elaborarea şi implementarea acesteia. Acest departament
a fost sprijinit în activitatea de elaborare de către reprezentanţii Programului SIGMA
7
Strategia națională de luptă antifrauda din 14 iulie 2005 pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene
în România,H.G. nr. 793/2005 publicată în M. Of. nr. 743 din 16 august 2005. Modificată prin H.G. nr. 1.211din 6
septembrie 2006. M. Of. al României, Partea I, Nr. 797/21.IX.2006
8
OUG nr. 49 din 1 iunie 2005 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale,
publicată în M.Of. nr. 517 din 17 iunie 2005
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 59
(Support for Improvement in Governance and Management) al Comisiei Europene şi
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD), precum şi de către
Unitatea de Politici Publice din cadrul Secretariatului General al Guvernului.
Anterior redactării Strategiei a fost realizată o analiza-diagnostic a cadrului legal şi
instituţional existent în domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene în
România, analiză care a stat la baza elaborării obiectivelor şi măsurilor incluse în acest
document. Au fost, de asemenea, organizate consultări cu reprezentanţii instituţiilor
responsabile de implementare a măsurilor cuprinse în Strategie.
Prin această strategie se urmăreşte crearea unui cadru normativ instituţional şi
operaţional coerent şi eficient, compatibil cu normele europene, pentru protejarea efectivă
şi echivalentă a intereselor financiare ale Uniunii Europene în România.
Având în vedere că, până la momentul aderării României la Uniunea Europeană, a
trebuit pregătit cadrul normativ, instituţional şi operaţional în domeniul protecţiei intereselor
financiare Europene, perioada de implementare a Strategiei a fost 2005-2007.
Strategia are drept obiective generale dezvoltarea unui sistem integrat de coordonare
a luptei antifraudă privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România
şi întărirea capacităţii administrative a instituţiilor cu atribuţii în prevenirea, identificarea,
investigarea, sancţionarea fraudei şi recuperarea prejudiciului produs prin comiterea
acesteia.
Strategia stabileşte şi câteva obiective specifice:
A. Prevenirea fraudării fondurilor comunitare prin acţiuni de comunicare şi relaţii
publice. Astfel, se urmăreşte eficientizarea cooperării privind comunicarea între
instituţiile cu atribuţii în domeniul fondurilor comunitare, în acelaşi timp, între
acestea şi beneficiarii fondurilor Uniunii Europene, instituţiile Uniunii Europene,
ambasadele statelor membre, societatea civila. De asemenea, se pune accentul
pe creşterea gradului de informare a opiniei publice în vederea prevenirii fraudei şi
pe creşterea gradului de transparenţă în alocarea fondurilor europene
nerambursabile.
B. Controlul financiar public. Acesta vizează îmbunătăţirea controlului
financiar public intern în vederea eficientizării activităţilor de identificare a fraudelor
şi neregulilor; întărirea responsabilităţii manageriale a conducătorilor agenţiilor de
implementare a programelor cu finanţare europeană; dezvoltarea
competenţelor profesionale ale personalului implicat în activităţi legate de
controlul financiar; dezvoltarea şi implementarea standardelor de audit extern
în conformitate cu standardele internaţionale în domeniu.
C. Controlul fiscal. Se urmăreşte în principal dezvoltarea unei
capacităţi adecvate de coordonare şi asigurare a calculării, colectării, plăţii
şi controlului resurselor proprii, precum şi de raportare către Uniunea
Europeană; crearea unui cadru legislativ pentru colectarea şi controlul
taxelor de producţie ce vor fi percepute asupra cotelor de zahăr şi
izoglucoză; elaborarea actelor normative necesare asigurării conformităţii
cu reglementările comunitare în domeniul colectării şi controlului
resurselor proprii.
D. Cercetarea şi urmărirea penală a cazurilor de fraudă. Acest aspect
vizează armonizarea dispoziţiilor procedural-penale cu ansamblul normativ
penal în materie; armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar
în domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene;
întărirea capacităţii administrative a instituţiilor cu atribuţii în domeniul
protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene; pregătirea şi
perfecţionarea continuă a celor implicaţi în activitatea de urmărire penală,
precum şi în activitatea de judecată a infracţiunilor împotriva intereselor
financiare ale Comunităţii Europene.
60 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
E. Recuperarea prejudiciului. Este vorba de îmbunătăţirea cadrului
legislativ în domeniul recuperării fondurilor de preaderare; pregătirea
cadrului legislativ şi operaţional cu privire la procesul de recuperare în
domeniul resurselor proprii, după aderarea efectivă a României la Uniunea
Europeană; dezvoltarea competenţelor personalului implicat în evaluarea
prejudiciilor cauzate prin fraudă.
F. Coordonarea luptei antifraudă vizează consolidarea instituţională a
Departamentului pentru Lupta Antifraudă; dezvoltarea activităţii de
culegere şi analiză a datelor relevante pentru protecţia intereselor financiare
ale Uniunii Europene, în cadrul Departamentului pentru Lupta Antifraudă;
îmbunătăţirea coordonării luptei antifraudă cu privire la protejarea
intereselor financiare ale Uniunii Europene în România; dezvoltarea competenţelor
profesionale ale personalului Departamentului pentru Lupta Antifraudă şi al
celorlalte instituţii implicate în protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene
în România; îmbunătăţirea sistemului de comunicare a neregulilor; crearea unui
sistem informaţional cu privire la cazurile de fraudă.
Strategia urmăreşte realizarea obiectivelor pe baza a patru principii generale:
eficienţa în lupta antifraudă; responsabilitatea instituţională şi managerială; competenţa
profesională a personalului implicat în lupta antifraudă; transparenţa activităţilor
desfăşurate de instituţiile implicate în lupta antifraudă.
Protecţia efectivă şi echivalentă a intereselor financiare ale Uniunii Europene
implică asigurarea desfăşurării eficiente a activităţilor de prevenire, detectare,
raportare, investigare, urmărire penală, sancţionare administrativă sau penală şi
recuperare a prejudiciului la nivel naţional. Strategia acoperă toate aceste subiecte, fiecare
capitol prezentând situaţia actuală în domeniu, legislaţia aplicabilă şi instituţiile implicate,
analizând atât deficienţele legislative, cât şi stadiul implementării legislaţiei existente,
propunând, de asemenea, un set de măsuri necesare pentru asigurarea eficienţei
protecţiei intereselor financiare europene in România.
Primul capitol prezintă contextul general al Strategiei, stabilind scopul şi obiectivele
sale, precum şi definirea conceptelor şi a ariei de cuprindere a intereselor financiare ale
Uniunii Europene.
Capitolul II surprinde aspecte specifice activităţii de prevenire prin intermediul
acţiunilor de comunicare şi relaţii publice. Informarea şi conştientizarea opiniei publice cu
privire la lupta împotriva utilizării ilicite a fondurilor europene, prin intermediul unei intense
activităţi de comunicare, promovează mesajul preventiv şi sporeşte încrederea populaţiei
în capacitatea autorităţilor din cadrul administraţiei naţionale de a combate neregulile şi
fraudele ce afectează interesele financiare ale Uniunii Europene în România.
Capitolele dedicate controlului financiar public şi controlului fiscal (cap. III şi IV)
prezintă atât cadrul normativ specific, cât şi deficienţele înregistrate în domeniu, măsurile
propuse urmărind consolidarea capacităţii administrative a instituţiilor implicate, precum şi
pregătirea profesională a personalului.
Analizând specificul infracţiunilor împotriva intereselor financiare europene, cap. V
descrie particularităţile procedurilor penale naţionale cu privire la cercetarea şi urmărirea
penală a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene,
măsurile avute în vedere în acest capitol concentrându-se în special asupra consolidării
capacităţii de implementare efectivă a dispoziţiilor în domeniu.
Prezentarea procesului de recuperare financiară a fondurilor comunitare prin
intermediul procedurii administrative sau procedurii civile, precum şi identificarea
deficienţelor normative în derularea procedurii de executare silită fac obiectul cap. VI al
prezentei Strategii.
Aspectele generale privind coordonarea luptei antifraudă şi protecţia intereselor
financiare ale Uniunii Europene, în special consolidarea instituţionala a Departamentului
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 61
pentru Lupta Antifraudă (DLAF), în calitate de institute de contact cu Oficiul European de
Luptă Antifraudă (OLAF), sunt prezentate pe parcursul cap. VII.
Modul în care va fi monitorizată şi evaluată implementarea Strategiei face obiectul
ultimului capitol. Obiectivele şi măsurile necesare, precum şi instituţiile responsabile şi
termenele de implementare a acestor măsuri sunt prevăzute în Planul de acţiune, care se
constituie în anexa la această Strategie.
În Europa lărgită, România este nevoită să-şi formuleze opţiunile într-un context în
care problematica integrării ajunge să fie semnificativ distinctă de cea a familiarizării cu
cerinţele de acquis specifice negocierilor de aderare; deşi importanţa acestui tip de
probleme nu se reduce, este vorba acum de un nivel din ce în ce mai ridicat al
interdependenţelor între ţările membre, care reclamă un alt tip de comportament strategic.
Raportarea la mecanismul deciziei se face în principal pe două coordonate: poziţionarea
faţă de provocările imediate ale integrării şi apartenenţa la anumite coaliţii de interese.
Aceste doua direcţii ce surprind pe lângă dependenţa de mecanismul comunitar format al
elaborării politicilor şi, respectiv, independenţa şi interdependenţa interacţiunii strategice,
formează sursele esenţiale pentru ordonarea preferinţelor naţionale în participarea la
procesul de decizie.
În contextul aderării României la UE în anul 2007, politica naţională de dezvoltare a
României se va racorda din ce în ce mai strâns la politicile, obiectivele, principiile şi
reglementările comunitare în domeniu, în vedere asigurarea unei dezvoltări socio-
economice de tip „european" şi reducerea cât mai rapidă a disparităţilor semnificative faţă
de Uniunea Europeană.
Conform ultimelor date statistice publicate de Comisia Europeană, în ultimii ani
România a înregistrat o îmbunătăţire notabilă a convergenţei reale în termeni de produs
intern brut pe locuitor exprimat la standardul puterii de cumpărare. Cu toate acestea,
România continuă să se plaseze în urma tuturor noilor state membre, decalajul pe care
trebuie să-l recupereze fiind semnificativ.
Planul Naţional de Dezvoltare (PND) este instrumentul fundamental prin care
România va încerca să recupereze cât mai rapid disparităţile de dezvoltare socio-
economică faţă de Uniunea Europeană. PND este un concept specific politicii europene de
coeziune economică şi socială (Cohesion Policy) şi reprezintă documentul de planificare
strategică şi programare financiară multianuală, elaborat într-un larg parteneriat, care va
orienta şi stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de
Coeziune a Uniunii Europene.
Se impune sublinierea clară a caracterului specific al PND 2007-2013. Acesta nu
substituie o Strategie Naţională de Dezvoltare Economică, ci reprezintă o componentă
esenţială a acesteia. În accepţiunea politicii de coeziune, PND reprezintă un instrument de
prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare. Raţiunea elaborării PND este aceea de
a stabili direcţiile de alocare a fondurilor publice pentru investiţii cu impact semnificativ
asupra dezvoltării economice şi sociale, din surse interne (buget de stat, bugete locale,
etc.) sau externe (fondurile structurale şi de coeziune, fonduri UE pentru dezvoltare rurală
şi pescuit, credite externe, etc.), în scopul diminuării decalajelor de dezvoltare faţă de
Uniunea Europeană şi a disparităţilor interne (ex. urban-rural, regiunea X faţă de media
naţională etc.). De altfel, PND nu conţine aspecte de reglementare legislativă, construcţie
instituţională sau reformă structurală, acestea fiind apanajul altor documente
programatice.
Pornind de la discuţiile tehnice cu Comisia Europeană la Capitolul 21 „Politica
regională şi coordonarea instrumentelor structurale", elaborarea PND 2007-2013 a
demarat în anul 2004 pe baza ideii că acest document va fi orientat în principal asupra
priorităţilor şi obiectivelor compatibile cu domeniile de intervenţie a Fondurilor Structurale
şi de Coeziune. Această abordare este justificată atât prin rolul PND de fundamentare
generală a accesului la Fondurile Structurale şi de Coeziune, cât şi prin prisma faptului că
politica de dezvoltare a României va trebui să se alinieze după anul 2007 la priorităţile
62 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
comunitare de dezvoltare şi să fie bazată pe măsuri considerate stimuli de dezvoltare
socio-economică durabilă la nivel european.
În contextul reformei Politicii de Coeziune a UE pentru perioada 2007-2013 şi a
modificării subsecvente a reglementărilor privind managementul fondurilor structurale şi de
coeziune, PND reprezintă documentul pe baza căruia a fost elaborat Cadrul Strategic
Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR)1, reprezentând strategia convenită cu Comisia
Europeană pentru utilizarea instrumentelor structurale.
Este important de subliniat legătura cu priorităţile europene de dezvoltare.
În perioada de referinţă a PND 2007-2013, România trebuie să se racordeze atât la
Politica de Coeziune a Uniunii Europene, cât şi la priorităţile Agendei Lisabona, la
realizarea cărora va trebui să-şi aducă propria contribuţie. Este de menţionat că
propunerile Comisiei Europene privind managementul Fondurilor Structurale în perioada
de programare 2007-2013 reflectă o reorientare sporită în sensul susţinerii eforturilor de
atingere a obiectivelor fundamentale de la Lisabona şi Göteborg, respectiv creşterea
competitivităţii, ocuparea deplină şi protecţia durabilă a mediului. Pe aceleaşi obiective se
axează şi Strategia de dezvoltare a PND 2007-2013, în încercarea de a realiza reducerea
cât mai rapidă a decalajelor existente faţă de UE prin metode promovate la nivel european
şi care vor beneficia de o susţinere financiară substanţială din partea UE.
În ceea ce priveşte Strategia PND, având în vedere obiectivul global de reducere a
decalajelor de dezvoltare faţă de UE şi pornind de la o analiză cuprinzătoare a situaţiei
socio-economice actuale, au fost stabilite şase priorităţi naţionale de dezvoltare, ce
grupează în interior o multitudine de domenii şi sub-domenii prioritare:
• Creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe
cunoaştere;
• Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport;
• Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
• Dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale şi
întărirea capacităţii administrative;
• Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol;
• Diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării;
Acest set de priorităţi asigură continuitatea faţă de priorităţile stabilite în PND 2004-
2006 şi a fost agreat de principiu cu Comisia Europeană. Mai mult decât atât, în cadrul
negocierilor la Capitolul 21 „Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale"
(închise la data de 23 septembrie 2004), autorităţile române şi Comisia Europeană au
stabilit viitoarele Programe Operaţionale prin intermediul cărora se vor gestiona Fondurile
Structurale şi de Coeziune pe baza domeniilor acoperite de priorităţile sus formulate (cu
excepţia agriculturii, dezvoltării rurale şi pescuitului, care vor fi finanţate din instrumente
comunitare distincte).
Strategia PND 2007-2013 este structurată pe cele şase priorităţi naţionale de
dezvoltare, limitarea numărului de priorităţi fiind de natură să asigure concentrarea
resurselor disponibile pe realizarea acelor obiective şi măsuri cu impact maxim asupra
reducerii decalajelor faţă de UE şi a disparităţilor interne. Trebuie precizat, însă, că în
interiorul acestor priorităţi sunt abordate numeroase domenii / sectoare de intervenţie
specifice, cum ar fi educaţia, sănătatea, energia, sectorul comunicaţii şi IT, prevenirea
riscurilor naturale etc.
Formularea obiectivelor strategice ce contribuie la realizarea priorităţilor naţionale de
dezvoltare încearcă să îmbine, pe de o parte, elementele politicilor sectoriale şi ale politicii
de dezvoltare regională, inclusiv prin prisma Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă a
României „Orizont 2025", şi, pe de altă parte, orientările strategice la nivel european şi
cerinţele specifice legate de accesarea fondurilor comunitare post-aderare.
Strategia PND va fi finanţată din surse multiple. Aşa cum s-a menţionat anterior, PND
2007-2013 reprezintă un instrument de prioritizare a investiţiilor publice pentru dezvoltare,
asigurând fundamentarea generală a direcţiilor de alocare a fondurilor publice pentru
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 63
investiţii cu impact semnificativ asupra dezvoltării instrumentelor structurale în fiecare Stat
Membru şi care se negociază cu Comisia Europeană.
Programarea financiară a PND, care a urmărit realizarea un tablou general realist al
surselor de finanţare a dezvoltării ce ar trebui utilizate în perioada 2007-2013 pentru
creşterea convergenţei cu UE, a condus la o sumă estimativă globală de cca. 58,7
miliarde Euro, din care cca. 43% reprezintă aportul Uniunii Europene
În vederea realizării acestui angajament complex, Ministerul Finanţelor Publice, în
calitate de coordonator al elaborării PND şi al pregătirilor pentru managementul Fondurilor
Structurale şi de Coeziune9, a realizat măsurile şi acţiunile necesare, împreună cu
ministerele, celelalte instituţii şi partenerii implicaţi în acest proces şi în conformitate cu
cerinţele derivând din reglementările naţionale şi comunitare relevante, precum şi cu
calendarul de lucru convenit cu Comisia Europeană10.
PND 2007-2013 încearcă să reflecte cât mai fidel priorităţile stringente de dezvoltare
ale României la nivel naţional, regional şi local şi propune susţinerea acestora prin
investiţii publice concentrate, alocate pe bază de programe şi proiecte. Implementarea
strategiei de dezvoltare prin utilizarea eficientă a fondurilor prevăzute, atât interne, cât şi
externe, va conduce, la orizontul anului 2013, la o Românie competitivă, dinamică şi
prosperă, integrată cu succes în Uniunea Europeană şi aflată pe un trend de dezvoltare
rapidă şi durabilă.
În acest context strategic, unităţile investigative şi de cercetare penală au stabilit
direcţii clare de acţiune pentru prevenirea si combaterea fraudelor economico-financiare,
în special a fraudei care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene11.
9
Conform HG nr. 497/2004 privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea,implementarea şi gestionarea
instrumentelor structurale(.M.Of.nr.346 din 20.04.2004.)cu modificările şi completările HG.nr.128/2006(M.Of.nr.90
din 31.01.2006)
10
În primul rând, a fost aprobată HG nr. 1115/2004 privind elaborarea în parteneriat a Planului Național de
Dezvoltare, care a stabilit principiile de elaborare a PND, rolul diferitelor instituții în procesul de elaborare şi
modalitățile de cooperare inter‐instituțională şi de consultare partenerială. În acest sens, a fost constituit Comitetul
Interinstituțional pentru elaborarea PND, structura partenerială consultativă la nivel național, precum şi şapte grupuri
de lucru tematice.
11
HG nr. 2209 din 09/12/2004 privind aprobarea Strategiei naționale de combatere a criminalității organizate în
perioada 2004‐2007, M. Of. nr. 1256 din 27/12/2004.Proiectul Strategiei Poliției Române pentru perioada 2008‐2011.
64 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Personalitatea infractorului specializat în operațiuni de spălare a banilor

Academia de Poliție ,, Alexandru Ioan Cuza ”
Persoanele fizice care au făcut obiectul unor investigaţii privind spălarea banilor
sunt de diverse naţionalităţi şi provin din majoritatea mediilor sociale (comunitatea
oamenilor de afaceri, administraţia centrală/locală, societatea civilă etc).
Relevant este faptul că unii dintre aceştia au legături directe sau sunt interpuşi ai
persoanelor cu funcţii decizionale sau executive din spectrul politico-instituţional central
sau local implicat în gestionarea banilor publici.
Constatări similare se pot face în cazul acţionariatului persoanelor juridice la nivelul
cărora s-a observat predilecţia pentru săvârşire de infracţiuni generatoare de bani murdari,
în special prin intermediul societăţilor comerciale care funcţionează după principiul firmelor
fantomă.
De asemenea, se poate observa specializarea persoanelor implicate în operaţiuni
de spălare a banilor, în folosirea firmelor cu capital străin, majoritatea off-shore, în diverse
scheme de spălare a banilor, pentru transferul în străinătate al profiturilor obţinute în mod
ilegal.
În vocabularul comun al investigatorilor în domeniul combaterii spălării banilor,
termenul de ,,spălător de bani’’ este des utilizat şi se referă la individul care comite o
infracţiune generatoare de bani murdari, urmată de spălarea propriu-zisă a banilor, dar şi
pentru cel care doar spală produsul infracţiunii.
Dar în abordarea noastră o să evidenţiem trăsăturile de personalitate ale
infractorului specializat în operaţiuni de spălare a banilor, pentru ambele ipoteze enunţate,
cel care are capacitatea, atunci când condiţiile îi permit, să ignore prevederile legale în
vigoare. Acesta într-o abordare generică este inclus în categoria infractorului financiar.
Din punct de vedere juridic, infractorul este persoana care comite o infracţiune cu
vinovăţie sau participă la comiterea ei, fie în calitate de instigator, fie în calitate de
complice.
Infractorul financiar este o noţiune specie a noţiunii generice de infractor, diferenţa
specifică fiind constituită din domeniul în care acţionează, respectiv sfera economică şi
financiară, fiscală sau bancară prin care prejudiciază atât bugetul consolidat al statului cât
şi bugetul european. Scopul urmărit de el este obţinerea ilegală de bunuri1, urmată de
schimbarea sau transferul acestora, în vederea ascunderii adevăratei provenienţe a
acestora.
Conduita criminală a infractorului financiar necesită cunoaşterea aprofundată a
mecanismelor şi factorilor care o influenţează. Infractorul, ca individ, trebuie cunoscut şi
analizat în profunzime, acordându-se o deosebită atenţie structurii sale psihologice,
factorilor endogeni şi exogeni care acţionează asupra comportamentului său.
Lumii economico-financiare îi sunt caracteristice atât anumite modalităţi faptice, cât
şi anumite tipuri de personalităţi criminale, cu un anume potenţial motivaţional de natură
infracţională.
Motivaţia făptuitorilor reprezintă totalitatea elementelor psihice care concurează la
luarea deciziei de a comite o anumită faptă ilegală, ea fiind alcătuită din structurarea
tuturor motivelor care au dus la această alegere2. Cu cât un infractor este mai motivat în
activitatea pe care o desfăşoară, cu atât va avea mai multe şanse de reuşită, deoarece va
1
art.2.lit.b din Legea nr.656/2002,pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor,cu modificările şi completările
ulterioare.
2
Amza, Tudor, Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Luminalex, Bucureşti, 2000
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 65
depune toate diligenţele pentru a atinge rezultatul pe care îl urmăreşte. Motivaţia nu este
unică pentru toţi făptuitorii, ea variind în funcţie de interesele şi nevoile de moment ale
fiecărui individ. Cu toate acestea, un element comun al tuturor infractorilor din sfera
criminalităţii economico-financiare este dat de rezultatul urmărit prin desfăşurarea activităţii
infracţionale.
Astfel, motivaţia acestui tip de infractor se caracterizează în principal prin dorinţa de
câştig, de obţinere a unor avantaje materiale cât mai mari. În actualul context social,
motivul îmbogăţirii poate apărea ca justificat: dorinţa de câştig este, cel puţin în sistemul
economiei de piaţă, apreciată ca o justificare suficientă şi legitimă fiind acceptată social.
Lăcomia şi invidia sunt trăsături dominante ale multora dintre comportamentele care
se manifestă în domeniul spălării banilor. Motivaţia obţinerii unor câştiguri materiale
considerabile şi a legitimizării acestora este cea mai convingătoare şi se întâlneşte la toţi
infractorii care acţionează în acest domeniu. Practic acesta este elementul definitoriu în
desfăşurarea activităţii infracţionale şi constituie un element deosebit de important în
dezvoltarea acestui tip de criminalitate.
V. Ruggiero3 opina în legătură cu motivaţia infracţională că doar „ambiţia personală
este cea care îi împinge pe oameni să comită infracţiuni. Infracţionalitatea în afaceri
reprezintă „fructul oprit” pentru instrumentele de control, dar şi de autocontrol din partea
propriilor indivizi, ce aparţin prin definiţie sistemului de afaceri”. Cauzalitatea fraudelor este
legată preponderent de personalitatea autorilor şi mai puţin de mediul în care acesta
operează şi care le-ar spori gradul de vulnerabilitate infracţională.
În opinia lui V. Ruggiero, cauzalitatea infracţională aparţine sferei motivaţionale
determinate de nivelul de cultură al indivizilor4. Astfel, orice activitate infracţională a
indivizilor reprezintă o situaţie inedită, din care se desprinde imposibilitatea acestora de a
avea un autocontrol suficient. În ceea ce priveşte stăpânirea de sine şi refuzul trecerii la
act, lipsa acestora ar putea fi explicate printr-un comportament dominat de anumite vicii,
cum ar fi: o asumare precară a riscului, tendinţa de a evita sarcinile dificile, toleranţa
redusă faţă de frustrări, impulsivitatea manifestată prin înclinaţia către plăcerile de
moment,aspiraţiile depăşind condiţia socio-profesională. Toate aceste trăsături se
circumscriu egocentrismului, ca latură a personalităţii umane.
Infractorii care acţionează, în general, în sfera criminalităţii economico-financiare, şi
în special în domeniul spălării banilor, cunosc în detaliu lacunele existente în sistemele de
reglementare în care îşi desfăşoară activitatea, iar vidul legislativ şi incapacitatea
guvernelor de a conferi fermitate activităţii de control ce ar trebui exercitat în acest sistem
conferă o vulnerabilitate deosebită faţă de acest gen de infracţiuni.
Infractorul care acţionează în sfera economico-financiară, faţă de ceilalţi infractori
are, în general, studii superioare în domeniu. Astfel, o particularitate a acestui tip de
infractori o constituie pregătirea intelectuală şi nivelul de cultură deosebite.
Pregătirea intelectuală reprezintă nivelul de instruire şcolară pe care îl au infractorii
din această categorie a criminalităţii şi care influenţează în plan calitativ fenomenul
infracţional, în sensul că oferă cunoştinţele necesare pentru comiterea unor fapte cu
moduri de operare deosebit de complexe. Experienţa ultimilor ani în studierea tipologiilor
de spălare a banilor, a relevat faptul că infractorii posedă tot mai multe cunoştinţe în cele
mai variate domenii, pornind de la cel legislativ şi până la domenii care s-au dezvoltat
recent (informatică, telecomunicaţii etc.).
Specific infractorului financiar este faptul că el acţionează în domeniul său de
activitate, acolo unde posedă cunoştinţe temeinice, unde cunoaşte legislaţia şi
imperfecţiunile acesteia, oferindu-i-se posibilitatea de a eluda dispoziţiile legale5.
3
Lygia, Negrier‐Dormont şi colaboratorii, Introducere în criminologie aplicată, Editura Universul Juridic, 2004 – pag.
304
4
Voicu, Costică, Georgeta Ungureanu, Adriana Voicu, Globalizarea şi criminalitatea financiar‐bancară, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005 – pag. 229
5
Voicu, Costică, Georgeta Ungureanu, Adriana Voicu, op.cit.
66 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
În majoritatea cazurilor infractorul financiar are studii superioare şi ocupă funcţii de
conducere în cadrul unei organizaţii( ex.: manager, director, patron, administrator etc.).
Funcţia deţinută îi dă posibilitatea să îşi pună în practică cunoştinţele, încălcând
prevederile legale, urmărind obţinerea unor profituri ilicite.
Dorinţa de a acumula bunuri, îl determină pe infractorul financiar să pună la punct
scheme prin care să sustragă sume considerabile de bani, pe care le investeşte ulterior în
bunuri imobiliare ( ex. : locuinţe, terenuri ), în achiziţionarea unor obiecte de valoare ( cum
ar fi autoturisme de lux ) sau chiar în coruperea unor funcţionari sau oameni politici cu
influenţă.
Infractorul financiar studiază fisurile existente în sistem şi în unitatea în care îşi
desfăşoară activitatea, stabileşte în amănunt modalitatea în care urmează să acţioneze şi
îşi pune în aplicare planul cu mult tact, calm, consecvent, afişând un tonus excepţional.
Organele de control, în special cele interne, sunt preocupate într-o mai mică măsură să
caute fisuri în interiorul sistemului. Astfel, în inevitabila lor ignoranţă nu reuşesc sau nu
îndrăznesc să îi verifice pe cei care, cel puţin în aparenţă, se bucură de succes în
activitatea pe care o desfăşoară. În consecinţă nu se procedează la o verificare riguroasă
a activităţilor financiar-contabile efectuate de membrii organizaţiei. Această trăsătură a
managerilor de a avea încredere în oamenii pe care îi conduc favorizează săvârşirea unor
infracţiuni generatoare de bani murdari.
Un alt motiv pentru care controlul se dovedeşte, în multe situaţii, ineficient este că
cea mai mare parte a managerilor consideră că în organizaţia pe care o conduc nu poate fi
comisă o fraudă de mari proporţii. Tratarea cu indiferenţă a semnalelor care prefigurează
comportamentul suspect al unor angajaţi, precum şi părerea unor angajaţi precum că prea
multe verificări ale personalului are efecte negative asupra acestuia, favorizează
activitatea infractorilor financiari, creând împrejurări prielnice punerii în aplicare a
schemelor infracţionale.
De multe ori un manager este pus în situaţia limită de a amâna luarea unei decizii
ferme faţă de neregulile descoperite pentru simplul motiv că dezvăluirea acestora îi va
afecta situaţia profesională proprie. În alte situaţii poate interveni şi ignoranţa managerului,
conturată prin incapacitatea acestuia de a descifra mecanismele şi procedeele utilizate de
infractorul financiar.
În opinia specialiştilor, personalitatea infractorului financiar are atât o latură pozitivă
cât şi o latură negativă6.
În ceea ce priveşte latura pozitivă se are în vedere faptul că infractorul financiar
este dinamic, consecvent, cu o deosebită rezistenţă fizică şi psihică, obişnuieşte să
muncească peste orele de program, nu solicită concedii de odihnă, fără a fi afectat de
efortul depus. În instituţiile financiar-bancare, în care există o permanentă relaţie cu
publicul, se observă faptul că infractorul comunică deosebit de uşor în relaţiile interumane,
având permanent la îndemână soluţii şi răspunsuri care atrag clienţii şi îi impresionează pe
colegi, obişnuind să îşi argumenteze afirmaţiile cu ajutorul unor termeni şi expresii de
strictă specialitate, pe care este conştient că interlocutorii nu le înţeleg pe deplin.
Ca o categorie aparte a infractorilor care acţionează în mediul economico-financiar,
infractorii financiari conştientizează faptul că ei operează într-o instituţie ( bancă, fond de
investiţii, instituţii publice, societăţi comerciale,) care gestionează riscul. Toate operaţiunile
efectuate sunt marcate de o doză mai mare sau mai mică de risc. De aceea, în cele mai
multe cazuri ei nu au remuşcări sau sentimente de vinovăţie atunci când pierd într-o
operaţiune. Conştient de risc, infractorul financiar se manifestă impulsiv, nu se consultă cu
nimeni, ignorând deliberat reglementările tehnice şi contabile. Această manieră de lucru
este acceptată de către şefi, care nu sunt deranjaţi de aspecte, în aparenţă minore.
Latura negativă a personalităţii infractorului financiar este întregită de aroganţa
acestuia. El se consideră cel mai capabil individ din organizaţia în care acţionează şi are
6
Lygia, Negrier‐Dormont şi colaboratorii, Introducere în criminologie aplicată, Editura Universul Juridic, 2004 – pag.
203
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 67
convingerea intimă că nimeni nu va reuşi să îi descopere manoperele frauduloase. Acesta
afişează o atitudine nonşalantă, o vestimentaţie elegantă, disponibilitate faţă de orice
problemă pusă în discuţie, stăpâneşte şi controlează orice situaţie. Pentru a oferi imaginea
completă a unui profesionist, ştie când şi pentru ce să facă mici concesii, să cedeze, dar
numai în situaţii care nu îi afectează interesele.
Psihopatul financiar are o situaţie materială foarte bună, comparându-se permanent
cu cei aflaţi deasupra sa în ierarhia organizaţională, dar manifestând în acelaşi timp
preocuparea de a nu ieşi în evidenţă nici în mod pozitiv nici în mod negativ.
Studiile efectuate în domeniu au relevat că lăcomia nu reprezintă un element care să îl
motiveze în mod deosebit pe psihopatul financiar în săvârşirea unor acţiuni ilegale.
În cadrul Universităţii Yale din Statele Unite ale Americii funcţionează un
departament care studiază psihologia infractorilor specializaţi în criminalitatea economico-
financiară. Cercetătorii au elaborat un concept destul de interesant, care se referă la faptul
că infractorul nu este cineva cu o lăcomie evidentă, ci acea persoană care se teme de
eşecuri, de ratări. Exemplul clasic dat de cercetători este tipul de persoană care o duce cu
adevărat bine din punct de vedere financiar. În momentul în care instituţia în care îşi
desfăşoară activitatea suferă un eşec financiar, iar individul este afectat din punct de
vedere al remuneraţie, încearcă să comită o fraudă cât de mică, sperând să nu fie
descoperit. Analizele efectuate evidenţiază şi faptul că organizaţiile financiare şi băncile,
preocupate exclusiv de rezultate, nu sunt dispuse să analizeze modul în care acestea au
fost obţinute, excluzând orice control asupra activităţii salariaţilor aflaţi în punctele cheie
ale afacerilor derulate. Pentru a nu fi surprinşi de situaţii delicate, managerii din instituţiile
financiar-bancare sunt preocupaţi de coruperea firmelor de audit financiar sau a
organismelor de supraveghere şi control care le verifică legalitatea operaţiunilor şi le
confirmă bilanţurile contabile.
Complicitatea conducerii instituţiilor financiar-bancare la săvârşirea fraudelor şi a
operaţiunilor de spălare a banilor este pusă în evidenţă şi de refuzul constant al acestora
de a interveni preventiv, ori de a sesiza organelor abilitate neregularităţile constatate, care
nu reprezintă altceva decât infracţiuni în curs de săvârşire.
O altă particularitate a personalităţii infractorului financiar o reprezintă şi capacitatea
de a relaţiona şi de a stabili legături de natură a-l favoriza, cu importanţi funcţionari sau
lideri din administraţie, poliţie şi justiţie. El ştie să profite de aceste relaţii şi să le
folosească atunci când îşi simte ameninţată poziţia sau activitatea.
Numeroasele legături pe care le deţin cei care se ocupă de criminalitatea
economico-financiară, fac ca dezvoltarea fenomenului să fie una prolifică, deoarece de
cele mai multe ori legăturile acestor infractori se găsesc în sfera politicului unde
infracţionalitatea de natură economică se dezvoltă paralel cu corupţia politică. Din această
cauză depistarea şi combaterea faptelor ilicite este mult mai dificilă decât în alte domenii.
Asociind corupţia cu infracţionalitatea se formează un sistem de favorizare şi se
creează oportunităţile care deschid canalele necesare desfăşurării activităţilor ilicite şi care
dă dimensiunile reale ale facilităţilor de care beneficiază criminalitatea în desfăşurarea
activităţilor sale.
Profilul psihologic şi comportamental al acestui tip de infractori din domeniul spălării
banilor, conturează o personalitate robustă, a cărei opulenţă ascunde caractere foarte
puternice. Autorii infracţiunilor de acest gen sunt cei care se află în planul doi al vieţii
publice, care au acumulat averi considerabile şi au capacitatea de a influenţa structurile
politice şi de putere. Planificate cu grijă şi urmărite cu răbdare, acţiunile lor de corupere
ating ţinta, ceea ce denotă o premeditare a activităţilor infracţionale. Ei speculează cu
mare abilitate pulsul vieţii economice, sociale şi politice, construind şi punând în aplicare
veritabile strategii menite să le sporească averea şi puterea, recurgând la inedite artificii
care, bazându-se pe sclipiri de inteligenţă şi lacune legislative , oferă teren propice trecerii
la act.
68 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Spre deosebire de ceilalţi infractori care, după săvârşirea infracţiunii încearcă să se
facă nevăzuţi, infractorii din domeniul spălării banilor încercă să faă nevăzut produsul
infracţiunii, afişându-se în public fără nici un fel de remuşcări. De fapt ei sunt indivizi
apreciaţi în societate, stimaţi şi care se făcuseră remarcaţi de cei din jur, posedă
cunoştinţe care le oferă o funcţie apreciabilă şi nicidecum nu ar putea fi consideraţi
infractori de către cei din jur. În realitate însă ei sunt infractori, asemănători celor care ar
săvârşi infracţiuni contra persoanei sau o altă infracţiune de drept comun.
De multe ori, o parte din aceştia se află temporar pe teritoriul României, reşedinţa
lor reală aflându-se în oraşe de opulenţă ( Monte Carlo, Paris, Londra, Roma etc. ) şi în
paradisuri fiscale. Ei se plasează, datorită potenţialului financiar şi puterii de penetrare,
foarte rapid, în cercul oamenilor politici, al elitelor economice şi financiare, studiind relaţiile
existente şi explorând conjuncturile inevitabile.
De asemenea, sunt aceia care trec cu rapiditate şi uşurinţă de la un partid politic la
altul, sprijinind concomitent mai mulţi candidaţi, în speranţa unui eventual câştig ulterior.
Setea lor de putere şi dorinţa de a se menţine în „înalta societate” nu cunoaşte limite,
demonstrând încă o dată carenţele adevăratului caracter, care nu pot fi mascate de
opulenţă, precaritatea intelectuală şi ignoranţa.
După cum am arătat, motivaţia infractorului financiar este reprezentată de dorinţa
de a obţine cât mai multe avantaje materiale, scopul spre care se îndreaptă indiferent de
domeniul în care acţionează, este de a câştiga cât mai mulţi bani sau de a realiza un profit
cât mai mare. Ei sunt, cel puţin în aparenţă, oameni respectabili, cu o poziţie socială bine
definită, posedând studii de specialitate care le permit să exploateze orice situaţie care
favorizează realizarea scopului final, chiar dacă prin acţiunile pe care le desfăşoară
încalcă dispoziţiile legale. De cele mai multe ori comportamentul ilegal al acestui tip de
infractor este dificil de descoperit datorită statutului lor, însă pot fi identificaţi o multitudine
de indicatori socio-mutuali referitori la comportamentul infractorului, care ar putea scoate
în evidenţă activităţile ilegale pe care le desfăşoară şi care îi aduc beneficii materiale.
În activitatea de investigare a spălării banilor, investigatorii trebuie să aibă în vedere
indicatorii socio-neutrali referitori la comportamentul infractorului financiar7, respectiv:
• schimbarea bruscă a modului de viaţă, vizibilă în special prin dobândirea unor
bunuri şi valori importante şi care nu ar putea fi justificate prin veniturile declarate
legal. Astfel de infractori investesc sumele de bani obţinute ilegal în locuinţe,
autoturisme, îmbrăcăminte, concedii, bunuri de folosinţă îndelungată sau asigură
condiţii materiale deosebite propriilor copii. Aceste bunuri nu ar putea fi obţinute
numai din salariul obişnuit, de aceea de multe ori diferenţele dintre nivelul de trai şi
mijloacele prin care îşi asigură existenţa în mod oficial constituie un indiciu că
individul desfăşoară activităţi ilicite.
• indicatorul numit „iresponsabilitate”, materializat în renunţarea voluntară la
concediile legale de odihnă, prezenţa neîntreruptă la serviciu pentru perioade
îndelungate, prelungirea nejustificată a programului de lucru sau insistenţa de a
participa la activităţi care nu sunt în mod normal în responsabilităţile sale etc. acest
tip de infractor se caracterizează printr-o dinamică şi atenţie deosebită, ei studiază
toate situaţiile existente, prezentând interes pentru tot ce se întâmplă în mediul lor.
Ei trebuie să cunoască situaţia reală, pentru a identifica momentele favorabile pentru
acţiunile sale, luând în considerare toate variantele posibile.
• primirea unor cadouri de valoare, aşa zise publicitare din partea clienţilor sau o
frecvenţă deosebită a convorbirilor telefonice.
• lipsa reclamaţiilor, a plângerilor, sesizărilor atunci când ar fi cazul. Infractorul
financiar, în special din categoria fraudatorilor, rezolvă rapid orice nemulţumire a
clienţilor, el ştie să negocieze şi să blocheze orice ar fi în dezavantajul său. de cele
7
Voicu, Costică, Georgeta Ungureanu, Adriana Voicu, Globalizarea şi criminalitatea financiar‐bancară, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005 – pag. 246
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 69
mai multe ori are contacte frecvente, în afara cadrului oficial, cu clienţii, ofertanţii şi
cu persoanele suspecte.
• tendinţa de izolare, excesiva secretizare a activităţilor curente pe care le
desfăşoară. Ca şi ceilalţi infractori sunt suspicioşi, îşi ascund de cele mai multe ori
activităţile pe care le desfăşoară, pentru a nu atrage atenţia asupra lor.
• refuzul de a fi promovat în alt compartiment al instituţiei – după cum arătam, aceşti
infractori cunosc foarte bine legislaţia şi condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea.
În sectorul lor de lucru îşi creează facilităţi, relaţii şi pregătesc din timp terenul
pentru a putea acţiona în scopul urmărit. O eventuală promovare sau mutare în alt
domeniu sau compartiment ar lăsa descoperite aceste activităţi, favorizând
descoperirea lor.
După cum arătam la începutul prezentării, calitatea de infractor impune cunoaşterea
aprofundată a mecanismelor şi factorilor care influenţează conduita criminală. Astfel,
comportamentul şi modul de acţiune al infractorului financiar, sunt favorizate de
următoarele situaţii8 pe care acesta le sesizează şi le exploatează cu inteligenţă în
iniţierea, derularea şi finalizarea scenariilor sale:
• modificările repetate ale procedurilor şi metodologiilor de lucru în interiorul
instituţiei, lipsa unui regulament clar care să stabilească modul de desfăşurare a
activităţilor instituţiei;
• apelul insistent pe care persoane din conducerea instituţiei îl fac asupra
subordonaţilor, pentru a rezolva favorabil unele cereri formulate de anumite
societăţi sau persoane, facilitând comiterea unor ilegalităţi;
• nerespectarea regulilor obligatorii de negociere cu partenerii de afaceri;
• nerespectarea circuitului legal al documentelor, prin ocolirea punctelor obligatorii de
trecere. Datorită legăturilor pe care aceşti infractori le au cu unii funcţionari, care le
facilitează circuitul unor documente care fie nu corespund realităţii, fie sunt
falsificate, ele ajung la destinaţie fără a trece prin toate punctele obligatorii de
trecere;
• lipsa elementelor obligatorii din corespondenţa oficială a instituţiilor ( număr de
înregistrare, semnături, ştampilă etc. ). În multe situaţii, pentru a păstra anonimatul
sau pentru a pierde urma unor documente falsificate se evită intenţionat
menţionarea unor elemente obligatorii pentru corespondenţa oficială;
• posibilitatea modificării unor documente oficiale fără obligaţia certificării acestora;
• existenţa în cadrul instituţiei a unor relaţii de rudenie care duc la apariţia
nepotismului sau la favorizarea unor persoane pe criterii subiective;
• practica conducerii instituţiei de a nu pune în aplicare dispoziţiile obligatorii
elaborate de autorităţile naţionale în baza actelor normative adoptate (raporturi
statistice şi contabile, comunicări obligatorii la Centrala Incidentelor de Plăţi,
Centrala Riscurilor Bancare );
• efectuarea superficială a controlului intern asupra celor mai importante operaţiuni şi
segmente ale activităţii instituţiei constituie un factor deosebit de important care
determină şi favorizează săvârşirea infracţiunilor economico-financiare;
• tendinţa de concentrare a puterii de decizie în mâinile câtorva persoane din
conducerea instituţiei, care pot fi corupte sau atrase în activitatea ilegală a
fraudatorului. Bineînţeles, agilitatea şi atenţia acestui tip de infractor îi dă
posibilitatea şi puterea de a studia persoanele care au capacitatea de decizie, astfel
încât să găsească modalităţile adecvate pentru a le atrage în jocul său şi pentru a-i
împiedica să influenţeze negativ acţiunile sale.
• cunoaşterea de către infractor a relaţiilor speciale pe care persoanele din
conducerea instituţiei în care activează le-au stabilit cu persoane importante din
cadrul puterii şi autorităţilor de supraveghere.
8
idem –pag. 247
70 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
• teama conducerii instituţiei de a face publică o fraudă, chiar şi nesemnificativă,
produsă în cadrul unei instituţii economico-financiare, datorită faptului că orice ştire
de acest gen afectează negativ imaginea întregii instituţii.
Infractorii care acţionează în în domeniul spălării banilor afişează, în general, o imagine
falsă, din această cauză fiind relativ greu de descoperit. Datorită puterii şi statutului social,
de care sunt conştienţi şi de care profită, ei reuşesc să corupă valorile considerate imune
la puterea banilor. Egocentrismul este considerat „ţara” infracţională, forţa motrice a
realizării dorinţelor lor. Banul şi puterea sunt principalele lor motivaţii, pentru care s-ar
amesteca în orice activitate care le-ar aduce un profit.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 71
Probleme teoretice şi practice în cercetarea la fata locului în echipă

complexă, în cazul infracțiunilor de omor
Tablan Costel Paul
CAP. I. Aspecte generale ........................................................................................................... 72

CAP. II Echipa de cercetare la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor ............................... 72
a) Componenţa ................................................................................................................. 72
b) Deplasarea la faţa locului ............................................................................................. 73
c) Rolul componenţilor echipei complexe de cercetare la faţa locului .............................. 74
Cap. III Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului................................................................... 76
Bibliografie.................................................................................................................................. 76
CAP. I. Aspecte generale

Cercetarea la faţa locului, în cazul infracţiunilor de omor, se înscrie printre
activităţile procedurale menite să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările în care s-a produs infracţiunea şi, inclusiv, cu privire la persoana făptuitorului.
Etimologic, a cerceta provine din latinescul "circitare" şi semnifică a examina, a
observa, a studia, a investiga, a se informa.
Cercetarea la faţa locului, în cadrul infracţiunilor de omor, presupune cunoaşterea
imediată, directă şi completă a locului în care s-a comis infracţiunea.
Importanţa acestui act procedural este relevată prin obiectul său complex, fixat în
dispoziţiile art. 129 Cod procedură. penală, unde se arată că cercetarea la faţa locului se
efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului
săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească
poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost
săvârşită.
Sintagma „faţa locului" reprezintă nu numai locul propriu-zis unde s-a comis
infracţiunea de omor, ci şi zonele mai apropiate sau alte locuri, din care se pot desprinde
date referitoare la pregătirile, comiterea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de
retragere ale autorului din câmpul infracţional.
Importanţa cercetării locului faptei în cazul infracţiunilor de omor constă în aceea că
organul de urmărire penală are posibilitatea de a percepe direct locul săvârşirii şi
consecinţele infracţiunii, de a stabili împrejurările în care s-a comis fapta şi de a-l
identifica pe autor, prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi cercetarea criminalistică a
urmelor şi mijloacelor materiale de probă.
Locul săvârşirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracţiune
şi la autorul acesteia, astfel că de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare
şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, va depinde, într-o
mare măsură, soluţionarea cazului, identificarea autorului, precum şi a celorlalţi participanţi
la comiterea faptei penale.
CAP. II Echipa de cercetare la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor
a) Componenţa
În cercetarea infracţiunilor contra vieţii trebuie să se adopte metode tactico-penale
şi tehnico-criminalistice care şi-au dovedit eficienţa în practică şi au contribuit nemijlocit la
72 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
operativitatea soluţionării cauzelor, în condiţiile respectării depline a legilor şi a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Printre aceste metode se află şi aceea a cercetării în echipă a acestui gen de
infracţiuni.
În practica organelor de urmărire penală din ţara noastră
această metodă se aplică de mult timp şi s-a dovedit a fi eficientă prin rezultatele
obţinute în activitatea de cercetare a infracţiunilor de omor.
Echipa complexă de cercetare la fata locului, în cazul infracţiunilor contra vieţii, se
compune din:
- procurorul criminalist - care este şi conducătorul echipei;
- medicul legist
- specialişti criminalişti
- ofiţeri de investigaţii criminale
- conducătorul cu câinele de urmărire
În cauze mai complexe, echipa se poate completa cu specialişti din alte domenii de
activitate (experţi în balistică, în tehnică auto, etc.)
Cercetarea în echipă a infracţiunilor de omor presupune, aşadar, o strânsă
conlucrare a organelor procuraturii cu cele de poliţie şi medicină legală.
Potrivit art. 209 alin. 3 din Cod procedură penală, procurorul este cel care
efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor contra vieţii, astfel încât acestuia îi
revine iniţiativa conlucrării şi coordonării echipei, procurorul criminalist fiind cel care trebuie
să orienteze, calificat, verificările şi investigaţiile şi să stimuleze spiritul de conlucrare,
pentru a obţine un flux de informaţii şi date, pe care trebuie să le valorifice în soluţionarea
cauzei.
Formarea echipelor impune şi o specializare continuă a procurorilor criminalişti, a
lucrătorilor din poliţia judiciară, a medicilor legişti şi a tehnicienilor criminalişti.
0 garanţie a succesului în activitatea unei echipe de cercetare la faţa locului este
stabilitatea ei. Stabilitatea echipei creează emulaţie profesională şi sudură psihică, ce
animă pasiunea pentru muncă şi aflarea adevărului.
b) Deplasarea la faţa locului

Imediat ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârşirea unei
infracţiuni contra vieţii, acesta, împreună cu echipa complexă, urmează a se deplasa la
fata locului, cu maximum de operativitate, pentru efectuarea cercetării.
Prin deplasarea imediată la fata locului se evită pericolul modificării locului faptei,
precum şi dispariţia şi degradarea urmelor care se pot produce, atât prin acţiunea autorului
- care caută să înlăture urmele faptelor sale, cât şi prin aceea a intervenţiei unor persoane
care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat sau a unor factori neutri
(condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice).
In practica Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ s-a instituit regula conform
căreia echipa complexă, compusă din procurorul criminalist, medic legist şi ofiţeri de
investigaţii criminale, specializaţi în cercetarea şi investigarea infracţiunilor contra vieţii, să
se deplaseze la fata locului atât în cazul infracţiunilor de omor, cât şi la tentative de omor,
precum şi pruncucideri.
Prin deplasarea imediată la faţa locului se creează posibilitatea identificării unor
martori, fără a se exclude chiar eventuala surprindere a autorului la locul infracţiunii.
În practica organelor de anchetă din judeţul Neamţ s-au constatat mai multe astfel
de cazuri. Astfel:
Într-o după-amiază de septembrie, Dispeceratul Inspectoratului de Poliţie al
judeţului Neamţ a fost sesizat că pe raza comunei Sagna, judeţul Neamţ s-a comis o
infracţiune de omor, victimă fiind A.N., în vârstă de 70 ani, care locuia singur.
Echipa complexă de cercetare s-a deplasat la faţa locului cu operativitate.
Locuinţa victimei se afla în satul Lutca, comuna Sagna, fiind
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 73
învecinată la N şi S cu locuinţe ale altor consăteni, la E cu proprietăţi, grădini, iar la
V cu drumul comunal.
Locuinţa propriu-zisă se afla în partea din stânga a curţii, la circa 4 metri de poarta
de acces. Aceasta se compunea din două camere, un hol şi o bucătărie. Bucătăria era
situată în partea stângă a locuinţei. În bucătărie se afla, pe duşumea, cadavrul victimei.
Victima era îndreptată cu picioarele către uşa de acces în locuinţă, iar cu capul
îndreptat către pat. Uşa de acces nu prezenta urme de forţare.
În momentul sosirii la fata locului, pe stradă, în apropierea locuinţei, se aflau
organele de politie din comună, care au asigurat locul infracţiunii.
S-a solicitat participarea a doi martori asistenţi la cercetarea la fata locului.
Primul care s-a oferit a fost G.C., în vârstă de 45 ani - nepotul victimei. După ce s-a
efectuat cercetarea la faţa locului, în faza statică şi s-au fixat cele constatate prin
fotografiere, s-a trecut la faza dinamică a cercetării.
Cadavrul a fost întors cu faţa în sus şi examinat de către medicul legist prezent la
fata locului. S-a constatat că în zona toracică stângă victima avea înfipt în el un cuţit, din
care se vedea numai mânerul, de culoare neagră.
Martorul asistent G.C., fără să aştepte alte concluzii a spus: „cuţitul nu aparţine
unchiului meu".
Ulterior, în urma investigaţiilor efectuate, s-a constatat că G.C. este autorul
infracţiunii, iar afirmaţia făcută de acesta a avut drept scop punerea pe o pistă greşită a
organelor de anchetă.
c) Rolul componenţilor echipei complexe de cercetare la faţa locului

Aşa cum am menţionat, conducătorul echipei de cercetare este procurorul
criminalist. Coordonarea de către procuror exclude, însă, ideea imixtiunii în sfera de
competenţă a celorlalţi membri ai echipei, în sensul de a le sugera sau pretinde anumite
răspunsuri la problemele pe care le examinează.
Ofiţerii de poliţie au rolul de a efectua investigaţii care să conducă la prinderea
autorului infracţiunii.
În speţa anterior menţionată s-au elaborat mai multe versiuni de anchetă.
Pentru faptul că drumul comunal ce trecea prin faţa locuinţei victimei ducea într-un
sat al comunei, o primă versiune a fost aceea că victima a fost omorâtă de o persoană din
alt sat, cu care victima a consumat, la domiciliul său, băuturi alcoolice, apoi s-au certat.
În apropierea locuinţei victimei, în partea de nord, la trei case distanţă, locuia
numitul V.M. - cunoscut consumator de băuturi alcoolice în exces, care stătea cu mama sa
într-o casă cu două camere, fără iluminat electric şi care, pentru a-şi procura banii de
băutură, îşi agresa mama, după ce aceasta lua pensia.
0 altă versiune a constituit-o aceea că victima a consumat băuturi alcoolice cu V.M.,
iar acesta din urmă a devenit violent după ce a băut şi a văzut probabil că victima are bani
asupra sa.
0 a treia versiune a fost aceea de a stabili cui aparţine cuţitul – corp delict. A fost
identificată o persoană de sex feminin, care venea o dată pe săptămână şi făcea de
mâncare victimei. Aceasta, audiată fiind, a precizat că acel cuţitul aparţinea victimei şi
fusese folosit chiar şi de ea când făcea mâncare.
S-a reconstituit traseul parcurs de către G.C. în ziua comiterii infracţiunii şi s-a
stabilit că acesta este autorul infracţiunii.
Un alt caz în care investigaţiile efectuate de procuror şi organele de poliţie au
condus la descoperirea autorului, este cel al omorului comis de către S.A., într-o zi de
decembrie, victima fiind A.E., în vârstă de 77 ani. Victima locuia singură în satul Muncel,
comuna Valea Ursului, judeţul Neamţ şi a fost găsită decedată de către rude, a doua zi.
74 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
S-au stabilit mai multe versiuni de anchetă, printre care şi aceea că victima a fost
agresată de către o persoană cunoscută, deoarece nu existau urme de forţare la uşa
locuinţei.
De asemenea, s-a stabilit că victimei îi dispăruse şi o sumă de bani, respectiv 500
RON, rezultaţi din vânzarea unui viţel. S-a creat un cerc de bănuiţi, printre aceştia aflându-
se şi nepotul victimei, care, în urma cercetărilor efectuate, s-a dovedit a fi autorul faptei.
Deplasarea la faţa locului şi desfăşurarea operativă a investigaţiilor au condus la
depistarea autorului infracţiunii de omor deosebit de grav, comis de către N.P., de 42 ani,
din comuna Tarcău, sat Straja, judeţul Neamţ, la mijlocul lunii septembrie, victimă fiind
mama sa, P.V.
Victima locuia împreună cu fiul ei – vecini cu aceştia fiind familiile B.V. şi B.I., care
erau în conflict cu familia P.V.
B.V. fusese condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni de vătămare
corporală, victimă fiind un nepot al lui P.V., iar B.I. fusese condamnat pentru tentativă de
viol, victimă fiind chiar partea vătămată P.V.
Victimei i-au fost aplicate două lovituri cu un obiect despicător-tăios (topor), în zona
cervicală, aceasta fiind practic decapitată.
Arma crimei nu a fost găsită cu prilejul cercetării iniţiale.
Locuinţa victimei era compusă din două camere. În prima cameră, după uşă, în
partea dreaptă, a fost găsit un topor, care nu prezenta urme de substanţă brun-roşcată pe
el. În cea de a doua cameră se afla cadavrul victimei, aşezat pe pat, cu faţa în jos.
S-au elaborat versiuni de anchetă, una dintre ele fiind aceea că victima a fost
omorâtă de către B.V. sau B.I., cu care era în conflict.
Ulterior s-a descoperit arma crimei – o secure, cu coada de 36 cm, care fusese
îngropată de autorul infracţiunii, respectiv, fiul victimei, în pământ, în grădină, la circa 3
metri de locuinţa propriu-zisă.
Din exemplele prezentate rezultă că faza cercetării la faţa locului trebuie să se
desfăşoare concomitent cu efectuarea unor ample investigaţii ale câmpului infracţional.
Acest paralelism face ca cele două acţiuni să se completeze reciproc, riscul unor omisiuni
fiind astfel minim.
Medicul legist trebuie privit ca un expert care consemnează fapte medicale, apoi
concluzionează, pe baza lor, asupra cauzelor şi felului morţii, asupra raportului de
cauzalitate existent între acţiunea traumatică şi consecinţele acesteia, asupra
mecanismului şi modului de producere a leziunilor. De aceea, în cadrul echipei complexe
trebuie să existe o legătură permanentă între medicul legist şi procurorul criminalist.
În orice cauză pot exista aspecte particulare medico-legale, care nu pot fi apreciate
de la început, fiind necesară o conlucrare permanentă anchetator– medic legist.
Medicul legist este cel care va interpreta în cadrul echipei complexe de cercetare
numai aspectele medicale şi medico-legale. La faţa locului medicul legist din echipă va
examina cadavrul în detaliu, când condiţiile o permit sau examinarea trebuie completată
prin transportul corect al cadavrului şi continuarea observaţiei.
O practică greşită este aceea în care un medic legist se deplasează la faţa locului,
iar un altul efectuează necropsia. Prezenţa medicului legist la cercetarea la faţa locului
poate ajuta şi la examinarea sumară a suspectului. Au existat cazuri în care nu toate
aspectele medico-legale au putut fi apreciate de la început, concluziile certe cu privire la
cauza morţii violente a unei persoane fiind stabilite cu ocazia efectuării necropsiei.
Astfel, într-o zi de mai, la Cabinetul de Medicină Legală Roman s-au prezentat
aparţinătorii victimei A.V., care au solicitat să i se efectueze necropsia acestuia, spunând
că victima era un frecvent consumator de băuturi alcoolice în exces şi probabil aceasta a
fost cauza morţii.
La efectuarea necropsiei medicul legist a concluzionat că moartea victimei A.V. a
fost violentă, ea datorându-se insuficienţei cardio-circulatorii acute, prin tamponament
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 75
cardiac, consecinţa unui traumatism toracic (fracturi de stern şi fracturi costale), cu ruptură
de atriu drept.
Un alt caz în care medicul legist a avut un rol hotărâtor la finalizarea lui a fost acela
al morţii violente a victimei C.N. Victima a fost găsită decedată într-o pădure, pe raza
comunei Tazlău, judeţul Neamţ.
La cercetarea la faţa locului s-a constatat că victima prezintă o leziune de 4 cm,
neregulată în partea stângă a gâtului, sub bărbie, 4 leziuni cu dimensiuni între 1 şi 3 cm,
iar în zona capului – o leziune de 4 cm.
Cu prilejul necropsiei s-a stabilit că moartea victimei C.N. a fost violentă, ea
datorându-se unei insuficienţe cardio-respiratorii acute, consecinţa unui traumatism cu
fractură cominutivă de laringe şi coloană vertebrală cervicală, cu secţiune medulară,
leziunile producându-se prin lovire cu corp dur (copită de cal).
În cadrul echipei complexe de cercetare, un rol important îi revine tehnicianului
criminalist, care este, de regulă, un ofiţer de politie de la serviciul criminalistic, dar poate fi
şi tehnicianul criminalist de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ.
Lucrătorii de poliţie care iau primii contact cu locul faptei trebuie să asigure
conservarea lui până la ajungerea echipei de cercetare.
În afara echipei de cercetare, la locul săvârşirii faptei nu trebuie să pătrundă alte
persoane, orice modificare - provocată chiar accidental de către numărul mare de
persoane ce pătrund adeseori în câmpul infracţional, putând conduce la concluzii greşite
cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta.
Specialistul criminalist are un rol important în cadrul echipei complexe, atât în faza
statică a cercetării – când fixează, prin fotografiere, conform procedeelor specifice
fotografiei judiciare operative, poziţia în care a fost găsit cadavrul, precum şi modul în care
erau aşezate diferite obiecte în câmpul infracţional.
De asemenea fixarea se poate realiza si prin filmare cu camera video. Acest ultim
procedeu a căpătat o largă răspândire, deoarece fixează locul faptei, în toate detaliile lui.
Specialistul criminalist are un rol deosebit de important şi în faza dinamică a
cercetării la faţa locului. Acesta este cel care execută fotografiile de detaliu, măsurătorile
fotografice, schiţa locului faptei, precum şi fixarea şi ridicarea urmelor.
Cap. III Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Conform art.131 Cod procedură penală, fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului
se face într-un proces-verbal de cercetare la faţa locului, la care se anexează schiţe,
desene, fotografii, benzile videomagnetice.
Procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să cuprindă, în afara dispoziţiilor
arătate în art.91 Cod procedură penală, descrierea amănunţită a situaţiei de fapt, a locului
faptei, a urmelor biologice şi nebiologice găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate,
a poziţiei şi stării celorlalte mijloace de probă, încât acestea să fie redate cu precizie şi, pe
cât posibil, cu dimensiunile respective.
Procesul verbal trebuie să conţină, aşadar, concret şi corect, toate datele rezultate
din cercetarea la faţa locului, să constituie o oglindă fidelă a tuturor activităţilor desfăşurate
în echipă. Procedându-se în această modalitate, rezultatele obţinute în urma cercetării la
faţa locului vor fi de un real folos în aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
Bibliografie
• C.Suciu – „Tratat de criminalistică” - Editura Proarcadia, Editia l993;
• L.Dobrinescu – „Infracţiuni contra vieţii persoanei” - Editura Academiei, 1987;
• E.Stancu – „Criminalistica”, vol. I. Tehnica criminalistică – Bucureşti, 1981;
• E.Stancu –„Criminalistica”, vol. II. –Bucureşti, 1983;
76 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
• „Buletin de criminologie şi criminalistică” - nr.1/1993, nr.2/1993 şi nr.1/1995.
• N. Volonciu –Tratat de procedură penală, vol. I şi II – Editura Paideia, 1996
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 77
Particularitățile cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor de omor
Tablan Costel Paul
Consideraţii generale .................................................................................................................. 78

1. Omorul săvârşit prin împuşcare .......................................................................................... 79
2. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente ........................................................ 80
3. Omorul săvârşit prin otrăvire............................................................................................... 81
4. Omorul săvârşit prin asfixie mecanică ................................................................................ 81
5. Omoruri cu mobil nedeterminat sau comise de bolnavi psihic............................................ 82
6. Omorul săvârşit la comandă ori pentru reglarea unor conturi între grupări de tip mafiot.... 83
Bibliografie.................................................................................................................................. 84
Consideraţii generale
Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în mod

substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor
referitoare la faptele şi împrejurările acesteia, inclusiv cu privire la persoana înfăptuitorului.
În cazul infracţiunilor contra vieţii, în noţiunea de “loc al faptei” trebuie să fie incluse:
• locul unde a fost descoperit cadavrul, părţile din cadavru sau scheletul uman;
• căile de acces spre acel loc
• locul în care infractorii şi-au desfăşurat activitatea ilicită
• itinerariile parcurse de victimă pentru a scăpa de agresiune ori pentru a solicita
ajutor
• itinerariile folosite de către infractori pentru transportarea cadavrului în condiţiile în
care omorul a fost disimulat în altă formă de moarte violentă
• locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care acesta nu coincide cu locul
agresiunii
Echipa operativă care se deplasează la faţa locului în asemenea cazuri este
compusă din procuror criminalist, ofiţeri de investigaţii criminale, medic legist, specialişti
criminalişti şi conducătorul cu câinele de urmărire, acestora, după caz, adăugându-li-se
specialişti din alte domenii de activitate.
Odată ajunse la faţa locului organele de urmările penală, cu ajutorul medicului
legist, trebuie să verifice dacă victima mai este în viaţă, şi în caz afirmativ, să ia măsura
transportării acesteia la cea mai apropiată unitate medicală.
Salvarea victimei şi acordarea ajutorului medical trebuie făcute chiar cu riscul
distrugerii unor urme, viaţa persoanei şi integritatea sa corporală neputând veni niciodată
în concurs cu alte interese.
Prin intermediul persoanelor care au descoperit cadavrul, a rudelor victimei, trebuie
să se culeagă date referitoare la cine, când, în ce împrejurări a fost descoperit cadavrul,
dacă identitatea cadavrului este cunoscută, dacă există martori oculari a infracţiunii sau
persoane care pot da relaţii în legătură cu infracţiunea, dacă în câmpul infracţional s-au
produs modificări, în ce constau acestea şi cine le-a făcut.
Activitatea imediat următoare este orientarea de ansamblu cu privire la locul
săvârşirii infracţiunii sau a locului unde a fost descoperit cadavrul, stabilindu-se poziţia
cadavrului, împrejurimile acestuia, ocazie cu care se vor efectua fotografiile de orientare şi
schiţa locului faptei.
Investigarea în faza dinamică a locului faptei este cea mai completă etapă, la ea
participând toţi membrii echipei operative. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind
78 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
examinat mai întâi corpul acestuia, precum şi locul de sub cadavru, după care se va
continua cu porţiunea de teren din jurul victimei, lărgindu-se treptat raza locului cercetat
până la o depărtare unde nu se mai poate conta pe găsirea de urme sau obiecte care să
aibă valoare pentru cauză.
Această ordine diferă în funcţie de particularităţile locului unde a fost săvârşită fapta
sau unde a fost descoperit cadavrul, de modul şi natura mijloacelor folosite la săvârşirea
infracţiunii. Astfel, în unele cazuri, este mai indicat a se începe examinarea terenului din
jur, apoi se cercetează terenul prin apropierea treptată de cadavru, terminându-se cu
examinarea cadavrului şi a porţiunii de sub acesta.
Procedând la cercetarea locului, va trebui să se acorde atenţie locului şi poziţiei în
care se află cadavrul, poziţia cadavrului faţă de alte obiecte din jur, poziţia capului,
braţelor, mâinilor şi picioarelor, existenţa sau lipsa îmbrăcăminţii şi poziţia acesteia.
Trebuie stabilită de asemenea existenţa eventualelor urme de târâre din jurul cadavrului,
urme de picioare, mâini, unghii, urme ale hainelor. Urmele existente lângă cadavru,
coroborate cu poziţia în care se afla acesta, pot oferi concluzii valoroase privind raportul
dinamic agresor-victimă, elucidând dacă agresiunea s-a produs în acel loc sau în altă
parte, iar cadavrul a fost transportat ulterior în locul în care a fost găsit. Cu ocazia
examinării cadavrului, în afară de datele generale privind locul unde a fost descoperit,
poziţia, sexul, vârsta, talia, hainele şi încălţămintea, constituţia fizică a cadavrului, semnele
particulare, prezenţa fenomenelor cadaverice, o atenţie deosebită trebuie acordată
stabilirii şi descrierii leziunilor pe care le prezintă. Astfel, cu privire la agresiuni, trebuie să
se urmărească numărul, locul unde se află, forma, dimensiunile, natura acţiunii prin care
au fost produse.
Examinarea cadavrului şi a garderobei acestuia trebuie să ducă la descoperirea
diferitelor urme, acordându-se atenţie în mod deosebit urmelor (materie, praf, noroi,
vopsea, sânge, spută, spermă, fire de păr, etc.). Mâinile şi orificiile naturale ale cadavrului
oferă multiple posibilităţi de descoperire a diferitelor urme cu valoare pentru cauză. Astfel,
în mâinile cadavrului, sub unghii, pot fi descoperite fire de păr, urme histologice, urme de
sânge, fire desprinse de la infractor sau din îmbrăcămintea acestuia, iar în gură, pot fi
descoperite obiecte care au folosit la sufocarea victimei.
În caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, ca şi în cazul
descoperirii de cadavre a căror identitate nu este cunoscută trebuie să se solicite
medicului legist să recolteze probele biologice necesare analizelor de laborator în vederea
stabilirii profilului genetic al victimei.
După examinarea cadavrului şi a garderobei acestuia, după fixarea şi ridicarea
urmelor descoperite cu aceasta ocazie, se procedează la examinarea porţiunii de sub
cadavru şi din împrejurimile sale. Examinând terenul din jurul cadavrului trebuie să se
acorde atenţie deosebită modului în care sunt dispuse diferite urme şi mijloace materiale
de probă. Atenţie deosebită trebuie acordată obiectelor care ar fi putut fi folosite pentru
provocarea leziunilor şi pe care pot fi puse în evidenţă urme materiale.
Urmele şi mijloacele materiale de proba care se caută, locurile în care se caută,
modul de examinare diferă de la speţă la speţă, în raport de natura locului faptei,
mijloacele şi metodele folosite la săvârşirea omorului, natura şi poziţia leziunilor
descoperite pe cadavru.
Clarificarea împrejurărilor privitoare la scopul urmărit prin suprimarea victimei, la
metodele şi mijloacele folosite de infractor, se poate face daca se ţine seama de specificul
leziunilor produse de diferiţi agenţi vulneranţi care trebuie să fie urmărit cu prilejul
cercetării la faţa locului.
1. Omorul săvârşit prin împuşcare

Cercetarea la faţa locului în cazul omorului comis cu arme de foc trebuie să
stabilească urmele principale şi secundare ale împuşcăturii, să determine distanţa şi
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 79
direcţia de tragere, să evidenţieze urmele pe baza cărora se pot trage concluzii privind
existenţa omorului, a sinuciderii sau a unui accident. Pe baza rezultatelor cercetării la faţa
locului se va putea face diferenţa dintre omor şi sinucidere sau încercarea de a se
disimula omuciderea în alte forme de moarte violentă (autolezare sau accident). Dacă pe
cadavru au fost constatate leziuni provocate prin împuşcare, trebuie căutată arma cu care
s-a tras, tuburile şi gloanţele.
În căutarea armei trebuie să fie examinat amănunţit atât locul unde s-a găsit victima
cât şi cel în care se află urmele lăsate de făptuitor precum şi căile de acces. Armele de foc
se mai pot găsi în fântâni, haznale, ape, îngropate în pământ ascunse în diverse obiecte,
etc. Arma găsită în mâna cadavrului – situaţie înscenată pentru disimularea omorului în
sinucidere – impune examinarea atentă a urmelor existente pe mâna cadavrului: urme
produse de flăcări, urme rezultat al acţiunii gazelor, de funingine, de pulbere arsă şi
nearsă.
La faţa locului pot fi descoperite de asemenea şi tuburile trase, acestea
căutându-se începând cu zona unde se presupune că a stat trăgătorul. Căutarea tuburilor
trase se efectuează în urma studierii numărului, aspectului şi formei leziunilor create pe
trupul victimei. De asemenea este necesar să se stabilească distanţa şi direcţia de tragere
şi apoi să se caute tuburile trase în zona respectivă.
În încăperi, proiectilele pot fi descoperite pe podea sau înfipte în ea, în tavan sau pe
pereţi, în tocul uşii sau ferestrelor, în mobila, etc. Când omorul nu s-a comis în locuinţă
proiectilele pot fi găsite în iarbă sau pe pământ, în cadavru, în îmbrăcămintea victimei sau
înfipte în obiectele din jur (pomi, garduri) în corpuri de animale în vehicule, ş.a.m.d.
Examinarea locului faptei mai poate pune în evidenţă urme de încălţăminte, de sol,
particule de vopsea, urme biologice (sânge, fire de păr, fragmente de ţesut organic, etc.).
2. Omorul săvârşit cu arme albe şi corpuri contondente

Armele albe ce pot fi folosite la săvârşirea omorului se împart în obiecte înţepător-
tăioase şi obiecte despicătoare.
Leziunile produse cu obiectele tăioase pot fi dispuse în orice regiune a corpului,
lungimea lor fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului
victimei. Plaga prezintă marginile netede cu forma liniară, semicirculară sau în unghiuri,
adâncimea rănii depinzând de forţa loviturii şi de rezistenţa ţesutului.
La locul faptei, urme de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase apar
sub formă de împroşcare în cazul plăgilor arteriale şi sub formă de bălţi în cazul plăgilor
venoase.
Leziunile produse de obiectele înţepătoare sau înţepător - tăioase (cuţit cu vârf
ascuţit, baionetă, foarfeci), au o formă apropiată de cea a obiectului vulnerant. Lungimea
plăgii diferă în raport cu gradul de înclinaţie dintre lama obiectului folosit şi suprafaţa
afectată, practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de perforare şi de tăiere.
Leziunile produse de obiecte despicătoare (topor, bardă, satâr) se prezintă ca plăgi
tăiate sau zdrobite, după cum lama este ascuţită sau nu. Lungimea rănii depinde de
lungimea lamei obiectului, după unghiul de atac şi acţiunile de apărare ale victimei. În
majoritatea cazurilor leziunile sunt produse la nivelul capului şi pe baza acestora, când a
fost afectat planul osos, se poate ajunge la identificarea obiectului folosit.
Leziunile provocate de obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi
pleznite sau zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei obiectului folosit, pe oasele
plate, de regula pe cutia craniană, datorită fracturii osului. În cazul în care obiectul
contondent are dimensiuni mai mari de 4 cm., este dificil de stabilit forma obiectul
vulnerant. Uneori, forma obiectului poate fi reţinută şi de îmbrăcămintea victimei.
Modul în care se prezintă leziunile oferă posibilitatea diferenţierii omorului de
sinucidere, ştiut fiind că, de exemplu, sinucigaşii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele
sau venele de la încheietura mâinii.
80 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
3. Omorul săvârşit prin otrăvire
Moartea prin otrăvire sau intoxicare acută, cunoscută şi sub denumirea de moarte
violentă prin agenţi chimici este relativ rar întâlnită în practica organelor judiciare sub
formă de omucidere, fiind frecvent consecinţa unor accidente sau sinucideri.
Cercetarea în cazul otrăvirilor trebuie să stabilească dacă decesul s-a datorat
intoxicării acute, natura toxicului şi cantitatea ingerată, data intoxicării, provenienţa
substanţei toxice, persoanele de la care a fost procurată.
La faţa locului trebuie căutate sticle, pahare, tacâmuri, resturi de alimente, de hârtie
şi rufe murdare, vomismente, materii fecale care pot purta urmele unei substanţe toxice.
Aceste obiecte se ridică cu grijă, se împachetează şi se sigilează, chiar dacă în aparenţă
sunt curate, întrucât numai analiza de laborator poate stabili cu certitudine dacă prezintă
sau nu urme de substanţe toxice. Căutarea unor asemenea obiecte este necesară şi în
caz de moarte suspectă, când pe cadavru nu se constată existenţa vreunei leziuni
produse prin intoxicaţie, întrucât este cunoscut faptul că nu în toate cazurile ingerarea de
substanţe toxice lasă urme la exteriorul cadavrului.
Această căutare se impune cu stringenţă în cazul în care cadavrul nu prezintă nici
un fel de leziuni.
Cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie căutate înscrisuri provenind de la victimă
sau făptuitor, din care să rezulte cauzele sinuciderii, sau relaţiile victimei cu diverse
persoane în rândul cărora trebuie căutaţi autorii omorului. În cazul intoxicaţiilor cu oxid de
carbon se impune examinarea stării instalaţiilor de gaze, a buteliilor, furtunurilor de
racordare, maşinilor care funcţionează pe bază de gaze şi sobelor.
4. Omorul săvârşit prin asfixie mecanică

Asfixia reprezintă ansamblul fenomenelor observate după privarea bruscă a
ţesuturilor de oxigen şi, consecutiv, creşterea bioxidului de carbon. Ele exprimă tulburări
ale metabolismului gazos, cu instalarea unor manifestări clinice şi tablouri lezionare
dependente de rezistenţa diferită a ţesuturilor la lipsa de oxigen. Consecinţele esenţiale şi
precoce privesc sistemul nervos central.
Etiologia asfixiilor poate fi violentă dar şi neviolentă, cum ar fi stări patologice
determinate de edem pulmonar, pneumopatii, ruperi de anevrisme şi inundarea căilor
respiratorii cu sânge.
În cazul asfixiilor denumite în mod curent mecanice, se remarcă două mari grupe:
asfixiile prin comprimare şi asfixiile prin ocluzie.
Modificările morfologice generale produse de asfixii au doar o valoare orientativă,
însă cele locale au valoare specifică, constituind adevărate „mărci traumatice de asfixie”
caracteristice fiecărei forme de asfixie în parte. Excepţie de la această regulă fac doar
unele cazuri de sufocare cu obiecte moi sau asfixia cu moarte prin mecanism nervos unde
leziunile locale pot fi absente, iar cele generale sunt puţin exprimate, impunându-se o
cercetare foarte atentă a tabloului lezional şi eliminarea altor cauze de moarte.
Asfixiile prin comprimare sunt:

• spânzurarea – cadavrul este cianotic, cu globii oculari ieşiţi din orbite, cu gura
deschisă, limba proeminentă, cu eroziuni posibile pe mâini, gambe, cap datorate
lovirii acestora de obiectele înconjurătoare în faza convulsivă a asfixiei. La nivelul
laţului ce comprimat gâtul se realizează un şanţ de spânzurare care de obicei are o
direcţie oblică ascendentă fiind întrerupt spre ceafă la nivelul nodului şi mai profund
în partea opusă acestuia. Şanţul poate lipsi sau este slab exprimat dacă între gât şi
laţ se interpun obiecte moi (fular, guler, mâinile). De regulă spânzurarea este o
modalitate de suicid acceptată cu precădere de bărbaţi.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 81
• ştrangularea – şanţul de ştrangulare este orizontal şi complet fiind situat de regulă
la mijlocul gâtului. Poate să nu fie imprimat complet dacă se interpun mâinile sau
obiecte moi. Frecvent se constată fracturarea cartilagiului laringian şi a osului hioid.
• sugrumarea – este caracterizată de prezenţa de excoriaţii şi echimoze în regiunea
cervicală anterioară, uneori de formă semilunară indicând apăsarea cu pulpele
degetelor şi unghiile. Aceste semne pot lipsi dacă se acţionează cu mănuşi. Este de
regulă specifică omorului şi poate fi realizată şi de la spate.
• compresiunea toraco-abdominală – leziunile (externe şi interne) sunt determinate în
special accidental, în cazul de surpări de maluri, prăbuşiri de ziduri, răsturnări de
vehicule, avalanşe, etc. Se pot datora şi acţiunii criminale prin apăsarea cu
genunchii şi greutatea corpului pe toracele şi abdomenul victimei, aşezată pe un
plan tare, producând acesteia, deseori, multiple fracturi costale, bilaterale şi rupturi
de organe interne, frecvent de ficat, în cazul violurilor şi al imobilizării victimelor la
tâlhărie.
Asfixiile prin ocluzie sunt:

• sufocarea – ocluzia orificiilor respiratorii (nas, gura) la exterior, cel mai frecvent cu
ajutorul mâinii sau al obiectelor moi. Se caracterizează prin excoriaţii şi echimoze
pe tegumentele şi mucoasele din jurul orificiilor buco-nazale, care trebuie căutate
macroscopic şi confirmate microscopic. Sugrumarea cu obiecte moi, de regulă nu
produce leziuni locale, fiind necesară căutarea cu atenţie a semnelor generale de
asfixie. Sufocarea se mai poate produce prin ocluzia arborelui respirator (la nivelul
faringelui, bronhiilor, alveolelor prin înghiţirea de bani, nasturi, fasole), prin
aspirarea de substanţe pulverulente în mod accidental sau criminal (nisip, făină,
seminţe), prin „înghiţirea limbii” în urma unor lovituri în abdomen, plex solar, prin
aspirarea conţinutului gastric vomat (la cei în stare de ebrietate, agonie sau la cei
şocaţi). Sufocarea este un act criminal (cel mai frecvent), dar poate fi şi accidentală
în special la sugari sau la epileptici.
• înecarea sau submersia – se caracterizează prin: leziuni datorită apei (înecarea în
timpul vieţii: ciuperca de spumă la gură, balonarea plămânilor); leziuni cadaverice
datorate staţionării cadavrului în apă, unde, îndeosebi iarna, se conservă destul de
bine. Este mai frecvent suicid şi mai rar omucidere. La stabilirea omuciderii este
necesar să se descopere prezenţa altor leziuni vitale, care să fie anterioare înecului
şi delimitate de cele posibil a fi produse în momentul căderii în apă.
5. Omoruri cu mobil nedeterminat sau comise de bolnavi psihic

Omorurile cu mobil nedeterminat sau cele cu mobil vizat ridică numeroase dificultăţi
în ceea ce priveşte identificarea, cercetarea şi probarea vinovăţiei autorilor evidenţiate de:
1. absenţa sau numărul redus de elemente ce le oferă cercetarea la faţa locului
sau primele investigaţii şi cercetări, pentru a putea stabili mobilul faptei
2. suprapunerea unor date care pot ilustra prezenţa unui mobil bizar – motivat
patologic – cu alte situaţii, de cu totul alt ordin, care exprimă, în fapt, acţiunea
doar aparent curioasă a unor infractori sănătoşi din punct de vedere psihic, dar
care au săvârşit fapta din motive minore, uneori greu de stabilit şi acceptat, şi
foarte frecvent sub influenţa consumului de băuturi alcoolice sau droguri. Este
vorba de infracţiuni comise sub imperiul unor porniri huliganice, ca urmare a
unor discuţii sau conflicte neînsemnate, apărute, de regulă, în mod incidental.
Practica judiciară în cazurile de omor cu mobil bizar a evidenţiat unele elemente de
orientare ce pot servi încă din faza iniţială a investigaţiilor la ipoteza că autorii ar putea
face parte din categoria bolnavilor psihic. Cele mai importante indicii în acest sens pot fi:
• Gravitatea şi multitudinea leziunilor, chiar acte de ferocitate sau manifestări de sadism
(mutilări, decapitări, secţionarea victimei în timpul vieţii)
82 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
• Numărul victimelor, acţiunea criminală fiind îndreptată uneori asupra copiilor sau
membrilor familiei, evoluând chiar până la uciderea mai multor persoane urmată de
sinucidere
• Executarea unor acţiuni stranii sau fără scop practic în câmpul infracţiunii (lovirea
victimei după deces), activităţi nefireşti sau riscante (părăsirea locului faptei pe o
direcţie luminată sau foarte circulată, deşi existau alte posibilităţi)
• Folosirea la uciderea victimei a mai multor modalităţi de producere a morţii
supraadăugate
• Lipsa de prudenţă sau curajul nesăbuit manifestat prin atacarea victimelor în timpul
zilei, în locuri publice, în condiţii de inferioritate fizică sau numerică
• Lăsarea mai multor categorii de urme în special papilare la faţa locului
• Folosirea pentru atac a unor obiecte care prin destinaţie şi caracteristici nu au valoare
de agent vulnerant
• Repetarea la scurt timp a unor acţiuni criminale cu un mod de operare similar
6. Omorul săvârşit la comandă ori pentru reglarea unor conturi între

grupări de tip mafiot
Pentru existenţa acestui tip de omor este necesar ca infracţiunea să întrunească
cumulativ cele trei condiţii:
- la comandă
- pentru reglare de conturi
- între grupări de tip mafiot
Mobilurile unor astfel de fapte sunt date de principalul scop al omorului şi anume
obţinerea de câştiguri materiale. Pe lângă acest mobil pot apărea şi răzbunările sau
răfuielile între grupurile de infractori de tip mafiot cum sunt:
- pedepsirea victimelor pentru neplata unor datorii
- înlăturarea concurenţilor
- înşelarea partenerilor în marile afaceri ilicite (trafic cu droguri, produse de
contrabandă, arme, materiale radioactive, etc.)
- traficarea valutei false
- îmbogăţirea peste noapte prin răpiri şi şantaje
- obţinerea supremaţiei în traficul de carne vie
- influenţa nocivă a unor secte religioase cu înclinaţii spre agresiune
- dependenţa de droguri
În strânsă legătură cu mobilul crimei se află modul de operare compus în principal
de acţiuni prealabile comiterii infracţiunii de omor (recunoaşterea anterioară locului faptei,
verificarea prezenţei victimei la domiciliu, urmărirea acesteia, obţinerea unor informaţii
precise despre victimă, folosirea unor vehicule pentru deplasare, consumarea unor
narcotice pentru a-şi crea o stare psihică propice comiterii unei astfel de infracţiuni) şi
acţiuni efective propriu-zise (ştergerea urmelor, provocarea de incendii, împachetarea,
ascunderea sau incinerarea cadavrului, părăsirea localităţii).
Omorul, aşa cum a fost descris, prezintă un grad ridicat de pericol social,
determinat pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale ce constituie elementul protecţiei
penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de
faptul că acest gen de infracţiune se săvârşeşte prin mijloace şi procedee violente.
Apărarea persoanei prin dispoziţiile codului penal priveşte omul în principalele sale
atribute, cel mai de preţ bun al acestuia fiind viaţa (cap. 1, titlul 2, secţiunile 1 si 2 din
Codul Penal).
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 83
Bibliografie
• V. Bercheşan, I. N. Dumitraşcu – Probele şi mijloacele de probă, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1994
• C Aioaniţoaie, ş.a.- Curs de criminalistică, vol. III, Metodica criminalistică partea I,
Academia de Poliţie A.I. Cuza Bucureşti, 1977
• V. Beliş, ş.a. – Medicina legala, Editura Teora, Bucureşti 1992
• C.Suciu –„Tratat de criminalistică” - Editura Proarcadia, Ediţia l993;
• L.Dobrinescu – „Infracţiuni contra vieţii persoanei” - Editura Academiei, 1987;
• E.Stancu –„Criminalistica”, vol. I. Tehnica criminalistică– Bucureşti, 1981;
• E.Stancu– „Criminalistica”, vol. II. –Bucureşti, 1983;
• „Buletin de criminologie şi criminalistică” - nr.1/1993, nr.2/1993 şi nr.1/1995.
• N. Volonciu – Tratat de procedură penală, vol. I şi II – Editura Paideia, 1996
84 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Clasificarea generală a urmelor
Comisar Beşu Benoni
I. Noţiuni generale .......................................................................................................................85

II. Clasificarea urmelor .............................................................................................................. 86
Bibliografie...................................................................................................................................88
I. Noţiuni generale
Săvârşirea faptelor în general şi a faptelor prevăzute de legea penală are loc de
cele mai multe ori prin contact fizic cu anumite entităţi, aparţinând mediului ambiant de la
locul comiterii faptei sau întâmplător aflate în acel loc.
Acest contact, lasă în mod firesc, unele urme asupra locului săvârşirii sau asupra
obiectelor aflate acolo în timpul comiterii faptei. Alteori, la locul comiterii faptei au rămas ori
au fost uitate unele obiecte aparţinând făptuitorului sau lucruri fără de valoare (fire de păr,
fragmente de îmbrăcăminte, resturi de ţigări) dar care pot avea legătură cu persoana care
a participat la comiterea faptei1.
Urma2, ce provine din cuvântul latinesc Orma, într-o accepţiune simplă reprezintă
un semn concret lăsat de cineva sau ceva pe locul unde a trecut, a stat, etc.
În literatura de specialitate, noţiunea de urmă este prezentată în două accepţiuni,
una în sens larg iar alta în sens restrâns.
În sens larg3, urmele sunt definite de unii autori ca orice modificare intervenită în
condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi modificarea produsă existând un raport
de cauzalitate iar alţii4 le definesc ca totalitatea elementelor materiale a căror formare este
determinată de săvârşirea unei infracţiuni.
În sens restrâns, prin urmă se înţelege «reprezentarea structurii exterioare a unui
obiect pe un alt obiect sau altă substanţă5».
O definiţie mai cuprinzătoare arată că prin urmă se înţelege «orice modificare
produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi
elementele componente ale mediului unde îşi desfăşoară activitatea infracţională,
modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la aflarea adevărului.
Urmele constituie specia propriu-zisă a mijloacelor materiale de probă, ele putând
oferi indicii concrete atât cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta cât şi cu privire
la persoanele care au săvârşit-o.
Proba este definită ca elementul de fapt care serveşte la constatarea existenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor
necesare justei soluţionări a cauzei6. Referitor la proba materială, aceasta este definită ca
fiind proba relevată de anumite obiecte sau situaţii de fapt7.
Deşi entităţi extraprocesuale – având legătură cu obiectul probaţiunii – mijloacele
materiale de probă, respectiv obiectele care conţin sau poartă urmele infracţiunii săvârşite
devin categorii juridice procesuale8 prin reglementarea folosirii lor în procesul penal9.
1 V. Dongoroz, s.a., - op. Cit., pag. 230

2 DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 1140.
3 Emilian Stancu - Criminalistică, Editura ACATAMI, Bucuresti, 1995, vol.I, pag. 135
4 Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 200
5 B.I Sevcenko –Tehnica criminalistică, Editura de stat pentru literatura juridică, Moscova, 1959, pag. 179
6 Codul de procedură penală al Romaniei, art.63, a se vedea si G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu – Dictionar juridic
penal – Editura Stiintifică si Enciclopedică Bucureşti, 1976, pag. 237.
7 Idem, pag. 238
8 Asemenea tuturor mijloacelor de probă ( N.A )
9 In acelasi sens, V. Dongorz s.a, op. cit., pag 234.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 85
În literatura de specialitate s-au exprimat opinii potrivit cărora, atunci când se
vorbeşte de probele materiale nu se justifică distincţia dintre izvorul probei – ca mijloc de
probare – si elementele de fapt probatorii – proba – întrucât cele două noţiuni coincid. Cu
o asemenea manieră de abordare nu putem fi de acord, întrucât îmbrăţişăm opinia
specialiştilor care consideră că între proba şi izvorul ei există deosebiri de substanţă.
Astfel, opinăm că mijloacele materiale de probă sunt izvorul unor elemente de fapt ce
contribuie la aflarea adevărului, conţinutul lor fiind constituit tocmai din aceste elemente de
fapt10.
Pentru ca obiectele ce conţin sau poartă urmele infracţiunii să fie admise ca
mijloace de probă este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:
- în cauza în care s-au administrat mijloacele de probă să se fi dispus începerea
urmăririi penale
- obiectele respective să aibă legătură cu cauza, cu alte cuvinte să fie în măsură să ducă
la stabilirea faptei, identificarea autorului, a mijloacelor folosite pentru comiterea şi
ascunderea infracţiunii, precum şi la lămurirea tuturor împrejurărilor legate de fapta
respectivă11.
Aceste mijloace de probă îşi dovedesc valoarea probatorie în măsura în care,
valorificate din punct de vedere ştiinţific, îşi aduc contribuţia la elucidarea cauzei, urmată
de finalitatea temeinică si legală a acesteia.
Neavând valoare probatorie, obiectele care poartă sau conţin urmele infracţiunii pot
fi colaborate şi apreciate în contextul celorlalte mijloace de probă administrate în cauză12.
II. Clasificarea urmelor

Clasificarea urmelor după diferite criterii are drept scop creşterea gradului de
precizie si claritate al formulării concluziilor cercetărilor criminalistice în soluţionarea
cauzelor penale13.
Din activitatea practică a organelor de poliţie şi ca urmare a cercetărilor efectuate a
rezultat că urmele pot fi clasificate după următoarele criterii:
a. după factorul creator de urme14 se disting următoarele grupe:
- urme ale omului, care cuprind toate modificările rezultate atât din simplul
contact al corpului omenesc cu elementele componente ale mediului cât şi din
mişcările complexe ale acestuia, iniţiate, deliberate şi coordonate din activitatea
cerebrală, respectiv urmele mâinilor, ale picioarelor, ale feţei, urme de natură
biologică, scrisul, etc.
- urme ale animalelor, din această categorie făcând parte urmele create de
copite, gheare, colţi, aripi, păr, pene, produse biologice, precum şi cele sonore şi
de miros.
- urme ale vegetalelor, unde se găsesc urme ale frunzelor, ramurilor, seminţelor,
sporilor, produse biologice de natură vegetală, precum şi cele ale vegetalelor
prelucrate.
- urme ale obiectelor, care cuprind totalitatea modificărilor produse la faţa locului
în timpul comiterii infracţiunii de prezenţă sau acţiunea obiectelor, cum ar fi urme
ale armelor de foc, substanţă de natură pulverulentă, urme de îmbrăcăminte,
urme create de instrumente cu care a acţionat făptuitorul, etc.
- Urme create de unele fenomene, sunt cele care apar ca urmare a incendiilor,
exploziilor, catastrofelor, radiaţiilor, trăsnetului, etc.
10 Ase vedea si V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, op. cit., pag. 106.

11 Gh. Păşescu – Noţiunea si clasificarea generală a urmelor –în Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul de
Interne, Bucureşti, 1976, pag. 118.
12 V. Bercheşan, I. N Dumitraşcu, op. cit. pag. 107
13 Emilian Stancu – op. cit., pag. 139
14 Gh. Păşescu, op. cit., pag. 118-119
86 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
b. după factorul primitor de urme, distingem:
- urme primite de corpul uman, în acest caz se au in vedere două situaţii
distincte, respectiv una când corpul uman suportă contactul nemijlocit ca factorii
de urme (glonţ, cuţit, piatră, degete, unghii, dinţi, etc.) si una deosebit de
complexă, atunci când contactul cu factorul creator se realizează prin
intermediul procesului de percepţie – memorizare.
- Urme primite de animale, care sunt modificări produse asupra corpului
acestora prin intermediul unor instrumente, arme sau substanţe15. Modificările
pot consta în răniri, imprimări pe blana sau pe pielea animalului.
- Urme primite de vegetale, care constau în tăieturi, retezări, ruperi, smulgeri
sau imprimări efectuate cu diverse instrumente sau orice alte obiecte. De
asemenea, din această categorie mai fac parte urme imprimate pe suprafaţa
plantelor de forma corpului unor persoane, animale, mijloace de transport sau
obiecte16.
- Urme primite de obiecte, acestea constând în modificări apărute pe diferite
obiecte în urma contactului lor cu unul dintre factorii creatori. In această
categorie intră şi urmele ramase pe pelicula foto si cinematografică, precum si
cele imprimate pe banda magnetică, video (suport magnetic tip CD, DVD).
c. după esenţa lor, urmele se clasifică în:
- Urme formă, ce reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al
acţiunii factorilor creatori şi sunt, în general, reproduceri ale construcţiei
exterioare a unor corpuri şi ale particularităţilor formei lor în masa corpurilor
primitoare17. Aceste urme se clasifică în funcţie de procesul de mişcare în care
s-au format şi în modificările aduse corpului primitor.
În raport de procesul de mişcare în care s-au format se subdivid in:
- Urme statice, care se formează atunci când cele două corpuri intră în contact
prin apăsare sau tamponare, fără ca suprafeţele să alunece între ele;
- Urme dinamice, care se formează în procesul de alunecare a suprafeţelor
corpului creator şi corpului primitor de urmă.
Urmele statice sau dinamice pot fi de stratificare sau de destratificare, vizibile sau
latente.
În raport cu modificările aduse corpului primitor, aceste urme se divid în :
- Urme de adâncime, denumite si urme de volum, care se formează prin modificarea
in profunzime a formei obiectului primitor în locul de contact cu cel creator, ca
urmare a comprimării substanţei primului;
- Urme de suprafaţă, care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanţă
pe suprafaţa unor corpuri ce vin în contact cu altele, fără să schimbe forma corpului
purtător;
- Urme materie, ce cuprind produsele, substanţele sau particulele de natură
organică sau anorganică apărute în procesul săvârşirii unei infracţiuni, care prin
compoziţia si aspectul lor, pot avea importanţă criminalistică. Este vorba de
produse biologice de natură animală şi vegetală, substanţe chimice de natură
organică, precum si urmele materiei organice18.
- Urme poziţionale, ce reprezintă schimbările poziţiilor iniţiale ale corpurilor unde s-a
comis o infracţiune şi care au legătură directă cu ea.
d. după mărime, urmele ce fac obiectul examinării criminalistice se clasifică în două
categorii:
15
Intoxicații, urme de împuşcături, răniri etc.
16
V. Bercheşan, I.N Dumitraşcu, op. cit., pag. 108
17
Gh. Păşescu, op. cit., pag. 120
18
Particule de sol, fragmente de sticla, pelicule de vopsea etc.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 87
- Macrourme – includ toate categoriile de urmă formă şi materie caracterizate
prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute şi examinate
nemijlocit cu organele senzoriale umane19. Aceste urme pot fi supuse unor
prelucrări, examinări şi analize chimice si fizice obişnuite, fară pericolul
distrugerii complete a substanţelor.
- Microurme – sunt acele urme de formă sau materie, mici si foarte mici, create
in procesul săvârşirii unei infracţiuni pentru a căror descoperire, ridicare si
examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilităţilor
senzoriale umane ori utilizarea unor metode micro-analitice.
e. după posibilităţile ce le oferă în procesul identificării, urmele se clasifică în:
- Urme care furnizează elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale
săvârşirii faptei. In această categorie se includ urme care, deşi nu conţin
elemente de identificare sau stabilire a apartenenţei lor la gen, contribuie la
determinarea naturii activităţilor desfăşurate de făptuitor, a succesiunii si duratei
acestora, la explicarea diferitelor „împrejurări negative”.
Fac parte din această categorie urmele poziţionale si cele „concepţionale”, de
exemplu „modus operandi”, mod de operare folosit de făptuitor.
- Urme care ajuta la stabilirea apartenenţei la gen, sunt acele urme cărora le
este specifică insuficienţa caracteristicilor individuale necesare procesului de
identificare. Caracteristicile generale ale acestor urme permit delimitarea genului
de factori creatori cărora le aparţin si prezintă o deosebita importanta pentru
stabilirea „cercului de suspecţi” sau de obiecte suspectate ca ar fi fost folosite la
comiterea infracţiunii.
- Urme care permit identificarea factorului creator, conţin un număr mare de
caracteristici individuale suficiente pentru identificare, cum ar fi de exemplu
urmele lăsate de mâini, de picioare, de buze, de îmbrăcăminte, de părţile rulante
ale autovehiculelor, precum si urmele vocii si vorbirii.
Bibliografie
1. Codul de procedură penală al României.
2. V. Dongoroz – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. II,
partea specială, 1975.
3. V. Bercheşan, I.N Dumitraşcu – Probele si mijloacele de probă – Îndrumar de
cercetare penală, Bucureşti, 1994.
4. V. Bercheşan – Cercetarea penală – Îndrumar complet de cercetare penală,
Bucureşti, 2001.
5. Gh. Păşescu – Noţiunea si clasificarea generală a urmelor – în Tratat practic de
criminalistică, vol. I, 1976.
6. Emilian Stancu - Criminalistică, Editura ACATAMI, Bucureşti, 1995, vol.I.
7. Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1972.
8. B.I Sevcenko – Tehnica criminalistică, Editura de stat pentru literatura juridică,
Moscova, 1959.
9. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
19
Gh. Păşescu, op. cit., pag. 122
88 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Identificarea criminalistică
Comisar Beşu Benoni
I. Generalităţi ...............................................................................................................................89
II. Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice .................................................................. 90
III. Principiile identificării criminalistice ...................................................................................... 91
IV. Etapele identificării criminalistice ......................................................................................... 92
V. Metodologia identificării criminalistice.................................................................................. 92
VI. Formularea concluziilor de identificare ................................................................................ 93
Bibliografie...................................................................................................................................94
I. Generalităţi
Criminalistica s-a consacrat ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului judiciar,
întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea infracţiunii şi la
stabilirea vinovăţiei infractorului, identificat prin procedee criminalistice şi, prin esenţa sa
ca şi prin spiritul pe care îl promovează, este închinată unui scop deosebit : aflarea
adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit.
Pentru a putea înţelege exact esenţa şi spiritul ştiinţei criminalistice, destinată
investigării faptelor penale, se poate aminti moto-ul pe care reputatul criminalist român
Constantin Turai l-a aşezat pe prima pagină a lucrării sale, apărută în urmă cu aproape 50
de ani şi intitulată „Criminalistică şi tehnică criminală”: „Se aude de dincolo de milenii
glasul năpăstuiţilor lumii care strigă prin glasul năpăstuiţilor de astăzi, ca un ecou
perpetuu; descoperiţi mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii, mâna care
lucrează mereu în umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură şi ne
ucide, trecând triumfătoare spre eternitate”.
Astfel, în condiţiile unei erupţii infracţionale, în cele mai diverse şi neaşteptate zone
sociale, legiuitorul şi mai ales justiţia se pot opune crimei numai printr-o reacţie sigură şi
fermă, apelând la procedee ştiinţifice moderne, prin care să combată eficient actele
criminale, mai ales în condiţiile în care însăşi răufăcătorii îşi perfecţionează modul de
operare. Numai aşa poate fi consolidată ordinea socială, fără de care un stat de drept nu
poate exista.
Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi foarte important pentru
Criminalistică, procesul de identificare se bazează pe "posibilitatea recunoaşterii obiectelor
lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora si
datorită neschimbării relative a lor cel puţin pentru un anumit timp".
Aflarea adevărului, în cauzele deferite justiţiei, se realizează prin intermediul
administrării de probe. Una dintre modalităţile de probaţiune o constituie identificarea
criminalistică, conţinutul principal al acesteia constă în găsirea, desprinderea obiectului
sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile.
Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de
judecata privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleaşi
principii, dar aplicarea si modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă
specifică pentru fiecare activitate în parte.
Identificarea criminalistică are specificul său, constând în aceea că se urmăreşte a
se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât si neidentitatea, iar concluziile au
în consecinţa formulării lor aceeaşi forţă cu valoare probantă.
Criminalistul merge cu identificarea în principiu, pană la nivelul unui obiect sau
individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi dar în
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 89
funcţie de măsura în care mijloacele de examinare si metodologia de care se dispune la
un moment dat permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumita grupa
nu este suficientă, procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un
singur obiect cel care a creat urma de la care se pleacă.
Considerăm, asemenea opiniei formulate de dl profesor Emilian Stancu, ca
identificarea nu trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemenea obiectelor si
fiinţelor pe care le examinează, în continuă schimbare şi rămânând totuşi ele însele.
Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul
mijloacelor şi metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza
caracteristicilor acestuia, într-un sistem unitar si individualizat.
Pentru realizarea identificării este necesară existenţa a două categorii de obiecte:
- Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracţional sau create în procesul
săvârşirii unei infracţiuni, denumite şi obiecte concrete sau de identificat.
- Obiectele despre care se presupune că au creat urmele descoperite în
câmpul infracţional, denumite şi obiecte verificate sau identificatoare.
II. Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice

a. Individualitatea (irepetabilitatea);
b. Stabilitatea relativă:
După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:
• nemodificabile (desenele papilare);
• relativ modificabile (scrisul de mână);
• modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial (deghizarea sau
ştergerea urmelor).
c. Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflectate).

După natura lor, reflectările pot fi:
• Reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare sau de
destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare), care redau particularităţile
exterioare ale obiectelor şi fiinţelor.
• Reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere).
• Reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc.).
• Reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).
În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă într-o
modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat,
iar obiectul primitor cel care reflectă.
Identificarea se poate face şi fără contact direct tactil, instrumental, vizual cu
obiectul identificare, folosindu-se astfel:
1. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale când sunt folosite
percepţiile anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de
acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest mod sunt
identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o
comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.
2. Identificarea după memorie este o alta modalitate de identificare, bazată
pe valorificarea percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de
calitatea percepţiei şi memorării, realizate în anumite condiţii de timp, loc,
stare psihică, etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul
perceput, se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea efectua
o comparare. Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a unor
elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare) cât si a unor
90 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros
specific). În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a
reflectat în lumea materială producând anumite urme, se conturează şi ceea
ce îndeobşte constituie domeniul identificării în criminalistică.
3. Identificarea după urmele lăsate va utiliza alături de impresiunile de la faţa
locului şi altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei
bănuite a le fi creat. Întrucât posibilitatea repetării identice a modului în care
s-a creat urma în litigiu, aceasta modalitate de identificare are cele mai mari
şanse de reuşită şi oferă un grad ridicat de certitudine.
III. Principiile identificării criminalistice

Datorită caracterului ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de
identificare trebuie să se fundamenteze pe anumite principii generale:
1. Principiul identităţii - obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de

identificat) si obiecte mijloc (care servesc la identificare).
Importanta deosebită o are înţelegerea corectă a noţiunilor de "identitate" si
"asemănare" pe care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această
utilizare confuză a celor două noţiuni, este o consecinţă a confundării
obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător de urmă şi
utilizat în aprecierea comparativă). Spre exemplu, urma de încălţăminte de la
locul faptei cu urmele create experimental cu încălţămintea bănuitului).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite
în urmă, întrucât "a susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este
identică cu încălţămintea care a creat-o" este la fel de absurd ca şi a susţine
că " fotografia unei persoane este identică cu persoana însăşi" cum preciza
Camil Suciu.
2. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al
identificării şi obiecte mijloc de identificare.
• Obiectul scop al identificării este un obiect material, aflat în legătură cauzală
cu fapta ilicită şi concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului sau a
victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la
săvârşirea faptei, procedeul infracţiunii etc.)
• Obiectul mijloc de identificare este alcătuit din urmele obiectului scop şi din
modelele de comparaţie.
3. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.

Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile si elemente
variabile.
Aşadar, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea
se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri,
alterări, îmbătrânire fizică, etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale,
altfel procesul identificării nu ar fi posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, în sensul imobilităţii
totale. Ea trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre
descoperire si examinare, în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile
caracteristice ale obiectului identificării ( fenomen, persoană, lucru) la
momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în
caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al
criminalisticii.
Criminalistul are sarcina de a distinge între caracteristicile variabile si cele
stabile ale obiectului de identificat.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 91
4. Principiul dinamicităţii şi interdependenţei cauzale
În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt
chemate să observe atributul fundamental al existenţei – mişcarea şi să
privească realitatea prin prisma existentei cauzalităţii ca un factor necesar al
mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei urme,
alterarea grafismelor la persoane în vârstă, etc.
IV. Etapele identificării criminalistice

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii
caracteristicilor esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod
firesc de la general la particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate,
precizie si capacitate de diferenţiere. Aplicarea cerinţei celerităţii nu înseamnă
superficialitate, iar prezenţa cât mai multor detalii individualizante este semnul acurateţei
cu care a fost îndeplinit procesul de identificare. Identificarea criminalistică se realizează în
mod treptat, prin trecerea de la general la particular, trăsăturile specifice ale obiectelor,
fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei,
modelului, etc. încât să se ajungă de la gen la individ, la obiectul scop.
Identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie
ca premisă logică a celeilalte. Aceste doua faze succesive sunt identificarea generică si
identificarea individuală.
Identificarea generică constă în "stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea
ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul
lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi aparţine".
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi
marca armei, tipul şi marca autovehiculului), structura intimă, însuşirile anatomice, psihice,
etc. Atunci când sunt reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de
definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având şi însuşirea
constantei. Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea
fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.
Identificarea individuală înseamnă "a individualiza un obiect concret cel care a
produs urma incriminată, înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el
diferă de toate celelalte obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă".
Pornind de la categoriile de necesitate si întâmplare, identificarea individuală
valorifică legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea
desemnează temeiul intern. Întâmplarea este semnul unor însuşiri şi raporturi de natură
externă. În mod necesar, un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător
intervenţia unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De
exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui in condiţii de rulare cu viteză şi sub
sarcină mare.
V. Metodologia identificării criminalistice

Identificarea criminalistică are două faze:
a. Examinarea separată a urmelor şi a modelelor de comparaţie, stabilindu-se
caracteristicile de gen şi individuale; sunt excluse cele cu particularităţi
deosebite.
b. Examinarea comparativă - presupune stabilirea coincidenţei sau concordanţei
ori a deosebiri-lor sau neconcordanţei dintre urmă şi modelele de comparaţie.
Examinarea se face prin următoarele metode:
92 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
• metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiaţii ultraviolete,
fotografia de examinare etc.)
• metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor de comparat în acelaşi
câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt)
• metoda îmbinării sau îmbucşării pentru obţinerea continuităţii liniare (urme de
tăiere, striaţii de pe gloanţe etc.)
• metoda suprapunerii, care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă, în
vederea determinării identităţii formale
• metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor comparate,
juxtapuse sau suprapuse.
VI. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând
în succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe
si probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi situaţia
în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.
• Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt
concluzii de identificare, în timp ce concluziile certe negative au sensul de
excludere.
Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele
indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect,
fenomen), excluzând cercul de suspecţi.
• Concluziile probabile. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul
unor discuţii îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă
este în general în formă"probabil da", în alte state, probabilitatea este atât pozitivă
cât si negativă. În Romania, concluzii probabile negative sunt mai rar formulate.
Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy. Din pacate, mulţi
dintre cei chemaţi să uzeze în procesul înfăptuirii actului de justiţie de concluzii de
probabilitate, acceptă varianta "probabil ‘‘ca pe un da, deşi uneori expertul,
formulând concluzia probabilă înclina către "probabil nu".
Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei
materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative si calitative a
materialului de comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente
cu potenţial identificator pentru formularea unei concluzii categorice iar pe de alta
parte, caracteristicile urmelor descoperite mai pot fi întâlnite şi la alte obiecte .
Concluziile de probilitate au darul de a permite orientarea muncii de elaborare a
versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de
probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.
• Concluzii de imposibilitate a identificării constituie o situaţie parte în
identificarea criminalistică dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul
probator. Pot rezulta din două motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul scop si
lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau ştiinţifice de realizare a examinărilor
necesare cauzei. De exemplu, când se cere identificarea armei care a tras un
anumit proiectil iar cămaşa acestuia este foarte deformată, exfoliată de pe miez,
inapta examinării microscopice. Uneori în practică, concluzia de imposibilitate este
apreciată ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă
expresia unei imposibilităţi generale, nu numai faţă de obiectul prezentat dar si faţă
de orice alt obiect, fenomen fiinţă.
Concluzia "nu se poate stabili" păstrează în conţinutul său însă o concluzie de
probabilitate, faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind
exclusă (de exemplu datorită deformării şi ruperii cămăşii metalice nu se poate
stabili dacă glonţul a fost tras de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost aşa).
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 93
Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusă, atestând faptul că o
anumită ipoteza este posibilă.
Bibliografie
1. Lazăr Cîrjan – Compendiu de criminalistică, Editura Fundaţia România de Mâine,
2. Bucureşti, 2005
3. Emilian Stancu – Tratat de criminalistică, Editura All Back, Bucureşti, 2007
4. Emilian Stancu – Criminalistică, Editura ACATAMI, Bucureşti, 1995, vol.I.
5. Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
6. Ionescu Lucian, Sandu D. – Identificarea criminalistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1990.
7. Mocsy Ladislau, «Demonstraţia – etapă de lucru importantă în activitatea de
expertiză criminalistică», în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică,
Ministerul Justiţiei 1978
94 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI ANTITERORISMUL.

RIPOSTA ÎMPOTRIVA TERORII ŞI RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
ÎN EUROPA
ZECHERU NICOLAE – Şef Serviciu Investigații Criminale la Inspectoratul de Poliție județean Prahova
Abstract
Fighting against terrorism must be a common goal of all world states and especially
the EU member states.
Tackling the concerns of the European Union and the European Parliament for
prevention and containment of terrorist acts is a topic of great importance and up-to-
dateness.
The present paper is presenting the grounds of terrorist acts mainly as a result of
the despair of the poor citizens from the Third World, oppressed and deprived of their
rights, who feel humiliated by the citizens of the developed countries.
Also, in the beginning the report, there is an important distinction between the war
against terror and combating terrorism. Thus, the war against terror is to notice and fight
erosion of the fundamental human rights.
Combating terrorism is an action designed to prevent deliberate acts of terrorism.
Therefore, fighting terrorism was often categorized as a pretext to intervene with force in
different parts of the world.
This report brings to attention mentalities and views regarding terrorists, observing
the unfortunate parallel between young immigrants offenders and terrorists .
At the same time, however, it is correctly referring to legal rules adopted by the
European antiterrorist cooperation of EU Member States
Thus it is highlighted the ‘’Report on the EU’s role in combating terrorism in the
view to creating a common area of freedom, security and justice’’ drafted by the
Citizen rights and freedom, justice and home affairs Committee, in 2001, the report
covering the first European emergency measures in the name of fighting terrorism.
It shows the two currents of opinion arising from this report, namely:
o -assurance that following the adoption of measures proposed there will be no
violations of human rights and fundamental freedoms;
o -assurance that counter-terrorism measures will not constitute a threat to
human rights.
An important reference is made to the common definition of terrorism in the EU and
the creation of the European warrant for arrest which replaces the extradition
agreements and suppresses the principle of double criminality.
The paper contains elements that emphasize operational coordination against
terrorism. This refers to Eurojust, the anti-terrorist group GAT, the Treaty of Prun
(Schengen III). At the same time it is presented the dialogue on issues of counter-terrorism
between the EU and the U.S., the EU and countries located in the Magreb and South –
East Asia.
In the end of this report it is presented the attitude of the Council of Europe and the
E.U.who, since 2001, have replied the great terrorist threats by legal traditional means and
methods.
Cuvinte cheie:
• Uniunea europeană;
96 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
• Terorism;
• Antiterorism;
• Drepturile omului;
Numirea unui coordonator european al luptei împotriva terorismului în persoana lui

M. Gijs de Vries şi intrarea în vigoare cu anticipaţie a clauzei de solidaritate prevăzută de
tratatul constituţional european sunt unele dintre cele mai recente măsuri adoptate la
nivelul comunităţii europene.
Principalele instrumente de acţiune U.E. împotriva terorismului constau în
armonizarea legislativă, coordonarea operaţională a serviciilor statelor membre şi dialogul
cu statele terţe. Cele mai recente realizări, planuri de acţiune şi activităţi ale Comisiei U.E.
sunt menţionate în MEMO/07/98 Brussels, din 12 March 2007. De asemenea la nivelul
UE au existat dezbateri aprinse în legătură cu necesitatea adoptării unor măsuri dure şi de
urgente împotriva extremismului religios şi terorismului.
Apărătorii drepturilor omului se sprijină pe afirmaţia că adoptarea regulilor de
urgenţă nu poate preveni atacurile teroriste împotriva statelor europene, comportamentul
terorist fiind rezultatul disperării numeroşilor săraci, oprimaţi şi lipsiţi de orice drepturi din
ţările lumii a treia. Acest fenomen nu poate fi controlat decât prin adoptarea de către UE a
unei strategi de prevenire a conflictelor şi elaborarea unei politici de ajutorare pentru
dezvoltare în cadrul lumii a treia. Din această perspectivă, adoptarea unui cadru legal de
urgenţă nu demonstrează decât voinţa politică a guvernelor naţionale de a consolida doar
aspectele de strictă securitate a politicilor implementate cu privire la diferitele probleme
sociale.
În acest sens s-a afirmat că „războiul împotriva terorii” are puţine în comun cu
combaterea terorismului, principalul său obiectiv constând în erodarea drepturilor
fundamentale în cadrul UE, iar Raportul Watson constituie un text care în numele
antiterorismului, pune pur şi simplu în pericol cele mai democratice libertăţi.1
Faptul că războiul împotriva terorismului a servit drept pretext pentru reintroducerea
de către unele state vest-europene a unor măsuri suplimentare de securitate a fost
denunţată de mai mulţi deputaţi europeni care au afirmat că numeroase guverne europene
au folosit acţiunile criminale teroriste din 11 septembrie împotriva Statelor Unite drept
pretext pentru elaborarea unor măsuri legislative care restrâng libertăţi ce nu au nici o
legătură cu combaterea terorismului, ci cu controlul şi stoparea creşterii puterii opoziţiei
împotriva unei ordini economice şi sociale inumană şi nedreaptă2.
Alte voci au evidenţiat că sub pretextul combaterii terorismului se realizează de fapt
o incriminare a demonstraţiilor sociale3, iar diferitele guverne europene se pregătesc să
dezvolte un adevărat arsenal pentru restrângerea libertăţilor, fiind de acum comună
paralela dintre emigranţi, tineri, delincvenţi şi terorişti4.
Deoarece gestionarea ameninţării globale teroriste necesită consolidarea constantă
a serviciilor de informaţii, se apreciază că legislaţia antiteroristă nu trebuie în nici un sens
să servească în primul rând la combaterea activităţilor teroriste; peste toate ea acordă UE
puteri mai mari de a desfăşura investigaţii, precum Sistemul Informaţional Schengen II
1 Krivine (GUE/NGL), sitting of 6 Februarie 2002

2 Di Lello Finuoli (GUE/NGL), sitting of 28 Noiembrie 2001.
3 Krivine (GUE/NGL), sitting of 23 Octombrie 2002. “Trebuie subliniat aici faptul că mai mulţi deputaţi au comentat
defavorabil definiţia terorismului, ea rămânând vagă şi aptă să producă încălcări majore ale drepturilor sindicale, libertăţii
de expresie şi de asociere. Unul dintre exemplele cel mai des invocate îl reprezintă incriminarea demonstraţiilor anti-
globalizare.” Aceste aspecte au fost prezentate de deputaţii: Boumediene-Thiery (Greens/ALE), la 28 Noiembrie 2001 ;
Maes (Greens/ALE), la 28 Noiembrie 2001; Di Lello Finuoli(GUE/NGL), la 28 Noiembrie 2001; Buitenweg (Greens/ALE),
6 Februarie 2002; Krivine (GUE/NGL), 6 Februarie 2002 şi 23 Octombrie 2002; Nogueira Román (Greens/ALE), la 23
Octombrie 2002.
4 Krivine (GUE/NGL), sesiunea din 23 Octombrie 2002. Slăbirea poziţiei juridice a emigranţilor şi solicitanţilor de azil şi
chiar a persoanelor care acordă sprijin acestora a fost semnalată şi de deputatul Boumediene-Thiery (Greens/ALE), în
cursul sesiunii din 28 Noiembrie 2001.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 97
sau mandatul de arestare european, ceea ce înseamnă o intervenţie mai accentuată a
statului civil modern şi o slăbire a apărării acuzatului, oricine ar fi acesta5.
Politici antiteroriste ale UE

Cooperarea antiteroristă a statelor membre UE are o tradiţie îndelungată, debutând
în anul 1967, în afara cadrului oferit de tratatele europene, prin constituirea grupului
TREVI (terorism, radicalism, extremism şi violenţă internaţională) destinat să
consolideze schimbul de informaţii în aceste domenii.
Într-un context determinat şi de atacurile teroriste de la Istambul, Madrid şi Londra,
care au atins inima Europei, U.E. s-a angajat activ în campania antiteroristă pe ambele
fronturi, politic şi respectiv militar. Şirul sângeros de atentate comise împotriva Statelor
Unite - New York şi Washington la 11.09.2001, împotriva Spaniei - Madrid, la 11.03.2004
şi a Marii Britanii – Londra, la 07.07.2005, a propulsat lupta împotriva terorismului şi a
radicalismului islamist la rang de prioritate la nivelul Alianţei Nord Atlantice şi al Uniunii
Europene.
Politicile antiteroriste elaborate de statele membre UE au vizat consolidarea
reţelelor de cooperare internaţională dintre autorităţile cu atribuţii în aplicarea legii,
serviciile de informaţii şi judecători precum şi prin adoptarea temporară sau permanentă a
mai multor măsuri excepţionale6
Pornind de la prezumţia că anumite garanţii legale privind drepturile şi libertăţile
civile nu sunt compatibile cu o luptă eficientă împotriva noilor ameninţări teroriste, în zilele
noastre regulile excepţionale sunt prezentate drept absolut necesare pentru asigurarea
protecţiei populaţiei europene. Totuşi tendinţa de răspândire a modelului de guvernare prin
măsuri extraordinare a provocat la nivelul tuturor statelor europene numeroase critici din
partea clasei politice şi a societăţii civile.
Dezbaterile antiteroriste din Parlamentul European

Excepţie făcând Decizia Consiliului din 3 decembrie 1998 prin care se solicita
EUROPOL să acorde atenţie crimelor legate de terorism7, până la atacurile teroriste de la
11 septembrie 2001, poziţia UE faţă de terorism a fost strict de natură politică. Toate
instituţiile europene au condamnat constant terorismul, dar elaborarea unui concept, a
unei strategii comune antiteroriste, sau cel puţin definirea rolului UE în combaterea
terorismului, nu au fost înscrise pe agenda sa politică.
Persistenţa fenomenului terorist în mai multe state europene (Spania, Franţa,
Grecia, Italia) şi evoluţiile în plan internaţional, au determinat Comitetul pentru drepturile
şi libertăţile cetăţenilor, justiţie şi afaceri interne să elaboreze un Raport asupra
rolului UE în combaterea terorismului în scopul creării unui spaţiu comun de
libertate, securitate şi justiţie.
Acest Raport, nr.A5-0273/2001, prezentat la 5.09.2001 deputaţilor europeni avea
în vedere adoptarea unei recomandări pentru stabilirea legislaţiei penale şi a regimului
sancţionator comun minimal, abolirea procedurilor formale de extrădare, aplicarea
principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi stabilirea mandatului de
arestare şi percheziţie european în lupta împotriva terorismului. În esenţă Raportul viza
adoptarea pentru prima dată la nivel european a unor măsuri de urgenţă în numele luptei
antiteroriste.
5 Schröder, Ilka (GUE/NGL), sesiunea din 23 Octombrie 2002.

6 Tsoukala ANASTASSIA, “Democracy against Security: the debates about Counter Terrorism in the European
Parliament, September 2001-June 2003”, Alternatives, 2004, vol.29, August-Octombrie: 417-439
7 Council Decision of 3 December 1998 instructing Europol to deal with crimes committed or likely to be committed in the
course of terrorist activities against life, limb, personal freedom or property (Council Decision 99/C 26/06, Official Journal
C26of 30 January 1999).
98 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6
Pe parcursul a şapte sesiuni 8 şi dezbateri între septembrie 2001 şi iunie 2003,
Parlamentul European a analizat prevederile raportului iar pe parcursul dezbaterilor
desfăşurate s-a apreciat drept foarte importantă evoluţia raporturilor dintre esenţa
măsurilor antiteroriste propuse şi asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, la nivelul legislativului european.
Politica antiteroristă a creat în rândul deputaţilor europeni două curente de

opinie:
• primul potrivit căruia în urma adoptării măsurilor propuse nu vor exista încălcări
ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale omului;
• al doilea conform căruia, pericolul ca măsurile antiteroriste să constituie o
ameninţare la adresa drepturile omului, nu era doar ipotetic.
Poziţiile au fost diferite şi în raport de un eveniment cheie al perioadei, respectiv
producerea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Analiza, chiar succintă, a tezelor
şi argumentelor folosite în susţinerea lor va releva principalele dileme cu care se confruntă
în problematica antiteroristă Uniunea Europeană începând cu anul 2001 până în prezent.
Înainte de 9/11 negarea oricărei posibilităţi de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
civile porneşte de la ideea că măsurile contrateroriste dure trebuiesc acceptate nu doar
pentru că sunt absolut necesare în lupta împotriva terorismului, dar şi pentru că, dacă sunt
aplicate corect, în limitele statului de drept, ele nu pot în nici un caz primejdui ci doar
proteja drepturile omului. Susţinătorii acestui punct de vedere se opuneau adoptării unor
legi şi proceduri excepţionale pe care le considerau adevăratele pericole ale democraţiei,
deoarece astfel de măsuri ar priva guvernele de superioritatea morală şi le pot transforma
în state teroriste.9 Lupta împotriva terorismului a fost identificată cu lupta pentru libertate,
respectarea drepturilor omului şi statul de drept, iar prin implementarea noilor măsuri
justiţia trebuie să deţină instrumentele pentru garantarea libertăţilor fundamentale care
constituie baza construcţiei europene şi au fost restricţionate de terorism.
Avertismentele privind încălcarea drepturilor omului porneau de la tendinţa
recurentă a statelor de a adopta politici de securitate invocând ameninţarea teroristă drept
scuză pentru legitimarea restrângerii drepturilor fundamentale. Se insista că sub nici un
motiv sporirea activităţii criminale a grupurilor teroriste nu trebuie folosit ca un alibi, la nivel
naţional sau european, pentru adoptarea unor măsuri care sunt incompatibile cu statul de
drept şi principiile democratice.
După 9/11 emoţia provocată de atacurile teroriste a generat în rândul deputaţilor
europeni un consens larg pentru necesitatea consolidării represiunii împotriva atacurilor
teroriste, prin revigorarea cooperării internaţionale în domeniul culegerii şi procesării
informaţiilor, armonizarea sistemelor judiciare şi legislative.
Cu privire la măsurile de urgenţă ce trebuiau adoptate s-au distins trei curente:
- apărătorii tezei necesităţii măsurilor de urgenţă;
- cei care exprimau o dublă îngrijorare;
- susţinătorii tezei apărării drepturilor omului.
8
Analiza se referă la dezbaterile derulate pe parcursula a 7 sesiuni, respectiv: 5 septembrie 2001, 19 septembrie 2001,
28 noiembrie 2001, 6 februarie 2002, 9 aprilie 2002, 23 octombrie 2002, 12 martie 2003, precum şi la dezbaterile din
cadrul sesiunii extraordinare din 12 septembrie 2001. În această perioadă grupurile politice din Parlamentul European
erau: PPE-DE (Group of the European People’s Party and European Democrats - 232 membrii); PSE (Group of the Party
of European Socialists - 175 membrii); ELDR (Group of the European, Liberal, Democrat and Reform Party - 53
membrii); GUE/NGL (Confederal Group of the European United Left/Nordic Green Left - 49 membrii); Greens/ALE
(Group of the Greens/European Free Alliance - 45 membrii); UEN (Union for Europe of the Nations - 23 membrii); EDD
(Group for a Europe of Democracies and Diversities - 18 membrii); NI (Non-attached - 31 membrii).
9
Watson (ELDR) autor al Raportului.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 99
CONSTRUCŢIA ANTITERORISTĂ A UNIUNII EUROPENE,
Măsuri normative antiteroriste
U.E. a adoptat o definiţie comună a terorismului, iar Decizia Cadru din 13 iunie
2002 referitoare la lupta împotriva terorismului cuprinde şi o definiţie a infracţiunilor
teroriste inclusiv a apartenenţei la un grup terorist, prevăzând şi sancţiunile corelative.
Decizia constituie primul instrument internaţional care defineşte actul terorist din
perspectiva scopului urmărit.
Mandatul de arestare european, creat prin Decizia Cadru din 13 iunie 2002,
înlocuieşte convenţiile de extrădare printr-o procedură de predare mult mai rapidă,
realizată prin intervenţia exclusivă a autorităţilor judiciare. Mandatul suprimă principiul
dublei incriminări – potrivit căruia faptele care fac obiectul anchetei penale sau
condamnării trebuie să constituie infracţiune atât în statul membru de executare cât şi în
statul membru emitent al mandatului - pentru 32 de infracţiuni grave printre care şi
terorismul. Statele membre trebuie să consimtă la remiterea propriilor cetăţeni şi la
respectarea unui termen de 90 de zile. Faptul că Italia a remis autorităţilor britanice în
timp record, una dintre persoanele suspectate de producerea atentatelor de la Londra din
21 iulie 2005, reţinute la Roma, se datorează procedurilor instituite de mandatul european.
Măsurile privind îngheţarea fondurilor sau surselor financiare a persoanelor, ori
entităţilor implicate în acte de terorism au fost adoptate în aplicarea Rezoluţiei Consiliului
de Securitate ONU nr. 1372/2001. Lista persoanelor sau entităţilor vizate în rezoluţie este
actualizată periodic. A treia Directivă privind spălarea banilor şi prevenirea finanţării
terorismului adoptată la 25 octombrie 2005 împreună cu Regulamentul privind controlul
mişcării banilor lichizi au completat cadrul juridic european.
Pentru acordarea de compensaţii victimelor terorismului a fost adoptată Directiva
din 29 aprilie 2004, iar mai multe programe de acordare a asistenţei victimelor au fost
adoptate.
Franţa, Irlanda, Marea Britanie şi Suedia au depus proiectul unei Decizii Cadru
vizând armonizarea normelor ce reglementează conservarea informaţiilor de trafic deţinute
de furnizorii de servicii de comunicaţie. Comisia şi Parlamentul European au contestat
temeiul juridic al proiectului şi au formulat un proiect concurent de directivă, depus de
Comisie în septembrie 2005.
Coordonarea operaţională
În cadrul EUROPOL, la Haga, a fost constituit un „task force” destinat luptei
împotriva terorismului, a cărui eficacitate este deocamdată limitată datorită reticenţei
serviciilor de informaţii ale statelor membre de al alimenta cu informaţii considerate
sensibile.
Unitatea de cooperare judiciară EUROJUST, creată prin Decizia Consiliului din 28
februarie 2002, reprezintă o instituţie aflată încă la început dar care poate aduce o
contribuţie utilă la lupta împotriva terorismului. Alcătuit din procurori, magistraţi sau ofiţeri
de poliţei având competenţe echivalente în statele membre, EUROJUST facilitează şi
sprijină anchetele transfrontaliere şi poate solicita autorităţilor unui stat membru
întreprinderea unei anchete sau cercetări cu privire la fapte precis determinate.
Schimbul de informaţii între serviciile Statelor membre a fost îmbunătăţit datorită
detaşării experţilor naţionali din grupul antiterorist GAT în cadrul centrului de situaţii
comune SITCEN.
Tratatul de la Prüm, cunoscut şi sub numele de Schengen III a fost semnat al 27
mai 2005 de un număr de 7 state membre ale U.E.10 Scopul declarat al Tratatului de la
Prüm este de a dezvolta în continuare cooperarea europeană, de a juca un rol de
10 Franţa, Germania, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Spania.
100 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

pionierat în stabilirea celor mai înalte posibil standarde de cooperare, îndeosebi prin
intermediul schimbului de informaţii, în domeniul combaterii terorismului,
criminalităţii transfrontaliere şi migraţia ilegală, lăsând deschisă participarea la o astfel
de cooperare tuturor statelor membre UE.11
Există însă şi păreri care afirmă că Tratatul interguvernamental de la Prüm, nu
constituie o încercare tehnică de accelerare a schimbului de informaţii între statele
semnatare, ci subminează procesul de europenizare, reprezentând fundamental o forţă
politică importantă şi compensatorie faţă de spaţiul de european de libertate, securitate şi
justiţie, pe care în loc să-l consolideze, îl slăbeşte.12 O primă critică adresată Tratatului de
la Prüm este că acesta a creat ierarhii în interiorul UE, în sensul că dacă un anumit grup
de state membre decid să creeze o structură aplicabilă tuturor, se poate declanşa un joc
pe niveluri multiple care poate să vicieze credibilitatea uniunii.
În al doilea rând concentrându-se asupra schimburilor de informaţii Tratatul
concurează cu „principiul accesibilităţii” promovat de Comisie şi avut în vedere de
Programul de la Haga din octombrie 2005. Astfel în cadrul iniţiativei „Proposal for a
Council Framework Decision on the exchange of information under the principle of
availability, COM(2005) 490 final, Brussels, 12.10.2005.”
Comisia Europeană a propus înlocuirea principiului potrivit căruia informaţiile
aparţin autorităţilor statale (conform legislaţiei privind protecţia datelor personale) şi pot fi
transmise doar altui stat membru în condiţiile stabilite de statul deţinător, cu principiul
accesibilităţii. Conform principiului disponibilităţii autorităţile oricărui stat membru vor avea
acelaşi drepturi de acces la informaţiile deţinute de orice autoritate din cadrul UE, dacă se
conformează normelor aplicabile în statul ce deţine informaţiile.
Prin acest procedeu elementele naţionale privind colectarea, deţinerea şi
manipularea informaţiilor şi datelor personale conţinute de constituţiile naţionale se
transformă într-un drept european extins de folosire a informaţiilor, iar graniţele naţionale
sunt înlăturate.
În contrast Tratatul de la Prüm creează o bază de date a cărei utilizare este
restricţionată la cele 7 state semnatare. Instituţionalizând o nouă graniţă electronică între
cei 7 şi cei 18, Tratatul provoacă o nouă zgârietură integrării europene.
Un document important în orientarea antiteroristă europeană îl reprezintă Strategia
Uniunii Europene privind lupta împotriva terorismului şi planul de acţiune difuzate la
15 noiembrie 2005. Intitulat Strategia Uniunii Europene vizând lupta contra terorismului,
prevenire, protecţie, dezorganizare, reacţie, angajamentul strategic al UE în lupta
împotriva terorismului la scară mondială porneşte de la necesitatea respectării stricte a
drepturilor omului şi restituirea Europei cetăţenilor săi, permiţându-le să trăiască într-un
spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei.13 În cadrul acestei strategii, la 1 decembrie 2005
Consiliul pentru justiţie şi afaceri interne a prezentat Strategia UE privind lupta împotriva
radicalizării şi recrutării teroriştilor14.
După mai mulţi ani de negocieri pe tema unor aspecte instituţionale la data de
13.12.2007 liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona care modifică
Tratatul privind Uniunea Europeană, fără însă a-l înlocui, creind cadrul legal şi
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare inclusiv în ceea ce
priveşte lupta împotriva criminalităţii şi a terorismului.15
11 Tratatul de la Prüm, Preambul pg. 3

12 Thierry BALZACQ, Didier BIGO, Sergio CARRERA and Elspeth GUILD, “Security and the Two-Level Game: The
Treaty of Prüm, the EU and the Management of Threats”, Center for European Policy Studies, Working Document nr.
234/ianuarie 2006
13 Stratégie de l'Union européenne visant à lutter contre le terrorisme, CONSEIL DE L'UNION EUROPÉENNE doc.
14469/05 JAI 423 ECOFIN 353 TRANS 234 RELEX639 ECO 136 PESC 1010 COTER 72 COSDP 810 PROCIV 174
ENER 172ATO103
14 http://europa-eu-un.org/articles/en/article_5385_en.htm
15 http: //europa-eu/lisabon_treaty/glance/index_ro.htm
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 101

Intensificarea dialogului cu statele terţe
Acţiunea Uniunii Europene în materia luptei antiteroriste este complementară altor
nivele de cooperare; ea nu elimină colaborările bilaterale care şi-au dovedit eficienţa şi nu
contravine abordărilor globale dezvoltate în cadrul ONU.
Parteneriatul transatlantic împotriva terorismului s-a materializat prin semnarea a
două acorduri între EUROPOL şi SUA în 2001 şi 2002 urmate de două acorduri pentru
asistenţă mutuală judiciară şi privind extrădarea convenite în iunie 2003. Mai multe
iniţiative au fost adoptate în materia siguranţei transporturilor maritime şi aeriene. Un
acord privind tratamentul şi transferul informaţiilor referitoare la pasageri (PNR) de către
transportatorii aerieni către autorităţile americane care a fost convenit la 17 mai 2004, a
format obiectul unui recurs al Parlamentului European înaintat Curţii Europene de Justiţie.
O asistenţă axată pe ţările prioritare situate în Magreb şi Asia de sud-est a fost
acordată ca parte componentă a parteneriatului euro-mediteranean. La reuniunea de la
Barcelona din 28 noiembrie 2005 a fost adoptat un Cod de conduită contra terorismului.
Cooperarea cu partenerul strategic Rusia se intensifică în cadrul procesului de
construire a spaţiului comun de libertate, securitate şi justiţie.
CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ŞI

ANTITERORISMUL
Începând cu anul 2001 statele membre al Consiliului Europei şi Uniunii Europene
au răspuns noilor ameninţări teroriste, în primul rând prin mijloacele şi metodele
tradiţionale juridice, de asigurare a respectării legii, ordinii de drept şi principiilor
fundamentale ale democraţiei. Astfel au fost examinate problemele ridicate de experienţa
antiteroristă a coaliţiei internaţionale coordonate de SUA, luându-se în calcul faptul că deja
societatea europeană şi apărătorii drepturilor omului s-au întâlnit cu astfel de situaţii iar
pentru Europa era necesară trecerea de la modelele tradiţionale de asigurare a respectării
legii şi democraţiei, la modelul militar american antiterorist,.
În această ipoteză accentul va cădea pe, utilizarea liberală a forţei, introducerea
detenţiei şi jurisdicţiei militară asupra inamicului terorist, iar situaţia reprezentanţilor
radicalismului islamic poate deveni foarte sensibilă, simpla apartenenţă la grupurile
fundamentaliste generând suspiciuni.
În Europa, după cel de-al doilea război mondial, în era drepturilor omului,
ameninţările la adresa statelor din partea unor grupări religioase islamice, motivate politic
au fost relativ rare, excepţiile constând în diferite campanii ale kurzilor împotriva Turciei şi
ale cecenilor împotriva Rusiei.
Au avut loc, pentru perioade îndelungate de timp, acţiuni teroriste comise de IRA şi
ETA în Irlanda de Nord, Spania şi Franţa, iar islamiştii au produs unele atacuri
spectaculoase, precum atentatul cu bombă de la Lockerbie.
Drept consecinţă unele dintre statele ameninţate de terorism, indiferent de
orientarea sa religioasă, au adoptat măsuri administrative pentru protecţia aeroporturilor,
au îmbunătăţit tehnicile şi metodele de investigare, au adoptat chiar legi speciale, iar în
foarte puţine situaţii au găsit necesar să declare starea de urgenţă şi să suspende anumite
drepturi civile.
Ce nu au făcut statele europene? Nu au declarat război împotriva
terorismului.
Din 2001 SUA a fost nevoită să dubleze instrumentele justiţiei penale antiteroriste
cu acţiunea militară. În prezent nu există un război antiterorist ca atare, ci un conflict armat
asimetric între SUA şi al Qaeda. Nici una dintre categoriile moderne ale dreptului
internaţional umanitar, sau al conflictelor armate naţionale ori internaţionale, nu se
potriveşte acestui conflict. Astfel, al Qaeda a dovedit capacitatea de a derula operaţiuni
militare la nivelul la care acestea pot fi considerate un conflict militar. Mai mult decât atât,
102 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

având în vedere structura informală a al Qaeda, aceste ostilităţi pot degenera într-un
conflict cu categorii mai puţin diferenţiate de organizaţii urmărind scopuri politice islamiste.
Acest tip de conflict este diferit faţă de formele de luptă implicate în cele mai multe
dintre deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului privind terorismul. Multe dintre aceste
decizii au avut în vedere violenţe separatiste sau revoluţionare produse în interiorul unui
stat. Insurgenţii locali care încercau să obţină controlul asupra unei părţi din teritoriul statal
înfruntau diferite măsuri menite să limiteze distrugerile provocate bunurilor sau
persoanelor.
Actele teroriste nu sunt de competenţa CEDO, dar statele invocă circumstanţieri
teroriste pentru a-şi justifica acţiunile antiteroriste16. Natura asimetrică a jurisdicţiei Curţii
admite punerea în discuţie a terorismului indirect, în cauzele introduse împotriva statelor.
Convenţia Europeană ca şi alte instrumente juridice în domeniu prevăd mai multe
posibilităţi de limitare sau derogare de la drepturile şi libertăţile garantate.
Situaţiile în care se poate deroga de la normele juridice privind drepturile omului
prevăzute de Convenţia Europeană, ori de câte ori exerciţiul acestora poate fi restrâns, ori
limitat sunt: clauze de derogare cu incidenţă permanentă prevăzute în mod distinct de
Convenţie; clauza de derogare generală prevăzută de art. 15; situaţia în care limitările sau
restrângerile sunt prevăzute în chiar corpul normei care le garantează.
Clauza de derogare generală, în situaţii excepţionale şi pentru perioade
determinate, se întemeiază pe necesitatea care legitimează adoptarea de măsuri
excepţionale în cazul producerii unor evenimente excepţionale, cum ar fi incidenţa unor
atacuri teroriste.
Aşa după cum am mai arătat tipul de măsuri adoptate de state împotriva
terorismului merg de la cele de natură tehnico – administrativă, logistică, politică, sau
juridică penală – amendarea legilor existente sau adoptarea unor legi excepţionale – până
la cele militare.
SCURTE CONCLUZII
Ameninţarea noului terorism internaţional, derivă dintr-un set de trăsături ce
includ:
a) caracterul incorigibil, imprevizibil, neselectiv şi global al terorismului;
b) erodarea structurilor organizatorice tradiţionale;
c) imposibilitatea identificării unei tipologii comune, a unui model comportamental sau
portret robot al noului terorist;
d) manifestarea inamicului din interior, educat, aparţinând clasei mijloci, care se
întoarce împotriva valorilor şi societăţii în care s-a născut şi a crescut;
e) fanatismul motivat religios, justificarea omorului ca o cale spre vindecare,
necesitatea distrugerii sociale totale ca parte a procesului de purificare,
f) preocuparea pentru armele de distrugere în masă,
g) nivelul ridicat de periculozitate decurgând din predilecţia atacurile suicidale şi
intenţia directă de a provoca cât mai multe victime şi distrugeri materiale masive;
h) cultul personalităţii unui lider spiritual dominant, ai cărui discipoli urmăresc să
devină clone perfecte17.
Aceste trăsături, luate împreună, realizează a o distanţare semnificativă de cultura
grupurilor şi organizaţiilor teroriste anterioare şi reprezintă o ameninţare serioasă la adresa
lumii civilizate.
Catalogarea noului terorism drept incorigibil conduce la o regândire fundamentală a
metodelor şi scopurilor măsurilor antiteroriste şi, într-un sens mai larg, a obiectivelor
16 Brogan v. United Kingdom, ECHR, Series A, No. 145-B, pag. 61.
17Robert J. LIFTON, Destroying the World to Save It: Aum Shinrikyo, Apocalyptic Violence, and the New
Global Terrorism (New York: Metropolitan Books, 1999).
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 103

politicii externe. Teoria noului terorism care identifică riscul atacului terorist ca fiind global,
nediscriminatoriu şi incorigibil, a creat justificarea pentru un nou principiu preventiv
antiterorist: o strategie care scuză cele mai excesive răspunsuri din partea instituţiilor
statale şi a organismelor politice. Noul terorism, reprezentând o ameninţare ubicuă impune
răspunsuri ubicue cel mai adesea materializate în expansiunea rapidă a politicilor
antiteroriste împotriva musulmanilor, solicitanţilor de azil şi protestatarilor. Este un răspuns
care legitimează ţintirea grupurilor asociate tangenţial cu terorismul şi care uneori se
manifestă prin criminalizare acestora, hărţuirea rasială, sau victimizare violentă.
Fenomenul denumit ciocnirea civilizaţiilor a fost şi este încă vehement criticat; dar
după 11 septembrie 2001, graniţa dintre zona musulmană, (dar al-islam, casa supuneri)
şi zona ne-musulmană, (dar al-harb,casa războiului) s-a conturat de-a lungul unei linii
care se întinde pe patru continente.
De o parte şi de alta a acestei linii, după încetarea războiului rece, au loc frecvent
conflicte denumite locale, parohiale sau sectare, care sunt de fapt bătălii între populaţiile
istorice musulmane şi non-musulmane.
Motivele reale a majorităţii conflicte contemporane, denumite religioase sau
etnice, constau în lupta pentru redistribuirea bunurilor, pentru dreptul de a deţine,
vinde şi cumpăra pământ şi resurse naturale, precum şi în lupta pentru puterea
politică. În acelaşi timp liderii organizaţiilor extremiste şi teroriste recurg la propaganda şi
sloganurile religioase pentru a atrage noi adepţi.18
În concluzie este greşit să vorbim despre religie în general şi despre islam în
particular ca motiv pentru emergenţa şi răspândirea terorismului şi extremismului. Factorul
religios este larg utilizat de către organizaţiile religioase radicale pentru atingerea
scopurilor, inclusiv prin folosirea terorii, ca mijloc. Extremiştii atrag un suficient de mare
număr de adepţi clamând restaurarea justiţiei şi a adevărului; pot fi aceste două valori
considerate drept surse ale terorismului?
Problema extremismului şi terorismului islamist se manifestă doar atunci când
islamul este utilizat pentru atingerea unor obiective politice. Putem folosi acest termen
dacă ne referim la terorismul şi extremismul manifestat la nivel naţional, dar nu ne este
permis să generalizăm acuzaţia de terorism sau extremism la nivelul religiei islamice sau
al civilizaţiei musulmane, în întregul său.
Terorismul provoacă pierderi, iar această activitate trebuie combătută politic
şi militar, cercetată şi judecată penal. Uneori imperfecţiunile luptei antiteroriste pot
produce consecinţe teribile, care însă nu trebuie puse pe seama incompetenţei statelor.
Distincţia dintre utilizarea legală şi ilegală a forţei este esenţială. Primatul legii impune şi
riscul ca legea să nu ne poată proteja perfect, ca atentatorul să poate pătrunde prin
breşele pe care o poliţie de securitate, mai puternică şi mai fermă, l-ar fi putut opri. S-a
calculat că preţul pentru o mai viguroasă combatere a terorismului este abuzul, greşeala,
excesul.
Pe de o parte, o societate democratică trebuie să adopte anumite măsuri de natură
preventivă sau represivă pentru a se proteja împotriva ameninţărilor teroriste la adresa
celor mai importante valori şi principii pe care ea se bazează.
Pe de altă parte, autorităţile publice, legislativul, instanţele judecătoreşti,
administraţia, deţin obligaţia legală de a adopta măsurile în acest sens cu respectarea
strictă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consfinţite de Convenţia europeană asupra
drepturilor omului şi de alte instrumente obligatorii.
BIBLIOGRAFIE
1. Ilie Popescu şi colectiv, Terorismul internaţional - flagel al lumii contemporane, Ed.
M.A.I., Bucureşti, 2003.
18 Syroezhkin, K., ‘Truth and Lies About Islamic Extremism’, Kontinent, 19(57), 2001, www.continent.kz/2001/19/10.html.
104 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

2. Petrus C. VAN DUYNE, Threats and Phantoms of Organized Crime, corruption and
Terrorism, Critical European perspectives, Wolf Legal Publishers, Nijmengen, 2004,
3. Henry KISSINGER, „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacz for
21st Century”, Simon & Schuster, New York, 2002, p.292.
4. Samuel P. HUNTINGTON,The Clash of Civilizations and the Remaking of World
Order,Simon & Schuster,N.York, 2003 - New York Times, 10 septembrie 1992, p.A6,
Washington Post 2 februarie 1996 .
5. Stratégie de l'Union européenne visant à lutter contre le terrorisme, CONSEIL DE
L'UNION EUROPÉENNE doc. 14469/05 JAI 423 ECOFIN 353 TRANS 234 RELEX
639 ECO 136 PESC 1010 COTER 72 COSDP 810 PROCIV 174 ENER 172 ATO
103.
6. Mladen VULINEC, Assistant Manager of the "Public Safety and Terrorism" branch,
Interpol. One Year After Madrid, Europa face to face with terrorism, Fighting
terrorism world-wide, Paris 8 martie 2005 .
7. Thierry BALZACQ, Didier BIGO, Sergio CARRERA and Elspeth GUILD, “Security
and the Two-Level Game: The Treaty of Prüm, the EU and the Management of
Threats”, Center for European Policy Studies, Working Document nr. 234/ianuarie
2006.
8. Preşedintele Geroge W. BUSH “Remarks by the President Upon Arrival,” 16
September 2001; www.whitehouse.gov/news/releases/2001/09/20010916-2.html .
9. Ferencz B BENJAMIN., „After September 11: Thoughts on What Can Be Done” 2001
http://www.benferencz.org/ arts/60.html.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 105

ACTUALA CRIZĂ FINANCIARĂ – IMPLICAȚII PENTRU

SECURITATEA NAȚIONALĂ
Abstract:
There is an indestructible link between the economic development / financial crisis
and national security, a proportional link between the economic development and national
security and in inverse ratio between the depth of the financial crisis and national security.
It is argued the fact that a financial crisis is placed among the greatest threats to world
security.
In presenting the report Oxford Research Group (ORG), it is emphasized the fact
that the global economy is currently experiencing the biggest economic crisis in the last
two generations, which creates a dilemma: either respond as a global community or as a
small group of rich and powerful countries.
In resolving this dilemma, the content of the report refers to the need to introduce
fundamental economic reforms to reduce rich-poor ratio, to control the global competition
for energy resources, to establish a fair trade, to assess certain debts.. It is meanwhile
noticed that, on the financial crisis background, powerful elites tend to maintain security
through military means.
We conclude that the approach to solve the crisis and to maintain security will be
crucial in order to have a more or less peaceful world. A direct reference is made to the
present and future position in Iraq and Afghanistan, areas with very much energy potential
with a difficult socio-political instability, hard to remove and even control.
In the content of the report we analyze the financial crisis in the country in which it
appeared-USA, in the European Union and particularly in Romania, parallel to the strategic
measures adopted in these entities
For all the analyzed areas there have been found common elements: reducing the
rate of production, reduced investment, increased unemployment, decline in the activities
of the big banks resulting in the reduction of credit.
There are also highlighted a set of common measures such as :raising the deposit
guarantee ceiling, cutting taxes for small businesses, incentives for renewable energy
producers, guaranteeing interbank lending, providing financial support for the big banks.
In order to manage the economic crisis, the UE adopted The European Parliament
Resolution from 22 Oct.2008 referring to the results of the debate in EC from15-16 oct.
2008, emphasizing the need for measures to improve financial supervision system, climate
change (effects on agriculture) and the situation in the Caucasus.
A valuable remark is referring to the fact that the timely introduction of measures to
restore confidence in the financial system by the national authorities, European Central
Bank and other central banks, reduced the unpredictable impact of financial crisis on the
viability of enterprises, employment, personal income and SME-s.
It is noted that trust is the key for the proper functioning of the banking system.
Diminishing that trust is an important factor of insecurity.
In the end, the essay makes a practical approach to financial and economic crisis in
Romania through an objective analysis of the strengths and weaknesses of the
management of the crisis.
The paper presents synthetically and objectively the relationship between economic
and financial crisis and global and national security by highlighting those essential
elements of this relationship.
106 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Cuvinte cheie:
• Criză financiară;
• Securitate naţională;
• Gestionarea crizei;
• Sistemul bancar.
O deteriorare a economiei globale provocată de criza financiară este cea mai

mare ameninţare la adresa securităţii mondiale, pentru că va reduce la sărăcie şi la
resentimente sute de milioane de oameni, arată raportul unei organizaţii
neguvernamentale britanice, publicat şi citat de Reuters.
Desfiinţarea unui număr mare de locuri de muncă va accentua sărăcia, va spori
numărul de îmbolnăviri şi va duce la creşterea numărului de oameni, care nu se pot
alimenta în mod adecvat, în ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru va influenţa negativ
sistemele de securitate socială, care nu vor mai face faţă, arată raportul anual de
evaluare a securităţii la nivel mondial redactat de Oxford Research Group (ORG).
Toate acestea vor alimenta probabil nemulţumiri la scară largă şi vor conduce la
apariţia unor mişcări sociale radicale şi violente, care vor fi controlate recurgând la forţă,
arată raportul. Deja, există indicii privind accentuarea tulburărilor sociale în China şi a
rebeliunii maoiste în India.
"Ne confruntăm cu cea mai mare criză economică de două generaţii încoace",
a comentat autorul raportului, Paul Rogers, consultant ORG şi profesor la Universitatea
Bradford. "Fie răspundem ca o comunitate globală, fie ca un grup restrâns de ţări bogate şi
puternice". Potrivit raportului, ţările bogate s-au concentrat până în prezent asupra
măsurilor destinate să intensifice cooperarea în domeniul financiar, ceea ce este irelevant
pentru ţările mai sărace. "În schimb, ar trebui să se profite de ocazie pentru a introduce
reforme economice fundamentale, care să anuleze diviziunile săraci/bogaţi, ce s-au
adâncit atât de mult în ultimele trei decenii", a spus Rogers.
Alţi factori majori de insecuritate sunt schimbarea climatică, concurenţa pentru
resursele energetice şi tendinţa elitelor puternice de a menţine securitatea prin mijloace
militare, apreciază raportul.
Pentru a evita adâncirea diviziunilor pe plan mondial, este nevoie de un angajament
pentru "emancipare şi dreptate socială", inclusiv comerţ corect, anularea datoriilor,
reducerea radicală a emisiilor de dioxid de carbon şi investiţii în surse regenerabile de
energie, potrivit ORG. Voinţa de a implementa aceste politici riscă să fie slăbită de
dificultăţile financiare pe care le vor avea guvernele în următorii câţiva ani. Însă dacă ţările
bogate decid să pună mai mult accent pe ajutarea săracilor din lume şi pe politicile de
mediu, anii ce urmează ar putea fi decisivi pentru o mai mare stabilitate globală, apreciază
raportul. "Alegerea pe care o vom face în următoarele câteva luni va determina dacă
lumea devine mai paşnică sau mai puţin paşnică în următorii zece ani", a conchis Rogers.
În ceea ce priveşte Irakul, raportul apreciază că un ritm sporit de retragere a
trupelor americane anul viitor, după instalarea în funcţie a noului preşedinte american
Barack Obama, şi angajamentele Washingtonului de a se implica mai mult în regiune s-ar
putea dovedi factori pozitivi. Însă administraţia Obama ar putea suplimenta trupele din
Afganistan, ceea ce va intensifica probabil conflictul, adaugă raportul1.
SUA, patria crizei şi ţara care suferă cel mai mult de pe urma ei, a adoptat cel mai
costisitor plan de contracarare a turbulenţelor financiare. Adoptat de legislativul american,
planul de salvare a economiei SUA propus de administraţia Bush se ridică la 700 de
miliarde de dolari. Documentul prevede ridicarea plafonului de garantare a depozitelor de
la 100.000 de dolari pentru fiecare deponent la 250.000 de dolari, reducerea impozitelor
1
www.newsin.ro – 14.11.2008
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 107

pentru firmele mici, facilităţi pentru producătorii de energie regenerabilă şi ajutorarea
persoanelor afectate de uraganele din acest an.
După exemplul SUA, şi statele europene au luat atitudine în faţa dezastrului
financiar. Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a anunţat că statul francez va acorda
garanţii de 320 miliarde de euro pentru împrumuturile interbancare. În plus, o sumă de
până la 40 de miliarde de euro va fi disponibilă pentru recapitalizarea instituţiilor financiare
care se confruntă cu dificultăţi. Încă de la începutul lunii octombrie 2008, Franţa,
Germania, Italia şi Marea Britanie s-au angajat să ofere suport financiar băncilor aflate în
dificultate. După un summit organizat la Paris, cele 15 state din Zona Euro au adoptat
un plan de acţiuni care să restabilească încrederea în pieţele financiare. Aceste ţări au
decis să garanteze creditele interbancare până la sfârşitul anului viitor. La ideea Franţei,
Germaniei, Italiei şi Marii Britanii de a susţine băncile importante prin recapitalizare au
aderat şi celelate ţări din Zona Euro. Planul a fost sprijinit şi de F.M.I.
Şi Ucraina a adoptat un plan de salvare economică, pentru a putea primi un
împrumut de 15,6 milioane de dolari din partea FMI. Strategia prevede siguranţa
depozitelor populaţiei la bănci, precum şi crearea unui fond de stabilizare finanţat din
veniturile din privatizări, din care să ia credite băncile şi firmele care nu reuşesc să-şi
plătească datoriile în străinătate2.
Pentru gestionarea crizei financiare la nivelul U.E. a fost adoptată rezoluţia
Parlamentului European la 22 octombrie 2008 cu privire la rezultatele dezbaterii în C.E.
din 15-16 octombrie 2008, deputaţii considerând că U. E. are nevoie de "un răspuns
rapid şi extrem de coordonat al politicilor europene macroeconomice, pentru a
contribui la resuscitarea creşterii economice la nivel mondial." Rezoluţia mai
abordează necesitatea unor măsuri care să îmbunătăţească sistemul de supraveghere
financiară, schimbările climatice precum şi situaţia din Caucaz.
Actuala criză are implicaţii dincolo de pieţele financiare, în special în ceea ce
priveşte viabilitatea întreprinderilor, locurile de muncă, veniturile personale şi IMM-urile şi
impactul său ar fi fost imprevizibil dacă autorităţile naţionale, Banca Centrală Europeană şi
alte bănci centrale nu ar fi introdus măsuri în vederea restabiliri încrederii în sistemul
financiar3.
Deputaţii europeni reamintesc importanţa capitală a accesului continuu la credite al
cetăţenilor şi IMM-urilor, precum şi a investiţiilor în infrastructura U. E. pentru a evita
reducerea dramatică a creşterii economice şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Astfel P.E. salută călduros reacţia promptă şi cuprinzătoare a Comisiei privind
aplicarea normelor în materie de ajutoare de stat şi măsurilor adoptate în legătură cu
instituţiile financiare. În interesul contribuabililor şi al bugetelor statelor membre, de fiecare
dată când se cheltuiesc bani publici pentru salvarea unei instituţii financiare, măsura
respectivă trebuie să fie însoţită de mecanisme de supraveghere publică, o mai bună
guvernanţă, limitări ale remuneraţiilor, de obligaţia strictă de a răspunde în faţa autorităţilor
publice şi de strategii de investiţii pentru economia reală.
În rezoluţia P.E. se apreciază hotărârea Comisiei de înfiinţare a unui grup la nivel
înalt în vederea elaborării unei arhitecturi de supraveghere solide şi durabile, care să
permită o mai bună coordonare şi integrare intersectorială şi transfrontalieră.
Parlamentul îşi reiterează solicitările privind adoptarea de măsuri legislative, în
special: reglementarea şi supravegherea activităţilor bancare, rolul agenţiilor de rating a
creditului, securizarea şi supravegherea acesteia, fondurile speculative şi alte tipuri de
instituţii noi, rolul îndatorării, cerinţele în materie de transparenţă, normele care
reglementează dizolvarea, compensaţia pe pieţele extrabursiere (OTC) şi mecanismele de
prevenire a crizelor. În acest context se salută propunerea Comisiei de ridicare a
nivelului minim de protecţie a depozitelor bancare4.
2
Ana Bâtcă - Evenimentul Zilei (07-11-2008)
3
Criza financiară şi impactul asupra economiei reale
4
Îmbunătăţirea structurilor de supraveghere
108 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Europarlamentarii consideră că obiectivele climatice ale UE post - 2012 nu ar trebui
puse la îndoială ca urmare a crizei financiare internaţionale din prezent. Ei subliniază
totuşi faptul că este esenţial pentru industria U. E., angajaţi şi consumatori, ca măsurile
preconizate în vederea atingerii acestor obiective să fie atent evaluate în ceea ce priveşte
implicaţiile lor asupra competitivităţii5.
În finalul rezoluţiei se salută sprijinul Consiliului European pentru „parteneriatul
estic" în curs de elaborare de către Comisie în vederea consolidării relaţiilor Uniunii cu
vecinii săi din est. Acest parteneriat trebuie să aibă un conţinut concret şi tangibil, în
special în ceea ce priveşte libera circulaţie şi liberul schimb, şi să beneficieze de resurse
financiare suficiente în cadrul bugetului UE6.
Cu privire la sistemul bancar românesc o analiză efectuată referitor la punctele
slabe punctele tari ale acestuia şi rezistenţa acestuia la criza financiară
şi
inetrnaţională evidenţia următoarele aspecte:
Fără a-şi prompune o abordare exhaustivă a fenomenului, analiza puncte tari -
puncte slabe asupra sistemului bancar românesc, ar putea fi considerată un punct de
plecare pentru desprinderea unor ipoteze privind evoluţiile viitoare ale activităţii bancare.
Astfel industria bancară este una aparte, în care încredrea este cheia de boltă
pentru funcţionarea în bune condiţii a sistemului bancar. Odată ştirbită această încredere,
chiar în condiţii de performanţă a instituţiilor bancare (vezi cazul Northern Rock din Marea
Britanie), totul se năruie ca un castel de nisip. De aceea, formatorii de opinie (interni sau
internaţionali) ar trebui să fie mai responsabili în analizele lor făcute publice, iar “zvoniştii”
şi “răspândacii” ar trebui să-şi caute loc în mahalale, nu în mediul financiar-bancar!
Desigur, comportamentul inadecvat al unor bănci trebuie musai semnalat şi
pedepsit, dar de aici şi până a influenţa în mod nerealist şi inadcvat (uneori rău intenţionat)
opinia publică este o mare diferenţă!
S-a început cu punctele tari, fără a le ierahiza ca importanţă:
1. Băncile româneşti deţin rezerve minime obligatorii semnificative la banca centrală,
până nu demult 20% din depozitele constituite în lei (în prezent 18%), iar pentru cele
în valută nivelul ratei rezervelor minime obligatorii este şi în prezent 35%. Acest lucru
demonstrează faptul că BNR are destule lichidităţi la dispoziţie pentru a le putea
pompa treptat în sistem în caz de criză de lichidităţi (ceea ce a şi făcut anterior, prin
reducerea ratei la lei cu 2%).
2. Indicatorii de prudenţialitatea şi profitabilitate pe anul 2008, deşi s-au deteriorat uşor
faţă de trecut, aratând că sistemul bancar românesc este unul solid.
3. Începând cu data de 15 octombrie 2008, plafonul de garantare pe deponent garantat
persoană fizică şi pe instituţie de credit s-a majorat la echivalentul în lei al 50.000
euro, în timp ce plafonul de garantare pe deponent garantat persoană juridică şi pe
instituţie de credit a rămas la acelaşi nivel, respectiv echivalentul în lei la 20.000
euro. Chiar şi în condiţiile unui plafon de 20.000 euro, 99,2% din depozite erau
acoperite, valoarea lor totală însemnând 60% din valoarea totală a depozitelor din
sistem.
4. Noile reguli de creditare au micşorat apetitul de creditare al românilor, prin faptul că
băncile au fost nevoite să devină mai restrictive în acordarea creditelor, pornind de la
calitatea clienţilor în primul rând. Astfel, se evită creditarea de tip „subprime”.
5. Rezerva valutară a Băncii Naţionale a României este una consistentă (la 1.10. 2008
măsura 26 miliarde euro), fiind gata oricând când nevoia o va cere de a fi aruncată în
piaţă pentru a calma spiritele.
6. Politica de comunicare a Băncii Naţionale a României este una din ce în ce mai
activă, guvernatorul colaborând cu guvernul şi preşedenţia în transmiterea de
mesaje către public.
5 Energia şi schimbările climatice

6
Parteneriatul Estic
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 109

7. Există o relaţie de colaborare fructuasă în ultima perioadă între Bănca Naţională a
României şi Asociaţia Română a Băncilor.
8. Activitatea Biroului de Credit s-a intensificat, existând o evidenţă din ce în ce mai
cuprinzătoare a debitorilor.
9. Băncile româneşti nu au investit până în prezent în „produse toxice”, în special pe
piaţa europeană.
10. Posibilităţile de creştere economică şi de dezvoltare ale ţarii noastre pot atrage în
continuare investitori străini, dornici de plasamente mai bune.
Referitor la punctele slabe au fost evidenţiate următoarele:

1. Aproximativ 57% din credite au fost acordate în valută, ceea ce face sensibil, la
variaţiile cursului de schimb, portofoliul băncilor.
2. Unii indicatorii macroeconomici au tendinţe de deteriorare, ceea ce poate determina
o instabilitate la nivelul fluxurilor de capital extern .
3. Cea mai mare banca din sistem, B. N. R. a fost retrogradată de Standard&Poor’s de
la BBB- la BB+, tendinţa putând să se menţină şi pentru celelalte bănci;
4. Gradul de concentrare a activităţii bancare în România, deşi în scădere, este unul
destul de ridicat, în luna iunie 2008, primele 5 bănci din sistem concentrau peste
50% din total activitate bancară, din care primele două, Banca Comercială Română
şi Banca Română de Dezvoltare – Group Societe Generale, deţineau 37,2% din total
active.
5. Conjunctura internaţională, în special evoluţiile de pe pieţele valutare din regiune, fac
vulnerabilă România, în special în privinţa atacurilor speculative.
6. Publicul pierde din încredere în sistemul bancar, datorită comportamentului neetic al
anumitor bănci, în special în perioada actuală, destul de tensionată (măriri de
dobândă şi comisioane nejustificate etc).
7. Existenţa unor produse bancare cu dobânzi promoţionale şi variabile ulterior, care ar
putea afecta capacitatea de rambursabilitate în viitor a unor clienţi
8. O posibilă reaşezare a preţurilor pe piaţa imobiliară (depinde de amploarea ei), care
ar putea afecta garanţiile imobiliare. Cu toate acestea, ponderea creditelor ipotecare
este de numai 3,8% din PIB, foarte redusă în comparaţie cu nivelele din ţările
occidentale.
9. Posibilitatea de faliment ale unor bănci din străinătate, care au sucursale sau achiziţii
şi în România.
10. Datorită crizei de lichidităţi din străinătate, unele bănci mamă vor pompa mai puţini
bani în subsidiarele din România.
În opinia majorităţii experţilor Criza financiară internaţională, care a generat
probleme deosebit de grave unora dintre cele mai puternice instituţii financiare din lume, s-
ar putea răsfrânge indirect asupra României, prin limitarea fluxurilor de capital şi prin
reducerea apetitului pentru risc al investitorilor.
"Influenţa asupra României a crizei financiare aflate în derulare şi a încetinirii
creşterii economice din SUA şi cea la nivel mondial va depinde de măsura în care aceste
evenimente reduc fluxurile de capital în ţară, punând accent pe stabilitatea şi sănătatea
sistemelor bancare mondiale şi româneşti. Este de aşteptat ca în continuare condiţiile de
creditare să fie aspre, iar costurile să se majoreze. Pentru România acest lucru este
relevant, având în vedere dezechilibrele externe şi nevoile de finanţare", a declarat
agenţiei MEDIAFAX dl. Marko Mrsnik, analist al agenţiei de evaluare financiară
Standard&Poor's (S&P).
Pieţele financiare internaţionale au fost zdruncinate după ce Lehman Brothers, a
patra mare bancă de investiţii din SUA, cu active, deţinute la 31 mai, de 639 de miliarde de
dolari, a anunţat că va solicita protecţie din partea autorităţilor sub legea falimentului.
Vestea falimentului Lehman Brothers, cel mai mare din istoria SUA, nu a fost singura care
a influenţat pieţele. Astfel, Bank of America, cea mai mare bancă de retail din SUA, a
110 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

anunţat că a ajuns la un acord pentru preluarea în întregime a grupului financiar Merrill
Lynch, pentru 50 miliarde dolari.
Un alt eveniment important a fost acela că, AIG a apelat la autorităţile federale
pentru obţinerea unei finanţări pe termen scurt de 40 miliarde de dolari, după ce discuţiile
cu eventuali investitori interesaţi de o preluare, printre care Berkshire Hathaway, deţinută
de Warren Buffett, au eşuat. Analiştii sunt de părere că AIG ar putea fi următorul gigant
financiar prăbuşit în urma crizei economice globale.
Toate aceste turbulenţe s-au reflectat imediat şi în România, prin pierderi
înregistrate la bursă şi prin deprecierea leului în raport cu euro, în contextul creşterii
aversităţii la risc a investitorilor.
Pe termen mai lung însă, efectele crizei internaţionale asupra sectorului bancar
românesc şi asupra economiei în ansamblu ar putea fi generate de expunerile deţinute pe
piaţa americană de băncile mamă ale instituţiilor de credit din România şi de relaţiile de
afaceri ale acestora cu companiile aflate în dificultate.
Grupurile financiare UniCredit, Erste, Raiffeisen, ING sau Societe Generale sunt
instituţii importante la nivel european care deţin subsidiare în România, iar eventualele
probleme pe care le-ar întâmpina ar putea să se reflecte şi în activităţile locale.
Reprezentanţii UniCredit, Erste şi ING au declarat agenţiei MEDIAFAX că grupurile
au activităţi în SUA, într-o mai mare sau mai mică măsură.
„Erste Group” nu are nici un fel de expunere pe piaţa ipotecară americană şi astfel
niciun fel de expunere pe segmentul subprime. Grupul deţine însă un portofoliu ABS/CDO
(active şi titluri garantate - n.r.) în SUA din care aproape 90% are rating A şi mai sus.
Datorită faptului ca nu a survenit o deteriorare a calităţii activelor de bază, nu a fost şi nici
nu va fi, estimăm noi, necesară calcularea de amortizări pentru acest portofoliu", a spus
purtătorul de cuvânt al Erste Bank pentru Europa Centrală, Ionuţ Stanimir. În acelaşi timp,
purtătorul de cuvânt al ING a arătat că grupul deţine activităţi consistente în SUA, pe
partea de asigurări, pensii, administarea activelor, în timp ce reprezentanţii UniCredit au
menţionat că expunerea instituţiei faţă de Lehman Brothers este foarte limitată în ceea ce
priveşte creditele, iar în ceea ce priveşte obligaţiunile Lehman Brothers, ea este în
totalitate gestionabilă.
Potrivit unei analize publicate pe site-ul Fondului Monetar Internaţional, prezenţa
băncilor străine generează, pe lângă avantaje şi o serie de dezavantaje şi riscuri, analiştii
menţionând, printre acestea, diminuarea sau întreruperea creditării, în cazul unor
evenimente importante pe pieţele de origine.
Analiştii sunt de părere că problemele economice de pe piaţa de origine pot
determina o instituţie internaţională să îşi reducă operaţiunile din străinătate.
"Criza financiară ar putea genera probleme pentru anumite bănci europene, pe
măsură ce falimentele sau achiziţiile altor instituţii de credit sunt puse în practică", a spus
Andrew Colquhoun, director în cadrul Fitch Ratings.
În opinia lui Kenneth Orchard, vicepreşedinte al Moody's Investors Service, marile
bănci americane şi europene îşi reevaluează activităţile, ceea ce contribuie la creşterea
costului capitalului şi diminuează apetitul pentru risc la nivel mondial.
"România a împrumutat sume considerabile de bani din străinătate în ultimii ani.
Aceste fonduri au fost un factor de creştere economică. Este foarte puţin probabil ca
economia să poată continua să crească în ritmul actual, în contextul reducerii fluxurilor de
capital. Moody's nu se aşteaptă la o criză economică, dar a estimat la o încetinire
puternică a avansului în următoarele 6-12 luni", a arătat Orchard.
În România, criza financiară a avut deja implicaţii profunde astfel:
• Industria construcţiilor a urcat pe un boom speculativ cu o rată de 30%;
• Îngheţul creditului bancar a blocat piaţa imobiliară şi a trimis în picaj construcţiile
care au luat cu ele producătorii de ciment şi confecţii metalice;
• Oţelăriile au un gol de producţie de 30%;
• În industria se simte acut lipsa de comenzi externe;
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 111

• Dacia-Renault a fost anemiată de absenţa comenzilor externe şi interne (- 30%);
• Fondurile de 5-6 miliarde de euro anual intrate în ţară de la cetăţenii care lucrau în
străinătate se diminuează, pe măsură ce forţa de muncă se întoarce în ţară datorită
crizei italo-spaniolă, s.a.m.d.
În aceste condiţii relansarea infrastructurii ar pune România în mişcare. Construcţia
de şosele, căi ferate şi aeroporturi ar crea locuri de muncă, industriile orizontale, de la
metalurgie la turism, ar reveni la viaţă. De asemenea investiţia în educaţie ar pregăti un
personal net superior şi ar grăbi saltul în competiţia tehnologică.7. Profesorul de economie
propune interzicerea în această perioadă a vânzărilor speculative valutare, care urmăresc
deprecierea leului. Acesta mai apreciază că "Trebuie să ne gândim la o strategie pe
termen mediu şi lung care să aibă în vedere noile reglementări, prezenţa capitalului
de stat în anumite sectoare, poziţii dominante pe piaţă. Să nu fim naivi şi să ne
trezim că nu avem cum să ne descurcă m într-o lume nouă."
Soluţii pentru ieşirea din criză au propus şi oamenii de afaceri astfel că Asociaţia
Oamenilor de Afaceri din România (AOAR) a cerut autorităţilor elaborarea unui plan de
urgenţă menit să salveze România de încetinirea economică. Conducerea AOAR a trimis,
în acest sens, parlamentului şi guvernului o scrisoare deschisă ce conţine un set de
măsuri speciale. Astfel, oamenii de afaceri au propus dublarea lucrărilor de infrastructură
rutieră în următoarea perioadă, precum şi reducerea până la 5% a TVA-lui la locuinţe.
Pentru persoanele care economisesc ca să-şi cumpere o locuinţă, asociaţia a
propus creşterea creditului fiscal la 2.000 euro pe an. De asemenea AOAR susţine că
banii pentru finanţarea IMM-urilor sunt puţini şi propune crearea unui fond de
contragarantare a acestor sume, care să mărească posibilitatea de garantare a
împrumuturilor. Printre propuneri se numără: impozitarea forfetară a IMM-urilor cu impozit
zero pentru afaceri de până la 200.000 euro pe an, stimularea investiţiilor din industria
alimentară şi creşterea stocurilor din rezerva naţională pentru produse strategice: grâu,
orz, porumb, soia, floarea-soarelui.
În condiţiile crizei financiare mondiale, băncile impun condiţii mai restrictive de
creditare şi numărul românilor care aleg să-şi construiască o casă se va diminua. Primele
semne ale scăderii sectorului construcţiilor sunt reflectate în date oficiale începând chiar
cu luna septembrie.
Potrivit lui Ion Ghizdeanu, preşedintele Comisiei Naţionale de Prognoză (CNP),
numărul autorizaţiilor de construcţie eliberate de autorităţi a scăzut, în septembrie, cu 1%.
În plus, şeful CNP estimează că locuinţele vor continua să se ieftinească, din cauza
încetinirii cererii din construcţii. Pentru 2009, Ghizdeanu vede o creştere mai lentă faţă de
cea cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. Conform preşedintelui CNP, activitatea în
construcţii va creşte cu doar 13%, după ce va încheia acest an cu un salt de 29%. Tot
incertitudinile din piaţă, în special de pe piaţa bancară, au determinat o parte a populaţiei
să-şi reorienteze economiile dinspre depozitele bancare către titlurile de stat. „Au fost
câteva zile în care populaţia a achiziţionat titluri de stat în valoare de 120 milioane de lei“,
a declarat ministrul de finanţe8.
Atât Ministerul Economiei şi Finanţelor (MEF), cât şi Banca Naţională (BNR) „se
laudă“ cu majorarea plafonului de garantare a depozitelor populaţiei de la 20.000 la 50.000
de euro. Însă decizia nu ar fi fost luată dacă nu ar fi fost convenită între miniştrii de finanţe
din statele membre. Cel mai în măsură să elaboreze planuri de protecţie şi măsuri de luptă
împotriva crizei pare să fie Comitetul Naţional de Stabilitate Financiară, înfiinţat printr-
un acord semnat pe 31 iulie 2007 de MEF, BNR, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisia de Supraveghere a Sistemului de
Pensii Private.
Comitetul este compus din şefii acestor instituţii şi are ca atribuţii principale
„promovarea unui schimb permanent şi eficient de informaţii între autorităţile responsabile
7 Traian Ungureanu – Cotidianul .ro, Comentatori, 17.11.2008

8 Evenimentul zilei 03.11.2008 - Ana Batca
112 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

cu reglementarea şi supravegherea diferitelor sectoare ale sistemului financiar şi MEF,
precum şi evaluarea, prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de criză financiară şi a
pieţei în ansamblu“, au subliniat reprezentanţii băncii centrale. Potrivit acestora, BNR a
mai semnat de-a lungul timpului nouă acorduri de colaborare în domeniul supravegherii
prudenţiale cu alte autorităţi străine similare.
Pe fondul crizei financiare mondiale în România au apărut primele semne de criză:
• Mai multe companii au anunţat că îşi intrerup activitatea de producţie, ca efect
direct al adâncirii crizei economice internaţionale cu implicaţii nemijlocite asupra
situaţiei productive din ţară procedând la disponibilizări de personal ;
• Automobile Dacia a întrerupt producţia in zilele de 13 si 14 noiembrie si apoi in
intervalul 20 noiembrie - 7 decembrie, ca urmare a degradării situaţiei pe pieţele
auto, atât la export cât mai ales pe piaţa din Romania;
• Rafinaria Arpechim a anunţat întreruperea producţiei la secţia de piroliză, ca urmare
a deciziei principalului beneficiar - societatea Oltchim Ramnicu-Valcea - de a
reduce activitatea cu 40%.
• Oltchim a anunţat că a decis să reducă temporar cantitatea de etilenă si propilenă
cu care se aprovizionează de la rafinaria Arpechim, care face parte din Divizia de
Rafinare a Petrom S.A., având în vedere scăderea la mai mult de jumătate a cererii
de produse petrochimice;
• Producătorul olandez de aluminiu Vimetco NV , acţionar majoritar la Alro Slatina, a
anunţat că urmează să reducă producţia din Romania cu 65.000 de tone, ceea ce
înseamnă că în 2009 producţia sa totală se va situa la 160.000 de tone. De
asemenea firma olandeză a amânat investiţiile de capital pentru noile proiecte ca
urmare a deteriorarii condiţiilor de pe piaţă.
• Ca un efect al crizei economice este resimţită şi decizia companiei Kraft Foods de a
închide, până la sfârşitul anului 2009, fabrica de ciocolată din Brasov deschisă in
1995, cei 440 de angajati urmand sa fie disponibilizati9, s.a.m.d.
„În lumea modernă, securitatea şi prosperitatea sunt termenii inseparabili ai
aceleiasi ecuaţii - a cărei rezolvare nu poate fi decât rezultanta majoră a unui proces
complex de garantare a intereselor naţionale, dezvoltarea unei economii de piaţă
competitivă, dinamică si performantă; modernizarea radicală a sistemului de
educaţie si valorificarea eficienta a potenţialului uman, stiintific si tehnologic;
creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai si de sănătate a populaţiei;
afirmarea si protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii spirituale, în contextul
participării active la construcţia identităţii europene”10, iar aceasta nu se poate realiza
decât în condiţiile stabilităţii financiare factor primordial cu implicaţii majore în asigurarea
siguranţei naţionale a României.
9 Evenimentul zilei 03.11.2008 Ana Batca

10 “Strategia de securitate nationala a Romaniei”, Bucuresti 2006
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 113

NOUA CULTURĂ A TERORISMULUI
Abstract:
The terrorism has organizationally evolved from the hierarchical structure to the
terrorist franchise without clearly defined leaders and no headquarters. The content of this
paper presents synthetically the picture of terrorism in recent decades, characterized by
key dimensions such as:
• The pathological complex indicating a certain change in the protagonists’
values system
• access to weapons of mass destruction
• amateur terrorists.
There are common assertions identified for terrorist currents such as:
• erosion of traditional organizational structures consisting of decentralizing the
organizations and replacing them with terrorist franchises without clearly
designated leaders and without headquarters
• bioterrorism characterized by access to weapons of mass destruction and
technologies with great destructive potential;
• non-discriminatory, non-selective, global terrorism consisting in choosing
some targets from random segments of the population, hit from the distance
without any prior warning
• incorrigible and unpredictable terrorism, an enemy that is apocalyptic, very
dangerous and less suitable for the forms of traditional surveillance and
control
• fanatical ,religiously reasoned terrorism considered the fourth wave in the
evolution of terrorism characterized mainly by Islamic radicalism;
• the concept of the right to kill as salvation in the ‘’process of supreme
purification’’
• terrorism as a result of globalization, developed as a consequence of
reducing the technological, political and economic boundaries between
countries in the world, using new methods of destruction and killing with
dangerous tendencies typical of modern terrorism .
Studies conducted on terrorism show the current manifestations of it as political,
military and civilian violence with megaterrorism trends.
An interesting research on forms of manifestation of terrorism is made in this
report with reference to information war and terrorism .
Resorting to justified arguments, the author highlights the truth that the spectrum of
information conflict goes from the military to the societal dimension, showing also that
terrorism is evolving towards the so-called network war.
A valuable remark is proposing as a solution against terrorism a combination of
computer control mechanisms, coercive diplomacy against states that sponsor terrorism
and the ‘’liberal’’ use of military force.
In the content of the essay we notice that the terrorist phenomenon continues to be
perpetuated for three main reasons, which are all paradigms
- the paradigm of coercive diplomacy – the terrorism being perceived as a
weapon of the weak force designed to defeat much higher forces
- the paradigm of war - terrorism, by its violence, is a sure way to attract public
attention
114 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

- the paradigm of a new world - terrorism is considered the path towards a new
future order, representing a transcendental way of cleansing and rebirth.
This analysis is continued in the report by observing the terrorist potential from the
inside and outside. This notes that terrorists do not come exclusively from Muslim
communities and among them there are white and black people, Arabs and Europeans
and other converted citizens or with personal beliefs.
The adopting of the islamofascism concept is intended to emphasize that these
approaches distort the public opinion from the real essence of terrorism to an ideology that
is approved by a segment of citizens. This critical approach emphasizes the thoroughness
of studying terrorism in all its aspects and in all its forms.
In the end of the report, attention is drawn upon the danger of underestimating the
terrorists, since they, especially the Islamists, are intelligent, well educated, possessing
technical skills, able to interact with the media and to operate comfortably in Western
societies .
Cuvinte cheie:
-terorism;
- antiterorism;
-terorism islamic;
- terorism postmodern;
- strategii antiteroriste.
Terorismul postmodern, terorismul apocaliptic

Walter Laquerîn lucrarea „The New Terrorism”, publicată în anul 1999, încearcă
să determine criteriile pentru studierea noii forme de violenţă politică. Textul, prefaţat de
fostul director al CIA James Woolsey, identifică două noi dimensiuni cheie ale terorismului.
Prima dimensiune este, conform exprimării lui Lacquer, „complexul patologic”
termen indicând o anumită schimbare intervenită în sistemul de valori al protagoniştilor: „
Terorismul a înregistrat unele schimbări ciudate în ultimul timp, iar în viitor va
înregistra un şi mai accentuat complex patologic. Motivaţiile politice sau ideologice,
în sens tradiţional, se vor deplasa spre fundal şi vor fi înlocuite de fanatismul
sectar, etnic, sau doar personal”.1
A doua dimensiune, care deosebeşte noul terorism de cel clasic, este accesul la
armele de distrugere în masă, pericolul megaterorismului.
O analiză mai atentă a conceptului „noul terorism” este realizată în cadrul lucrării
colective „Countering the New Terrorism” publicată în anul 1999 de membrii Corporaţiei
RAND2, în care se precizează că în ultima decadă a secolului XX trăsăturile fundamentale
ale terorismului s-au modificat până la punctul la care analizele anterioare au
devenit inutile; în consecinţă noul terorism poate fi identificat pe noile sale coordonate,
vizând tehnicile de atac terorist, motivaţiile activităţilor teroriste, nivelul letal crescut al
atacului şi sporirea numărului de terorişti „amatori”.Fără a nega lipsa unui un consens
absolut şi de neatacat privind tezele noului terorism, în rândul analiştilor şi teoreticienilor,
pot fi identificate un număr de aserţiuni comune mai multor curente, care sunt prezentate
în continuare.
1 LAQUER, Walter. (1999) The New Terrorism: Fanaticism and the Arms of Mass Destruction, New York: Oxford
University Press, pg. 226.
2 Corporaţia RAND este o fundaţie nonprofit înfiinţată în 1946, având ca obiectiv dezvoltarea organizaţională şi analiza
sistemelor. Printre administratori se numără, Frank Carlucci, preşedintele Carlyle Group, Zalmay Khalilzad, fostul
ambasador SUA în Afganistan şi Irak, actualul ambasador la ONU, Dick Cheney, Condoleeza Rice şi Donald Rumsfeld.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 115

a. Erodarea structurilor organizatorice tradiţionale
Prima diferenţă notabilă dintre vechiul şi noul terorism constă în faptul că în
organizaţiile teroriste de azi nu mai există structuri ierarhice şi linii clare de comandă. Dacă
în vechile grupări teroriste existau structuri organizatorice tangibile şi apte de a fi infiltrate,
noul terorism se îndepărtează de acest model. Leadershipul uşor de identificat, este
înlocuit de acorduri trans – naţionale secrete, între francize teroriste, neunitare, fără lideri
clar desemnaţi şi chiar fără cartier general.3
Această idee a conflictului caracterizat prin fluiditate şi intangibilitate a fost
dezvoltată de RAND în cadrul conceptului de „netwar”. Conceptul de „netwar” se referă la
un conflict de mică intensitate, dar care este globalizat prin natura sa – o formă de conflict
diferită de formele tradiţionale de război, deoarece în general actorii nu acţionează în
numele statelor şi utilizează la scară largă tehnologia informatică.
„Netwar- ul” poate fi alăturat unei categorii foarte largi de organizaţii şi grupuri,
desfăşurate pe tot spectrul de insurgenţă; are o natură duală, două feţe, precum zeul
roman Ianus: pe de o parte este alcătuit din conflicte derulate de terorişti, criminali şi
extremişti naţionalişti sau etnici, iar pe de altă parte de conflictele iniţiate activişti ai
societăţii civile.”4
b. Bioterorismul, accesul la armele de distrugere în masă
Adepţii teoriei noului terorism consideră că în prezent există posibilităţi mult mai
mari de procurare a unor arme şi tehnologii cu un potenţial distructiv deosebit.
La nivel european, prevenirea bioterorismului s-a realizat sub egida Comitetului
pentru securitatea sanitară creat în 2001 de Comisia Europeană. S-a realizat între
diferitele ministere naţionale o reţea securizată având funcţiunea de alertă şi detectare
precoce a maladiilor şi toxinelor periculoase, se difuzează informaţiile privind stocurile de
vaccinuri disponibile şi capacităţile de producţie ale laboratoarelor, s-a constituit harta
europeană a laboratoarelor de referinţă şi reevaluarea maladiilor supuse supravegherii
europene.
c. Terorismul neselectiv, nediscriminatoriu, global
Ţintele noului terorism sunt adesea segmente aleatorii ale populaţiei civile, lovite de
la distanţă, fără vreo avertizare prealabilă. Caracteristica noului terorism constă în
agravarea efectului letal al atacului şi ameninţarea simultană a un număr sporit de ţinte
diverse situate oriunde în lume.
d. Terorismul incorigibil şi imprevizibil
Noul terorism descrie un inamic care este apocaliptic, deosebit de periculos şi mai
puţin pretabil la formele tradiţionale de supraveghere şi control. Caracterizarea noilor
grupări teroriste drept organizaţii determinate ideologic, în opoziţie cu cele determinate
politic, este completată de afirmaţia că aceste grupări se situează în afara limitelor
oricăror negocieri sau eventuale înţelegeri. În acest sens a fost afirmată natura
incorigibilă a al Qaeda, determinată de reputaţia sa de autoare a unor asasinate în masă,
de doctrinele absolutiste şi de ambiţiile politice, care toate la un loc fac negocierea de
neimaginat, pentru orice guvern democratic.5
Catalogarea noului terorism drept incorigibil conduce la o regândire
fundamentală a metodelor şi scopurilor măsurilor antiteroriste şi, într-un sens mai
larg, a obiectivelor politicii externe. Sunt puse în discuţie drepturi fundamentale ale
omului şi elemente dejus cogens, precum ansamblul Convenţiilor de la Geneva.
Sprijinul pentru revigorarea răspunsurilor punitive militare reprezintă o temă
consistentă a literaturii noului terorism.
3 CRENSHAW, M. ‘Crenshaw, M. (2000) ‘The Psychology of Terrorism: An Agenda for the 21st Century, Political
Psychology, 21(2), 405-20, pg. 411.
4 ARQUILLA, J. and RONFELDT , D. Networks and Netwars: The Future of Terror, Crime and Militancy, Washington:
RAND Corporation.
5 Paul WILKINSON, ‘Observations on the New Terrorism’, Memorandom to Select Committee on Foreign Affairs, 10th
Report, HC, 31 July (2003), pg. 4.
116 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Prin determinarea acestor trăsături comune noului terorism se evidenţiază existenţa
la un anumit moment, a unor ameninţări specifice, la adresa populaţiei. Deşi putem estima
ameninţările reprezentate de noul terorism, nu putem cunoaşte cu certitudine întregul său
potenţial, limita superioară, care poate fi catastrofică. Teoria noului terorism aduce toate
evenimentele şi non evenimentele teroriste într-un cadru coeziv şi coerent.
Dacă terorismul prin definiţie, nu poate fi complet cunoscut, rolul expertului
antiterorist constă în a-l face cunoscut.
Războiul împotriva terorismului este similar cu cel împotriva criminalităţii, astfel
încât există o tendinţă comună: problema nu este construită ca una determinată, fixă,
localizată; se urmăreşte stabilirea unui set de trăsături caracteristice ale adversarului,
pentru a-l cunoaşte.
Teoria noului terorism care identifică riscul atacului terorist ca fiind global,
nediscriminatoriu şi incorigibil, a creat justificarea pentru un nou principiu preventiv
antiterorist: o strategie care scuză cele mai excesive răspunsuri din partea instituţiilor
statale şi a organismelor politice. Noul terorism, reprezintă o ameninţare publică, impune
răspunsuri ubicue cel mai adesea materializate în expansiunea rapidă a politicilor
antiteroriste împotriva musulmanilor, solicitanţilor de azil şi protestatarilor. Este un răspuns
care legitimează ţintirea grupurilor asociate tangenţial cu terorismul, se materializează prin
criminalizare acestora, hărţuire rasială, sau victimizare violentă.6
e. Terorismul fanatic, motivat religios este considerat drept al patrulea val în
evoluţia terorismului, fiind precedat de terorismul centrat pe prăbuşirea imperiilor,
decolonizare şi anti-occidentalism.7
Radicalismul islamic este cea mai notorie formă a noii culturi a terorismului, dar
nu este singura varietate a tendinţelor culturale care motivează activitatea teroristă.
Grupările teroriste motivate religios s-au înmulţit în perioada 1980 – 1990, Hoffman
afirmând că „determinarea religioasă a terorismului este cea mai importantă
caracteristică a activităţilor teroriste de azi”.8
Determinarea religioasă nu reprezintă un fenomen cu totul nou, ci mai degrabă o
reîntoarcere ciclică la motivaţiile anterioare ale terorismului; până la apariţia motivaţiilor
politice, precum naţionalismul, anarhismul şi marxismul „religia a furnizat singura
justificare acceptabilă a terorii”.9
Osama bin Laden şi reţeaua teroristă internaţională al Qaeda sunt exemple de
primă mărime ale noului terorism, dar radicalismul islamic nu este singura formă de
manifestare a terorismului catastrofic sau apocaliptic. Membrii cultului religios japonez
Aum Shinrikyo, au executat în anul 1995 primul atac terorist major asupra metroului din
Tokyo utilizând arme chimice.
Fanatismul mai curând decât interesul politic caracterizează terorismul
contemporan.10
Un studiu recent, sugerează existenţa unor legături istorice şi intelectuale între
fascismul terorismului Islamic fanatic şi mişcările totalitare din secolul XX, subliniind
mai de grabă continuitatea, decât schimbarea.11
Teroriştii de azi sunt preocupaţi să confere actelor lor cauzatoare de moarte şi
distrugere o semnificaţie sacramentală sau transcedentală, plasându-le la un nivel spiritual
sau escatologic. Considerentele pragmatice ale teroriştilor laici nu sunt opozabile
teroriştilor religioşi. Teroriştii seculari pot aprecia violenţa fără limite drept imorală; pentru
6 BURNETT, J and WHYTE, D. (2004) ‘New Labour, New Racism?’, Red Pepper, 124, 28 - 9.
7 David C. RAPOPORT, “The FourthWave: September 11 and the History of Terrorism,” Current History, December
2001, pp. 419-24.
8 Bruce HOFFMAN, Inside Terrorism (New York: Columbia Univ. Press, 1998).
9 David C. RAPOPORT, “Fear and Trembling: Terrorism in Three Religious Traditions,” American Political Science
Review, 78 (September 1984), 668-72.
10 National Commission on Terrorism, Countering the Changing Threat of International Terrorism: Report of the National
Commission on Terrorism (Washington: GPO, 2000).
11 Paul BEUMAN, Terror and Liberalism (New York: W. W. Norton, 2003).
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 117

teroriştii religioşi violenţa indiscriminată este nu numai morală, dar constituie un drept şi o
soluţie necesară pentru succesul cauzei religioase.
O altă varietate deosebit de periculoasă a terorismului motivat religios, o constituie
terorismul dezvoltat de sectele religioase. Sectele sunt deosebit de periculoase deoarece
ele pot apărea rapid, fără avertizare, fără scopuri raţionale şi pot deveni agitate datorită
ostilităţii şi respingerii din partea societăţii, în general. Iniţiată de sectanţi sau de extremiştii
unor culte tradiţionale, violenţa teroriştilor religioşi poate deveni deosebit de ameninţătoare
în comparaţie cu terorismul motivat politic. „Pentru teroriştii religioşi, violenţa este o
datorie divină .... executată ca răspuns direct la un comandament teologic .... şi
justificată de scriptură.”12
f. Un grup de trăsături culturale comune noilor grupări ale terorismului internaţional
indică un nivel ridicat de periculozitate. Aceste aspecte includ conceptul dreptului de
a ucide ca mântuire, necesitatea distrugerii sociale totale ca parte a procesului de
purificare supremă, preocuparea pentru armele de distrugere în masă şi cultul
personalităţii, în care un lider domină asupra devotaţilor care urmăresc să-i devină copii
perfecte.13
Aceste trăsături, luate împreună diferă în mod semnificativ de cultura grupărilor
teroriste anterioare, iar organizaţiile care corespund acestor caracteristici reprezintă o
ameninţare serioasă la adresa lumii moderne.
g. Globalizarea a motivat terorismul şi a facilitat metodele pentru exprimarea
acestuia. Procesul de globalizare, care implică o reducere a graniţelor tehnologice,
politice, economice dintre ţările lumii a produs o motivare a noului terorismului şi a
facilitat utilizarea de noi metode teroriste. Una dintre consecinţele majore ale
globalizării constă în deteriorarea puterii statului;14 explozia exponenţială a organizaţiilor
neguvernamentale, alianţelor regionale şi a organismelor internaţionale a consolidat
această tendinţă. Grupările teroriste se feresc de legăturile directe cu sponsorii statali,
recurgând la un sprijin amorf, care la asigură o detaşare faţă de scopurile politice. Se
poate spune că evoluţia măsurilor antiteroriste după septembrie 2001 au determinat
apariţia unor tendinţe periculoase în terorismul modern. Dacă terorişti nu mai pot conta pe
sprijinul direct din partea unor state atunci ei devin mai greu de urmărit şi mai
independenţi.
Reţelele internet, războiul şi terorismul informatic

Revoluţia informatică a modificat natura conflictelor în întreg spectrul; în primul rând
modelul reţelelor informatice a favorizat constituirea şi consolidarea organizaţiilor teroriste
descentralizate, în formă de reţea, mai eficiente decât cele structurate ierarhic. Crearea
internetului a produs o migrare a puterii spre actorii non – statali, capabili să-şi organizeze
rapid multi-reţele flexibile, în care fiecare nod informatic este conectat cu toate celelalte
noduri.Pe măsură ce informatizarea s-a extins, conflictele din domeniul comunicaţiilor şi
informaţiei s-au adâncit, îndeosebi în legătură cu accesul la cunoştinţe şi la „soft
power”, puterea softului.15 Metaforic conflictele informatice seamănă mai mult cu jocul
de GO decât cu şahul.
Spectrul conflictelor informatice merge de la cele de intensitate mare - „cyberwar”
– la cele de intensitate redusă „netwar”, adică de la dimensiunea militară, la cea
societală.
12 HOFFMAN, Inside Terrorism, p. 20.

13 Robert J. LIFTON, Destroying the World to Save It: Aum Shinrikyo, Apocalyptic Violence, and the New Global
Terrorism (New York: Metropolitan Books, 1999).
14 CharlesW. KEGLEY, Jr., and Gregory A. RAYMOND, Exorcising the Ghost ofWestphalia: BuildingWorld Order in the
New Millennium (Upper Saddle River, N.J.: Prentice Hall, 2002).
15 Conceptul de “soft power” a fost introdus de Joseph S. NYE in Bound to Lead: The Changing Nature of American
Power, Basic Books, New York, 1990, şi dezvoltat în continuare de Joseph S. NYE, and William A. OWENS, în
“America’s Information Edge,”Foreign Affairs, Vol. 75, No. 2, March/April 1996.
118 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Terorismul evoluează în direcţia numită război în reţea. Organizarea în formă de
reţea reprezintă o consecinţă a revoluţiei informatice. Ce urmăreşte terorismul informatic?
Fără nici un dubiu aceştia vor continua să distrugă bunuri şi să ucidă oameni, dar strategia
lor se va deplasa spre domeniul non letal, unde nodurile de comandă şi control,
infrastructurile informatice vulnerabile le oferă un set bogat de ţinte.
Impactul tehnologiei asupra terorismului se produce mai de grabă în legătură cu
activităţile zilnice organizatorice şi de comunicare, decât cu privire la metodele sale de
atac.16 Tehnologia a sporit abilitatea teroriştilor de a opera atacuri ce pot provoca
distrugeri masive.
Care sunt cele mai eficiente mijloacele utilizate împotriva terorismului informatic? O
combinaţie între mecanismele de control, diplomaţie coercitivă împotriva statelor care
sponsorizează terorismul şi folosirea „liberală” a forţei militare.17
Ideea generală, formulată de experţii în domeniu, în sensul că fenomenul terorist
îmbracă noi forme şi se va înrăutăţii, este exemplificată prin elaborarea mai multor
scenarii. Astfel, Walter Laqueur avertizează asupra motivaţiilor religioase care pot
conduce la „super-violenţă” cu viziunea milenară a sfârşitului lumii, determinând
terorismul „postmodern”. Fred Ikle este îngrijorat de faptul că extinderea violenţei poate
fi folosită de terorişti pentru a instaura o nouă epocă totalitară bazată pe idealurile
leniniste. Burce Hoffman invocă perspectiva terorismului motivat religios care, în temeiul
unei strategi nihiliste, poate escalada violenţa pentru a submina sistemul politic mondial şi
a-l înlocui cu o situaţie haotică.18
De ce un nou terorism?
Fenomenul terorist continuă să se perpetueze pentru trei motive principale, care
reprezintă tot atâtea paradigme:
a. Paradigma diplomaţiei coercitive
Terorismul este perceput ca o armă a celor slabi, o modalitate de a conduce
războiul din umbră, prin atacuri asimetrice destinate să lovească şi să înfrângă forţe
sensibil superioare; acest aspect este relevant pentru etno – naţionalişti, miliţiile rasiste,
fundamentaliştii religioşi, precum şi pentru alte minorităţi care nu pot angaja direct
formaţiunile militare ale „opresorilor”, cum este cazul unor grupuri islamiste radicale din
Orientul Mijlociu în raport de Israel, sau până de curând al Armatei Republicane Irlandeze
în raport de Marea Britanie.
b. Paradigma războiului
Violenţa atacului terorist reprezintă o cale sigură de atragere a atenţiei publice şi de
asumare a identităţii; terorismul creează o publicitate explozivă şi calcă pe nervi lideri
politici puternici, generând o identitate care aduce prejudicii imaginii inamicului.
c. Paradigma unei lumi noi
Terorismul este considerat calea spre o nouă ordine viitoare, reprezentând o
modalitate transcedentală de purificare şi renaştere; atacul asupra simbolurilor statului
modern.
Apariţia unui nou terorism se manifestă pe trei niveluri:
a. Organizarea. Teroriştii se îndepărtează treptat de organizarea ierarhică spre o
structură descentralizată asemănătoare reţelelor informatice; eforturile se îndreaptă spre
constituirea unor reţele de internet transnaţionale
16
Paul PILLAR, “Terrorism Goes Global.”
17 Benjamin NETANYAHU, Winning the War Against Terrorism, Simon and Schuster, New York, 1996, şi John KERRY
(Senator), The New War, Simon & Schuster, New York, 1997.
18
Walter LAQUEUR, “Postmodern Terrorism,” Foreign Affairs, Vol. 75, No. 5, September/October 1996, pp. 24–36; Fred
IKLÉ, “The Problem of the Next Lenin,” The National Interest, Vol. 47, Spring 1997, pp. 9–19; Bruce HOFFMAN,
Responding to Terrorism Across the Technological Spectrum, RAND, P-7874, 1994; Bruce HOFFMAN, Inside Terrorism,
Columbia University Press, New York, 1998; Robert KAPLAN, “The Coming Anarchy,” Atlantic Monthly, February 1994,
pp. 44–76.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 119

b. Doctrina şi strategia. Teroriştii urmăresc dobândirea de noi capabilităţi pentru
arme letale; acţiunile vor continua sub forma atacurilor vizând distrugerea unor ţinte
determinate, dar vor declanşa campanii pentru crearea de disfuncţii grave de sistem,
pentru blocarea infrastructurii informatice şi de comunicaţii.19 Informaţia – infrastructură şi
conţinut -, îndeosebi media va deveni o ţintă cheie pentru terorişti, unii experţi afirmând că
această nouă formă de terorism are o putere distructivă mai mare decât aceea a armelor
biologice sau chimice.20
c. Tehnologia. Teroriştii recurg la tehnologia informatică pentru acţiuni ofensive
sau defensive precum şi pentru sprijinirea structurilor organizatorice, adoptarea deciziilor,
siguranţa comunicaţiilor; în ciuda speculaţiilor privind intenţiile teroriştilor de a bloca netul,
aceştia au motive mult mai puternice de a-l menţine în funcţiune.
INAMICUL DIN INTERIOR

Inabilitatea Europei de a defini inamicul şi ameninţarea. Euro - luptătorii lui
Bin Laden
Reprezintă terorismul islamist o ameninţare pentru Europa, sau o este ficţiune a
jurnaliştilor? Conform Raportului EUROPOL privind terorismul21, în anul 2006, în 11 state
europene au avut loc 498 de incidente caracterizate drept atacuri teroriste; cele mai multe,
136, aparţin organizaţiei separatiste basce ETA, care este totodată vinovată de singurul
atac care a provocat 2 victime în Madrid; din fericire restul de 497 nu au provocat victime.
Ce spune raportul despre atacurile islamiste? În anul 2006 islamişti au executat în
Uniunea Europeană (Germania) un singur atac terorist din 498.
Nu trebuie să ignorăm însă succesiunea dramaticelor atacuri comise de atentatori
islamişti în anii anteriori, Istambul 20 noiembrie 2003 (27 de morţi 450 de răniţi), Madrid 11
martie 2004 (191 de morţi, 2050 răniţi), Londra 7 iulie 2005 ( 60 de morţi şi 700 de răniţi),
care au transformat Europa într-un teatru de război.
Societăţile în care trăiesc comunităţi însemnate de musulmani, cum sunt Franţa –
peste 5 milioane, Germania – peste 3 milioane, Marea Britanie – 1,5 milioane, trebuie să
realizeze că aceste grupuri sunt vulnerabile la radicalizare, aceasta constituind primul pas
spre terorism.
Cine sunt euro -jihadiştii, de unde vin ei şi cum arată? Un studiu recent22 a
analizat activitatea a 242 de euro - terorişti care au activat în perioada 2001 – 2006 în
cadrul a 28 de reţele, planificând 31 de atacuri, de la asasinarea regizorului olandez de
film Theo van Gogh în 2004, până la atentatele de la Londra din 2005.
Unele dintre cele mai importante constatări ale cercetătorilor danezi sunt: nu există
jihadişti standard; cele 28 de reţele identificate diferă între ele, 12 operau în Anglia, 7 în
Olanda, 4 în Franţa, câte 3 în Spania şi Belgia; în unele cazuri acţiunile teroriste au fost
desfăşurate de atacatori individuali, în altele - Madrid 2004 unde au fost implicate peste 30
de persoane – grupuri numeroase; interiorul reţelelor este surprinzător de omogen, fiind
alcătuit din conaţionali; 55 dintre terorişti erau algerieni, iar 24 pakistanezi; majoritatea
jihadiştilor sunt bărbaţi, doar 5 femei apar în studiu; ţintele vizate de terorişti constau în
populaţia civilă care utiliza mijloacele de transport în comun; explozibilul a fost ales ca
principal mijloc de atac; din cei 242 terorişti, 11 au fost sinucigaşi, ei comiţând cele mai
devastatoare atacuri.
Studiul din 2007 constată diferenţe notabile faţă de cercetarea realizată în anul
2004 de americanul Marc Sagemann privind terorismul internaţional legat de al
Qaeda; cercetarea lui Sagemann a identificat drept terorişti îndeosebi arabi, - saudiţi
19 Martin SHUBIK, “Terrorism, Technology, and the Socioeconomics of Death,” Comparative Strategy, Vol. 16, No. 4,
October–December 1997, pp. 399–414;
20LAQUEUR, 1996, p. 35.
21 http://www.europol.europa.eu/publications/TESAT/TESAT2007.pdf
22 Edwin BAKKER şi Teije Hidde DONKER, Terrorism in Europe, Bin Laden Eurofighters, 2007.
120 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

şi egipteni-, care s-au radicalizat în afara ţării lor de origine; euro – luptătorii au luat calea
jihadului armat în Europa, ţara în care trăiau.
Euro – teroriştii se recrutează între ei, campaniile radicale islamice de pe internet
jucând un rol important în acest proces, iar numeroşi noi recruţi (58) erau cunoscuţi cu
antecedente penale minore. Se afirmă că Europa de azi nu se confruntă cu terorismul, ci
cu un fenomen social, integrismul islamist revoluţionar, iar Osama bin Ladea este
noul Che Guevara.
Eşecul Europei în modelele de integrare a produs un vacum ideologic creând
pentru grupările islamiste nu numai posibilitatea găsirii unui refugiu în Europa dar şi
transformarea acesteia într-o fortăreaţă a extremismului. După şase ani de la atacul din
9/11, nu există o definiţie comună a inamicului şi nici o înţelegere clară împotriva cui sau a
ce se duce în Europa acest război.
Încercând să definească inamicul, Preşedintele Bush a utilizat termenul de
„Islamofascism”23, care are sens doar în rândul unui grup relativ restrâns de iniţiaţi,
politicieni, analişti, universitari, formatori de opinie. Termenul, considerat de mulţi
impropriu, denumeşte o ideologie totalitară în ascensiune vizând dominaţia mondială şi
care s-a cuibărit într-o terminologie religioasă (în acest caz islamul), constituind o
ameninţare ideologică la adresa occidentului, mai gravă decât ateismul comunist.
Conceptul de „Islamofascism” rezonează acelora care înţeleg mecanismul prin
care ideologiile fasciste şi comuniste au generat o atracţie atât de mare asupra maselor,
încât oameni rezonabili au aprobat şi aclamat comiterea unor acte criminale,
considerându-le drept necesare pentru atingerea scopurilor generale specifice
respectivelor ideologii. În mod asemănător, provocările globale curente reprezintă o
puternică ideologie care poate determina nenumăraţi musulmani de pe glob, de altfel
persoane rezonabile şi respectabile, să aclame actele teroriste.
Cum poate fi făcut cunoscut, caracterul nociv al concepţiilor fasciste, naziste, sau
comuniste milioanelor de musulmani care niciodată nu au studiat şi nu au avut motive să
se intereseze de distrugerile provocate de acest gen de ideologii? Câţi dintre musulmanii
europeni cunosc istoria continentului?
Spre exemplu, elevii din Turcia, o ţară seculară, democratică, în mare măsură
occidentalizată, nu învaţă despre cel de-al II Război Mondial, fiind astfel incapabili să
discernă pericolele reprezentate de larga circulaţie a cărţii lui Hitler Mein Kampfîn ţara
lor. Dacă aici este posibil acest lucru, cum putem crede oare că percep musulmanii
sărăciţi din Pakistan sau Maroc sensul termenului de „Islamofascism”? Pentru aceştia din
urmă, alăturarea islamului de fascism reprezintă în mod cert un semnal că religia lor este
atacată, validând criticile conform cărora războiul împotriva terorismului este un eufemism
pentru războiul împotriva Islamului.
Islamul luptă constant pentru a convinge că nu numai membrii săraci şi needucaţi ai
comunităţii musulmane, ci întreaga lume musulmană, toţi musulmanii de pe glob consideră
atacată identitatea şi credinţa lor religioasă. În acest sens este invocată declaraţia
nefericită făcută de George Bush în zilele de după 9/11: ”Această cruciadă, acest
război împotriva terorii, va lua ceva timp.”24 Pentru islamişti aceasta era declaraţia prin
care America se declară conducătoarea fazei finale a unui război occidental împotriva
Islamului, ale cărui începuturi se situează în Evul Mediu. Un mare număr de musulmani
consideră că SUA regizează conflictele sectare din Irak, în speranţa ca războiul religios
dintre şiiţi şi sunniţi să menţină umma (comunitatea mondială a musulmanilor) slăbită de
conflictul intern.
23 Preşedintele Geroge W. BUSH a folosit termenul la 6.10.2005 într-un discurs în cadrul National Endowment for
Democracy; www.whitehouse.gov/news/releases/2005/10/20051006-3.html. De asemenea Stephen SCHWARTZ, “What
is ‘Islamofascism’?” The Weekly Standard (17.08.2006); available at http://www.weeklystandard.com/ Content/Public/
Articles/000/000/012/593ajdua.asp.
24 Preşedintele Geroge W. BUSH “Remarks by the President Upon Arrival,” 16 September 2001;
www.whitehouse.gov/news/releases/2001/09/20010916-2.html.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 121

Cât timp această ideologie continuă să ajungă la minţile şi inimile musulmanilor, nu
se poate vorbi despre un sfârşit al terorismului islamist. Există o dezbatere continuă între
grupurile islamiste în legătură cu utilizarea actelor de terorism sau de violenţă; obiectul
principal al acestor dezbateri este legat însă de tactici nu de principii.
Ameninţarea terorismului islamist în Europa este rezultatul unor decenii de
relaţionare, dezvoltare organizaţională, intensă pregătire ideologică şi intelectuală.
Grupurile teroriste au cheltuit miliarde de dolari pentru crearea reţelelor de susţinători
inteligenţi şi educaţi, au lucrat din greu în ingineria socială, au juxtapus trecutului glorios al
Islamului, injustiţia la care au fost supuşi musulmanii de secole, au islamizat istoria,
subliniind abilitatea musulmanilor de a doborî un imperiu, arogându-şi meritul de a fi
produs dezmembrarea URSS. Mulţumită mijloacelor moderne de comunicare în masă sunt
acum mult mai eficienţi în bombardarea tinerilor musulmani cu astfel de mesaje. Mai mult
decât atât, garda revoluţionară a Islamului nu se mai limitează doar la spaţiul statelor
arabe din Orientul Mijlociu; teroriştii islamişti de azi sunt inteligenţi, bine educaţi, deţin
abilităţi tehnice, interacţionează cu media şi operează confortabil în societăţile occidentale.
Mişcările radicale islamiste profită de pe urma libertăţii de exprimare şi de asociere,
diseminând idei cu conţinut antisemitic, anticonstituţional, sau îndemnând la ură şi
violenţă. Se creează astfel activişti care subminează sistemele fundamentale pe care se
sprijină societăţile occidentale.
Europa a fost un teren deosebit de propice pentru aceste eforturi. De fapt, Europa
de vest reprezintă centrul ideologic al islamismului. Numeroşi musulmani europeni cred că
islamul este compatibil cu democraţiile seculare şi liberale, precum şi cu libertăţile civile
fundamentale. Dificultatea Europei de a absorbii şi asimila populaţia musulmană, nu numai
pe emigranţi, dar şi pe cei ai căror părinţi sau chiar bunici s-au născut în Europa, a lăsat
mulţi musulmani fără o clară identitate şi fără un sentiment al apartenenţei.
Guvernele europene au recurs la două abordări principale: multiculturalismul şi
asimilarea.
Multiculturalismul promovat de Olanda şi Marea Britanie, sprijină diversitatea
culturală a tuturor popoarelor din Europa, inclusiv a comunităţilor de musulmani.
Multiculturalismul caută să evidenţieze diversitatea culturală, etnică, religioasă a
cetăţenilor unei naţiuni şi permite comunităţilor de imigranţi să-şi menţină identitatea şi
afilierea culturală, acestea având opţiunea de aşi alege liber propriile modalităţi de
integrare în ansamblul societăţii. Deşi atractiv în principiu, acest model se bazează pe un
amestec de toleranţă pasivă şi intoleranţă pasivă şi a eşuat în ambele scopuri: în
eliminarea intoleranţei în rândul populaţiei locale şi în integrarea populaţiei imigrante.
Clamând un nivel de acceptare atât de vast, această politică a determinat tolerarea unor
credinţe şi practici complet opuse valorilor europene, inclusiv a propovăduirii urii şi onorării
asasinatelor de către imami.
Zguduită de uciderea brutală în 2004 a regizorului de film Theo van Gogh de către
un islamist extremist, societatea olandeză solicită imigranţilor să adopte valorile
neerlandeze pentru a obţine permisul de rezidenţă. În mod similar, după atacurile din
Londra, în Marea Britanie s-a înregistrat o respingere a multiculturalismului.
Modelul asimilării, adoptat în principal în Franţa, ignoră diferenţele culturale şi
religioase în scopul forjării unei identităţi naţionale bazată pe idealuri civice comune.
Nici una dintre aceste abordări, nici soluţiile intermediare la care au recurs
Germania, Spania, Italia şi Danemarca, nu au produs rezultatele scontate, determinând în
schimb marginalizarea socială, economică, culturală şi politică a musulmanilor europeni.
Asimilarea minimizează diferenţele culturale şi religioase şi deşi atractivă în teorie este
greu de realizat în practică.
Închistarea într-o atitudine comună de indiferenţă faţă de musulmanii europeni a
generat o dublă alienare, seculară şi spirituală, vizibilă la a doua şi a treia generaţie de
musulmani europeni; eşecul integrării musulmanilor a contribuit la apariţia ghetourilor de
imigranţi, unde sărăcia, şomajul, discriminarea i-au separat de societate. În aceste
122 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

ghetouri s-au construit moschei şi s-au adus imami pregătiţi la şcolile Wahhabi/Salafi ale
islamului.
Guvernele occidentale nu au elaborat o politică coerentă de integrare, raportându-
se la noii veniţi în termeni strict economici. Un autor elveţian, Max Frisch a consemnat
expresia devenită celebră: „Noi am cerut muncitori, dar am căpătat fiinţe umane.”25
Deşi născuţi în Europa, situaţiile dezavantajoase şi lipsa de oportunităţi pentru
musulmani se menţin de mai multe generaţii, nivelul de frustrare creşte, procesul de
dobândire a unei identităţi europene este inhibat de faptul că sunt consideraţi străini, ceea
ce conduce la o profundă alienare. Alienarea este prima cauză a radicalizării. Iniţial se
aştepta ca muncitorii oaspeţi să revină în ţările de origine, dar introducerea programelor de
reunificare a familiilor le-au permis să se constituie în comunităţi pe criterii etnice în statele
europene în care lucrau. Deoarece majoritatea musulmanilor nu erau încurajaţi să înveţe
limba locală sau să urmeze forme superioare de educaţie, după un timp, minoritate în
creştere s-a văzut împinsă progresiv la marginea societăţii. Închişi în zonele defavorizate,
puţini au avut altă şansă decât să acceadă la slujbe prost plătite, cu speranţe slabe de
progres.
Nu sărăcia şi lipsa de educaţie a condus pe musulmanii europeni spre extremism,
mai degrabă este sensul alienării înrădăcinat în problema identităţii seculare sau
religioase. Mulţi dintre islamiştii radicali din Europa aparţin clasei mijlocii bine educate,
printre ei şi atentatorii de la metroul şi liniile de autobuz din Londra. Un exemplu revelator
îl constituie cazul lui Muriel Degauque, o belgiancă de 38 de ani care a întreprins un atac
sinucigaş împotriva forţelor armate SUA din Irak. Există şi alţi născuţi în Europa convertiţi
la islamismul radical, precum teroristul cu bomba din pantof, Richard Reid, născut la
Londra.
Teroriştii sunt recrutaţi şi antrenaţi în diferite locuri de pe glob, inclusiv în Europa. În
Afganistan, al Qaeda a operat peste 40 de tabere de instrucţie; numărul persoanelor
pregătite în aceste tabere este estimat între 15.000 – 70.000 de persoane. Şcolile
religioase sunnite „Madrassahs” produc radicali având credinţa fanatică în supremaţia
islamului şi în jihad ca misiunea vieţii lor. În anul 2000 funcţionau aproximativ 6000 de
„Madrassahs” cu peste 600.000 de studenţi.
Cel mai elaborat, avansat şi realistic curs predat se referă la improvizarea şi
utilizarea dispozitivelor explozive.26
a. Spania şi terorismul
Unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, cu o limbă de naînţeles, bascii s-au
bucurat întotdeauna de privilegii sub stăpânirea spaniolă. Odată cu războiul civil din 1936 -
1939, avioanele germane, luptând de parte armatei naţionaliste a lui Franco, au
bombardat unul dintre oraşele sacre ale bascilor, Guernica, distrugere imortalizată de
Pablo Picasso..
Spania este o ţară în care trecutul glorios al civilizaţiei arabe trăieşte prin
capodopere de arhitectură precum Alhambra; spaniolii nu doresc să se antagonizeze cu
vecinii lor mediteraneeni.
În Spania există de peste 40 de ani una dintre cele mai vechi organizaţii teroriste
din vestul Europei, ETA – Euskadi ta Askatasune – libertate şi ţară bascilor, care în
dramatica sa istorie a comis peste 900 de atentate. Profilul tipic al militantului ETA este
următorul: tânăr bărbat, necăsătorit, provenind îndeosebi din mediul rural şi din lumea
naţionalismului basc.
25 Max FRISCH, Introduction to Alexander J. Seiler, ed., Siamo Italiani—die Italiener: Gespräche mit italienischer
Gastarbeitern (Zurich: E. V. Z. Verlag, 1965).
26 Mladen VULINEC, Assistant Manager of the "Public Safety and Terrorism" branch, Interpol. One Year After Madrid,
Europa face to face with terrorism, Fighting terrorism world-wide, Paris 8 martie 2005, pg. 30.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 123

b. Italia şi terorismul islamic
Potenţialii terorişti islamici au făcut obiectul unor investigaţii din partea autorităţilor
italiene. Membrii ai Grupului Islamic Armat (GIA) au fost anchetaţi la Milano şi Napoli;
cinci membrii ai GIA, capturaţi în cursul luptelor din Afganistan sunt deţinuţi la Guantanmo.
Au fost supuşi investigaţiilor şi membrii Grupului Salafist pentru Chemare la Luptă
(GSPC), una dintre persoanele anchetate, Maaroufi Tarek, fiind un cetăţean belgian de
origine tunisiană, care, a reieşit din anchetă, este un important ideolog islamist al grupării
salafiste operând în Anglia, Spania, Franţa, Germania şi Italia. În cursul acestor anchete
au ieşit în evidenţă infracţiuni de complicitate a Grupării Salafiste la infracţiuni de imigraţie
clandestină.
În ceea ce priveşte organizaţia Ansar al-Islam, al cărei obiectiv este distrugerea
societăţii civile şi instaurarea în Kurdistanul irakian a unui regim Salafist simila cu cel
Taliban din Afganistan, investigaţiile efectuate au dovedit existenţa unor reţele de
recrutare folosite pentru trimiterea voluntarilor mujahedini în tabere de antrenament
localizate în nordul Irakului, pe o rută având punctul de plecare în Italia şi opriri în Turcia şi
Siria.
Italia este interesată nu numai de fenomenul recrutării şi exportării luptătorilor
islamici dar şi de fenomenul atacurilor sinucigaşe cu bombe pe teritoriul italian.
c. Explozia „jihadului” în Marea Britanie

Sinucigaşii purtători de bombe, kamikaze crescuţi în casă, britanicii născuţi şi
crescuţi în Leeds, au devenit cel mai groaznic coşmar al londonezilor. Această terifiantă
constatare a venit ca un duş rece. Până la atacurile de la Londra europenii au încercat să
se convingă de faptul că noul terorism suicidal este o varietate foarte străină de cultura
europeană. Britanicii au crezut că modelul lor de integrare bazat pe coexistenţa diferitelor
comunităţi îi va feri de extremism.
O parte a presei a blamat drept cauză a atacurilor războiul din Irak, altă parte
fanatismul religios, sau impactul malign al multiculturalismului şi corectitudinii politice a
segregat societatea britanică determinând apariţia unor comunităţi musulmane închise
valorilor britanice, în timp ce forţele legii călcau pe coji de ouă de temă să nu ofenseze.
New York Times a introdus termenul de „londonistan” descriind cum ţara a devenit un
adăpost sigur pentru terorişti, o răscruce a terorii.
De la atentatele din metroul londonez, serviciile de informaţii europene se confruntă
cu o întrebare dificilă: cum poţi opri un inamic dacă nu-l poţi identifica şi categorisii efectiv?
Inabilitatea de a creiona profilul inamicului continuă să fie un dezavantaj evident pentru
antiterorism; autorităţile britanice deţineau informaţii despre un număr de 3000 de
musulmani britanici au fost antrenaţi în cursul anilor 90 în taberele al Qaeda, precum şi în
lagătură cu 53 de musulmani britanici angajaţi în acte de terorism pe teritoriul altor state.
Înainte de atacul de la Londra autorităţile au reuşit să dejoace 6 tentative serioase în
interiorul Marii Britanii.
Adesea teroriştii sinucigaşi erau caracterizaţi drept indivizi introvertiţi, furioşi,
frustraţi, marginalizaţi, dominaţi de o ură atât de profundă încât doresc să se supună
supremului sacrificiu. Aceasta este problema specifică Marii Britanii, când vorbeşti despre
portretul robot al suspectului de terorism sinucigaş lista devine foarte lungă: sunt membrii
diferitelor comunităţi de imigranţi, dar şi fenomenul britanicilor convertiţi la islam, sunt elevi
de 18 ani, dar şi un profesor, persoane originare din Pakistan dar şi din Caraibe, indivizi ca
Richard Reid – condamnat pentru atentatul cu bomba din pantof– delincvent juvenil care
şi-a petrecut o mare parte din viaţă în închisoare, dar şi un absolvent al unei universităţi de
frunte, oameni de culoare, dar şi albi.
Se pare că în cazul teroriştilor sinucigaşi portretul robot nu are relevanţă.
Fundamental este modul în care se reuşeşte ruperea cercului recrutării şi regenerării care
susţine organizaţiile teroriste, identificarea căilor de contracarare a propagandei şi urii,
principalele arme ale inamicului.
124 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

BIBLIOGRAFIE
1. Ilie Popescu şi colectiv, Terorismul internaţional - flagel al lumii contemporane, Ed.
M.A.I., Bucureşti, 2003.
2. Petrus C. VAN DUYNE, Threats and Phantoms of Organized Crime, corruption and
Terrorism, Critical European perspectives, Wolf Legal Publishers, Nijmengen, 2004,
3. Henry KISSINGER, „Does America Need a Foreign Policy? Toward a Diplomacz for
21st Century”, Simon & Schuster, New York, 2002, p.292.
4. Samuel P. HUNTINGTON,The Clash of Civilizations and the Remaking of World
Order,Simon & Schuster,N.York, 2003 - New York Times, 10 septembrie 1992,
p.A6, Washington Post 2 februarie 1996 .
5. Stratégie de l'Union européenne visant à lutter contre le terrorisme, CONSEIL DE
L'UNION EUROPÉENNE doc. 14469/05 JAI 423 ECOFIN 353 TRANS 234 RELEX
639 ECO 136 PESC 1010 COTER 72 COSDP 810 PROCIV 174 ENER 172 ATO
103.
6. Mladen VULINEC, Assistant Manager of the "Public Safety and Terrorism" branch,
Interpol. One Year After Madrid, Europa face to face with terrorism, Fighting
terrorism world-wide, Paris 8 martie 2005 .
7. Thierry BALZACQ, Didier BIGO, Sergio CARRERA and Elspeth GUILD, “Security
and the Two-Level Game: The Treaty of Prüm, the EU and the Management of
Threats”, Center for European Policy Studies, Working Document nr. 234/ianuarie
2006.
8. Preşedintele Geroge W. BUSH “Remarks by the President Upon Arrival,” 16
September 2001; www.whitehouse.gov/news/releases/2001/09/20010916-2.html .
9. Ferencz B BENJAMIN., „After September 11: Thoughts on What Can Be Done”
2001 http://www .benferencz.org/arts/60.html
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 125

Colecția de articole A
AIT – 2009
REELAȚIA POLIȚIE ‐ COMUN

NITATE ÎN
N CADRU
UL SISTEM
MULUI DEE
ORRDINE PUBLICĂ
Lector.univ.dr. Pop Şteffan
şi
co
ap
oncomitent
părare
umane
Scara
a alo
va
a
alorilor
ocate
cu
alarmantă
reduce
forţe
socă
erea
lor
iale
a de poliţalităţii,
crimina
fundam
consta ţie,
antă
mentale
reclamă
(caîngr
effect
arijorătoare reişieconomi
ădrepturilorprin
o mai
al crize
bu
ună orţiile sale a
libertăţi
organiz
propo actuale,
ice)cetăţen
zare
ilor aa resu
efor
urselor matteriale
rtului general de
nilor.
rea
sta
se
de
ensul
evină
eabilită
alizării
prevenire
În
depla
oprin
unu
mis
aceepolitica
şiclimat
easării
siune
ui
st context
cea
acce
perm
de
sta
de
manentă
etatului
ntului faţă
impun
combatere
se
ordine
în aşi
do linişte
omeniul
organelor
o
edea ap
pub
cblică.
caoinfracţi
olatură
necpărării
ăde
desitatealta,
onalităţii
sau
poliţie.
socia
vitaale,
trrebuie
ală prev
priva
Realizarea
în funcţie
ca
comba itde
vaterii crimin
enirea
unui
sub crim
aspe
ordinea
echiminalităţii ssă
aectul
libru
prioritară
dinam
între muncă
mic, în
nalităţii şi
lib
ac
ce
19 priv
bertăţilor
eceasta
994
revin
cu
Actua
poliţ
la fuţiei
vire
re
ala Constitu
în Orga
ealizarea
ndamenta
la uţie
activ
unei
u societă
anizarea
vitatea
le ale
a saşi
Rom
acesăţi
stuia,
mâniei
de
d prin
funcţionar
apărare rea
democrart.22,
în Poliţiei
reeratice
alizarea
a cetăţea
stabi .23,
ile.
nului,
Românedecrp
prrevenirii
art. art.26 art. 41, Le
protejare
enumeră
e
iminalităţii,
aegea
c,drepturilor
clar
contribuindin
atribuţi
nr 26
iunile
r şi
nd prin
sp
Re
do căo pe
ropecialitate
Faocumentele
aptul
ecomanda
mânăOrgansu
eursă
e
nizarea
area
plan instivităţii
act
9),
Consiliuluui
criminalit
87
deeuro
(19
opean
tăţii şi majo
piraţie.
Europei
adoptata
au
deelaborat
e
oritatea
aprevenire pro
psilaal17.09.
Comi
sta
atelor
a
itetului
ograme
1987 Min
criminalit
s-au tăţii
end
privin
de
niştrilor Sta
este
dovedit
prevenire
organiz e,
atelor
în
re
zarea
nceptive laanţă cu
concorda
constituie
preve
Mem
mbre privind d
enirii crimin
nalităţii.
eevaluările
pentru p de
oliţia
Pr
pronstituie
co
Ins
rogramul
spectoratu
iorităţilor
În con
ca
M
M.I.
ului
şadru
nformitate
pentru
imperalui
i specificucu
Generaal
ativ şi
prevenirea
allocal.
aceste
Poliţie
nece
aesar conce
privind
idocument
criminalittăţii,
preperii delaplCriminalită
revenirea
e la iar
nivelu C
n
nivelul
lanuri
l M.I. ade stţii”,
I.G.
fos P,adoptat
măsuri
m propin anul 199
indocum
anul 94,
1995, spoziţia
”Dis
mente care
prii adaptatte
şi
îm
co
es
aju
ca
res
mpreună
ombaterii
are com
omunitate,
ste
utorul
spectarea
trebuie
doar
este pe
Plecâ
cri
ocu poliţia
câuverigă pen
vriminalităţi
impune
unităţii
minalitatea
depsit
nd
valorilor
de la
dint
nu
ele
cadai.r-un
id
m
morale,
emente
a
ntru
poate
eea
osă lung
Este
necesit
greşea
fie
căsăîm
oese
iar lienţiale
ala
ve
fam milia,
erigă
atesa. şcoa
înving
criminalita
părţită
asă
anţ ca
alcare
unor
răsp
ale
întrala
re
punderea
rtea
ătoare
unui
intervine
factori
poliţie şidşi
serviciile
este
sistem
din
cu
un
doar
m
n atunclu
şecomunitat
această
atribuţiun
fenomen
sociale
activitate
generalng peSingură
asigu
grupurile
ea
te.
uptă.
icare
social
când
privind
linia
Decelpură
ceco
as
oa
îîn
priveşte
munitare
cauză
menţinîn
asunt
erea şi
ntreaga
acest feno omen
ă poliţia, fără
semenea poliţia
p
revenirii şi
a greşit
Re
elaţia po
oliţie - co
omunitate
e în viziu
unea sisttemului de ordine
e publică
ă
criiminalităţii,re comparând
Fieca desfăşurâ rtiment
acţiuni
al ppioliţiei are e.
preventive atribuţiuni în activitattea de prev
venire a
mo
for În com
rmaţiune
odificareamparaţie
ssituaţiei co
specializată
concrete
ău in
aceste
tehnofoşi
ceormaţiuni,
arsocio-pr
facilitarevenire,
comiterea
compartimmpentul
rin
de activitat
infracţi
de p uni.desfăş
prevenire
tea aşurată
criminalită
urmăăţii ca
ăreşte
Socio ea trebuie s ă includă de regula următoare

o-prevenire ele strategii:
- recomandări privind ad dministrareea riscului infracţiona
al
126
6 www.itcode
e.ro 978‐973‐8
88201‐6‐6
- atenţionarea publică asupra problemelor criminalităţii şi a serviciilor publice
disponibile pentru siguranţa cetăţenilor
- proiecte de grup prin care organizaţiile specializate sunt ajutate să-si dezvolte
eficient activităţile de prevenire antiinfracţională.
- planificare ambientală, prin modificarea unor factori de mediu care să
descurajeze activitatea infracţională.
- încurajarea cetăţenilor să depisteze activităţile infracţionale şi să le comunice
structurilor judiciare.
Prin relaţia politie - comunitate se urmăreşte proiectarea, dezvoltarea şi
administrarea unor programe de prevenire puse la dispoziţia unor grupuri de populaţie, de
conferenţiere a unor tematici de profil, în scopul reducerii situaţiei criminogene.
Organizarea şi participarea la acţiuni comune, simpozioane mediatizate prin mass-
media oferă posibilitatea cetăţeanului de a lua la cunoştinţă de preocupările poliţiei pe linia
prevenirii criminalităţii şi de a atrage cât mai multe persoane la aceste activităţi.
În realizarea activităţii de prevenire, poliţistul colaborează cu membrii comunităţii
pentru a identifica problemele existente care pot tulbura menţinerea ordinii, împreună
putând elabora strategii de prevenire a criminalităţii. Dar pentru a realiza aceasta, el
trebuie să aibă o înţelegere profundă referitoare la diferitele grupuri care constituie
comunitatea.
Desfăşurarea unor asemenea activităţi va stimula crearea si dezvoltarea unor
programe comune de prevenire a criminalităţii, înfiinţarea unor asociaţii de prevenire la
nivel individual. Poliţiştii din cadrul compartimentului specializat vor fi solicitaţi pentru
consultanţă sau asigurarea siguranţei unor persoane fizice si juridice.
Siguranţa convieţuirii în cadrul comunităţii şi prevenirea criminalităţii

Elaborarea strategiei locale conferă un cadru necesar de lucru pentru coordonarea
activităţilor existente şi viitoare cu privire la prevenirea criminalităţii precum şi pentru
extinderea colaborării cu celelalte instituţii cu atribuţiuni in domeniu şi vizează:
- în conformitate cu art.99 şi 100 lit. d din Legea 69/1991 privind organizarea
administraţiei publice locale, întrucât prefectul este şeful serviciilor publice ale
ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale organizate în
unităţile teritoriale, el este acela care este abilitat a dispune luarea măsurilor
pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor prin organe
legal constituite.
Astfel la nivelul judeţului se impune realizarea unui Consiliu Judeţean pentru
Prevenirea Criminalităţii, sub directa coordonare a prefectului pentru:
- încurajarea la nivel judeţean a parteneriatului între poliţie şi organizaţiile
neguvernamentale în vederea realizării prevenirii criminalităţii;
- implicarea cetăţenilor şi a minorităţilor etnice într-un program de informare
publică şi conştientizare privind prevenirea criminalităţii;
- cunoaşterea situaţiei infracţionalităţii reale şi negre, în vederea identificării
cauzelor care generează comiterea de infracţiuni, urmată de elaborarea unor
măsuri pentru prevenirea şi combaterea lor;
- elaborarea de propuneri legislative privind introducerea prevenirii criminalităţii în
legislaţie şi responsabilităţile instituţionale.
Constituirea Consiliului Judeţean de Prevenire a Criminalităţii format din 25
membri, din domenii cu atribuţiuni în munca de prevenire (poliţie, educaţie, sănătate,
ordine publică, organizaţii neguvernamentale, Direcţia Judeţeana de Tineret şi Sport,
Consiliul Judeţean, grupuri vulnerabile, justiţie şi alte organe şi organizaţii care vor fi
nominalizate.), are în vedere realizarea următoarelor sarcini:
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 127

- prin intermediul prefectului acest consiliu informează guvernul asupra tendintelor
şi strategiilor de urmat, precum si elaborarea de propuneri asupra delincvenţilor
şi prioritătilor de acţiune.
- stabilesc măsuri pentru fiecare organism în parte în vederea realizării prevenirii
la nivelul judetului.
- stabileste modalităţile practice de acţiune.
- abordează problemele specifice privind criminalitatea si prevenirea
acesteia.
Programe pentru siguranţa comunităţii

Educarea comunităţii constituie o parte integrantă a eforturilor depuse in scopul
prevenirii criminalităţii; urmărind conştientizarea cetăţenilor asupra modului în care îşi pot
aduce contribuţia la combaterea acestui fenomen.
Prin organizarea de expoziţii şi simpozioane pe teme ca “Siguranţa magazinului”,
“siguranţa locuinţei dumneavoastră” se realizează o pregătire antiinfracţională a populaţiei,
precum si o asigurare a bunurilor. Pentru realizarea acestui deziderat la sediul
Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Sibiu a fost organizată în colaborare cu firmele care
comercializează şi montează sisteme de alarmare o expoziţie permanentă cu sisteme de
alarmare. Aici cetăţeanul are posibilitatea să-şi aleagă sistemul de alarmare dorit în funcţie
de complexitate şi preţ.
Se ştie ca rolul comunităţii este hotărâtor în prevenirea comiterii de fapte
antisociale. Astfel se impune înfiinţarea cu scop experimental a unor" cartiere de locuinţe
în siguranţa", având drept scop conştientizarea comunităţilor şi determinarea acestora de
a se implica în lupta de combatere a criminalităţii. Astfel pentru a se realiza o mai eficientă
apropiere şi colaborare cu cetăţenii la nivelul cartierele şi a comunelor au fost înfiinţate
“Birouri de Poliţie Comunitară”
Ce sunt aceste “Birouri de Poliţie Comunitară”?
Deoarece era dificil şi anevoios ca cetăţenii din municipiul Sibiu să se deplaseze la

sediul poliţiei pentru rezolvarea unor probleme privind activitatea de poliţie din cartier, iar
în cazul comiterii unor fapte antisociale, intervenţia poliţie era în multe cazuri tardivă, în
cadrul cartierului la sediul Asociaţiei de locatari a fost realizat un biroul unde sectoristul
zilnic, pe baza unui program, desfăşoară activităţi de sprijin şi consultanţă cu cetăţenii.
Avantajul acestui program îl constituie faptul că poliţistul este în mijlocul comunităţii
lucru ce dă un sentiment de siguranţă pentru cetăţeni şi de nesiguranţă pentru infractori,
deoarece infractorii cunosc faptul că între anumite ore poliţistul se află în comunitatea lor
şi dacă greşesc foarte repede vor fi prinşi şi pedepsiţi.
De asemenea pe raza comunelor Postul de poliţie se afla în comună, iar restul
satelor aflate în arondare se aflau practic descoperite din punct de vedere poliţienesc.
Luând în considerare mijloacele de telecomunicaţii şi transport existente, în majoritatea
cazurilor intervenţia poliţiştilor din mediul rural era ineficientă. Prin realizarea “Birourilor de
poliţie comunitară în fiecare sat de pe raza comunei şi prezenţa poliţistului acolo, creşte
operativitate dar şi încrederea şi colaborarea între poliţist şi comunitatea din care face
parte.
Iniţierea la nivelul comunelor şi a cartierelor din mediu urban de COMITETE
CONSULTATIVE CETĂŢENEŞTI, prin care comunitatea să se implice în lupta de
combatere a criminalităţii. În aceste comitete un rol important îl vor juca subofiţerii
sectorişti, consilierii locali şi organizaţiile neguvernamentale. Aceste comitete ajută efectiv
la asigurarea unei perceperi mai clare şi la o mai bună soluţionare a problemelor
comunităţii, contribuie la conştientizarea comunităţii asupra necesităţilor reciproce.
128 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Delicvenţa şi devianta juvenilă în cadrul comunităţii
Se pune întrebarea în ce măsură poliţia poate modela energiile conflictuale în

direcţia respectului pentru ceilalţi. În a da răspuns la aceasta întrebare, trebuie pornit de la
constatarea ca nici un infractor nu începe cu hotărârea bruscă de a deveni delicvent. Omul
fiind o entitate bio-psiho-socială totul porneşte de la educaţia părintească absentă la unii
minori şi continuă cu însuşirea unei jucării sau a unui lucru mărunt ajungându-se cu timpul
la comiterea de infracţiuni cu pericol social ridicat.
Se pune deci întrebarea dacă un start greşit mai poate face un copil câştigător al
cursei respectului civic şi care sunt factorii care să arbitreze şi să valideze handicapul
educaţional.
Datorita cadrului formal, instituţional al activităţilor specifice, forţele de ordine
publică devin extremă impresionantă în continuul de la familie spre scoală al demersului
de control social. În consecinţă intervenţia poliţiei în sfera prevenirii delincventei juvenile
îmbracă un dublu aspect, şi anume:
- în postura de factor de control social-penal;
- în postura de partener în acţiunea concentrată a tuturor factorilor de control
social stimulativ.
Vizând cea de-a doua latură în care este evidenţiată latură de prevenire
specializată anti-delictum, care în aplicarea şi cu respectarea cadrului legal în vigoare,
exercită un control social indirect (mass-media, educaţie civică în şcoli), bazându-se pe
mecanisme de reglementare normativă de tip persuasiv.
Astfel trebuie derulate programe de pregătire antiinfracţională a minorilor şi tinerilor
structurat pe categorii de vârstă, având tematică specifică fiecărei categorii de vârstă în
parte şi în funcţie de nevoile şi aşteptările acestora.
Aceste programe au rolul de al familiariza pe minor cu elemente ale legislaţiei, de al
conştientiza cu privire la efectele şi răspunderea de care este pasibil în urma nerespectării
normelor sociale, dar şi de al învăţa să se apare pentru a nu devenii victimă a
infracţionalităţii. Formarea la cei mici a unei conştiinţe comunitare cu privire la sesizarea
organelor judiciare referitor la încălcarea legii este un prim pas în intervenţia comunităţii
pentru prevenirea criminalităţii.
Cu cât se intervine prin activităţi de educaţie antiinfracţională în şcoli şi mai ales în
ocuparea timpului liber al elevilor, sentimentul de insecuritate al acestora scade, dar şi un
număr tot mai mare din cei predispuşi la criminalitate renunţă de a adera la acest
fenomen.
Acest lucru a fost demonstrat practic pe perioada anilor 1997-1999, când în
municipiul Sibiu am aplicat asemenea programe de pregătire antiinfracţională, programe
structurate pe vârste, după cum urmează:
- 4-10 ani, concretizat în realizarea de scenete cu caracter educaţional
preventiv, în colaborare cu Teatrul de Păpuşi Sibiu şi prezentarea acestora în
grădiniţe şi în ciclul primar.
- 11-15 ani, concretizat în prezentarea legislaţiei privind răspunderea penală a
minorilor precum şi cazuistica în care autorii şi victimele au fost minori.
- 16-18 ani, concretizat în prezentarea de casete video privind urmările
consumului de alcool si de droguri.
Aceste programe au fost realizate în colaborare cu reprezentanţii Inspectoratului
Şcolar judeţean şi Poliţia Sanitară. Ca modalitate de lucru se lucrează pe mai multe
ateliere urmărindu-se pregătirea diriginţilor şi a preşedinţilor comisiilor de diriginţi, pe o
parte şi prin prezenţa directă în şcoli a minorilor pe alta parte.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 129

Eficienţa relaţiei politie - mass media
Relaţia POLITIE - MASS MEDIA este o relaţie bine determinată fiind dictată de
necesităţi reciproce. Deoarece ambele au ca obiect al muncii "informaţia", industria ştirilor
presupune o legătură indispensabilă a mass-mediei cu poliţia, reprezentând una dintre
cele mai substanţiale surse de ştiri pe care cititorul, telespectatorul sau ascultătorul doresc
cu asiduitate sa le devoreze.
Mass-media pentru poliţie, reprezintă un canal de acces rapid si operativ către
comunitate. Recunoaşterea de către cetăţeni a activităţii desfăşurate de către poliţie vine
în sprijinul atragerii cetăţeanului la rezolvarea problemelor mari ridicate de la prevenirea şi
combaterea criminalităţii, la implementarea proiectelor şi programelor iniţiate.
Prin folosirea mass-media se poate realiza prevenirea criminalităţii, dar şi o
stimulare a violenţei prin difuzarea de programe cu tentă infracţională.
Deoarece tot mai mulţi minori şi tineri în comiterea de infracţiuni se inspiră din
violenţa propagată prin mass - media, se impune a se acţiona în următoarele direcţii:
- folosirea mass-media ca forţă pozitivă pentru crearea unei opinii publice
antiviolenţă.
- promovarea educării prin mass-media, a copiilor, părinţilor şi în general, a
comunităţilor;
- reducerea cazurilor de violentă prezentate prin mass-media.
- realizarea de programe de calitate pentru copii.
- conştientizarea publicului cu privire la consecinţele violenţei propagate prin
mass-media, prin intermediul radioului si televiziunii. Organizarea de mase
rotunde mediatizate prin radio si TV, prin care să se explice comunităţii pericolul
difuzării de emisiuni prin care se propagă violenta.
- cercetarea şi evaluarea efectelor de ordin psihologic şi afectiv produse de
violenţa propagată prin programele de televiziune.
130 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

PSIHO
OLOGIA CONFLICTTULUI
or.univ.dr. Po
Lecto op Ştefan
Rolul poliţiei îîn statul de dreptt

care tră
fundam şi nesun
mentale
ăim
Persoanel d
dezvoltăm
nt rizi
e încadratez şi
alegătore în
depurtăto
poliţie
zi. Eiori
,sunt
fie ofiţe
deeidreperi
cetăţturi.sau
ţeni age
ai aces
enţi ţări şio conform
stei sunt parte a so
le
ocietăţii în
egii
în joc multe
cadrul mP
Poliţistul
s
societăţii
intere
în
anese,
acest
perioada
păreri şischimba
rol s--aîmpăraţilo
poziţii at.
oa
aleAstăzi, nilor.
r îndepline
cetăţen în
î societate
ea ordinele
eeafără
democrentarii
come
ratică adar
Roastăzi
omâniei sun
nt
asigura
zonă ată
ge
apariţia
aMultitudine
M
eografică
multor
decâtstă
pecu
printr-un
ca schimbă
ări un pa
conflictu
graddachet
ăuale.
rilor
ridicat
din
În co
mare
de
st
etructura
mparaţie so
populare,
de norme oe
ccu oconvie
cietăţii
iar
de
vremuril
viaţă
dem
ăeţuire
le
mocratice
normală
dinainteşi
socia
şală
,duc(legi,
liniştită
trăim
la rând
astă
odul său şi la
năzi într-o
nu poate fi
rdonanţe).
an
cetăţeaLa
L sunt
multitud
dedinea
aşteptat
de no
şorme
i diverse re
eacţii
co
de onvieţuire
ostile
eexistente
din partecare
ca populaţieei. ate
trebuiie respecta de către
norme P
ectare nu tă,
nerespProblemat
este diferit
ica
dă iarsenza
oacesteaţie
de multe
m orinev
i probleme
de ac
evinovăţie.
ceste
constă
norm
în
mefaptul
au un poziţia
căro
ol
p de reguli
oammi enilor
de joc faţă
a că de acestte
căror
acum
a ei
P şişi
poliţie
a
are
Pe de ocuupări
lafuncţ
altă social-stţia
depoliţ
ţiiparte clă
ădiri
atale,
selaocup
iar
dempnaconsens
monstraţii
în înainte mari,
m
d
de la blo
ul politic ac
înlătura
ocade,
actual,
rea perico
duce
etc.oelelor
la interve
în soccietate,
enţia masiv
vă
n atribuţiile poliţiei privind graniţţele.

De asemenea a interrvenit o schimbare în
Relaţia cetăţean – poliţist
Ca o regulă de bază pentru con nvieţuirea între indiviizi în demo

ocraţie este
e:
viaţă lin
niştită
d
drepturile
în so
ocietate. a trebuie în
de bază ale fiecăruia ngrădite în aşa fel înccât să se asigure o
spaţiu
de
poliţist
altădde
A
Aceastacetă
cetăţeanu
parte
mişcaree,
în
nseamnă
ăţeanul
l se
iaradrese
denu
aic
p
pentru
ează
ci
are
decurg
respec
mass
fiecasct- faţă
sare
sentimentede an
cetăţea
mediei. ele
autorităţi,
a faptul
de neîncă
ncredere
ia
ăarellaeste fa
aţă
în
o greş
ngrădit
şeală
de subie
forţa
într--un anumitt
a statală, pe
ectivă a un
nui
Îpoziţii
acesteÎn paralel
de ccu
b aceste
bază ll ucruri, pol
antag
goniste duiţistul
c deseori
estelaconştiente. drepturrile şi puterrea sa, iar
conflictede
Psiholog
gia conflictu
ului.
oamen
găsite
activită
primele
calcul
cunoşti inţele
eşşi
pe
ăţii
p
D
Dacăfaptul
ilor.
imagini
unui
momen
Pentru
la
depol
că
oaliţist
soluţii
dîntâlnire
ă
nt
u
îrept
letoate
judecare
unui
este
sau
ace
con
pr
întrranspunere
ivind:
entre
nflict.
stecorectă
a
xperienţa iea
indivizi
activită
Una
cumăţi
a
d
de cunoşti
viaţă
dintre
se
se
acestor
ale
iscă
ajunge
poliţ
cele
o
ae iei
esstări
nţelor
ceartă, înd
conflic
poliţiştilor.,
mai
lasunt
ceartă,
mari
teore
cum se sting
dreptate
ctuale,
m
etice
greutăţi îm
împotrivir
înnure,
pra
în
nactică:
mpotriva
e
sunt
faza
oatunci
ceartă?în
suficie
de
Ast
int
a
acestea sunt
nceput a
fel trebuie
? Se ia în
tereselor
ente doar
menea situaţie există

ÎÎ ntr-o asem ă două stărri diferite:
• cea în care se află poliţistul uie să asig
care trebu gure ordineea şi
• cea a cetăţeanulu ui care vrea libertate..
poliţist.Aceste
A dou im
uă stări primă de m multe ori co
omportame entul cetăţeanului viz
zavi de
www.itco
ode.ro 978‐97
73‐88201‐6‐6 131
De la început, orice întâlnire cu un poliţist, pe stradă, la sediul poliţiei, acasă este
privită cu scepticism şi de regulă, la orice supărare ce se produce în organismul uman se
produce o reacţie în lanţ. Exemplu: Un poliţist se adresează unui conducător auto: “Cum
poţi să-ţi parchezi maşina aşa de prost?” O reacţie negativă este activată, prin faptul că
conducătorul auto se simte jignit. El se apără. Muşchii lui se încordează, creşte pulsul şi
frecvenţa bătăilor inimii. Conducătorul auto îşi pierde controlul . Nu se mai ajunge la
controlul actelor deoarece este activată o reacţie agresivă.
La escaladarea unui conflict se parcurg de regulă următoarele etape:
• luarea la cunoştinţă,
• înţelegerea
• evaluarea emoţională
• schimbarea în comportament.
Deoarece omul este o entitate bio-psiho-socială nu poate împiedica declanşarea în
interiorul său a unei stări neplăcute sau agresive. Acest lucru poate fi dirijat doar la început
şi de aceea, este hotărâtor doar faptul dacă un stimul extern este plăcut, neplăcut sau
neutru.
Dintre posibilele motive care duc la conflicte în viaţa cotidiană a poliţistului
enumerăm o serie de factori perturbatori:
• timpul (vânt, ploaie, burniţă)
• localizarea (la întruniri, acasă, serviciu)
• momentul (la venire sau la plecare de la serviciu, o oră fixă la o întâlnire, etc.)
• relaţia politic – comunitate (presiune împotriva comportamentului poliţiştilor, de
exemplu la demonstraţii)
• dispoziţia (starea de moment, starea de bază existenţială, etc.)
• starea fizică (oboseală, boală)
• starea psihică (frustrare, supărare, etc.).
Pot fi enumerate mult mai multe motive pentru declanşarea stării agresive. Tot ce
poate fi spus este faptul că poliţistul din nefericire nu este întotdeauna un profesionist, sau
el are o toleranţă redusă de frustrare ceea ce nu conduce la evaluarea corectă a stării de
fapt.
Poliţistul ca un manager al conflictelor
În general se vorbeşte despre faptul că este necesar profesionalismul psihologic în

munca de poliţie în sensul de a putea împiedica conflictele de la început, sau dacă sunt
provocate de alţii, acestea să fie aplanate şi stinse.. Aceasta înseamnă să avem un poliţist
care că trebuie să acţioneze ca un profesionist în fiecare situaţie în parte, şi să găsească
soluţii adecvate.
De aceea, în activitatea poliţiştilor trebuie să existe în primul rând mijloace de
acţiune psihologice şi nu mijloace “legale” pentru rezolvarea lor. Aceasta înseamnă
concret distanţarea de fiecare caz şi un comportament dirijat în contactul cu cetăţeanul.
Fiecare meserie conţine pentru cel care o practică anumite norme. Numai cine stăpâneşte
aceste norme poate fi numit profesionist.
O asemenea normă poate fi socotită şi folosirea mijloacelor psihologice în conflictul
cetăţean – poliţist.
Sfaturi psihologice pentru profesionistul în poliţie
• evită escaladare oricăror sentimente negative

• nu te erija în elementul moral al dreptăţii
• încearcă cât mai mult să rezolvi conflictul prin dialog
132 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

• dezvoltă-ţi capacitatea de aţine în frâu emoţiile partenerului de conflict în termeni
pozitivi sau neutri, astfel pentru partenerul de conflict sunt posibile reacţii controlate.
Cunoştinţe despre condiţiile unui conflict care nu poate fi influenţat
• schimbări în societate; exemplu: grija asupra locului de muncă, grija asupra

mediului înconjurător, grija privind siguranţa păcii.
• bagatelizarea unor conflicte de genul: depăşirea vitezei legale, alcool la volan, etc.
• poziţie schimbată faţă de autorităţile statului, înclinaţia cetăţenilor să comenteze
ordinele date de poliţişti
• tehnicizarea poliţiei, care duce la contactul redus cu cetăţeanul
• rolul mass – mediei ca instanţă de control a forţei statale; exemplu: privilegiul presei
la obţinerea de informaţii, etc.
Cunoştinţe despre condiţiile unui conflict care poate fi influenţat
Indivizii în viaţa de zi cu zi, pot fi influenţaţi în viaţa şi emoţiile lor, şi de aceea

important pentru poliţişti în aplanarea conflictelor este:
• posibilitatea poliţistului de a–şi putea controla în primul rând emoţiile proprii; el
trebuie să aibă o toleranţă de frustrare foarte ridicată.
• poliţistul trebuie să întrevadă motivele unui comportament agresiv.
Din cercul persoanelor care nu îndeplinesc aceste cerinţe enumerăm:

• noii veniţi – care au o capacitate redusă de recunoaştere;
• cei labili în personalitate, sensibili.
Sfaturi pentru un comportament adecvat
Modul de comportament al individului are întotdeauna un ţel, ceea ce duce la o

motivare a acestuia. De aici decurge faptul că indivizii încercă să se apropie de o situaţie
plăcută şi încercă în acelaşi timp o evitare a unei situaţii neplăcute care să ducă la
aspirarea la cât mai multe victorii, la trăirea unor stări plăcute, si evitare pe cât posibilă a
unor eşecuri. Aceste motive joacă un rol important în întâlnirile ce au loc între membrii
grupurilor de indivizi.
În relaţia dintre cetăţean şi poliţist, importante sunt următoarele puncte de vedere:
Primul contact, deci impresia externă

În cazul în care poliţistul adoptă o atitudine dură, un ton ridicat ca în armată, nu face
nimic altceva decât să declanşeze o impresie negativă interlocutorului lucru ce face
imposibilă trecerea atunci la o impresie pozitivă în vederea evitării unui conflict. Dacă
dimpotrivă, acesta adoptă o atitudine deschisă, cu un ton explicativ, atunci se creează o
impresie pozitivă care duce la credibilitatea poliţistului în faţa interlocutorului.
Salutul, prezentarea personală

Dacă poliţistul nu salută, atunci lasă el impresia unui dezinteres în faţa
interlocutorului care duce la creşterea agresiunii. Salutul are rolul de a realiza o pregătire
în vederea contactului şi duce la o scădere a unei virtuale agresiuni.
De asemenea dacă lipseşte elementul de protocol contând în prezentarea
poliţistului, se creează o distanţă faţă de interlocutor. O prezentare cu nume şi funcţie
duce dimpotrivă la o relaxare a situaţiei, creează o egalizare între poliţist şi cetăţean şi
înfiripă un contact între cei doi.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 133

Stabilirea încălcării unei legi
La stabilirea încălcării unei legi se interpun cele două laturi: cea obiectivă “trebuie
să acţionez” cu cea subiectivă “trebuie să mă înţeleagă”.
Cel mai bine într-o asemenea situaţie este ca poliţistul să aibă răbdare, să asculte
relatarea interlocutorului, să arate înţelegere pentru problemele acestuia, apoi să-I descrie
delictul şi să-l argumenteze.
Comportamentul tactic corect

Actorii sociali în timpul discuţiei se taxează şi aşteaptă unul de la celălalt un mod de
a se comporta specific rolului fiecăruia. Astfel poliţistului i se va atribui întotdeauna un
comportament represiv.
De exemplu: poliţistul se adresează cu următoarea formulă: “Cum aţi putut să
parcaţi autoturismul într-un loc nepermis? O să vă coste o amendă şi asta pe bună
dreptate deoarece a-ţi încălcat regulile de circulaţiei rutieră.” Dacă se schimbă rolul
aşteptat, automat se câştigă primul pas. De exemplu dacă poliţistul foloseşte următoarea
formulă: “Autoturismul dvs. este parcat într-un loc nepermis. Desigur a-ţi avut motive să
faceţi acest lucru.” Urmarea logică a acestui schimb de roluri va fi pentru cetăţean mirarea,
reorientarea, o nouă gândire.
Importanţa ascultării active

Ascultarea duce la:
• informaţie despre declaraţia concretă şi emoţională;
• un fel de ventil pentru interlocutor care poate să-şi tragă sufletul;
• un ventil pentru poliţist care câştigă timp pentru a lua măsurile preconizate;
• simpatie, deoarece se creează senzaţia interlocutorului că este luat în serios.
Discuţia în cadrul conflictului
Modalităţi de rezolvare a conflictului prin dialog

Scopul intervenţiei unui poliţist trebuie să aibă în vedere să obţină succesul în
acţiunea lui prin mijloace cât mai reduse.
Conflictul poliţist – cetăţean poate fi rezolvat profesionist numai de către poliţist,

poliţistul respectând trei reguli de bază:
• să aibă intenţia clară de a se pune în situaţia interlocutorului;
• dorinţa puternică să evite agresiunile;
• dorinţa de a folosi dialogul ca mijloc de oprire a conflictului.
Dacă între două persoane se schimbă informaţii, atunci într-o situaţie normală acest
lucru este posibil doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• să existe acelaşi plan de seriozitate;
• să existe acelaşi plan de emoţii.
Scopurile în dialogul evitării conflictelor trebuie să fie acelea prin care te poţi
transpune în rolul interlocutorului. În acelaşi timp, emoţiile celuilalt trebuie să fie ţinute într-
un plan pozitiv.
Metode în purtarea discuţiilor între poliţist şi cetăţean

La fiecare discuţie este bine de ştiut că decursul unei comunicări depinde de foarte
mulţi factori.
În primul rând este bine să se cunoască cât mai multe despre persoana cu care se
vrea comunicarea. În acest sens sunt foarte importante cunoştinţe despre motivaţia unui
134 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

comportament, informaţii despre structura personalităţii partenerului de discuţie. Esenţial
la o discuţie este modul în care este purtată, poate fi purtată sau trebuie să fie purtată.
Este de asemenea într-o discuţie important este faptul în ce situaţie concretă se află
persoanele implicate. Dintre acestea pot fi enumerate factorii interni sau externi cum ar fi:
ora la care are loc discuţia, timpul probabil, spectatorii, factorii perturbatori generatori de
stres.
Modalităţi de derularea unei discuţii - în general

Scopul unei discuţii este ca prin semnale pozitive să se creeze o atmosferă plăcută,
iar începutul acesteia trebuie să fie relaxat şi trebuie evitat totul care poate duce într-o altă
direcţie.
Prima impresie trebuie să fie o atitudine deschisă, pe un ton explicativ pe care
trebuie să îl adopte poliţistul. Acest ton trezeşte la interlocutor, care are prima impresie
negativă, o luare în considerare;
Salutul intermediază un contact între poliţist şi exclude o agresiune din partea
interlocutorului;
Prezentarea personală generează tratarea cu egalitate de către poliţist şi destramă
distanţa la interlocutor;
La stabilirea delictului – poliţistul trebuie să asculte, să arate înţelegere, să-l descrie
şi să-ţ argumenteze.
Derularea unei discuţii după strategia “4 puncte”

Cu această strategie a orientării, a întrebărilor, a ascultării, a argumentelor trebuie
arătat modul în care trebuie îndeplinit rolul celui care începe comunicarea.
Scopurile în acest caz sunt câştigul de informaţii, o câştigare de simpatie, iniţierea
unei rezonabilităţi în discuţii, argumentarea problemei.
Tehnici de discuţie
Convingeţi-l pe partenerul de discuţii să-şi formuleze problema, ajutaţi-l eventual s-o
formuleze, lăsându-l pe interlocutor să vorbească şi ascultându-l; ajutaţi-l să înceapă
discuţia, fiţi atenţi şi ascultaţi cu atenţie, nu încercaţi să fiţi cel care le ştie pe toate sau
imparţial.
Găsiţi motivele şi cauzele, recunoaşteţi părţile logice şi psihologice şi încercaţi să le
deosebiţi.
Găsiţi şi problematica factorilor, neluând imediat o decizie; ascultaţi întotdeauna
toate argumentele, puneţi întrebări deschise şi să vă fie clar de la început dacă trebuie
luate decizii rapide sau este nevoie de câştigare de timp.
Convingeţi-l pe partenerul de discuţii să-şi verifice comportamentul şi să fie gata
pentru un compromis, lăsându-l pe interlocutor să găsească singur soluţii, nu ţineţi
monologuri.
Dezvoltarea după strategia în patru puncte

Următoarea prezentare este pentru a vedea mai clar derularea evenimentelor.
Astfel poate fi recunoscut şi “firul roşu” al acestei strategii.
Orientarea
• să-ţi creezi o imagine despre ce este vorba
Efect: ai noţiunea despre ce se întâmplă pentru a evita eventualele surse de greşeli.
Ascultarea
• să ascultaţi şi să parafrazaţi (să redaţi conţinutul exact).
Exemplu: “A-ţi fost în grabă şi nu a-ţi găsit nici un loc de parcare”
Efect: recunoaşterea sentimentelor, câştig de timp
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 135

• să verbalizaţi (să redaţi sentimentele celorlalţi).

Exemplu: “Eu înţeleg că v-aţi enervat şi că vă supăraţi”
Efect: arătaţi înţelegere, câştigaţi simpatie.
Întrebări
• puneţi întrebări deschise
Exemplu: “A-ţi văzut ce-aţi provocat parcând într-un loc nepermis?”
Efect: se creează un spaţiu pentru luarea hotărârilor.
•În nici un caz să nu fie puse întrebări de genul “de ce”.

Exemplu negativ: “De ce parcaţi într-un loc nepermis?”
Efectul acestei întrebări este negativ, deoarece ea scoate în evidenţă scopuri
negative.
• Întrebări hotărâtoare:
Exemplu negativ: “Parcaţi des într-un loc nepermis?”
Efect: negativ, pentru că conţine un reproş.
Argumentarea
• să recunoşti argumentele celorlalţi, dar să nu le confirmi.
Exemplu: “Vă înţeleg intenţiile, din punctul dumneavoastră de vedere…”
Efect: se nasc sentimente pozitive
• să argumentaţi în altă direcţie

Exemplu: “V-aţi gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă….”
Efect: este scoasă în evidenţă rezonabilitatea
•să-l numiţi pe adevăratul partener de discuţii

Exemplu: “Plăcuţele şi semnele sunt montate de către administraţia oraşului. La ei
trebuie să vă adresaţi dacă aveţi nelămuriri”
Efect: iese în evidenţă atribuţia poliţistului
• oferiţi alternative de negociere

Exemplu: “Chiar după colţ este o parcare privată pe care…”
Efect: arătaţi o cale de ieşire
• să nu vă declinaţi competenţa
Exemplu negativ: “Aşa este legea. Nu eu am făcut-o. Nu este treaba mea”
Efect: poliţistul semnalizează că este ordonator care nu critică.
136 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

OCIEREA ŞI DIFEREENȚE CU
NEGO ULTURALEE
or.univ.dr. Po
Lecto op Ştefan
presup
asigura
esenţia
oamen ală,
at
definiţie
presupDeoarece
eD
uneri
ilor,
unerile
adealături
negoci
iar
corec lipsa
înctitudinea
parlrtenerilor,
erilor
indivizii
de informa aţiile
elor
reţete
nuau
pooate
upropriilor
pa
asta
trăsături,
univers
acum toţi
deoarcomportam
exista
parece
sale
resupuner
ulate
atâta
cunoa
antepa
tim i şicât
aşterea şi
co
articipanţii
mente
rior.
p de
Oele
cap
part te
asmportame
bilităţi
acitatea
unt
la din difer
oinstrum
negoc derite, o
succ
mente la înndemâna
cesul
entului
a anticipa
nego
uma
an devine
ocierilor
a va fi
ciere fac an
numite
contact
sine
oamen
segme
joacă
la
concluz
motivvaţiile
şiun
uzii
telor
TT
ntului şineg
iiactivitatea
eoria
vor
rol
în sale ap
funcţi
să
care
sale
are
e
a
e. ie
sa,
gsociale
se
pară statut
ocierii
studiază
Cu
un
decaută
în
toate t,a
atitud
apa
ind
faţa foloseşte
dinea,
arţine
ccomportam
ividul
să
acestea,
semenilo
oriente
dom
va
menfie
mentul
eze
or
ntalitatea
ccontrar
eniului
analizat
olor.
serie inte
şi chiar
soc
Înuma
de
denţiilor
via
aţa
şe
ciologiei
an
riesă peşi
pe
soci cte situaţii
ială,
comportapsihologie
tehnici
colectivit
însa
contro
diferit
oleze
amentul
entru
tate,
care obţ
fiecar
care
le
impre
a are
em sţine
ee,
esiile
i sociale,
pe
moţional
sociale
ve şialmai
individ
succes
parcu
seme se
mm exact
modul în ca are
e prezintă pe
enilor săi,
se raportatte
ursul
va trage un
nele
acestuia.
pă
trebuieDeoarece
faptul
unei
negocie
satisfac
cărţi
că
că.
erea
Dsăfiecare
nu
Întotde
fie
s-a
au ntru
peneste
în
fo
ncheiat
p
parte
ost
aunasatisfăc
cele4
vorba
are
când
cun
nevoi
a
ddouă
cute
succes şirezu
partenerişiultatele
de o,părţi
înţel
inteerese
legere neg
ccontactele
isau
au avut
parten
direc
între
în
gocierea
neri
cte
neau
vedere
doi
sau
putut
recipro
parte
ind
ia
în
a
directe
eneri, pe
continua;
cn forma
oc mod
avantajo
nego
tacit
uno
atunci
a
ocierea
oase
care
cor porsrneşte de la
t dorinţele
tranzacţ
vrea
când
să şi le
reciproce,
d nevoile
ţii care
şi experie
niIndivizii din
nenţă,
diferite
astalo
ocuri de pe
datorită şie faptului
mapamon ndii se
că
ă au deos
forţe şi slăbiciu
sebesc
e întrre prin va
unieidiferitealori,
ceilalţi.
atitudin unii faţă de
aibă înent
conştie forţe
Uvedere
Un de şiele
negocia ator şi să
caracterist
luiadevă îşi trebuie
ăăticile
rat pună
cultur
erii
în
nsă dinîşicare
aplicare
creeze
pricepereapotrivit
provine.
un stilDe
D în aab
a luiaceea bilităţilor
e aplica
le
e
el trebuie în
sa
ale
sp dar să
să devină
practică.
diferit lu
ucru
D al ace
Deoarece estora
negociator
fără rul
ă a fiinteracţ
însă servil
sţionează faţ
în cu alţi izi,
ua lor. indivi el trebu te
uie respect modul de
acestorra,
negociaatori.
DDiferenţele
dar conndiţionează
e dintre culălturile naţio
în acelaşşi timpinflue
onale şi va
alorile
enţează co
fund
damentaleentul de su
omportamedeţinute dprafaţă al
e
posibil Astfel
A
să nu fieca
fie conştient.ană
care persoa vine la negocieri cu anumite neri de carre, , este
e presupun
diferenpţii
concep ţe de
D
Deoarece
desprecepţii
concfiecare ţarră
negociere
există
ă.ale
are
Una
americ
partitre celeşima
dintcanilor
cularităţile
eale
aaisale şi lacative
semnific
europen nilor. distin
nivel de co se poa
ontinente
ncţii a
aceste
ate face înttre
Americ canii.
care
de
debord
Astfel
amtre
nulţi
afirmatStilul
tiv. de ne
negociatoru
ece
S
anteoamen
imedia
care ul
ni
at
egociere
transmit
încearcă
la
americamerican
o conv
in
a
an copie
nstantaneu
versaţie
să-l
intră laex
es
eze.
u de ne
xuberantă
masa
m
ste bil
şşi
sinceritate
probab
Acest estilşi
egocieri
care
celse
căldură
mai
rem
sun iă, prin
îninfluent
ntcrezător
arcă şin
încrezăto
persona
dini sigur
alităţi
p şi pe
personalită
oare
lume,care
sigu
fiinsd stilul pe
ăţi
au uşurinţa a
ure pe ele..
sine vorbin nd
www.itco
ode.ro 978‐97
73‐88201‐6‐6 137
În cadrul culturii americane există o tradiţie bine definită numită: "wheeler-dealing",
care se referă la preocuparea de a obţine simbolurile succesului material dar şi respectul
este asociat în acelaşi timp succesului economic.
Forţele negociatorului american sunt mari în fazele de tocmeală ale negocierii şi
încă de la începerea negocierilor dă dovadă de entuziasm, apreciază atitudinea de
urmărire a câştigului economic. Se mişcă natural şi cu rapiditate în aceste faze ale
negocierii, iar modul în care el se manifestă presupune faptul că şi alţi negociatori ar trebui
să aplice aceleaşi „reguli ale jocului”. Deoarece el însuşi este expert în a folosi anumite
tactici pentru obţinerea de avantaje, negociatorul american îşi admiră pe cei care sunt
experţi şi pe cei care folosesc aceleaşi reguli ca el în procesul de tocmeală şi în final se
aşteaptă ca şi ceilalţi să dea dovadă de acelaşi profesionalism.
Concentrat pe procesul de tocmeală, negociatorul american, este interesat de
"pachete". Astfel un vânzător se aşteaptă ca cel ce cumpără de la el si aibă capacitatea de
a face un bilanţ al pachetului pe care îl solicită, iar pe de altă parte, cumpărătorul se
aşteaptă la rândul său ca vânzătorul să ofere un pachet clar. Cuvântul "pachet", în acest
context cuprinde ceva despre ideea de produs şi ceva mai mult despre forma în care acest
produs este prezentat.
În analizarea negociatorului american trebuie avute în vedere următoarele patru
caracteristici :
- exuberanţã;
- profesionalism;
- abilitate de a se tocmi;
- interes pentru pachete.
Aceste caracteristici sunt formate şi transmise de-a lungul istoriei Americii, la
perioadă de descoperire a Americii şi de supravieţuire prin căutarea de noi soluţii cât mai
productive care să ducă la succesul social.
Germanii.
Având în vederea rigiditatea şi competitivitatea germanilor de-a lungul istoriei şi
stilul de negociere german este cu totul diferit.
Fiind foarte minuţioşi şi „serioşi” acordă o atenţie deosebită pregătirii pentru
negocieri. Astfel negociatorul german identifică înţelegerea, forma exactă a acelei
înţelegeri, problemele care consideră că ar trebui să fie cuprinse în negocierea pe care el
speră să o facă. Aceste puncte fiind parcurse, el pregăteşte apoi o ofertă rezonabilă prin
care încearcă să acopere cu grijă fiecare chestiune a înţelegerii. De asemenea el va arăta
elementele şi oferta clar, ferm şi afirmativ în timpul negocierii
Nu este deschis compromisului în mod semnificativ. Tiparul negocierii este direct,
sistematic, bine pregătit, inflexibil şi nedispus să facă compromisuri exact ca şi caracterul
german.
Când este practicat de negociatori pricepuţi forţele lui ies la iveală în special în faza
de ofertă a negocierii ceea ce face din stilul de negociere german unul foarte puternic.
Deoarece este un stil foarte puternic încă din faza negocierii, ofertele capătă un grad de
siguranţă deoarece pentru un german „Wort ist wort” adică cuvântul este cuvânt, ceea ce
face ca partea de tocmeală să fie micşorată.
Cum poate un negociator german să fie contracarat? Partenerul negociatorului
german trebuie în primul să se asigure ca explorarea şi declaraţiile proprii să aibă loc în
faza premergătoare înaintării acestor oferte. Ei pot astfel să-şi prezinte perspectivele, dar
trebuie să facă acest lucru tranşant, având în vedere abilitatea acestuia de a se pregăti şi
mişca cu atâta naturaleţe şi viteză în faza de ofertare.
Francezii.
Trei caracteristici principale în înţelegerile internaţionale îi fac recunoscuţi pe
negociatorii francezi:
138 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

- multă fermitate;
- insistenţa de a folosi limba franceză la negocieri;
- un stil de negociere lateral.
Prin stil de negociere lateral se înţelege faptul că aceştia preferă să facă o
înţelegere schiţată, apoi o înţelegere de principiu, apoi să stabilească titulatura, şi aşa mai
departe, acoperind pe rând întreaga „plajă” a înţelegerii;
Englezii.
Datorită comportamentului lor şi a modului de viaţă pe care-l adoptă prin „stilul
englezesc” de la mişcări până la vestimentaţie englezii sunt percepuţi ca fiind destul de
superficiali în comparaţie cu germanii, amatori în comparaţie cu americanii, mai receptivi
decât bulgarii şi mai drăguţi şi prietenoşi decât nordicii
Nord europeni.
Nord europeanul deoarece este mult mai rece poate şi influenţei climatice asupra
comportamentului, abordează negocierile mult mai tăcut vorbeşte încet şi poate fi cu
uşurinţă copleşit în această fază, el dă dovadă o anumită reticenţă referitor la implicarea
din punct de vedere social la începutul negocierilor. În schimb negociatorul nordic este
foarte bun în a recunoaşte posibilităţile creative şi în a ajunge la decizii creative şi foarte
deschis în declaraţiile pe care le face şi dă dovadă de disponibilitate în a ajuta cealaltă
parte în a obţine informaţii despre poziţia pe care el o adoptă în negociere. In acest tipar
se încadrează finlandezii şi norvegienii. Puterea negociatorului nord-european constă în
deschiderea pe care o are în fazele de explorare ale negocierii, francheţea lui şi
incapacitatea ce îi determină abilităţile creative din următoarea fază.
Suedezii sunt influenţaţi într-un mai mare grad de americani şi de birocraţia
suedeză. De asemenea având în vedere influenţa germanică existentă în Danemarca,
morala creştină, stabilitatea politică, economiile bazate până nu de mult în principal pe
agricultură şi pescuit danezii tind să aibă un stil scandinav şi unul german spre deosebire
de
In ceea ce priveşte abilitatea de a face oferte nord-europenii nu se plasează pe

acelaşi nivel cu germanii, nici cu americanii în privinţa capacităţii de a se tocmi.
Cum poate un negociator nordic să fie contracarat? O caracteristică ce poate fi
exploatată în negociere cu nordici o constituie capacitatea lui de a explora, flexibilitatea şi
creativitatea.
Mediteraneenii.
Având în vedere ca şi la nordici elementul climatic, acesta influenţează în mare
parte comportamentul acestora. Astfel mediteraneenii mai călduroşi iar formele lor de
protocol manifestate prin salut, ospitalitate şi comportament social degajă căldură, şi multă
exuberanţă, lucru ce face destul de dificil a fixa discuţiile la nivelul anumitor înţelegeri sau
la nivelul anumitor faze de negociere.
Deoarece problema „ungerii" este o temă centrală în culturile anumitor ţări din zona
balcanică şi mediteraneană, fără a avea caracterul repulsiv iar faptul că anumite înţelegeri
trebuie să fie „unse" este privită ca o practică normală în sensul că în tăriile nordice
această practică este asociată mitei.
Cum nici o companie respectabilă nu doreşte să fie târâtă într-un scandal de

corupţie este necesar ca aceasta să-şi asigure o agenţie locală şi să acorde multă atenţie
ca acea agenţie să se descurce cu „specificul local”.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 139

Orientul mijlociu.
La negociatorul din Orientul Mijlociu este esenţială încrederea, în care ospitalitatea
este forţa care guvernează, iar vizitatorul trebuie să câştige această deoarece această
categorie de negociatori are la bază o tradiţie tradiţie tribală în care comunităţile sunt
apropiate şi compacte a deşertului, o tradiţie în care timpul este neesenţial.
In negociere negociatorul din Orientul Mijlociu pune accent pe primele faze ale
negocierii iar faptul că locuieşte izolat de civilizaţie face ca aspectele sociale să dureze
foarte mult. În timpul fazei dominante „sociale" unele aspecte ocazionale ale explorării
intră în discuţie. Negociatorul european lipsit de experienţă se poate dezechilibra şi pierde
ceea ce a câştigat în cursul negocierii deoarece în timpul discuţiei interlocutorul trebuie să
se aştepte la o serie de întârzieri şi întreruperi în care interlocutorii pot fi întrerupţi de o
terţă persoană cu o altă problemă colaterală celei negociate. De aceea el trebuie să-şi
dezvolte capacitatea de a se adapta la acest tipar, de a accepta lipsa relativă a importanţei
timpului şi de a fi capabil, la un moment dat, să ia conducerea discuţiei pentru a recâştiga
terenul pierdut.
Din această discuţie, socială şi uşor comercială poate apărea respectul reciproc şi
pot da naştere unor relaţii acceptabile de posibilităţi comerciale, după care dintr-odată
înţelegerile pot fi încheiate.
Practic acest model de negociere se bazează pe un şablon care pune accent pe
formarea climatului şi pe faza de explorare. În mod eficient,acest şablon oriental poate
împiedica serios fazele de ofertare şi de tocmeală pentru ca în final să se ajungă la o
înţelegere.
Chinezii.
Ţinând cont de complexitatea culturii din care provine negociatorul chinez se
distinge prin o serie de trăsături care îi face diferiţi de cei europeni Aceste trăsături se
manifestă prin:
- preocuparea pentru „faţadă",
- specializare,
- suspiciune
Pentru a crea acea preocupare pentru „faţadă” negociatorul chinez trebuie să fie
văzut negociind cu o persoană importantă, cu o persoană care ocupă o funcţie publică
importantă şi care se exteriorizează prin însemnele unei poziţii înalte. Negociatorul chinez
nu trebuie de asemenea să fie forţat în a pierde din imaginea sa iar celălalt negociator
nu-şi poate menţine faţada impunătoare în cazul în care îşi retrage o afirmaţie fermă pe
care a făcut-o.
Înţelegerea finală trebuie să îi permit negociatorului chinez să-şi îmbunătăţească
imaginea percepută de către cunoştinţele lui.
Specializarea sa se manifestă prin prezenţa la negociere a nenumăraţi experţi -
expertul tehnic, financiar, expertul de distribuţie şi alţi trei experţi, lucru duce la
tergiversarea negocierii şi pierdere de timp prin utilizarea „faţadei” de către fiecare expert
în parte.
O altă trăsătură o reprezintă suspiciunea lor faţă de occidentali şi le displac
încercările occidentalilor de a-i conduce spre discuţii politice.
Cum poate un negociator chinez să fie contracarat? Pentru chinezi este
neimportant un prânz de afaceri luxos, dar dacă se exploatează interesul pentru familiile
lor poate constitui o poartă de intrare în carapacea lor printr-un simplu cadou pentru un
membru al familiei se pot detensiona şi elimina o serie de paşi greu de trecut altcumva,
asta deoarece chinezii acceptă mai bine interesul.
140 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Comuniştii.
Abordarea comunistă este una birocratică cu multe tonuri politice şi unde aspectul
birocratic duce la un grup de indivizi care sunt implicaţi în negociere, şi de aceea ţelurile şi
metodele folosite sunt şi ele birocratice ceea ce impune din punct de vedere tehnic
urmarea unor reguli şi proceduri birocratice.
În unele ţări comuniste însuşi sistemul politic impune acest lucru fapt pentru care în
echipa de negociere există un reprezentant care verifică conformitatea şi performanţele
celorlalţi membri ai echipei, iar membrii echipe sunt preocupaţi în de a avea succes
deoarece de asta depinde păstrarea slujbele.
Cum se poate face o negociere de succes cu comuniştii?

Pentru aceasta trebuie anticipat:
- falsificarea proceselor verbale ale întâlnirii;
- includerea unor anumite specificaţii în special în faza preliminară;
- intenţie de a reduce treptat preţurile care le-au fost oferite;
- schimbări de formă după ce înţelegerea începe să fie discutată;
- măsuri de prevedere constând în nevoia de a avea semnăturile tuturor celor care
au participat într-un fel sau altul la negociere;
- prezentarea detailată în scris a achitări de datorii şi nevoia de a continua
negocierile pentru proiectarea acestor achitări;
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 141

Colecția de articole AIT
A – 2009
RE
PEDUCERE
PREVENIR
REA MINALITĂ
EACRIM
CRIM
MINALITĂĂȚIIIMPU
ĂȚII – O USĂ
M
MODALI
DE EITATE DEE
ETAPA AC CTUALĂ
Lector.univ.dr. Pop Şteffan
in
Cu toa
evvoluează ndependen de acţiun
ate că sunnt iniţiate ac
nile
ctivităţi derinse de puşi
întreprprevenire uterile
combate
publere a crimi
ice pentruinalităţii, acceasta
a o contra acara.
iminalităţii?
Dar ca?are sunt caauzele care determin nă aceastăă neputinţă a factorilo n faţa
or abilitaţi în
cri
În act cauze:con
următoareleualele ndiţii pe carre le parcurge România la ora a actuală se evidenţiazză
- politica criminală nuu este o prrioritate pentru sfera politicului;

- prevenire
neexistenenţa
şi unei
combaco
olaborări minalităţii;
tere a crim
în ctorii cu atribuţiuni în activitatea
ntre toţi fac a de
- neacorda
înainte
comunită ăţii
de
area import
acease,stă
e aînîncepetanţeiîmpotriva
direcţie
cuve e.
enite
a activi
cauzelor
Astfel tăţii
prrevenireade pre
profunde crimina
revenire
aeprezintă
ale şi de
do luptă pieare a
angrena
rdută
alităţii.
coomunităţii
În vedssă-şi realizagă rolul
dereaînţelezării unei pep care-l jo
ppreveniri ef
oacă în asig
ficiente estgurarea
te nevoieclicimatului
a fiecare deemembru
siguranţăl
a
ă civică.
reursul
cu
înc
dooresc
că
lativ Dar,
noi, zibil
laslab;din
previz
acest u
un
dIndiferent
t lucru.
tratame
neferici
al recid
Exc cceptând
divei.
care
nt
re corecţio
este
aRand
fostonal
gre
câtâteva
eu
damentul
măsura,
sălatrata
schim
nive
amente
el
d
e
ea
diferenţiat
mbimacro-so
nu
oamen
va finocial
încă ăi,
al
nici
în
tratamen
maistadiu
mai
care
ales
m
mult
ulssă nicişima
ntelor
experime
atunci
reuşeas pe
câ
âental,
nd aceştia
nu ex
a nu
xistă
scă să între erupă
ai
edepselor
puţin eficeste
centă.
sc
se
pee
chimba,
ersoanelor.
cunoaştespoziţia
Predis
în .special
ce
Aceasta sp
trebuiepre
înt
enu
nr-un
săînseam
infracţiu
se
stat
fac
dune
ă
nădrept
e pentru
că
este ncvenţii
delin
ca
u
aimitor
re
accelera
interzice
denu re
upe
procesul
zistenţă
se
mijloacel
reabilit
“mle
la
mutual”
tează însă
a tentative
radicaledeele de a o
asupra
ă,maturizar
deocamd dată, nu
e.
difentru
pe feritelor
Măsucalitare
reabil rile
tegorii
penale
sau nu sunt ce,
deedescurajar
driscuri. oncepute
ci ca unca
caparat
mijloace
deeegestionar
mai multesau şi suprav
mai p puţin eficien nte
veghere a
ge gen
eneratÎntipur
nrieral prevede activită
distincteenirea ăţi
înce
earcă să acve:
preventicopere cesităţi socciale diferitte ceea ce a şi
nec
1. social
fi real
reduc
Preve
a
furniz
cola
za
ce
abora
ele
izată
nirea prim
şansele
şi unor
informaţ
numa
cu toii,
mară
oate
n
numeroase
aidede asi
compo
structu
către
a
are e instituţii,
ortament
seurile
sfera
gura
poliţie;
ce
cea
progr
au
es
cr
mai
ste
m scop
riminal
rame
rolul
caolargă sei
probleemă
poliţie
educ
în re
d ce ap
caţionale
educerea
e în acest
societate. av
cuprindeere,
Această
A dictivitate
ccriminalităţirecţionată
vând
arţine
domeniu
fiind
acea
tutu
acfror grupuri
nu în a
poate
ilor
ţii. tematic
astă
fiind acela de a
că şi de
2. Preve
comis
obiect
patrul
se
elări,
tivele
nirea
asupra
sfaturi
impo
seccundară
ortante
unor
upentru
persoac
ale
pre
oane
evenirea
coperă
acestui act
tip
ceeativităţi
dpiverselor
cedearactivit
ce
condsgenuri
gtate
duce
unt întrepr
este in
rnfracţiuni.
ladeact
ac inse
te
celacriminale
de
de acăpU poliţie:
ătre
Unul dintre
e
prevenii ofe
ensele
e.
în faţa
3. victim
Preve
mizării
eanirea şiterţ
instanţeiimţiară
şi serviciu
plicarea
vizease
ulerviciilor
zăînchisorii
atât det
de şi toa
et, ectarea
cât cr
asistenţă ate
ărimei, aresele
a aspecte
victimetarea, prcedura
lor.careproc ivesc prev
de ducere
enirea
142
2 www.itcode
e.ro 978‐973‐8
88201‐6‐6
Aşa cum ş-a precizat prevenirea se poate aplica şi în profituri mult mai restrânse,
cum ar fi prevenirea situaţională care se fondează pe ideea că anumite situaţii prin ele
însele declanşează trecerea la act şi comiterea unor anumite categorii de delicte sau
delicte în anumite forme.
Scopul acestor modalităţi este de a identifica, situa şi organiza neutralizarea
mediului fizic şi social care este considerat reprezentativ criminogen, urmărindu-se pe
această cale reducerea fenomenului criminal tocmai prin reducerea ocaziilor de comitere a
infracţiunilor.
În vederea realizării prevenirii situaţionale trebuie să se realizeze o corelaţie între
structura situaţiei criminogene şi modalităţile de acţiune a forţelor de ordine în depistarea
şi prinderea posibililor făptuitori, creându-se un risc major pentru aceştia.
În concluzie, prevenirea situaţională se întemeiază pe teza că un delict se produce
atunci când un delincvent motivat întâlneşte o victimă sau un obiect vulnerabil, în absenţa
unei supravegheri adecvate.
Prevenirea criminalităţii prin metodele tradiţionale ale muncii de poliţie
Pe frontul poliţienesc, astăzi, în activitatea de zi cu zi a unităţilor de poliţie,

gravitează în jurul a trei activităţi importante:
1. Răspunsul rapid la apelurile telefonice ale cetăţenilor şi patrulelor aflate în

teren.
Practica răspunsului la apelurile telefonice a dus la concluzia că în cele mai multe
cazuri fapta este deja “rece” când poliţiştii ajung la faţa locului (autorul a fugit, au suferit
modificări în câmpul infracţional). În multe cazuri nu este vorba numai de promptitudinea
poliţiei ci şi de faptul că victima a descoperit delictul prea târziu.
2. Dispunerea şi folosirea patrulelor în zonele de patrulare

Experienţa a demonstrat că nu întotdeauna se aleg zonele de patrulare unde
gravitează elementele infractoare, iar intensitatea sau reducerea patrulelor nu a putut
demonstra vreo scădere a infracţionalităţii în aceste zone. Dar efectuarea de studii
criminologice în anumite zone acoperite cu patrule, a demonstrat faptul că acestea nu în
toate cazurile acoperă zonele criminogene. În urma amplasării patrulelor în locurile şi
timpii reieşiţi din aceste studii a dus la prinderea în flagrant a grupurilor de infractori. In
concluzie se poate aprecia că amplasarea forţelor în locurile frecventate de infractori
contribuie la eficientizarea activităţii acestora şi la eliminarea risipei de forţe.
3. Cercetarea la faţa locului

Cu privire la cercetarea la faţa locului se poate aprecia că foarte puţine cazuri au
fost soluţionate ca urmare a unei munci minuţioase de colectare a indiciilor de la locul
faptei, majoritatea fiind rezultatul denunţurilor sau a informaţiilor furnizate de către martori.
Pentru a ieşi din impasul la care conduc soluţiile represive tradiţionale, în prezent se
impune o orientare spre activitatea de prevenire având la bază un raţionament aparent
imparabil pentru a determina scăderea criminalităţii. Astfel trebuie atacate cauzele
profunde ale acesteia. Deci prevenirea este o acţiune asupra “cauzelor profunde“ ale
criminalităţii.
În realizarea prevenirii trebuie acţionat pentru:
- organizarea şi dinamizarea petrecerii timpului liber;
- activitatea în stradă în locurile şi mediile infracţionale;
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 143

- sprijinirea familiilor monoparentale în dificultate.
Până în prezent au fost derulate o serie de programe de prevenire a criminalităţii
atât de către organizaţiile guvernamentale, dar şi de cele neguvernamentale, unele chiar
în colaborare cu poliţia.
Întrebarea care se pune este, de ce majoritatea proiectelor care pretind că se ocupă
cu adevăratele cauze ale criminalităţii nu produc efectele sperate?
Răspunsul este următorul:
În primul rând aceste programe nu au în vedere dinamica fenomenului infracţional,
diversitatea şi noutatea modurilor de operare folosite precum şi necunoaşterea
adevăratelor cauze generatoare. Astfel sărăcia şi şomajul sunt considerate cauze care
sporesc criminalitatea, uitându-se că în perioadele de creştere economică furturile şi alte
genuri de infracţiuni se aflau pe o linie ascendentă. De asemenea bunăstarea este cea
care a favorizat un alt gen de criminalitate – “criminalitatea gulerelor albe”.
În elaborarea programelor de prevenire sunt adesea trecute cauzele imediate ale
criminalităţii. Deciziile delincvenţilor sunt puternic influenţate de circumstanţele de moment
(un autoturism descuiat, obiecte lăsate la vedere ). Delincvenţii se adaptează
circumstanţelor şi datorită faptului că ei reacţionează la incitări şi provocări şi de aceea
cauzele imediate ale criminalităţii nu pot fi ignorate în realizarea activităţii de prevenire a
criminalităţii.
În prevenirea criminalităţii nu se poate acţiona după un şablon tipizat deoarece
problemele criminalităţii nu sunt întotdeauna identice de la o situaţie la alta. Spargerile şi
înşelăciunile comise astăzi nu sunt identice cu cele care au fost comise acum zece ani. De
asemenea modurile de operare folosite în comiterea infracţiunilor de natură economică, nu
sunt identice cu cele folosite de către infractori înainte de anul 1989.
În abordarea strategiilor de prevenire a criminalităţii, obiectul asupra căreia se face
analiza şi acţiunea nu este nici delincventul, nici delictul izolat, ci problema criminală.
Problema criminală constă într-o activitate delincventă specifică şi localizată, care loveşte
o categorie de bunuri sau de persoane şi a cărui intensitate este aceea care declanşează
nevoia unei soluţii.
Fapta penală este o rezultantă, nu a unei cauze unice ci a unei înlănţuiri de cauze.
Astfel avem de a face cu:
-cauze apropiate (atitudinea sfidătoare a victimei faţă de agresor, atitudine ce
declanşează lovitura finală)
- cauze îndepărtate (absurditatea părinţilor în educarea minorului delincvent)
Pentru a prevenii un delict este suficient să rupi o verigă a acestui lanţ cauzal. Ideal
este de a ţintui acea verigă a lanţului care este mai uşor de rupt.
Frontiera dintre prevenire şi reprimare este adesea nesemnificativă. Dar ce efect
are: prevenim reprimând sau reprimăm prevenind?
- prevenind reprimând – are o influenţă generală
- reprimând prevenind – este vorba de prevenirea staţionară care are o importantă
influenţă în activitate.
Abordarea strategică nu privilegiază nici prevenirea nici reprimarea, ea generând
mai degrabă a se lua iniţiativa măsurilor preventive şi represive în locul aşteptării pasive,
deoarece infractorii sunt în permanentă acţiune.
Activităţile preventive tip “ACŢIUNE” sunt acţiuni sporadice care determină brusc şi
pe moment creşterea intervenţiei. Această activitate presupune o mobilizare rapidă a
efectivelor ceea ce duce la lovirea oricărei forme de infracţionalitate. In asemenea cazuri
144 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

delincvenţii devin incapabili să cunoască riscurile la care se expun şi atunci au tendinţa de
a supraestima posibilitatea de a fi prinşi.
Analiza unor serii de acţiuni permite distincţia dintre un efect de descurajare iniţial şi
un efect de descurajare secundar. Descurajarea iniţială reprezintă reducerea criminalităţii
pe perioada acţiunii.
În urma acţiunilor desfăşurate de către efectivele de poliţie în zonele frecventate de
către elementele infractoare, a sancţiunilor aplicate, precum şi a mediatizării acestor
activităţi şi rezultate ale poliţiei a dus la scăderea criminalităţii, situaţie ce s-a prelungit un
timp şi după încheierea acţiunii. Chiar dacă riscurile prinderii au revenit la situaţia existentă
anterior, delincvenţii stau încă o vreme “liniştiţi” până în momentul în care se conving că
activităţile poliţieneşti şi-au revenit la normal.
Prevenirea “pură” este puţin indicată datorită faptului că este dificil să se prevadă
producerea unei infracţiuni în locuri unde înainte nu au fost comise asemenea fapte. Dar
atunci când o succesiune de fapte specifice sunt comise într-un anumit loc, se poate lua
iniţiativa unei acţiuni prin care să se urmărească întreruperea seriei, fie prin modificarea
situaţiei în care a fost comisă fapta, fie printr-o operaţiune de descurajare bine organizată.
Pentru a avea rezultatul scontat în acţiunile de prevenire forţele trebuie concentrate
acolo unde se pot obţine rezultatele cele mai bune. Acest principiu se bazează pe faptul
că victimizarea loveşte inegal atât bunurile cât şi persoanele.
De asemenea trebuie reţinut faptul că distribuirea criminalităţii în spaţiu este
inegală. În acest domeniu s- au putut identifica “punctele calde” ale criminalităţii. În urma
unui studiu privind frecvenţa comiterii furturilor din auto pe raza municipiului Sibiu, au fost
identificate locurile şi orele în care se comit aceste infracţiuni. După suprapunerea acestor
locuri pe dispozitivul posturilor şi al patrulelor au reieşit zonele descoperite din punct de
vedere poliţienesc, dar frecventate de către infractori. Ca urmare a concentrării forţelor de
poliţie în locurile identificate un număr mare de infractori au fost prinşi în flagrant şi
bineînţeles criminalitatea a scăzut. Concentrarea forţelor este preferabilă repartizării
uniforme, în primul rând pentru faptul că în aceste fel maximizează şansele de a avea un
impact asupra deciziilor delincvenţilor şi, apoi, pentru ca potrivit principiului economie de
mijloace, cum resursele sunt nelimitate, este mai bine să investeşti acolo un randamentul
lor va fi mai bun.
Prevenirea criminalităţii prin folosirea mijloacelor electronice de securitate şi

pază (tehno-prevenirea)
Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a dus în multe cazuri la înlocuirea factorului uman cu

dispozitive electronice de asigurarea a securităţii şi pazei bunurilor. Cu cât un bun este
mai bine asigurat şi protejat cu atât şansele infractorului sunt reduse de a-şi comite fapta.
Folosirea sistemelor tehnice de alarmă pe lângă faptul că asigură securitatea
bunurilor conduc şi la avertizarea posesorului acestora şi chiar la identificarea făptuitorilor
(exemplu camerele video)
Din punct de vedere al domeniului de siguranţă, ele se împart în:
a) sisteme pentru siguranţă externă, cu care sunt asigurate ferestrele, uşile, pereţii
din exteriorul clădirii; acest lucru se face prin montarea unor senzori la geamuri
şi uşi, a unor contacte magnetice sau a unor folii dispuse pe suprafaţa geamului;
b) sisteme de siguranţă spaţială, prin care este asigurat spaţiul din interiorul
clădirii, spaţiul în care nu au acces decât anumite persoane;
c) sisteme pentru siguranţă în teren deschis, prin care se asigură perimetrul din
exteriorul clădirii;
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 145

d) sisteme de siguranţă a obiectelor individuale, prin care sunt asigurate punctele
cu valori (tezaure, lucruri de valoare, seifuri, case de bani etc.)
Prevenirea criminalităţii în parteneriat cu comunitatea (socio-prevenirea)
Dat fiind faptul că poliţia, cu toate mijloacele puse la dispoziţia sa, nu a reuşit să
stopeze cursul ascendent al criminalităţii ne obligă să concluzionăm că aceasta nu este
numai problema poliţiei, ci un fenomen social care priveşte întreaga colectivitate.
În prevenirea penală avem de a face cu două coordonate:
- prevenirea generală, exercitată faţă de toţi destinatarii legii penale şi prevenirea
specială, care se adresează unui grup restrâns, respectiv celor care au violat norma
juridică penală, asupra acestora exercitându-se măsuri represive prevăzute de
lege.
În afară de prevenirea penală, prevenirea criminalităţii se realizează şi prin mijloace
nepenale, cu caracter social, economic, educaţional, curativ etc. diverse teorii şi practici
sociale, punând în evidenţă un palier extrem de bogat şi variat de implicare a unor căi cu
caracter nepenal în prevenirea criminalităţii.
Ca obiective principale ale activităţii de prevenire socială a crimei pot fi enumerate:
- reducerea criminalităţii;
- creşterea gradului de siguranţă al cetăţenilor;
- atenuarea consecinţelor pe care le generează criminalitatea.
Prevenirea socială vizează mai ales ameliorări generale în domeniul educaţiei,
ocuparea timpului liber, scontându-se că prin îmbunătăţirea acestora, se va antrena şi o
reeducare a delincvenţilor şi implicit o reducere a criminalităţii.
Prin realizarea unei conştiinţe comunitare cu privire la comunitate, cetăţeanul
intervine pentru asigurarea protecţiei lui şi a bunurilor pe care le posedă, dar şi pentru
protecţia şi siguranţa întregii comunităţi.
În realizarea conceptului de socio-prevenire am avut în vedere următoarele principii:
1. Comunitatea trebuie să joace un rol important în activitatea de luare a deciziilor
de către poliţie. Cetăţeanul nu trebuie să fie considerat de către poliţie ca un beneficiar
pasiv. Acestuia trebuie să i se ofere ocazia de a participa activ la luarea deciziilor care
determină tipul serviciilor aduse populaţiei şi prioritatea de acordare a acestor servicii.
2. Deoarece poliţistul este în slujba cetăţeanului, obiectivele generale ale serviciilor
de poliţie trebuie să fie stabilite cu ajutorul colectivităţii. Comunitatea este cea care
beneficiază de climatul de siguranţă sau nesiguranţă civică. Pentru a răspunde nevoilor
specifice fiecărei colectivităţi, soluţia trebuie să se găsească în consultarea comunităţii cu
privire la problemele cu care se confruntă cetăţenii, modul şi modalităţile de soluţionare.
3. Serviciile poliţieneşti trebuie să fie bazate pe împărţirea responsabilităţilor între
poliţie şi comunitate. Poliţia nu reprezintă decât un element al sistemului de control social.
Şcoala, organizaţiile neguvernamentale, asociaţiile de locatari sunt, împreună cu poliţia,
elementele esenţiale ale unui sistem general care asigură transmiterea şi respectarea
valorilor din cadrul societăţii. Pentru ca serviciile prestate de către poliţie să atingă gradul
de eficienţă maximă, este nevoie ca aceştia să împartă responsabilitatea anumitor aspecte
de respectare a legii cu comunitatea şi să adopte o strategie care să favorizeze
participarea activă a cestora la protecţia lor. Un organism de poliţie comunitară, trebuie să
coordoneze şi să dinamizeze capacităţile latente de autoapărare a comunităţii.
146 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

Faptul că poliţia este împuternicită prin lege cu unele atribuţiuni speciale, pentru a-şi
îndeplini misiunile, conduce la concluzia că aceasta se bucură de un statut deosebit în
cadrul societăţii.
Poliţia şi comunitatea trebuie să se asocieze menţinerea unui climat de siguranţă a
cetăţeanului în spaţiul civic.
Rolul activităţii de socio-prevenire este acela de a depista şi analiza problemele
majore, de a sugera soluţii, de a sprijini şi stimula iniţiative, de a informa şi de a educa
populaţia precum şi de a coordona activitatea grupurilor comunitare.
4. Poliţia trebuie să atragă şi să sprijine participarea comunităţii la activitatea de
prevenire. Fără aportul comunităţii iniţiativele poliţiei referitoare la activitatea de prevenire
nu ar fi rentabile. Participarea comunitară la prevenirea criminalităţii pune în evidenţă
intervenţia unei multitudini de factori provenind din toate mediile. Punerea în funcţiune a
unei activităţi de socio-prevenire nu necesită o schimbare majoră din punct de vedere
organizaţional, schimbările cele mai importante, vizând planul atitudinilor şi
comportamentelor.
Schimbarea atitudinilor şi comportamentelor presupune mai întâi de toate
adoptarea unei concepţii globale, care să ducă la realizarea în rândul populaţiei a unei
atitudini de intervenţie referitoare la:
- menţinerea liniştii, ordinii şi securităţii publice;
- ajutorarea cetăţenilor aflaţi în pericol şi a celor supuşi unor potenţiale riscuri;
- căutarea şi identificarea autorilor de contravenţii şi infracţiuni;
- punerea în valoare a rolului poliţistului, intensificând contactele favorabile cu
cetăţenii;
- informarea poliţiei în legătură cu problemele pe care le ridică starea infracţională, în
vederea găsirii de modalităţi care să ducă la prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional;
- asigurarea securităţii bunurilor personale şi a celor publice;
Cadrele de poliţie din cadrul compartimentelor de prevenire nu se mai ocupă în
exclusivitate de combaterea criminalităţii, o mare parte a activităţii lor fiind consacrată
informării cetăţenilor în legătură cu noile acte normative, modurile de informare folosite de
către infractori, metode şi tehnici pe care le pot folosi pentru a evita victimizarea.
Succesul acestui gen de prevenire a criminalităţii depinde de gradul în care se
reuşeşte crearea şi menţinerea unui climat de încredere între poliţie şi comunitate.
Prin consultarea comunităţii referitor la prevenirea şi combaterea criminalităţii, se
realizează participarea acesteia la stabilirea obiectivelor activităţii poliţiei. Acestă
participare a comunităţii poate ajuta poliţia la stabilirea obiectivelor precum şi la prioritatea
de aplicare a acestora.
Elementele esenţiale ale parteneriatului social pe care îl propune poliţia în
activitatea sa vizează:
1. Formele de colaborare inter-departamentale la nivel central cu instituţiile
ministeriale ce au atribuţiuni în educaţie şi prevenirea criminalităţii; (justiţie, învăţământ,
administraţie publică etc.)
2. Întâlniri periodice şi stabilirea unor principii de colaborare cu reprezentanţii
instituţiilor şi organizaţiilor neguvernamentale abilitate să desfăşoare activităţi în domeniu,
stabilindu-se planuri comune de colaborare şi sarcini concrete ce revin partenerilor.
3. Colaborarea cu mass-media având în vedere că o concepţie modernă a activităţii
de prevenire a criminalităţii presupune, printre alte coordonate strategice, stabilirea şi
menţinerea unei relaţii cu mijloacele de comunicare în masă.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 147

Fiecare dintre aceste mijloace pot deveni, pentru o eficentă activitate de prevenire,
un instrument de formare şi susţinere a atitudinilor cetăţenilor, de pregătire şi activizarea
socială a lor, în vederea diminuării situaţilor cu potenţial infracţional ridicat.
Prin aceste forme de colaborare pot fi atinse obiectivele pe care poliţia la are în
vedere:
- înţelegerea rolului acţiunilor de prevenire a criminalităţii, a locului acestora în
ansamblul activităţii specifice poliţiei;
- formarea şi dezvoltarea unei atitudini civice în vederea preîntâmpinării comiterii de
fapte antisociale;
- creşterea gradului de adresabilitate a cetăţenilor către poliţie în faze în care riscul
infracţional este redus;
- înlăturarea prejudecăţilor şi a unor eventuale resentimente ale cetăţenilor privind
participarea reprezentanţilor poliţiei la înfăptuirea actului justiţiei;
- sensibilizarea publicului asupra unor probleme cu care se confruntă poliţia asupra
problematicii sociale ridicate de grupuri şi zone criminogene;
- reducerea sentimentului de nesiguranţă civică.
Specialiştii din domeniul prevenirii criminalităţii trebuie să influenţeze o trecere de
la metodele poliţieneşti tradiţionale la o abordare socio-preventivă a criminalităţii.
Aceste strategii trebuie să includă de regulă:
- atenţionarea publică asupra problemelor criminalităţii şi a serviciilor disponibile
pentru siguranţa cetăţenilor;
- recomandări cu privire la administrarea riscului infracţional;
- proiecte de grup prin care organizaţiile specializate sunt ajutate să-şi dezvolte
eficient activităţile de prevenire antiinfracţională;
- planning ambiental, prin modificarea unor factori de mediu care să descurajeze
activitatea infracţională;
- încurajarea cetăţenilor să depisteze activităţile infracţionale şi să le raporteze
organelor judiciare
148 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

ZONA
A DE SIGU
URANȚĂ
or.univ.dr. Po
Lecto op Ştefan
concep
ptului
Z
Zone de sirdine
de origuranţă ncă
public
în jurul
în Austr
şcoliria.
ilor – noi posibilităţi pentru realiizarea
situ
posibili
articol
nici
Articolu
îndepă
constitu
interziccă
ulLtatea
uaţiile
uirea
ui
cce
La
rtarea
36
în
dă poliţi
dataposi
accesul pr
specia
nu
zone
în
sau
de
caal
eare
iştilor
evede sigura
bilitateaînpo
iacestora.
la
01.01.200
de în
îninterzic
sezonele
să oliţiei
că
05,
aplic
cerea
m
anţă
mod
ndepărteze
eNumai
adiacent
interdicţ
odată
se
expres
să
acces
va ţia
încrereeze
te
csV deperso
Viena
sului
preciza
upersoanepă
ele
situaţiile
şcolilor
apariţia
asem
sunt
a că
ă legii
ătrunde
menea
oanelor
tcu
cîn pun
aplicate
înce
care
scopul
conform ei
poliţie
zon
în
o
celu
persoană
p
mitate
unar
de
d
zonă.
zîn
îepun
de
apericol
aintrat
protej
170
în
sigur
Aces
cuper
de
da anţă.
ja
poate
ricol
art.
pîn
îsiguranţa
sst vigoare
articolînd
tineretul
asemen
36sigura
fiAces
se vzşi
cr ş art. 36,
stea se vorr
. La
anţa
va proceda
zonei.
a la
.
depărtată ş şi
reează
zonei sau ssă
ea interdiccţii.
onei de siiguranţă
Premiizele consstituirii zo
suă
exempÎn
ca
minori
legii
zonă lu
Îcce sigura
pu
bstanţelor
de
sensul uşi
atea
posibilita
sunt d
de
anţă.
stupefiant
în
protecţie
de
perico
Elem te.
ol preventiv
infe
mentul
fectare
de
Aceste
comit
princcipal
prin
nfapte
vă
terea
prezenţa in
poliţiştii
trebui
de
trebunfracţiuni,
uie
iepot prrezenţa
seringilorrm
să
să
confor
fie
pună perico
căaruncate
contravenţ
înart. 22ol
minpii pe
pe
norilor
ssă ori minor
definea
fapte
jos. în ască
a o zonă
ă
acea zonă,
contrare
ri, spre
po
Pţii interne
oliţia
dispoziProcedura
lege, are posibilitatea
pdar
dexactă
trebuie
deea constituir
să
să verifice
constiituie
e legalitate
a aceste
aceas eazone
ei
stă creării
zonănudeaeeste
acestei reglem
e siguranţă
zon pe bazaex
ămentată xpres
u de
unei
ne.
acest pericol
repreze
patrule
pentantul
NN
, atura pre
supraveg
nuob
eventivă
gheri fi înd
biectului
p
poate videopă
a ăzit
o.
depărtat depr
z Laspre
zonei ex
constisrin
xemplu
ituirea
iguranţă
alte zon
mijl
dir oace
bligă
oectorulautor
ei este şco
cum
bin olii.
ne
rar
ităţile
ca
fi mărire
săsăfie
e
veacooptat
verifice
număru
maşi întâi dacă
ă
ului de
şi
donate territoriale şşi tempora

Coord ale
nu poaO
te zonă
depăşii
de
e 150
siguranţă
metrii.cuprinde un păzit (şcoa
u obiect c e trebuie p ală), şi un perimetru c e
stabilire
pentru ea
Laaasigurar
cu re
constitu
exacctitate
uirea a gra
optimă
acest
atei
aniţelor
zonei şizopentru
trebuie pnei,
avuteprecuedere
în
elim
minarea
ve înpun
m şi punctrimul
pr
tele
nctelor
vulnera
rând
slab
be.
resursele
Este nenecesare
ecesară
abile ale accesteia.
Tîn funcţie
stabiliţiTimpii de supraveghe
sde fenome enul
ere cudinpatr
zo rule în unifformă trebu
onă. uie de asemenea foa arte bine
să în
că
sâmbăt
exemp
perman
pericol
func
aclu
tă şiregulă
cţioneze
nent.
D
De
cest
grav
de areal
dumin
sănă
a nu
do
ătatea
nică
oar tim
programul
se
deveni
consum
cât
aceste
minode
comă
orilor, nupo
ensumatori
p zone
îndroguri
funcţio
zonă
se onare
ssunt
oate
ar
de
iartrebui
drogur
înminor
dispu
al
urmă
zo
să
ori.ne
iănei
etc.
rămân co
se
funcţione
De
ca
trebuie
În
fapt
zonaeeze.
a sigura
aceştia
eringi,
nsecinţă
să
de ţină
În ce
caz
tre
seanţă
în
zul
aar
eama
nbuie
afara
putea
însă fun
protej
care ojaţi spre
pu
deore
orarul şcoliii şi
elor sau
se constattă
une în
ncţioneze
www.itco
ode.ro 978‐97
73‐88201‐6‐6 149
Marcarea acestei zone
Conform art. 36a, alin. 2, este obligatorie marcarea zonei şi anunţarea publicului
despre existenţa acesteia. Spre exemplu poliţia din Viena, unde s-a constituit prima zonă
de siguranţă din Austria a pus afişe, atât în afara zonei respectiv la limitele acesteia cât şi
în interiorul acesteia prin care face cunoscută existenţa zonei de siguranţă. Au fost lipite
afişe cu delimitarea exactă a acestei zone. Aducerea existenţei zonei de siguranţă la
cunoştinţa publicului a fost efectuată prin intermediul mas media şi de asemenea ea apare
pe saitul poliţiei.
Atribuţiile poliţiştilor
Pentru realizarea scopului zonei de siguranţă, poliţiştii pot conform art. 36 să

interzică accesul unor persoane în zonă ori să îndepărteze anumite persoane din aceasta.
Prima întrebare care se pune este aceea, cum poate un poliţist să interzică accesul
ori să îndepărteze o persoană din zonă. Legea cere ca în aceste cazuri să existe un motiv
întemeiat pentru această acţiune respectiv acea persoană să reprezinte un pericol pentru
zonă. Acea persoană trebuie să încalce legea penală, să comită un delict ori să încalce
legea privind substanţele stupefiante. După o verificare atentă a stării de fapt, ce pune în
pericol siguranţa minorilor persoana poate fi îndepărtată şi de asemenea poate fi interzis
accesul acesteia în zonă. Interdicţia de a pătrunde în zonă nu poate depăşi 30 de zile.
Dispoziţia politiei Viena cu privire la zona de siguranţă
În conformitate cu art. 36a, din legea poliţiei se declară zona de siguranţă Piaţa
Karsplatz şi zonele adiacente. În această zonă funcţionează o şcoală privată. Zona de
siguranţă va fi constituită conform anexei.
Zona va fi supravegheată 24 de ore din 24, şapte zile pe săptămână.
Declararea acestui spaţiu ca zonă de siguranţă a fost făcută pe considerentul
existenţei unei ameninţări la adresa minorilor din zonă precum şi în baza datelor şi
informaţiilor ce există cu privire la comiterea unor infracţiuni în zonă. Organelor de
siguranţă publică le este permisă îndepărtarea anumitor persoane, legat de care există
bănuiala că ar putea comite infracţiuni, din perimetrul de siguranţă. De asemenea acestor
persoane li se poate interzice accesul în această zonă.
În cazul nerespectării acestei interdicţii de a se afla în interiorul zonei de siguranţă,
poate fi aplicată o amendă de până la 360 Euro ori o pedeapsă privativă de libertate cu o
durată de până la 2 săptămâni. Această decizie intră în vigoare începând cu 14.02.2005 şi
va fi menţinută până la 15.07.2005, dacă motivele care au dus la constituirea zonei dispar.
Art. 36a. (1) Organul de siguranţă poate declara o anumită zonă drept zonă de
siguranţă dacă în ceastă zonă se regăsesc frecvent minori şi aici au loc fapte de natură
penală sau contravenţională ori fapte ce aduc atingere legii privind stupefiantele, chiar
dacă aceste fapte nu sunt îndreptate direct împotriva minorilor. Zona de siguranţă
cuprinde un obiectiv ce trebuie protejat, de regulă şcoli, grădiniţe, creşe, precum şi o zonă
adiacentă bine definită ce nu poate depăşii 150 m de la obiectivul protejat. În această zonă
se impune instituirea unor măsuri eficiente de protecţie.
(2) La data intrării în vigoare a zonei de siguranţă trebuie să fie stabilite cu
exactitate delimitările şi orarul de supraveghere. Funcţionarea zonei trebuie delimitată pe
intervale orare bine stabilite. Delimitarea orară se va face doar dacă prin aceasta nu se
periclitează scopul propus. Aceasta zonă va fi dezafectată deîndată ce pericolul este
înlăturat ori ea este desfiinţată de drept după 6 luni.
(3) Din perimetrul zonei de siguranţă le este permis poliţiştilor să îndepărteze
persoanele violente, persoanele suspecte de a comite infracţiuni, persoane ce aduc
atingere legii privind circulaţia stupefiantelor şi să le interzică acestora să mai pătrundă în
150 www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6

această zonă. Poliţistul este obligat să aducă la cunoştinţă persoanei în cauză interdicţia
de a mai pătrunde în zona de siguranţă. Nu este permisă folosirea forţei pentru a aplica
interdicţia. Dacă persoana în cauză are motive întemeiate să pătrundă în zonă acestea
trebuiesc luate în calcul.
(4) Dispunerea unei interdicţii faţă de o persoană trebuie anunţată deîndată
autorităţii de siguranţă publică iar aceasta va trebui, ca în termen de 48 de ore, să se
pronunţe asupra justeţii măsurii luate. Această măsură de interzicere încetează deîndată
ce dispar motivele pentru care a fost luată. Interdicţia încetează de drept după 30 de zile
de la data aplicării.
www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 151

METODICA

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

METODICA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D@@U®

Articole publicate online în

AIT Laboratories s.r.l.

Articole publicate online in cursul anului 2009 pe situl www.itcode.ro

AIT Laboratories s.r.l.

Titlu: Colecţia de articole AIT 2009

Colecția de articole AIT – 2009

Articolul 10. ...........................................................................................................78

Articolul 11. ...........................................................................................................85

www.itcode.ro 978‐973‐88201‐6‐6 iii

Articolul 13. ........................................................................................................... 96

Articolul 14. ........................................................................................................... 106

Articolul 15. ........................................................................................................... 114

Articolul 16. ........................................................................................................... 126

Articolul 17. ........................................................................................................... 131

Articolul 18. ........................................................................................................... 137

Articolul 19. ........................................................................................................... 142

Articolul 20. ........................................................................................................... 149

Lect.univ.dr. Giurea Laurențiu

Orice încercare de cercetare şi explicare ştiinţifică a unui fenomen atât de complex şi

Dimensiunea globală a traficului de droguri

Lect.univ.dr. Giurea Laurențiu

1 J. W. Coleman, D. R. Cresey – Social problems, Harper-Row, New York, pag. 362.

Conexiunea dintre traficul de droguri şi noile tehnologii

Lect.univ.dr. Giurea Laurențiu

Globalizarea şi noile tehnologii de comunicaţii au adus societăţii nenumărate

Instrumentele juridice internaționale în domeniul cooperării polițieneşti

Lect.univ.dr. Giurea Laurențiu

Pornind de la realitatea că infracţionalitatea şi, în special, criminalitatea organizată

Convenţia cuprinde măsuri restrictive referitoare la anumite substanţe cu proprietăţi

În art.6 şi 7 se reglementează noi dispoziţii referitoare la extrădarea şi asistenţa

Criminalitatea economico‐financiară organizată

Lector.Univ. Dr. Nicolae Ghinea

Criminalitatea economico-financiară organizată transformă şi afectează toate valorile

1. Caracteristicile criminalităţii economico-financiare organizate

Dimensiunea şi formele de manifestare a criminalităţii economico-financiare în ţările

2. Spălarea banilor componentă a criminalităţii economico-financiare

Spălarea banilor ca activitate esenţială a grupurilor criminalităţii economico-financiară

3. Paradisurilor financiare, centrele financiare off-shore şi criminalitatea

4. Economia subterană şi criminalitatea economico-financiară organizată

Definită în diverse moduri, cum ar fi „economia subterană”, „neoficială”, „invizibilă”,

22 The World Bank – Raport ofcorruption, 2002‐2005

Lector.Univ. Dr. Nicolae Ghinea

Crima organizată transfrontalieră reprezintă poate cea mai puternică ameninţare

Folosind termenul de criminalitate economică, profesorul elveţian Bachmann îl definea ca

Parlamentele ţărilor membre ale Consiliului Europei au declanşat o vastă activitate de

În orice condiţii, crima organizată transfrontalieră ameninţă stabilitatea regională,

2. Specificul ameninţărilor criminalităţii transfrontaliere si caracteristicile

Deoarece acţiunile ilegale ale organizaţiilor criminale transfrontaliere aduc atingeri

Scopul fundamental al organizaţiilor criminale este, fără îndoială, obţinerea de

3. Principalele forme de manifestare ale crimei organizate

3.1. Traficul de droguri

Traficul de droguri prezintă în întregime caracteristicile criminalităţii organizate

3.2. Migraţia ilegală

Apreciem că perspectivele şi pericolele migraţiei ilegale vor fi îngrijorătoare pentru

Pericolele care însoţesc acest fenomen se referă la:

În concluzie, apreciem că migraţia ilegală reprezintă o importantă ameninţare

3.3. Traficul de arme

3.4.Traficul de autoturisme furate

Traficul ilegal cu autoturisme furate a devenit în ultima perioada de timp o activitate

Ca trăsături principale definitorii ale traficului internaţional cu autoturisme furate

Pe linia combaterii traficului internaţional cu autoturisme furate, în contextul integrării

3.5. Traficul de persoane

Prostituţia, ca fenomen social, a cunoscut amploare în condiţiile declinului economic