Dreptul Penal Al Afacerilor 2019

CONSTANTIN TĂNASE
DREPT PENAL AL
AFACERILOR
Note de curs
Ediția a II-a, revăzută și adăugită
Editura Universitară Danubius

Galaţi, 2019
Drept penal al afacerilor – note de curs
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului.

Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară Danubius este recunoscută de Consiliul

Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (cod
111)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TĂNASE, CONSTANTIN
Drept penal al afacerilor : note de curs / Constantin
Tănase. - Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-533-328-4
343:336(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi
Tel.: 0236.477171
2
CUPRINS
NOȚIUNI INTRODUCTIVE.....................................................6
Capitolul 1
DREPTUL PENAL AL AFACERILOR – PARTE A
DREPTULUI PENAL.....................................................9
1.1.Apariția și consacrarea dreptului penal al
afacerilor...................................................................9
1.2.Dreptul penal al afacerilor în România.......................10
1.3.Noțiunea, obiectul și scopul dreptului penal al
afacerilor...................................................................12
1.4.Trăsăturile specifice ale dreptului penal al
afacerilor...................................................................14
Capitolul 2
IZVOARELE DREPTULUI PENAL AL
AFACERILOR...............................................................17
Capitolul 3
INCIDENȚA LEGISLAȚIEI COMUNITARE
ASUPRA DREPTULUI PENAL AL AFACERILOR.........19
Capitolul 4
CRIMINALITATEA (INFRACȚIONALITATEA)
ÎN DOMENIUL AFACERILOR.......................................21
4.1.Conceptul și etiologia criminalității în domeniul
afacerilor....................................................................21
4.2.Persoanele implicate în criminalitatea din domeniul
afacerilor....................................................................22
4.3.Reacția societății față de criminalitatea din domeniul
afacerilor....................................................................23
4.4.Criminalitatea din domeniul afacerilor și
criminalitatea organizată.............................................24
Capitolul 5
INFRACȚIUNI PRIVIND COMBATEREA EVAZIUNII
FISCALE.........................................................................26
3
Capitolul 6
CONTRABANDA............................................................33
Capitolul 7
INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE.......................................43
Capitolul 8
INFRACȚIUNI PRIVIND PREVENIREA ȘI
COMBATEREA SPĂLĂRII BANILOR............................53
Capitolul 9
INFRACȚIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL
CECULUI.......................................................................59
Capitolul10
INFRACȚIUNI PRIVITOARE LA REGIMUL PIEȚEI
DE CAPITAL..................................................................66
Capitolul 11
INFRACȚIUNI DIN DOMENIUL SOCIETĂȚILOR........70
Capitolul 12
INFRACȚIUNI DIN DOMENIUL PROPRIETĂȚII
INTELECTUALE...........................................................81
Capitolul 13
INFRACȚIUNI DIN DOMENIUL RELAȚIILOR DE
MUNCĂ..........................................................................97
Capitolul 14
INFRACȚIUNI DIN DOMENIUL INFORMATICII........101
Capitolul 15
BANCRUTA..................................................................120
Capitolul 16
INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORIZAREA
EXECUTĂRII CONSTRUCȚIILOR..............................124
4
Capitolul 17
INFRACȚIUNI PRIVIND CONCURENȚA
NELOIALĂ.................................................................128
Bibliografie..................................................................139
5
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Ca ansamblu de norme juridice, dreptul se înfățișează sub forma unui sistem

constituit din mai multe ramuri (ex.: dreptul constituțional, dreptul administrativ,
dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii etc.) cuprinzând instituții, iar acestea
se alcătuiesc din norme legale.
Dreptul penal este acea ramură care reglementează cele mai importante relații
sociale vizând apărarea valorilor esențiale prin norme de interzicere și
sancționare a comportamentelor antisociale. Prin intermediul normelor sale se
realizează funcția de apărare a societății împotriva celor mai grave încălcări ale
ordinii de drept.
În general, dreptul penal a fost definit ca fiind sistemul normelor juridice care
reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub
sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile
sociale, în scopul apărării acestor valori fie prin prevenirea infracțiunilor, fie
prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc. (Bulai, 1992, p. 7; Mitrache,
2000, p. 8)
Într-o altă accepțiune, dreptul penal a fost definit ca fiind o ramură a sistemului
de drept, alcătuită din totalitatea normelor juridice, edictate de stat, prin care
se stabilesc faptele considerate infracțiuni, pedepsele și dreptul statului de a
trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni, în scopul
apărării ordinii de drept. (Oancea, 1971, pp. 12-13)
În fine, într-o altă opinie, dreptul penal este o ramură a dreptului public,
formată din ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile de
apărare socială esențiale prin stabilirea faptelor ce constituie infracțiuni și a
sancțiunilor ce urmează a fi aplicate persoanelor care le săvârșesc, în scopul
apărării societății împotriva unor asemenea fapte. (Hotca & Dobrinoiu, 2009, p.
2)
Raportat la aceste definiții, dreptul penal prezintă următoarele caracteristici:
a) este o ramură a dreptului public;
În doctrină se admite că sistemul dreptului este constituit din două părți,
respectiv, dreptul public (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul
financiar și fiscal etc.) și dreptul privat (dreptul civil, dreptul afacerilor etc.)
Această concepție este o moștenire de la dreptul roman, transmisă prin
jurisconsultul Ulpian (sec. II d.H.), care, în manualul său de drept intitulat
Institutiones, arăta: Huius studii due sunt positiones, publicum et privatum.
6
Publicum jus est quod ad statum rei Romanae spectat, privatum quod ad
singulorum utilitatem.1 (Hanga, 1958, pp. 19-29.)
b) este un ansamblu unitar de norme juridice;
Dreptul penal cuprinde o parte generală și o parte specială. Partea generală
conține norme referitoare la instituțiile de bază cum sunt: infracțiunea,
pedepsele, participația penală, minoritatea, recidiva etc., în timp ce partea
specială conține norme de incriminare a infracțiunilor. Între cele două părți
există o legătură indisolubilă care determină caracterul unitar al ansamblului de
norme specifice.
c) relațiile sociale reglementate de normele dreptului penal sunt relații de
apărare socială esențiale (fundamentale);
Relațiile de apărare au în vedere valori sociale esențiale (sau fundamentale)
pentru societate precum: viața, integritatea și sănătatea persoanei, patrimoniul
acesteia, siguranța statului, siguranța circulației rutiere și pe calea ferată,
securitatea mediului de afaceri, protecția justiției și a altor domenii de activitate.
d) descrie faptele ce constituie infracțiuni și prevede sancțiunile
corespunzătoare acestora, ca o consecință a principiului egalității;
În partea specială a dreptului penal sunt descrise cu exactitate faptele
incriminate ca infracțiuni, sunt stabilite pedepsele și limitele acestora (minime și
maxime).
e) are ca scop apărarea societății împotriva infracțiunilor.
Acest scop declarat se realizează fie prin efectul preventiv al normelor penale
(simpla incriminare a faptelor ce constituie infracțiuni duce la descurajarea
persoanelor susceptibile a le săvârși), fie prin măsurile de constrângere.
Având în vedere considerentele expuse, cei mai mulți autori sunt de părere că
teza potrivit căreia ar exista mai multe ramuri de drept penal material (printre
care și dreptul penal al afacerilor) nu poate fi acceptată. Această reacție s-a
conturat ca efect la tendința de a se recunoaște noi ramuri de drept penal care
reglementează anumite relații de apărare socială, cum ar fi: dreptul penal al
muncii, dreptul penal vamal, dreptul penal al drogurilor, dreptul penal al
securității sociale etc. De lege lata, opinia de neacceptare a unei asemenea
situații este justificată. (Hotca & Dobrinoiu, 2009, p. 6) Totuși s-a admis că în
interiorul dreptului penal pot exista anumite subdiviziuni grupate pe segmente
1
„Știința (dreptului) are două părți: (dreptul) public și (dreptul) privat. Dreptul public privește
organizarea statului roman, iar (dreptul) privat (se referă) la interesul fiecărei persoane în
parte.
7
speciale ale relațiilor sociale. În acest context, o asemenea subdiviziune este și
dreptul penal al afacerilor.
Din această perspectivă, se poate aprecia că dreptul penal al afacerilor este
subdiviziunea dreptului penal – partea specială care cuprinde normele juridice
de incriminare a faptelor săvârșite contra relațiilor sociale din domeniul
afacerilor. (Hotca&Dobrinoiu, 2009, p. 7)
Din. (Hotca & Dobrinoiu, 2009, p. 7)
8
Capitolul 1
DREPTUL PENAL AL AFACERILOR – PARTE A
DREPTULUI PENAL
1.1. Apariţia şi consacrarea dreptului penal al afacerilor

Evoluţia criminalităţii în secolul al XX-lea şi în primele decade ale celui de-al
XXI-lea a determinat iniţierea şi derularea de măsuri preventive şi de combatere
atât la nivel naţional cât şi la nivelul comunităţii europene şi al celei mondiale.
În mod deosebit au cunoscut creşteri de amploare infracţiunile din domeniul
afacerilor, aducând atingeri grave relaţiilor economice, normalei desfăşurări a
acestora, echilibrului şi validităţii activităţilor din domeniul respectiv. Treptat au
9
apărut şi s-au consolidat termeni de genul: criminalitatea afacerilor1, banditism
al afacerilor (Le Clere, 1973, p. 101; Lechat, 1963, pp. 733-734; Stancu, 2001,
p. 613), criminalitatea gulerelor albe (Dincu, 1993, p. 132; Amza, 2000, p. 411
şi urm.) etc. precum şi dreptul penal al afacerilor.
Materia acestei subdiviziuni (subramuri) a dreptului penal-partea specială este
cuprinsă în legi speciale.2 Criminalitatea în afaceri este o tipologie infracţională
deosebită care a impus incriminări prin legi speciale. Acestea au urmat modelele
consacrate prin codurile tradiţionale ori au creat altele noi. S-au călăuzit după
principiile de bază, au adoptat instituţii generale, dar şi-au făurit şi repere
proprii. Incriminările din sfera afacerilor sunt indisolubil legate de normele care
reglementează materia respectivă, cum ar fi Legea nr. 59/1934 asupra cecului
sau Codul vamal adoptat prin Legea nr. 86/2006. Legile amintite conţin
veritabile părţi generale în raport cu incriminările respective. Nu ar fi utilă şi
nici posibilă introducerea lor în Codul penal. Un exemplu semnificativ în acest
sens îl constituie infracţiunile incriminate prin Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. Aceste infracţiuni reprezintă un
adevărat corolar sau o chintesenţă a criminalităţii în domeniul afacerilor
deoarece prin intermediul lor, produsul crimei (banii sau bunurile) este spălat,
adică i se dă o aparenţă de legalitate. Legea în discuţie defineşte termenii,
instituţiile financiare, autorităţile şi atribuţiile lor, instituie regimul sancţionator,
incriminările.
Aşadar, dreptul penal al afacerilor este o realitate de necontestat, cu o structură
aparte, dar care se foloseşte de instituţii tradiţionale. Materia sa, risipită într-un
număr de legi speciale, prezintă, deocamdată, condiţii reduse pentru o eventuală
codificare. Totuşi ea poate fi sistematizată după anumite criterii în culegeri cu
scop practic sau teoretic.
În ce priveşte ştiinţa dreptului penal al afacerilor, este de observat că lucrurile au
evoluat mai anevoios, i s-a acordat o atenţie redusă în raport cu importanţa sa,
lucrările teoretice de specialitate fiind relativ puţine la număr. Cu toate acestea
s-au manifestat preocupări notabile în Franţa, Belgia, Italia ş.a. Îndeosebi Franţa
a constituit un teren fertil, prielnic ştiinţei în discuţie, aici fiind prezenţi o serie
1
La cel de-al XIII-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal din 1984
criminalitatea afacerilor a fost definită ca fiind domeniul constituit de infracţiunile care
încalcă normele legale referitoare la viaţa afacerilor; a se vedea Voicu, Boroi, Sandu, F. &
Molnar, 2002, p. 5.
2
Prin legi speciale înţelegem acele legi care, reglementând un anumit domeniu de activitate,
asigură respectarea propriilor dispoziţii, printre altele, prin norme penale. În literatura de
specialitate se folosesc şi noţiunile de legi penale speciale, legi speciale cu dispoziţii penale,
legi extrapenale; a se vedea în acest sens Diaconescu, 1996, pp. V-VII.
10
de autori cu lucrări notabile din care se pot exemplifica: Mireille Delmas-Marty,
Droit penal des affaires, P.U.F. 1981; G. Gindicelli-Delage, Droit penal des
affaires, Dalloz, 1996; Wilfrid Jeandidier, Droit penal des affaires, Dalloz, ed. a
6-a, 2005; Michel Veron, Droit penal des affaires; Larguier et Conte, Droit
penal des affaires, Ed. Armand Colin, Droit penal des affaires, ediţia a II-a,
Paris, 2004; Ghelfi-Tastevin, Droit penal economique et des affaires, Ed.
Gualino, 2001.
În doctrina europeană occidentală se folosesc mai multe denumiri pentru a
desemna diferite materii ale dreptului penal, cum ar fi: dreptul penal fiscal,
dreptul penal al societăţilor, dreptul penal internaţional al afacerilor, dreptul
penal al mediului, dreptul penal al securităţii sociale etc. Dreptul penal al
afacerilor, alături de celelalte sintagme, denumeşte domeniul infracţiunilor care
aduc atingere relaţiilor de afaceri. (Hotca & Dobrinoiu, 2008, p. 2)
1.2. Dreptul penal al afacerilor în România

În legislaţia românească există o multitudine de incriminări relative la faptele ce
se comit în cadrul relaţiilor de afaceri, cuprinse în diferite legi penale speciale.
În afara celor deja amintite se pot exemplifica: Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, actualizată în 2014, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale, Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa, actualizată,
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie ş.a.
De asemenea, în literatura juridică românească s-a manifestat un interes
accentuat faţă de infracţiunile din sfera afacerilor cuprinse în legi speciale, 1 dar
lucrări care să poarte un titlu ca atare au apărut abia după 1990 şi destul de
timid. Într-o ordine cronologică, o succintă enumerare arată astfel: Ovidiu
Predescu, Drept penal al afacerilor, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 2000;
Costică Voicu, Alexandru Boroi, Florin Sandu, Ioan Molnar, Drept penal al
afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002 (acelaşi colectiv completat cu M.
Gorunescu şi S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006); Petre Dungan, Drept penal al afacerilor-partea generală, Ed.
Presa Universitară Română, 2003, Tiberiu Medeanu, Dreptul penal al
afacerilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, Mihai Adrian Hotca, Maxim
Dobrinoiu, Elemente de drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2009.
1
Revistele de specialitate abundă în articole, studii, note referitoare la problematica
infracţiunilor incriminate în legi speciale şi vizând domeniul afacerilor, fără a se folosi însă
sintagma drept penal al afacerilor.
11
Fireşte că autorii citaţi, conştienţi de starea de pionierat, au trebuit să rezolve, în
primul rând, problema sistematizării materiei. Dacă dreptul penal clasic a
clarificat demult lucrurile consacrând cele două părţi, generală şi specială,
despre subdiviziunea (subramura) desprinsă de curând, se poate spune că se află
în faza căutărilor. Unii autori au adoptat modelul tradiţional, compus din cele
două părţi (Dungan, 2003; Medeanu, 2006), în timp ce alţii, după un capitol
introductiv conţinând referiri la criminalitatea specifică, la apariţia subramurii şi
a ştiinţei dreptului penal al afacerilor, trec direct la analiza infracţiunilor (Voicu;
Boroi; Sandu & Molnar, 2002, p. 5)
Ambele variante, în ciuda criticilor ce se pot aduce fiecăreia dintre ele, prezintă
interes pentru sistematizarea materiei acestei ştiinţe relativ tinere. Astfel, adepţii
modelului clasic prezintă în partea generală principalele instituţii ale dreptului
penal, cu incursiuni în domeniile profesional (fost comercial), bancar şi fiscal,
expunând în partea specială analize ale infracţiunilor incriminate în principalele
legi referitoare la sfera afacerilor. Numărul acestora fiind destul de mare, sunt
evitate, în general, abordările exhaustive încât materia nu se epuizează,
rămânând în afara analizei infracţiuni ce pot fi considerate ca având legături cu
afacerile.
Cei care, după o introducere, amplă sau succintă, trec direct la analiza
infracţiunilor, deşi nu declară expres, au în vedere modelele clasice, făcând
referiri frecvente la instituţiile părţii generale ale dreptului penal (infracţiunea,
vinovăţia, participaţia etc.). Indiferent de maniera de abordare a problematicii
dreptului penal al afacerilor, concepţiile exprimate în referire la acest subiect
atestă faptul că ştiinţa în discuţie este o realitate ce nu poate fi ignorată.
1.3. Noţiunea, obiectul şi scopul dreptului penal al afacerilor

În încercarea de a defini dreptul penal al afacerilor s-a ajuns la opinia dominantă
că acesta se află în legătură directă cu dreptul afacerilor. Cum obiectul acestuia
depăşeşte domeniul dreptului comercial, având conexiuni cu diferite ramuri ale
dreptului public (administrativ, fiscal, vamal, ş.a.), s-a considerat că normele
acestuia incriminează încălcările dispoziţiilor legale ce reglementează
activităţile economice incluse în sfera noţiunii generale de afacere.
Unii autori au opinat că dreptul penal al afacerilor incriminează şi sancţionează
anumite comportamente ale unor persoane care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul unor întreprinderi şi se folosesc de mecanismele de funcţionare ale
acestora, în interes propriu sau al altora, inclusiv al întreprinderii respective
(Gindicelli-Delage, p. 12; Voicu et al., 2002, p. 16.). Folosind ca principal
criteriu de definire a dreptului penal al afacerilor legătura dintre faptele
12
incriminate şi întreprindere, fireşte că autorii respectivi au trebuit să definească
şi această noţiune. Deşi nu s-a ajuns la un punct comun în această privinţă, în
general au considerat că întreprinderea constituie o organizare a unei activităţi,
un loc de producţie, distribuţie, circulaţie a bunurilor. În acest context s-a ajuns
la concluzia că infracţiunile din sfera afacerilor au, obligatoriu, o legătură cu
întreprinderea., mai exact sunt săvârşite în cadrul acesteia, de către persoane
care activează într-un asemenea cadru. Însă curând s-a observat că unele
persoane responsabile şi infracţiuni din domeniul dreptului penal al afacerilor nu
au legături permanente cu întreprinderea, cu afacerile în esenţă ci doar
ocazional.
Alţi autori definesc dreptul penal al afacerilor ca fiind o subramură a dreptului
penal care incriminează şi sancţionează faptele îndreptate împotriva ordinii
financiare, economice sociale, precum şi pe cele care aduc atingere proprietăţii
şi încrederii publice, atunci când autorii acţionează in cadrul unor relaţii de
afaceri (Delmas-Marty, 1981, p. 24; Voicu et al., 2002, p. 17). S-a exprimat şi
opinia potrivit căreia dreptul penal al afacerilor are în vedere doar faptele
incriminate ca infracţiuni ce se comit în domeniul financiar şi al afacerilor, prin
afaceri înţelegându-se relaţii financiare, activităţi de producţie, de distribuţie şi
consum. Prin urmare, după aceşti autori subramura de drept de care ne ocupăm
este incidentă numai în sfera finanţelor şi a economiei. Se exclud, în concepţia
acestora, din domeniul dreptului penal al afacerilor infracţiuni care afectează
relaţii sociale privitoare la mediul înconjurător, la proprietate în general, dacă nu
există vreo legătură cu afacerile ş.a. (Jeandidier, 1996, p. 61.). Punctul comun ce
se poate identifica în părerile majorităţii autorilor este acela că dreptul penal al
afacerilor constituie o subdiviziune (subramură) a dreptului penal special şi nu o
ramură distinctă a dreptului. La acest lucru s-a ajuns şi datorită faptului că în
diferite organisme internaţionale care se ocupă de probleme ale criminalităţii se
folosesc termeni precum criminalitatea în afaceri şi nu dreptul penal al
afacerilor.
Specialiştii români s-au ocupat şi ei de definirea dreptului penal al afacerilor,
înscriindu-şi demersurile în cadrul trasat oarecum de autorii europeni citaţi. Una
dintre definiţiile la care s-a ajuns şi pe care o însuşim consideră că dreptul penal
al afacerilor este ansamblul normelor de incriminare şi sancţionare penală a
faptelor prin care se încalcă regimul juridic stabilit pentru desfăşurarea
afacerilor (Voicu et al., 2002, p. 18). El este un segment al părţii speciale a
dreptului penal, sediul materiei găsindu-se în Codul penal şi în legile speciale cu
dispoziţii penale.
Cu privire la obiectul dreptului penal al afacerilor, opinia dominantă este aceea
că el include deopotrivă incriminări comune şi incriminări specifice. În afara
13
unor divergenţe cu privire la întinderea sau volumul incriminărilor comune, s-a
apreciat că acestea se referă, în principal, la infracţiunile prevăzute în Codul
penal care se pot săvârşi în domeniul afacerilor. Este vorba despre infracţiunile
contra patrimoniului, infracţiunile de fals, cele de serviciu sau în legătură cu
serviciul ş.a. În categoria incriminărilor specifice se includ infracţiunile din sfera
afacerilor prevăzute în legi penale speciale sau legi cuprinzând dispoziţii penale.
Scopul dreptului penal al afacerilor este relevat de politica penală a statului prin
care se urmăreşte menţinerea unor echilibre în cadrul relaţiilor economice şi a
încrederii cetăţenilor în eficienţa legii şi a justiţiei. Infracţionalitatea din sfera
afacerilor provoacă pagube mari economiilor naţionale, pune în pericol
dezvoltarea economică şi socială şi alterează calitatea vieţii. Funcţia dreptului
penal al afacerilor este aceea de a asigura egalitatea deplină a membrilor
comunităţilor în cadrul relaţiilor de afaceri, cultivând în acest mod încrederea
publicului în funcţionarea normală a justiţiei. Ca subramură a dreptului penal
special, dreptul penal al afacerilor asigură prevenirea şi combaterea faptelor
antisociale ce se pot săvârşi în domeniul de referinţă, anume în segmente
specializate ale dreptului cum ar fi dreptul comercial, financiar, vamal, al
transporturilor etc. Cu alte cuvinte, dreptul penal al afacerilor este un protector
al ramurilor de drept enumerate, dă eficienţă reglementărilor din aceste domenii
prin incriminările şi sancţiunile prevăzute de lege.
1.4. Trăsăturile specifice ale dreptului penal al afacerilor

Deşi s-a admis că dreptul penal al afacerilor constituie o subramură a dreptului
penal special, în literatura de specialitate au fost subliniate unele trăsături
specifice ale acestuia, care îi conferă o alură particulară, o individualitate de
necontestat.
O primă trăsătură specifică se referă la caracterul său eterogen. Acest fapt se
datorează multitudinii normelor care îl alcătuiesc, precum şi diversităţii lor. În
dreptul penal al afacerilor se includ norme de incriminare şi sancţionare
prevăzute în Codul penal şi în norme penale cuprinse în legi speciale care
formează obiectul dreptului comercial, vamal, financiar, dreptul mediului etc.
Caracteristicile acestor ramuri de drept influențează, în mod firesc,
particularităţile normelor penale cuprinse în actele normative ce reglementează
relaţiile sociale din aceste domenii. Doctrina penală modernă separă normele
penale speciale (de incriminare şi sancţionare) cu aplicabilitate în domeniul
afacerilor în norme penale de protecţie şi norme penale de direcţie (Voicu et al.,
2002, p. 22). După cum sugerează denumirea clasificării, normele penale de
protecţie sunt cele prohibitive, care interzic o anumită conduită considerată
14
periculoasă pentru o valoare socială, în timp ce normele penale de direcţie sunt
cele care au ca finalitate impunerea unei conduite. S-a constatat că infracţiunile
din câmpul dreptului penal al afacerilor sunt prevăzute prin norme penale de
direcţie, de aici derivând o seamă de particularităţi ce privesc tehnica de
incriminare, elementele constitutive ale infracţiunilor şi incidenţa altor instituţii
de drept penal partea generală şi de drept procesual penal.
Unele particularităţi privesc legalitatea incriminărilor. Dacă partea specială a
Codului penal respectă întru totul principiul legalităţii incriminării (descrierea
exactă a faptei ce constituie infracţiune şi delimitarea pedepsei aplicabile), legile
speciale care conţin reglementări penale în domeniul afacerilor au deseori un
caracter incomplet, divizat, cu trimiteri la alte norme, fie din cuprinsul aceluiaşi
act normativ (trimitere internă), fie din cuprinsul altuia (trimitere externă). Sunt
şi situaţii de aşa-zisă trimitere în cascadă, când norme cadru de incriminare
trimit la un alt text care la rândul său face o altă trimitere. Asemenea situaţii
generează imprecizii, precum şi pericolul transferului unor competenţe din zona
puterii legislative în zonele altor puteri, cum ar fi cea judecătorească sau
executivă.
Infracţiunile din domeniul afacerilor prezintă particularităţi specifice şi din
punctul de vedere al elementelor constitutive. Sub aspectul elementului material
din structura laturii obiective se observă că acesta nu este descris complet în
norma de incriminare şi din această cauză identificarea lui nu este posibilă decât
prin raportarea la alte norme legale care reglementează domeniul.
Spre deosebire de normele de incriminare comune, care în marea lor majoritate
sunt norme prohibitive, iar faptele incriminate sunt comisive, normele de
incriminare din sfera afacerilor fiind de direcţie, faptele de încălcare sunt
omisive, prin ele se ignoră un comportament prescris de lege. Din această
perspectivă, persoanele responsabile invocă frecvent eroarea de drept care,
vizând norme extrapenale, este admisibilă în anumite împrejurări şi poate
produce efectele specifice erorii de fapt.
Trăsături specifice ale dreptului penal al afacerilor se constată şi din punctul de
vedere al elementului subiectiv, adică al formei de vinovăţie. Alături de formele
clasice ale vinovăţiei (intenţie şi culpă), în dreptul penal al afacerilor se întâlnesc
fapte materiale în cazul cărora vinovăţia este prezumată. Concepţia conform
căreia unele infracţiuni din domeniul afacerilor se prezumă a fi săvârşite cu
vinovăţie are ca argument că încălcarea unor reguli din sfera afacerilor relevă o
vinovăţie a făptuitorilor avându-se în vedere că în calitatea lor de profesioniști
(agenţi comerciali sau economici) trebuiau să cunoască şi să respecte dispoziţiile
legale. Încălcarea acestora probează implicit vinovăţia. Soluţia este o expresie a
15
concepţiei normativiste a vinovăţiei, în opoziţie faţă de concepţia clasică
psihologică, aceasta presupunând o analiză a elementului subiectiv din
perspectiva proceselor intelectiv-volitive care preced şi însoţesc acţiunea sau
inacţiunea ilicită ca latură materială sau obiectivă a infracţiunii.
Unele particularităţi ale dreptului penal al afacerilor privesc subiecţii
infracţiunilor ce se comit în domeniul de referinţă. Deşi îndeobşte sunt aplicabile
regulile generale ale răspunderii penale, sunt şi unele aspecte specifice. Având
în vedere că dreptul penal al afacerilor gravitează în jurul ideii de întreprindere
(Voicu et al., 2002, p. 26) ori a unui grup sau organizaţie, subiecţii unor astfel de
infracţiuni fac parte din asemenea asociaţii, sunt integraţi într-un fel sau altul în
anumite corporaţii. Mai mult, cel mai adesea, persoanele responsabile de
infracţiuni din sfera afacerilor au funcţii de conducere, atribuţii manageriale în
cadrul organizaţiilor respective.
Unele aspecte legate de sistemul de sancţiuni aplicabile infracţiunilor specifice
dreptului penal al afacerilor conferă şi ele unele trăsături proprii acestei
subramuri de drept. Astfel, dacă pedepsele principale sunt închisoarea şi
amenda, limitele speciale ale acestora sunt, de regulă, mai mari decât în cazul
infracţiunilor obişnuite. În privinţa amenzii, scopul este acela de a descuraja şi
de a recupera resursele sustrase de la constituirea bugetelor sau în paguba
partenerilor de afaceri ori a altor persoane. În acelaşi timp au fost instituite
sancţiuni speciale cum ar fi: dizolvarea societăţii comerciale, interzicerea
definitivă sau temporară de a desfăşura una sau mai multe activităţi economice,
profesionale sau sociale, închiderea definitivă sau temporară a unora sau mai
multor subdiviziuni ale societăţii în cauză etc.
Alte trăsături ale dreptului penal al afacerilor au în vedere anumite dispoziţii
procesuale aplicabile în cazul infracţiunilor din sfera acestei subramuri a
dreptului penal special. Unele se referă la constatarea infracţiunilor şi privesc
obligaţia de denunţare ce incumbă anumitor funcţionari ori salariaţi ai unor
instituţii sau agenţi economici (agenţii de audit, bănci sau alte unităţi de credit,
notari publici etc.). Tot în această categorie se include şi obligaţia agenţiilor
specializate şi competente în combaterea infracţiunilor din domeniul afacerilor
să caute sistematic infracţiunile din domeniul afacerilor. Având în vedere că
cele mai multe categorii de infracţiuni de acest gen afectează interesele generale
ale statului şi societăţii, ele nefiind reclamate de persoanele interesate,
instituţiile abilitate au obligaţia de a desfăşura activităţi continue pentru
descoperirea lor.
16
Trăsături specifice referitoare la probaţiune ţin de folosirea unor procedee cum
ar fi interceptările şi înregistrările audio sau video, ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, efectuarea percheziţiilor, folosirea investigatorilor sub acoperire etc.
17
Capitolul 2
IZVOARELE DREPTULUI PENAL AL AFACERILOR
Teoria generală a dreptului consideră că noțiunea de izvor de drept se poate

utiliza în două sensuri diferite. În sens material, prin izvor de drept se înțelege
ceea ce determină din punct de vedere economico-social normele de drept.
Altfel spus, constituie izvor de drept în sens material factorii existenței materiale
ce conduc la adoptarea normelor juridice. În sens formal, constituie izvor de
drept formele de exprimare ale normelor juridice, adică forma în care voința
legiuitorului este adusă la cunoștința publică. În analiza de față prezintă interes
izvoarele de drept în sens formal.
Constituția României, cuprinde reglementări în legătură cu aspectele esențiale
ale sistemului de drept, care se răsfrâng asupra tuturor ramurilor dreptului. Ea
cuprinde și anumite norme aplicabile exclusiv domeniului dreptului penal, cum
ar fi: dispoziții referitoare la principiul legalității incriminării și a pedepsei
privative de libertate (art. 23 alin. 12 și 13), principiul prezumției de nevinovăție
(art. 23 alin. 11), principiul neretroactivi legii și al aplicării legii mai favorabile
(art. 15 alin. 2), principiul garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului (art. 53). De asemenea, Constituția statuează că infracțiunile, pedepsele,
amnistia și grațierea colectivă pot fi reglementate numai prin lege organică.
Codul penal reprezintă cel mai important izvor formal al dreptului penal și,
implicit, al dreptului penal al afacerilor, deoarece reunește majoritatea normelor
penale generale și pe cele mai frecvente norme de incriminare. Este structurat pe
două părți: partea generală și partea specială, furnizând celorlalte legi cu
caracter penal principiile și regulile de bază.1
Legile penale complinitoare sunt acele legi care dezvoltă sau completează
anumite norme penale din partea generală a Codului penal. Exemplificăm Legea
nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală2 care
reglementează regimul juridic al instituției extrădării și alte materii legate de
cooperarea statelor și organizațiilor internaționale în reprimarea fenomenului
infracțional.
1
Actualul Cod penal (Legea nr. 286/2009), intrat în vigoare la 1 februarie 2014, succede
Codurilor penale de la 1969, de la 1937 și de la 1965.
2
Republicată în M. Of. nr. 772 din 11 decembrie 2013.
18
Legile penale speciale sunt acele legi care conțin norme de incriminare a unor
fapte din domenii ale relațiilor sociale ce exced celor avute în vedere de partea
specială a Codului penal. Aceste legi pot cuprinde și norme cu caracter general,
aplicabile în domeniul în care sunt incidente normele de incriminare, precum și
norme de procedură sau de drept execuțional. Exemplificăm Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție 1 și Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea și descoperirea evaziunii fiscale.2
Legile nepenale care conțin norme penale sunt legi care, reglementând domenii
nepenale, pe lângă normele specifice materiei respective, conțin și norme
penale, în special – de incriminare. Prin aceste norme penale se urmărește a se
asigura o protecție domeniului de referință, inclusiv prin norme specifice
dreptului penal. Exemplificăm, în acest sens, Legea nr. 86/2006 privind Codul
vamal al României3 sau Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.4
Tratatele internaționale pot constitui izvoare ale dreptului penal al afacerilor în
măsura în care cuprind norme cu caracter penal aplicabile pe teritoriul
României, în domeniul afacerilor. Unele tratate internaționale pot conține
prevederi prin care statul român și-a asumat obligația de a incrimina anumite
infracțiuni care aduc atingere relațiilor internaționale. 5 În cadrul acestei categorii
de izvoare ale dreptului penal al afacerilor, un loc aparte este ocupat de normele
juridice ale comunităților europene, originare și derivate. Acestea provin de la
instituțiile Uniunii Europene, respectiv, Parlament, Consiliu, Comisie etc.
1
Publicată în M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.
2
3
Publicată în M. Of. nr. 350 din 19 aprilie 2006.
4
Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, actualizată.
5
Delicta juris gentium – pentru detalii – a se vedea: V. Crețu, Drept internațional penal,
Editura Societății Tempus România, București, 1996, p. 143; M.M. Pivniceru, Răspunderea
penală în dreptul internațional, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 36; B. Onica-Jarca, Jurisdicția
internațională penală, Editura C. H. Beck, București, 2006, p. 3 și urm.
19
Capitolul 3
INCIDENŢA LEGISLAŢIEI COMUNITARE ASUPRA
DREPTULUI PENAL AL AFACERILOR
Legislaţia Uniunii Europene se compune din dreptul comunitar originar, adică

din tratatele adoptate succesiv (Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam, Nisa,
Lisabona etc.), protocoalele-anexă, convenţii, acorduri (Antoniu, 2001, p. 9 şi
urm.), precum şi din dreptul comunitar derivat, alcătuit la rândul său din actele
emise de organismele comunitare sub formă unor regulamente, directive, decizii,
recomandări, avize. Prin normele dreptului comunitar originar se urmăreşte
stabilirea şi perfecţionarea cadrului general de realizare a integrării economice şi
politice la nivelul Uniunii Europene, în timp ce dispoziţiile dreptului comunitar
derivat constituie instrumentele prin care se asigură funcţionarea Uniunii
Europene şi realizarea procesului de integrare.
Iniţial dreptul comunitar îşi propunea ca obiectiv armonizarea legislaţiilor
naţionale pentru a se asigura cadrul favorabil creării unei pieţe comune. Treptat
rolul său a crescut, astfel încât evoluţia dreptului comunitar poate fi privită din
două perspective. Se observă, dintr-o primă perspectivă, preocuparea statelor
fondatoare de a aprofunda integrarea în general şi de a fixa obiective în planul
integrării politice şi militare. Dintr-o altă perspectivă se remarcă tendinţa
permanentă de a lărgi Uniunea Europeană prin aderarea progresivă a altor state.
Cadrul juridic creat de Uniunea Europeană urmăreşte în primul rând să asigure
libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor,
armonizarea politicilor economice şi sociale. În consecinţă, dreptul comunitar
este alcătuit din norme economice, financiare, vamale ş.a. Nu există un drept
penal comunitar, fiecare ţară membră a Uniunii având propriul sistem penal.
Aceste sisteme naţionale sunt influențate de legislaţia comunitară în diferite
forme şi modalităţi. Una dintre acestea este reprezentată de cerinţele pe care
instituţiile comunitare le impun statelor membre, obligându-le să adopte sau să
modifice unele dispoziţii penale proprii astfel încât să poată servi la realizarea
obiectivelor comunitare. Relaţiile ce se statornicesc între dispoziţiile penale
naţionale şi dreptul comunitar sunt guvernate de principiul subsidiarităţii. Acest
principiu impune ca elaborarea şi aplicarea normei penale naţionale să se
20
conformeze regulilor dreptului comunitar, înţelegând prin acesta atât dreptul
comunitar originar, cât şi dreptul comunitar derivat.
În ce priveşte implementarea dreptului comunitar în legislaţiile penale naţionale,
în doctrină s-au identificat trei modalităţi. O primă modalitate constă în folosirea
incriminărilor din sistemele penale naţionale pentru a proteja o normă sau mai
multe norme comunitare. Statele membre folosesc propriile norme penale spre a
apăra o normă comunitară sau, dacă normele existente nu sunt apte pentru un
asemenea demers, ele vor adopta norme penale pe măsura obiectivului urmărit.
O altă modalitate de incidenţă a dreptului comunitar în dreptul penal naţional o
reprezintă cerinţa expresă prevăzută în legislaţia comunitară ca statele membre
să sancţioneze penal anumite comportamente care aduc atingere regulilor
Uniunii. Prin această modalitate se ajunge ca încălcarea dreptului comunitar să
reprezinte de fapt o încălcare a normelor penale naţionale, asigurându-se astfel o
garantare a represiunii penale împotriva încălcărilor anumitor reglementări
comunitare. În acest mod urmărirea penală devine obligatorie pentru toate
statele, realizându-se o egalitate a acestora pe segmentul respectiv.
În ciuda unor astfel de uniformizări, s-au păstrat diferenţieri specifice fiecărei
ţări, mai cu seamă în ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, cauzele
justificative și cauzele de neimputabilitate ori regimul sancţionator. Pentru
evitarea unor situaţii de acest gen, în care soluţiile adoptate de legislaţiile penale
naţionale erau diferite pentru una şi aceeaşi faptă, s-au elaborat norme
comunitare prin care s-au uniformizat conţinutul incriminărilor şi regimul
sancţionator. Un exemplu în acest sens îl constituie Convenţia privitoare la
protecţia intereselor financiare ale comunităţilor europene (P.I.F.), precum şi
protocoalele adiţionale la această convenţie. Prin regulamentul de aplicare a
Convenţiei s-a impus tuturor statelor membre ale U.E. să incrimineze frauda
comunitară şi să prevadă sancţiuni pentru autorii, coautorii, complicii şi
instigatorii la asemenea fraude.
A treia modalitate de impunere a dreptului comunitar în raport cu legislaţiile
penale naţionale o reprezintă instituirea şi aplicarea de sancţiuni direct de către
instituţiile comunitare, fără concursul legislaţiilor naţionale. Se poate
exemplifica Regulamentul 17/62 din 06.02.1962 prin care s-a investit Comisia
Europeană să aplice amenzi celor care încalcă legislaţia comunitară privitoare la
libera concurenţă în spaţiul economic al Uniunii, sau pentru fapte de furnizare a
unor informaţii false sau inexacte ori refuz de cooperare cu autorităţile
comunitare de control.
21
22
Capitolul 4
CRIMINALITATEA (INFRACŢIONALITATEA) ÎN
DOMENIUL AFACERILOR
4.1. Conceptul şi etiologia criminalităţii în domeniul afacerilor

Criminalitatea în domeniul afacerilor este o categorie criminologică. Definirea ei
se raportează la definiţia generală a criminalităţii care constituie totalitatea
infracţiunilor comise într-o anumită perioadă de timp şi pe un teritoriu
determinat. Prin urmare, criminalitatea în domeniul afacerilor reprezintă
ansamblul infracţiunilor săvârşite în acest domeniu, într-o perioadă de timp şi
pe o arie determinată. Acest concept a apărut în literatura de specialitate
înlocuind sintagma „criminalitatea gulerelor albe,” folosită pentru prima dată
de Edwin Hill în 1872, dar consacrată de criminologul american Edwin Hardin
Sutherland în lucrarea sa „White collar crime,” publicată în 1939.
Sub aspect etiologic, fenomenul criminalităţii în domeniul afacerilor urmează
schema clasică a factorilor generatori de natură individuală, socială şi naturală.
Cu toate acestea, criminalitatea în afaceri are la origine şi cauze specifice care o
diferenţiază de celelalte tipologii infracţionale. Astfel, s-a constatat că factorii
economico-sociali ai genezei fenomenului au o anumită preponderenţă în raport
cu factorii ce ţin de individ şi de mediul natural în care acesta vieţuieşte şi
comite acte prohibite de normele legale. De asemenea, folosirea „aproapelui”
pentru atingerea scopurilor ilicite (exploatarea) pare a fi o constantă a acestui tip
de criminalitate.
Cercetarea sistematică a criminalităţii afacerilor a condus la concluzia că factorii
criminogeni proprii acestui fenomen pot fi grupaţi în trei categorii (Hotcă &
Dobrinoiu, 2008, p. 5): factori economici, factori juridici şi factori psihosociali.
Cu privire la prima categorie de factori analizele au relevat faptul că atât
recesiunea economică, dar şi prosperitatea generează această formă de
criminalitate. Explicaţia a fost aceea că în situaţii de regres economic, oamenii
de afaceri ajung uşor în dificultate, împrejurări care îi silesc într-un fel să
recurgă la acte ilegale. Când economia se află în progres, încă se mai produc
efecte ale actelor din perioadele de recesiune, ori acţionează înclinaţia aproape
instinctuală de a obţine profituri maxime cu orice preţ. Tot în acest segment al
23
factorilor criminogeni se situează intervenţia statului în anumite domenii, lipsa
unor sisteme de control, ineficienţa activităţii unor instituţii ale statului.
Infracţionalitatea din domeniul afacerilor poate fi generată şi de anumiţi factori
juridici cum ar fi reglementările lacunare, nesistematice şi nearmonizate cu
privire la răspunderea pentru săvârşirea unor asemenea fapte penale. De
asemenea, instabilitatea legislaţiei, indiferent că este vorba de legi penale ori
fără dispoziţii penale, dar care reglementează anumite domenii de activitate (ex.:
în domeniul fiscal, vamal ş.a.).
În fine, factorii de natură psihosocială întregesc tabloul etiologic al criminalităţii
în afaceri. Dintre aceşti factori menţionăm: mentalitatea că justiţia este şi trebuie
să fie mai „înţelegătoare” cu oamenii de afaceri şi în general cu persoanele care
comit ilegalităţi în sfera afacerilor; victimele unor asemenea infracţiuni nu
sesizează instituţiile abilitate să cerceteze şi să ia măsuri legale; opinia publică
manifestă „apatie” faţă de acest fenomen şi mai cu seamă nu este interesată de
combaterea lui, neconsiderându-l un veritabil gen de criminalitate aşa cum este
criminalitatea clasică.
Prin enumerarea de mai sus nu avem pretenţia că am epuizat lista factorilor
criminogeni care generează fenomenul infracţional din domeniul afacerilor, în
privinţa unora existând probabilitatea să nu fi fost încă identificaţi. Ceea ce se
poate afirma cu certitudine este faptul că aceşti factori nu acţionează izolat, ci
acţiunile lor se întrepătrund, interacţionează, creează conjuncturi, apar, se
dezvoltă, dispar şi după un timp pot să reapară.
În privinţa efectelor produse de criminalitatea în afaceri, părerile specialiştilor
coincid în sensul că acestea sunt grave şi greu de măsurat. Pagubele pricinuite
statului, agenţilor economici, Uniunii Europene şi altor entităţi se cifrează la
miliarde de Euro şi asemenea date sunt doar un fel de „vârf al aisbergului,” cifra
neagră a fenomenului fiind greu de estimat.
Tot ca o consecinţă a criminalităţii în domeniul afacerilor se înscriu şi costurile
foarte ridicate ale activităţilor şi măsurilor de combatere, contracarare, prevenire
etc., inclusiv de descoperire a infracţiunilor şi de tragere la răspundere a
făptuitorilor.
4.2. Persoanele implicate în criminalitatea din domeniul afacerilor

Persoanele care profesează criminalitatea în afaceri au, în cele mai multe cazuri,
o poziţie socială, economică, politică, profesională ridicată (Dincu, 1993, p.
133). Sunt puternice ori se află în strânse legături cu puternicii zilei. Scopul lor
suprem este maximizarea profitului cu orice preţ. Pentru aceasta nu precupeţesc
24
nici un efort şi toate mijloacele sunt permise, inclusiv eliminarea adversarilor.
Corupţia este principalul instrument. Cu ajutorul ei se cumpără voturi, se obţin
subvenţii ilegale, se câştigă licitaţii pentru achiziţii de stat etc. S-a constatat că,
de regulă, autorii infracţiunilor din domeniul afacerilor sunt cel mai adesea
conducători de firme, societăţi, corporații ori au responsabilităţi în cadrul
acestora, deţin pârghii de control sau de decizie.
Statisticile arată că în acest gen de criminalitate implicarea femeilor este mai
accentuată decât în criminalitatea clasică, aceasta fiind o consecinţă a angajării
lor în sfera relaţiilor de afaceri, dar şi a unei înclinaţii naturale a femeii spre
criminalitatea ocultă mai mult decât spre cea deschisă, violentă (Voicu et al.,
2002, p. 12). De asemenea, prezenţa persoanelor cu vârstă mai ridicată
reprezintă o caracteristică notabilă a domeniului de referinţă (Hotcă &
Dobrinoiu, 2008, p. 8).
4.3. Reacţia societăţii faţă de criminalitatea din domeniul afacerilor

Reacţia societăţii faţă de criminalitatea din domeniul afacerilor se poate analiza
dintr-o perspectivă judiciară, ca activitate a autorităţilor competente de
descoperire a infracţiunilor şi de identificare a infractorilor în vederea tragerii la
răspundere, dar şi dintr-o perspectivă extrajudiciară, ca activitate a instituţiilor
executive (guvern, ministere, agenţii) şi legislative. La nivel internaţional există
o tendinţă generală de contracarare a acestui gen de criminalitate. Cu toate
acestea, reacţia diferă de la un stat la altul. În Franţa s-a apreciat că infracţiunile
din domeniul afacerilor ce sunt urmărite penal reprezintă 35% din total, deşi
ponderea lor ajunge la 66% din totalul infracţiunilor (Voicu et al., 2002, p. 12).
Situaţia se datorează, în opinia specialiştilor, mecanismelor procedurale greoaie,
uneori preferenţiale, dar şi caracterului selectiv al acestora. 1 Aprecierea generală
este aceea că reacţia judiciară faţă de criminalitatea afacerilor se caracterizează
prin toleranţă. (Gindicelli-Delage, 1996, p. 7.)
În ce priveşte reacţia extrajudiciară, lucrurile sunt la fel de îngrijorătoare. În plan
administrativ se constată un fel de acalmie în denunţarea acestor infracţiuni
urmată de perioade în care se exacerbează implicarea autorităţilor abilitate, însă
fără o eficienţă reală. De exemplu, faţă de infracţiunile de evaziune fiscală,
contrabandă, alte infracţiuni vamale şi cele de corupţie aflate în legătură directă
cu acestea, s-au organizat adevărate campanii cu puternice reverberaţii în mass-
media, rămase fără vreo finalitate concretă.
1
Ajung la parchet doar cauzele în care sancţiunile disciplinare sau administrative sunt
considerate ca insuficiente.
25
Din perspectiva reacţiei legislative, specialiştii au constatat o atitudine
paradoxală. Pe de o parte, s-au multiplicat incriminările, ca o acceptare a
necesităţii de reprimare a criminalităţii în afaceri, iar pe de altă parte,
multitudinea incriminărilor a pervertit scopul proiectului, în sensul că multe din
actele legislative au rămas literă moartă. În felul acesta s-a indus în opinia
publică o mare doză de scepticism. În percepţia publică, infracţionalitatea din
sfera afacerilor nu este percepută la dimensiunea reală şi nu i se conferă
adevărata semnificaţie, de cele mai multe ori fiind considerată ca un dat
artificial.
4.4. Criminalitatea din domeniul afacerilor şi criminalitatea organizată

De cele mai multe ori, criminalitatea în domeniul afacerilor este o criminalitate
organizată. Acest gen de criminalitate este rezultatul activităţii unor grupuri
infracţionale organizate, care de-a lungul timpului au fost denumite în doctrina
penală sau criminologică folosindu-se diferite vocabule precum: bandă, asociere,
cartel, mafie, coterie, clică etc.
Prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate1 a fost definit grupul infracţional organizat ca fiind
grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o
perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai
multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu
financiar sau alt beneficiu material.
Acelaşi text subliniază, spre a spori precizia definiţiei, că nu constituie grup
infracţional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a
uneia sau mai multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură
determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
Întrucât art. 323 C. pen. incriminează asocierea pentru săvârşirea unei
infracţiuni, text care foloseşte noţiune de asociere similară celei de grup,
practica judiciară şi doctrina au stabilit că legea specială este incidentă numai
dacă obiectivul grupului criminal organizat constă în săvârşirea uneia dintre
infracţiunile grave enumerate expres şi limitativ de art. 2 lit. b) din Legea nr.
39/2003.2
1
Publicată în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
2
Acest text enumeră 20 de categorii de infracţiuni din care amintim câteva din cele ce au
legătură cu infracţionalitatea afacerilor: spălarea banilor, contrabanda, evaziunea fiscală,
bancruta frauduloasă, infracţiuni săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice
sau de comunicaţii.
26
În ce priveşte criminalitatea afacerilor, se constată, ca o caracteristică
definitorie, implicarea în grupurile infracţionale a unor persoane cu atribuţii în
contracararea fenomenului. Acest fapt sporeşte periculozitatea faptelor
antisociale puse la cale şi săvârşite de cei în cauză, dar şi dificultatea
descoperirii lor şi a tragerii la răspundere a celor vinovați. O asemenea implicare
s-a constatat şi din partea unor persoane din sfera legislativă cărora li s-au
încredinţat sarcini, în cadrul grupului, de a obţine modificarea sau adoptarea
unor acte normative în sensul intereselor grupului infracţional organizat. În
cazul grupurilor constituite din angajaţii unei societăţi comerciale sau
întreprinderi, cercetările au relevat faptul că salariaţilor de rang inferior, deşi îşi
asumă riscuri maxime, li se repartizează o parte infimă din profitul obţinut pe căi
ilegale sau nu li se acordă nicio recompensă, ceea ce reprezintă o formă atroce
de exploatare. Acest aspect, însă, nu este de natură a înlătura sau diminua
răspunderea persoanelor respective.
Diminuarea răspunderii intervine atunci când unii participanți la acte de
criminalitate organizată cooperează cu organele judiciare şi ajută la recuperarea
în orice mod a prejudiciului, la stabilirea faptelor săvârşite de ceilalţi participanţi
şi la descoperirea altor infracţiuni.
27
Capitolul 5
INFRACŢIUNI PRIVIND COMBATEREA EVAZIUNII
FISCALE
În vorbirea curentă, evaziunea fiscală semnifică sustragerea de la plata

obligaţiilor fiscale (DEX, 1984, p. 310). Pornind de la această conotaţie şi având
în vedere practica legislativă şi judiciară, în doctrina penală s-au formulat
diverse definiţii ale evaziunii fiscale, majoritatea având în vedere, ca reper
principal, sustragerea contribuabililor de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
În acest sens expunem câteva dintre acestea: „Evaziunea fiscală reprezintă
sustragerea pe diferite căi de la obligaţiile fiscale, ascunderea sub diferite
forme a surselor şi a cuantumului de venituri impozabile.” (Bistriceanu;
Demetrescu & Macovei, 1981, p. 322).
„Evaziunea fiscală este totalitatea procedeelor licite şi ilicite cu ajutorul cărora
cei interesaţi sustrag, în totalitate sau în parte, averea lor de la obligaţiile
stabilite prin legile fiscale.” (Codrescu, 1936, p. 2, apud Balaban, 2003, p. 7)
„Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea totală şi parţială de către unii
contribuabili, persoane fizice sau juridice, prin diverse metode, tehnici şi
procedee de la plata obligaţiilor fiscale care le revin.” (Pătroi, 2007, p. 100)
În legislaţia românească evaziunea fiscală este incriminată prin Legea nr.
241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.1 Acest act normativ
defineşte evaziunea fiscală şi un număr de opt infracţiuni aflate în legătură cu
evaziunea fiscală.
Potrivit art. 9 alin. 1) din Legea nr. 241/2005 constituie infracţiuni de evaziune
fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor
drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea
obligaţiilor fiscale:
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;
1
Publicată în M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005.
28
b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte
documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor
realizate;
c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a
cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor
operaţiuni fictive:
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale
aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de
stocare a datelor;
e) executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte
mijloace de stocare a datelor;
f) sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale,
prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la
sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;
g) substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe
persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului
de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.
Alin. (2) şi (3) ale art. 9 din Legea nr. 241/2005 prevăd forme agravate ale
infracţiunii de evaziune fiscală. Astfel alin. (2) dispune că dacă prin faptele de
evaziune fiscală prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de
100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei
prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani. Alin. (3) al
art. 9 din lege prevede că, dacă prin faptele enumerate la alin. (1), s-a produs un
prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita
minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează
cu 7 ani.
Legea nr. 241/2005 incriminează, de asemenea şi unele infracţiuni aflate în

legătură cu evaziunea fiscală, ceea ce înseamnă că acestea nu constituie o
evaziune fiscală propriu-zisă. Acestea sunt prevăzute la art. 3-8 din lege şi le
enumerăm, în continuare:
a) fapta contribuabilului care, cu intenție sau din culpă, nu reface
documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul înscris în
documentele de control, constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani (art. 3 din lege);
29
b) refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente
documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile
de la somaţie constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un
an la 6 ani (art. 4 din lege);
c) împiedicarea sub orice formă, a organelor competente de a intra, în
condiţiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul
efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale constituie infracțiune
și se pedepsește cu închisoare de la un al la 6 ani (art. 5 din lege);
d) reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a
sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani
(art. 6 din lege);
e) deţinerea sau punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor
ori formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și
interzicerea unor drepturi (art. 7 alin.1 din lege);
f) tipărirea, folosirea, deţinerea ori punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de
timbre, banderole ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu
regim special, falsificate constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 2 ani la 7 ani și interzicerea unor drepturi (art. 7 alin. 2
din lege);
g) stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau
contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani
cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori
compensări datorate bugetului general consolidat constituie infracțiune și
se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor
drepturi (art. 8 alin. 1 din lege);
h) asocierea în vederea săvârşirii faptei prevăzute la alin. 1 se pedepseşte cu
închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi (art. 8 alin. 2
din lege).
Tentativa faptelor prevăzute la art. 8 alin. (1) şi (2) se pedepseşte.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni din cele incriminate de art. 8 și 9 din Legea
nr. 241/2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la ultimul
termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele
pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.
30
Potrivit dispozițiilor art. 11, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune
fiscală sau a unei infracțiuni aflate în legătură cu evaziunea fiscală, luarea
măsurilor asigurătorii este obligatorie.
Persoanele care au fost condamnate pentru infracțiuni de evaziune fiscală sau
pentru infracțiuni aflate în legătură cu evaziunea fiscală nu pot fi fondatori,
directori sau reprezentanți legali ai societăților, iar dacă au fost alese, sunt
decăzute din drepturi (art. 12).
Art. 2 din Legea nr. 241/2005 defineşte şi explică şapte termeni şi expresii care
au legătură cu evaziunea fiscală şi cu infracţiunile aflate în conexiune cu
aceasta.
Aceşti termeni şi expresii sunt:
a) buget general consolidat – ansamblul tuturor bugetelor publice,
componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma
un întreg;
b) contribuabil – orice persoană fizică ori juridică sau orice entitate fără
personalitate juridică obligată (care datorează) la impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume către bugetul general consolidat;
c) documente legale – documentele prevăzute de Codul fiscal, Codul de
procedură fiscală, Codul vamal, Legea contabilităţii nr. 82/1991,
republicată şi de reglementările elaborate pentru punerea în aplicare a
acestora;
d) formulare tipizate cu regim special utilizate în domeniul fiscal –
documente legale ale căror tipărire, înseriere şi numerotare se realizează
în condiţiile actelor normative în vigoare;
e) obligaţii fiscale – obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de
procedură fiscală;
f) operaţiune fictivă – disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei
unei operaţiuni care în fapt nu există;
g) organe competente – organe care au atribuţii de efectuare a verificărilor
financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii.
Trăsături comune ale infracţiunilor de evaziune fiscală şi ale celor în legătură

cu evaziunea fiscală:
31
a) obiectul juridic special se referă la apărarea valorilor sociale privind plata
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului ori altor
fonduri prevăzute de lege;
b) obiectul material, după unii autori infracţiunile prevăzute la art. 3, 4 şi 5 din
Legea nr. 241/2005 nu au obiect material (Medeanu, 2006, p. 356 şi urm.); în
cazul celorlalte infracţiuni prevăzute de Legea pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, obiectul material îl constituie timbrele, banderolele sau
formularele tipizate cu regim special (art. 7 din lege), ori bunurile sau resursele
impozabile sau taxabile (art. 9 alin. (1) lit. a din lege); alţi autori apreciază că
toate infracţiunile incriminate de Legea nr. 241/2005 au obiect material (Voicu
et al., 2006, p. 142 şi urm.);
c) subiecţii infracţiunilor, subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau
juridică având calitatea de contribuabil şi care îndeplineşte condiţiile pentru a
răspunde penal; subiectul pasiv este statul;
d) latura obiectivă, elementul material – acţiunea sau inacţiunea descrisă de
textele legale, urmarea imediată – prejudiciul adus bugetului consolidat al
statului sau atingerile relaţiilor sociale în legătură cu bugetul, legătura de
cauzalitate rezultă din textele de incriminare;
e) latura subiectivă, forma de vinovăţie – intenţie directă sau indirectă; pentru
unele dintre infracțiunile incriminate de lege – culpa (art. 3); intenţia indirectă
poate apare în situaţii extreme întrucât incriminarea evaziunii fiscale are în
vedere realizarea unui scop, anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor
fiscale, împiedicarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, obţinerea, fără
drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul
general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat
(Medeanu, 2006, p. 357).
În literatura de specialitate s-a emis părerea că evaziunea fiscală îmbracă două
forme de manifestare: una legală, licită (tolerată) şi alta frauduloasă, ilicită,
sancţionată (Pătroi, 2007, p. 103, 120; Medeanu, 2006, pp. 345-348.).
Evaziunea fiscală legală, nedefinită de lege, ar exista în realitate şi constă în
efectuarea unor operaţiuni „intra legem,” favorizate de lacunele actelor
normative sau de permisivitatea acestora. Ea se construieşte pe baza
paradoxurilor legislative care permit o confirmare sau infirmare fără echivoc a
anumitor aspecte legislative controversate, interpretabile (Pătroi, 2007, p. 103.)
În concepţia acestor autori, evaziunea fiscală licită reprezintă subestimarea
materiei impozabile prin promovarea anumitor exonerări sau facilităţi fiscale
(denumite generic şi regimuri fiscale de favoare) care permit „fuga de
impozitare fără a încălca legea în mod direct.” Evaziunea fiscală „tolerată” este
32
o consecinţă a inadvertenţelor legislative şi, uneori, a normelor legale imperfect
asimilate în practică. Subiectul activ al evaziunii fiscale licite dovedeşte o
anume abilitate, iar comportamentul său, deşi condamnabil din punct de vedere
moral, nu poate fi supus răspunderii penale.
Cazuri mai frecvente de evaziune fiscală licită ar fi:
- constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai
mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic, micşorându-
se astfel veniturile impozabile;
- investirea unei părţi din profit în achiziţii de maşini şi echipamente
tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură
menită să stimuleze acumularea sau încurajarea investiţiilor;
- constituirea unor depozite de păstrare şi administrare de către
părinţi a unor fonduri în favoarea copilului minor; în acest caz,
deşi venitul aferent este supus impunerii, impozitul plătit este
mai mic comparativ cu ce s-ar datora pe venit;
- folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la
donaţiile filantropice (sponsorizări, acte de mecenat etc.);
- scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol,
reclamă, publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu.
O chestiune discutată în literatura de specialitate este aceea a entităţilor off shore
(sau offshore). În traducere liberă off shore înseamnă „în larg,” „dincolo de
ţărm” (Mănăilă, 1999, p. 1). Aceste entităţi (corporaţii, bănci, societăţi de
asigurări etc.) au un singur scop, care de fapt constituie obiectivul principal al
managementului oricărei societăţi comerciale: maximizarea profitului prin orice
mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea
profitului, profitului reinvestit sau creşterilor de capital. Pentru aceasta
compania ori societatea respectivă îşi va plasa activitatea într-un „paradis fiscal”
sau „refugiu fiscal,” într-o ţară sau entitate statală cu un grad de fiscalitate foarte
scăzut comparativ cu media internaţională, sau fără fiscalitate, exemplu Insulele
Cayman, Caicos ş.a. (Pătroi, 2007, p. 150).
Apariţia paradisurilor fiscale a fost determinată, în unele cazuri, de lipsa
resurselor interne, autorităţile urmărind compensarea acestei situații prin
asigurarea de facilități fiscale firmelor și instituțiilor financiare interesate, în
scopul atragerii lor în teritoriu. În alte cazuri, paradisurile fiscale au fost
determinate de cauze complexe, scopul însă fiind același. Unii autori au
33
considerat că aceste manevre sunt ”artificii” fiscale și nu evaziune fiscală legală,
care ar constitui un nonsens (Mănăilă, 1999, p. X).
Orice întreprinzător are libertatea de a-și dirija afacerile oriunde consideră că
este avantajat cu condiția de a respecta legile. Dacă autoritățile fiscale apreciază
că o anumită firmă, acționând în limitele legii, prejudiciază bugetul, singura lor
alternativă este să ceară modificarea corespunzătoare a legilor care permit
asemenea acțiuni. Într-un proces având ca obiect o asemenea evaziune fiscală,
un judecător britanic hotăra următoarele: ”Nici un individ din această țară nu
are nici cea mai mică obligație, morală sau de altă natură, de a-și conduce
afacerile de așa manieră încât să verse cât mai mult din veniturile sale
fiscului.” (Mănăilă, 1999, p. X).
În legătură cu evaziunea fiscală se impun și unele referiri la noțiunile de
economie subterană și economie duală. Conceptul de economia subterană a fost
abordat din mai multe puncte de vedere. Această variantă a ceea ce îndeobște se
numește economie a fost considerată o reacție de răspuns la disfuncționalitățile
actului de management guvernamental (Pătroi, 2007, p. 93). De asemenea,
economia subterană a fost considerată un efect al incapacității administrative de
gestionare a stărilor de fapt din mediul economic, ceea ce ne duce cu gândul tot
la activitatea de manager a guvernului. În fine, economia subterană a fost pusă
pe seama multitudinii relațiilor neconvenționale din mediul economic.
Dintre diversele definiții formulate cu privire la această noțiune o reținem pe
aceea potrivit căreia economia subterană reprezintă un ansamblu de activități
derulate în afara cadrului instituționalizat și care contribuie la crearea
produsului intern brut ”ascuns,”fiind pe fond o expresie a stării duplicitare din
mediul economic (Pătroi, 2007, p. 93.).
Economia subterană, prin amploarea distorsiunilor pe care le generează în
mediul economic, limitează marja de acțiune a statului prin sustragerea
veniturilor către această zonă, pune în pericol funcțiile vitale ale statului și
realizarea criteriilor de performanță ale funcțiilor statului.
Economia duală este o noțiune mai cuprinzătoare decât aceea de economie
subterană, deoarece include și zone de observabilitate incompletă sau
observabilitate falsă a fenomenelor economice, în timp ce economia subterană
desemnează numai zonele nelegale ale economiei. Unii autori consideră că
economia subterană se referă inclusiv la activități economice legale, prin natura
lor, dar care nu sunt declarate în totalitate (pe cale de consecință, nici
impozitate) și care sunt plasate în sfera economiei duale. Pentru aceștia,
economia subterană se suprapune și coincide cu economia duală. Apreciem că
această discuție are un caracter pur teoretic și nu prezintă vreun interes practic
34
din punctul de vedere al analizei infracțiunilor de evaziune fiscală. În același
timp apreciem că noțiunea de economie subterană constituie un concept sau o
categorie criminologică în măsură să contribuie la deslușirea resorturilor intime
și profunde ale acestui fenomen de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor
fiscale.
35
Capitolul 6
CONTRABANDA
Contrabanda, una dintre cele mai vechi infracțiuni (Tănase, 2004, p. 17 și urm.)
este o componentă a crimei organizate (Sandu, 1997, p. 9) și în aceeași măsură a
criminalității în domeniul afacerilor. Unii autori o consideră ca fiind prima fază
a crimei organizate deoarece ea presupune o infrastructură organizațională
elaborată (Sandu, 2002, p. 16). După anul 1990 contrabanda a avut o amploare
fără precedent, în săvârșirea acestui gen de infracțiune fiind implicate tot mai
mult persoane cu poziții politico-sociale și economice înalte. Evaluarea
pagubelor provocate prin contrabandă economiilor naționale este aproape
imposibilă. În perioada 1993-1998, autoritățile publice competente au descoperit
fapte de contrabandă prin care s-a prejudiciat bugetul de stat cu peste 1.000
miliarde lei vechi (Tănase, 2004, p. 17) După momentul 2000, ținerea unei
evidențe a prejudiciilor cauzate prin acest gen de infracțiuni a devenit practic
imposibil. Într-un raport al Oficiului U.E. de Combatere a Cazurilor de Fraudă
se arată că în 1997 țările Europei au suferit pagube de pe urma contrabandei de
circa 1,5 miliarde de dolari. După integrarea României în U.E. și după dispariția
barierelor vamale dintre țările comunitare, interesul față de această fraudă fiscală
s-a diminuat pentru o anumită perioadă de timp, apoi statisticile au relevat o
nouă creștere a fenomenului în zona frontierelor cu state din afara comunității
europene.
În vorbirea curentă prin contrabandă se înțelege trecerea clandestină peste
graniță a unor mărfuri interzise sau sustrase de la plata taxelor vamale (DEX,
1984, p. 191). Termenul, de origine italiană, a fost asimilat în limba română prin
”filiera franceză”, limbi în care semnifică aceeași acțiune de introducere ilegală
într-o țară a unor mărfuri prohibite sau supuse unor taxe, cu intenția de a frauda
interesele financiare ale statului în propriul profit material (Dictionnaire usuel,
Larousse, 1992, p. 223; La nouveau Petit Robert, 2001, p. 517; Balaci, 1994, p.
161). În limba de proveniență era un cuvânt compus din prefixul contra cu
înțelesul de împotrivă și cuvântul bando însemnând proclamație, decret, act cu
putere de lege (Balaci, 1994, p. 75). Este aproape sigur că infracțiunea de
contrabandă a apărut și s-a practicat din cele mai vechi timpuri. Se cunosc forme
străvechi de comitere a actelor de contrabandă cu mărfuri dintre cele mai
36
diferite, în raport cu cererea, oferta și alte interese ori circumstanțe economice
ale vremii, cum ar fi: sarea, pieile de animale, mirodeniile etc.
La români, în anumite perioade istorice, taxele vamale au constituit singura
sursă de venituri pentru visteriile domnești. Din acest motiv ele se aplicau
tuturor mărfurilor fără deosebire și indiferent că se importau, se exportau ori
erau în tranzit. În asemenea împrejurări agravate de ”setea de câștig a
negustorilor”care ocoleau vămile folosind ”drumuri tainice și neumblate” (per
vias occultas et insolitas) s-au stabilit pedepse aspre pentru neplata taxelor
vamale, dar și pentru abuzurile vameșilor (Colectiv, Istoria dreptului românesc,
1980, p. 348).
În prezent, infracțiunea de contrabandă este incriminată în art. 270 – 276 din
Codul vamal al României adoptat prin Legea nr. 86/2006.1
Potrivit art. 270 alin. (1) din C. vam., introducerea sau scoaterea din țară, prin
orice mijloace a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite
pentru controlul vamal, constituie infracțiunea de contrabandă și se pedepsește
cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
Deși textul nu indică în mod expres, este în afară de orice îndoială că
incriminarea unor asemenea fapte are în vedere protejarea intereselor
economice, financiare și fiscale ale statului. Altfel spus, persoanele care
săvârșesc faptele descrise de textul de incriminare au în vedere un folos material
ce se realizează prin escamotarea taxelor vamale și a altor obligații fiscale.
Legiuitorul nu a mai folosit ca în trecut sintagma ”în scopul sustragerii de la
vămuire” ca în vechile reglementări2 pentru a facilita organelor competente
activitatea de probațiune sau, cu alți termeni, pentru a înlătura unele dificultăți
de probațiune impuse de folosirea unei exprimări rigide. În schimb, textul
menține o altă sintagmă învechită anume aceea de ”prin alte locuri decât cele
stabilite pentru controlul vamal.” Practica a relevat cu prisosință că marile
acțiuni de contrabandă s-au derulat chiar prin locurile stabilite pentru controlul
vamal.
Având în vedere această stare de lucruri, pentru corijarea inadvertențelor legii, a
fost adoptată O.U.G. nr. 33/2009 pentru completarea art. 270 din Legea nr.
86/2006 privind Codul vamal al României.3
În nota de fundamentare a ordonanței se arătau următoarele: „Contrabanda cu
ţigări reprezintă o problemă din ce în ce mai preocupantă atât pentru
autorităţile române, cât şi pentru autorităţile din celelalte state membre ale
1
2
De exemplu în Codul vamal – Legea nr. 30/1978, art. 72.
3
37
Uniunii Europene. Diferenţele de preţ, pentru un pachet de ţigări, din ce în ce
mai mari între România, alte ţări europene membre ale Uniunii Europene şi
ţările europene care nu sunt membre ale Uniunii Europene constituie un factor
care stimulează contrabanda cu ţigări.
Impactul asupra veniturilor bugetului de stat al României, în contextul
calendarului de armonizare a nivelului accizelor la produsele din tutun convenit
cu instituţiile comunitare, este unul din ce în ce mai semnificativ. Statul român
nu poate neglija nici impactul pe care contrabanda cu ţigări, atunci când
intrarea pe teritoriul Uniunii Europene se face printr-un punct de frontieră al
României, îl are asupra bugetelor altor state membre, precum şi asupra
bugetului comunitar.
Deoarece reglementările din legislaţia vamală sunt insuficiente pentru
combaterea actelor de sustragere de la controlul vamal a bunurilor care trebuie
plasate sub regim vamal, se impune completarea cadrului legal, pentru a
furniza instituţiilor statului ce au atribuţii în domeniul aplicării legii
instrumentele necesare.
Cum fenomenul contrabandei înregistrează o creştere alarmantă, în special în
actualele condiţii economice europene şi mondiale, iar România se
individualizează în rândul statelor membre ale Uniunii Europene prin
nesancţionarea penală a contrabandei săvârşite în locurile prin care se
efectuează controlul vamal, se impune reglementarea de urgenţă a acestei
situaţii, prin sancţionarea penală, de îndată, a celor ce sustrag controlului
vamal mărfuri a căror valoare în vamă este mai mare de 20.000 lei şi prin
impunerea, totodată, a unui puternic caracter preventiv.”
Completările aduse prin acest act normativ nu au avut, însă, efectul scontat de
autorități, astfel încât, în anul următor a fost emisă O.U.G. nr. 54/2010 privind
unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale.
În preambulul la acest act normativ se sublinia necesitatea asigurării „ unei mai
bune monitorizări a operatorilor economici care desfăşoară operaţiuni cu
produse accizabile, respectiv produse energetice, alcool şi băuturi alcoolice şi
tutun prelucrat, în vederea accelerării încasării accizelor la bugetul de stat şi a
diminuării evaziunii fiscale în domeniu, în scopul întăririi supravegherii şi
controlului vamal al activităţii de introducere şi comercializare a mărfurilor în
regim duty-free, pentru instituirea unor pârghii care să conducă la creşterea
gradului de colectare a veniturilor bugetare, în considerarea faptului că aceste
elemente vizează interesul general public şi constituie situaţii extraordinare, a
căror reglementare nu poate fi amânată…”.
38
În consecință, art. 270 din C. vam. a fost completat cu 2 alineate, după cum
urmează:
Alin. (2) Constituie, de asemenea, infracțiune de contrabandă și se pedepsește
potrivit alin. (1):
a) introducerea în sau scoaterea din țară prin locurile stabilite pentru control
vamal, prin sustragerea de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor
care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a
bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în cazul
produselor supuse accizelor și mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte
bunuri sau mărfuri;
b) introducerea în sau scoaterea din țară, de două ori în decursul unui an,
prin locuri stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la
controlul vamal, a bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un
regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase
este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor și mai
mică de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri;
c) înstrăinarea sub orice formă a mărfurilor aflate în tranzit vamal.
Alin. (3) Sunt asimilate infracțiunii de contrabandă și se pedepsesc potrivit alin.
(1) colectarea deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea,
predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate
sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt
destinate săvârșirii acesteia.
Elemente constitutive. Obiectul juridic generic – îl reprezintă relațiile sociale
referitoare la regimul vamal ca ansamblu special de norme (prescripții și
interdicții) instituite și aplicate în temeiul legii, privind vămuirea bunurilor, în
funcție de scopul operațiunii comerciale și de destinația mărfii (Voicu et al.,
2006, p. 261)
Obiectul juridic special – îl constituie relațiile sociale referitoare la regimul
vamal a căror normală desfășurare și dezvoltare este condiționată de respectarea
regulilor impuse de lege pentru controlul vamal al mărfurilor sau altor bunuri.
Obiectul material – orice bunuri sau mărfuri supuse controlului vamal în temeiul
legii. Nu pot forma obiect material al infracțiunii de contrabandă ființele umane.
Subiect activ poate fi orice persoană responsabilă penal, legea neimpunând vreo
anumită calitate pentru făptuitor. Participarea este posibilă în toate formele sale.
Contrabanda săvârșită de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau
mai multe persoane împreună constituie forme agravate, în aceste cazuri
pedeapsa fiind închisoarea de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
39
Dacă subiectul activ al infracțiunii de contrabandă este angajat sau reprezentant

al unei persoane juridice care are ca obiect de activitate operațiuni de import-
export ori în folosul acestor persoane juridice se poate aplica și interzicerea unor
drepturi, potrivit art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. (dreptul de a ocupa funcția, de a
exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit
pentru săvârșirea infracțiunii).
Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorii sociale protejate prin norma de
incriminare.
Latura obiectivă, sau elementul material constă într-o acțiune de introducere sau
de scoatere din țară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte
locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, sau prin locurile stabilite
pentru controlul vamal, dar sustrăgând bunurile sau mărfurile de la controlul
vamal. Prin introducerea sau scoaterea în sau din țară se înțelege faptul comisiv
de a aduce în țară, peste frontieră, a bunurilor sau mărfurilor ce trebuie plasate
sub un regim vamal. Nu are relevanță dacă scoaterea sau introducerea din și în
țară este legală sau nelegală, adică folosindu-se de acte în regulă. De fapt
ocolindu-se locurile de trecere legal stabilite, acțiunea de introducere sau
scoatere în și din țară devine ilegală.
Esențial pentru această modalitate a contrabandei este ca introducerea sau
scoaterea să se realizeze fie prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul
vamal, fie prin locuri stabilite pentru controlul vamal, dar prin sustragerea
bunurilor sau a mărfurilor de la controlul vamal. Bunurile și mărfurile se
introduc și se scot în și din țară numai prin punctele și birourile vamale.
În alte modalități ale infracțiunii de contrabandă, latura obiectivă constă în
înstrăinarea sub orice formă a mărfurilor aflate în tranzit vamal, precum și în alte
acțiuni descrise de textul legal (colectare, deținere, producere, transport,
preluare, depozitare, predare, desfacere, vânzare) vizând bunuri sau mărfuri care
trebuie plasate sub un regim vamal și provin din contrabandă ori sunt destinate
săvârșirii acesteia.
Latura subiectivă – infracțiunea de contrabandă în modalitatea prevăzută la art.
270 C. vam. se săvârșește numai cu intenție în oricare din formele sale (directă
sau indirectă). Cu privire la cea de a doua formă a intenției – intenția indirectă –
se pot face discuții. Una din ele este aceea că, având în vedere urmarea ce poate
interveni, respectiv neplata taxelor vamale etc., cu greu se poate presupune că
făptuitorul nu a urmărit rezultatul urmărit. De fapt ceea ce urmărește
contrabandistul este profitul rezultat tocmai din neonorarea obligațiilor vamale.
40
Urmarea imediată o reprezintă atingerea intereselor majore ale comunității și ale
statului de a institui și de a impune respectarea regimului juridic vamal.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Forme. Modalități.
Forme – actele pregătitoare au fost lăsate de legiuitor în afara incriminării și, ca
atare, nu se pedepsesc. Tentativa este posibilă și se pedepsește (art. 275 C.
vam.). Constituie tentativă, spre exemplu, încercarea de introducere sau scoatere
în și din țară a unor mărfuri sau a unor bunuri, cu ocolirea locului pentru control
vamal, fără a reuși acest fapt.
Infracțiunea de contrabandă este susceptibilă de a fi săvârșită în formă
continuată, într-o asemenea situație epuizându-se în momentul săvârșirii ultimei
acțiuni de introducere sau de scoatere din țară de bunuri sau mărfuri prin alte
locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, sau prin locuri stabilite pentru
control vamal prin sustragere de la acest control.
Modalități: infracțiunea de contrabandă se poate săvârși într-o singură
modalitate normativă, respectiv introducerea sau scoaterea din țară a bunurilor
sau mărfurilor (sunt două variante ale aceleiași modalități). Faptic modalitățile
de introducere sau de scoatere a mărfurilor în și din țară sunt diverse și oricând
pot apărea altele necunoscute sau nepracticate până la un anumit moment.
Contrabanda prezintă o modalitate agravată, anume aceea prevăzută de art. 274
C. vam., respectiv – dacă fapta incriminată de art. 270 C. vam. (contrabanda)
este săvârșită de una sau mai multe persoane înarmate ori de două sau mai multe
persoane împreună, se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și
interzicerea unor drepturi.
În vechile reglementări, cu alte cuvinte, în reglementările anterioare se folosea
expresia ”mai multe persoane constituite în bandă.” Termenul de bandă a fost
definit pentru prima dată de Codul penal de la 1937 (art. 183 pct. 8) care făcea
trimiteri la expresii precum ”ceată sau bandă” în sensul de ”adunare sau
întrunire de cel puțin trei persoane.” S-a renunțat la o asemenea formulare
(folosită în Codurile vamale din 1978 și 1997) datorită dificultăților de
probațiune impuse de sintagma ”constituite în bandă.” Literatura de specialitate
și practica judiciară din perioada actelor normative care impuneau condiția
subiectului colectiv constituit în bandă au oferit o diversitate de soluții la spețele
furnizate de realitatea obiectivă, unele de-a dreptul contradictorii. Pentru a se
evita asemenea situații echivoce, legiuitorul a considerat utilă expresia ”două
sau mai multe persoane împreună,” fără alte precizări suplimentare.
41
Se va reține existența agravantei în modalitatea săvârșirii de către una sau mai
multe persoane înarmate atunci când fie una, fie două sau mai multe persoane
participante la săvârșirea infracțiunii de contrabandă sunt înarmate în sensul
legii penale,1indiferent de natura contribuției lor la comiterea infracțiunii (autor,
complice, instigator).
Sancțiuni
Pentru varianta tip, legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani la 7 ani, pentru
varianta agravată legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 ani la 15 ani. Se
aplică obligatoriu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, precum
și măsura de siguranță a confiscării speciale (art. 277 C. vam., când mărfurile
sau alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii nu se găsesc, infractorul este
obligat la plata echivalentului lor în lei; per a contrario, când acestea se găsesc –
se confiscă.
Aspecte procesuale
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează
de organele de cercetare penală ale poliției judiciare, iar competența de judecată
revine judecătoriei.
Contrabanda calificată
Art. 271 din C. vam. dispune că introducerea în sau scoaterea din țară, fără
drept, de arme, muniții, materiale explozibile, droguri, precursori, materiale
nucleare sau alte substanțe radioactive, substanțe toxice, deșeuri, reziduuri ori
materiale chimice periculoase constituie infracțiunea de contrabandă calificată și
se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 12 ani și interzicerea unor drepturi,
dacă legea penală nu prevede o pedeapsă mai mare.
Deși denumirea folosită de textul incriminator este aceea de contrabandă
calificată, infracțiunea nu este o modalitate calificată a contrabandei prevăzută la
art. 270 din C.vam., ci o infracțiune de sine stătătoare.
Elementele constitutive
Obiectul juridic generic și cel special sunt aceleași ca și în cazul infracțiunii de
contrabandă.
Obiectul material este limitat la arme, muniții, materiale explozibile, droguri,
precursori, materiale nucleare sau substanțe radioactive, substanțe toxice,
deșeuri, reziduuri ori materiale chimice periculoase. Aceste instrumente, obiecte,
1
Art. 179 alin. (1) C.pen. definește armele ca fiind instrumentele, dispozitivele sau piesele
declarate astfel prin dispoziții legale.(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a
putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
42
materii, materiale, substanțe sunt definite de actele normative care
reglementează regimul juridic al acestora. Exemple: arme și muniții – de Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor1; materiale explozive – Legea
nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive2; droguri – Legea nr.
143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de
droguri3; substanțe radioactive – Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în
siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activității nucleare 4; deșeuri –
Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor.5
Dacă pe lângă introducerea în sau scoaterea din țară, fără drept a acestor
materiale se încalcă prevederile legale care reglementează regimul acestora,
încălcarea fiind de natură penală, se vor aplica dispozițiile referitoare la
concursul de infracțiuni.
Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă penal, nu se cere
vreo calitate anume, prin urmare este un subiect necircumstanțiat.
Subiectul pasiv, unic sau principal, este întotdeauna statul român.
Latura obiectivă se constituie din activitatea de introducere în sau de scoatere
din țară, așadar contrabanda calificată este, din acest punct de vedere, o
infracțiune comisivă.
Latura subiectivă, contrabanda calificată se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă.
Forme: actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate; tentativa se
pedepsește.
Modalități: este incriminată o singură modalitate normativă; există și o
modalitatea agravată, respectiv săvârșirea faptei de una sau mai multe persoane
înarmate, ori de două sau mai multe persoane împreună.
Folosirea de acte nereale. Potrivit art. 272 C.vam., folosirea la autoritatea
vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte
mărfuri sau bunuri decât cele prezentate în vamă constituie infracțiunea de
folosire de acte nereale și se pedepsește cu închisoare de la 2 ani la 7 ani și
interzicerea unor drepturi.
Deoarece unele elemente constitutive ale infracțiunii de folosire de acte nereale
sunt aceleași ca la contrabandă și contrabanda calificată, în continuare le vom
1
Republicată în M. Of. nr. 814 din 17 noiembrie 2011.
2
Republicată în M. Of. nr. 660 din 15 septembrie 2011.
3
Publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000.
4
Republicată în M. Of. nr. 552 din 27 iunie 2006.
5
Publicată în M. Of. nr. 837 din 25 noiembrie 2011.
43
menționa doar pe cele specifice acestei infracțiuni. Astfel, obiectul material îl
constituie documentele vamale, de transport sau comerciale folosite la
autoritatea vamală cu ocazia prezentării mărfurilor sau altor bunuri în vederea
aplicării regimului vamal. Latura obiectivă se constituie din activitatea
exteriorizată de folosire a documentelor care se referă la alte bunuri sau mărfuri.
Unii autori consideră că această infracțiune este o variantă a infracțiunii de
contrabandă (Voicu; Boroi; Sandu & Molnar, 2002, p. 272). Opinia este
criticabilă deoarece legea penală fiind de strictă interpretare nu putem califica
într-un anume fel ceea ce legiuitorul a denumit expres. Dacă legiuitorul ar fi
avut intenția de a incrimina variante ale contrabandei, s-ar fi exprimat în
consecință, lucru care nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, el a formulat o denumire
clară, pe deplin individualizată.
Infracțiunea are o modalitate normativă, respectiv una agravată și anume fapta
săvârșită de una sau mai multe persoane înarmate sau de două sau mai multe
persoane împreună.
Folosirea de acte falsificate. Art. 273 C.vam. dispune că folosirea la autoritatea
vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie
infracțiunea de folosire de acte falsificate și se pedepsește cu închisoare de la 3
ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Obiectul material îl constituie documentele vamale, de transport sau comerciale
falsificate. Acestea pot fi înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată, cu funcție
probatorie în sistemul vamal, falsificate. Noțiunea de ”falsificat” are înțelesul
dat de prevederile art. 288 și ale art. 289 C. pen., respectiv, contrafacerea scrierii
sau a subscrierii prin alterare în orice mod, ori prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu știință de a
însera unele date sau împrejurări. Latura obiectivă se constituie din activitatea
exteriorizată în folosirea de documente vamale, de transport sau comerciale
falsificate. Cerința esențială este aceea de a se folosi documentele incriminate,
adică de a li se da o întrebuințare efectivă. Simpla deținere în vederea eventualei
folosiri nu este suficientă pentru realizarea laturii obiective a acestei infracțiuni.
Există o modalitate normativă, una agravată și anume săvârșirea infracțiunii de
una sau de mai multe persoane înarmate sau de două ori mai multe persoane
împreună.
Evoluția incriminării contrabandei în legislația românească
- Proiectul de lege pentru administrarea vămilor Principatelor Unite,
Moldova și Țara Românească, 16 decembrie 1859, proiect aprobat de
domnitorul Al. I. Cuza, dar care nu a fost votat de legislativ;
- Legea generală a vămilor, 15 iunie 1874;
44
- Legea generală a vămilor, 1 iulie 1905.
Alte legi care conțineau texte de incriminare a contrabandei cu diferite produse,
ori în anumite domenii:
- Legea pentru monopolul tutunului, 6 februarie 1872;
- Legea pentru organizarea marinei comerciale, 21 februarie 1907;
- Legea pentru administrarea și exploatarea monopolurilor, 1930.
Legi vamale, în continuare:
- Legea pentru administrația generală a vămilor, 13 aprilie 1933;
- Legea nr. 9/1 ianuarie 1949 asupra vămilor;
- Legea nr. 6/28 decembrie 1961 privind reglementarea regimului vamal al
R.P.R.;
- Codul vamal al R.S.R. – Legea nr. 30/22 decembrie 1978;
- Codul vamal a României – Legea nr. 141/24 iulie 1997;
- Codul vamal al României – Legea nr. 86/10 aprilie 2006.
45
Capitolul 7
Infracțiuni de corupție
Corupția este un fenomen social care se produce și se re-produce în toate tipurile

de orânduiri sociale. La o primă examinare se înfățișează ca un ansamblu de acte
antisociale, indisolubil legate de evoluția tipului de societate respectiv, adică în
cadrul căruia se manifestă la un anumit moment. Corupția nu poate fi disociată
de mecanismele economice, administrative și politice. Este, în ultimă analiză, un
abuz de autoritate și de putere (economică, politică etc.), o utilizare a funcției
publice în interes privat.
Fenomenului de corupție nu i se poate da o definiție universal valabilă pentru
toate tipurile de societăți (Ioan, D., Baniciu, D., Rădulescu, S.M., 2005, p. 15).
Teoreticienii și practicienii din domeniul dreptului, criminologiei, sociologiei
sunt de acord că acest concept este, de cele mai multe ori, evaziv, ambiguu și
reducționist.
În majoritatea legislațiilor corupția este un concept prioritar normativ. Unii au în
vedere fenomenul din perspectiva comportamentului uman deviant, care se abate
de la obligațiile normale ale exercitării unui rol public. Alții iau în considerare
vulnerabilitățile tipurilor de societăți în care libertatea și responsabilitatea se află
într-un dezechilibru evident.
În cercetarea asiduă a corupției ca fenomen social și antisocial s-au făcut diverse
clasificări, una din ele fiind următoarea:
- corupția politică sau marea corupție, se manifestă în vârful ierarhiei
politice;
- corupția birocratică, se manifestă în administrația publică, este
considerată corupția mică.
Alte clasificări au în vedere:
- corupția funcțională, de nivel scăzut (”unge mecanismele birocrației”).
- corupția de nivel ridicat, se manifestă la vârfurile societății, în forme
rafinate și sofisticate, având ca principal efect apariția unor
disfuncționalități majore în sistemul organizațional respectiv.
46
O posibilă definiție sintetică a corupției are în vedere folosirea abuzivă a puterii
publice în vederea obținerii de profituri personale (Pope, J., 2002, p. 27). Din
această perspectivă s-a considerat că fenomenul de corupție se manifestă în două
maniere: activă și pasivă, una influențând-o pe cealaltă.
În societatea contemporană s-au identificat următoarele tipuri și forme de
corupție:
- corupția din mediul politic și economic; se situează în zona
infracționalității ”gulerelor albe”;
- corupția ca devianță individuală sau organizațională;
- corupția poliției.
Aceste forme sau tipuri de corupție pot fi abordate din perspectivă politică,
economică sau culturală. După 1990 evoluția infracțiunilor de corupție a
cunoscut un trend ascendent, acțiunile de combatere caracterizându-se prin
incoerență datorită, printre altele, dinamicii legislative și ineficienței măsurilor
întreprinse.
Categorii de infracțiuni
Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor
de corupție1 s-au definit infracțiunile de corupție (art. 5 alin.1) ca fiind cele
prevăzute la art. 289 – 292 C. pen. (luarea de mită, darea de mită, traficul de
influență și cumpărarea de influență). De asemenea, legea instituie și categoria
de infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, acestea fiind cele prevăzute la
art. 10-13 (art. 5 alin. 2).
Potrivit alin. (3) al art. 5, dispozițiile Legii nr. 78/2000 sunt aplicabile și
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute de
art. 181- 185, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a
resurselor Uniunii Europene.
Luarea de mită
Potrivit dispozițiilor art. 289 alin. (1) C. pen., fapta funcționarului public care,
direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte
foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea
unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și
1
47
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita
profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
Conform dispozițiilor alin. (2), fapta prevăzută la alin. (1), săvârșită de una
dintre persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai
când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act
privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar
acestor îndatoriri. Persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. sunt acelea
care exercită un serviciu de interes public pentru care au fost investite de
autoritățile publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent (alin. (3) al art.
289 C.pen.).
Darea de mită
Conform art. 290 alin. (1) C.pen., darea de mită constă în promisiunea, oferirea
sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289 C.pen. și se
pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani. Fapta descrisă mai sus nu constituie
infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către
cel care a luat mită (alin. (2) al art. 290). De asemenea, mituitorul nu se
pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi
fost sesizate cu privire la aceasta (alin. (3) al art. 290). Banii, valorile sau orice
alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în
condiții de constrângere sau după denunțul intervenit înainte ca organele de
urmărire penală să fi fost sesizate.
Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Traficul de influență
Constă, potrivit art. 291 alin. (1) C.pen., în pretinderea, primirea ori acceptarea
promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are
influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe
acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri. Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
48
Cumpărarea de influență
Potrivit art. 292 alin. (1) C.pen., promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte
foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are
influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public,
pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta (alin. (2) al art. 292).
Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au
fost date după denunțul prevăzut la alin. (2). În celelalte situații, banii, valorile
sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu
se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Art. 7 din Legea nr. 78/2000 instituie modalități normative agravate pentru unele
infracțiuni de corupție incriminate de C.pen. Astfel, se dispune că faptele de
luare de mită sau trafic de influență săvârșite de o persoană care:
a)exercită o funcție de demnitate publică;
b) este judecător sau procuror;
c) este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare ori de sancționare
a contravențiilor;
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 C.pen., se sancționează cu
pedepsele prevăzute la art. 289 sau 291 C.pen., ale căror limite se majorează cu
o treime.
Persoanele prevăzute de art. 293 C.pen. sunt cele care, pe baza unui acord de
arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat
spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura
arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție
Nu sunt propriu-zis infracțiuni de corupție ci, așa cum le califică legea, sunt
infracțiuni asimilate celor de corupție.
Art. 10 din Legea nr. 78/2000 incriminează trei asemenea infracțiuni:
a) stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială
reală, a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate
49
a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de
privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu
ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorităților publice
sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de
executare silită, săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare
sau de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară, în
scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase
necuvenite; pedeapsa este închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor
drepturi;
b) acordarea de subvenții cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a
respectării destinației subvențiilor, în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul
de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; pedeapsa este închisoarea de la 3 ani
la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
c) utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate,
precum și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau
care urmează a fi rambursate din fonduri publice, în scopul obținerii pentru sine
ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; pedeapsa este
închisoarea de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Prin art. 11 alin. (1) este incriminată fapta persoanei care, având sarcina de a
supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat,
îndeplinește pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesnește
efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la
un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau
indirect un folos necuvenit; pedeapsa este închisoare de la un an la 5 ani și
interzicerea unor drepturi. Dacă o asemenea faptă a fost săvârșită într-un interval
de 5 ani de la încetarea însărcinării, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3
ani sau amenda (alin. (2) al art. 11).
Prin art. 12 din Legea nr. 78/2000 sunt incriminate următoarele fapte, pedeapsa
fiind închisoarea de la 1 an la 5 ani, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru
sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite:
a) efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu
funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană, ori
încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea
funcției, atribuției sau însărcinării sale;
b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate
publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste
informații.
50
Art. 13 sancționează fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere
într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice
fără scop patrimonial de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii
pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, cu
închisoare de la 1 an la 5 ani.
Art. 131 asimilează infracțiunea de șantaj prevăzută în art. 207 C.pen. celor de
corupție, dacă aceasta implică o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din
Legea nr. 78/2000. Potrivit prevederilor art. 207 alin. (1) C.pen. șantajul
constituie constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere
ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine
ori pentru altul și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași
pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau
imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru
de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos
nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul (alin. (2) al art. 207 C.pen.).
Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și (2) ale art. 207 C.pen. au fost comise în
scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru
altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Persoanele prevăzute la art. 1 sunt următoarele:
a) care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost
investite în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice;
b) care îndeplinesc permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o
însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot
influența în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților
comerciale, companiilor naționale, unităților cooperatiste sau al altor
agenți economici;
c) care exercită atribuții de control potrivit legii;
d) care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit a) și b), în
măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă
asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le
pot influența cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital,
operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de
plasament, operațiuni la burse, în asigurări, în plasament mutual ori
privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții
comerciale interne și internaționale;
51
f) care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune
politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație
fără scop lucrativ sau fundație;
g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condițiile
prevăzute de lege.
Din textul legal rezultă că așezarea șantajului în categoria infracțiunilor
asimilate corupției a fost determinată de implicarea în săvârșirea lui a unei sau
unor persoane din cele enumerate (Diaconescu, 2004, p. 214). Pedeapsa
prevăzută de lege în asemenea situații sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 207
C.pen., ale căror limite speciale se majorează cu o treime.
În literatura de specialitate s-a exprimat și părerea că asimilarea șantajului
săvârșit de persoanele enumerate infracțiunilor de corupție este îndoielnică și
vulnerabilă și că voința politică a legislativului nu este susținută de argumente
juridice (Diaconescu, p. 225). Faptele, acțiunile care definesc elementul material
al laturii obiective a șantajului nu au nicio legătură cu îndatoririle de serviciu ale
subiectului activ, așa încât, asimilarea unei asemenea infracțiuni celor de
corupție apare cu totul superficială.
Dintr-o perspectivă teoretică, această opinie poate părea fundamentată.
Realitatea socială, însă, oferă numeroase exemple de persoane din categoria
celor enumerate de art. 1 din Legea nr. 78/2000 care constrâng alte persoane
prin varii modalități și forme de presiune spre a da ceva, a face sau a nu face
ceva ori a suferi anumite consecințe.
Având în vedere poziția subiectului activ al unui asemenea șantaj, fapt ce îi

conferă o gamă mai largă de posibilități decât ar avea un șantajist care nu
dispune de o poziție asemănătoare, este de acceptat o sancțiune mai aspră și
calificarea faptei sale ca o infracțiune asimilată corupției.
Art. 132 din Legea nr. 78/2000 asimilează infracțiunilor de corupție următoarele
infracțiuni incriminate de Codul penal: abuzul în serviciu și uzurparea funcției,
dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit,
pedepsele fiind cele prevăzute în Codul penal la art. 297 (abuzul în serviciu) și
la art. 300 (uzurparea funcției) ale căror limite speciale se majorează cu o
treime. Art. 132 a fost introdus în Legea nr. 78/2000 prin Legea nr. 521/2004 1 și
modificat prin Legea nr. 187/2012.2
1
Publicată în M. Of. nr. 1123 din 29 noiembrie 2004.
2
Publicată în M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
52
Ceea ce a determinat asimilarea acestor infracțiuni celor de corupție a fost
obținerea de către funcționarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui
avantaj patrimonial sau nepatrimonial (Diaconescu, 2004, p. 225).
Abuzul în serviciu constă, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.pen. în fapta
funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește
un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori
o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale
unei persoane juridice. Pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Potrivit alin. (2), cu aceeași
pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori
creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.
Uzurparea funcției este fapta funcționarului public care, în timpul serviciului,

îndeplinește un act ce nu intră în atribuțiile sale, dacă prin acesta s-a produs una
dintre urmările prevăzute în art. 297 C.pen. (abuzul în serviciu). Pedeapsa
prevăzută de lege este închisoare de la unu la 5 ani sau amendă.
Conform art. 132 din Legea nr. 78/2000 se cere condiția ca funcționarul public să
fi obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. În lipsa acestei condiții,
altfel spus, dacă nu se îndeplinește această condiție, abuzul în serviciu și
uzurparea funcției rămân în afara sferei infracțiunilor de corupție.
Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene
Art. 181(1) Folosirea sau prezentarea cu rea – credință de documente ori
declarații false, inexacte sau incomplete dacă fapta are ca rezultat obținerea pe
nedrept de bani din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7
ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza cu
știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general
al Uniunii Europene pe nedrept a acestor fonduri.
(3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au produs consecințe deosebit de
grave;
Art. 182 (1) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației
fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele
53
administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la un an
la 5 ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos
legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din
bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori
în numele ei, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la alin. (1).
grave, limitele speciale ale pedepselor se majorează cu jumătate.
Art. 183 (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații
false, inexacte sau incomplete care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor
ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele
administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7
ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează omisiunea de a furniza, cu
știință, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a
resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către
bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.
grave, limitele speciale ale pedepselor se majorează cu jumătate.
Art. 184 Tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 181-183 se pedepsește.
Art. 185 Încălcarea di culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu
atribuții de neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a
avut ca rezult săvârșirea de către o persoană care se află în subordinea sa și care
a acționat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracțiunile
prevăzute la art. 181-183 sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare
a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepsește cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Art. 25 (4) Neîndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor prevăzute la art. 23 și 24
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, dacă
fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Obligațiile prevăzute la art. 23 și 24 se referă la sesizarea organelor de urmărire
penală cu privire la orice date din care rezultă indicii că s-a efectuat o operațiune
ilicită sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală. De asemenea, aceste
obligații se referă la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor
delicte și a oricăror mijloace de probă.
54
În categoria acestor obligații se încadrează, în același timp, obligația de sesizare
a organelor de urmărire penală cu privire la sume de bani, bunuri sau alte valori
ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora.
Obligațiile menționate incumbă persoanelor cu atribuții de control, precum și
persoanelor care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă
asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot
influența cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni
de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în
asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate
acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale.
Art. 25 (5) Dacă fapta prevăzută la alin. (4) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa
este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
55
Capitolul 8
Infracțiuni privind prevenirea și combaterea spălării banilor
Expresiile spălarea banilor, albirea banilor sau reciclarea banilor au apărut în

limbajul de specialitate prin anii 20 ai secolului trecut când infractori precum Al
Capone și Bugsy Moran au pus la punct sisteme de spălare a banilor murdari,
adică proveniți din activități ilicite, prin intermediul spălătoriilor de
îmbrăcăminte unde erau investite importante fonduri produse prin crimă. (Popa
& Cucu, 2000, p. 59)
Cu toate acestea, se pare că procedee de convertire a banilor murdari au existat
cu mult înainte. Unele suspiciuni privesc Ordinul Cavalerilor Templieri care,
prin secolul al XII-lea, deținea o putere financiară formidabilă, fiind distrus în
final de către regele Franței, Filip al IV-lea în ziua de vineri 13 octombrie 1307,
cu sprijin papal.
Spălarea banilor reprezintă una din verigile finale ale etapelor criminalității
organizate care a dobândit în ultima vreme un pronunțat caracter transnațional
(Tănase, 2010, p. 209). Este una dintre cele mai importante etape ale activităților
desfășurate de grupările criminale organizate, constituind momentul în care
acestea încearcă să introducă în circuitul economico-financiar legal sumele
rezultate din infracțiuni, să le legalizeze. Din acest considerent, unele sisteme
judiciare preferă, în anumite situații, să insiste pe urmărirea penală și trimiterea
în judecată a spălătorilor de bani, pentru a lipsi grupările criminale de
posibilitatea folosirii beneficiilor obținute, fără a mai irosi resurse financiare și
umane pentru cercetarea infracțiunilor predicat, generatoare de foloase ilicite.
(Tănase, 2010, p. 209)
În termeni generali, spălarea banilor sau reciclarea fondurilor presupune un
proces complex prin care veniturile provenite din crimă sunt transportate,
transferate, transformate sau amalgamate spre a li se da o aparență legală, a
ascunde sau escamota adevărata origine. (Popa & Cucu, 2000, p. 59)
Spălarea banilor sau reciclarea fondurilor sunt termeni asociați, în general, cu
traficul de droguri, jocurile de noroc, prostituția, extorcările, traficul de arme,
etc. În realitate, spălarea banilor este ultima fază a unui ciclu infracțional de
anvergură, inclusiv a infracțiunilor ce se comit în mediul afacerilor.
56
Cei care au studiat fenomenul au ajuns la concluzia că spălarea banilor se
derulează pe parcursul a trei etape (faze):
- plasarea;
- stratificarea;
- integrarea.
Alții au dat acestor etape denumiri mai plastice sau mai sofisticate:
- prespălarea;
- spălarea principală;
- uscarea (reciclarea).
Plasarea ar presupune deplasarea fizică a profiturilor ilicite în numerar. În
această fază se realizează separarea fondurilor de sursa lor. Se urmărește
înșelarea supravegherii efectuate de către instituțiile statului. De asemenea, se
urmărește protejarea surselor ilicite de obținere a fondurilor.
Stratificarea urmărește crearea unor straturi succesive de tranzacții financiare
concepute cu scopul de a anihila orice posibilitate de control asupra originii
fondurilor.
Integrarea, a treia etapă, în care se caută a se da o aparență de legalitate a
fondurilor prin plasarea lor în economia reală, legitimă, rezultatele obținute în
urma acestor investiții fiind legale.
Proliferarea fenomenului, care denotă neputința instituțiilor statului de a reprima
formele infracționale prin care s-au procurat fondurile ilicite, a determinat
inițierea unor măsuri în plan internațional și european.
Un prim instrument internațional care s-a referit expres la noțiunea de spălare a
banilor a fost Declarația de la Basel (12 decembrie 1988) a Comitetului de la
Basel specializat în reglementări bancare și practici de supraveghere. Declarația
a preluat termenul de spălare a banilor dintr-o hotărâre a unei instanțe din
America, din 1982.
Punctul de referință, însă, în procesul de reglementare a acțiunilor de luptă
împotriva spălării banilor l-a reprezentat Convenția Organizației Națiunilor
Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, adoptată la
Viena în data de 19 decembrie 1988.1 Convenția definea termenul de spălare a
banilor ca fiind ”preocuparea de a disimula proveniența, natura, dispoziția,
mișcarea sau proprietarul fondurilor provenite din trafic ilicit de stupefiante,
incluzând mișcarea sau convertibilitatea prin procedee electronice de
1
Adoptată de Românuia prin Legea nr. 118/1992, publicată în M.Of. nr. 341 din 30
decembrie 1992.
57
transmitere, cu scopul de a da acestor fonduri aspectul că sunt rezultate din
activități legale.”
În plan european, Comisia Europeană a adoptat la 10 iunie 1991 Directiva nr.
91/308 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării
banilor, iar Consiliul Europei a aprobat la 1 decembrie 1994 cele 40 de
recomandări ale Grupului de Acțiune Financiară Internațională (G.A.F.I.)
asupra spălării banilor.
Cele mai multe din statelor lumii au incriminat prin legislația internă spălarea
banilor. Legislația românească de combatere și reprimare a acestui fenomen este
de dată recentă, prima lege în această materie a fost Legea nr. 21/1999 pentru
prevenirea și sancționarea spălării banilor.1 După o serie de modificări și
completări, această lege a fost abrogată și înlocuită cu Legea nr. 656/2002
pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea
unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului.2
După o serie de modificări și completări succesive, Legea nr. 656/2002 a fost
abrogată prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării
banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea
unor acte normative.3
Potrivit prevederilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 129/2019, prin spălarea banilor se
înțelege infracțiunea prevăzută la art. 49 din aceeași lege. Dispoziția la care se
face trimitere definește infracțiunea ca fiind constituită din următoarele acte și
fapte;
a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea
de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a
acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea
din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei;
b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi, a provenienței, a situării, a
dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra
acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;
c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri de către o altă persoană
decât subiectul activ al infracțiunii din care provin bunurile, cunoscând că
acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.
Pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani. Tentativa se pedepsește.
1
Publicată în M.Of. nr. 18 din 21 ianuarie 1999.
2
Republicată în M.Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012.
3
Publicată în M.Of. nr. 589 din 18 iulie 2019.
58
Cunoașterea provenienței bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din
circumstanțele faptice obiective. Dispozițiile referitoare la infracțiunea de
spălare a banilor se aplică indiferent dacă infracțiunea din care provine bunul a
fost comisă pe teritoriul României sau în străinătate.
Dacă fapta a fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii,
instanța aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare
prevăzute la art.136 alin. (3) lit. a)-c) C. pen.
Art. 136 alin. (3) C. pen. – Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice
pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la
3 luni la 3 ani.
Elemente constitutive
Obiectul juridic special îl reprezintă relațiile sociale privitoare la protecția
instituțiilor economice, financiare, bancare, de asigurări, de investiții și a altor
entități economice, astfel ca acestea să nu poată fi folosite în scopul spălării
banilor.
Obiectul material se constituie din bunurile sau valorile care provin din
săvârșirea de infracțiuni. În prima lege pentru combaterea spălării banilor
(Legea nr. 21/1999) aceste infracțiuni, respectiv acelea din care proveneau
bunurile, erau nominalizate, ceea ce reprezenta o limitare a sferei de
aplicabilitate a legii și un inconvenient în aplicarea normelor incriminatoare,
deoarece nominalizarea, oricât de largă și de amănunțită ar fi fost, era totuși
limitativă. În practică se pot ivi situații când bunuri supuse reciclării sau
convertirii provin din săvârșirea unei infracțiuni nenominalizate, neinclusă în
enumerarea textului de incriminare și astfel fapta poate rămâne nesancționată.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, fizică sau juridică.
Legiuitorul nu a impus vreo condiție referitoare la o calitate specială a
subiectului activ. Practica judiciară a relevat că subiecții activi ai infracțiunii de
spălare a banilor sunt autorii infracțiunilor din care provin bunurile sau fondurile
ce se reciclează (contrabandă, trafic ilicit de droguri, de armament, prostituție,
proxenetism) sau persoane care, deși nu au participat la săvârșirea directă a
infracțiunilor respective, au o anumită legătură cu acestea sau cu persoanele
implicate.
59
Elementul material al laturii obiective îl constituie acțiunea incriminată prin
textul de lege (schimbarea sau transferul de bunuri, ascunderea sau disimularea
adevăratei naturi a provenienței bunurilor etc.). Urmarea imediată constă într-o
tăinuire sau favorizare a persoanelor implicate, crearea aparenței de legalitate a
provenienței bunurilor sau fondurilor.
Analiza elementului material al infracțiunii de spălare a banilor, așa cum este ea
incriminată de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 129/2019, evidențiază faptul că ne
aflăm în prezența unei infracțiuni speciale în substanța căreia regăsim elemente
materiale ale infracțiunilor de tăinuire (art. 270 C. pen.), favorizarea
făptuitorului (art.269 C. pen.) ș.a. (Voicu; Boroi; Sandu & Molnar, 2002, p.
212).
Latura subiectivă, vinovăția – intenția directă, subiectul activ urmărește scopul
enunțat de lege sau subînțeles. Actele pregătitoare deși posibile au fost lăsate în
afara incriminării. Tentativa se pedepsește.
Unele prevederi procedurale
Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii infracțiunii de
spălare a banilor (art. 50 din Legea nr. 129/2019).
Se aplică dispozițiile art. 112 C.pen. (confiscarea specială) și ale art. 112 1 C.pen.
(confiscarea extinsă). Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă
echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora. Veniturile sau
alte beneficii materiale obținute din bunurile supuse confiscării se confiscă.
Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate față de bunurile
dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurența valorii bunurilor
supuse confiscării. La fel se procedează și în cazul veniturilor sau altor benefici
materiale obținute din bunurile supuse confiscării ce nu pot fi individualizate
față de bunurile dobândite în mod legal.
În cazul săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor, secretul bancar și secretul
profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală și nici instanțelor de
judecată. Este o restrângere a acestor confidențialități impusă de periculozitatea
infracțiunii de spălare a banilor și de gravitatea efectelor pe care acest fenomen
le poate produce. Datele și informațiile solicitate de procuror sau de instanța de
judecată se comunică de către persoanele competente la cererea scrisă a
organelor de urmărire penală, cu autorizarea procurorului sau a instanței de
judecată.
Când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea infracțiunii de spălare a
banilor, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorilor pot fi
dispuse următoarele măsuri:
60
- punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate
acestora;
- punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor;
- accesul la sisteme informatice.
Punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora
poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți în condițiile legii.
Când există indicii temeinice și concrete că s-a săvârșit sau că se pregătește
săvârșirea unei infracțiuni de spălare a banilor, care nu poate fi descoperită sau
ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, pot fi folosiți, în
vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea
făptuitorilor, investigatori sub acoperire, în condițiile prevăzute de art. 148-149
C.pr.pen.
În vederea prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de
terorism, a fost înființat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării
Banilor. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 129/2019, oficiul este
autoritatea care coordonează realizarea evaluării riscurilor de spălare a
banilor și finanțare a terorismului la nivel național. Această evaluare se
realizează în cooperare cu organele de urmărire penală, instituțiile și autoritățile
cu atribuții de reglementare, informare și control din domeniul financiar și
fiscal, autoritatea vamală, Banca Națională a României, Autoritaea de
Supraveghere Financiară, Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, serviciile de
informații prevăzute de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a
României.
Principalele atribuții ale acestui organism guvernamental sunt de a analiza și
prelucra informații din domeniul de referință și de a sesiza Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție. Oficiul analizează tranzacțiile suspecte din
proprie inițiativă (din oficiu) sau la sesizarea persoanelor fizice și juridice.
61
Capitolul 9
Infracțiuni privitoare la regimul cecului
Considerații generale
Dezvoltarea mediului de afaceri bazat pe proprietatea privată și pe legile
economiei de piață a favorizat un gen de infracțiune care, în perioadele anilor
`90 nu era întâlnit în statisticile judiciare și, în general, în peisajul judiciar
românesc. Este vorba despre infracțiunile comise în cadrul operațiunilor cu
cecuri, cu alte instrumente de plată precum biletul la ordin, în mod special,
despre infracțiunile comise prin folosirea cecurilor fără acoperirea sau provizia
necesară. În esență este vorba despre emiterea de cecuri fără a avea provizionul
necesar în contul bancar.
Cecul este un titlu de plată sau de credit prin care o persoană, numită trăgător,
dă ordin necondiționat unei bănci (numită tras) să plătească la vedere o sumă
de bani determinată (Cărpenaru, 2000, p. 515).
Rostul acestui instrument de plată, ca și al altora asemănătoare, este acela de a
simplifica, accelera și securiza derularea unor operațiuni comerciale. Prin
folosirea frauduloasă a cecului și a altor titluri de valoare s-au perturbat grav
relațiile din mediul de afaceri afectându-se credibilitatea acestuia. Goana după
foloase necuvenite, setea de profituri cât mai mari indiferent de căile obținerii
lor au creat un adevărat haos în domeniul afacerilor de orice fel. S-au înființat
societăți comerciale doar pentru a comite fraude prin folosirea de cecuri sau
bilete la ordin fără acoperire, după care au fost lichidate devenind astfel
inabordabile sub aspectul tragerii la răspundere (Medeanu, 2006, p. 257).
În multe situații, persoanele vătămate renunță să sesizeze autoritățile
competente, acceptând pierderile în speranța că, prin bună-voința infractorilor își
vor recupera măcar o parte din pagube. Această atitudine este favorizată,
indiscutabil, printre altele, de tergiversarea excesivă a rezolvării cauzelor penale.
Dar cauza cel mai mult invocată, cea mai vizibilă și, poate, cu adevărat
esențială, o reprezintă în mentalul public poziția oscilantă, inconsecvența
organelor judiciare. Astfel, într-o perioadă anterioară momentului 2014 (intrarea
în vigoare a noului Cod penal și modificarea unui număr important de legi
penale speciale și legi nepenale conținând dispoziții penale) unele instanțe au
decis că emiterea unui cec fără acoperire constituie infracțiune în orice
62
împrejurare, altele s-au limitat numai la anumite circumstanțe, în timp ce altele
au apreciat că ar fi vorba doar de o chestiune comercială care interesează strict
partenerii afacerii respective și, în consecință, autorității publice nu au motive și
temeiuri pentru a interveni în asemenea situații.
Cu toate acestea, sau tocmai pentru acestea, pagubele produse prin asemenea
manopere au continuat cursul ascendent, cazurile s-au multiplicat, infractorii s-
au dedat în continuare la săvârșirea de fraude cu cecuri, bilete la ordin și alte
titluri de valoare utilizate fraudulos. După o statistică a Centralei Incidentelor de
Plăți din cadrul BNR, în anul 2003 au fost înregistrate 122.000 incidente majore
de plată cu titluri de valoare, inclusiv cu cecuri (Medeanu, 2006, p. 257). Suma
la care se refereau acele titluri s-a cifrat la peste12.037 miliarde de lei vechi. Din
totalul incidentelor majore de plată cu titluri de valoare, 22.457 s-au referit la
cecuri fără acoperire, adică peste 18%, reprezentând o valoare de peste 4.000
miliarde de lei vechi.
Analiștii susțin că o parte din aceste prejudicii a fost recuperată prin acțiuni
civile (Medeanu, 2006, p. 257), dar nu există nicio certitudine în acest sens. În
schimb, a rămas evident faptul că numeroase societăți comerciale au suportat
prejudicii foarte mari, unele dintre ele ajungând la faliment. Față de o asemenea
stare de lucruri, statul nu putea nicicum să rămână indiferent și a recurs al
măsuri în plan legislativ. Firește că s-a acționat în sensul de a se pune capăt
indeciziei și șovăielii din sistemul judiciar, introducându-se în cuprinsul art. 215
din C.pen. de la 1969 alineatul 4 care incrimina în mod expres folosirea unui cec
fără provizie sau acoperirea necesară.1
Pentru a înțelege ce a însemnat introducerea în Codul penal anterior a acestui
text, se impune o trecere în revistă, succintă, a incriminărilor unor asemenea
fapte în dreptul penal român modern.
Evoluția incriminării infracțiunilor comise cu cecuri
Codul penal român de la 1864 nu conținea o incriminare expresă a faptei de
emitere a cecurilor fără provizie sau acoperire. Totuși, asemenea fapte puteau fi
încadrate în prevederile art. 334 referitoare la înșelăciune, dacă existau toate
elementele acestei infracțiuni, inclusiv manoperele de inducere în eroare
(Medeanu, 2006, p. 233). Practica a relevat că această reglementare era
insuficientă pentru combaterea fenomenului de a emite și utiliza cecuri fără
acoperire în cont, mai ales după adoptarea Codului comercial de la 1887 care, la
art. 364, dispunea că ”oricine are sume de bani disponibile la o bancă sau la
orice persoană, va putea dispune de ele, în folosul unui al treilea, prin cec
1
Alin. 4 a fost introdus în cuprinsul art. 215 C. pen. de la 1969 prin Legea nr. 141/1996
publicată în M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.
63
(ulterior aceste dispoziții au fost înlocuite prin Legea nr. 59/1934 asupra
cecului,1 modificată prin O.G. nr. 11/19932).
Fenomenul utilizării frauduloase a cecurilor devenise la începutul secolului al
XX-lea extrem de periculos, cu consecințe grave asupra economiei din întreaga
Europă și chiar din lume. Ca urmare, în anii 1910 și 1919 au avut loc la Haga
conferințe internaționale pentru reglementarea uniformă a aspectelor referitoare
la cec, biletul la ordin și cambie. Acestea însă nu au ajuns la niciun rezultat.
Abia în 1931, la Geneva, s-a reușit adoptarea unei convenții asupra cecului care
a constituit cadrul de reglementare în materie pentru statele semnatare
(Medeanu, 2006, p. 233).
În România a fost elaborată Legea nr. 59/1934 asupra cecului, inspirată după
legea italiană. Regula de bază înscrisă în art. 3 alin. (2) din această lege este
aceea că nu poate fi emis un cec decât dacă trăgătorul are disponibil la tras. Cu
alte cuvinte, trăgătorul poate să emită un cec numai dacă are la tras disponibil
asupra căruia are dreptul de a dispune, pe baza unei convenții exprese sau tacite.
În baza acestei reguli, la art. 84 din lege au fost incriminate mai multe fapte,
după cum urmează: ”Se va pedepsi cu amendă de la 5.000 lei la 100.000 lei și
închisoare de la 6 luni până la un an, afară de cazul când fapta constituie un
delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă:
1. Oricine emite un cec fără a fi avut autorizarea trasului.
2. Oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras
cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune
altfel, în total sau în parte de disponibilul avut.
3. Oricine emite un cec cu dată falsă sau căruia îi lipsește unul din elementele
esențiale arătate la alineatele (1), (2), (3) și (5) ale art. 1 și art. 11.
4. Oricine emite un cec contrar dispoziției ultimului alineat al art. 6.
Dacă în cazurile prevăzute de alineatele (2) și (3) de mai sus, emitentul procură
trasului disponibilul necesar mai înainte de prezentarea cecului, pedeapsa se
reduce la jumătate. Când emiterea cecului se datorează unui fapt scuzabil,
emitentul va fi apărat de pedeapsă.”
Codul penal de la 1937 incrimina prin art. 549-555 infracțiunea de înșelăciune.
La art. 549, în alin. (1) și (3) se definea înșelăciunea ca fiind prezentarea nereală
a unei fapte mincinoase, în scopul de a se obține un folos material injust, prin
1
2
Publicată în M. Of. nr. 201 din 23 august 1993.
64
care se cauzează o pagubă. Pedeapsa era majorată până la 3 ani închisoare, dacă
se întrebuințau nume, calități mincinoase sau alte mijloace frauduloase.
La art. 553 era incriminată înșelăciunea prin cecuri, textul fiind formulat astfel:
”Acela care, în scopul arătat la art. 549, emite un cec asupra unei bănci sau a
unei persoane, știind că nu are provizia sau acoperirea necesară ori suficientă,
precum și acela care, în același scop, după emisiune, retrage provizia în totul sau
în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul
de înșelăciune prin cecuri și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 ani
la 5 ani.”
Deși asemănătoare la prima vedere, textele (cel de la art. 84 din Legea nr.
59/1934 și cel din Codul penal de la 1937) se diferențiază esențialmente. În timp
ce în Legea nr. 59/1934 avem o infracțiune de pericol (legea nu impune, pentru
existența infracțiunii, producerea vreunei urmări) în Codul penal de la 1937 se
incrimina o infracțiune de rezultat, adică legea cerea expres producerea unei
pagube. Apoi, prin celelalte condiții (scop) infracțiunea era denumită și inclusă
în categoria înșelăciunilor.
Datorită acestor circumstanțe, discuțiile doctrinare nu au lipsit, iar în practica
judiciară au apărut soluții neunitare. Instanțele aplicau o lege sau alta pe
considerente referitoare la statutul de lege specială a Legii nr. 59/1934 în raport
cu Codul penal (lex specialis derogat generali sau specialia generalibus
derogant) sau pe temeiuri de text (”dacă fapte constituie un delict sancționat cu
o pedeapsă mai mare” – se prevedea în Legea nr. 59/1934, iar în Codul penal se
prevedea o pedeapsă mai mare).1
Alte aspecte care au generat soluții diverse în jurisprudența vremii au fost:
- art. 601 alin. 3 din Codul penal 1937 prevedea că pedepsele se execută
după normele pedepselor echivalente în acest cod.
- prin Decretul nr. 544/1953 pentru modificarea unor dispoziții din Codul
pe 19372se abrogau acele dispoziții din Codul penal și din celelalte legi,
care prevedeau pedeapsa cu amendă corecțională, dacă această pedeapsă
este cumulativă cu o pedeapsă privativă de libertate.
1
Invocarea prevederilor art. 601 alin. 2 pct. 9 din Codul penal 1937, care se refereau la
abrogarea dispozițiilor din legile speciale cu caracter penal aflate în contradicție cu
dispozițiile codului era nefondată întrucât între cele două incriminări existau diferențe
esențiale.
2
Publicat în B. Of. nr. 2 din 14 ianuarie 1954.
65
Codul penal de la 1969. În forma inițială, codul promulgat în 1968, nu conținea
un text care să incrimineze vreo faptă referitoare la operațiunile cu cecuri. Art.
215 prevedea infracțiunea de înșelăciune în mai multe variante, niciuna
referitoare la cecuri. Legiuitorul de la acea vreme a avut, desigur, în vedere
probabilitatea redusă a săvârșirii unor asemenea fapte. Economia de stat sau
cooperatistă nu oferea condițiile necesare apariției unor asemenea manifestări.
Se aprecia că, în orice eventualitate, textele art. 215 (fără alin. 4) erau
acoperitoare. Poate pe același fond de argumentare nu s-au abrogat prevederile
art. 84 din Legea nr. 59/1934.
După 1990, odată cu dezvoltarea economiei de piață și închegarea unor medii de
afaceri având la bază proprietatea privată și libera inițiativă, fenomenul
infracțional privind operațiunile cu cecuri, bilete la ordin și cambii a cunoscut o
recrudescență fără precedent și a atins cote îngrijorătoare. Aceste împrejurări au
determinat introducerea în Codul penal de la 1969, la art. 215, a alineatului (4)
care incrimina fapte de acest gen.
Potrivit acestui text, constituia infracțiune ”emiterea unui cec asupra unei
instituții de credit sau a unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există
provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după emitere,
provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de
expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat la alin. (1), dacă s-a pricinuit
o pagubă posesorului cecului.” Pedeapsa era închisoarea de la 3 ani la 15 ani.
Comparând acest text cu textul art. 553 din Codul penal 1937 constatăm că ele
sunt identice. În consecință, caracteristicile infracțiunii prevăzute de art. 215
alin. (4) din Cod penal 1969 nu diferă de cele ale infracțiunii prevăzute de art.
553 din Codul penal 1937, principala trăsătură fiind aceea de infracțiune de
rezultat, legea prevăzând condiția pricinuirii unei pagube.
În asemenea condiții s-au ”reeditat” situațiile din perioada 1937-1948, adică în
practica judiciară s-au pronunțat soluții diverse, iar în doctrină s-au confruntat
opinii diferite. Pentru a se pune ordine într-un domeniu atât de sensibil și
important al relațiile economice, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia
nr. IX/20051 a admis recursul în interesul legii și, în aplicarea dispozițiilor art.
215 din Codul penal 1969 a statuat: ”1. Fapta de emitere a unui cec asupra unei
instituții de credit sau asupra unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu
există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapta de a retrage, după
emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte
de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altul un folos material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului
1
Publicată în M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006.
66
cecului, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (4) din
Codul penal (1969 – n.n).
2. Dacă beneficiarul cecului are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există
disponibilul necesar acoperirii acestuia la tras, fapta constituie infracțiunea
prevăzută de art. 84 alin. I pct. 2 din Legea nr. 59/1934.”
Potrivit art. 4142 alin. (3) partea finală din C. pr. pen. 1969, dezlegarea dată
problemelor de drept judecate cu prilejul recursului în interesul legii era
obligatorie pentru instanțe. Prin urmare, autoritățile și organele judiciare
competente a efectua urmărirea penală sau judecata în asemenea cauze nu au
avut altă cale decât a se conforma deciziei Î.C.C.J. Însă în literatura de
specialitate se pare că apele nu s-au liniștit. Discuțiile nu numai că nu au încetat
și nu s-au diminuat ci, pe alocuri, s-au amplificat căpătând tonuri patetice.
Spre exemplificare învederăm că unii au apreciat că prin decizia Î.C.C.J. din
octombrie 2005 s-a produs, nici mai mult nici mai puțin decât o ”perturbare a
mediului de afaceri” (Medianu, 2006, p. 257 și urm.). Corectă sub aspectul
constatării că nu au fost abrogate incriminările din art. 84 alin. (1) pct. 2 din
Legea nr. 59/1934, decizia nu ar fi legală, în opinia unor autori sub aspectul
analizării condițiilor necesare pentru existența infracțiunii de înșelăciune cu
cecuri prevăzută de art. 215 alin. (4) C. pen 1969. Discuția pe argumente a
căpătat o oarecare amploare, dar nu prezintă interes practic decât de lege
ferenda. În planul realității legislative și judiciare Decizia nr. IX/2005 era
obligatorie și, până la o altă evaluare legislativă sau judiciară de nivel recurs în
interesul legii nu au existat alte căi legale pentru a se impune o opinie sau alta.
Prin Legea nr, 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal s-au adus
modificări dispozițiilor de incriminare cuprinse în Legea nr. 59/1934 asupra
cecului, iar în noul cod nu se mai regăsesc asemenea prevederi.
Potrivit dispozițiilor art. 84 din Legea nr. 59/1934, astfel cum au fost modificate,
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni până la un an
sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă, săvârșirea uneia
dintre următoarele fapte:
1. emiterea unui cec fără a fi avut autorizarea trasului;
2. emiterea unui cec fără a avea la transdisponibil suficient sau
dispunerea în tot ori în parte de disponibilul avut mai înainte de
trecerea termenelor fixate pentru prezentare;
3. emiterea unui cec cu dată falsă sau căruia îi lipsește unul din
următoarele elemente esențiale:
a) denumirea de cec;
67
b) suma de bani ce trebuie plătită;
c) numele trasului;
d) data emiterii cecului;
e) semnătura prevăzută la art. 11;
4. emiterea unui cec cu încălcarea prevederilor art. 6 alin. (3).
Potrivit art. 11, orice semnătură a unui cec trebuie să cuprindă: în clar, numele și
prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entității care
se obligă; semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a reprezentanților
legali sau a împuterniciților altor categorii de entități care utilizează astfel de
instrumente.
Prin dispozițiile art. 6 alin. (3) s-a statuat că nu poate fi tras un cec asupra
trăgătorului însuși, în afară de cazul unui cec tras între deosebite stabilimente ale
aceluiași trăgător. În acest caz cecul nu poate fi la purtător.
Unele modalități de săvârșire a infracțiunilor cu cecuri:
a) emiterea cecului sub formă de garanție; unii autori apreciază că în acest
caz nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de
art. 215 alin. (4) C. pen.;
b) emiterea cecului în perioada ulterioară încheierii tranzacției la care se
referă;
c) semnarea cecului de către persoane care nu au calitatea de titulari;
d) emiterea cecului de către persoane care au intrat în posesia lui în mod
fraudulos (persoane care l-au sustras, persoane care l-au obținut prin
înșelăciune);
e) înșelăciuni cu cecuri falsificate.
68
Capitolul 10
Infracțiuni privitoare la regimul pieței de capital
Legea nr. 297/2004 privind piața de capital 1 reglementează înființarea și

funcționarea piețelor de instrumente financiare, cu instituțiile și operațiunile
specifice acestora, precum și a organismelor de plasament colectiv, în scopul
mobilizării disponibilităților financiare prin intermediul investițiilor în
instrumente financiare.
Autoritatea competentă, care aplică prevederile Legii nr. 297/2004, prin
exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său este Comisia Națională a
Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.). Legea incriminează în art. 279 fapte ce se pot
comite în sfera activităților privind piața de capital.
Norma de incriminare (art. 279 din lege) dispune că săvârșirea următoarelor
fapte constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și
interzicerea unor drepturi:
a)prezentarea cu intenție de către administratorul, directorul sau directorul
executiv al societății către acționari de situații financiare inexacte ori de
informații nereale privind condițiile economice ale societății;
b) săvârșirea faptelor prevăzute la art. 245-248;
c)accesarea cu intenție de către persoane neautorizate a sistemelor electronice
de tranzacționare, de depozitare sau de compensare-decontare.
Art. 245 dispune că se interzice oricărei persoane care deține informații
privilegiate să utilizeze respectivelor informații pentru dobândirea sau
înstrăinarea ori pentru intenția de dobândire sau înstrăinare pe cont propriu, sau
pe contul unei terțe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la
care aceste informații se referă.
Prevederile alin. (1) al art. 245 din Legea nr. 297/2004 se aplică oricărei
persoane care deține informații privilegiate:
a) în calitatea sa de membru al consiliului de administrație sau al structurilor
manageriale sau de supraveghere ale emitentului;
1
Publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.
69
b) ca urmare a deținerilor a deținerilor acesteia la capitalul social al
emitentului;
c) prin exercitarea funcției, profesiei sau a sarcinilor de serviciu;
d) în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activităților infracționale.
Dacă persoana menționată la alin. (1) este persoană juridică, interdicția se va
aplica și persoanei fizice care a luat parte la decizia de executare a tranzacției pe
contul respectivei persoane juridice.
Prevederile alin. (1) și (3) nu se vor aplica tranzacțiilor efectuate, în condițiile în
care persoana angajată în astfel de tranzacții avea o obligație contractuală de a
dobândi sau înstrăina instrumente financiare, iar acest contract a fost încheiat
înainte ca persoana respectivă să dețină informații privilegiate.
Prin art. 246 se interzice oricărei persoane, subiect al interdicției prevăzute la
art. 245 să:
a) dezvăluie informații privilegiate oricăror alte persoane, exceptând situația în
care dezvăluirea a fost făcută în exercitarea normală a activității, profesiei sau
sarcinilor de serviciu;
b) recomande unei persoane, pe baza unor informații privilegiate, să
dobândească sau să înstrăineze instrumente financiare la care se referă acele
informații.
Art. 247 dispune că prevederile art. 245 și ale art. 246 se aplică oricăror alte
persoane care dețin informații privilegiate, în condițiile în care respectivele
persoane cunosc sau ar fi trebuit să cunoască faptul că acele informații sunt
privilegiate.
Art. 248 interzice oricărei persoane fizice sau juridice să se angajeze în activități
de manipulare a pieței.
Obiectul infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale referitoare la asigurarea

derulării legale a activității din sfera pieței de capital. În funcție de forma
infracțională, poate exista sau nu un obiect material. Spre exemplu, fapta
incriminată de art. 279 alin. (2) are ca obiect material sistemele electronice de
tranzacționare, de depozitare sau de compensare-decontare.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de art. 279 din Legea nr. 297/2004
este necircumstanțiat. Subiectul pasiv este persoana prejudiciată.
70
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 279 alin. (1) raportat la art.
237 alin. (3) îl reprezintă obligația administratorului, directorului și/sau
directorului executiv de a prezenta acționarilor situații financiare exacte și
informații reale privind condițiile economice ale societății.
Fapta prevăzută de art. 279 alin. (1) raportat la art. 245 are ca element material
interdicția oricărei persoane care deține informații privilegiate să le utilizeze
pentru dobândirea sau înstrăinarea ori pentru intenția de a dobândi sau înstrăina,
pe cont propriu, sau pe contul unei terțe persoane, direct sau indirect, de
instrumente financiare la care aceste informații se referă.
Fapta prevăzută de art. 279 alin. (1) raportat la art. 246 are ca element material
interdicția oricărei persoane vizate de art. 245 referitoare la:
- dezvăluirea informațiilor privilegiate oricăror alte persoane, exceptând
situația în care dezvăluirea a fost făcută în exercitarea normală a
activității, profesiei sau sarcinilor de serviciu;
- recomandarea unei persoane, pe baza unor informații privilegiate, să
dobândească sau să înstrăineze instrumente financiare la care se referă
acele informații.
Potrivit art. 247, dispozițiile art. 246 se aplică oricăror altor persoane care dețin
informații privilegiate, în condițiile în care respectivele persoane cunosc sau ar fi
trebuit să cunoască faptul că acele informații sunt privilegiate.
Fapta prevăzută de art. 279 alin. (1) raportat la art. 248 are ca obiect material
interdicția oricărei persoane fizice sau juridice să se angajeze în activități de
manipulare a pieței. Potrivit art. 244 alin. (5) manipularea pieței presupune:
- tranzacții sau ordine de tranzacționare care dau sau ar putea da semnale
false sau care induc în eroare în legătură cu cererea, oferta sau prețul
instrumentelor financiare, sau care mențin, prin acțiunea uneia sau mai
multor persoane acționând împreună, prețul unuia sau al mai multor
instrumente financiare, la un nivel anormal sau artificial;
- tranzacții sau ordine de tranzacționare care presupun procedee fictive sau
orice altă formă de înșelăciune;
- diseminarea de informații prin mass-media, inclusiv internet sau prin
orice altă modalitate care dă sau ar putea da semnale false ori care induc
în eroare asupra instrumentelor financiare, inclusiv diseminarea
zvonurilor și știrilor false sau care induc în eroare, în condițiile în care
persoana care a diseminat informația știa sau trebuia să știe că aceasta este
falsă sau induce în eroare.
71
Următoarele situații pot fi considerate operațiuni de manipulare a pieței, în
sensul dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege:
- acțiunea unei persoane în scopul de a-și asigura o poziție dominantă
asupra cererii de instrumente financiare, având ca efect fixarea, directă
sau indirectă a prețului de vânzare sau cumpărare ori crearea altor condiții
incorecte de tranzacționare;
- vânzarea sau cumpărarea de instrumente financiare la momentul
închiderii pieței, cu scopul de a induce în eroare investitorii care
acționează pe baza prețurilor de închidere;
- beneficierea de accesul regulat sau ocazional la mijloacele media
electronice sau tradiționale, prin exprimarea unei opinii în legătură cu
instrumentul financiar sau indirect, în legătură cu emitentul acestuia, în
condițiile în care instrumentul era deja deținut și s-a profitat ulterior de
impactul opiniilor exprimate cu privire la acel instrument, fără a fi făcut în
același timp public acel conflict de interese într-o manieră corectă și
eficientă.
Fapta prevăzută de art. 279 alin. (2) are ca element material accesarea cu intenție
de către persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzacționare, de
depozitare sau de compensare-decontare. Infracțiunea prevăzută de art. 279 alin.
(2) din Legea nr. 297/2004 este o variantă de specie a celei prevăzute de art. 42
alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul
de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, având caracterul de normă
specială cu prioritate în aplicare (Hotca & Dobrinoiu, 2008, p. 390). Dacă prin
accesarea neautorizată se produce o alterare a datelor pe care sistemul electronic
de tranzacționare le cuprinde se realizează un concurs de infracțiuni, respectiv,
infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 și cea
prevăzută de art. 44 din Legea nr. 161/2003.
Infracțiunile prevăzute de art. 279 din Legea nr. 297/2004 se comit numai cu
intenție. Tentativa nu este incriminată. Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la
5 ani și interzicerea unor drepturi.
72
Capitolul 11
Infracțiuni din domeniul societăților
Legea nr. 31/1990 privind societățile1 este principalul act normativ care
reglementează relațiile sociale din domeniul acestor entități economice.
Încălcarea normelor legale referitoare la constituirea, organizarea, modificarea
sau încetarea activității unei societăți atrage, după caz, răspunderea civilă,
disciplinară, fiscală, contravențională sau penală.
Având în vedere importanța esențială a societăților în domeniul afacerilor,
legiuitorul român a incriminat o serie de fapte ce se pot comite în acest sector al
activităților economice, financiare și sociale în regim special. Altfel spus, aceste
incriminări, regăsindu-se și în alte acte normative (exemplu în art. 238-242
C.pen.) se vor aplica cu prioritate, cu excepția cazului în care fapta respectivă
constituie o infracțiune mai gravă (Truichi, 2007, p. 63 și urm.). De aici rezultă
că sancționarea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 este supusă regulii
subsidiarității, potrivit căreia existența, în cazul unei fapte incriminate de
aceasta, a unei sancțiuni penale mai severe determină aplicarea normei penale
care consideră fapta respectivă ca fiind o infracțiune mai gravă (Hotca &
Dobrinoiu, 2008, p. 452).
O altă caracteristică a infracțiunilor din domeniul societăților este aceea că se
comit, din punct de vedere al laturii subiective, cu intenție, legea folosind
termenul de rea-credință sau alte expresii care subliniază faptul că vinovăția
autorului trebuie să se circumscrie intenției. De asemenea, unele dintre aceste
infracțiuni au subiect activ calificat, adică nu pot fi comise decât de anumite
persoane, respectiv, fondatori, administratori, directori, cenzori, lichidatori,
acționari etc.
Specialiștii apreciază că normele penale cuprinse în Legea nr. 31/1990, în pofida

numeroaselor modificări și completări sunt criticabile, deoarece conțin
numeroase formulări echivoce, generează numeroase controverse și aplicări
neunitare în practică. Pe de altă parte, ele nu epuizează sfera faptelor grave ce se
pot comite în acest domeniu. Se exemplifică fapta de a crea o societate
1
Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
73
comercială fictivă, care nu desfășoară activitate comercială, dar care constituie
instrument de efectuare a unor operațiuni ilicite (Hotca & Dobrinoiu, 2008, p.
452).
Analizând conținutul normelor de incriminare cuprinse în legea societăților, se
poate concluziona că infracțiunile cuprinse în acest act normativ pot fi
clasificate astfel:
- infracțiuni ce se pot comite cu prilejul înființării societăților comerciale
sau referitoare la situația economică a acestora (art. 271);
- infracțiuni ce se pot comite cu ocazia exercitării conducerii societăților
comerciale (art. 272-2721, 274-2803);
- infracțiuni prin care se încalcă normele legale referitoare la emiterea de
acțiuni și obligațiuni (art. 273).
Analiza infracțiunilor cuprinse în Legea nr. 31/1990

Art. 271
Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fondatorul,
administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de
supraveghere sau al directoratului ori reprezentantul legal al societății, care:
a) prezintă cu rea-credință, în prospectele și comunicările adresate
publicului, date neadevărate asupra constituirii societății ori asupra
condițiilor economice sau juridice ale acesteia ori ascunde cu rea-
credință, în tot sau în parte, asemenea date;
b) prezintă, cu rea-credință, acționarilor/asociaților o situație financiară
inexactă sau cu date inexacte asupra condițiilor economice sau juridice
ale societății, în vederea ascunderii situației reale;
c) refuză să pună la dispoziția experților, în cazurile și condițiile prevăzute
de art. 26 și 38, documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credință, să
îndeplinească însărcinările primite.
Subiectul activ este circumstanțiat, calificat. Fondatorii sunt semnatarii actului
de constituire și persoanele care au un rol determinant în înființarea societății.
Potrivit art. 31 din lege, fondatorii și primii membri ai consiliului de
administrație, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supraveghere sunt
răspunzători în solidar, din momentul constituirii societății, față de societate și
de terți pentru subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea
vărsămintelor stabilite de lege sau de actul de constituire, existența aporturilor în
natură, veridicitatea publicațiilor făcute în vederea constituirii societății și de
74
valabilitatea operațiunilor încheiate în contul societății înainte de constituire și
luate de aceasta asupra sa.
Calitatea de administrator se dobândește potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990,
persoanele investite în această calitate având obligațiile prevăzute de această
lege. Directorul este o persoană căreia consiliul de administrație îi delegă
conducerea societății comerciale. Conform prevederilor art. 143 din lege,
consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai
multor directori, numind pe unul din ei director general. Directorii pot fi numiți
dintre administratori sau din afara consiliului de administrație. Reprezentantul
legal al unei societăți este o persoană, alta decât administratorul, directorul sau
directorul executiv, abilitată conform legii, să îndeplinească anumite activități în
numele și pe seama unei societăți comerciale.
Participația penală este posibilă în toate formele, în cazul coautoratului toți
făptuitorii trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege. Subiectul pasiv este
persoana fizică sau juridică prejudiciată prin activitatea subiectului activ.
Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la
activitatea societăților, iar obiectul material – prospectele sau comunicările
adresate publicului, situațiile financiare, condițiile economice sau juridice,
documentele societății.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunile de a prezenta
cu rea-credință, în prospectele și comunicările adresate publicului, date
neadevărate asupra constituirii societății ori asupra condițiilor economice sau
juridice al ale acestora, sau de a ascunde, cu rea-credință, în tot sau în parte,
asemenea date. De asemenea, elementul material se realizează și prin refuzul de
a pune la dispoziția celor abilitați de lege, documentele necesare, sau prin
neîndeplinirea însărcinărilor primite.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru relațiile
sociale ocrotite de lege. Faptele incriminate de art. 271 se săvârșesc numai cu
intenție.
Art. 272 (1)
Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani ori cu amendă fondatorul,
administratorul, directorul general, directorul, membrul consiliului de
supraveghere sau al directoratului ori reprezentantul legal al societății, care:
a) dobândește, în contul societății, acțiuni la alte societăți, la un preț pe care
îl știe vădit superior valorii lor efective sau vinde, pe seama societății,
acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are cunoștință că
75
sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau
pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;
b) folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de care se bucură societatea,
într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect;
c) se împrumută, sub orice formă, direct sau printr-o persaonă interpusă, de
la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de
aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o
administrează, suma împrumutată fiind superioară limitei prevăzută la art.
4444 alin. (3) lit. a) sau face ca una dintre aceste societăți să-i acorde vreo
garanție pentru datorii proprii;
d) încalcă dispozițiile art. 183.
(2) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) lit. b) dacă a fost
săvârșită de administratorul, directorul, membrul directoratului ori
reprezentantul legal al societății în cadrul unor operațiuni de trezorerie între
societate și alte societăți controlate de aceasta sau care o controlează direct sau
indirect.
(3) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) lit. c) dacă este săvârșită
de către o societate ce are calitatea de fondator, iar împrumutul este realizat de la
una dintre societățile controlate ori care o controlează pe aceasta, direct sau
indirect.
Sub aspect obiectiv, infracțiunea prevăzută la art. 272 presupune încheierea unor
acte de vânzare-cumpărare în detrimentul societății în cadrul căreia subiectul
activ deține calitatea prevăzută de lege, o acțiune de folosire a unor bunuri sau a
creditului de care se bucură societatea, încheierea unor acte de împrumut și
încălcarea dispozițiilor legale, respectiv ale art. 183 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit acestui text, anual se va prelua din profitul societății cel puțin 5% pentru
constituirea fondului de rezervă. Acesta va trebui să atingă minimum o cincime
din capitalul social. Dacă fondul de rezervă, după constituire, s-a micșorat din
orice cauză, va fi completat, cu respectarea prevederilor legale. În fondul de
rezervă se include, chiar dacă acesta a atins limita prevăzută de lege, excedentul
obținut prin vânzarea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală,
dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune sau
destinat amortizărilor. Fondatorii vor participa la profit, dacă acest lucru este
prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat
de adunarea generală extraordinară. În toate cazurile, condițiile participării la
profit se vor stabili de adunarea generală, pentru fiecare exercițiu financiar.
76
Încălcarea acestor dispoziții realizează elementul material al infracțiunii
prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. d).
Forma de vinovăție cu care se comite infracțiunea prevăzută de art. 272 din
Legea nr. 31/1990 este intenția.
Art. 2721
Se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani fondatorul, administratorul,
directorul general, directorul, membrul consiliului de supraveghere sau al
directoratului ori reprezentantul legal al societății, care:
a) răspândește știri false sau întrebuințează alte mijloace frauduloase care au
ca efect mărirea ori scăderea valorii acțiunilor sau a obligațiunilor
societății ori a altor titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau
pentru alte persoane, a unui folos în paguba societății;
b) încasează sau plătește dividende, sub orice formă, din profituri fictive ori
care nu puteau fi distribuite, în lipsă de situații financiare anuale sau
contrar celor rezultate din acestea.
Elementul material al infracțiunii constă în acțiunea subiectului activ de a
răspândi știri false sau de a întrebuința alte mijloace frauduloase care au ca efect
mărirea ori scăderea valorii acțiunilor sau obligațiunilor societății ori a altor
titluri ce îi aparțin, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul, a unui folos în
paguba societății. De asemenea, constituie element material al infracțiunii
încasarea sau plata de dividende din profituri fictive ori care nu puteau fi
distribuite, în lipsă de situație financiară sau contrarii celor rezultate din aceasta.
Profiturile fictive sunt sume de bani care nu au acoperire în realitate.
Cota-parte din profit plătită fiecărui asociat constituie dividend. Dividendul este
o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui
participant la persoana juridică, fiind o consecință a deținerii unor titluri de
participare la acea persoană juridică. Dividendele se distribuie asociaților
proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul de
constituire nu se prevede altfel.
Urmarea imediată a infracțiunii prevăzută la art. 2721 este mărirea ori scăderea
valorii acțiunilor sau a obligațiilor societății ori a altor titluri ce îi aparțin. Între
activitatea de răspândire a știrilor false sau de întrebuințare a mijloacelor
frauduloase și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate (ca de
la cauză la efect).
77
Art. 273
Se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă administratorul,
a) emite acțiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preț
inferior valorii nominale sau emite noi acțiuni în schimbul aporturilor în
numerar, înainte ca acțiunile precedente să fi fost achitate în întregime;
b) se folosește, în adunările generale, de acțiunile nesubscrise sau
nedistribuite acționarilor;
c) acordă împrumuturi sau avansuri asupra acțiunilor societății ori constituie
garanții în alte condiții decât cele prevăzute de lege;
d) predă titularului acțiunile înainte de termen sau predă acțiunile liberate în
total sau în parte, în afară de cazurile stabilite de lege, ori emite acțiuni la
purtător fără a fi achitate integral;
e) nu respectă dispozițiile legale referitoare la anularea acțiunilor neachitate;
f) emite obligațiuni fără respectarea dispozițiilor legale sau acțiuni fără să
cuprindă mențiunile cerute de lege.
Latura obiectivă se constituie din fapta subiectului activ (circumstanțiat) de a
emite acțiuni de o valoare mai mică decât cea legală, ori la un preț inferior
valorii nominale sau de a emite noi acțiuni în schimbul aporturilor în numerar,
înainte ca acțiunile precedente să fi fost achitate în întregime. De asemenea – din
acțiunea de a se folosi, în adunările generale, de acțiuni nesubscrise sau
nedistribuite acționarilor, de a acorda împrumuturi sau avansuri asupra acțiunilor
societății, de a preda titularilor acțiunile înainte de termen sau de a preda acțiuni
liberate în totul sau în parte, de a emite acțiuni la purtător fără a fi achitate
integral. Tot în latura obiectivă a acestei infracțiuni se includ și faptele
subiectului activ de a nu respecta dispozițiile legale referitoare la anularea
acțiunilor neachitate și de a emite obligațiuni fără respectarea dispozițiilor legale
sau acțiuni fără să cuprindă mențiunile cerute de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 93 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 acțiunile trebuie să
cuprindă:
- denumirea și durata societății;
- data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care este
înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare și numărul Monitorului
Oficial al României, partea a IV-a, în care s-a făcut publicarea;
78
- capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea
nominală a acțiunilor și vărsămintele efectuate;
- avantajele acordate fondatorilor.
Pentru acțiunile nominative se vor mai menționa: numele, prenumele, codul
numeric personal și domiciliul acționarului persoană fizică; denumirea, sediul,
numărul de înmatriculare și codul unic de înregistrare ale acționarului persoană
juridică. Emiterea de acțiuni fără să cuprindă aceste mențiuni prevăzute de lege
realizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 273 din Legea nr.
31/1990.
Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea se comite cu intenție directă sau
indirectă.
Art. 274
Se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă administratorul,
a) îndeplinește hotărârile adunării generale referitoare la schimbarea formei
societății, la fuziune ori la divizarea acesteia sau la reducerea capitalului
social, înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege;
b) îndeplinește hotărârile adunării generale referitoare la reducerea
capitalului social, fără ca membrii să fi fost executați pentru efectuarea
vărsământului datorat ori fără ca aceștia să fi fost scutiți prin hotărârea
adunării generale de plata vărsămintelor anterioare.
c) îndeplinește hotărârile adunării generale referitoare la schimbarea formei
societății, fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare sau reducerea
capitalului social, fără informarea organului judiciar ori cu încălcarea
interdicției stabilite de acesta, în cazul în care față de societate s-a început
urmărirea penală.
Elementul obiectiv al infracțiunii presupune săvârșirea uneia dintre cele trei
acțiuni descrise de lege: îndeplinirea hotărârilor adunării generale referitoare la
schimbarea formei societății, la fuziunea ori la divizarea acesteia sau la
reducerea capitalului social, înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege
sau referitoare la reducerea capitalului social, fără ca asociații să fi fost executați
pentru efectuarea vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării generale care
îi scutește de plata vărsămintelor ulterioare sau fără informarea organului
judiciar competent.
79
Pentru modificarea formei juridice a societății, divizarea sau reducerea
capitalului social trebuie să existe anumite acte ale organelor prevăzute de lege,
care devin executorii după expirarea unor termene. Potrivit dispozițiilor art. 204
din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a
adunării generale ori a consiliului de administrație, respectiv, a directoratului,
adoptată în temeiul dispozițiilor art. 114 alin. (1) sau printr-o hotărâre a unei
instanțe judecătorești.
Art. 275
(1) Se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an ori cu amendă
administratorul, directorul general, directorul, membrul în consiliul de
supraveghere sau al directoratului care:
a) încalcă, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate, dispozițiile
art. 1443;
b) nu convoacă adunarea generală în cazurile prevăzute de lege sau încalcă
dispozițiile art. 193 alin (2).
c) începe operațiuni în numele unei societăți cu răspundere limitată, înainte
de a fi efectuat vărsământul integral al capitalului social;
d) emite titluri negociabile reprezentând părți sociale ale unei societăți cu
răspundere limitată;
e) dobândește acțiuni ale societății în contul acesteia, în cazurile interzise de
lege.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și asociatul care încalcă
dispozițiile art. 127 sau ale art. 193 alin. (2).
Potrivit dispozițiilor art. 1443 din Legea nr. 31/1990, administratorul care are
într-o anumită operațiune, direct sau indirect, interese contrare celor ale
societății trebuie să-i înștiințeze despre aceasta pe ceilalți administratori și pe
cenzori sau auditori interni și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la
această operațiune. Aceeași obligație o are administratorul în cazul în care, într-
o anumită operațiune, știe că sunt interesate soțul sau soția sa, rudele ori afinii
săi până la gradul al IV-lea inclusiv. Dacă prevederile actului constitutiv nu
dispune altfel, interdicțiile referitoare la participarea, la deliberarea și la votul
administratorilor nu sunt aplicabile în cazul în care obiectul votului îl constituie:
- oferirea spre subscriere, către un administrator sau către soțul sau soția sa,
rudele ori afinii până la gradul al IV-lea inclusiv, de acțiuni sau
obligațiuni ale societății;
80
- acordarea de către administrator sau de soțul sau soția sa, rudele ori afinii
săi până la gradul al IV-lea inclusiv a unui împrumut ori constituirea unei
garanții în favoarea societății.
Art. 277
(1) Se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an ori cu amendă persoana care
a acceptat sau a păstrat însărcinarea de cenzor, contrar dispozițiilor art. 161 alin.
(2), sau persoana care a acceptat însărcinarea de expert, cu încălcarea
dispozițiilor art. 39.
(2) Hotărârile luate de adunările generale în baza unui raport al unui cenzor sau
expert, numit cu încălcarea dispozițiilor art. 161 alin. (2) și ale art. 39, nu pot fi
anulate din cauza încălcării dispozițiilor cuprinse în acele articole.
(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și fondatorul,
administratorul, directorul executiv și cenzorul care exercită funcțiile sau
însărcinările lor cu încălcarea dispozițiilor prezentei legi referitoare la
incompatibilitate.
Art. 278
(1) Dispozițiile art. 271-277 se aplică și lichidatorului, în măsura în care se
referă la obligații ce intră în cadrul atribuțiilor sale.
(2) Se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă lichidatorul
care face plăți asociaților cu încălcarea dispozițiilor art. 256.
Elementul material al infracțiunilor prevăzute la art. 271-277 se realizează și în
cazul infracțiunii prevăzute de art. 278 ca acțiuni ale lichidatorilor, în măsura în
care se referă la obligații ce intră în atribuțiile lor legale. De asemenea,
constituie element material al infracțiunii fapta lichidatorului de a face plăți
asociaților cu încălcarea dispozițiilor art. 256. Potrivit acestui text de lege,
lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă în contul părților ce li s-ar cuveni
din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății.
Asociații vor putea cere însă ca sumele reținute să fie depuse la CEC ori la o
bancă sau la una dintre unitățile acestora și să se facă repartizarea asupra
acțiunilor sau părților sociale, chiar în timpul lichidării, dacă, în afară de ceea ce
este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor societății, scadente sau care
vor ajungă la scadență, mai rămâne un disponibil de cel puțin 10% din
cuantumul lor.
Art. 279
81
(1) Se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă acționarul
sau deținătorul de acțiuni care:
a) trece acțiunile sau obligațiunile sale pe numele altor persoane, în scopul
formării uni majorități în adunarea generală, în detrimentul altor acționari
sau deținători de obligațiuni;
b) votează, în adunări generale, în situația prevăzută la lit. a), ca proprietar
de acțiuni sau de obligațiuni care în realitate nu-i aparțin;
c) în schimbul unui folos material necuvenit, se obligă să voteze într-un
anumit sens în adunările generale sau să nu ia parte la vot.
(2) determinarea unui acționar sau a unui deținător de obligațiuni ca, în schimbul
unui folos material necuvenit, să voteze într-un anumit sens în adunările
generale ori să nu ia parte la vot, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă.
Potrivit dispozițiilor art. 125 din Legea nr. 31/1990, acționarii nu vor putea fi
reprezentați în adunările generale decât prin alți acționari, în baza unei procuri
speciale, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 102 alin. (2) și 3 1 când procura
specială poate fi dată și altui coproprietar. Acționarii care nu au capacitatea
legală, precum și persoanele juridice pot fi reprezentați prin reprezentanții lor
legali, care, la rândul lor, pot da procură specială altor acționari. Procurile vor fi
depuse în original, în termenul în care acționarii sunt obligați să depună acțiunile
sau în termenul prevăzut de actul constitutiv. Ele vor fi reținute de societate,
făcându-se mențiune despre aceasta în procesul-verbal. Administratorii și
funcționarii societății nu pot reprezenta pe acționari, sub sancțiunea nulității
hotărârii, dacă, fără votul acestora, nu s-ar fi obținut majoritatea cerută.
Potrivit dispozițiilor art. 128, dreptul de vot nu poate fi cedat. Orice convenție
privind exercitarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă.
Art. 2801
Transmiterea fictivă a părților sociale sau a acțiunilor deținute într-o societate
comercială, în scopul săvârșirii unei infracțiuni sau al sustragerii de la urmărirea
penală ori în scopul îngreunării acesteia, constituie infr acțiune și se
pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.
1
Art. 102 alin. 2 – când o acțiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane,
societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atât timp cât acele persoane nu vor desemna
un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acțiune; alin. 3 – De
asemenea, când o acțiune la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să
desemneze un reprezentant comun.
82
Art. 2803
Folosirea, cu știință, a actelor unei societăți radiate în scopul producerii de efecte
juridice, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Faptele incriminate de Legea nr. 31/1990, dacă, potrivit Codului penal sau unor
legi speciale, constituie infracțiuni mai grave, se sancționează cu pedepsele
prevăzute de acestea (art. 281). Pentru infracțiunile ce se pot comite în
domeniul societăților comerciale, acțiunea penală se exercită din oficiu.
83
Capitolul 12
Infracțiuni din domeniul proprietății intelectuale
Proprietatea intelectuală reprezintă un segment important al domeniului

afacerilor, manifestându-se în forme diverse, de la inovații industriale și până la
activități de management. Toate acestea se derulează în cadrul relațiilor de piață,
comerciale și fac obiectul a diferitelor forme de contracte. Firește că, asemenea
oricăror altor drepturi și proprietatea intelectuală este supusă riscurilor de a
constitui obiect material al unor infracțiuni. Pentru protejarea ei s-a adoptat o
legislație diversificată în raport cu natura drepturilor avute în vedere și de
modalitățile adoptate pentru valorificarea acestora. În cadrul legilor respective
au fost inserate și prevederi de natură penală, apreciindu-se că este oportună și o
protecție din acest punct de vedere.
Dintre aceste acte normative ce conțin dispoziții penale enumerăm: Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenție,1 Legea nr. 129/1992 privind protecția
desenelor și modelelor industriale,2 Legea nr. 16/1995 privind protecția
topografiilor și produselor semiconductoare,3 Legea nr. 255/1998 privind
protecția noilor soiuri de plante,4 Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile
geografice5 și nu în ultimul rând – Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe.6
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe incriminează
faptele prin care se aduc atingeri drepturilor autorilor de opere literare, artistice
sau științifice, precum și ai altor opere de creație intelectuală.
Infracțiuni privind mărfurile-pirat

1
Republicată în M. Of. nr. 541 din 08 august 2008.
2
3
Republicată în M. Of. nr. 824 din 6 octombrie 2006.
4
5
6
Republicată în M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018.
84
Art. 193
(1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă următoarele fapte:
a) realizarea, în scopul distribuirii de mărfuri - pirat;
b) plasarea mărfurilor - pirat sub un regim vamal definitiv de import sau de
export, sub un regim vamal suspensiv ori în zone libere;
c) orice altă modalitate de introducere a mărfurilor-pirat pe piața internă.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și oferirea, distribuirea,
deținerea ori depozitarea sau transportul de mărfuri-pirat, în scopul distribuirii.
(3) În cazul în care faptele prevăzute la alin. (1) și (2) sunt săvârșite în scop
comercial, acestea se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(4) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (3) se sancționează și închirierea sau oferirea
spre închiriere de mărfuri-pirat.
(5) Promovarea de mărfuri-pirat prin utilizarea anunțurilor publice ori a
mijloacelor electronice de comunicare, prin expunerea ori prezentarea către
public a listelor sau cataloagelor de produse ori prin orice alte asemenea
mijloace constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(6) În sensul prezentei legi, prin mărfuri-pirat se înțelege toate copiile, indiferent
de suport, inclusiv copertele, realizate fără consimțământul titularului de
drepturi sau al persoanei legal autorizate de acesta și care sunt executate, direct
ori indirect, total sau parțial, de pe un produs purtător de drepturi de autor ori de
drepturi conexe sau de pe ambalaje ori copertele acestora.
(7) În sensul prezentei legi, prin scop comercial se înțelege urmărirea obținerii,
direct sau indirect, a unui avantaj economic ori material.
(8) Scopul comercial se prezumă dacă marfa-pirat este identificată la sediul, la
punctele de lucru, în anexele acestora sau în mijloacele de transport utilizate de
operatorii economici care au în obiectul de activitate reproducerea, distribuirea
ori transportul de produse purtătoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe.
Așadar, potrivit dispozițiilor legii, prin mărfuri pirat se înțelege: toate copiile,
indiferent de suport, inclusiv copertele, realizate fără consimțământul titularului
de drepturi sau al persoanei legal autorizate de acesta și care sunt executate,
direct ori indirect, total sau parțial, de pe un produs purtător de drepturi de autor
sau de drepturi conexe ori de pe ambalajele sau copertele acestora.
85
Scopul comercial înseamnă urmărirea obținerii, direct sau indirect, a unui
avantaj economic ori material. Scopul comercial se prezumă dacă marfa pirat
este identificată la sediul, la punctele de lucru, în anexele acestora sau în
mijloacele de transport utilizate de operatorii economici care au în obiectul de
activitate reproducerea, distribuirea, închirierea, depozitarea sau transportul de
produse purtătoare de drepturi de autor ori de drepturi conexe.
Obiectul material al infracțiunilor prevăzute de art. 1396 din Legea nr. 8/1996 îl
constituie mărfurile pirat în sensul definiției date prin lege.
Subiectul activ al acestor infracțiuni poate fi orice persoană responsabilă penal.
Subiectul pasiv este titularul dreptului de autor și al drepturilor conexe.
Elementul material al laturii obiective îl constituie acțiunile descrise de lege în
textele de incriminare, respectiv: realizarea de mărfuri pirat, plasarea lor sub un
regim vamal, introducerea pe piața interna a unor asemenea mărfuri,
distribuirea, deținerea, depozitarea sau transportul mărfurilor pirat, închirierea
sau promovarea acestora.
Forma de vinovăție – intenția. În cazul variantelor prevăzute la alin. (1) lit. a),
alin. (2) și alin. (3) ale art. 1396 forma de vinovăție este intenția directă,
calificată prin scop.
Modalități – în cele două articole sunt prevăzute zece modalități normative,
precum și o modalitate agravată.
Infracțiuni vizând direct operele sau produsele purtătoare de drepturi conexe
Art. 194
Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin internet sau prin alte rețele
de calculatoare, fără drept, a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi
conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanților de baze de date ori a copiilor
acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc
sau în orice moment ales în mod individual.
Art. 195
Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani ori cu
amendă reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru
calculator în oricare dintre următoarele modalități: instalare, stocare, rulare sau
executare, afișare ori transmitere în rețea internă.
86
Art. 196
(1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an sau
cu amendă următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimțământul
titularului drepturilor recunoscute de prezenta lege:
a) reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
b) distribuirea, închirierea sau importul pe piața internă a operelor ori a
produselor purtătoare de drepturi conexe, altele decât mărfurile-pirat;
c) radiodifuzarea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
d) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtătoare de
drepturi conexe;
e) realizarea de opere derivate;
f) fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuțiilor artistice ori a
programelor de radiodifuziune sau de televiziune;
g) încălcarea prevederilor art. 134.
(2) Prin produse purtătoare de drepturi conexe se înțelege interpretările sau
execuțiile artistice fixate, fonogramele, videogramele și propriile emisiuni ori
servicii de programe ale organismelor de radiodifuziune și de televiziune.
Art. 197 (1)
Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă fapta persoanei care își însușește, fără drept, în întregime sau în parte,
opera unui alt autor și o prezintă ca o creație intelectuală proprie.
(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Obiectul material al infracțiunilor îl constituie opera de creație intelectuală,
literară, artistică, sau științifică, precum și produsele purtătoare de drepturi
conexe.
Subiectul activ al acestor infracțiuni poate fi orice persoană responsabilă penal.
Subiectul pasiv este autorul operei sau fabricantul produsului purtător de
drepturi conexe ori de drepturi sui-generis.
Elementul material este reprezentat de acțiunile incriminate, respectiv: punerea
la dispoziția publicului a operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe,
fără consimțământul titularilor de drepturi, reproducerea operelor sau a
proceselor purtătoare de drepturi conexe, fără autorizarea sau consimțământul
titularilor drepturilor, distribuirea, închirierea sau importul pe piața internă a
operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe, fără consimțământul
87
titularilor, comunicarea publică, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a
operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe, fără acordul titularilor,
realizarea de opere derivate, însușirea fără drept a calității de autor.
Forma de vinovăție – intenția directă sau indirectă.
Infracțiuni în legătură cu programele informatice
Art. 198
(1) Producerea, importul, distribuirea, deținerea, instalarea, întreținerea sau
înlocuirea, în orice mod, a dispozitivelor de control al accesului, fie originale, fie
pirat, utilizate pentru serviciile de programe cu acces condiționat constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta persoanei care se racordează fără drept sau care racordează fără drept o
altă persoană la servicii de programe cu acces condiționat constituie infracțiune
și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Utilizarea anunțurilor publice ori a mijloacelor electronice de comunicare în
scopul promovării dispozitivelor - pirat de control al accesului la serviciile de
programe cu acces condiționat, precum și expunerea sau prezentarea către public
în orice mod, fără drept, a informațiilor necesare confecționării de dispozitive de
orice fel, apte să asigure accesul neautorizat la serviciile de programe precizate,
cu acces condiționat, ori destinate accesului neautorizat în orice mod la astfel de
servicii, constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă.
(4) Vânzarea sau închirierea dispozitivelor - pirat de control al accesului se
pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.
(5) În sensul prezentei legi, prin dispozitive – pirat de control al accesului se
înțelege orice dispozitiv a cărui funcționare nu a fost autorizată de către titularul
drepturilor recunoscute prin prezenta lege în raport cu un anume serviciu de
programe de televiziune cu acces condiționat, realizat pentru facilitarea
accesului la acel serviciu.
Art. 199
(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
cu amendă fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau
închiriază, oferă, prin orice mod, spre vânzare sau închiriere, ori deține, în
vederea comercializării, dispozitive ori componente care permit neutralizarea
măsurilor tehnice de protecție sau care prestează aceste măsuri tehnice de
protecție, inclusiv în mediul digital.
88
cu amendă fapta persoanei care, fără drept, înlătură în scop comercial, de pe
opere sau de pe alte produse protejate, ori modifică pe acestea orice informație
sub formă electronică privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor
conexe aplicabil.
Art. 200
(1)Nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi început urmărirea penală,
denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în
vederea comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 139 6, permițând
astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți.
(2) Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 139 6 și care,
în timpul urmăririi penale, denunță și facilitează identificarea și tragerea la
răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de mărfuri
– pirat sau de dispozitive – pirat de control al accesului, beneficiază de
reducerea la jumătate a pedepsei prevăzute de lege.
(3) În cazul în care persoanele care au săvârșit infracțiuni prevăzute de prezenta
lege au reparat, până la terminarea cercetării judecătorești în fața primei instanțe,
prejudiciul cauzat titularului de drepturi, limitele speciale ale pedepsei se reduc
la jumătate.
Obiectul material al acestor infracțiuni îl constituie programele pentru
calculator, dispozitivele de control al accesului, serviciile de programe cu acces
condiționat, dispozitivele ori componentele care permit neutralizarea măsurilor
tehnice de protecție.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal (subiect activ
necircumstanțiat). Subiectul pasiv este titularul drepturilor de autor și al
drepturilor conexe ale cărui drepturi au fost lezate prin acțiunea ilicită a
subiectului activ.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor analizate îl constituie
acțiunile incriminate, respectiv: reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a
programelor pentru calculator în modalitățile: instalare, stocare, rulare,
executare, afișare, transmitere în rețea internă; producerea, importul,
distribuirea, deținerea, instalarea, întreținerea sau înlocuire ilicită a
dispozitivelor de control al accesului; racordarea la servicii de programe cu
acces condiționat; utilizarea anunțurilor publicitare ori a mijloacelor electronice
de comunicare în scopul promovării dispozitivelor pirat de control al accesului
la servicii de programe cu acces condiționat; expunerea, prezentarea către public
a informațiilor necesare confecționării de dispozitive de orice fel, apte să asigure
89
accesul neautorizat la servicii de programe cu acces condiționat; vânzarea ori
închirierea dispozitivelor pirat de control al accesului; producerea, importul,
distribuirea ori închirierea, oferta de vânzare sau închiriere, deținerea în vederea
comercializării dispozitivelor ori componentelor care permit neutralizarea
măsurilor tehnice de protecție; permiterea, facilitarea, provocarea sau
ascunderea încălcării dreptului de autor sau a celor conexe; înlăturarea, în scop
comercial, de pe opere sau de pe alte produse protejate ori modificarea pe
acestea a oricăror informații sub formă electronică privind regimul dreptului de
autor și al drepturilor conexe aplicabil; distribuirea, importul în scop de
distribuire, radiodifuzarea ori comunicarea publică sau punerea la dispoziția
publicului de opere sau alte produse protejate de pe care informațiile existente
sub formă electronică privind regimul dreptului de autor sau al drepturilor
conexe, au fost înlăturate ori modificate fără autorizare.
Forma de vinovăție este intenția directă și indirectă.
În cazul infracțiunii prevăzute de art. 1396 făptuitorul nu se pedepsește dacă, mai
înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente
participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii infracțiunii,
permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere penală a celorlalți
participanți.
Constatarea infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 8/1996 se face de către
structurile specializate ale Inspectoratului General al Poliției Române și
Inspectoratului General al Poliției de Frontieră. Constatarea infracțiunilor
prevăzute de art. 193 alin. (6), 194, 195 și 199 se face și de către Inspectoratul
General pentru Comunicații și Tehnologia Informațiilor. Constatarea
infracțiunilor prevăzute la art. 193, 194 și 197 se poate face și de către
Jandarmeria Română, în condițiile prevăzute de art. 214 din Codul de procedură
penală.
Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție
Infracțiunea de însușire a calității de inventator – art. 58 alin. (1)
Însușirea fără drept, în orice mod, a calității de inventator constituie infracțiune
și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Potrivit alin.
(2) al aceluiași articol, împăcarea înlătură răspunderea penală.
Subiectul activ – poate fi orice persoană responsabilă penal. Dacă invenția a fost
rezultatul creației mai multor persoane, subiectul activ poate fi una dintre
acestea care și-a însușit calitatea de autor unic al invenției. Participația este
posibilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate. Cu privire la
participație, în doctrină s-au exprimat păreri diferite, în sensul că aceasta s-ar
90
reduce doar la instigare (Ungureanu & Ciopraga, 2006), în timp ce alți autori
sunt de părere că este posibil și coautoratul (Romințan, 2006).
Elementul material – constă în acțiunea de însușire, fără drept și în orice mod, a
calității de inventator. În fapt această acțiune poate îmbrăca forme sau modalități
diverse, una fiind aceea a prezentării făptuitorului la Oficiul de Stat pentru
Invenții și Mărci (O.S.I.M.) cu documentația necesară pentru eliberarea
brevetului solicitând eliberarea acestuia pe numele său. În opinia unor autori
folosirea în textul de incriminare a expresiei fără drept este discutabilă, având în
vedere că însușirea calității de inventator nu poate avea loc decât fără drept
(Romințan, 2006). Infracțiunea se consideră consumată în momentul însușirii
calității de inventator.
Infracțiunea de contrafacere – art. 59 alin. (1)
Încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (2) constituie infracțiune și se pedepsește cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
(3) Pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licențe are dreptul
la despăgubiri potrivit dreptului comun, și poate solicita instanței judecătorești
competente să dispună măsura confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor
contrafăcute. Această dispoziție se aplică și materialelor și echipamentelor care
au servit la săvârșirea faptelor de contrafacere.
(4) Încălcarea drepturilor prevăzute la art. 32 alin. (1) de către terți după
publicarea cererii de brevet de invenție atrage pentru persoanele vinovate
obligația de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata
despăgubirilor fiind executoriu după eliberarea brevetului.
(5) Prin excepție de la prevederile art. 32 alin. (1), actele prevăzute la art. 32
alin. (2) efectuate de un terț anterior datei la care s-a publicat cererea de brevet
sau datei la care solicitantul i-a făcut o somație, însoțită de o copie autentificată
a cererii de brevet de invenție, nu sunt considerate a aduce atingere drepturilor
conferite de brevet.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Subiectul pasiv
este autorul invenției sau titularul ori beneficiarul unei licențe.
Elementul material al infracțiunii îl constituie acțiunea de:
- fabricare, folosire sau punere în circulație, fără drept, a obiectului unui
brevet de invenție;
91
- orice altă încălcare a drepturilor conferite de art. 33 alin. (1) din lege,
când aceste încălcări au fost săvârșite după data de publicare a cererii de
brevet.
Prin fabricare a obiectului unui brevet de invenție se înțelege realizarea
materială a unui obiect identic sau similar celui ce formează obiectul unui brevet
de invenție (Lucian, M., 2002, p. 110). Are relevanță numai simpla
confecționare (fabricare) a obiectului chiar dacă acesta nu a fost încă folosit,
expus ori pus în circulație. Prin contrafacere se înțelege și importul de obiecte
contrafăcute realizate într-o țară străină ori tranzitarea acestora pe teritoriul
statului român. Folosirea presupune utilizarea obiectului invenției brevetate. Se
cere condiția ca întrebuințarea să fie cu rea-credință, evitându-se astfel situațiile
în care autorul invenției și-a dat acordul de utilizare. Infracțiunea de contrafacere
prin folosire subzistă indiferent dacă obiectul folosit a fost contrafăcut de
făptuitor sau de o altă persoană.
Vinovăția – infracțiunea de contrafacere prevăzută de art. 59 din Legea nr.
64/1991 se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.
Infracțiunea se consideră consumată în momentul când acțiunile incriminate au
fost duse până la capăt, adică s-a realizat efectiv obiectul contrafăcut al unei
invenții, s-a folosit fără drept obiectul invenției ori s-a realizat un act de punere
în circulație.
Infracțiunea de divulgare a datelor cuprinse în cererile de brevet – art. 62
(1) Divulgarea de către personalul O.S.I.M. precum și de către personalul care
efectuează lucrări în legătură cu invențiile, a datelor cuprinse în cererile de
brevet, până la publicarea lor, constituie infracțiune și se pedepsește cu
(2) O.S.I.M. răspunde față de inventator pentru prejudiciile aduse ca urmare a
săvârșirii infracțiunii prevăzute la alin. (1).
Subiectul activ poate fi numai un angajat al O.S.I.M., subiect calificat
(circumstanțiat). În practică s-a decis că nu este obligatoriu ca angajatul
O.S.I.M. să aibă atribuții directe de primire, păstrare ori soluționare a cererilor
de înregistrare a invențiilor, acesta putând fi un alt salariat care, întâmplător, sau
în exercitarea atribuțiilor de serviciu, intră în posesia datelor din cererea de
înregistrare și din celelalte documente ale dosarului și le divulgă (Romințan,
2006, p. 226).
Subiectul pasiv este titularul cererii de brevet.
92
Elementul material (actul de conduită interzis) constă în fapta de a divulga
datele cuprinse într-o cerere de brevet. Prin cerere de brevet se înțelege cererea
scrisă conținând solicitarea expresă de acordare a unui brevet de invenție. Fapta
se realizează când subiectul activ comunică unor persoane neautorizate datele
cuprinse în cererea de brevet. Fapta se poate realiza și prin inacțiune, adică
subiectul activ lasă ca datele din cerere să fie consultate sau copiate de către
persoane neautorizate. Nu are relevanță dacă datele din cerere au fost divulgate
în totalitate sau numai în parte. Legea impune condiția ca divulgarea, prin
acțiune sau prin inacțiune, să se producă în intervalul cuprins între data
înregistrării cererii de brevet la O.S.I.M. și data publicării ei în Monitorul Oficial
pentru Proprietate Industrială.
Forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă.
Infracțiunea se consumă în momentul când are loc divulgarea propriu-zisă,
indiferent de mijlocul de comunicare folosit.
Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și
modelelor industriale
Infracțiunea de însușire a calității de autor – art. 50 alin. (1)
Însușirea, fără drept, în orice mod, a calității de autor al desenului sau modelului
constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, împăcarea înlătură răspunderea penală.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, subiect
necircumstanțiat. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că în situația în
care un grup de persoane, constituit pe baza unei înțelegeri, a creat un desen sau
un model industrial, subiectul activ al infracțiunii poate fi una dintre persoanele
din grup care își însușește, fără drept, calitatea de autor unic al desenului sau
modelului industrial (Romințan, 2006, p. 242).
Subiectul pasiv este autorul desenului sau modelului industrial. Dreptul lui,
nepatrimonial asupra desenului sau modelului industrial ia naștere odată cu
depunerea cererii de înregistrare la O.S.I.M.
Elementul material – constă în acțiunea de însușire, fără drept, în orice mod, a
calității de autor al desenului sau modelului industrial. Legea nu distinge asupra
modalităților de însușire a calității de autor și nici nu condiționează existența
infracțiunii de obținerea vreunui avantaj patrimonial ori de producerea vreunui
prejudiciu autorului de drept al desenului sau al modelului industrial. Practic,
infracțiunea se poate săvârși prin diverse modalități faptice: înscrierea în cererea
93
de înregistrare de către împuternicit a numelui său ca fiind autor de drept,
sustragerea documentației ce cuprinde descrierea elementelor noi ale desenului
sau modelului industrial etc.
Forma de vinovăție – intenția directă sau indirectă.
Infracțiunea se consideră consumată în momentul însușirii calității de autor al
desenului sau modelului industrial, adică în momentul când făptuitorul
completează și depune cererea de brevet.
Infracțiunea de contrafacere – art. 52 (1)
Săvârșirea fără drept a oricărui act prevăzut la art. 30, după data înregistrării
desenului sau modelului constituie infracțiunea de contrafacere și se pedepsește
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Împăcarea înlătură
răspunderea penală (alin. (2) al art. 52).
Subiectul activ – poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Legea nu
prevede o calitate specială pentru subiectul activ. Totuși, dacă infracțiunea se
comite prin acțiuni comerciale (import, export, vânzare-cumpărare etc.), atunci
subiectul activ trebuie să aibă calitatea de comerciant.
Subiectul pasiv este autorul desenului sau al modelului industrial. Participația
este posibilă în toate formele sale.
Elementul material se poate realiza prin două variante, alternative astfel:
- reproducerea, fără drept, a desenului sau modelului industrial în scopul
fabricării de produse cu aspect identic;
- fabricarea, oferirea spre vânzare, vânzarea, importul sau stocarea unor astfel de
produse în vederea punerii în circulație sau folosirii (Voicu; Boroi; Sandu &
Molnar, 2002, p. 328).
Prin desen industrial se înțelege aspectul exterior al unui produs sau al unei părți
a acestuia, redată în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele
caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură sau materiale ori
ornamentația produsului în sine.
Prin model industrial se înțelege aspectul exterior al unui produs sau al unei
părți a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre
principalele caracteristici. Prin produs se înțelege orice obiect obținut dintr-un
proces industrial sau artizanal, conținând, printre altele, și elemente concepute
spre a fi asamblate într-un produs complex, ambalaje, forme de prezentare,
aranjamente, simboluri grafice, caractere tipografice etc. Reproducerea
presupune imitarea, copierea, redarea exactă a desenului sau modelului
94
industrial. Potrivit dispozițiilor legii, reproducerea trebuie să fie realizată fără
drept, adică fără consimțământul titularului de
brevet, iar comiterea faptei să fie în scopul fabricării de produse cu aspect
identic. În literatura de specialitate s-a apreciat că nu este necesar acordul
titularului certificatului de înregistrare pentru: actele efectuate exclusiv în scop
personal și necomercial, cu condiția ca acestea să nu afecteze exploatarea
normală a desenelor sau modelelor industriale.
Forma de vinovăție – infracțiunea analizată se săvârșește cu intenție directă sau
indirectă. Când infracțiunea de contrafacere se săvârșește prin reproducere sau
prin stocare, forma de vinovăție este intenția directă calificată prin scop.
Infracțiunea se consumă când s-a realizat desenul sau modelul industrial ori
atunci când au fost înfăptuite celelalte acțiuni alternative (oferirea spre vânzare,
vânzare-cumpărare, stocare etc.).
Infracțiunea prevăzută de Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor
produselor semiconductoare
Art. 38 alin. (1)
Exploatarea comercială sau producerea fără drept a unei topografii protejate ori
a unui produs semiconductor în care este încorporată o topografie protejată sau a
unui element de circuit care încorporează un astfel de produs semiconductor, în
măsura în care acest element continuă să conțină o topografie, dacă fapta a fost
comisă după data publicării înregistrării topografiei în Registrul național al
topografiilor, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, împăcarea înlătură răspunderea penală.
Obiectul material, când infracțiunea este comisă prin exploatare comercială, este
topografia înregistrată sau produsul semiconductor în care este încorporată o
topografie protejată ori elementul de circuit care încorporează un astfel de
produs semiconductor.
Produsul semiconductor este forma finală sau intermediară a oricărui produs:
- compus dintr-un strat de material semiconductor;
- constituit din unul sau mai multe straturi de materiale conductoare, izolate
sau semiconductoare;
- destinat să îndeplinească o funcție electronică.
Topografia unui circuit semiconductor se constituie dintr-o serie de imagini,
indiferent de modalitatea în care acestea sunt fixate sau codate, reprezentând
95
configurația tridimensională a straturilor ce compun un produs semiconductor și
în care fiecare imagine reproduce desenul sau o parte din desenul unei suprafețe
a produsului semiconductor.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică
responsabilă penal. Când infracțiunea se comite prin acte de natură comercială,
subiectul activ va fi calificat în fapt, adică va fi un comerciant sau o persoană
care să desfășoare activități de natură comercială. Participația este posibilă în
toate formele sale: coautorat, instigare și complicitate.
Elementul material – constă în acțiunea de exploatare, de producere fără drept a
unei topografii protejate ori a unui produs semiconductor în care este
încorporată o topografie protejată sau a unui element de circuit care
încorporează un astfel de produs semiconductor. Prin exploatare comercială,
potrivit legii, se înțelege vânzarea, închirierea, leasingul sau oricare altă
modalitate de distribuire comercială ori ofertă făcută în aceste scopuri.
Producerea semnifică fabricarea, crearea, confecționarea unei topografii
protejate ori a unui produs semiconductor în care este încorporată o topografie
protejată.
Pentru realizarea elementului material al infracțiunii este necesară îndeplinirea,
cumulativ, a următoarelor condiții:
- acțiunile să fie săvârșite fără drept, adică fără autorizarea titularului
topografiei;
- acțiunile incriminate să fie săvârșite după data publicării înregistrării topografice
în Registrul Național al Topografiilor.
Forma de vinovăție – infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă.
În situația săvârșirii infracțiunii prin acțiuni de exploatare comercială, aceasta se
consideră consumată când s-a realizat un astfel de act. Când infracțiunea se
săvârșește prin producerea unei topografii, aceasta se consideră consumată în
momentul realizării efective a topografiei sau a produsului semiconductor în
care este încorporată o topografie protejată.
Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 255/1998 privind protecția noilor soiuri de
plante
Infracțiunea de contrafacere
Art. 43
(1) Constituie infracțiune de contrafacere și se pedepsește cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă efectuarea fără autorizația titularului brevetului
pentru soi a oricărui act prevăzut la art. 31 alin. (1).
96
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează săvârșirea următoarelor
fapte:
a) folosirea pentru materialul de înmulțire, produs și vândut, a unei alte
denumiri decât cea înregistrată;
b) folosirea denumirii înregistrate a unui nou soi pentru materialul de
înmulțire, produs și vândut, care nu aparține acestui soi;
c) atribuirea pentru materialul de înmulțire, produs și vândut, a unei
denumiri foarte apropiate de cea a soiului protejat, astfel încât să poată
produce confuzii;
d) vânzarea de material de înmulțire, cu mențiunea falsă că aparține soiului
pentru care s-a acordat brevet pentru soi, inducând, astfel, în eroare
cumpărătorul.
Obiectul material – poate fi materialul de înmulțire sau materialul recoltat din
soiul protejat. La a doua variantă normativă a faptei incriminate, respectiv lit. a)-
d), obiectul material îl constituie materialul de înmulțire.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Subiectul pasiv este
titularul brevetului pentru soi.
Elementul material al infracțiunii constă în:
- efectuarea oricărui act prevăzut de art. 31 din lege, adică producerea,
reproducerea, condiționarea în scopul înmulțirii, oferirea spre vânzare sau
orice altă formă de comercializare, importul, exportul și depozitarea
pentru unul din scopurile anterioare;
- efectuarea oricărui act din cele prevăzute de art. 43 alin. (2) lit a)-d).
Forma de vinovăție – infracțiunea de contrafacere prevăzută de art. 43 se
săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Infracțiunea se consideră consumată
în momentul realizării oricăreia dintre modalitățile normative.
Infracțiunea prevăzută în art. 90 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și
indicațiile geografice
cu amendă săvârșirea, fără drept, a următoarelor fapte:
a) contrafacerea unei mărci;
b) punerea în circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară
cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare;
97
c) punerea în circulație a produselor care poartă indicații geografice ce
indică sau sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune
geografică, alta decât locul adevărat de origine.
(2) Prin contrafacerea unei mărci se înțelege realizarea sau utilizarea fără
consimțământul titularului, de către terți, în activitatea comercială, a unui semn:
a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care
marca a fost înregistrată;
b) care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă ori dată fiind
identitatea sau asemănarea produselor sau a serviciilor cărora li se aplică
semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar
produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de
asociere a mărcii cu semnul;
c) identic sau asemănător cu marca pentru produse ori servicii diferite de
cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta a dobândit un
renume în România și dacă prin folosirea semnului fără motive întemeiate
s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau
folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.
(3) Prin punerea în circulație se înțelege oferirea produselor sau comercializarea
ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub
acest semn, precum și importul, exportul sau tranzitul produselor sub acest
semn.
(4) Faptele prevăzute la alin. (1) nu constituie infracțiuni dacă au fost săvârșite
înainte de data publicării mărcii.
(5) În cazul infracțiunii prevăzute la alin. (1) lit. a), împăcarea înlătură
răspunderea penală.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Participația este
posibilă sub toate formele sale. Subiectul pasiv este titularul mărcii înregistrate.
Elementul material al faptei prevăzute la alin. (1) lit. a) constă în contrafacerea
unei mărci. Unii autori consideră că prin contrafacere se înțelege o reproducere
identică sau cvasiidentică a unei mărci protejate (Hotca & Dobrinoiu, 2009, p.
285). În general, contrafacerea se apreciază mai mult după asemănări decât după
deosebiri, luându-se în considerare întregul mărcii, aranjamentul desenelor,
distribuția lor, forma culoarea, rezonanța produsă.
Imitarea, ca procedeu de contrafacere, presupune reproducerea unei mărci în
asemenea măsură încât să creeze impresia de asemănare cu marca înregistrată.
Pentru existența imitației în sensul legii nu este necesar ca mărcile să fie absolut
98
identice și nici nu se va ține seama de diferențele de detaliu, fiind suficient
efectul de a induce în eroare publicul prin aspectul general. În literatura de
specialitate s-a exprimat opinia că imitarea este o contrafacere deghizată prin
care imitatorul urmărește să reproducă doar trăsăturile esențiale, să realizeze
asemănări de ansamblu pentru a-i induce în eroare pe consumatori, păstrând
suficiente deosebiri cu ajutorul cărora să se sustragă de la răspundere (Romințan,
2006, p. 319).
Elementul material al faptei prevăzute la alin. (1) lit. b) îl constituie acțiunea de
punere în circulație a unui produs ce poartă o marcă identică sau similară cu o
marcă înregistrată. Punerea în circulație înseamnă orice acțiune prin care se
realizează introducerea produsului în circuitul desfacerii bunurilor, adică:
expunerea spre vânzare, vânzarea, punerea în gaj, împrumutul și chiar oferirea
cu titlu gratuit.
Fapta incriminată la alin. (1) lit. c) are ca element material punerea în circulație
a produselor ce poartă indicații geografice care indică sau sugerează că produsul
în cauză este originar dintr-o anumită regiune geografică, alta decât cea reală.
Pentru existența acestei infracțiuni este necesară îndeplinirea condiției esențiale
de inducere în eroare a consumatorilor cu privire la originea geografică a
produsului.
Forma de vinovăție – infracțiunea prevăzută la alin. (1) lit. c) se săvârșește cu
intenție directă, calificată prin scop (inducerea în eroare a publicului).
Infracțiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se săvârșesc cu intenție directă sau
indirectă.
Fapta prevăzută la lit. a) se consideră consumată când s-a realizat produsul sau
serviciul contrafăcut sau imitat, iar fapta de folosire fără drept a unei mărci se
consumă în momentul efectuării primului act de întrebuințare a mărcii
înregistrate (Romințan, 2006, p. 326).
În cazul infracțiunii de contrafacerea unei mărci prevăzută la alin. (1) lit. a) al
art. 90, împăcarea înlătură răspunderea penală.
99
Capitolul 13
Infracțiuni din domeniul relațiilor de muncă
Domeniul relațiilor de muncă are multiple conexiuni cu domeniul relațiilor de

afaceri. Este evident faptul că în cadrul realizării unor afaceri este folosită
munca salariată cu tot ceea ce presupune aceasta: respectarea condițiilor
referitoare la angajarea personalului salariat, plata salariilor, a impozitelor,
taxelor și contribuțiilor aferente. Firește că în cazul încălcării, nesocotirii
reglementărilor din domeniul de referință, în raport cu gravitatea faptelor, se vor
aplica inclusiv norme juridice de drept penal. Altfel spus, unele acțiuni sau
inacțiuni ale participanților la raporturile juridice de muncă au fost incriminate
ca infracțiuni și, din punctul nostru de vedere, acestea se încadrează în
substructura (subramura) dreptului penal al afacerilor.
Relațiile de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării
reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii
sunt reglementate de Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. 1 În art. 264 și 265 sunt
cuprinse dispoziții referitoare la infracțiunile ce se pot comite în acest domeniu.
Art. 264
(1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau
cu amendă fapta persoane care, în mod repetat, stabilește pentru salariații
încadrați în baza contractului individual de muncă salarii sub nivelul salariului
minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut de lege.
(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și infracțiunea constând în
refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente
documentele legale, în scopul împiedicării verificărilor privitoare la aplicarea
reglementărilor generale și speciale în domeniul relațiilor de muncă, securității
și sănătății în muncă, în termen de cel mult 15 zile de la primirea celei de-a doua
solicitări.
(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și infracțiunea constând în
împiedicarea sub orice formă a organelor competente de a intra, în condițiile
prevăzute de lege, în sedii, incinte, spații, terenuri sau mijloace de transport pe
1
Republicat în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
100
care angajatorul le folosește în realizarea activității lui profesionale, pentru a
efectua verificări privitoare la aplicarea reglementărilor generale și speciale în
domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă.
(4) Constituie infracțiune și se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă primirea la muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de
cetățenia acestora, fără încheierea unui contract individual de muncă.
Subiectul activ al infracțiunilor incriminate de textele de mai sus este calificat,
având calitatea de angajator. Angajatorul este persoana fizică sau juridică ce
poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual
de muncă.
Subiectul pasiv principal este statul în calitate de garant al dreptului la muncă și
protecție socială (art. 41 din Constituția României). Subiectul pasiv secundar
este persoana fizică angajată în muncă.
Elementul material al laturii obiective îl constituie plata unor salarii sub nivelul
salariului minim brut pe țară garantat în plată, refuzul nejustificat de a prezenta
organelor competente documentele legale privind aplicarea reglementărilor
generale și speciale referitoare la domeniul relațiilor de muncă, securității și
sănătății în muncă, împiedicarea acelorași organe de a intra, în condițiile legii, în
sedii, incinte, spații, terenuri sau mijloace de transport folosite de angajator în
realizarea activității profesionale. De asemenea, constituie element material al
laturii obiective primirea la muncă fără încheierea unui contract individual de
muncă a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetățenia acestora.
Forma de vinovăție a infracțiunilor prevăzute la alin. (1) și (4) este intenția
directă sau indirectă. Pentru infracțiunile prevăzute la alin. (2) și (3), forma de
vinovăție este intenția directă, deoarece legea impune existența unui scop:
împiedicarea verificărilor.
Art. 265
(1) Încadrarea în muncă a unui minor cu nerespectarea condițiilor legale de
vârstă sau folosirea acestuia pentru prestarea unor activități cu încălcarea
prevederilor legale referitoare la regimul de muncă al minorilor se pedepsește cu
(2) Cu pedeapsa prevăzută la art. 264 alin. (4) se sancționează primirea la muncă
a unei persoane aflate în situație de ședere ilegală în România cunoscând că
aceasta este victimă a traficului de persoane.
101
(3) Dacă munca prestată de persoanele prevăzute la alin. (2) sau la art. 264 alin.
(4) este de natură să le pună în pericol viața, integritatea sau sănătatea, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(4) În cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la alin. (2) și (3) și la
art. 264 alin. (4), instanța de judecată poate dispune și aplicarea uneia sau mai
multora dintre următoarele pedepse complementare:
a) pierderea totală sau parțială a dreptului angajatorului de a beneficia de
prestații, ajutoare ori subvenții publice, inclusiv fonduri ale Uniunii
Europene gestionate de autoritățile române, pentru o perioadă de până la 5
ani;
b) interzicerea dreptului angajatorului de a participa la atribuirea unui
contract de achiziții publice pentru o perioadă de până la 5 ani;
c) recuperarea integrală sau parțială a prestațiilor, ajutoarelor ori subvențiilor
publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritățile
române, atribuite angajatorului pe o perioadă de până la 12 luni înainte de
comiterea infracțiunii;
d) închiderea temporară sau definitivă a punctului ori punctelor de lucru în
care s-a comis infracțiunea sau retragerea temporară ori definitivă a unei
licențe de desfășurare a activității profesionale în cauză, dacă acest lucru
este justificat de gravitatea încălcării;
art. 264 alin. (4), angajatorul va fi obligat să plătească sumele reprezentând:
a) orice remunerație restanță datorată persoanelor angajate ilegal.
Cuantumul remunerației se presupune a fi egal cu salariul mediu brut pe
economie, cu excepția cazului în care fie angajatorul, fie angajatul poate
dovedi contrariul;
b) cuantumul tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor de asigurări
sociale pe care angajatorul le-ar fi plătit dacă persoana ar fi fost angajată
legal, inclusiv penalitățile de întârziere și amenzile administrative
corespunzătoare;
c) cheltuielile determinate de transferul plăților restante în țara în care
persoana angajată ilegal s-a întors de bunăvoie sau a fost returnată în
condițiile legii;
art. 264 alin. (4) de către un subcontractant, atât contractantul principal, cât și
orice subcontractant intermediar, dacă au avut cunoștință de faptul că
102
subcontractantul angajator angaja străini aflați în situația de ședere ilegală, pot fi
obligați de către instanță, în solidar cu angajatorul sau în locul
subcontractantului angajator ori al contractantului al cărui subcontractant direct
este angajatorul, la plata sumelor de bani prevăzute la alin. (5) lit. a) și c).
Subiectul activ, ca și în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 264, este calificat,
se cere calitatea de angajator. Acesta poate fi persoană fizică sau juridică.
Subiectul pasiv principal statul în calitate de garant al exercitării dreptului la
muncă. Subiectul pasiv secundar sau subsecvent este persoana angajată în
muncă în condiții nelegale. Infracțiunea prevăzută la alin. (1) are un subiect
pasiv subsecvent calificat prin vârstă – minorul. Potrivit dispozițiilor legale
(art.13 C. muncii) persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea
vârstei de 16 ani. Ea poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat și
la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinților sau al reprezentanților
legali, pentru activități potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudini și cunoștințele
sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea și pregătirea
profesională. Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este
interzisă. Pentru locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase pot fi
angajate numai persoane care au împlinit vârsta de 18 ani. Aceste locuri de
muncă se stabilesc prin hotărâre a guvernului.
Elementul material al laturii obiective îl constituie acțiunile incriminate de
textul de lege, respectiv: încadrarea în muncă a a minorilor cu încălcarea
dispozițiilor legale, încadrarea în muncă a persoanelor aflate în situația de ședere
ilegală în România, punerea în pericol, prin încadrarea în muncă în condițiile
menționate, a vieții, integrității sau sănătății acestora.
Forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă.
În afara pedepselor principale, sunt prevăzute și pedepse complementare
(interzicerea unor drepturi), precum și măsura de siguranță a confiscării speciale,
potrivit art. 265 alin. (5)-(6).
103
Capitolul 14
Infracțiuni din domeniul informaticii
Dezvoltarea informaticii în ultima perioadă de timp și utilizarea pe scară largă a

sistemelor informatice aproape în toate sectoarele vieții sociale, economice,
culturale etc. nu putea să lase acest domeniu în afara protecției penale.
Inițial, sediul materiei acestei protecții s-a aflat în Titlul III al Cărții II din Legea
nr. 161/ 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției.1
Legea incrimina trei categorii de infracțiuni:
a) infracțiuni contra confidențialității datelor și sistemelor informatice, care la
rândul lor sunt:
- infracțiuni de acces ilegal la un sistem informatic;
- infracțiuni de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice;
- infracțiuni de alterare a integrității datelor informatice;
- infracțiunea de perturbare a funcționării sistemelor informatice;
- infracțiunea de a realiza operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe
informatice.
b) Infracțiuni informatice și anume:
- infracțiuni de fals informatic;
- infracțiuni de fraudă informatică.
c) pornografia infantilă prin intermediul sistemelor informatice.
Prin art. 130 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal2 au fost abrogate textele de incriminare din Legea
nr. 161/2003, respectiv art. 42-47; 48-50 și 51.
Pentru protecția penală a acestui domeniu au fost prevăzute în Codul penal
„Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice,”
1
2
Publicată în M.Of. nr. 747 din 12 noiembrie 2012.
104
(art. 360 – 365 C.pen.) constituind conținutul Capitolului VI al Titlului VII al
Părții speciale intitulat „Infracțiuni contra siguranței publice.” Astfel, legiuitorul
a apreciat că aceste infracțiuni au un impact în general asupra siguranței publice
și nu doar asupra mediilor de afaceri, acestea fiind însă cele mai afectate de
săvârșirea unor asemenea fapte.
De asemenea, dispozițiile Capitolului IV „Fraude comise prin sisteme
informatice și mijloace de plată electronice” (art. 249-251) al Titlului II
„Infracțiuni contra patrimoniului” au ca obiectiv prevenirea și combaterea
fraudelor săvârșite prin intermediul mijloacelor informatice și al mijloacelor de
plată electronice.
Datorită caracterului cu totul special al domeniului, s-a considerat necesară
definirea termenilor utilizați în operațiunea de incriminare, definire realizată prin
intermediul dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 astfel:
a) sistem informatic – dispozitiv sau ansamblu de dispozitive
interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai
multe asigură preluarea automată a datelor, cu ajutorul unui program
informatic;
b) prelucrare automată a datelor – procesul prin care datele dintr-un
sistem informatic sunt prelucrate prin intermediul unui program
informatic;
c) program informatic – ansamblu de instrucțiuni care pot fi executate de
un sistem informatic în vederea obținerii unui rezultat determinat;
d) date informatice – orice reprezentare a unor fapte, informații sau
concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic (în această categorie se include și orice program informatic
care poate determina realizarea unei funcții de către un sistem
informatic);
e) furnizor de servicii:
1. orice persoană fizică sau juridică ce oferă utilizatorilor posibilitatea de a
comunica prin intermediul sistemelor informatice;
2. orice altă persoană fizică sau juridică ce prelucrează sau stochează date
informatice pentru utilizatorii care solicită a li se oferi posibilitatea de a
comunica prin intermediul sistemelor informatice și pentru utilizatorii serviciilor
oferite de acestea.
a) date referitoare la traficul informațional – orice date informatice
referitoare la o comunicare realizată printr-un sistem informatic și produse
de acesta care reprezintă o parte din lanțul de comunicare, indicând
105
originea, destinația, ruta, ora, data, mărimea, volumul și durata
comunicării, precum și tipul serviciului utilizat pentru comunicare;
b) date referitoare la utilizatori – orice informație care poate conduce la
identificarea unui utilizator, incluzând tipul de comunicare și serviciul
folosit, adresa poștală, adresa geografică, numere de telefon sau alte
numere de acces și modalitatea de plată a serviciului respectiv, precum și
orice alte date care pot conduce la identificarea utilizatorului;
c) măsuri de securitate – folosirea unor proceduri, dispozitive sau programe
informatice specializate cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic
este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori;
d) materiale pornografice cu minori – orice material care prezintă un minor
având un comportament sexual explicit sau o persoană majoră care este
prezentată ca un minor având un comportament sexual explicit ori imagini
care, deși nu prezintă o persoană reală, simulează în mod credibil, un
minor având un comportament sexual explicit.
Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 definește noțiunea de persoană care
acționează fără drept ca fiind aceea aflată într-una din următoarele situații:
a) nu este autorizată, în temeiul legii sa al unui contract;
b) depășește limitele autorizării;
c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente,
potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem
informatic ori de a desfășura cercetări științifice sau de a efectua orice altă
operațiune într-un sistem informatic.
Prevenirea criminalității informatice – prin art. 36 din lege se statuează că
autoritățile și instituțiile publice cu competențe în domeniu, furnizorii de
servicii, organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile
desfășoară activități comune și programe de prevenire a criminalității
informatice în scopul asigurării securității sistemelor informatice și a protecției
datelor personale.
Potrivit dispozițiilor art. 38 din aceeași lege, autoritățile și persoanele juridice
enumerate la art. 36 sunt îndrituite să organizeze campanii de informare privind
criminalitatea informatică și riscurile la care sunt expuși utilizatorii de sisteme
informatice. Legea dispune constituirea și actualizarea continuă a bazelor de
date privind criminalitatea informatică de către Ministerul Justiției, Ministerul
Afacerilor Interne, Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației,
Serviciul Român de Informații și serviciul Român de Informații Externe. În
același timp, Institutul Național de Criminologie din subordinea Ministerului
106
Justiției a fost abilitat să efectueze studii periodice în scopul identificării
cauzelor determinante și a condițiilor favorizante ale criminalității informatice.
Proprietarii sau administratorii de sisteme informatice la care accesul este
interzis sau restricționat pentru anumite categorii de utilizatori au obligația de a
avertiza utilizatorii cu privire la condițiile legale de acces și utilizare, precum și
cu privire la consecințele juridice ale accesului fără drept la aceste sisteme
informatice. Avertizarea trebuie să fie accesibilă oricărui utilizator.
Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice (art.
360 – 365 C.pen.)
Accesul ilegal la un sistem informatic
Art. 360
(1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la
3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapte prevăzută la alin. (1), săvârșită în scopul obținerii de date informatice,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
(3) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită cu privire la un sistem
informatic la care, prin intermediul unor proceduri, dispozitive sau programe
specializate, accesul este restricționat sau interzis pentru anumite categorii de
utilizatori, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Obiectul juridic generic al acestei infracțiuni, de altfel comun tuturor
infracțiunilor din domeniul informatic, este reprezentat de valoarea socială
numită sistem informatic și de relațiile sociale ce se nasc în legătură cu utilizarea
sistemelor informatice (Hotca & Dobrinoiu, 2008, p. 576).
Obiectul juridic specific se constituie din interesul proprietarului, deținătorului
sau utilizatorului legal al sistemului informatic protejat de lege, precum și al
proprietarului, deținătorului ori utilizatorului legal al datelor informatice, stocate
sau diseminate în respectivul sistem informatic. Infracțiunile informatice au, în
raport cu dispoziția legală de incriminare două sau mai multe obiecte juridice
specifice, deoarece afectează două sau chiar mai multe valori sociale. Dintre
aceste obiecte juridice, unul este principal, celălalt, sau celelalte sunt adiacente,
sau secundare. De exemplu, accesul neautorizat la un sistem informatic din
domeniul siguranței naționale periclitează atât siguranța națională, capacitatea
informației accesate.
Obiectul material constă în entitățile materiale care formează sistemele
informatice (calculatoare, rețele de calculatoare, elemente hardware –
echipamente periferice, cabluri, plăci, servere etc.).
107
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă penal,
nefiind circumstanțiat în niciun fel. Practica organelor judiciare a relevat faptul
că, îndeobște, făptuitorii sunt persoane care posedă cunoștințe, uneori solide, în
domeniul tehnologiei informației. O mare parte a acestor făptuitori o reprezintă
experții în sisteme de calcul electronice și rețele de calculatoare, calificați în
”spargerea„ măsurilor de protecție ale calculatoarelor sau rețelelor de
calculatoare. Participația este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare,
complicitate.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică proprietară sau deținătoare
legală a sistemului informatic accesat fără drept sau a datelor informatice vizate.
Când datele informatice vizate de accesul ilegal se referă la o persoană fizică sau
juridică, altele decât proprietarul sau deținătorul de drept al sistemului
informatic respectiv, putem vorbi de un subiect pasiv secundar. În literatura de
specialitate se dă exemplul accesării ilegale a sistemului integrat de evidență
informatizată a persoanei și accederea la datele personale ale unui individ
(Hotca & Dobrinoiu, 2008, p. 577).
Latura obiectivă
Elementul material se realizează prin accesul fără drept într-un sistem
informatic. Accesul presupune pătrunderea în tot sau numai într-o parte a
sistemului informatic. Metoda de pătrundere nu are relevanță din acest punct de
vedere. În forma cea mai simplă, accesul fără drept la un sistem informatic este
o interacțiune a făptuitorului cu tehnica de calcul vizată prin intermediul
echipamentelor sau a unor componente ale sistemului vizat (sursă de alimentare,
butoane de pornire, tastatură etc.). Accesul ilegal în formă simplă se poate
realiza de către intrus prin manipularea propriilor echipamente periferice, de la
distantă, găsind și utilizând o cale externă de intrare într-un anumit sistem de
calcul. Este cazul tipic al accesării unei alte stații de lucru aflate într-o rețea.
Urmărind realizarea accesului, făptuitorii vor încerca o gamă variată de
proceduri tehnice cum ar fi: atacul prin parolă, atacul de acces liber, atacul care
exploatează slăbiciunile tehnologice etc.
Textul de lege impune, pentru existența infracțiunii, ca făptuitorul să fi acționat
fără drept. Aceasta are semnificația împrejurării că făptuitorul nu era îndreptățit,
prin lege sau prin vreo relație contractuală de orice fel, să aibă acces la sistemul
informatic sau la informațiile respective.
Din punct de vedere fizic, urmarea imediată este modificarea pe care acțiunea
incriminată a produs-o în realitatea exterioară. Această modificare poate consta
în schimbarea unei situații sau stări, într-o transformare de ordin material adusă
108
obiectului infracțiunii. În practică, urmarea formei simple de acces fără drept
este crearea unei stări de nesiguranță pentru sistemul informatic respectiv. Dacă
scopul accesului neautorizat a fost obținerea de date informatice, nesiguranța
sistemului de calcul este dublată de starea de nesiguranță a datelor informatice
stocate în acesta sau prelucrate de acesta.
Din punct de vedere juridic, sub aspectul consecințelor produse de acțiunea
incriminată asupra valorii sociale ce constituie obiectul infracțiunii, urmarea este
starea de pericol, de amenințare la adresa domiciliului informatic ori a spațiului
informatic (Hotca & Dobrinoiu, 2008, p. 580).
Între acțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de
cauzalitate. Ea rezultă ex re, adică din materialitatea faptei, în cazul accesului
neautorizat în forma simplă. Pentru cel de-al doilea caz de acces fără drept
trebuie probată forțarea măsurilor de securitate.
Latura subiectivă, infracțiunea de acces neautorizat se comite cu intenție directă
sau indirectă. În cazul obținerii de date informatice (alin. 2), intenția este
calificată prin scop
Forme și modalități
Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate. Infracțiunea prevăzută la
alin. (2) se consumă când intrusul acționează asupra măsurilor de securitate,
indiferent dacă a reușit sau nu neutralizarea sau înlăturarea acestora.
Infracțiune în discuție prezintă o singură modalitate normativă exprimată prin
elementul său material, adică prin accesul fără drept la un sistem informatic.
Acestei modalități normative pot să-i corespundă variate modalități de fapt.
Legea prevede și două modalități agravate. Fapta este mai gravă (alin 2) dacă
este săvârșită în scopul obținerii de date informatice, ori dacă a fost săvârșită cu
privire la un sistem informatic la care accesul este restricționat sau interzis
pentru anumite categorii de utilizatori, prin intermediul unor proceduri,
dispozitive sau programe speciale (alin. 3). Acțiunea penală se pune în mișcare
din oficiu.
Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice
Art. 361
(1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii de date informatice care nu este
publică și care este destinată unui sistem informatic, provine dintr-un asemenea
sistem sau se efectuează în cadrul unui sistem informatic se pedepsește cu
închisoare de la unu la 5 ani.
109
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și interceptarea, fără drept, a unei emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic, ce conține date
informatice care nu sunt publice.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale referitoare la
telecomunicații și comunicații informatice, la comunicația de date care nu sunt
publice.
Obiectul material îl constituie fluxul de pachete informatice care sunt
transportate de la un echipament de calcul la altul sau în interiorul aceluiași
sistem informatic, spre care se îndreptă interesul făptuitorului. Obiectul material
poate fi chiar suportul tehnic prin care se realizează comunicațiile de date între
echipamente.
În cazul alin. (2), obiectul material este constituit din emisia electromagnetică ce
radiază sau se găsește în formă reziduală ori necontrolată în imediata vecinătate
a echipamentelor electronice care alcătuiesc sistemul informatic vizat.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Deși necircumstanțiat,
subiectul activ va trebui să dispună de anumite abilități tehnice prin intermediul
cărora să poată intercepta transmisii de date informatice și emisii
electromagnetice provenite dintr-un sistem informatic ce conține date ce nu sunt
publice. Participația este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare sau
complicitate.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică deținătoare de drept a sistemului
informatic ori a componentelor acestuia. Adiacent, poate fi subiect pasiv al
infracțiunii deținătorul de drept al datelor informatice interceptate sau persoana
vizată în mod direct de prelucrarea automată a datelor.
Latura obiectivă
Elementul material – prin interceptare se înțelege acțiunea de a capta cu ajutorul
unui dispozitiv electronic special confecționat în acest scop, sau al unui
computer, impulsurile electrice, variațiile de tensiune sau emisiile
electromagnetice care tranzitează în interiorul unui sistem informatic sau se
manifestă ca efect al funcționării acestuia ori se află pe traseul de legătură dintre
două sau mai multe sisteme informatice care comunică.
Urmarea imediată constă în interferența cu căile prin care se realizează
comunicațiile de date. Din punct de vedere juridic, urmarea imediată constă în
starea de pericol, de amenințare, pentru valoarea socială pe care legea penală o
110
apără. Legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și urmarea produsă
rezultă ex re, adică din materialitatea faptei.
Latura subiectivă, infracțiunea de interceptare ilegală se comite numai cu
intenție directă. Analizând elementul material al laturii obiective, observăm că
este imposibil ca făptuitorul, prevăzând rezultatul acțiunii sale să capteze date
ale unei comunicații într-un sistem informatic sau între două astfel de sisteme
fără a urmări acest lucru, acceptând numai posibilitatea producerii rezultatului.
Forme, modalități
Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate de lege. Anumite acte
pregătitoare sunt incriminate ca infracțiuni de art. 365 alin. (2) – operațiuni
ilegale cu dispozitive sau programe informatice. Tentativa se pedepsește.
Infracțiunea se consumă în momentul interceptării fără drept a unei transmisii de
date informatice sau captarea emisiei electromagnetice a uneia din
componentele sistemului informatic.
Alterarea integrității datelor informatice
Art. 362
Fapta de a modifica, șterge sau deteriora date informatice ori de a restricționa
accesul la aceste date, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale care iau naștere în
legătură cu datele și informațiile stocate sau tranzitate în formă electronică.
Interesul juridic protejat este al proprietarului sau al deținătorului de drept al
datelor informatice.
Obiectul material se constituie din datele informatice vizate prin infracțiune. De
asemenea, obiect material ar putea fi considerat și mediul de stocare al datelor
informatice.
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă penal.
Subiectul activ necircumstanțiat din punct de vedere juridic este, de regulă, o
persoană calificată în domeniul informatic. Participația este posibilă în toate
formele sale.
Subiectul pasiv etc. persoana fizică sau juridică deținătoare de drept a datelor și
informațiilor care constituie obiectul material al infracțiunii.
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii în varianta tip se realizează prin acțiuni de
modificare, ștergere sau deteriorare a datelor informatice ori de restricționare a
111
accesului la aceste date. Aceste activități produc efecte negative asupra stării
normale a datelor informatice. Nu constituie element material al infracțiunii
acele activități care nu produc asemenea efecte, cum ar fi acțiunile cu efect de
perfecționare a unui program sau a unor date informatice.
Modificarea presupune acțiunea făptuitorului de a introduce noi secvențe sau de
a șterge anumite porțiuni ale datelor informatice, având ca rezultat noi date,
diferite de cele inițiale. Ștergerea implică eliminarea în tot sau în parte a
reprezentării datelor supuse acțiunii infracționale. Deteriorarea înseamnă
alterarea conținutului datelor prin inserții străine de acestea. Restricționarea
accesului se produce atunci când făptuitorul face să dispară datele fără ca ele să
fie în fapt șterse. Datele nu mai sunt accesibile persoanelor autorizate și, în
consecință, acestea nu se pot servi de ele. Restricționarea se produce prin mai
multe acțiuni exercitate asupra sistemelor de calcul sau mediilor de stocare,
astfel încât utilizatorul de drept să nu le mai poată regăsi în forma inițială.
Urmarea imediată o reprezintă alterarea datelor informatice care nu mai prezintă
caracteristicile, importanța și valoarea inițiale. În cazul transferului de date
informatice, urmarea o constituie, pe de o parte, ștergerea datelor informatice,
astfel că acestea nu mai există pentru utilizatorul de drept și crearea
concomitentă a unei replici a datelor informatice respective, pe același suport de
stocare sau pe un altul, extern, în posesia făptuitorului.
Legătura de cauzalitate dintre activitatea infractorului și urmarea produsă
trebuie dovedită.
Latura subiectivă – infracțiunea de alterare a datelor informatice se săvârșește
cu intenție directă sau indirectă. În majoritatea situațiilor, făptuitorul urmărește
producerea unei daune. Scoaterea dintr-un asemenea act a unui profit ilicit nu et.
necesară și nu este tipică acestei infracțiuni. În fapt există o motivație, de pildă,
dorința de a face rău unui concurent, răzbunarea, motive politice sau ideologice
etc.
Forme, modalități – actele pregătitoare nu sunt incriminate deși, practic sunt
posibile. Unele acte pregătitoare sunt incriminate ca infracțiuni, cum sunt cele
de la art. 365 alin. (2) - operațiuni ilegale cu dispozitive de programe
informatice. Tentativa se pedepsește, după cum dispun prevederile art. 366 C.
pen.
Infracțiune se consideră consumată când s-au modificat, șters sau deteriorat în
orice fel datele dintr-un sistem informatic, s-a produs împiedicarea accesului la
aceste date ori s-a realizat transferul datelor selectate pe un alt mediu de stocare.
112
Infracțiunea prezintă patru modalități normative în varianta tip, respectiv,
modificarea, ștergerea, deteriorarea ori restricționarea accesului la datele
informatice.
Perturbare a funcționării sistemelor informatice
Art. 363
Fapta de a perturba grav, fără drept, funcționarea unui sistem informatic, prin
introducerea, transmiterea, modificarea, ștergerea sau deteriorarea datelor
informatice sau prin restricționarea accesului la datele informatice, se pedepsește
cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care protejează buna
funcționare a sistemelor informatice și apără inviolabilitatea domiciliului
informatic.
Obiectul material este reprezentat de datele informatice dintr-un sistem
informatic perturbat grav prin acțiunea făptuitorului.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Participația este
posibilă în toate formele sale. Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică
deținătoare de drept a sistemului informatic a cărui funcționare a fost perturbată.
Latura obiectivă
Elementul material se realizează prin acțiunea de perturbare a funcționării unui
sistem informatic. Legea prevede și modalitățile prin care se realizează
elementul material al laturii obiective: introducerea, transmiterea, modificarea,
ștergerea sau deteriorarea, precum și restricționarea accesului la date
informatice.
Introducerea de date informatice se poate realiza în mod direct, de la tastatură,
ori prin transfer de pe un mijloc extern de stocare. Transmiterea de date
informatice se poate face de la distanță, folosindu-se facilitățile oferite de
conectarea sistemului vizat la o rețea informatică. Modificarea, ștergerea sau
deteriorarea datelor informatice ori restricționarea accesului la aceste date
constituie și modalități de săvârșire a infracțiunii de alterare a integrității datelor
informatice.
Urmarea imediată constă în alterarea datelor informatice, producându-se o stare
de pericol și o funcționare defectuoasă, haotică, de necontrolat a sistemului
informatic în cauză, adică o perturbare gravă a funcționării sistemului. Prin
perturbarea funcționării unui sistem informatic se înțelege alterarea totală sau
parțială a parametrilor funcționali ai acestuia, de natură să provoace un
113
dezechilibru temporar sau permanent sistemului informatic al unei instituții
publice.
Legătura de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie
dovedită.
Latura subiectivă – infracțiunea de perturbare a unui sistem informatic se poate
comite cu intenție directă sau indirectă. Uneori, diferența dintre cele două forme
de vinovăție este dată de natura datelor introduse, transmise, modificate, șterse,
deteriorate sau supuse restricționării. Se exemplifică acțiunea unui angajat care,
într-o pauză, trimite colegilor de serviciu un mesaj inofensiv de poștă electronică
având atașat un fișier de dimensiuni mari, chiar infestat cu un virus. În acest caz
se reține intenția indirectă.
Forme, modalități
Actele pregătitoare nu sunt incriminate, deși sunt posibile în realitate. Unele
dintre aceste acte sunt incriminate ca infracțiuni cum ar fi în art. 365 alin. (2).
Tentativa se pedepsește. Infracțiunea se consideră consumată când sistemul
informatic vizat începe să funcționeze defectuos sau se blochează. Ea prezintă
șase modalități normative în varianta tip (introducerea, transmiterea,
modificarea, ștergerea, deteriorarea sau restricționarea accesului la datele
informatice), acestora putând să le corespundă diferite modalități de fapt.
Transferul neautorizat de date informatice
Art. 364
Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de
stocare a datelor informatice se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Obiectul juridic special al infracțiunii este reprezentat de relațiile sociale
referitoare la siguranța și stabilitatea datelor informatice stocate într-un sistem
informatic sau într-un mijloc de stocare.
Obiectul material îl constituie datele informatice în concret stocate într-un
sistem informatic sau într-un mijloc de stocare.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, legea neimpunând
vreo circumstanțiere. Participarea este posibilă în toate formele sale: coautorat,
instigare, complicitate.
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică deținătoare de
drept a sistemului informatic sau a mijlocului de stocare a datelor informatice ce
se transferă în mod neautorizat.
114
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunea de transfer
neautorizat a datelor informatice dintr-un sistem sau mijloc de stocare a
acestora. Pentru această infracțiune legea prevede o singură modalitate de
realizare a elementului material: transferul.
Urmarea imediată a acestei infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol, de
amenințare la adresa siguranței și stabilității datelor aflate într-un sistem sau alt
mijloc de stocare. Între activitatea făptuitorului și această urmare trebuie să
existe o legătură de cauzalitate. Ea rezultă ex re, adică din materialitatea
faptelor.
Infracțiunea de transfer neautorizat de date informatice se săvârșește cu intenție
directă sau indirectă. Textul incriminator nu face vreo precizare în legătură cu
scopul săvârșirii infracțiunii.
Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate ca atare în cuprinsul
art. 364 C.pen. Ele își găsesc reglementarea în dispoziții art. 365 alin. (2) C.pen.
Infracțiunea se consumă în momentul transferului datelor informatice. Tentativa
se pedepsește.
Operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice
Art. 365
(1) Fapta persoanei care, fără drept, produce, importă, distribuie sau pune la
dispoziție sub orice formă:
a) dispozitive sau programe informatice conceput sau adaptat în scopul comiterii
uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-364;
b) parole, coduri de acces sau alte asemenea date informatice care permit
accesul total sau parțial la un sistem informatic, în scopul săvârșirii uneia din
infracțiunile prevăzute de art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani sau cu amendă.
(2) Deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, a unui program informatic, a unei
parole, a unui cod de acces sau a altor date informatice, dintre cele prevăzute la
alin. (1), în scopul săvârșirii uneia din infracțiunile prevăzute în art. 360-364, se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
referitoare la încrederea în datele, dispozitivele și programele informatice, în
sensul utilizării lor corecte și legale, precum și în desfășurarea normală a
operațiunilor comerciale în legătură cu acestea.
115
Obiectul material îl constituie dispozitivele electronice sau programele create

special ori adaptate pentru a fi folosite ca mijloace de săvârșire a altor infracțiuni
informatice, precum și datele informatice ce țin de protecția sistemului cum ar
fi: parole, coduri de acces etc.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, legea neimpunând
vreo circumstanțiere. Participarea este posibilă în toate formele sale: coautorat,
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică deținătoare de
drept a sistemului informatic asupra căruia se acționează și i se aduce atingere
prin săvârșirea faptelor incriminate, precum și proprietarul sau deținătorul
dreptului de autor pentru produsele hardware ori software modificate sau
adaptate în scop infracțional. De asemenea, este subiect activ și persoana
proprietară sau deținătoare a parolelor, codurilor de acces sau altor date
informatice utilizare în mod fraudulos pentru a permite accesul într-un sistem
informatic.
Elementul material al laturii obiective este constituit de acțiunea de a produce,
importa, distribui sau pune la dispoziție unul sau mai multe dispozitive ori
programe informatice, special concepute sau adaptate pentru săvârșirea uneia
din infracțiunile informatice precizate de lege.
Producerea unui dispozitiv informatic presupune efectuarea unor activități de
ordin tehnic prin care anumite componente electronice sunt interconectate în așa
fel încât produsul obținut să poată interacționa, direct sau de la distanță, cu un
sistem informatic sau să devină o parte integrantă a acestuia. Crearea unui
program informatic reprezintă elaborarea unei schițe logice a programului în
funcție de scopul urmărit și transcrierea instrucțiunilor într-un limbaj de
programare. Pe lângă aceste activități desfășurate fără drept, legiuitorul a
incriminat și fapta aceluia care, neavând nicio contribuție la crearea
dispozitivului sau programului informatic, îl importă, îl distribuie sau îl pune la
dispoziția persoanei care acționează nemijlocit asupra sistemului informatic. De
asemenea, a incriminat producerea, importul, distribuirea ori punerea la
dispoziția persoanelor neautorizate a parolelor, codurilor de acces sau a oricăror
date informatice care permit accesul, total sau parțial, la un sistem informatic.
Parolele sau codurile de acces sunt o înșiruire de litere, cifre, semne speciale cu
o lungime variabilă, realizată prin acționarea unor butoane ale tastaturii, ori
generate aleatoriu prin aplicarea unui algoritm matematic în cadrul unui
dispozitiv special fabricat în acest sens. Cu ajutorul parolelor și a codurilor de
acces deținătorii sau utilizatorii autorizați pot restricționa, din motive de
116
securitate, accesul persoanelor străine la sistemul, dispozitivul sau programul
informatic pe care îl gestionează.
Urmarea imediată a acestei infracțiuni constă în crearea unei stări de pericol, de
amenințare la adresa datelor, dispozitivelor sau programelor informatice. Între
activitatea făptuitorului și această urmare trebuie să existe o legătură de
cauzalitate. Ea rezultă ex re, adică din materialitatea faptelor.
Infracțiunea de operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice se
săvârșește cu intenție directă. Aceasta este calificată prin scop, textele legale
făcând precizarea că acțiunile incriminate se comit în scopul săvârșirii
infracțiunilor prevăzute de art. 360-364 C.pen.
Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate ca atare de legiuitor.
Unele dintre el sunt incriminate ca infracțiuni de art. 360-364. Tentativa se
pedepsește (art. 366 C.pen.). Infracțiunea se consumă în momentul producerii,
importului, distribuirii, punerii la dispoziție ori deținerii, fără drept, a unui
dispozitiv, program informatic, parolă, cod de acces sau alte tipuri de date
informatice în scopul săvârșirii infracțiunilor indicare expres de lege.
Infracțiunea are patru modalități normative, producerea, importul, distribuirea,
punerea la dispoziție, fără drept, a unui dispozitiv, program informatic, parolă,
cod de acces sau alte asemenea date informatice. Acestor modalități normative
le pot corespunde o varietate de modalități de fapt.
Frauda informatică
Art. 249
Introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea
accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării uni sistem
informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru
altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepsește cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
referitoare la încrederea publică în siguranța și corectitudinea sistemelor
informatice, în valabilitatea și autenticitatea datelor informatice, în procesul de
stocare, prelucrare și tranzacționare automată a datelor de interes public sau
privat.
Obiectul material este reprezentat de datele informatice sau sistemul informatic
asupra cărora acționează făptuitorul.
117
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal (necircumstanțiat).
Practica judiciară a relevat faptul că autorii acestei infracțiuni sunt persoane
inițiate în știința calculatoarelor, iar uneori, au acces la date și sisteme
informatice datorită naturii serviciului. Participația este posibilă în toate formele
sale.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată prin paguba
produsă. Este posibilă și existența unui subiect pasiv adiacent sau secundar care
va fi proprietarul, deținătorul de drept sau utilizatorul autorizat al sistemului
informatic.
Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acțiune alternativă
de introducere, modificare sau ștergere de date informatice ori de restricționare a
accesului la aceste date. Actele prin care se realizează elementul material al
infracțiunii produc efecte negative asupra stării datelor în ce privește calitatea
lor de a atesta fapte ori situații conforme cu realitatea, în această privință ele
fiind echivalente producerii unor documente false sau falsificării unor
documente
Urmarea imediată contă în producerea unei pagube, adică a unei pierderi

înregistrate în patrimoniul persoanei vătămate, consecință a acțiunii făptuitorului
sau făptuitorilor.
Legătura de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și urmarea produsă trebuie
dovedită.
Infracțiunea de fraudă informatică se săvârșește cu intenție directă, calificată
prin scop. În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că modificarea sau
ștergerea de date informatice va constitui infracțiune chiar dacă făptuitorul a
alterat adevărul din conținutul acestor date cu un scop legitim, de exemplu
pentru a crea proba unei situații juridice reale (Hotca & Dobrinoiu, 2008, p.
605). De asemenea, legea nu impune condiția utilizării afective a datelor
contrafăcute, ci numai obținerea lor în scopul propus. Scopul este reprezentat de
folosirea datelor neconforme cu realitatea obținute în vederea producerii unei
consecințe juridice.
Ca și în cazul celorlalte infracțiuni informatice, actele pregătitoare nu sunt
incriminate. În fapt ele sunt posibile Tentativa se pedepsește. Infracțiunea este
consumată când făptuitorul a introdus, modificat ori șters în vreun fel datele
informatice vizate dintr-un sistem informatic ori a restricționat accesul la
respectivele date dacă prin aceasta s-au produs alte date sau situații juridice
118
necorespunzătoare adevărului având ca urmare producerea unei pagube.
Infracțiunea prezintă patru modalități normative – introducerea, modificarea,
ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date.
Modalităților normative le pot corespunde variate modalități de fapt.
Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos
Art. 250
(1)Efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare
a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin
utilizarea, fără consimțământul titularului, a unui instrument de plată electronică
sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepsește cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează efectuarea uneia dintre operațiunile
prevăzute în alin. (1), prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare
sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
(3) Transmiterea neautorizată către altă persoană a oricăror date de identificare,
în vederea efectuării uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), se
pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale care
protejează patrimoniul unei persoane în situația în care drepturile sale
patrimoniale, sau o parte din ele sunt cuantificate într-un anumit volum de date
stocate într-un sistem informatic sau gestionate într-o rețea, sub forma
instrumentelor de plată electronice sau de fonduri monetare electronice.
Obiectul material este reprezentat din datele informatice reprezentând numerar,
monedă electronică, fonduri, instrumente de plată stocate în sistemele
informatice vizate de operațiunile frauduloase.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal. Practica judiciară a
relevat, ca și în cazul celorlalte infracțiuni din domeniul informatic, faptul că
autorii acestei infracțiuni sunt persoane inițiate în domeniul calculatoarelor ori,
prin natura serviciului, au acces la date și sisteme informatice. Participația este
posibilă în toate formele sale.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică ale cărei fonduri sau
instrumente de plată ori date de identificare sunt periclitate prin manoperele
frauduloase.
Și în acest caz este posibilă existența unui subiect pasiv adiacent care poate fi
proprietarul, deținătorul de drept sau utilizatorul legal al unui sistem informatic.
119
Elementul material al laturii obiective îl constituie acțiunea alternativă de
încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică, transferul de
fonduri, utilizarea neautorizată de date de identificare, utilizarea unor asemenea
date fictive sau transmiterea neautorizată a datelor de identificare.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol în legătură cu
instrumentele de monedă electronică folosite în cadrul relațiilor de afaceri, a
siguranței fondurilor și a datelor de identificare care permit utilizarea unor
asemenea mijloace de efectuare a plăților.
Latura subiectivă
Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, în modalitățile prevăzute
la alin. (1) și (2) se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Modalitatea
prevăzută la alin. (3) se săvârșește numai cu intenție directă, textul legal
impunând existența unui scop – „în vederea efectuării uneia dintre operațiunile
prevăzute în alin. (1), (...)”
Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate. Tentativa se pedepsește.
Infracțiunea se consideră consumată când făptuitorul a efectuat o operațiune de
retragere de numerar, a încărcat sau descărcat un instrument de plată electronică
ori de transfer de fonduri prin utilizarea instrumentelor de plată ori a datelor de
identificare în mod nelegal.
Infracțiunea de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos prezintă
șapte modalități normative – retragere de numerar, încărcare sau descărcare a
unui instrument de monedă electronică, transfer de fonduri, utilizarea
neautorizată a oricăror date de identificare, utilizarea de date de identificare
fictive, transmiterea neautorizată către o altă persoană a oricăror date de
identificare. Modalităților normative le pot corespunde variate modalități de
fapt.
Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
Art. 251
(1)Acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare
a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că
este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau
utilizat fără consimțământul titularului său, se pedepsește cu închisoarea de la
unu la 5 ani.
120
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile
prevăzute în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a
oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale care
protejează patrimoniul unei persoane în situația în care drepturile sale
patrimoniale, sau o parte din ele sunt cuantificate într-un anumit volum de date
stocate într-un sistem informatic sau gestionate într-o rețea, sub forma
instrumentelor de plată electronice sau de fonduri monetare electronice, precum
și corectitudine a folosirii acestora.
Obiectul material este reprezentat din datele informatice reprezentând numerar,
monedă electronică, fonduri, instrumente de plată stocate în sistemele
informatice vizate de operațiunile frauduloase.
Subiectul activ poate fi orice persoană responsabilă penal, care acceptă
operațiunile frauduloase comise de alții. Deși textul de lege nu precizează, se
înțelege că acesta este titularul unui depozit în numerar, al unui fond, al datelor
de identificare ori reprezentantul legal al acestuia.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică ale cărei fonduri sau
instrumente de plată ori date de identificare sunt periclitate prin manoperele
frauduloase.
Și în acest caz este posibilă existența unui subiect pasiv adiacent care poate fi
proprietarul, deținătorul de drept sau utilizatorul legal al unui sistem informatic.
Elementul material al laturii obiective îl constituie acceptarea unei operațiuni de
retragere de numerar, de încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă
electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea
unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimțământul
titularului său.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol în legătură cu

instrumentele de monedă electronică folosite în cadrul relațiilor de afaceri, a
siguranței fondurilor și a datelor de identificare care permit utilizarea unor
asemenea mijloace de efectuare a plăților.
Latura subiectivă
Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos se săvârșește cu
intenție directă sau indirectă.
121
Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate. Tentativa se pedepsește.
Infracțiunea se consideră consumată când făptuitorul a accept o operațiune de
retragere de numerar, de încărcare sau descărcare a unui instrument de plată
electronică ori de transfer de fonduri prin utilizarea instrumentelor de plată ori a
datelor de identificare în mod nelegal.
Infracțiunea de acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
prezintă patru modalități normative – acceptarea retragerii de numerar, încărcării
sau descărcării unui instrument de monedă electronică ori a unui transfer de
fonduri. Modalităților normative le pot corespunde variate modalități de fapt.
122
Capitolul 15
BANCRUTA
Faptele incriminate sub denumirea de bancrută (nomen juris) țin de domeniul

afacerilor, chiar dacă noul Cod penal le-a inclus în Titlul II al părții speciale –
„Infracțiuni contra patrimoniului,” Capitolul III – „Infracțiuni contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii,” dându-le astfel alura de infracțiuni de
drept comun, posibil a se săvârși de oricine și oriunde în realitatea socială.
În limba română, cuvântul bancrută (de proveniență franceză - banqueroute) are
semnificația de faliment însoțit de nereguli financiare făcute în dauna
creditorilor (DEX, 1984, p. 72). De la acest conținut semantic au pornit și
legiuitorii care, după cum se va vedea, au incriminat anumite comportamente
sub denumirea de bancrută.
În dreptul modern românesc, infracțiunea în discuție a fost incriminată în Codul
comercial de la 1887 în art. 880. Au urmat: Legea nr. 31/1990 privind
societățile, Legea nr. 64/1995 referitoare la faliment, Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice,
a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției,
Legea nr. 86/2006 privind procedura insolvenței. Toate aceste acte normative au
incriminat infracțiunea de bancrută în termeni mai mult sau mai puțin
asemănători (uneori identici), fiecare având în vedere condițiile și obiectivele
urmărite prin instituirea normelor respective.
Punctul comun s-a regăsit în intenția legiuitorului de a proteja interesele
creditorilor în raport cu tendința debitorului, aflat în faliment, de a le eluda, și
mai mult, de a ieși din situația limită cu cât mai puține pierderi, prin efectuarea
unor manopere frauduloase.
Potrivit reglementărilor din Codul penal, bancruta a fost incriminată sub două
forme, respectiv, bancruta simplă și bancruta frauduloasă.
Bancruta simplă
Art. 240
(1) Neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică
ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere
123
a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește mai mult de 6 luni
termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență, se pedepsește cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Obiectul juridic este constituit de relațiile sociale referitoare la normala
funcționare a societăților, precum și la încrederea publicului în siguranța
operațiunilor de afaceri.
Subiectul activ este calificat, poate fi subiect activ al acestei infracțiuni doar
persoana fizică sau reprezentantul legal al persoanei juridice care are atribuțiuni
în privința introducerii cerere de deschidere a procedurii insolvenței.
Subiectul sau subiecții pasivi sunt creditorii ale căror interese economico-
financiare sunt periclitate sau prejudiciate prin acțiunile sau inacțiunile
subiecților activi. În doctrină s-a avansat ideea că s-ar putea considera subiect
pasiv al infracțiunii de bancrută simplă și societatea în numele căreia se
acționează ori nu se acționează. Această opinie, însă, nu a găsit un suport
suficient de convingător, deoarece acțiunile sau inacțiunile subiectului activ
afectează doar interesele creditorilor. (Medeanu, 2006, p. 369)
Latura obiectivă se poate realiza prin cele două modalități enumerate de lege,
respectiv, o inacțiune - neintroducerea sau o acțiune - introducerea tardivă a
cererii de deschidere a procedurii insolvenței.
Consumarea infracțiunii se produce la termenele prevăzute de lege pentru
introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Mai exact, la mai
mult de 6 luni de la expirarea termenului prevăzut de lege de la apariția stării de
insolvență.
Tentativa nu se pedepsește.
Bancruta frauduloasă
Art. 241
(1) Fapta persoanei care în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte
din activul averii acestuia;
b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt
act sau în situația financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
124
(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Obiectul juridic al infracțiunii de bancrută frauduloasă se constituie din relațiile
sociale referitoare la interesele participanților la relațiile de afaceri, la încrederea
ce trebuie să se statornicească între participanții la aceste relații și la siguranța
tranzacțiilor. În esență este vorba de starea de solvabilitate a societăților, de
drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului care sunt prejudiciate
prin actele de fraudă săvârșite. (Medeanu, 2006, p. 368)
Subiectul activ nu este calificat, legea nu a prevăzut o anumită calitate pentru
făptuitor, în consecință, el poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă
penal. În cazul în care acești subiecți sunt alte persoane decât administratorii,
directorii, membrii directoratului etc., adică persoane cu atribuții de decizie în
cadrul societății, aceștia trebuie să cunoască starea de insolvabilitate a societății
și să acționeze în scopul fraudării intereselor creditorilor. În practica judiciară nu
s-au semnalat cazuri în care persoane străine de societatea debitoare să acționeze
în cunoștință de cauză (adică având reprezentarea stării de insolvență) și în
scopul descris de lege. În mod frecvent, autorii (subiecții activi) ai acestei
infracțiuni sunt persoane care au un interes în cauză.
Subiectul pasiv, de cele mai multe ori colectiv, este reprezentat de creditorii sau
deținătorii de obligațiuni ale căror creanțe sunt diminuate ori aduse în situația
imposibilității executării ca urmare a săvârșirii acțiunilor incriminate. În doctrină
s-a formulat și opinia potrivit căreia subiect pasiv al infracțiunii de bancrută
frauduloasă ar putea fi și societatea falimentată, însă aceasta nu a rezistat criticii
întemeiate pe argumentul de text, anume acela că legea prevede scopul fraudării
creditorilor. (Medeanu, 2006, p. 369)
Latura obiectivă se realizează prin acțiunile de falsificare, sustragere sau
distrugere a evidențelor debitorului, ascunderea unei părți din activul averii
acestuia, înfățișarea unor datorii inexistente, prezentarea unor sume nedatorate
prin intermediul registrelor debitorului, altor acte sau situației financiare,
înstrăinarea unei părți din active. Termenii folosiți de lege pentru denumirea
acestor acțiuni ilicite se vor interpreta în sensul consacrat în dreptul penal,
respectiv: falsificare – contrafacere în orice mod, atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului etc.; sustragere – deposedarea de un
obiect sau de un bun; distrugere – degradare, aducere în stare de neîntrebuințare,
înstrăinare – transmiterea proprietății sau transferul unor atribute ale dreptului
de proprietate.
Latura subiectivă – infracțiunea de bancrută frauduloasă se săvârșește cu
intenție directă calificată prin scop. În esență, prin această infracțiune sunt vizate
125
interesele creditorilor, astfel încât, acțiunile care constituie elementul material al
laturii obiective (falsificare, sustragere, distrugere, ascundere, înfățișare,
prezentare, înstrăinare) neexecutate în frauda creditorilor, pot constitui alte
infracțiuni sau nu vor constitui infracțiuni, de la caz la caz.
Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate. Tentativa se pedepsește
(art. 248 C. pen.). I
nfracțiunea se consideră consumată când făptuitorul a epuizat acțiunea prin care
urmărește fraudarea intereselor creditorilor.
Bancruta frauduloasă prezintă șapte modalități normative: falsificarea,
sustragerea, distrugerea de evidențe, ascunderea unei părți din activul averii
debitorului, înfățișarea unor datorii inexistente, prezentarea unor sume
nedatorate, înstrăinarea unei părți din active. Modalităților normative le pot
corespunde variate modalități de fapt.
126
Capitolul 16
Infracțiuni privind autorizarea executării construcțiilor
Prin legea nr. 50/19911 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții a
fost reglementată realizarea lucrărilor de construcții civile, industriale, agricole,
hidrotehnice sau de orice altă natură. Potrivit dispozițiilor acestui act normativ,
orice construcție se poate realiza numai în baza unei autorizații de construire
eliberată de autoritatea competentă în condițiile legii. Autorizația de construire
reprezintă actul autorității administrației publice în baza căruia sunt aplicate
măsurile prevăzute de lege cu privire la amplasarea, proiectarea și executarea
construcțiilor.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, autorizația de construire se
eliberează pentru:
a) lucrări de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere,
reabilitare, schimbare de destinație sau de reparare a construcțiilor de orice fel,
precum și a instalațiilor aferente acestora, cu excepția celor prevăzute la art. 11;
b) lucrări de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare,
restaurare, conservare, precum și orice alte lucrări, indiferent de valoarea lor,
care urmează să fie efectuate la construcții reprezentând monumente istorice,
inclusiv la anexele acestora identificate în același imobil-teren și/sau construcții
amplasate în zone de protecție a monumentelor și în zone construite protejate,
stabilite potrivit legii, ori la construcții cu valoare arhitecturală sau istorică
deosebită, stabilite prin documentații de urbanism aprobate; c) lucrări de
construire, reconstruire, modificare, extindere, reparare, modernizare și
reabilitare privind căile de comunicație de orice fel, drumurile forestiere,
lucrările de artă, rețelele și dotările tehnico-edilitare, branșamente și racorduri la
rețelele de utilități, lucrările hidrotehnice, amenajările de albii, lucrări de
îmbunătățiri funciare, lucrări de instalații de infrastructură, lucrări pentru noi
capacități de producere, transport, distribuție a energiei electrice și/sau termice,
precum și de reabilitare și retehnologizare a celor existente;
d) împrejmuiri și mobilier urban, amenajări de spații verzi, parcuri, locuri de
joacă și agrement, piste și alte lucrări de amenajare a spațiilor publice;
1
127
e) lucrări de foraje și excavări necesare pentru efectuarea studiilor geotehnice și
a prospecțiunilor geologice, proiectarea și deschiderea exploatărilor de cariere și
balastiere, a sondelor de gaze și petrol,precum și a altor exploatări de suprafață,
subterane sau subacvatice;
f) lucrări, amenajări și construcții cu caracter provizoriu necesare în vederea
organizării executării lucrărilor în condițiile prevăzute la art. 7 alin. (1) și (13);
g) organizarea de tabere de corturi, căsuțe sau de rulote;
h) lucrări de construcții cu caracter provizoriu; chioșcuri, tonete, cabine, spații
de expunere, corpuri și panouri de afișaj, firme și reclame, copertine și pergole
situate pe căile și spațiile publice, anexe gospodărești, precum și anexele
gospodărești ale exploatațiilor agricole situate în extravilan;
i) cimitire – noi și extinderi.
Legea prevede în detaliu condițiile de eliberare a autorizației de construire,
autoritățile competente să elibereze asemenea autorizații, autoritățile cu atribuții
de control în domeniul respectării disciplinei în construcții, precum și măsurile
ce se pot lua în situațiile de nerespectare a dispozițiilor legale.
Încălcarea normelor legale referitoare la autorizarea executării lucrărilor de
construcții constituie contravenție sau infracțiune, după caz.
Infracțiuni privind autorizarea executării construcțiilor
Legea nr. 50/1991 incriminează trei infracțiuni ce se pot săvârși în domeniul
autorizării executării construcțiilor prin dispozițiile art. 24.
Art. 24
Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă următoarele fapte:
a) executarea fără autorizație de construire sau de desființare ori cu
nerespectarea prevederilor acesteia lucrărilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b),
c), e) și g), cu excepțiile prevăzute de lege;
b) continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora de către
organele de control competente, potrivit legii;
c) întocmirea ori semnarea documentelor tehnice – D.T. necesare pentru
autorizarea executării lucrărilor de construcții, precum și a proiectelor tehnice și
a documentațiilor de execuție, pentru alte specialități decât cele certificate prin
diplomele universitare, în condițiile prevăzute la art. 9.
Dispozițiile art. 9 prevăd că proiectele pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcții, precum și proiectele tehnice pe baza cărora se întocmesc acestea, se
128
elaborează de colective tehnice de specialitate, se însușesc și se semnează de
cadre tehnice cu pregătire superioară numai din domeniul arhitecturii,
construcțiilor și instalațiilor pentru construcții. Arhitectul cu diplomă
recunoscută de statul român este competent pentru proiectarea părții de
arhitectură, inginerul de construcții și de instalații cu diplomă recunoscută de
statul român – pentru proiectarea părții de construcții, respectiv, de instalații.
Obiectul juridic al infracțiunilor incriminate de art. 24 din Legea nr. 50/1991 îl
constituie relațiile sociale referitoare la disciplina în construcții, la respectarea
normelor din acest domeniu.
Obiectul material este constituit din construcțiile executate fără autorizație,
construcții desființate fără autorizație, documentațiile tehnice întocmite de
persoane necompetente, potrivit dispozițiilor legale.
Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale
prevăzute de lege pentru a răspunde penal, legea neimpunând vreo condiție de
calificare a acestuia. Participația este posibilă în toate formele: coautorat,
Elementul material al laturii obiective constă în acțiunile incriminate de art. 24,
astfel:
a)în cazul infracțiunii prevăzute la lit. a), elementul material constă în acțiunea
de a executa fără autorizație sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, lucrări
de construire, reconstruire, extindere, reparare, consolidare, protejare, restaurare,
conservare și, în general, orice lucrare indiferent de valoarea lor, potrivit
dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. b), c), e) și g). Infracțiunea se consumă și în
situația când subiectul activ posedă autorizație, dar nu respectă prevederile
acesteia.
b) în cazul infracțiunii prevăzute la lit. b), elementul material constă în
continuarea executării lucrărilor după oprirea acestora de către organele de
control competente, potrivit legii. Continuarea lucrărilor trebuie să se producă
ulterior opririi acestora de către organul abilitat de lege.
c) în cazul infracțiunii prevăzute la lit. c), elementul material constă în
întocmirea și semnarea documentațiilor tehnice de către persoane care nu au
calificarea și specializarea prevăzute de lege, adică nu sunt arhitecți, ingineri
constructori sau ingineri de instalații. Legea impune ca aceștia să aibă diplome
recunoscute de statul român, să întocmească și să semneze acele părți ale
proiectelor pentru care au calificare profesională.
Urmarea imediată a infracțiunilor analizate constă în starea de pericol creată
prin săvârșirea lor pentru interesele societății și ale statului referitoare la
129
respectarea disciplinei în construcții. Legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptelor.
Forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă. Legea nu condiționează
realizarea conținutului infracțiunilor de existența vreunui scop sau mobil.
Actele pregătitoare și tentativa, deși posibile, nu sunt incriminate. Infracțiunile
se consumă în momentul construirii sau desființării unei construcții fără
autorizație sau cu nerespectarea prevederilor acesteia (lit. a), continuării
executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora (lit. b) sau odată cu
întocmirea ori semnarea documentațiilor tehnice de către persoane necalificate
profesional, potrivit legii (lit. c). Infracțiunile prevăzute la art. 24 lit. a) și b) sunt
susceptibile de săvârșire în forma continuă, fiind realizate printr-o activitate de
durată, epuizarea lor survenind la încetarea acțiunii incriminate.
Infracțiunea prevăzută la lit. a) prezintă două modalități normative, respectiv
executarea lucrărilor fără autorizație și executarea acestora cu nerespectarea
prevederilor autorizației.
Infracțiunea prevăzută la lit. b) prezintă o singură modalitate normativă –
continuarea executării lucrărilor după dispunerea opririi acestora, iar
infracțiunea prevăzută la lit. c) prezintă două modalități normative – întocmirea
ori semnarea documentațiilor tehnice. Acestor modalități normative le pot
corespunde variate modalități de fapt. Legea nu prevede modalități agravate ale
infracțiunilor.
Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează
de organele de cercetare penală ale poliției judiciare, iar competența de judecată
revine judecătoriei. În cazul în care organele de inspecție și control ale
autorităților publice constată săvârșirea unor asemenea fapte, acestea au
obligația de a sesiza organele de urmărire penală.
130
Capitolul 17
Infracțiuni privind concurența neloială
Concurența este definitorie pentru economia de piață, constituind elementul
dinamizator principal al dezvoltării capitaliste. Ea presupune o confruntare între
orientări diferite, adesea adverse care, însă, converg către același scop.
Competiția reprezintă una din formele diverse sub care se manifestă concurența
în plan social.
În sens juridic, prin concurență se înțelege confruntarea dintre agenții
ecomomici cu activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile
deschise pieței pentru câștigarea și păstrarea clientelei, în scopul rentabilizării
propriei întreprinderi (Căpățână, 1992, p. 86).
În condițiile economiei de piață, concurența îndeplinește funcții specifice, dintre
care exemplificăm:
- armonizează raportul dintre cerere și ofertă în toate domeniile economice;
- împiedică politica de monopol în fixarea prețurilor;
- stimulează invențiile și inovațiile, crearea de produse și servicii de calitate
superioară;
- asigură alocarea rațională a resurselor în funcție de diferite utilități
solicitate pe piață;
- stabilește repartizarea beneficiilor proporțional cu contribuția efectivă a
agenților economici în activitatea de producere a unor bunuri și de
prestare a unor servicii.
Specialiștii au apreciat că, în funcție de anumite criterii, se poate face distincție
între mai multe forme de concurență. Astfel, după gradul de libertate ar exista o
concurență pură sau perfectă și o concurență eficientă sau posibilă.
Concurența pură sau perfectă se caracterizează prin atomicitatea pieței (număr

mare de agenți mici și mijlocii), omogenitatea produselor și serviciilor
(similitudine relativă), transparența (posibilitatea consumatorilor de a cunoaște
caracteristicile produselor ce li se oferă), pluralitate de opțiuni, mobilitatea
factorilor de producție determinată de factori care țin exclusiv de piață. În raport
cu acest tip de concurență intervenția statului se rezumă numai la asigurarea
131
condițiilor optime pentru desfășurarea spontană a competiției economice. Acest
tip de concurență a funcționat în perioada de început a capitalismului (Voicu et
al., 2002, p. 280).
Concurența eficientă sau posibilă este o noțiune convențională a cărei apariție a
fost determinată de regresul atomizării pieței ca urmare a concentrării
întreprinderilor și capitalurilor ceea ce a impus intervenția statului pentru a
înlătura practicile monopoliste și a proteja consumatorii. Intervenția statului se
manifestă prin reglementare, asistență și gestiune.
Concurența eficientă se caracterizează prin accesul liber la piață, libertate de
acțiune pe piață (toți agenții economici își pot stabili politica în raport cu
concurenții și consumatorii), libertate în alegerea furnizorului și a mărfii dorite.
Ea este adoptată în doctrina juridică și în jurisprudență, inclusiv în cea a Curții
de Justiție a Comunităților Europene, deoarece este flexibilă și răspunde
exigențelor pieței. Concurența eficientă este incompatibilă cu practicile
monopoliste.
De asemenea, se face distincție între concurența licită și concurența ilicită, după
cum prin practicile concurențiale ale agenților economici se respectă sau se
încalcă normele legale din domeniu. Concurența ilicită, la rândul său, a fost
clasificată în concurență interzisă, care se manifestă în domenii scoase de lege
din sfera competiției și concurență neloială care se manifestă în domenii în care
competiția este permisă, dar trebuie desfășurată prin mijloace oneste.
Reglementări în domeniul concurenței
În legislația românească, inițial actele de concurență neloială erau supuse
reglementărilor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală
reglementată de art. 998-999 C. civ. Ulterior au fost adoptate norme juridice
specifice precum: Legea din 17 martie 1884 asupra comerțului ambulant, Legea
din 18 mai 1932 privind concurența neloială, Decretul din 10 mai 1937 pentru
reglementarea și controlul cartelurilor, completat prin Legea din 26 septembrie
1939.
În perioada 1944-1989 nu s-a elaborat o legislație specifică în acest domeniu
deoarece principalele forme ale proprietății socialiste, de stat și cooperatistă, nu
creau probleme în această privință. Începând cu 1990, prin dezvoltarea
proprietății private, a mediilor de afaceri, a economiei de piață în general, a fost
necesară crearea unui cadru legislativ adecvat noilor condiții. Astfel, a fost
elaborată Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat
ca regii autonome și societăți comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populației împotriva unor
activități comerciale ilicite, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței
132
neloiale, Legea nr. 21/1996 privind regimul concurenței, Legea nr. 84/1998
privind mărcile și indicațiile geografice ș.a. Dispozițiile acestor legi speciale se
completează cu normele de drept comun din Codul civil, Codul de procedură
civilă, Codul penal, Codul de procedură penală.
Răspunderea civilă și contravențională pentru fapte de concurență neloială
Potrivit art. 1 din Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială, 1 comercianții
sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor
cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței
loiale. Art. 2 al legii definește concurența neloială ca fiind orice act sau fapt
contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a
produselor, de execuție a lucrărilor, precum și de efectuare a prestărilor de
servicii. Încălcarea obligațiilor prevăzute în art. 1 atrage răspunderea civilă,
contravențională ori penală, în condițiile legii.
Comerciantul care săvârșește un act de concurență neloială va fi obligat să-l
înceteze sau să-l înlăture, după caz și să plătească despăgubiri pentru daunele
pricinuite. În măsura în care actele sau faptele de concurență neloială nu
constituie contravenții sau infracțiuni și prin acestea au fost cauzate daune
materiale sau morale, cel prejudiciat are la îndemână o acțiune civilă în
răspundere delictuală. Dacă fapta a fost comisă de un salariat în exercitarea
atribuțiilor sale de serviciu, comerciantul răspunde în solidar, cu excepția
situației în care dovedește că, potrivit uzanțelor, nu putea împiedica fapta.
Săvârșirea faptelor care, potrivit art. 4 din Legea nr. 11/1991, constituie
contravenții atrage, firește, răspunderea contravențională. În Legea nr. 12/1990
pentru protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite 2 se
prevede că este contravenție fapta comercianților de a se înțelege și a impune
prețuri superioare celor practicate pe piață.
Contravențiile se aplică atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice.
Constatarea lor se face la sesizarea persoanei vătămate, a camerelor de comerț și
industrie sau din oficiu de către personalul de control împuternicit în acest scop
de Oficiul Concurenței.
Infracțiunea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 11/1991
cu amendă:
a) folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă
confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
1
Publicată în M. OF. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
2
Republicată în M. Of. nr. 291 din 5 mai 2009.
133
b) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor
informații confidențiale în legătură cu acestea, transmise autorităților
competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor
farmaceutice ori a produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compuși
chimici noi;
c) divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, ca
rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt
afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice;
d) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite
de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților
publice ori a instituțiilor publice, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau
activitatea unei persoane juridice;
e) folosirea de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (1) din
Codul penal a secretelor comerciale de care a luat cunoștință în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea
unei persoane juridice.
f) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre
vânzare ori vânzarea unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de
invenții, brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicațiile geografice,
desenele și modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte
tipuri de proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul
vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele
asemenea, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele
producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți
comercianți și pe beneficiari.
(2) Prin mențiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit. f), se
înțelege orice indicații de natură a face să se creadă că mărfurile au fost produse
într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se
socotește mențiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al
cărui nume a devenit generic și indică în comerț numai natura lui, în afara
cazului în care denumirea este însoțită de o mențiune care ar putea face să se
creadă că are acea origine.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din lege, acțiunea penală în cazurile
prevăzute la art. 5 se pune în mișcare la plângerea persoanei vătămate ori la
sesizarea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a altei organizații
profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Oficiul Concurenței.
De asemenea, Oficiul Concurenței poate efectua investigațiile prevăzute la art.
39-46 din Legea concurenței nr. 21/1996.
134
Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică responsabilă penal. În
practică, faptele de concurență neloială sun săvârșite de către comercianți, dar
este posibil ca ele să fie comise de persoane fizice sau juridice fără a avea
calitatea de comerciant.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii se constituie din:
a)folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă
confuzie cu cele folosite de alt comerciant. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr.
71/20111pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil,2noțiunea de „profesionist” prevăzută la art. 3 din C. civ. include categoriile
de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane
autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste
noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a Codului civil. În aceste
circumstanțe normative, apreciem că referirile la noțiunea de „comerciant” au în
vedere și celelalte categorii de profesioniști.
Potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, 3 prin firmă se
înțelege, numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită
comerțul și sub care semnează. Firma nu se confundă cu emblema, care este
semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de același gen.
Dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și emblemei se dobândește prin
înscrierea acestora în registrul comerțului.
b)folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor
informații confidențiale în legătură cu acestea, transmise autorităților
competente în scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor
farmaceutice ori a produselor chimice destinate agriculturii care conțin compuși
chimici noi.
c) divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, ca
rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial ori industrial.
Divulgarea presupune aducerea la cunoștința altor persoane a secretului
comercial, achiziționarea constă în dobândirea unor drepturi asupra informațiilor
ce constituie secret comercial, iar utilizarea înseamnă folosirea lor. Este secret
comercial orice informație necunoscută în general, greu accesibilă persoanelor
neautorizate, dar care au interes în sfera de activitate respectivă, a cărei valoare
comercială constă tocmai în caracterul ei secret.
1
Publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
2
Republicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.
3
Republicată în M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998.
135
d)divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite
de deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților
publice ori a instituțiilor publice.
e) folosirea de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (1) din
C.pen. a secretelor comerciale de care a luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor
de serviciu.
Art. 175 alin. (1) C.pen. definește noțiune de funcționar public în sensul că
acesta este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o
remunerație:
- exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;
- exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice
natură;
- exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al unui operator economic sau al unei persoane juridice cu
capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia.
f) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre
vânzare a unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de invenție,
brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicațiile geografice, desenele și
modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de
proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor
sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea,
originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele
producătorului.
Conform art. 67 din Legea nr. 84/1998, indicațiile geografice ale produselor
sunt protejate în România prin înregistrarea lor la Oficiul de Stat pentru Invenții
și Mărci, potrivit legii naționale și convențiilor internaționale la care România
este parte și pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializează
produsele pentru care aceste indicații au fost înregistrate.
Conform art. 2 lit. d) din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și
modelelor industriale,1 desenul sau modelul industrial este aspectul exterior al
unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două sau trei dimensiuni,
rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii,
contururi culori, formă, textură sau materiale ale produsului
1
136
Produsul semiconductor este, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 16/1995
privind protecția topografiilor produselor semiconductoare, 1forma finală sau
intermediară a oricărui produs care se compune dintr-un substrat ce comportă un
strat de material semiconductor, constituit din unul sau mai multe straturi de
materiale conductoare, izolante ori semiconductoare, straturile fiind dispuse
conform unei configurații tridimensionale prestabilite, destinat să îndeplinească
o funcție electronică.
Topografia unui produs semiconductor se constituie dintr-o serie de imagini
legate între ele, indiferent de modalitatea în care acestea sunt fixate sau codate,
reprezentând configurația tridimensională a straturilor care compun un produs
semiconductor și în care fiecare imagine reproduce desenul sau o parte din
desenul unei suprafețe a produsului semiconductor, în orice stadiu al fabricației
sale. Pentru existența infracțiunii, folosirea unei firme, invenții, mărci, indicații
geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit
integrat, unei embleme sau unui ambalaj trebuie să fie de natură a produce
confuzie cu cele folosite legitim de comerciant.
Prin mențiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul dispozițiilor art. 5 alin.
(1) lit. f) din Legea nr. 11/1991, se înțelege orice indicație de natură a induce în
eroare ceilalți comercianți și cumpărătorii asupra provenienței produselor sau
serviciilor. Mai exact, se înțelege orice indicație de natură a face să se creadă că
mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau
într-un anumit sat. Nu se consideră mențiune falsă asupra originii mărfurilor
denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic și indică în comerț
numai natura lui, cu excepția împrejurării în care denumirea este însoțită de o
mențiune care ar putea crea aparența unei anumite origini.
Infracțiunea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 11/1991 se comite numai cu
intenție. Modalitățile normative prevăzute la lit. b) și f) se comit cu intenție
directă calificată prin scop.
Infracțiuni prevăzute în Legea nr. 21/1996 privind regimul concurenței2
Art. 60
(1)Fapta oricărei persoane care exercită funcția de administrator, reprezentant
legal ori care exercită în orice mod funcții de conducere într-o întreprindere de a
concepe sau organiza, cu intenție, vreuna dintre practicile interzise potrivit
prevederilor art. 5 alin. (1) și care nu sunt exceptate potrivit prevederilor art. 5
1
2
Republicată în M. Of. nr. 742 din 16 august 2005.
137
alin. (2) constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani
ori cu amendă și interzicerea unor drepturi.
(2) Nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi început urmărirea penală,
denunță organelor de urmărire penală, participarea sa la comiterea infracțiunii
prevăzute la alin. (1), permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere
penală a celorlalți participanți.
(3) Persoana care a comis infracțiunea prevăzută de alin. (1), iar în timpul
urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere
penală a altor persoane care au săvârșit această infracțiune beneficiază de
reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
(4) Dispozițiile alineatelor (1) și (2) nu se aplică practicii interzise de art. 5 alin.
(1) lit. f), când aceasta se realizează prin înțelegere între participanții la o
licitație publică pentru a denatura prețul de adjudecare, caz în care se aplică
reglementările specifice acestui domeniu.
(5) Instanța judecătorească dispune afișarea sau publicarea hotărârii definitive de
condamnare.
Art. 61 din lege dispune că, pe lângă sancțiunile aplicate, cei vinovați pot fi
obligați la repararea integrală a prejudiciului cauzat persoanelor fizice sau
juridice printr-o practică anticoncurențială prohibită de lege.
Subiectul activ este calificat, legea impunând condiția ca acesta să aibă calitatea
de administrator, reprezentant legal ori să exercite în orice mod funcții de
conducere într-o întreprindere.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică ale căror interese au fost
afectate de activitățile ilicite ale făptuitorilor.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii constă în conceperea sau
organizarea cu intenție a vreuneia dintre practicile interzise de lege.
Prin art. 5 alin. (1) sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții
economici ori asociațiile de agenți economici, orice decizii luate de asociațiile
de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect
restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piață sau pe o parte a
acesteia, în special cele prin care se urmăresc:
a) fixarea concertată, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare ori de
cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum și a oricăror
altor condiții comerciale;
b) limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice ori
investițiilor;
138
c) împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe
criteriul teritorial, al volumului de vânzări și achiziții ori pe alte criterii;
d) aplicarea în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la
prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj
în poziția concurențială;
e) condiționarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a
unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și
nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte;
f) participarea, în mod concret, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte
forme de concurs de oferte;
g) eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea
accesului pe piață și a libertății exercitării concurenței de către alți agenți
economici, precum și înțelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde
către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă.
Prin art. 6 din Legea nr. 21/1996 este interzisă folosirea abuzivă a unei poziții
dominante deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piață ori pe
o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au
ca obiect sau ca efect afectarea activității economice sau prejudicierea
consumatorilor.
Practicile abuzive pot consta în:
a) impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a
tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu
anumiți furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producției, distribuției sau dezvoltării tehnologice în
dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la
prestații echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un
dezavantaj în poziția concurențială;
d) condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a
unor clauze stipulând prestații suplimentare care, nici prin natura lor și
nici conform uzanțelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte;
e) practicarea unor prețuri excesive într-un sens sau în altul, în scopul
înlăturării concurenților, sau vânzarea la export sub costul de producție,
139
cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate
consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependență în care se găsește un alt agent economic
față de un asemenea agent sau agenți economici și care nu dispune de o
soluție alternativă în condiții echivalente, precum și ruperea relațiilor
contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor
condiții comerciale nejustificate.
Potrivit art. 5 alin. (2), pot fi exceptate de la interdicția stabilită de alin. (1) al
aceluiași articol înțelegerile și deciziile luate de asociațiile de agenți economici
sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ una dintre următoarele
condiții:
a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente
pentru a compensa restrângerea concurenței provocată de respectivele
înțelegeri, decizii luate de asociațiile de agenți economici sau practici
concertate;
b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător
celui realizat de părțile la respectiva înțelegere, decizie a asociației de
agenți economici sau practică concertată;
c) eventualele restrângeri ale concurenței sunt indispensabile pentru
obținerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înțelegere, decizie sau
practică concertată nu li se impun părților restricții care nu sunt necesare
pentru realizarea obiectivelor prevăzute la lit. e);
d) respectiva înțelegere, decizie sau practică concertată nu dă agenților
economici posibilitatea de a elimina concurența de pe o parte
substanțială a pieței produselor ori serviciilor la care se referă;
e) înțelegerea, decizia sau practica concertată în cauză contribuie ori poate
contribui la:
- ameliorarea producției ori distribuției de produse, executării de lucrări ori
prestărilor de servicii;
- promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătățirea calității
produselor ori serviciilor;
- întărirea pozițiilor concurențiale ale întreprinderilor mici și mijlocii pe
piața internă;
- practicarea în mod durabil a unor prețuri substanțial mai reduse pentru
consumatori.
140
Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 21/1996, dispozițiile art. 5 din aceeași
lege nu se aplică în cazul agenților economici sau grupărilor de agenți economici
la care cifra de afaceri pentru exercițiul financiar precedent recurgerii la
comportamente susceptibile a fi calificate practici anticoncurențiale nu depășește
plafonul stabilit anual de către Consiliul Concurenței. În același timp se impune
ca fiecare agent economic implicat în înțelegere, decizie sau practică concertată
să nu aibă o cotă de piață ce depășește 10% pe niciuna din piețele relevante
afectate, iar cota totală de piață a agenților economici implicați să nu depășească
5% pe niciuna din piețele relevante afectate.
Infracțiunea prevăzută de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 se săvârșește cu
intenție. Actele preparatorii și tentativa nu se pedepsesc. Infracțiunea prezintă
două modalități normative, acestora putând să le corespundă diferite modalități
de fapt.
Legea prevede o cauză de nepedepsire și una de reducere a pedepsei. Nu se

pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță
organelor de urmărire penală participarea sa la comiterea infracțiunii prevăzute
de art. 60 alin. (1), permițând astfel identificarea și tragerea la răspunderea
penală a celorlalți participanți. Pentru a opera această cauză de nepedepsire se
cere îndeplinirea următoarelor condiții: denunțul să se producă înaintea începerii
urmăririi penale, să se refere la participarea denunțătorului la săvârșirea
infracțiunii în cauză, să se refere, de asemenea la coparticipanții la săvârșirea
aceleiași infracțiuni și, ca urmare a denunțului, să fie identificați participanții în
vederea tragerii la răspundere.
Cauza de reducere a pedepsei la jumătatea limitelor acesteia profită persoanei
care face denunțul în timpul urmăririi penale, sub condiția ca prin denunț să se
faciliteze identificarea și tragerea la răspundere penală a participanților.
141
Bibliografie
Amza, T. (2000). Criminologie teoretică. București: Lumina Lex.

Antoniu, G. (2001). Dreptul penal și integrarea europeană în Revista de Drept
Penal, nr. 3/2001.
Balaban, C. (2003). Evaziunea fiscală, aspecte controversate de teorie și
practica judiciară. București: Editura Rosetti.
Balaci, A. (1994). Dicționar italian-român. București: Editura Gramar.
Bistriceanu, Gh.; Demetrescu, C.G. & Macovei, E.I. (1981). Lexicon de finanțe
și credit, vol. 1. București: Didactică și Pedagogică.
- Bulai, Constantin (1992). Drept penal, Partea generală. vol. I. București:
Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL.
Căpățână, O. (1992). Dreptul concurenței comerciale (concurența onestă).
București: Lumina Lex.
Cărpenaru, S. (2000). Drept comercial român. Ediția a 3-a. București: All Beck.
Clere, Marcel Le (1973). Manuel de Police tehnique. Paris: Editura Police
Revue.
- Codrescu, V. (1936). Evaziunea fiscală în România. Teză de doctorat în
științe economice.
Delmas-Marty, Mireille (1981). Droit penal des affaires. Paris: P.U.F.
Diaconescu, Gh. (1996). Infracțiunile în legi speciale și legi extrapenale.
București: All.
Diaconescu, H. (2004). Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în
legătură cu acestea. București: All Beck.
Dincu, A. (1993). Bazale criminologiei. București: Editura Proarcadia.
Dungan, P. (2003). Drept penal al afacerilor. Partea generală. Editura Presa
Universitară Română, f.l.
Gindicelli-Delage, G. (1996). Droit penal des affaires. Paris: Dalloz.
Hotca, M.A. & Dobrinoiu, M. (2008). Infracțiuni prevăzute în legi speciale.
Comentarii și explicații. vol. 1. București: C.H. Beck.
142
Hotca, M.A. & Dobrinoiu, M. (2009). Elemente de drept penal al afacerilor.
București: C.H. Beck.
Ioan, D.; Baniciu, D. & Rădulescu, S.M. (2005). Corupția în România, realitate
și percepție socială. București: Lumina Lex.
Jeandidier, Wilfred (1996). Droit penal des affaires. Paris: Dalloz.
Lechat, Rene (1963). Curs de poliție tehnică și tactică de poliție criminală. f.e.,
Paris.
Lucian, M. (2002). Invenția. Condițiile de fond ale brevetării. Drepturi.
București: Universul Juridic.
Mănăilă, A. (1999). Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală.
București: All Beck.
Medeanu, T. (2006). Dreptul penal al afacerilor. București: Lumina Lex.
- Mitrache, Constantin (2000). Drept penal român. Partea generală. Ediția a
IV-a revăzută și adăugită. București: Editura Casa de Editură și Presă „Șansa”
SRL.
- Oancea, Ion (1971). Drept penal. Partea generală. București: Didactică și
Pedagogică.
Pătroi, D. (2007). Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul
contravențional și caracterul infracțional. Ediția a doua. București: Editura
Economică.
Popa, S. & Cucu, A. (2000). Economia subterană și spălarea banilor. București:
Expert.
Pope, J. (2002). Ghidul Transparency International. Sisteme de integritate
publică. București: Editura Asociația Română pentru Transparență.
Romințan, C.R. (2006). Protecția penală a proprietății intelectuale. București:
C.H. Beck.
Sandu, F. (1997). Contrabanda – componentă a crimei organizate. București:
Editura Național.
Sandu, F. (2002). Globalizarea și criminalitate în Buletin Documentar al
Centrului de Studii Postuniversitare al Academiei de Poliție ”Alexandru Ioan
Cuza” București, nr. 1 (4)/2002.
Stancu, E. (2001). Tratat de criminalistică. București: Actami.
Tănase, C. (1998). Infracțiunea de contrabandă în Revista de Drept Penal, nr.
2/1998.
143
Tănase, C. (1999). De la Cotul Pisicii la Otopeni – contrabandă la Dunărea
interioară. Galați: Editura Pax Aura Mundi.
Tănase, C. (2003). Contrabanda în legislația românească. Galați: Editura
Scorpion.
Tănase, C. (2004). Contrabanda pe căile maritime și fluviale. Galați: Editura
Arionda.
Tănase, S. (2001). Aspecte introductive de ordin legal și instituțional referitoare
la spălarea banilor în România în revista Dreptul nr. 9/2001.
Truichi, A.M. (2007). Ocrotirea penală a patrimoniului societăților comerciale.
București: Universul Juridic.
Ungureanu, A. & Ciapraga, A. (2006). Dispoziții penale în legi speciale
române. vol. V. București: Lumina Lex.
Voicu, C.; Boroi, A.; Sandu, F. & Molnar, I. (2002). Drept penal al afacerilor.
București: Editura Rosetti.
Voicu, C.; Boroi, A.; Sandu, F.; Molnar, I.; Gorunescu, M. & Corlățean, S.
(2006). Drept penal al afacerilor. Ediția a 3-a. București: C.H. Beck.
*** Dictionaire usuel. (1992). Paris: Larousse.
*** Dicționarul explicativ al limbii române (1984). București: Editura
Academiei.
*** Istoria dreptului românesc (1980). vol. 1. București: Editura Academiei.
*** La nouveau Petit Robert (2001). Dictionaire alphabetique et analogique de
la lanque francaise. Paris.
144
145

Dreptul Penal Al Afacerilor 2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Penal Al Afacerilor 2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSTANTIN TĂNASE

Editura Universitară Danubius

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului.

Editura Universitară Danubius este recunoscută de Consiliul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ca ansamblu de norme juridice, dreptul se înfățișează sub forma unui sistem

1.1. Apariţia şi consacrarea dreptului penal al afacerilor

1.2. Dreptul penal al afacerilor în România

1.3. Noţiunea, obiectul şi scopul dreptului penal al afacerilor

1.4. Trăsăturile specifice ale dreptului penal al afacerilor

Teoria generală a dreptului consideră că noțiunea de izvor de drept se poate

Legislaţia Uniunii Europene se compune din dreptul comunitar originar, adică

4.1. Conceptul şi etiologia criminalităţii în domeniul afacerilor

4.2. Persoanele implicate în criminalitatea din domeniul afacerilor

4.3. Reacţia societăţii faţă de criminalitatea din domeniul afacerilor

4.4. Criminalitatea din domeniul afacerilor şi criminalitatea organizată

În vorbirea curentă, evaziunea fiscală semnifică sustragerea de la plata

Legea nr. 241/2005 incriminează, de asemenea şi unele infracţiuni aflate în

Trăsături comune ale infracţiunilor de evaziune fiscală şi ale celor în legătură

Dacă subiectul activ al infracțiunii de contrabandă este angajat sau reprezentant

Corupția este un fenomen social care se produce și se re-produce în toate tipurile

Având în vedere poziția subiectului activ al unui asemenea șantaj, fapt ce îi

Uzurparea funcției este fapta funcționarului public care, în timpul serviciului,

Expresiile spălarea banilor, albirea banilor sau reciclarea banilor au apărut în

Legea nr. 297/2004 privind piața de capital 1 reglementează înființarea și

Obiectul infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale referitoare la asigurarea

Specialiștii apreciază că normele penale cuprinse în Legea nr. 31/1990, în pofida

Analiza infracțiunilor cuprinse în Legea nr. 31/1990

Proprietatea intelectuală reprezintă un segment important al domeniului

Infracțiuni privind mărfurile-pirat

Domeniul relațiilor de muncă are multiple conexiuni cu domeniul relațiilor de

Dezvoltarea informaticii în ultima perioadă de timp și utilizarea pe scară largă a

Obiectul material îl constituie dispozitivele electronice sau programele create

Urmarea imediată contă în producerea unei pagube, adică a unei pierderi

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol în legătură cu

Faptele incriminate sub denumirea de bancrută (nomen juris) țin de domeniul

Concurența pură sau perfectă se caracterizează prin atomicitatea pieței (număr

Legea prevede o cauză de nepedepsire și una de reducere a pedepsei. Nu se

Amza, T. (2000). Criminologie teoretică. București: Lumina Lex.

S-ar putea să vă placă și