Sărata-Monteoru (Wikipedia)

Sărata-Monteoru (pe scurt și Monteoru; în trecut, Fundul Sărății) este un sat în comuna
Merei din județul Buzău, Muntenia, România. Este o stațiune balneară de interes local sezonieră, și
a fost mai întâi cunoscută între localnici pentru apele tămăduitoare ale izvoarelor sărate. Se află în
zona central-vestică a județului, Muntenia, România, la aproximativ 14 km distanță de orașul Buzău.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea și terenurile din jur au fost cumpărate de grecul Grigore
Monteoru, care și-a luat apoi și numele localității drept nume de familie; acesta a exploatat cu
succes zăcămintele de petrol, după care a folosit câștigurile pentru a finanța investiția într-o stațiune
turistică. În perioada interbelică, la Monteoru s-a dat în folosință o mină de petrol unicat în Europa la
acea vreme. Stațiunea a avut perioada de glorie până la al Doilea Război Mondial, fiind distrusă
după instaurarea regimului comunist și confiscarea proprietății. În anii 1970, statul comunist a
încercat sa redreseze stațiunea amenajând două hoteluri și a unei baze de tratament. Ele au fost
completate, după căderea regimului și revenirea la economia de piață, de alte inițiative private în
domeniul turismului.
Localitatea este cunoscută și pentru cultura Monteoru, o cultură arheologică ce cuprinde situri
datând din epoca bronzului și a cărei așezare eponimă se află în apropiere de marginea de est a
satului de astăzi, pe dealul Cetățuia.

Localitatea este plasată la o altitudine de 86 m[1][2] într-o depresiune intracolinară drenată de râul
Sărata, situată pe un flanc al Dealului Istrița la extremitatea sud-estică a Subcarpaților Curburii, într-
o zonă acoperită de o vegetație bogată și la adăpost de vânturi.[3] Climatul depresiunii este
temperat-continental, cu veri calde și însorite și fără curenți de aer, iar precipitațiile și nebulozitatea
sunt reduse.[4] Temperatura medie anuală este de 10 °C. Iernile sunt blânde. Primul îngheț se
produce – în medie la sfârșitul lunii noiembrie, iar ultima ninsoare la sfârșitul lui martie.[5]

Printre plantele care cresc în pădurile de foioase din preajma localității, pe lângă dedițel, ciulin și
păducel se numără și mai multe specii de plante rare, între care laleaua pestriță, bujorul de pădure,
porumbul cucului, ruscuța de primăvară și crinul roșu de pădure.[4]

În această zonă, petrolul există în subsol la adâncime mică, iar apele din subteran au conținut mare
de petrol, brom, iod și sare, motiv pentru care localnicii folosesc doar apă îmbuteliată, cea din
fântâni nefiind utilizabilă.[6] Aceste ape sunt, însă, folosite pentru tratamente medicinale; ele curg
din 15 izvoare aflate în toată depresiunea.[7]

Geologic arealul aparține culmii Istrița-Dealul Mare-Ceptura, alungită est-vest pe un anticlinoriu,

stațiunea fiind situată în zona axială a respectivului într-o butonieră,[8] unde apar la zi sedimente
(marne și gresii cu intercalații de nisipuri de vârstă sarmațiană). Acestea permit circulația unor ape
subterane cu grad de mineralizare ridicat și, care sunt puse în evidență de izvoare – majoritatea
ascensionale, legate de faliile care afectează depozitele miocene. Aceste izvoare care apar în
general la baza versanților, de o parte și de alta a pârâului Sărata.[9]

Istorie
Descoperiri arheologice

În Sărata-Monteoru, în mai multe puncte s-au realizat descoperiri arheologice atribuite mai multor
epoci. Cele mai vechi urme de locuire datează din eneolitic și au fost găsite în partea de sud-vest și
în cea de est a localității, aparținând culturii Aldeni II-Stoicani[10] (sit arheologic în punctul numit „La
Huioabă”).

Cele mai importante descoperiri arheologice le reprezintă cele de pe dealul Cetățuia și de pe platoul
Poiana Scorușului, descoperiri efectuate începând cu perioade de construire a stațiunii Sărata-
Monteoru, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest sit datează din epoca bronzului, iar cultura
arheologică de care aparține a fost botezată „Monteoru”, după acest sit. Așezarea descoperită
prezintă mai multe straturi (denumite Ic4, Ic3, Ic2, Ic1, Ib, Ia, IIa și IIb, straturi folosite de arheologi
pentru identificarea perioadelor cronologice ale culturii Monteoru. Arheologii au identificat în această
așezare o cetate întărită cu bolovani și cu un șanț de apărare, precum și locuințe care prezintă o
oarecare continuitate cu alte urme din eneolitic ce reprezintă extremitatea sud-vestică a culturii
Cucuteni B. În complexul sit arheologic de la Monteoru, s-au găsit și urme ale altor culturi
arheologice din Transilvania, sudul Munteniei, Basarabia și Ucraina. Pe colinele de lângă dealul
Cetățuia se găsesc mai multe cimitire și necropole aparținând și ele aceleiași culturi Monteoru.[10]

Exploatările petroliere și începuturile stațiunii

Vila familiei Monteoru, aflată în parcul dendrologic ce astăzi găzduiește o tabără de copii

Apele cu proprietăți curative au fost menționate încă din 1837, localnicii folosindu-le pentru tratarea
unor boli.[7] Grecul Grigore Stavri (care ulterior și-a luat numele de Grigore Constantinescu-
Monteoru) a achiziționat în perioada 1860–1880 toate terenurile petrolifere, precum și întregul sat
denumit pe atunci Fundu Sărății și s-a îmbogățit din afacerile cu petrol, comercializând atât țiței brut,
cât și ulei mineral fabricat în distileria deschisă în 1871.[11]

Dr. Guyenot, medic consultant la Aix-les-Bains, Franța și medicul personal al omului de afaceri, l-a
sfătuit pe acesta să se trateze cu apele folosite de localnici, iar Constantinescu-Monteoru (stabilit
deja acolo) a sesizat potențialul afacerilor din turism.[6] Astfel, el a solicitat serviciile arhitectului
german Eduard Honzik, care în 1888 construise vila familiei Monteoru, să elaboreze un proiect
pentru construirea unei stațiuni balneare. Lucrarea a fost finalizată până în vara lui 1895, între timp
fiind descoperit și captat izvorul numărul 2, izvor ale cărui ape aveau să fie studiate din punct de
vedere chimic. Inaugurarea a avut loc în ziua de 1 iulie 1895.[7] Monteoru a construit acolo o capelă,
un cazinou, un parc în stilul grădinilor englezești, hoteluri și o vilă personală.[12]

Capela familiei Monteoru

În anii următori, Grigore Monteoru a vândut terenurile petrolifere consorțiului Offenheim Singer Co.,
pentru a-și dedica investițiile domeniului turismului.[6] În 1895, a inițiat un proiect de construire a
unei linii de tramvai de tip Decauville⁠(fr) care să lege Monteoru de gara de lângă Stâlpu. Proiectul nu
s-a mai realizat, din el păstrându-se doar cantonul ce urma să fie punctul terminus al liniei, canton în
care astăzi funcționează o școală primară, un oficiu poștal și un post de jandarmi.[13]

Monteoru a murit în 1898, stațiunea fiind moștenită de ginerele său doctorul Constantin Angelescu și
soția sa Virginia Monteoru, precum și de cealaltă fiică a sa Elena.[14] (cei doi fii ai săi, Grigore și
Gheorghe, au murit înaintea tatălui lor[11]). Cazinoul, clădirea-simbol a stațiunii în perioada
interbelică, a fost terminat în 1900 și a costat o jumătate de milion de franci.[15]

La 1901 dicționarul geografic alcătuit pentru județul Buzău de Basil Iorgulescu și inclus în cel
național întocmit de George Lahovari, consemnează că Monteoru era o comună recent înființată în
1885, formată din satele Monteoru, Bugheni (Sărata-Nenciulești), desprinse din comuna Gura
Sărății, și satul Ogrăzile, desprins din comuna Merei. Același dicționar arată că în comună
funcționau 2 fabrici de petrol, dintre care una, cea din apropierea gării, era una dintre cele mai mari
din țară. Satul avea o populație de 620 de locuitori și 110 case, iar comuna în total avea 1770 de
locuitori.[16][17]

Perioada interbelică: mina de petrol și perioada de înflorire a stațiunii

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial

În anii de după Primul Război Mondial s-a înființat Institutul de Balneologie, care în cadrul unui
studiu mai larg despre apele minerale din România, și-a îndreptat atenția spre izvorul nr. 2 din
Monteoru. Dr. G. Niculescu a constatat că apele izvorului conțin clorură de sodiu și clorură de
magneziu, fără a avea însă bicarbonat de sodiu și că au o compoziție asemănătoare celor din
stațiunea franceză Châtel Guyon. Studiile sale au fost publicate în revista Institutului și au fost
prezentate la diferite conferințe. Pe baza acestor date, dr. A. Theohari a stabilit indicațiile terapeutice
ale acestor ape în afecțiunile tubului digestiv și anexelor acestuia.[7]

În perioada interbelică, s-a înființat la Monteoru singura mină de petrol de la acea vreme din Europa,
rămasă încă unicat pe continent, de unde se extrăgea petrol prin galerii subterane de la o adâncime
de 240–320 m.[6] Lucrările la mină au început în anul 1925 și au fost efectuate în 2 etape: etapa I
între anii 1925 – 1948 și etapa a II-a între anii 1978 - 1994. Mina avea o galerie principală în care se
cobora cu ascensorul; din ea se săpau sonde orizontale prin straturile de marne către cele de nisip
petrolifer, de unde petrolul se scurgea în puțul nr. 42 pentru a fi scos cu pompele la
suprafață.[18][19].
Tot în stațiune se găsește un monument, ridicat în 1933, al eroilor din Primul Război Mondial, și
inscripționat cu numele a 64 de localnici căzuți în timpul conflictului; el are 5 m înălțime și a fost
realizat de sculptorul buzoian Cristea Rădulescu.[20]

Distrugerea din anii comunismului și noile începuturi de după 1989

Soclul statuii lui Monteoru, distrusă împreună cu parcul din care făcea parte după al Doilea Război
Mondial

Cutremurul din 1940, al Doilea Război Mondial și naționalizarea pusă în aplicare de guvernul
comunist ce au urmat, au dus la abandonarea stațiunii și la părăginirea ei, multe dintre vechile clădiri
ajungând să fie demolate iar grădina englezească să fie distrusă. Abia prin anii 1970 s-au înființat
două hoteluri (denumite astăzi Ceres și Monteoru), un ștrand și o bază de tratament.[6]

După revoluția din 1989 hotelurile au supraviețuit, Ceres fiind încă administrat de Ministerul Muncii și
fiind folosit pentru cazarea pensionarilor cu bilete de tratament. La nivelul anului 2006, apăruseră un
număr de 14 pensiuni turistice.[6] Ștrandul cu apă cloro-sodică alimentat de la izvoarele din zonă
este principala atracție turistică a zonei, complexul fiind administrat de firma Tomini din Constanța
deținută de un om de afaceri grec, despre care au circulat zvonuri că ar fi avut legături cu familia lui
Nicolae Văcăroiu.

Urmașii lui Grigore Monteoru au reprimit drepturile de proprietate asupra capelei familiei, a unor
zone de pădure, precum și asupra vilei aflată în parcul dendrologic în care a funcționat, pană de
curând, o tabără de elevi, astăzi fiind închisă publicului.[21]

Transporturi

Halta Băile Sărata Monteoru, de pe calea ferată Ploiești–Buzău

La începuturi, stațiunea a profitat de proximitatea căii ferate București-Buzău-Galați, construită în

1870 înaintea stațiunii. Grigore Monteoru a finanțat construcția gării Monteoru, pentru a facilita
transportul petrolului extras la mină și din sonde. Astăzi, halta Băile Sărata Monteoru este prima
haltă după Buzău către Ploiești,[22] dar ea se află la 8 km depărtare de stațiune, pe teritoriul
comunei învecinate Stâlpu și, deservește în principal localitatea de reședință a acestei comune, care
se află mult mai aproape de ea.
Sărata-Monteoru este legată de Merei, reședința comunei, de un drum județean, DJ203G, unde se
intersectează cu alte drumuri județene care duc spre Pietroasele sau spre DN10 la Vernești, sau
spre DN1B la Popasul Merei, ambele drumuri naționale care duc la Buzău. Aceeași șosea duce spre
nord peste dealul Istrița la Leiculești în comuna Tisău.[23]

Economia

Principala ramură economică a localității este turismul.

Activitatea turistică

Localitatea are statut de stațiune turistică de interes local,[24] aici funcționând anual în lunile mai–
august și un centru de informare turistică.[25] În cadrul județului Buzău, care a înregistrat în 2012
3097 de locuri de cazare și 57.000 de sosiri cu 166.700 de înnoptări, comuna Merei (din care Sărata
Monteoru reprezintă aproape întreaga activitate turistică) avea 889 de locuri de cazare în care s-au
înregistrat 11.997 de sosiri cu 76.070 de înnoptări, ceea ce arată că aici există 28% din capacitatea
de cazare a județului în care se desfășoară până la 45% din activitatea sa turistică.[26]

În cadrul structurilor de primire turistică erau în anul 2011: hotel de 2 stele, hostel de 3 stele,
pensiuni de 4, 3, 2 stele, pensiuni rurale de 4, 3, 2 flori, vilă de 3 stele, camping de 2 stele, camere
de închiriat de 2 stele, bungalow la o stea.[5] Principalele unități de turism sunt hotelul Ceres,
administrat de Ministerul Muncii și folosit pentru cazarea pensionarilor cu bilete de tratament,
precum și hotelurile Monteoru și Montana, pensiunile și tabăra de copii școlari de la Vila
Monteoru.[21] Rețeaua agroturistică este reprezentată aici de cel mai mare număr de pensiuni din
județ.[27]

Ștrandul cu apă cloro-sodică alimentat de izvoarele locale este principala atracție turistică a zonei.
Turismul de weekend este principalul tip de turism practicat,[21] numeroși turiști venind din Buzău
pentru a folosi doar ștrandurile, fără a avea nevoie de unitățile de cazare. Distanța de 15 km față de
principalul centru urban, Buzău, face din Sărata Monteoru o destinație de cicloturism pornind din
oraș.[28]

Consiliul Județean Buzău remarca, în strategia sa de dezvoltare pe anii 2010–2015, slaba

promovare a stațiunii, identificând izvoarele și turismul balnear de la Monteoru ca oportunități de
dezvoltare a turismului în județ.[29]

Activitatea balneară
Sărata-Monteoru este cea mai importantă stațiune balneoclimaterică a județului Buzău.[27] Sursele
de apă minerală sunt reprezentate de 3 foraje hidrogeologice, un puț minier și 19 izvoare (cele mai
multe neamenajate) – care produc o apă de tip zăcământ.[30]

Principalele izvoare se găsesc în dreptul stațiunii pe versantul stâng al pârâului Sărății. Aici se află
atât cele 2 izvoare care au fost sursa băilor înainte de al Doilea Război Mondial (Nr. 1 are cea mai
mare mineralizare – de 270 g/l), cât și cele 2 care alimentau ștrandul (cu o mineralizare de 185 g/l și
care depun aragonit), precum și „Izvorul de stomac” (mineralizare de 6,7 g/l). Debitul acestor izvoare
este în general mic, iar pe dreapta pârâului gradul de mineralizare este foarte redus și debitele sunt
minore.[9]

Datorită debitelor mici și mineralizării cu gard mare de variație, exploatarea economică a surselor a
necesitat foraje și puțuri (în perioada interbelică se utiliza „Puțul lui Duică” - debit peste 3 l/s și 120 m
adâncime). În 1961 Institutul de Balneologie din București a executat pe versantul din stânga al văii
foraje la 125–180 m adâncime, din care s-au obținut debite mai mari (5,5 l/s).[9]

Factori naturali terapeutici[30]

Apele minerale care se găsesc aici – cu origine fie din izvoare fie extrase de la adâncime cu ajutorul
sondelor,[31] sunt sărate concentrate cu origine în bazine subterane și, sunt folosite în cură externă,
sulfatate („Izvorul de stomac” - Nr. 6,[31] hipoton, inclusiv carbogazos, clorurat, bicarbonatat sodic
calcic-magnezian,[1] cu rol excitosecretor ușor – în cură internă), foarte bogate în brom (izvorul 1
are 297 mg brom/l iar Puțul Duncă 446,3 mg/l[32]), izvoare iodurate (30 mg respectiv 33,6 mg iod/l -
una dintre sonde;[33] pentru cură externă) și izvoare minerale complexe.[34] Apa din foraje precum
și din unele izvoare are, de asemenea, o concentrație apreciabilă de acid metaboric.[35]

Există și posibilități de peloidoterapie datorită prezenței nămolurilor de izvor[36] sulfuroase[1] (locația

„La Nămoluri” – situată pe unul dintre versanții care înconjoară localitatea și, unde se găsesc câteva
bălți, deocamdată neamenajate[31]).

Bioclimatul este sedativ,[31] de cruțare[1][5], cu unele nuanțe de excitare.[30]

Baza de tratament existentă aici oferă facilități pentru hidro-termo-terapie prin balneație cu ape
minerale fie încălzite fie în aer liber, terapie fizicală, aero-helio-terapie, crenoterapie (cură internă cu
ape minerale), kinetoterapie, activități sportive în aer liber,[5][37] masaj, inhalații cu aerosoli,
fitness.[5]

Ghidurile românești din anii '70 și '80 recomandau stațiunea pentru:[1][30][38]

afecțiuni ala aparatului locomotor: reumatismale degenerative (spondiloze, poliartroza) și
abarticulare (tendinoze, tendomioze, tendoperiostoze, periartrita scapulohumerală), posttraumatice
(redori articulare, status postoperator, status post entorse/ luxații/ fracturi);

afecțiuni ginecologice: insuficiența ovariană, cervicite cronice;

afecțiunile sistemului nervos periferic: pareze ușoare, sechele după polineuropatii.

Extracția de petrol

Mina de petrol din Sărata-Monteoru, aflată în proprietatea grupului Petrom-OMV, are o producție de
5 tone de țiței pe zi, însă reprezintă doar 0,04% din totalul țării de 87.000 de barili. Această producție
zilnică este constantă încă din anul 1870 numai că atunci această cantitate reprezenta 44% din
producția totală a României.[39] În 2014, la mină lucrau 11 angajați.[40]

Administrație

Localitatea Sărata-Monteoru face parte din comuna Merei, începând de la reforma administrativă din
1968. În primăvara lui 1989, Sărata-Monteoru a fost declarată comună de sine stătătoare, dar legea
prin care s-a făcut acest lucru a fost abrogată în anul următor.[41][42] În decembrie 2005, s-a
organizat un referendum pentru aducerea stațiunii sub administrația primăriei municipiului
Buzău,[43][44] după modelul stațiunii Păltiniș de lângă Sibiu, dar, deși votul localnicilor din Monteoru
a fost favorabil,[45] prea puțini buzoieni s-au prezentat la urne și referendumul nu a fost validat.[46]

Note

^ a b c d e f Tratamentul balneo-climateric în bolile interne, E. Cociașu, Ed. Medicală, București,

1974, p. 277-278

^ Sărata Monteoru, o localitate celebră în perioada interbelică, revista Descoperă România, accesat
26 august 2014

^ La poalele Istriței, p. 35

^ a b Luminile cetățuiei, pp. 200-201

^ a b c d e Sărata Monteoru (despre) în: Ghidul stațiunilor balneare, p. 7, 30, 32; Ministerul
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, portal mdrap.ro, accesat 2014.08.29

^ a b c d e f Cobuz, Doru (22 iunie 2006). „Statiunea care bea petrol si apa sarata”. Jurnalul național.

^ a b c d Nicolescu, Valeriu; Țânțăreanu, Cătălin (31 august 2010). „Statiunea balneo-climaterica de

la Sarata-Monteoru, un Karlsbad românesc”. Opinia. Buzău.

^ Geografia fizică a României, Posea Grigore, Ediția a II-a, București, Editura Fundației România de
Mâine, 2006 p. 102, accesat 2013.02.08
^ a b c Op. cit Bibliografie: Apele Minerale și termale din România, p. 89

^ a b Mică Enciclopedie Istorică, pp. 77–82

^ a b „Istoric al Monteorului, publicat de Marcela Marin pe site-ul Asociației Sf. Maria”.

^ „Familia Monteoru”. Radio România Internațional. 25 ianuarie 2010. Accesat în 14 septembrie

2010.

^ Luminile cetățuiei, p. 149

^ Mică Enciclopedie Istorică, p. 306

^ Luminile cetățuiei, p. 144

^ Lahovari, George Ioan (1901). „Monteorul (Fundul-Sărății), cătun” (PDF). Marele Dicționar
Geografic al Romîniei. 4. București: Stab. grafic J. V. Socecu. p. 387.

^ Lahovari, George Ioan (1901). „Monteorul, com. rur.” (PDF). Marele Dicționar Geografic al
Romîniei. 4. București: Stab. grafic J. V. Socecu. pp. 386–387.

^ La poalele Istriței, p. 42

^ Luminile cetățuiei, p. 170

^ Luminile cetățuiei, pp. 106-108

^ a b c Manolescu, Andrei (22 decembrie 2008). „Sărata Monteoru - în căutarea farmecului pierdut”.
Dilema veche (243). Accesat în 14 septembrie 2010.

^ „Plecări/sosiri în halta de călători Băile Sărata Monteoru”. Căile Ferate Române. Accesat în 25
august 2014.

^ Google Maps – Sărata-Monteoru, Buzău (Map). Cartografie realizată de Google, Inc. Google Inc.
Accesat în 25 august 2014.

^ „Lista localităților atestate ca stațiuni turistice” (PDF). Autoritatea Națională pentru Turism. Accesat
în 29 august 2014.

^ „Centre de informare turistică” (PDF). Autoritatea Națională pentru Turism. Accesat în 29 august
2014.

^ „Baza de date TEMPO - serii de timp”. INS. Accesat în 29 august 2014.

^ a b p.50, Op. cit. Bibliografie: Strategia de Dezvoltare si Promovare a Turismului si a

Agroturismului in judetul Buzau 2010-2015

^ „Excursie pe bicicletă, printre dealurile Buzăului. Popasuri: fântâna lui Mihai Viteazul și poiana cu
sculpturi”. Adevărul, citat de Yahoo! News. 28 august 2014. Accesat în 3 septembrie 2014.
^ p. 54 - Op. cit. Bibliografie: Strategia de Dezvoltare si Promovare a Turismului si a Agroturismului
in judetul Buzau 2010-2015

^ a b c d Cura balneoclimaterică, indicații și contraindicații, Autor colectiv sub egida Ministerului

Sănătății, Editura Medicală, București, 1986, p. 247, 248 (Stațiunea Sărata Monteoru)

^ a b c d p. 65-66, Op. cit. Bibliografie: Strategia de Dezvoltare si Promovare a Turismului si a

Agroturismului in judetul Buzau 2010-2015

^ Op. cit Bibliografie: Apele Minerale și termale din România, p. 30

^ Op. cit Bibliografie: Apele Minerale și termale din România, p. 31

^ Munteanu, Constantin; Apele minerale, Editura Balneară, București, 2013, p. 13, 28,45,58, ISBN
978-606-93550-6-0

^ Op. cit Bibliografie: Apele Minerale și termale din România, p. 33

^ Munteanu, Constantin; Nămolul terapeutic, Editura Balneară, București, 2012, p. 96-97, ISBN 978-
606-93159-1-0

^ Subcap. 2.8.2.1 Patrimoniul natural valorificat prin turism balnear, Cap. 2.8 Turism, Planul de
Dezvoltare Regională al Regiunii Sud-Est pentru 2014-2020, Agenția pentru Dezvoltare Regională
Sud-Est

^ Ghidul stațiunilor balneoclimaterice din România, Laviniu Munteanu, Constantin Stoicescu, Ludovic
Grigore, Ed. Sport-Turism, București, 1978, p. 206, 208

^ Șontică, Cosmin (iunie 2014). „„Aurul negru" de la Monteoru, o bijuterie de 5 tone de țiței pe zi,
unică în Europa”. Ziua de Buzau. Accesat în 20 august 2014.

^ Bijuteria aurului negru din Buzau: Sarata-Monteoru, o mina de petrol unica in Europa care produce
5 tone de petrol pe zi, 30 iunie 2014, accesat august 2014

^ „Legea nr. 2/1989. Anexa 2”. Accesat în 2 februarie 2012.

^ „Decretul-Lege nr. 38 din 22 ianuarie 1990”. Camera Deputaților din România. Accesat în 2
februarie 2012.

^ „Buzoieni! În votul nostru stă salvarea stațiunii Sărata-Monteoru!”. Șansa buzoiană. 17 mai 2007.
Accesat în 14 septembrie 2010.

^ Marincea, Ovidiu (7 septembrie 2007). „Sărata Monteoru trăiește din gloria trecutului”. Adevărul.
Accesat în 14 septembrie 2010.

^ Grosu, Mărgărit (17 mai 2007). „Populația din Monteoru a votat ieri pentru alipirea stațiunii la
municipiul Buzău”. Șansa buzoiană. Accesat în 14 septembrie 2010.

^ Dinulescu, Cristina (19 decembrie 2005). „Referendumul de la Buzău, un eșec”. AMOS news.
Accesat în 14 septembrie 2010.
Bibliografie

Commons

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Sărata-Monteoru

Constantinescu, Eugen-Marius (2000). Buzău. Mică enciclopedie istorică. Muzeul Județean de

Istorie Buzău. ISBN 973-8054-33-8.

Marin, Marcela (2010). Luminile cetățuiei. Buzău: Alpha MDN. ISBN 978-973-139-146-5.

Marin, Marcela; Marin, Iuliu (2008). La poalele Istriței. Buzău: Vega. ISBN 978-973-1784-25-0.

Strategia de Dezvoltare si Promovare a Turismului si a Agroturismului in judetul Buzau 2010-2015,

portal Consiliul Județean Buzău cjbuzau.ro

Apele Minerale și termale din România, Artemiu Pricăjan, Ed. Tehnică, București, 1972

Legături externe

Călăuza oaspetelui de Sărata Monteoru, portalul Primăriei Merei – primariamerei.ro

Turism în pielea goală: nămol și vârstnici dezinhibați la Sărata Monteoru, Claudiu Berbece, Razvan
Voiculescu, 31 iulie 2011, ziarul România Liberă

Cucuteni-Cetățuie monografie arheologică, Petrescu-Dîmbovița, Mircea; Vǎleanu, Mǎdǎlin-Cornel;

Ed. Constantin Matasă, Piatra Neamț, 2004, ISBN 973-7777-01-8

[arată]

v•d•m

Comuna Merei, județul Buzău

[arată]

v•d•m

Stațiuni balneoclimatice, balneare, climatice și cu unele amenajări de interes balnear din România

Categorii: Articole buneSate din județul BuzăuStațiuni balneo-climaterice românești

Meniu de navigare

Nu sunteți autentificat

Discuții
Contribuții

Creare cont

Autentificare

ArticolDiscuție

LecturăModificareModificare sursăIstoricCăutare

Căutare în Wikipedia

Pagina principală

Schimbări recente

Cafenea

Articol aleatoriu

Facebook

Participare

Cum încep pe Wikipedia

Ajutor

Portaluri tematice

Articole cerute

Donații

Trusa de unelte

Ce trimite aici

Modificări corelate

Trimite fișier

Pagini speciale

Navigare în istoric

Informații despre pagină

Citează acest articol

Element Wikidata

Tipărire/exportare

Creare carte

Descarcă PDF

Versiune de tipărit

În alte proiecte

Wikimedia Commons

În alte limbi

‫مصرى‬

Нохчийн

Cebuano

Polski

Srpskohrvatski / српскохрватски

Српски / srpski

Татарча/tatarça

Українська

Modifică legăturile

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 6 noiembrie 2020, ora 18:35.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.