Vesnicia Din Inimile Lor

veșnicia din
inimile lor
Orice lucru El îl face frumos la vremea lui;
a pus în inima lor chiar și gîndul veșniciei,
măcar că omul nu poate cuprinde, de la început
pînă la sfîrșit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu.
(Eclesiastul 3:11)
Traducerea și dactilografierea versiunii românești,

Doru Pop și Kitty Bojan
Copyright © 1996 for the Romanian edition by Operation Mobilisation

ISBN 3-85290-003-4
Originally published in English under the title Eternity in Their Hearts by Don
Richardson. Published by Regal Books, a division of Gospel Light Publications, Ventura,
CA 93003 USA. English edition © 198 L AII rights to this book, not spe- cifically
assigned herein, are reserved by the copyright owner. AII non-English rights are
contracted exclusively through GLINT, Post Office Box 4060, Ontario, CA 91761-1003,
U.S.A.
PARTEA I
O lume pregătită pentru

evanghelie
— Elementul Melhisedec —
CAPITOLUL ÎNTÎI
Popoarele unui zeu incert
Atenienii
Cîndva în timpul celui de-al șaselea secol înainte de
CristoSy într-osală de consfătuiri pe Muntele lui Marte, la
Atena...
“Spune-ne Nicias, ce sfat a trimis oracolul Pythiei prin tine? De ce această boală
care bîntuie printre noi? Și de ce nenumăratele noastre jertfe nu sînt primite?”
Nicias, cel cu ochi reci, i-a răspuns fără ezitare conducătorului consfătuirii.
“Preoteasa ne-a spus că orașul nostru se află sub puterea unui blestem
înspăimîntător. Un anumit zeu ne-a blestemat pentru îngrozitoarea faptă a
regelui Megacles, care i-a înșelat pe discipolii lui Cylon”.
“Da, da, acum îmi amintesc”, spuse trist un alt membru al consiliului.
“Megacles a obținut victoria asupra discipolilor lui Cylon promițîndu-le că îi va
ierta. Apoi și-a călcat cuvîntul și i-a măcelărit. Dar care zeu mai este supărat pe
noi pentru această crimă? Am făcut jertfe de iertare pentru fiecare zeu!”
“Nu este așa”, răspunse Nicias. “Preoteasa susține că mai există un zeu
neîmpăcat”.
“Dar cine ar putea să fie acesta?” întrebară bătrînii, privindu-1 neîncrezător
pe Nicias.
“Asta nu sînt eu în măsură să vă spun”, răspunse Nicias. “Nici oracolul însuși
nu știe numele său. Ne-a spus doar că...”
Nicias se opri, observînd figurile nerăbdătoare ale colegilor săi. Intre timp,
vuietul a sute de urlete se făcu auzit din orașul afectat de suferință.
Nicias continuă: “...Trebuie să trimitem imediat o navă spre Knossos, pe
insula Creta, iar de acolo să îl aducem pe omul numit Epimenides, aici la Atena.
Preoteasa m-a asigurat că el va ști cum să îl împace pe zeul nemulțumit și astfel
să elibereze orașul”.
“Nu este aici în Atena nici un om suficient de înțelept?” răbufni un bătrîn
indignat. “Trebuie să cerem ajutor unui... străini
“Dacă știți un om îndeajuns de înțelept, atunci chemați-1 pe el”, spuse Nicias.
“Iar dacă nu, atunci să facem așa cum ne-a spus oracolul”.
Popoarele unui zeu incert 5
Un vînt rece — de parcă ar fi fost răcit de teroarea ce bîntuia Atena — suflă

prin sala de marmură albă a încăperii consiliului de pe Muntele lui Marte. Unul
după altul, bătrînii consiliului își luară pe umeri hainele de judecată și cîntăriră
vorbele lui Nicias.
“Pornește în numele nostru, prietene”, spuse conducătorul consiliului. “Adu-
1 pe acest Epimenides, dacă va asculta cererea ta. Și dacă va scăpa orașul nostru,
noi îl vom răsplăti”
Ceilalți membri ai consiliului îl aprobară. Nicias, cel cu vocea calmă, se
ridică, făcu o plecăciune în fața adunării și apoi părăsi încăperea. Coborînd
Muntele lui Marte, se îndreptă spre portul Pireu, la două mile depărtare de golful
Phaleron. O navă era ancorată în port.
Epimenides păși iute pe țărm la Pireu, urmat de Nicias. Cei doi oameni porniră
de îndată spre Atena, regăsindu-și încet mersul pe “pămînt tare” după lunga
călătorie pe mare dinspre Creta. Intrînd în deja faimosul “oraș al filosofilor”,
semnele ciumei îi întîmpinară la fiecare pas. Dar Epimenides remarcă un alt
lucru.
“Nu am mai văzut niciodată atîția zei!” exclamă cretanul privindu-1 pe
însoțitorul său și clipind de uimire. Falange de idoli erau aliniate pe ambele părți
ale drumului ce venea dinspre Pireu. Și alte cîteva sute de zei formau o esplanadă
din piatră numită “acropolă” O generație viitoare de atenieni va construi
Parthenon-ul pe acest loc.
“Cîți zei au atenienii?” adăugă Epimenides.
“Cel puțin cîteva sute!” răspunse Nicias.
“Cîteva sute!” exclamă Epimenides. “Zeii sînt mai ușor de găsit aici decît
oamenii”!
“Bine ai spus!” Consilierul Nicias rîse înfundat. “Cine știe cîte proverbe au
mai pus oamenii pe seama ‘Atenei, orașul înecat de zei’. Nici nu se scoate bine
o piatră din carieră că ea este transformată într-o zeitate în orașul nostru!”
Nicias se opri din drum, cîntărindu-și vorbele. “Și totuși”, începu el gînditor,
“oracolul Pythiei ne-a spus că noi, atenienii, mai avem un zeu de împăcat. Și că.
tu, Epimenides, vei face legătura necesară. Se pare că, în ciuda celor spuse de
mine, noi atenienii mai avem nevoie de un zeu!”
Deodată Nicias își lăsă capul pe spate și izbucni în rîs. “Pe viața mea,
Epimenides, nu îmi dau seama cine este acest alt zeu. Noi atenienii sîntem cei
mai mari colecționari de zeități din lume! Am asimilat deja teologiile multor
popoare din jurul nostru, adunînd fiecare zeu pe care l-am putut transporta în
orașul nostru, pe uscat sau pe mare!”
“Poate că tocmai asta este problema voastră”, spuse tainic Epimenides.
Nicias clipi spre Epimenides fără a putea pricepe. Cum trebuia să înțeleagă
ultima afirmație? Totuși, ceva din sensul cuvintelor lui Epimenides
6 Veșnicia din inimile lor
îl lăsase fără replică. După cîțiva pași ajunseră la porticul vechi de marmură aflat
lîngă camera de consiliu de pe Muntele lui Marte. Deja bătrînii Atenei aflaseră
despre venirea lor. Consiliul îi aștepta.
“Epimenides, îți sîntem recunoscători”, începu conducătorul adunării.

“înțelepți conducători ai Atenei, nu trebuie să îmi mulțumiți”, îl întrerupse
Epimenides. “Mîine în zori aduceți o turmă de miei, o echipă de zidari și
suficiente pietre și mortar lîngă panta acoperită de piatră aflată la picioarele
acestei stînci sacre. Oile trebuie să fie toate sănătoase și de culori diferite, unele
albe, altele negre. în plus, trebuie să avem oi flămîndd Acum mă duc să mă
odihnesc în urma călătoriei. Chemați-mă în zori”.
Membrii consiliului schimbaseră cîteva priviri mirate între ei în timp ce
Epimenides trecu prin portic spre un alcov liniștit, își puse tunica pe el în chip
de pătură și se așeză pe jos să mediteze.
Conducătorul se întoarse către un membru mai tînăr al consiliului. “Ai grijă
ca totul să fie făcut după cum a poruncit el”, îi ordonă tînărului.
“Iată oile”, spuse cu smerenie membrul cel tînăr al consiliului. Epimenides,

picotind, pe jumătate adormit, ieși din locașul său de odihnă și îl urmă pe
mesager pînă la panta acoperită cu iarbă de la poalele Muntelui lui Marte. Două
turme — una cu oi albe și negre și cealaltă compusă din consilieri, păstori și
zidari — stăteau în așteptare sub soarele ce tocmai răsărea. Sute de cetățeni,
osteniți de încă o noapte petrecută în luptă cu boala, îngrijind și jelindu-i pe
ciumați, așteptau pe dealurile din preajmă și urmăreau totul cu nerăbdare.
“Înțelepți bătrîni”, începu Epimenides, “ați depus deja un efort considerabil
aducînd sacrificii numeroaselor voastre zeități, iar totul s-a dovedit a fi zadarnic.
Acum eu voi aduce jertfă bazîndu-mă pe trei presupuneri diferite de
presupunerile voastre. Prima mea presupunere...”
Toate privirile se ațintiră asupra înaltului cretan, fiecare ureche se ascuți mai
tare pentru a-i auzi cuvintele următoare.
“... Se bazează pe faptul că mai există un zeu implicat în această ciumă — un
zeu al cărui nume ne este necunoscut și care, din acest motiv, nu este reprezentat
de către nici un idol din oraș. Apoi, presupun și faptul că acest zeu este suficient
de puternic — și îndeajuns de bun — pentru a face ceva în ceea ce privește ciuma
care bîntuie orașul, numai dacă vom cere ajutorul său”.
“Să invocăm un zeu al cărui nume ne este necunoscut!” izbucni unul dintre
bătrîni. “Este posibil acest lucru?”
“A treia presupoziție vă oferă răspunsul”, replică Epimenides. “Este o
presupunere simplă. Orice zeu care este într-atît de mare și într-atît de bun încît
să ne ajute în privința ciumei, este probabil la fel de mare și de bun
încît să zîmbească văzînd ignoranța noastră — dacă ne vom recunoaște neștiința
și îl vom invoca.
Murmurele de încuvințare se amestecau cu behăitul oilor flămînde. Niciodată
nu mai auziseră bătrînii atenieni o astfel de judecată. Dar de ce, se mirau ei,
trebuia ca oile să fie de diferite culori?
“Acum!” strigă Epimenides, “pregătiți-vă să lăsați oile libere pe această pantă
sacră! Odată eliberate, lăsați-o pe fiecare în parte să meargă unde va dori. Fiecare
animal să fie urmărit de un om”. Apoi, privind spre cer, Epimenides se rugă cu
glas puternic și plin de încredere: “O, zeu necunoscut! Privește cum ciuma
bîntuie acest oraș! Și dacă ți-e milă într-adevăr și vrei să ne ierți și să ne ajuți,
privește această turmă de oi! Arată-ne dorința de a răspunde, îți cer, făcînd ca
fiecare oaie care îți este plăcută să se așeze în iarbă, în loc să o pască. Alege una
albă, dacă una albă îți place, sau neagră dacă dorești... Iar pe acelea pe care le-ai
ales noi le vom sacrifica pentru tine — recunoscînd jalnica noastră ignoranță față
de numele tău!”
Epimenides se așeză în iarbă, plecă din cap, făcînd un semn către păstorii ce
păzeau turma. încet, păstorii se dădură la o parte. Iute, nerăbdătoare, oile se
răspîndiră pe dealuri păscînd. între timp, Epimenides stătea nemișcat ca o statuie,
cu privirea în pămînt.
“Nu avem nici o șansă”, murmură în barbă un consilier încruntat. “Este deja
dimineață, iar eu nu am văzut niciodată o turmă mai dornică să pască. Nici una
din ele nu se va odihni pînă cînd nu va fi cu burta plină și cine va mai crede
atunci că a fost un zeu care le-a făcut să se întindă în iarbă?”
“Înseamnă că Epimenides a ales cu bună știință acest moment al zilei!”
răspunse Nicias. “Numai așa vom putea ști dacă una din oi s-a așezat ca urmare
a voinței acestui zeu necunoscut și nu din propria ei dorință!
Nici nu apucă Nicias să-și termine vorbele cînd un păstor strigă: “Priviți!”
Toate privirile s-au întors să vadă cum un berbec ales își plecă genunchii și se
așeză pe iarbă.
“Și aici este unul!” răcni un consilier uluit, ieșindu-și din fire de mirare, în
numai cîteva minute, mai multe oi alese erau întinse în iarbă — o iarbă prea
fragedă pentru ca vreun animal ierbivor să îi reziste, în condiții normale!
“Dacă s-ar fi așezat numai una am fi spus că este bolnavă!” exclamă
conducătorul consiliului. “Dar așa ceva! Acest lucru nu poate fi decît un
răspund”
Întorcîndu-și privirea plină de respect, spuse către Epimenides, “Ce să facem
acum?”
“Luați oile care stau întinse”, răspunse cretanul, ridicîndu-și pentru prima
oară, de cînd îl invocase pe zeul necunoscut, privirea din pămînt, “și însemnați
locul pe care a șezut fiecare. Apoi puneți-i pe zidari să construiască altare — un
altar pe fiecare loc de odihnă al animalelor!”
Zidarii entuziaști au început lucrul așezînd pietrele și mortarul. Spre amiază

mortarul se întărise. Fiecare altar era gata.
“Numele cărui zeu să îl gravăm pe aceste altare?” întrebă un consilier mai tînăr
și prea nerăbdător. Toate privirile se întoarseră să audă răspunsul cretanului.
“Nume?” răspunse gînditor Epimenides. “Zeitatea al cărei ajutor îl căutăm a
fost mulțumită să răspundă atunci cînd am recunoscut ignor anța noastră. Dacă
noi vom avea acum pretenția că știm numele său, gravîndu- 1, cînd de fapt noi
nici măcar nu îl bănuim, mă tem că îl vom jigni pe El!”
“Nu trebuie să facem una ca asta!”, fu de acord conducătorul consiliului. “Dar
bineînțeles că trebuie să existe un mod potrivit — pentru a închina cuiva fiecare
altar în parte înainte de a-1 folosi”.
“Ai dreptate, prea învățat bătrîn”, spuse Epimenides zîmbind aparte. “Există
un astfel de mod. Gravați pur și simplu cuvintele agnos to theo — pentru un zeu
necunoscut — pe marginea altarului. Nimic altceva nu este necesar”.
Atenienii au înscris cuvintele pe care îi sfătuise îndrumătorul lor din Creta să
le graveze. Apoi sacrificară fiecare oaie consacrată pe altarul ce marca locul în
care acea oaie se oprise. A venit noaptea. Pînă în zorii celei de-a doua zile
mortala ciumă ce cuprinse orașul începuse să slăbească din intensitate. Intr-o
săptămînă, cei care fuseseră pînă atunci bolnavi, și-au revenit. Atenienii se
îngrămădeau să-l slăvească pe “Zeul necunoscut” al lui Epimenides și pe
Epimenides însuși pentru că le-a adus un astfel de ajutor uimitor, într-o manieră
atît de inventivă. Cetățenii recunoscători așezară ghirlande de flori în preajma
acelui grup de altare simple de lîngă Muntele lui Marte. Mai tîrziu ei sculptară o
statuie a lui Epimenides șezînd, pe care o așezară în fața unuia dintre temple.2
Odată cu trecerea timpului, însă, oamenii din Atena începuseră să uite de mila
pe care, “zeul necunoscut” al lui Epimenides, le-o acordase. în cele din urmă au
neglijat altarele Sale aflate pe panta de la poalele Muntelui lui Marte. S-au întors
să se închine sutelor de zeități care se dovediseră neputincioase în fața
blestemului ce acoperise orașul lor. Vandalii demolară cîteva altare și profanară
pietrele celorlalte. Iarba și mușchiul crescu peste ruine pînă cînd...
Într-o zi, doi bătrîni care își amintiseră de semnificația altarelor, s-au oprit
printre ele, pe drumul ce ducea către consiliu. Sprijinindu-se pe rămășițele lor,
priviră gînditori la relicvele acoperite de plante agățătoare. Unul dintre bătrîni
dădu la o parte o bucată de mușchi și citi vechea inscripție ascunsă în spate:
‘“Agnosto theo’, Demas, îți mai amintești?”
“Cum aș putea să uit?” răspunse Demas. “Eram cel mai tînăr membru al
consiliului și eu am sugerat să gravăm pe fiecare altar numele unui zeu! Ce
prostie!”
Popoarele un ui zeu incert 9
Vorbitorul se opri, căzînd pe gînduri. Apoi adăugă: “Demas, poate crezi că

fac un sacrilegiu, dar mă gîndesc că, dacă ‘zeul necunoscut’ al lui Epimenides
ni s-ar descoperi în mod direct, am putea foarte ușor să ne lipsim de toți ceilalți
zei!” Bătrinul cel bărbos își flutură cîrja cu un dispreț calm arătînd spre înșiruirile
de idoli surdo-muți — acum mai mult ca oricînd — aliniați pe creasta acropolei.
“Numai că dacă El s-ar dezvălui pe sine vreodată”, spuse Demas gînditor,
“cum va ști poporul nostru că este El, că nu este vreun zeu străin, ci Acela care
a luat deja parte în viața cetății noastre?”
“Eu cred că există numai o singură cale”, răspunse primul bătrîn. “Va trebui
să încercăm să păstrăm măcar unul dintre aceste altare ca semn de amintire
pentru urmași. Și povestea lui Epimenides va trebui cumva menținută vie printre
tradițiile noastre”.
“O idee foarte bună!” se entuziasmă Demas. “Privește! Acesta este încă într-
o stare destul de bună. Vom angaja zidari ca să îl curețe.’ Iar mîine vom aminti
consiliului de acea victorie îndepărtată asupra ciumei. Vom face o propunere
prin care să susținem întreținerea din banii orașului, măcar a acestui altar!”
Cei doi bătrîni căzură de acord printr-o strîngere de mînă. Apoi, braț la braț,
porniră șchiopătînd în josul potecii, izbindu-și veseli toiegele de stîncile
Muntelui lui Marte.
Cele de mai sus se bazează mai ales pe o tradiție consemnată ca o poveste de

către Diogenes Laertius, un autor grec din secolul al treilea d.Cr., într-o lucrare
clasică Viețile Filosofilor de seamă (voi. 1, p. 110). Elementele principale ale
descrierii lui Diogene sînt: Epimenides, un erou din Creta, răspunde unei
chemări venită din Atena printr-un om numit Nicias, prin care i se cerea să
sfătuiască orașul Atenei în privința ciumei. Ajungînd în Atena, Epimenides
primește o turmă de oi negre și albe la care le dă drumul pe Muntele lui Marte,
spunîndu-le oamenilor să urmărească oile și să însemne locurile unde acestea se
așază.
Scopul aparent al lui Epimenides era să ofere fiecărui zeu implicat în
problema bolii, posibilitatea de a-și descoperi dorința de ajutorare a cetății făcînd
ca acea oaie care îi convine să se așeze în iarbă în semn că va accepta jertfa acelei
oi. De vreme ce nu ar fi fost nimic neobișnuit dacă oile s-ar fi așezat în iarbă în
perioada obișnuită de păscut, se poate presupune că Epimenides a făcut acest
experiment dimineața în zori, cînd oile sînt cele flămînde.
Cîteva oi s-au așezat, iar atenienii le-au sacrificat pe altarele fără nume,
ridicate în mod special pentru acest eveniment. Astfel ciuma s-a ridicat de asupra
orașului.
Cititorii Vechiului Testament își amintesc că eroul numit Ghedeon, căutînd

cunoașterea voinței lui Dumnezeu a “scos afară lîna”. Epimenides a făcut mai
mult decît Ghedeon — el a scos afară toată turma!
Potrivit unui pasaj din Legile lui Platon, Epimenides a mai prezis și faptul că
peste zece ani o armată persană va ataca Atena. El i-a asigurat în același timp pe
atenieni că inamicii lor persani “se vor întoarce acasă cu toate dorințele
neîndeplinite după ce vor fi suferit mai multe răni decît au făcut”. Această
profeție s-a împlinit. Din partea consiliului i-a fost oferită lui Epimenides o
răsplată în bani pentru serviciul său, însă el a refuzat să primească această plată.
“Singura recompensă pe care o doresc”, spuse el, “este să facem acum și aici o
înțelegere de prietenie între Atena și Knossos”. Atenienii au fost de acord. Au
semnat tratatul cu Knossosul și apoi i-au asigurat lui Epimenides transportul pînă
în insula lui.
(In același pasaj, Platon îl recunoaște pe Epimenides drept un “om inspirat”
și îl apreciază drept unul dintre acei oameni care au ajutat omenirea să regăsească
știința pierdută în timpul “Marelui Potop”.)
Alte detalii în ceea ce privește această poveste despre blestem ne parvin dintr-
o notă de subsol a unui editor al Retoricii lui Aristotel, cartea 3,17:16, găsită în
Biblioteca clasică Loeb, tradusă de J.H. Freese și publicată la Cambridge,
Massachusetts. Explicația faptului că era vorba despre oracolul Pythiei și nu
despre un alt oracol care le-a indicat atenienilor să îl cheme pe Epimenides ne
vine din referința mai sus menționată, din Legile lui Platon.
Nici Diogenes Laertius nu spune că pe altarele lui Epimenides era inscripția
“agnosto theo” El spune numai că “altarele pot fi întîlnite în diferite părți ale
Aticei fără nici un nume înscris pe ele, fiind monumente ale acestei ispășiri”.
Oricum, alți doi autori antici — Pausanias în a sa Descriere a Greciei (vol.l,
1:4) și Philostratus in Appolonius din Tyana — fac referiri la niște “altare
închinate unui zeu necunoscut”, sugerînd faptul că o inscripție în acest sens era
gravată pe fiecare.
Faptul că o astfel de inscripție era gravată cel puțin pe un altar în Atena poate
fi verificat pe baza afirmațiilor unui istoric din primul secol al erei noastre. El se
numește Luca. Descriind pățaniile lui Pavel, vestitul apostol al creștinătății, Luca
menționează o întîlnire iluminată foarte bine de către povestea anterioară a lui
Epimenides:
“Pe cînd îi aștepta Pavel în Atena”, începe Luca, “i se întărită duhul la vederea
acestei cetăți pline de idoli” (Fapte 17:16).
Dacă Atena era plină de cîteva sute de idoli pe vremea lui Epimenides, atunci
pc vremea lui Pavel trebuie că erau cu mult mai mulți. Idolatria, prin însăși natura
ei, are în sine un “factor de inflație”. De vreme ce oamenii
îl resping pe Dumnezeu atotștiutor, atotputernic și omniprezent în favoarea unor

zeități mai mici, și descoperă din întîmplare — spre nemulțumirea lor — că este
nevoie de o infinitate de zeități mai mărunte ca să încapă în locul a devăra tui ui
Dumnezeu!
Cînd Pavel a văzut în Atena adulterul pe care îl făceau oamenii slăvind niște
bucăți de lemn și piatră în locul adevăratei slăviri, s-a îngrozit. A trecut imediat
ia acțiune. Mai întîi: “în. sinagogă stătea de vorbă cu iudeii și cu oamenii temători
de Dumnezeu*’ (Fapte 17:17).
Asta nu înseamnă că iudeii și grecii temători de Dumnezeu practicau idolatria:
Dimpotrivă. Ei erau, în orice caz, oamenii cei mai în măsură să se opună idolatriei
ce bîntuia orașul lor.
Probabil că Pavel i-a găsit într-atît de obișnuiți cu scenele de idolatrie, încît
nu mai erau în stare să lanseze o ofensivă convingătoare asupra acestei situații.
De asemenea el stătea de vorbă, ne spune Luca, “în piață... în fiecare zi cu aceia
pe care-i întîlnea” (Fapte 17:17).
Pe cine întîlnea el acolo? Și cum reacționau aceștia? Luca ne explică: “Unii
filosofi epicurieni și stoici au intrat în vorbă cu el. Și unii ziceau: ‘Ce vrea să
spună palavragiul acesta?’”
Chiar și un apostol poate întîmpina obstacole în ceea ce privește comunicarea
trans-culturală.
“Alții... ziceau: ‘Pare că vestește niște dumnezei străini’” (Fapte 17:18).
De ce apare acest comentariu final? Fără îndoială că filosofii îl auziseră pe
Pavel vorbind despre Theos-Dumnezeu. Theos era un termen cu care ei erau
familiarizați. Oricum, ei nu îl foloseau ca pe un nume propriu, ci ca termen
generic pentru orice zeitate — întocmai cum “om” în limba noastră înseamnă
oricare ființă umană, dar nu este potrivit ca nume propriu niciuneia.
In orice caz, filosofii trebuie să fi știut că Xenofan, Platon și Aristotel — trei
mari gînditori — au folosit în lucrările lor termenul theos ca pe un nume propriu
al Dumnezeului suprem și unic (vezi, de exemplu Encyclope- dia Britanică,
ediția a 15-a, voi. 13, p.951 și voi. 14, p.538).
La două secole după vremurile lui Platon și Aristotel, traducătorii
Septuagintei — prima versiune a Vechiului Testament — se confruntau cu o
problemă majoră: puteau oare să găsească în limba greacă un echivalent potrivit
pentru numele ebraic al lui Dumnezeu, Elohim? Au respins numele lui Zeus.
Chiar dacă Zeus era numit “regele zeilor”, teologii păgîni au făcut din Zeus fiul
a două alte zeități, Cronos și Rhea. Cineva născut din alte ființe nu putea fi egalul
lui Elohim, cel increat. în cele din urmă, traducătorii au găsit neașteptata utilizare
pe care cei trei filosofi mai sus menționați au dat-o cuvîntului theos. ca nume
propriu în limba greacă pentru Atotputernicul Dumnezeu. Theos, în această
utilizare specială, era încă un nume nepîngărit cu sensuri greșite! Ei au adoptat
acest termen. De aceea și
Pavel a adoptat termenul theos pentru predicile și scrierile din Noul Testament!
De aceea se poate ca termenul care i-a făcut pe filosofii greci să creadă ca
Pavel “vestea zei străini” nu era Theos. ci numele, cu care ei nu erau
familiarizați. Isus. Probabil că ei erau mirați și de faptul că cineva dorește să mai
aducă un zeu în Atena, capitala zeilor lumii! Atenienii aveau nevoie, în ultimă
instanță, de ceva asemănător unei cărți de telefon ca să poată ține cont de
mulțimea zeităților reprezentau deja în orașul lor!
Cum a răspuns Pavel sugestiei că el nu făcea altceva decît să vestească un zeu
inutil într-o cetate deja invadată de zeități?
. Isus Cristos îi oferise deja lui Pavel o formulă magistrală pe care să o folosească
în cazul problemelor de comunicare trans-culturalâ, cum era aceasta din Atena,
vorbindu-i într-o viziune atît de convingătoare încît l-a umplut pe Pavel de o
nouă perspectivă, atît de luminoasă încît a rămas orb o vreme, Isus i-a spus: “te
trimit să ie deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină” (Fapte 26:17-
18).
Logica lui Isus era fără greșeală. Dacă oamenii trebuie să se întoarcă de la
întuneric la lumină, mai întîi ochii lor trebuie să se deschidă pentru a vedea
deosebirile dintre întuneric și lumină. Și de ce este nevoie pentru a deschide ochii
cuiva?
De cineva care să poată deschide ochii!
Dar cum putea Pavel — un om născut evreu și renăscut creștin — să deschidă
ochii cunoștinței adevărului despre Dumnezeul suprem într-o Atenă infectată de
idoli? I-ar fi fost foarte greu să găsească, într-un sistem religios dăruit în
întregime politeismului, conștiința faptului că monoteismul este mai bun.
Ei, dar Pavel străbătea cetatea și se uita de aproape la toate lucrurile (Fapte
17:23) și a găsit ceva chiar în mijlocul “sistemului” care nu făcea parte “din”
acel sistem — un altar care nu era asociat nici unui idol! Un altar ce purta
inscripția curioasă “unui zeu necunoscut”. Pavel simți o deosebire între acel altar
și ceilalți idoli. Era calea sa — o cheie a comunicării care se putea potrivi
lacătelor din mințile și inimile acelor filosofi epicurieni și stoici. Cînd ei l-au
chemat să-și prezinte opiniile într-un cadru formal, mai potrivit discuțiilor
intelectuale decît piața, Pavel era pregătit.
Pavel se prezentă în fața adunării Areopagului, adică Societatea Muntelui lui
Marte, care era compusă dintr-un grup de atenieni de seamă ce se întîlneau pe
muntele lui Marte pentru a discuta problema de istorie, filosofie sau religie. Pe
aceeași colină, cu șase secole în urmă, Epimenides s-a confruntat cu problema
epidemiei din Atena.
Pavel putea să își înceapă mesajul pe Muntele lui Marte alegînd înfruntarea
directă. El ar fi putut să spună: “Oameni ai Atenei, cu toate
fiiosofiile voastre subtile, voi încă mai acceptați idolatria și chiar o practicați!
pocăiți-vă sau veți pierii'5 Iar aceste cuvinte puteau deveni oricînd realitate!
Mai apoi ar fi încercat să îi aducă “de la întuneric la lumină’'5, așa cum a
ooruncit Isus. Dar ar fi fost ca și cum ai fi zis “hop”, înainte de a sări. Numai că
întîi trebuie să sari! Iată de ce Isus a inclus porunca “deschiderii ochilor” ca o
condiție necesară pentru întoarcerea oamenilor de la “întuneric la lumină”.
Pavel “a sărit” cu următoarele cuvinte: “Bărbați atenieni! în toate privințele
vă găsesc foarte religioși [este remarcabilă cumpătarea lui Pavel, ținînd cont cît
de mult detesta el idolatria]. Căci, pe cînd străbăteam cetatea voastră și mă uitam
de aproape la lucrurile la care vă închinați [altcineva, avînd educația lui Pavel le-
ar fi spus “idoli murdari”], am descoperit chiar’ și un altar, pe care este scris:
UNUI DUMNEZEU NECUNOSCUT!”
Apoi Pavel rosti un enunț care așteptase secole ca să poată fi vestit: “Ei bine,
ceea ce voi cinstiți, fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17:22-23). Era
oare acel Dumnezeu pe care îl vestea Pavel cu adevărat străin^ așa cum susțineau
filosofii? Dimpotrivă! Prin raționamentul lui Pavel. Iahve, Dumnezeul iudeo-
creștin, a fost premers de altarul lui Epimenides! Așadar era vorba despre un zeu
care se implicase deja în istoria Atenei. Așadar avea dreptul să i se vestească
numele în acel loc!
Dar oare a înțeles Pavel trecutul istoric al acelui altar și conceptul de zeitate
necunoscută? Avem dovada clară că înțelesese acest lucru! Deoarece
Epimenides, în afara faptului că avea capacitatea de a ilumina părțile obscure ale
relațiilor dintre dumnezeire și omenire, era poefi.
Iar Pavel citează din poezia lui Epimenides! Lăsîndu-1 să întărească bisericile
din insula Creta pe misionarul numit Titus. Pavel îi scrie acestuia din urmă niște
instrucțiuni prin care să îl îndrume în relațiile sale cu cretanii: “Unul dintre ei,
chiar prooroc al lor, a zis: "Cretanii sînt totdeauna niște mincinoși și niște fiare
rele, niște pîntece leneșe’. Această mărturie este adevărată. De aceea mustră-i
aspru, ca să fie sănătoși în credință” (Tit 1:12-13). .
Cuvintele lui Pavel sînt citate dintr-un poem atribuit lui Epimenides
(Encyclopaedia Britanica^ Micropaedia, ed. a 15-a, voi.3, p.924). Remarcați și
faptul că Pavel îl numește pe Epimenides “profet”. Cuvîntul grecesc este
propheetees. același cuvînt pe care Pavel îl folosește atunci cînd vorbește despre
profeții Vechiului și Noului Testament. Bineînțeles că Pavel nu l-ar fi onorat pe
Epimenides cu numele de profet fără să cunoască caracterul și faptele lui
Epimenides! Un om pe care Pavel îl citează pentru a-i mustra pe alții pentru fapte
rele era, implicit, considerat de către Pavel ca nevinovat de aceste rele!
Mai departe, în cuvîntarea sa de pe Muntele lui Marte, Pavel afirmă că
Dumnezeu “a făcut ca toți oamenii... să caute pe Dumnezeu și să se silească
să-L găsească bîjbîind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Fapte 17:26-
27). Aceste cuvinte pot constitui o referință indirectă la Epimenides ca la un
exemplu pentru un păgîn care “se silește să-l găsească” pe Dumnezeu, care era o
realitate apropiată chiar dacă nu i se cunoștea numele!
Probabil că membrii Societății Muntelui lui Marte erau familiarizați și ei cu
scrierile lui Platon. Aristotel și a celorlalți. Trebuie că au ascultat cu admirație
felul în care Pavel și-a început cuvîntarea printr-o trimitere trans- culturală. însă
putea acest apostol creștin, educat de Gămăliei, învățătorul evreu, să capteze
atenția unor oameni, crescuți cu logica lui Platon. suficient de mult timp pentru
a le descoperi Evanghelia?
Urmînd uluitoarei sale afirmații inițiale, succesul lui Pavel în partea principală
a cuvîntării se va baza pe un singur lucru. Să o numim “logică fără lacune”. Atîta
timp cît fiecare afirmație făcută de Pavel urma logic din afirmația precedentă,
filosofii îl ascultau. Dacă ar fi lăsat o lacună în raționamentul său, filosofii l-ar fi
întrerupt imediat! Era o regulă a educației filosofice pe care au primit-o ei — o
disciplină care li se impunea și pe care o impuneau și străinilor ce le solicita
atenția.
Putea să treacă de această cercetare atentă și severă prezentarea Evangheliei
făcută de Pavel?
Pentru cîteva minute Pavel s-a descurcat foarte bine. Începînd cu mărturia de
pe altarul lui Epimenides, Pavel a continuat cu dovezile creației. Apoi a trecut de
la dovezile creației la nepotrivirea acestora cu idolatria. Astfel își constituise un
eșafodaj de pe a cărui poziții putea să identifice idolatria atenienilor cu
“ignoranța”, fără ca să-și piardă auditoriul. A continuat spunînd: “[Theos]
poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască: pentru că a
rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care l-a rînduit
pentru aceasta” (Fapte 17:30-31).
Cu alte cuvinte, găsind și folosind un indiciu “care să deschidă ochii” pentru
“a sări”, Pavel se pregătise “să zică hop”, anunțînd supunerea față de a doua
poruncă a lui Isus — el încerca să îi întoarcă pe atenieni “de la întuneric la
lumină!” Apoi a continuat: “a dat tuturor oamenilor o dovadă de netăgăduit prin
faptul că L-a înviat din morți”. Iar aici — pentru prima oară — Pavel a lăsat o
lacună în logica ascultătorilor săi de pe Muntele lui Marte. El a vorbit despre
învierea din morți a Omului pe care Dumnezeu 1- a îndreptățit să judece lumea
fără să le explice mai întii cum și de ce a trebuit El să moară mai întii
Filosofii au reacționat imediat — spre propria lor sărăcie spirituală. “Cînd au
auzit ei de învierea morților, unii își băteau joc. iar alții au zis: Asupra acestor
lucruri te vom asculta altă dată’. Astfel Pavel a ieșit din mijlocul lor” (Fapte
17:32-33).
Pavel le arătase deja nepotrivirea atitudinii lor de tolerare, dacă nu chiar de
practicare, a idolatriei. Chiar acest lucru era o realizare suficientă printre
niște oameni care se mîndreau cu calitățile rațiunii lor! Ca niște căutători ai

adevărului ei ar fi trebuit să urmărească împreună cu Pavel măcar implicațiile
primei sale afirmații, iar nu să îl critice pentru probleme tehnice secundare.
De altfel, nu toți l-au disprețuit pe Pavel pentru faptul că a menționat, învierea
morților: “Totuși unii au trecut de partea lui și au crezut; între aceștia era Dionisie
Areopagitul” (Fapte 17:34). Tradiția secolului al doilea ne spune că Dionisie a
devenit mai tîrziu primul episcop al Atenei! Numele său provine din numele lui
Dionysos — zeul grec a cărui teologie includea conceptul de înviere a morților!
Ar putea exista vreo legătură între acel concept și atitudinea personală a lui
Dionisie față de un om care susținea cu atîta tărie învățătura despre înviere?
Mai tîrziu apostolul Ioan, continuînd încercarea lui Pavel de a se apropia de
gîndirea filosofică grecească, a încercat să preia un termen filosofic îndrăgit de
stoici — Logos — ca nume pentru Isus Cristos. Un alt filosof grec, Heraclit.
folosise acest termen în jurul anului 600 î.Cr. pentru a descrie rațiunea divină sau
planul care coordonează un univers în schimbare. Logos înseamnă pur și simplu
“cuvînt”. Evreii, din perspectiva lor, subliniau și ei înțelesul de memra (în ebraică
însemna “cuvînt”) dat Domnului. Ioan a văzut că logosul grecesc și memra
ebraică descriau în mod fundamental același adevăr teologic întemeiat. El l-a
descris pe Isus Cristos drept împlinirea amîndurora atunci cînd a scris: “La
început era [Logos] și [Logos] era cu [Theos], și [Logos] era [Theos]... [Logos]
s-a făcut trup, și a locuit printre noi” (Ioan 1:1,14).
Prin această suprapunere importantă a celor doi termeni grecești — Theos. și
Logos — puși în legătură cu Elohim și cu Isus Cristos, creștinismul a fost văzut
ca o împlinire și nu ca o distrugere a unor adevăruri ale filosofiei grecești!
De altfel, acești termeni și alții ca ei, erau înțeleși, fără îndoială, de către
emisarii creștinătății ca fiind pregătiți de Dumnezeu pentru a oferi gîndirii
grecești o mai bună înțelegere a Evangheliei. Ei au considerat că acești termeni
neprevăzuți ai filosofiei grecești erau la fel de reprezentativi ca și metaforele
vechi testamentare cum ar fi “Mielul lui Dumnezeu” sau “Leul din tribul lui
Iuda”. Iar ei au folosit ambele paradigme terminologice cu aceeași libertate,
pentru a include persoana lui Isus Cristos în contextul culturii ebraice și,
respectiv, în cel al culturii grecești.
Cananiții
De fapt, apostolii Noului Testament, cum erau Pavel și Ioan, nu au fost primii
care au folosit strategia de mai sus pentru a face vădită identitatea lui Dumnezeu
în fața paginilor. Un personaj important cum a fost Avraam
16 VeșniciD din inimile lor
a folosit și el această metodă cu două mii de ani în urmă! Iată aici povestea VD
Yahwe — ³Dumnezeu´ în limba noastră — i-a făcut unui om, numit la

început Avram, niște promisiuni incredibile, cu patru mii de ani în urmă.
Yahwe îi spusese iui Avram să-și lase propria țară, propriul popor și gospodăria
tatălui său și să migreze spre o țară străină foarte îndepărtată și aparent foarte
bogată (vezi Geneza 12:1). Dacă Avram (al cărui nume a fost schimbat în
Avraam) ii va asculta porunca, Yahwe îi promisese următoarele: Voi face din
tine un neam mare, și te voi binecuvînta; îți voi face un nume mare, și vei fi o
binecuvîntare. Voi binecuvînta pe cei ce te binecuvîntează, și voi blestema pe
cei ce te voi blestema (Geneza 12:2-3).
Pînă în acest moment, înțelegerea specială făcută de Yahwe cu Avram nu se
deosebește prea mult de multitudinea legămintelor pe care zeitățile tribale,
cunoscute de-a lungul istoriei, le-au făcut cu micile lor cercuri de devotați
exclusiviști, din diferite părți ale planetei Pămînt. Era Yahwe, după cum au
insinuat o serie de critici, numai un alt zeu tribal mărunt care ascuta interesul
propriu al unui credincios, cu promisiuni grandioase, numai ca să-1 facă să se
întoarcă la el, mereu și mereu, cu tot mai multe închinări și slăviri?
Această insinuare ar fi fost greu de găsit dacă nu ar fi fost ultima promisiune
a acestei înțelegeri dintre Yahwe și Avram. Deoarece Yahwe a continuat
spunînd: “și toate neamurile de pe pămînt vor fi binecuvîntate în tine´ (Geneza
12:3, sublinierea autorului).
Iar această afirmație face ca o caracteristică particulară a promisiunii lui
Yahwe să capete o altă lumină. El nu l-a binecuvîntat pe Avram pentru a-1 face
egoist, arogant, deosebit sau individualist. Yahwe l-a binecuvîntat — și nu
numai pentru cei din seminția lui! Această binecuvîntare era îndreptată spre,
nimic altceva, decît spre toate popoarele pămîntului. Nimic nu poate fi mai
puțin egoist și mai puțin provincial decît atît!
Teologii numesc aceste promisiuni drept Legămîntul avramic, însă acesta este
mai mult decît un simplu legămînt între Dumnezeu și o persoană anume. El a
însemnat începutul unei noi și uluitoare dezvoltări a ceea ce teologii numesc o
revelație deosebită. Cu alte cuvinte, în momentul în care Yahwe își va fi
împlinit toate promisiunile față de Avram, omenirea va fi în stare să înțeleagă
înțelepciunea, iubirea și puterea lui Yahwe în niște moduri care înainte erau de
neînțeles, nu numai pentru oameni, ci, se pare, și pentru îngerii din cer (vezi 1
Petru 1:12).
Pentru a-1 porni pe Avram pe drumul înspre noul său destin ca
“binecuvîntare a popoarelor”, Yahwe l-a condus mai întîi spre o regiune străină,
locuită de un întreg spectru de triburi, care erau -la rîndul lor compuse fiecare
din clanuri și familii. Aceste triburi erau cananiții, cheniții,
cheniziții, cadmoniții, hetiții, fereziții, refaimiții, amoniții, ghirgasiții și iebusiții

(Geneza 15:19). în plus, pe lîngă acestea zece, aproximativ încă treizeci de
popoare ce se întindeau din Egipt pînă în Caldeea sînt menționate nominal numai
în primele treizeci și șase capitole ale Genezei. Altor subdiviziuni etnice umane
le sînt date caracterizări particulare în aceste prime capitole mai mult decît în
oricare altă secțiune biblică cu care poate fi comparată ca lungime.
Călătorind prin șesurile deja locuite de numeroase grupuri etnice, Avram
avea, mai mult ca oricînd, posibilitatea să își dezvolte acel fel de perspectivă “2
tuturor neamurilor necesar celui destinat să fie “o binecuvîntare a neamurilor”!
Se părea că totul merge după așteptările lui Avram. însă Yahwe îi pregătise o
surpriză...
Cînd Yahwe îi spuse, “toate neamurile de pe pămînt vor fi binecuvîntate în
tine”, probabil că Avram s-a gîndit că Yahwe se referea la el și la națiunea ce
avea să se nască din seminția lui, la faptul că ei vor deveni unica sursă de
iluminare spirituală pentru întreaga omenire. însă Yahwe nu se gîndise chiar la
modul acesta.
Pentru a fi sigur, cînd Avram s-a apropiat în cele din urmă de Canaan (după
cum a aflat că se chema acea țară îndepărtată) a aflat că cel puțin două orașe din
Canaan — Sodoma și Gomora — căzuseră deja într-o degradare completă.
Altele, și anume orașele amorite, începeau și ele să urmeze exemplul Sodomei
și al Gomorei (vezi Geneza 15:18). Se părea că Yahwe, Atotputernicul, nu avea
alt reprezentant în acea parte a lumii decît pe Avram, lucru care trebuie că îl
făcea pe Avram să se simtă foarte important.
Oricum, cînd Avram și caravana lui intrară mai adine în Canaan, o surpriză
plăcută îi aștepta acolo. Au trecut pe lîngă un oraș al cărui nume provenea din
cuvîntul cananit pentru “pace” — Salem.’ Numele cananit al orașului va deveni,
întîmplător, salutul plin de înțeles din ebraică Shalom, ca de altfel și sinonimul
său arab, Salaam. Salemul va contribui cu literele sale la forma finală a numelui
Ierusalimului — “temelia păcii”. Mai interesant decît orașul Salem în sine era,
totuși, regele ce domnea peste acel oraș — Melhisedec!
Numele său provine din combinarea a alte două cuvinte cananite: “melchi”
— “rege” și “zadok” — “dreptate”.
Un “rege al dreptății” printre cananiți, cei care erau vestiți pentru idolatrie,
sacrificări de copii, homosexualitate și pentru templele prostituției? Probabil că
Melhisedec era numit astfel printr-o regretabilă greșeală!
Dar nu era așa! Cîțiva ani mai tîrziu, Avram, întorcîndu-se dintr-o acțiune
uimitoare de salvare dusă împotriva lui Kedarlaomer (vezi Geneza 14:1-
16), a ajuns într-o vale numită, în limba cananiților, Shaveh. Cananiții din
vremea aceea denumeau de obicei valea Shaveh drept “valea împăratului” (vezi
Geneza 14:7). Care împărat?
Nu este greu de ghicit. Un istoric evreu numit Iosif ne spune că Valea Șavei
nu era altceva decît valea Hinnom — aflată la poalele zidului de nord al orașului
vechi al Ierusalimului. Arheologii contemporani făcînd excavații în ruinele
Ierusalimului de pe vremea lui David au descoperit ruinele unui oraș antic
cananit pe aceeași colină între valea Șarei și zidul de sud al vechiului Ierusalim.
Nu ar fi deloc surprinzător dacă acele ruine de mult îngropate s-ar dovedi a fi
orașul lui Melhisedec — originarul Salem. Iar valea Șave — “valea împăratului”
a fost probabil numită astfel în cinstea Regelui Melhisedec însuși.
Nici nu ajunsese bine Avram în această “vale a împăratului” cînd Regele
Melhisedec însuși “a adus pîine și vin” pentru a-i oferi o gustare lui Avram.
Naratorul nu ne spune că Melhisedec a călătorit spre Avram, aducîndu-i pîine și
vin, ci numai că “a adus pîine și vin” — probabil încă o dovadă a apropierii
dintre valea Șave și Salem.
Acum vine partea cea mai interesantă. Acest “rege al dreptății”, din Canaan,
potrivit autorului Genezei, era deopotrivă și preot al lui [El Elyon] —
“Dumnezeului Celui Prea înalt” (Geneza 14:18). Cine era ElElyon?
Atît El ci t și Elyon erau numele cananiților pentru însuși Yahwe. £7apare
frecvent în textele vechi ugaritice3. Acest nume cananit, El, a intrat pînă și în
limba ebraică a urmașilor lui Avram, în cuvinte ca Bete/— “casa lui Dumnezeu”,
El Shaddai— “Dumnezeu Atotputernic’ sau Elohim — “Dumnezeu” (o formă
de plural a lui El care, pe de altă parte, păstrează în mod misterios, înțelesul de
singular).
De asemenea Elyon apare ca nume al lui Dumnezeu în textele antice scrise în
feniciană — o ramură mai tîrzie a limbii cananite vechi a lui Melhisedec4. Chiar
și forma compusă El Elyon apare într-o inscripție antică aramaică găsită recent
în Siria5. Compuse, aceste două forme El și Elyon înseamnă “Dumnezeu Cel
Prea înalt”.
întrebare; Oare Avram caldeean, care se pare că îl numea pe Atotputernic
Yahwe, s-a împotrivit termenului cananit, El Elyon utilizat de Melhisedec pentru
a-1 numi pe Dumnezeu? Nu trebuie să căutăm prea mult răspunsul. Melhisedec
a făcut imediat ceva ce a pus la încercare atitudinea lui Avram: “Melhisedec a
binecuvîntat pe Avram și a zis: ‘Binecuvîntat să fie Avram de El Elyon
[Dumnezeul Cel Prea înalt], Ziditorul cerului și al pămîntului. Binecuvîntat să
fie El Elyon, care a dat pe vrășmașii tăi [ai lui Avram] în mîinile tale’” (Geneza
14:19-20).
Pregătiți-vă pentru răspunsul lui Avram. S-ar putea să auzim prima dispută
teologică din narațiunea biblică. Ce va spune Avram? Va răspunde
el oare astfel: “2clipă doar, majestate! Numele corect al Atotputernicului este

Yahwe, nu El Elyon în plus, îmi este peste putință să accept o binecuvîntare
dată sub acest nume cananit El Elyon, de vreme ce conceptul cananit despre
Atotputernic trebuie să fie, fără îndoială, pîngărit cu noțiuni păgîne. în orice caz,
Yahwe mi-a spus că eu sînt cel care ar trebui să binecuvîntez neamurile
pămîntului, inclusiv pe cananiți. Nu credeți că ați fost puțin cam îngîmfați
binecuvîntîndu-mă pe mine?”
Nici vorbă Replica lui Avram a fost că i-a dat lui Melhisedec “zeciuială din
toate” ce le luase lui Kedarlaomer în operațiunea de salvare (Geneza 14:20) .
Acest gest al lui Avram de a-i plăti “zeciuială” lui Melhisedec a stîrnit mai tîrziu
un comentariu vast al autorului Epistolei către Evrei din Noul Testament. De
exemplu: “Vedeți dar cît de mare a fost el [Melhisedec], dacă pînă și patriarhul
Avram i-a dat zeciuială din prada de război!” Autorul continuă și explică faptul
că preoția cananită a lui Mehlisedec trebuie astfel considerată superioară chiar
preoției levitice a poporului evreu, deoarece: “Levi... a plătit zeciuiala [către
Melhisedec] prin Avram, căci era încă în coapsele strămoșului său [Avram] cînd
a întîmpinat Melhisedec pe Avram” (Evrei 7:4-10).
În ceea ce privește binecuvîntarea lui Avraam de către Melhisedec și
acceptarea implicită a acestei binecuvîntări de către Avraam, același autor
precizează că Melhisedec “a binecuvîntat pe cel care avea făgăduințele. Dar fără
îndoială că cel mai mic este binecuvîntat de cel mai mare” (Evrei 7:6-7,
sublinierea autorului).
Însă acesta nu este ultimului argument care să ne dovedească incredibila
măreție a acestui personaj cananit numit Melhisedec. Autorul epistolei către
Evrei citează o profeție a Regelui evreu David — regele care a cucerit vechea
cetate a lui Melhisedec, Salemul, de la iebusiți (1000 î.Cr.) și a făcut din ea
Ierusalimul, capitala națiunii evreiești. Profeția lui David afirmă neîndoielnic că
Mesia evreilor, atunci cînd va veni, nu va face parte din preoția temporară, prin
esență, a leviților, preoție cu o descendență restrictivă. Mai curînd, El va fi un
preot, în felul lui Melhisedec, a cărui apartenență nu va fi restrînsă la o
descendență oarecare. Nu numai atît, dar și apartenența lui Mesia la “rînduiala
lui Melhisedec” este confirmată printr-un legămînt divin, iar această apartenență
este veșnică! “Domnul a jurat și nu-I va părea rău: ‘Tu ești ești preot în veac, în
felul lui Melhisedec” (Psalmul 110:4, sublinierea autorului).
Este posibil ca Yahwe să îl fi avertizat pe Avram dinainte că va găsi pe cineva
ca Melhisedec care să susțină deja credința într-un Dumnezeu adevărat printre
cananiți. Tot ce putem spune este că, dacă Yahwe nu l-a prevenit pe Avram
despre Melhisedec (și consemnarea nu ne oferă nici un indiciu ca ar fi făcut așa
ceva) atunci întîlnirea cu un om ca Melhisedec
printre “cănaniții aflați în întuneric” trebuie să-1 fi lăsat gură cască pe părintele
Avram.
Ce să înțelegem din afirmația biblică — potrivit căreia Melhisedec îi era
superior în plan spiritual lui Avram? Ce îi asigura lui Melhisedec superioritatea?
Nouă ni se pare că răspunsul stă în ceea ce reprezenta Melhisedec față de
ceea ce reprezenta Avram în planul lui Dumnezeu. Teza acestei cărți este faptul
că Melhisedec se afla în valea Șavei ca o expresie fundamentală, ca un tip
reprezentativ pentru revelația generală a omenirii și că Avraam reprezenta la
rîndul său revelația particulară adresată omenirii pe baza legămîntului și a
canoanelor. Revelația generală a lui Dumnezeu este mai mare decît revelația
particulară din următoarele două motive: este mai veche, și a influențat în
procent de sută la sută omenirea (Psalmul 19) în timp ce revelația particulară a
influențat doar o parte a omenirii! Iată de ce era potrivit ca Avraam, reprezentant
al unei revelații mai tinere, mai restrînse să dea zeciuială de recunoștință
reprezentantului revelației generale.
Asta nu înseamnă că prezența anterioară în Canaan a lui Melhisedec ar fi
schimbat în vreun fel destinul special hărăzit de Dumnezeu lui Avraam!
Dimpotrivă, nu avem nici cea mai mică dovadă că cei doi bărbați aveau unul față
de altul vreo umbră de gelozie sau de concurență. Melhisedec și-a împărțit
“pîinea și vinul” cu Avram și l-a binecuvîntat, iar Avram i-a dat “zeciuală” lui
Melhisedec. Erau frați întru El Elyon / Yahwe și aliați pentru cauza Lui! De
vreme ce atît revelația generală cît și cea particulară izvorau din El
Elyon/Yahwe, era de așteptat ca Melhisedec să împartă cu Avraam pîinea și
vinul și ca Avraam să îi dea acestuia “zeciuală”.
Lucrul cel mai minunat este că aceste gesturi au continuat să se petreacă
aidoma în istoria viitoare a omenirii. Deoarece revelația particulară a lui Yahwe
— să o numim elementul Avraam—a continuat să influențeze lumea atît prin
Vechiul cît și prin Noul Testament, dar a văzut că revelația generală a lui Yahwe
a continuat mereu — să o numim elementulMelhisedec— să fie acolo, să o
întîmpine cu pîine și cu vin și să îi binecuvînteze venirea!
Veșnicia din inimile Zorește încercarea mea de a descoperi în istorie niște
exemple pentru această minunată întrepătrundere dintre elementul Melhisedec
— revelația generală- și elementul Avraam — revelația specială a lui Dumnezeu.
însă mai există un element, dar relația lui cu celelalte elemente nu este la fel
de minunată. Un alt rege cananit, un rege deosebit de Melhisedec, întîlnit de
Avram în aceeași vale a Șavei Bera, Regele Sodomei.
Bera a fost foarte prietenos cu Avram. El l-a lăsat pe Avram să păstreze prada
pe care acesta o luase de la Kedarlaomer — pradă care aparținuse inițial
Sodomei.
Observați reacția lui Avraam: “Avram a răspuns regelui Sodomei: ‘Ridic

mina spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea înalt [Yahwe — El Elyon în original.
Așa cum apostolii Pavel și Ioan au acceptat mai tîrziu termenii lui Platon
“Theos” și “Logos” ca nume grecești pentru Adevăratul Dumnezeu, aidoma
Avraam în vremea sa a acceptat termenul El Elyon, numele cananit al lui
Melhisedec pentru Dumnezeu], Ziditorul cerului și al pămîntului, și jur că nu voi
lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de ață, nici măcar o curea de
încălțăminte, ca să nu zici: ‘Am îmbogățit pe Avram’” (Geneza 14:22-23).
Reprezentanții elementului Avraam au trebuit să urmeze exemplul său de-a
lungul istoriei, practicînd același discernămînt — discernămîntul care poate
distinge între “elementul Melhisedec” cu adevărat prietenos existent printre
cananiți, de o componentă ocultă a culturii — să îi zicem “elementul Sodoma”.
Ei trebuiau să învețe să se raporteze pozitiv la unul și să îl respingă pe celălalt,
așa cum a făcut Avram în valea Șavei.
Acum să vedem un alt exemplu de amestecare a acestor trei elemente și/ sau
de influențare a istoriei:
Incașii
Întrebare: dacă Dumnezeu a pregătit pentru două popoare păgîne — cananiții și
grecii — o mărturie anterioară despre existența Sa, nu ar fi făcut același lucru
ori măcar ceva asemănător și pentru alte popoare păgîne? Ori poate pentru
toate popoarele lumii?
Cu alte cuvinte, Dumnezeu care a pregătit Evanghelia pentru toate
neamurile pămîntului, a pregătit și popoarele pentru Evanghelie? Și dacă El a
făcut acest lucru, atunci afirmația binecunoscută, a milioane de credincioși și
necredincioși, potrivit căreia popoarele păgîne nu pot să înțeleagă și, în general,
nu vor să primească Evanghelia creștină și, mai mult, că este nedrept (că
necesită mai mult efort decît merită) să încercăm să îi convingem să o accepte,
trebuie să fie o afirmație falsă.
în continuarea acestei cărți (și împreună cu volumele care vor urma) voi
dovedi că această afirmație este falsă. într-adevăr, Dumnezeu a pregătit
neamurile lumii pentru a primi Evanghelia. Un număr important de necreștini
s-au dovedit, tocmai de aceea, de foarte multe ori mai doritori să primească
Evanghelia decît noi, creștini dintotdeauna, am fost dispuși să o împărtășim cu
ei. Să citim în continuare.
Apostolul Pavel l-a numit pe Epimenides “profet”. Ne întrebăm atunci cum
i-ar fi spus lui Pachacuti, a cărui perspectivă, ca păgîn, o depășea chiar și pe
aceea a lui Epimenides.
Pachacuti (uneori transcris Pachacutec) a domnit, ca rege al incredibilei
civilizații incașe din America de Sud, între 1438 și 1471 d.Cr.6. Potrivit lui
Philip Ainsworth Means, una din fostele mari autorități în antichitatea Anzilor,
Pachacuti a fost cel care a făcut ca imperiul incașilor să ajungă la apogeul puterii
sale7. Și care erau realizările lui? Ei bine, de exemplu:
Cînd Pachacuti a reconstruit capitala incașilor, Cuzco, a lucrat pe o scară
amplă, făcînd palate, forturi și un templu remarcabil închinat Soarelui. Apoi a
construit “o magnifică incintă de aur” la Coricancha — o clădire a cărei
“minunăție rivaliza chiar și cu Templul lui Solomon din Ierusalim”!8 De
asemenea el a mai construit un lanț de fortărețe care apărau granița de este a
imperiului său în fața invaziilor triburilor din bazinul Amazonului. Una din
aceste fortărețe, majestuosul Machu Picchu (a cărui imagine se află pe coperta
acestei cărți), a devenit pentru scurt timp ultimul refugiu al clasei conducătoare
incașe, refugiată din calea brutalităților conchistadorilor spanioli. De fapt,
conchistadorii nu au găsit niciodată Machu Picchu. Pachacuti îl construise pe o
culme abruptă de munte, făcîndu-1 invizibil pentru cei care urcau.
Timp de cîteva secole, existența lui Machu Picchu a fost uitată de către lumea
exterioară. O junglă deasă a învăluit locul. Apoi, în 1904, inginerul Franklin a
întrezărit ruinele de pe un alt munte. Franklin i-a spus lui Tho- mas Pâine despre
locul respectiv. Pâine, un misionar englez, era membru al societății intitulate
Regions Beyond Missionary Union. în 1906 Pâine a escaladat ruinele împreună
cu un alt misionar, Stuart McNairn. Au rămas uimiți. în 1910 Hiram Bingham
de la Yale a aflat despre descoperire și l-a vizitat pe Pâine la Urco. Pâine l-a
înzestrat cu mărinimie pe Bingham cu catîri și ghizi pentru a face o vizită a
locurilor. După aceea Bingham a devenit celebru în toată lumea ca “descoperitor
al lui Machu Picchu, cetatea pierdută a incașilor!” Bingham nu i-a acordat lui
Thomas Pâine nici măcar un rînd de recunoștință, menționînd doar faptul că
“zvonurile locale” l-au ghidat în descoperirea sa.9
Doctorul în medicină, Daniel Hatden, care l-a cunoscut personal pe Thomas
Pâine timp de mai mulți ani în timp ce se afla în Peru, afirmă că Pâine — un om
smerit, îndrăgit de toți urmașii incașilor din Peru — și-a propus să nu corecteze
“ignoranța” lui Hiran Bingham. Thomas Pâine va rămîne unul din nenumărații
misionari a căror contribuție la dezvoltarea științei nu a fost recunoscută de
oamenii de știință
Milioane de turiști au vizitat Machu Picchu după ce noua autostradă peruană
Hiram Bingham a făcut accesibil drumul, în 1948. Toți cei care au fost uimiți de
minunățiile de la Machu Picchu ar trebui să știe că Pachacuti, regele care se pare
că a fondat acel loc, a făcut o realizare mult mai importantă decît aceea de a fi
construit doar fortărețe, orașe, temple sau monumente. Aidoma lui Epimenides,
Pachacuti era unul din acei exploratori spirituali care, potrivit cuvintelor lui
Pavel (vezi Fapte 17:27), au căutat, au cercetat și au £2S/run Dumnezeu cu mult
mai puternic decît oricare din
Popoarele un i zeu incert 23
“zeii” celebri ai propriei lor culturi. Spre deosebire de Epimenides însă, pentru
Pachacuti, Dumnezeul pe care l-a descoperit nu a rămas în categoria
“necunoscuților”. El l-a identificat pe acest Dumnezeu sub un nume și mai mult:
Toți cei care cunosc cîte ceva despre incași știu și faptul că ei l-au zeificat pe
Inti-Soarele.
Totuși, în 1575, la Cuzco, un preot spaniol, pe numele lui Cristobal de
Molina, a adunat o serie de imnuri ale incașilor — și cîteva obiceiuri asociate
acestora care dovedesc că zeul Inti nu a fost întotdeauna deasupra oricăror
obiecții, obiecții venite chiar din partea incașilor. De Molina a scris imnurile și
obiceiurile legate de aceste cîntece în limba incașilor, numită Quechua, cu o
ortografie adaptată din spaniolă. Incașii înșiși nu avuseseră un sistem de scriere.
întreaga colecție de obiceiuri și imnuri venea din trecutul domniei lui Pachacuti.
Cercetătorii contemporani, redescoperind colecția lui de Molina, au rămas
uimiți de conținutul novator al acestora. La început unii au refuzat să creadă că
erau cu adevărat imnuri incașe! Bineînțeles, ziceau ei, de Molina însuși și-a
publicat propria sa gîndire de european folosindu-se de originalul incaș. Alfred
Metranx, în tratatul său History of the Incaș (Istoria incașilor), este de acord cu
profesorul John H. Rowe care, spune el, “a reușit să refacă imnurile în versiunea
lor originală, [și este] convins că ele nu datorează nimic învățăturilor
misionarilor. Formele și expresiile utilizate sînt fundamental diferite de cele ale
liturghiei creștine transpusă în limba inca”.10 Au apărut și confirmări ulterioare
ale autenticității compilației lui de Molina. Metraux ne spune că un alt imn de
același tip a fost “păstrat în chip miraculos de către Yamqui Salcamaygua
Pachacuti, un cronicar indian din secolul al XVII-lea... .Nu trebuie decît să
comparăm [acest imn cu celelalte] culese de către de Molina în 1575 pentru a nu
da seama că toate aparțin aceleiași tradiții literare și religioase”. 11
Metraux declară: “Prin profunzimea ideatică și prin lirismul tragic [imnul
incaș păstrat de Yamqui] poate fi comparat cu cele mai frumoase versuri din
Psalmi”.12
Dar ce era atît de revoluționar în aceste imnuri? Obiceiurile descoperite
împreună cu ele ne dovedesc faptul că Pachacuti — regele care era atît de dăruit
închinării față de soare încît a reconstruit templul lui Inti de la Cuzco — a început
mai tîrziu să-și pună întrebări în ceea ce privește puterile zeului său! Philip
Ainsworth Means, comentînd nemulțumirea lui Pachacuti față de Inti, scria: “El
a ajuns la conluzia că lumina urmează întotdeauna o direcție, că îndeplinește
anumite îndatoriri și că are anumite ore de vîrf, întocmai ca un muncitor”. Cu
alte cuvinte, dacă Inti este Dumenzeu, atunci de ce nu face mereu ceva original?
Regele și-a continuat raționamentul. El
a observat faptul că “strălucirea soarelui poate fi umbrită de orice nor trecător”.

Altfel spus, dacă Inti ar fi fost un adevărat Dumnezeu, nici o creatură nu ar fi
putut să-i umbrească strălucirea!
Deodată Pachacuti și-a dat seama că el venerase o simplă creatură ca pe
Creatorul însuși! El a continuat cu curaj pînă la următoarea întrebare ce urma
inevitabil: Dacă Inti nu este Dumnezeul adevărat, atunci cine este El?
Unde ar fi putut afla răspunsul revelatoriu un incaș păgîn, lipsit de revelația
iudeo-creștină?
Răspunsul este destul de simplu — din tradițiile ancestrale ce erau latente în
propria sa cultură! Că un astfel de lucru era posibil, a fost întrevăzut de nimeni
altcineva decît de apostolul Pavel cînd scria că Theos, “El, în veacurile trecute,
a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor, măcar că, drept vorbind, nu s-a
lăsat fără mărturie, întrucît v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, și timpuri
roditoare, v-a dat hrană din belșug, și v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte
14:16-17).
Pachacuti a luat propriile sale concluzii la care el însuși a ajuns studiind actul
creației și le-a asociat cu amintirea aproape ștearsă existentă în cultura lui, despre
Viracocha — Domnul, atotputernicul Creator al tuturor lucrurilor.
Ultimele mărturii ale legămîntului anterior al incașilor cu Viracocha erau
cele rămase în zona superioară a văii Vilcanota.14 Pachacuti își aminti și de
faptul că propriul său părinte, Hatun Tupac, pretinsese cîndva că a primit un sfat
printr-o revelație de la Viracocha. Viracocha îi amintise în acel vis Iui Hatun
Tupac că El era cu adevărat Creatorul tuturor lucrurilor. Imediat după aceea Hatun
Tupac își schimbă numele (să fie oare îngîmfare?) în Viracocha!
Termenul de Viracocha, așadar, era probabil foarte vechi. Din această
perspectivă, închinarea la Inti sau la alte zeități era numai o îndepărtare recentă
de la un sistem de credințe original și mai simplu. Meltraux presupune același
lucru cînd constată faptul că figurile asemănătoare lui Viracocha erau
proeminente în culturile majore ale indienilor, din Alaska pînă în Țara de foc15.
In vreme ce închinarea la soare apare numai în cîteva culturi.
Este posibil ca să fi decis Pachacuti că tatăl său redescoperise ceva elementar
și adevărat, însă nu a dus această descoperire pînă la ultimele consecințe ce se
impuneau! A decis că el, fiul lui Hatun Tupac, va duce mai departe adevărul pe
care tatăl sau îl întrezărise (sau poate că, de fapt, acel adevăr îl ducea pe e/mai
departe?).
Un Dumnezeu care a creat toate lucrurile, concluzionă Pachacuti, merita să
fie slăvit! Iar să te închini doar unei părți a creației Sale, ca și cum ar fi fost El
însuși, nu avea nici un rost! Pachacuti ajunse la o hotărîre radicală
— acea aiureală despre Inti ca Dumnezeu durase prea mult, cel puțin în ceea ce
îl privea pe el și pe slujitorii săi din clasa conducătoare.
Pachacuti intră în acțiune. A convocat un congres al preoților soarelui
— un echivalent păgîn al conciliului de la Niceea, dacă vreți — în frumoasa
Coricancha. De fapt un cercetător numește acest congres drept Conciliulde la
Coricancha așezîndu-1 astfel printre marile.concilii teologice ale istoriei16, în
acel conciliu Pachacuti își prezentă îndoielile față de Inti prin “cele trei
propoziții”.
1. Inti nu poate fi universal dacă, în timp ce dă lumină unora, îi lipsește pe
alții.
2. El nu poate fi desăvîrșit de vreme ce niciodată nu poate rămîne nemișcat,
odihnindu-se.
3. Nici nu poate fi atotputernic dacă pînă și cel mai mic nor îl umbrește 17.
Atunci Pachacuti le aduse aminte supușilor săi din clasa conducătoare de
atotputernicul Viracocha, descriindu-le cîteva din calitățile sale uimitoare. Dr.
B.C. Brundage de la. Universitatea din Oklahoma rezuma descrierea lui
Viracocha făcută de Pachacuti astfel: “El este străvechi, neclintit, suprem și
necreat. El nu are nevoie de mulțumirea josnică adusă de o soție. Cînd dorește,
El șe manifestă câ o trinitate,., altfel numai războinicii cerului și arhanghelii îi
înconjoară singurătatea. El a creat toate neamurile prin “cuvîntul” Său [urme din
Heraclit, Platon, Philon și din apostolul Ioan!], El â creat toate huacas [spiritele].
El este Fortuna omului, hotărîndu-i anii și hrănindu-1. El este cu adevărat temelia
vieții, pentru că îi încălzește pe oameni prin fiul său, Punchao [discul solar, o
zeitate oarecum deosebită de Inti]. El este făcătorul păcii și orînduțtorul. El este
binecuvîntat în sine și este milostiv față de neputințele oamenilor. El singur
judecă și iartă omenirea și o întărește în lupta cu pornirile rele5’18.
Apoi Pachacuti a poruncit ca de atunci încolo Inti să fie respectat doar ca
“tovarăș” —ca entitate creată. Rugăciunea trebuia adresată lui Viracocha cu cel
mai adînc respect și cea mai profundă smerenie19.
Unii preoți ai soarelui au reacționat “cu vrăjmășie amară”20: Declarația lui
Pachacuti a lovit în interesele lor ca un bombardament. Alții au găsit că logica
lui Pachacuti era irezistibilă și au fost de acord să se închine lui Viracocha. Dintre
aceștia, mulți erau tulburați de o problemă foarte practică: cum vor reacționa
masele populare cînd preoții soarelui vor anunța că: “Tot ce v-am învățat în
ultimele secole prin puterea preoției noastre a fost greșit! Inti nu este Dumnezeu!
Templele uriașe pe care le-ați construit prin muncă grea și din porunca noastră
— sînt zadarnice. Toate ritualurile și rugăciunile legate de Inti sînt inutile. Acum
trebuie să începem iar de la zero cu un Dumnezeu adevărat — Viracocha!”
Oare o astfel de afirmație nu ar fi fost ea primită cu neîncredere, ori chiar să
provoace nemulțumiri sociale?
Pachacuti s-a supus pragmatismului politic. “El a poruncit... ca închinarea la

Viracocha să fie încredințată numai clasei conducătoare, [pentru că ea era]...
prea subtilă și înaltă pentru oamenii de rînd [sic!]”.21
Probabil câ în mod sincer Pachacuti sperase ca slăvirea lui Viracocha —
avînd suficient timp să se răspîndească — va putea să se extindă către păturile
inferioare. însă reforma sa hotărîtă avea orice numai timp nu. Pachacuti nu și-a
dat seama de faptul că hotărîrea sa de a favoriza păturile superioare era sortită
eșecului. Din punct de vedere istoric, clasele superioare sînt un fenomen social
trecător. Oamenii de rînd sînt cei care rezistă. Așa s-a dovedit a fi și pătura
conducătoare a incașilor. La nici un secol de la moartea lui Pachacuti,
conchistadorii spanioli necruțători au ucis atît familia regală cît și întreaga pătură
conducătoare. De vreme ce poporul fusese ținut în întunericul spiritual al
credinței greșite în Inti și în ceilalți zei falși, nu a mai fost cine să ducă mai
departe reforma spirituală a lui Pachacuti. Astfel a murit prematură, o reformă
în miniatură.
De ce s-a prăbușit Imperiul Inca la numai un secol de la apogeul său sub
regele Pachacuti? A fost Viracocha supărat pentru că pătura superioară a ascuns
cunoștințele despre persoana Sa, față de oamenii simpli? Și ce s-ar fi întîmplat
dacă misionarii creștini din Europa ar fi ajuns în Peru cu două sau trei generații
înaintea conchistadorilor? Desigur, acea perioadă era optimă pentru vestirea
Evangheliei. Interesul pentru conceptul de Dumnezeu suprem era ca o febră ce
cuprinsese familia regală și pătura superioară. Purtătorii Evangheliei ar fi avut
mai mult de un secol de recoltă spirituală bogată prin imperiu, înainte de sosirea
conchistadorilor! Mai mult, incașii înșiși credeau într-o profeție incertă potrivit
căreia într-o zi Viracocha le va aduce binecuvîntarea dinspre vest, adică pe mare.
Dar mesagerii milostivi ai creștinătății, oricine ar fi fost ei, au dat greș. în locul
lor au venit cuceritorii cruzi, oamenii politici și negustorii — Pisarro și armata
lui nesătulă. Prefăcîndu-se că acționează în numele lui Dumnezeu, Pisarro a
venit pe mare pînă în Peru exploatînd predispozițiile monoteiste ale incașilor
pentru a-i distruge și pe ei și imperiul lor.
Chiar înaintea lui Pisarro, Hernando Cortez s-a folosit de aceleași
predispoziții ale aztecilor și i-a distrus. Cît de diferită ar fi fost desfășurarea
istoriei dacă adevărații mesageri ai Evangheliei ar fi ajuns acolo primii! Nu
numai pentru a-și transmite propriul lor mesaj, dar și pentru a sluji aztecilor,
incașilor și altor popoare rătăcite ale Americii, învățîndu-i mai dinainte cum să
se raporteze la forțele necruțătoare politico-economice, care aveau să vină.
Aztecii și incașii nu s-ar mai fi supus lui Cortez și lui Pisarro ca unor împlinitori
ai legendelor lor, de vreme ce legendele ar fi fost deja împlinite! Imperiile
mayaș, aztec și incaș ar fi putut Să supraviețuiască pînă în zilele noastre.
Popoarele unui zeu incert ZI
Ce ironie este în faptul că spaniolii catolici, în zelul lor de a eradica “idolatria”

incașilor au distrus o credință monoteistă care, de fapt, era un Vechi testament
intermediar pentru a deschide mințile a sute de mii de oameni față dc vestea cea
bună a întrupării lui Viracocha în Persoana Fiului Său. Remarcați faptul că am
spus “un. Vechi Testament intermediar” și nu “un alt” Vechi Testament.
“Mîna care scrie” a lui Omar Khayam, însă “scrie, și odată scris, trece mai
departe”. E prea tîrziu acum să îl aducem înapoi pe Pachacuti și pe oamenii săi
pentru a ne purta cu ei mai bine decît s-au purtat spaniolii. Care este lucrul ce ne
interesează acum? Acela ca noi, copiii aceste generații, să ne purtăm corect cu
copiii lui Pachacuti care au supraviețuit holocaustului spaniol — cu poporul
quechua.
Să privim reforma lui Pachacuti dintr-o perspectivă istorică. Să-l comparăm
cu Akhenaten, un faraon egiptean care a încercat și el să realizeze o reformă
religioasă. Egiptologii susțin faptul că Akhenaten (1379-1361 î.Ch.) era un geniu
unic, deoarece a încercat — fără succes însă — să înlocuiască idolatria confuză
a Egiptului antic cu închinarea la zeul Soare22. Totuși Pachacuti stă cu mult
înaintea lui Akhenaten, deoarece el și-a dat seama că Soarele, care putea cel mult
să îi orbească pe oameni, nu era potrivit să fie cinstit ca un Dumnezeu ce se afla
dincolo de ochii omenești! Ce ciudat este faptul că oamenii de știință moderni
au făcut publicitate reformei lui Akhenaten, în vreme ce reforma lui Pachacuti a
rămas un text obscur în cărțile pentru inițiati.
Să lămurim lucrurile.
Dacă închinarea la Soare făcută de Akhenaten constituia un pas deasupra
idolatriei, atunci opțiunea lui Pachacuti pentru un Dumnezeu deasupra închinării
la soare a fost un salt în cosmos! Găsirea unui om ca Pachacuti în Peru încă din
secolul cincisprezece este la fel de uluitoare ca descoperirea unui Avraam în Ur
sau a unui Melhisedec printre cananiți! De-ar fi posibil să mă întorc în timp
atunci Pachacuti ar fi cu siguranță unul din oamenii pe care aș vrea să îi întîlnesc.
îmi place să îl numesc “un Melhisedec incaș”.
Atît atenienii și cretanii din vremea lui Epimenides cît și incașii din timpurile
lui Pachacuti au murit fără să audă Evanghelia lui Isus Cristos. Ce înseamnă
acest lucru? Că nu există popoare păgîne care l-au prevăzut pe Dumnezeu și care
au trăit ziua ajungerii la ei a binecuvîntării Evangheliei?
Istoria a consemnat multe astfel de popoare. Iată unul dintre ele...
Poporul Santal
În 1867, un misionar norvegian bărbos, pe numele său Lars Skrefsrud și
camaradul său danez, zidarul Hans Borreson, au descoperit două milioane
și jumătate de oameni care își ziceau santali și care locuiau în regiunea de nord
a Calcutei, în India. Skrefsrud s-a dovedit a fi un bun lingvist. Curînd a început
să vorbească atît de fluent în limba santalilor încît oamenii veneau de la zeci de
kilometri depărtare numai pentru ca să îl audă pe un străin vorbind atît de bine
limba lor!
De îndată ce a putut, Skrefsrud a început să vestească Evanghelia pentru
poporul santal. Bineînțeles că se gîndea că îi vor trebui cîțiva ani buni pînă cînd
santalii, despărțiți pînă atunci de influențele ebraice sau creștine, vor începe să
fie interesați în descoperirea Evangheliei, pînă cînd își vor deschide inimile în
fața ei.
Spre consternarea lui Skrefsrud, santalii au fost ca vrăjiți de îndată ce au auzit
vestea Evangheliei. Odată i-a auzit pe înțelepții santalilor, inclusiv pe unul din
ei numit Kolean, exclamînd: “Din spusele acestui străin înțelegem că Thakur Jiu
nu ne-a uitat totuși de atîta timp!”
Skrefsrud a rămas mut de uimire. Thakur era cuvîntul din limba santal care
însemna “adevărat”. Iar Jiu însemna “Dumnezeu”. Dumnezeu adevărat?
Era evident pentru Skrefsrud că nu adusese un termen nou, vorbindu-le despre
un Dumnezeu Suprem. înțelepții santalilor au dat repede la o parte terminologia
pe care el o folosea pentru Dumnezeu și au insistat că numele Thakur Jiu era cel
mai potrivit. Bineînțeles că acel nume fusese de foarte mult timp pe buzele
tuturor santalilor!
“De unde știți despre Thakur Jiu?” întrebă Skrefsrud (poate puțin dezamăgit).
“Strămoșii noștri L-au cunoscut cu mult timp în urmă”, răspunseră radiosi
santalii.
“Foarte bine”, continuă Skrefsrud, “dar mai am o întrebare. De vreme ce îl
cunoașteți pe Thakur Jiu, de ce nu vă închinați Lui în locul soarelui, sau, chiar
mai mult, în locul demonilor?
Fețele santalilor ce îl înconjurau se posomoriră. “Aceasta”, răspunseră ei,
“este partea rea a lucrurilor”. Atunci înțeleptul santalilor, Kolean, păși în față și
spuse: “Vreau să vă spun povestea noastră de la începutul începuturilor”.
Nu numai Skrefsrud, dar și întreaga adunare de santali tineri, căzură pe
gînduri în timp de Kolean, un bătrîn venerabil, începu o poveste care colbuia
eonii tradiției orale a santalilor:
Demult, foarte demult, potrivit spuselor lui Kolean, Thakur Jiu, Dumnezeul
adevărat — l-a creat pe primul bărbat Haram — și pe prima femeie — Ayo —
așezîndu-i departe în vestul Indiei într-o regiune numită Hihiri Pipiri. Acolo o
creatură numită Lita i-a ispitit pe cei doi să își facă bere din orez. Atunci Lita i-
a convins să verse o parte din bere pe pămînt ca
o jertfă pentru Satana. Haram și Ayo s-au îmbătat din berea rămasă și au adormit.
Cînd s-au deșteptat au știut că sînt goi și s-au rușinat.
Skrefsrud era uluit de asemănarea poveștii lui Kolean cu istoria biblică. Dar
asta nu era totul...
Mai tîrziu Ayo i-a născut lui Haram șapte fii și șapte fiice, care s-au căsătorit
și au înființat șapte triburi. Triburile au migrat spre o regiune numită Kroj
Kaman, unde s-au stricat. Thakur Jiu a chemat omenirea “să se întoarcă la El”.
Cînd omul a refuzat, Thakur Jiu a ascuns “un cuplu sfînt” într-o peșteră pe
muntele Harata (remarcați asemănarea cu numele biblic Ararat). Apoi Thakur
Jiu a distrus restul omenirii printr-un potop. Mai tîrziu, urmașii “cuplului sfînt”
s-au înmulțit și au migrat către o cîmpie numită Sasan Beda (“cîmpia
muștarului”). Acolo Thakur Jiu i-a împărțit în mai multe popoare diferite.
O ramură a omenirii (pe care să o numim “pre santal”) au migrat mai întîi în
“țara zarpi” și apoi au mers spre est “din pădure în pădure” pînă cînd munții cei
înalți le-au tăiat calea. Disperați, și-au căutat un drum prin munți, dar orice cale
s-a dovedit a fi de netrecut, cel puțin pentru femei și copii. La fel cu poporul lui
Israel în Sinai, poporul santal a obosit de lunga călătorie.
In zilele acelea, a explicat Kolean, pre-santalii, ca descendenți ai “cuplului
sfînt” îl cunoșteau încă pe Thakur Jiu ca Dumnezeu adevărat. Confruntați cu
această problemă, ei și-au pierdut credința în El și s-au întors la spiritism. Ei au
crezut că “spiritele acestor munți uriași ne-au tăiat calea”. Atunci au făcut
legămînt cu “Maran Buru” (spiritul munților uriași) spunînd: “O, Maran Buru,
dacă ne vei deschide calea, noi vom face jertfe de împăcare a spiritelor cînd vom
ajunge în partea cealaltă”.
Skrefsrud, fără îndoială că se gîndise la ciudățenia faptului că, în limba santal,
spiritele rele erau denumite prin cuvintele ce însemnau “spiritele munților
uriași”, de vreme ce în zona actuală a patriei santalilor nu exista nici un munte
uriaș. Atunci a înțeles.
“În scurt timp”, continuă Kolean, “ei ajunseseră la o trecătoare [trecătoarea
Khyber?] în direcția soare-răsare”. Ei au numit acea trecătoare Baim> care
înseamnă “poarta zorilor”. Astfel presantalii au năvălit în cîmpiile care acum se
numesc Pakistan și India. Migrații ulterioare i-au dus mai departe către est pînă
în zonele de graniță dintre India și actualul Bangladesh, acolo unde s-a format
poporul santal de azi23.
Sub legămîntul jurămîntului făcut, și nu din dragoste pentru Maran Buru,
santalii au început să se închine duhurilor, să practice vrăjitoria și chiar să îl
slăvească pe zeul Soare. Kolean adăugă: “La început, nu aveam încă zei.
Străbunii noștri ascultau de Thakur Jiu și numai de El. După ce ei și-au găsit alți
zei, pe zi ce trecea au uitat tot mai mult de Thakur pînă cînd numai numele său a
mai rămas.
3 O Veșnicia din inimile lor
“Astăzi unii zic”, continuă Kolean, “că zeul Soarelui este Thakur. Așadar,
atunci cînd au loc sărbătorile religioase... [unii oameni] privesc spre cer... și
vorbesc cu Thakur. Insă strămoșii ne-au învățat că Thakur este altfel. El nu poate
fi văzut cu ochii trupului, însă El vede totul. El a creat toate lucrurile. El a pus
toate lucrurile la locul lor și El hrănește toate ființele, mari sau mici”24.
Cum s-a purtat Skrefsrud? Desigur că alți misionari ar fi răspuns în astfel de
situații cam așa: ‘Nici să nu vă gîndiți că această făptură este Dumnezeu! Nu
poate fi decît diavolul! Vă voi spune eu cine este adevăratul Dumnezeu”. O astfel
de reacție arogantă a strivit de multe ori o potențială disponibilitate a unor
popoare întregi.
Skrefsrud însă nu era un astfel de misionar. întocmai cum Avraam l-a acceptat
pe El Elyon, numele pe care cananitul Melhisedec i-L dădea lui Dumnezeu, tot
așa cum Pavel, Barnaba, Ioan și urmașii lor au urmat calea deschisă de filosofii
greci atunci cînd au acceptat termenii de Logos și Theos ca nume vrednice
pentru Atotputernicul Dumnezeu, așa și Lars s-a decis să primească o lecție de
la Kolean și de la strămoșii acestuia. El a acceptat că Thakur Jiu era numele lui
Yahwe folosit de santali.
Skrefsrud nu a considerat că existau conotații greșite ale numelui lui Thakur
Jiu. El nu făcea parte din categoria lui Zeus, vrednică de a fi respinsă, ci
aparținea categoriei Theos/Logos, și era vrednic de a fi acceptată. în continuare,
el se gîndi că, dacă el, ca norvegian, îi spune Atotputernicului Gud—un nume
care provine dintr-o tradiție păgînă asemănătoare cu Theos în greacă sau Deus
în latină — atunci era normal ca santalii să aibă dreptul de a-L numi pe El,
Thakur Jiul!
Skrefsrud a acceptat acest nume! Bineînțeles, o vreme i s-a părut ciudat să
se audă pe sine predicînd că Isus Cristos era Fiul lui Thakur Jiu! Asta numai
pentru cîteva săptămîni. După aceea, ciudățenia a dispărut. Fără îndoială că
suna la fel de ciudat ca atunci cînd cineva a spus pentru prima oară că Isus
Cristos este Fiul Lui Theos, ori al lui Deus, ori al lui Gud ori, în cele din urmă,
al lui Dumnezeu!
Acceptarea lui Skefsrud față de numele santal al lui Dumnezeu schimba în
vreun fel lucrurile? Oare trandafirul nu miroase la fel de bine oricum i- am
spune? Desigur, într-o grădină! Dar nu în amintirea oamenilor! Chiar cuvîntul
“trandafir” are puterea de a ne evoca urmele culorii și ale mirosului.
înlocuindu-1 cu cuvîntul “mărăcine” nu vom schimba trandafirul, însă vom
rupe legătura dintre ascultător și amintirile sale emoționale. Timp de
nenumărate secole, poporul santal și-a învățat urmașii prin puterea exemplului,
exclamînd la fiecare pas: “Vai, dacă strămoșii noștri nu ar fi făcut acea greșeală
îngrozitoare, astăzi l-am cunoaște pe Thakur Jiu! Dar după cum stau lucrurile
acum, am pierdut orice legătură cu El. Poate că El ne-a șters din amintirea lui
ca pe un popor nevrednic și nu va vrea niciodată
să mai știe de noi, pentru că strămoșii noștri i-au întors spatele atunci, în acel
moment greu din trecut, cînd eram în munți!”
Folosirea numelui obișnuit pentru oricare ascultător santal, Thakur Jiu așadar
avea puterea de a evoca sute de amintiri profunde, transformîndu-i pe cei care
ascultau mai atenți, mai curioși și chiar mai receptivi.
Și exact acesta a fost rezultatul predicilor lui Skrefsrud și Borreson!25 De fapt,
înainte ca Skrefsrud și cu Borreson să își dea seama de ceea ce se întîmpla, s-au
pomenit că practic sute de santali întrebători au început să învețe cum se pot
împăca cu Thakur Jiu prin Isus Cristos. Posibilitatea vindecării rupturii dintre
Thakur Jiu și neamul lor îi încînta tot mai mult!
După ce întrebările au dus la învățături și acestea la convertiri și botezuri,
pastorii rămași în bisericile tradiționale europene au rămas uimiți de veștile din
India, care susțineau că Skrefsrud și Borreson au făcut, într-o singură perioadă a
șederii lor, nu mai puțin de optzeci de botezuri pe zi, botezuri ale unor santali
fericiți!
“Ceva nu este în regulă acolo!” au exclamat unii teologi europeni, gîndindu-
se că era imposibil ca “cei ce trăiau în întuneric” de atîta timp putuseră să afle
destule despre Dumnezeu și despre calea mîntuirii pentru a fi convertiți și
botezați atît de repede de către misiunea lui Skrefsrud și Borreson, și încă într-
un număr atît de mare! Chiar și opt botezuri pe zi ar fi tulburat mințile clericilor
europeni, dintre care mulți ar fi considerat că un botez pe zi era deja o dovadă a
binecuvîntării uriașe a lui Dumnezeu pentru lucrarea lor!
Optzeci de botezuri pe zi, oricum, însemna că tînăra biserică santală din
“India hindușilor” creștea de cinci sute de ori mai repede decît majoritatea
bisericilor din “Europa creștină”! Creștinii care au susținut de altfel mult timp că
misiunile din Asia se vor dovedi zadarnice din cauză că asiaticii sînt atît de
convinși de obiceiurile lor încît nu pot să înțeleagă Evanghelia, acum nu mai
știau ce să creadă. Skrefsrud și Borreson, de fiecare dacă cînd se întorceau în
Europa ca să susțină conferințe în biserici, erau lăudați ca niște eroi ai credinței
pentru schimbarea santalilor, care veneau de la sute de kilometri numai ca să îi
audă pe cei doi. Rezultatul a fost o sporire generală a vieții spirituale din multe
biserici europene. în paralel cu aceste izbucniri de recunoștință ale publicului
larg, comitete întregi de clerici încruntați îi chestionau pe Skrefsrud și pe
Borreson. Se simțeau datori să pună sub semnul întrebării profunzimea acțiunii
acestora printre santali, gîndindu-se probabil că uluitoarele succese ale lui
Skrefsrud și Borreson printre “necivilizați” aruncau o umbră asupra propriei lor
lucrări din “Europa iluminată”.
Între timp, la frontiera cu India, creștinii santali au continuat să dea dovadă
de un simț cu adevărat creștin, dovedindu-și credința ducînd mai departe
Evanghelia în mijlocul propriului lor popor. Skrefsrud însuși a
socotit 15.000 de botezuri într-un singur an de ședere în India. In acea perioadă

el a tradus o parte din Biblie în limba santalilor, a realizat o gramatică și un
dicționar santal, a înregistrat o serie de obiceiuri santale pentru viitor și a convins
guvernul colonial să acorde legi de protecție a minorității santale în fața
exploatării nemiloase a vecinilor lor hinduși.
Copleșiți de cantitatea recoltei spirituale pe care au cules-o, Skrefsrud,
Borreson și soțiile lor au trimis un mesaj cerînd AJUTOR! Alți misionari s- au
grăbit să le vină în ajutor pentru culegerea recoltei santale care se cocea foarte
repede, și în cîteva decenii, încă 85.000 de credincioși au fost botezați numai în
misiunea lui Skrefsrud printre santali. între timp, baptiștii și alte grupuri au venit
să își ia partea de recoltă printre santali, cîștigînd încă cîteva zeci de mii de
creștini santali!
Povestea santalilor este numai unul din sutele de cazuri ale istoriei în care
popoare întregi ale lumii necreștine au dovedit un entuziasm cu mult mai mare
decît creștinii trimiși la ei, pentru primirea Evangheliei.
Vorbele lui Kolean către Skrefsrud, despre închinarea santalilor la soare
amestecată cu numele lui Thakur Jiu, sînt instructive. Tot așa cum regele
Sodomei a încercat să intervină în viața lui Avraam, idolatrii și închinătorii la
soare pot încerca uneori să cîștige un prestigiu sporit pentru ritualurile lor,
asociind numele Iui Dumnezeu cu ei. Ocultiștii fac uneori același lucru cu numele
europene ale Atotputernicului, God, Gott sau Gud. Cercetătorii ritualurilor de
cult ale societăților omenești pot astfel să piardă punctul de vedere al unui
membru, cu mai mult discernămînt, dintr-o cultură, așa cum a fost Kolean printre
santali. în absența unui astfel de punct de vedere, cineva dinafară ar putea foarte
ușor să ajungă la concluzia eronată potrivit căreia Thakur Jiu era numele zeului
soare al santalilor.
Să privim lucrurile din altă perspectivă: Huascar, al doisprezecelea
conducător al imperiului Inca (Pachacuti a fost al nouălea) a înălțat o statuie de
aur pe o insulă din lacul Titicaca pe care a intitulat-o Viracocha-Inti!26
Mumia lui Pachacuti probabil că se răsucea în mormînt!
Numele zeului grec Zeus constituie un al,t exemplu. Comparați numele Zeus
cu cele ale lui Theosși Deus în următoarele succesiuni:
Zeus
Θeos (am folosit consoana Theta în locul lui “th”)
Deus
Nu trebuie să ai o licență în filologie ca să îți dai seama că toate cele trei nume
provin dintr-o singură rădăcină lingvistică. Toate trei încep prin consoane — Z,
Θ și D — consoane pentru pronunția cărora trebuie să ținem limba., fie între dinți,
fie imediat în spatele dinților. Toate cele trei nume au ceea ce în lingvistică se
numește “vocala anterioară nerotunjită — e” în prima silabă. în a doua silabă a
fiecărui nume găsim vocalele “posterioare rotunjite” o sau u. Și toate cele trei
nume se termină cu consoana
siflantă s. Și acum să încercăm o reconstrucție teoretică a istoriei probabile a
celor trei termeni.
Inițial, înainte ca limba greacă și cea latină să fi devenit limbi deosebite și
distincte, exista o singură terminologie — probabil Deos — care definea numele
personal al Atotputernicului. Mai tîrziu, după ce diferitele secte au inventat
diverși zei minori și le-au dat nume personale, fiecare dintre ele a pretins că zeul
său personal era chiar deos. Prin urmare, cu timpul, modificările de pronunțare
au transformat “Deos” în “Deus”, într-o zonă, iar în alta l-au transformat în
“Θeos”. Cei trei termeni au devenit nume generice pentru “zeitate” în loc de
“Dumnezeu”.
Ca exemplu: batistele igienice de mîini au apărut pentru prima oară sub
numele firmei “Kleenex”. Cu timpul, firmele concurente au început să producă
și ele astfel de batiste, dar sub un alt nume. Insă numele “Kleenex” era într-atît
de legat cu batistele igienice pentru consumatori încît cumpărătorii au început să
denumească și produsele firmelor concurente cu termenul de “Kleenex”. Cu alte
cuvinte, “kleenex” a devenit “kleenex”, tot așa după cum “Deus” (Dumnezeu) a
devenit “deus” (zeitate).
De fapt, unii filosofi, cum au fost Xenofan, Platon și Aristotel, au încercat să
oprească tendința generală spre asimilare, restituind termenului original Theos
utilizarea sa ca nume personal. Rezultatul? Atît numele original, particular, cît și
termenul cu înțeles general care i-a urmat, au început să conviețuiască.
Zeus, ca varianta a treia pentru originarul Deos., a evitat tendința de
generalizare, rămînînd ca un nume propriu specific. De fapt, chiar Epimenides,
într-o altă parte a poemului citat de apostolul Pavel la Tit 1:12, folosește Zeus ca
nume personal pentru Atotputernic! în orice caz, o soartă diferită — și mult mai
serioasă — a avut această variantă finală, Zeus
Teologii greci, folosind de-a lungul secolelor Zeusca nume personal pentru
Atotputernic, cu timpul au început să introducă înțelesuri care nu se potriveau
conceptului originar. Ei s-au hotărît, de exemplu, să îl transforme pe Zeus într-o
creatură zămislită de alte două făpturi — Cronos și Rhea. Odată ce teologii i-au
înșelat pe credincioși în ceea ce privește revizuirea făcută de ei, numele Zeus nu
L-a mai denumit pe Creatorul increat. în absența unor “koleani” care să îl mai
ateste ca nume vrednic pentru Dumnezeu. Acelui cuvînt, care era cîndva
profund, i s-au atribuit conotații eronate de care nici măcar Platon sau Aristotel
nu au reușit să îl elibereze. Ar fi trebuit pur și simplu să îl ignore în favoarea lui
Theos. Așa au făcut traducătorii evrei și apostolii creștini.
Tot așa, de îndată ce creștinismul se născuse, teologii “schimbători de
înțelesuri” au încercat să atribuie înțelesuri noi și tendențioase termenilor
creștini. Marile concilii teologice ale părinților bisericii pot fi înțelese ca
tot atîtea încercări de a păstra înțelesul plin de sensuri al termenilor creștini, în

fața transformărilor lor, așa cum pățise cîndva cuvîntul Zeus.
Una din caracteristicile uimitoare ale acestui “zeu al cerului” benign și

omnipotent al religiilor populare ale omenirii este capacitatea Sa de a se
identifica pe Sine cu Dumnezeul creștinătății! Pentru că “zeul cerului”, deși
înțeles de multe religii ca îndepărtat și, mai mult sau mai puțin, intangibil, tinde
să se apropie și să vorbească credincioșilor Săi de pretutindeni — fără ca ei să
știe atunci cînd sînt gata să se întîlnească cu mesagerii Dumenzeului creștin!
Și ce le spune atunci “zeul cerului”? Se împotrivește el oare cu gelozie
Dumnezeului creștin ca unei zeități străine? Le cere El credincioșilor săi să
respingă cu fanatism Evanghelia intrușilor? Nici vorbă! în sute de astfel de
cazuri, consemnate de cîteva milioane de religii populare din întreaga lume, Zeul
Cerului face exact ceea ce El Elyon a făcut prin Melhisedec. El îi anunță cu
bucurie pe emisarii lui Yahwe drept mesagerii Săi. Face tot posibilul ca ei să
înțeleagă că El însuși este chiar Dumnezeul personal al acelor străini!
Ni se creează impresia inconfundabilă potrivit căreia zeul Cerului ar fi vrut
să comunice cu popoarele mai multor religii tradiționale tot timpul, dar, din
motive știute numai de El a luat 6 atitudine reținută pînă la sosirea mărturiei lui
Yahwe!
Aceasta este o puternică dovadă extra-biblică pentru autenticitatea Scripturii
ca revelația unui Dumnezeu adevărat și universal! După cum vom vedea în
continuare, acesta este și motivul principal pentru care, din perspectiva
umanității, creștinismul a fost acceptat cu repeziciune de către diferitele popoare
din lumea întreagă. Mai mult, Scriptură după Scriptură ni s-a dezvăluit faptul că
Dumnezeul nostru nu a fost lipsit de martori — chiar martori dinafara mărturiei
Evangheliei (vezi pentru exemplificare Fapte 14:16-17 și Romani 1:19-20 și
2:14-15). Acești martori — deși diferiți ca atitudine și calitate față de martorii
biblici — sînt încă martorii Săi!
Cît de tragic este faptul că creștinilor nu li s-a spus aproape nimic despre
fenomenul mondial al monoteismului preexistent la baza celor mai multe religii
populare ale lumii! Mulți teologi — și chiar unii misionari ai căror lucrări au fost
enorm ușurate de acest fenomen — au aruncat cu nerăbdare la gunoi această
dovadă edificatoare.
De ce? Atunci cînd aparții unei tradiții a învățăturii creștine care susține de
secole că restul lumii stă în beznă totală și că habar nu are despre Dumnezeu,
devine puțin cam jenant să trebuiască să spui: “Am greșit. De fapt, peste
nouăzeci la sută din religiile populare ale lumii știu cel puțin despre existența lui
Dumnezeu. Unele chiar anticipă interesul Său de a mîntui lumea”.
Afirmația apostolului Pavel, potrivit căreia lumea stă în răutate spirituală

(vezi 1 Ioan 5:19) trebuie să fie legată de conștiința apostolului Pavel că
Dumnezeu nu a rămas fără martori. Pentru că această mărturie a pătruns mai
mult sau mai puțin în răutatea de pretutindeni!
După cum spune apostolul Ioan: “Lumina luminează întunericul, și
întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5). Ioan specifică mai departe că lumina despre
care vorbește este “adevărata lumină, care luminează pe orice om, venind în
lume (Ioan 1:9, sublinierea autorului).
Dar de ce misionarii care luau legătură pentru prima dată cu fenomenul zeului
cerului, negau evidențele? Poate că se gîndeau unii oameni din țările lor care vor
zice: “Vedeți! Au deja o credință în Dumnezeu! De fapt nici nu avea rost să
mergeți pînă acolo!” Evitarea obiecțiilor era mai ușoară decît înfruntarea lor —
deși este destul de ușoară și înfruntarea! De aceea ei au transmis, pur și simplu,
alte informații importante susținătorilor lor.
Alți misionari, educați de către teologii care negau fenomenul, erau
condiționați mental să ignore dovezile acestea, înainte chiar de a le fi întîlnit!
Sau poate că erau uimiți de evidența faptelor într-atît încît se temeau să le
amintească, ca nu cumva propriii lor profesori să le pună la îndoială credința.
Doi sau trei teologi de seamă — cînd au început pentru prima oară să afle prin
intermediar despre conștiința, aproape universală, a prezenței unui Dumnezeu
suprem în religiile populare ale lumii — au tras o conlcuzie greșită: unicitatea
Bibliei ca singură revelație inspirată de Dumnezeu despre Sine, s-au gîndit ei,
era amenințată. Intr-adevăr, unii evoluționiști, dîndu- și seama de faptul că
întreaga lor cauză ar fi fost amenințată dacă teologii vor populariza fenomenul
zeului-cerului, i-au convins cu viclenie să respingă fenomenul, insinuînd că
acesta ar dovedi că Biblia nu este unică. Acești teologi nu au reacționat înțelept
respingînd fenomenul zeului-cerului ca fiind lipsit de importanță. Ca urmare ei
au convins generații întregi de elevi să adopte aceeași atitudine defensivă. De
atunci, unii teologi au încercat denigrarea credințelor parelele Bibliei din religiile
lor, numindu-le “distorsionări” sau “prefăcătorii satanice”.
Desigur, este adevărat că falsurile, deformările și prefăcătoriile spirituale au
existat în întreaga lume. Este de asemenea posibil și faptul ca vestitorii
evangheliei să fi fost atrași de acestea, la fel cum este posibil ca o albină ce bîzîie
printre flori, să cadă în plasa de prins muște, din greșeală. Dar albinele nu se
opresc din culesul mierii de frica plaselor de prins muște. Sau de frica
păianjenilor. Ori de teama insectelor călugărițe (care nu sînt deloc niște
călugărițe!).
Următoarele exemple ne arată cum “plasele de prins muște” pot părea “flori”
în “cîmpul” nostru, după cum numea Isus lumea noastră. Misionarii
ar trebui să evite astfel de situații după cum teologii ne avertizează asupra

pericolului ce îl prezintă.
1. Hindușii se pregăteau pentru așa-numita “a zecea încarnare a lui Vișnu”.
Un tînăr misionar din India, dorind cu disperare să capteze atenția hindușilor, s-
a decis să îl vestească pe Isus Cristos, nici mai mult nici mai puțin decît — a
zecea întrupare a lui Vișnu. Bineînțeles că trebuia să își fi mușcat limba înainte
de a fi spus lucrul acesta. Teologii conservatori, pe bună dreptate, l-au avertizat
strigînd: “fals!”, ridicîndu-se împotriva unei astfel de raportări compromițătoare
față de comunicarea trans-culturală.
Totuși, nu era corect ca ei să îl contrazică în fraza imediat următoare prin
afirmația că, punctul de vedere al altor culturi este fundamental irelevant cînd
Evanghelia intră în contact cu acele culturi. Acest raționament este un exemplu
tipic pentru “aruncarea copilului împreună cu apa din copaie”.
Este un lucru incontestabil faptul că în credința hindușilor exista posibilitatea
întrupării dumnezeiești în mijlocul omenirii și acest lucru ne face mai înțelegători
cînd intrăm în contact cu hindușii vorbind despre “Cuvîntul care a devenit trup
și a locuit printre noi” — aceasta nu în diverse ocazii, ci o dată pentru totdeauna!
2. La fel, unii budhiști, prevestesc a cincea manifestare a lui Budha ca Phra-
Ariya-Metrai— “domnul milei”. Ar fi deopotrivă zadarnic și greșit să reducem
pe Fiul lui Dumnezeu, întrupat o singură dată, la o simplă “a cincea manifestare”
a Cuiva. Totuși, conștiința budhismului pentru nevoia omului de a primi
milostivire din partea unei puteri ce se află deasupra lui, rămîne un potențial
punct de legătură.
Mărturia despre existența unui Dumnezeu suprem, pe care o fac religiile
populare, tinde însă să se constituie într-o categorie aparte față de cele de mai
înainte. Voi da două exemple. Unul este din cartea lui Harold Fuller, Run while
the Sun Is Hot pînă cînd soarele este încă fierbinte), la care adăugăm detalii din
cartea lui Albert Brant, încă nepublicată In the Foot- steps of the Flock urmele
turmei). Al doilea exemplu provine dintr-o discuție personală cu Dr. Eugene
Rosenau, un cetățean din Republica Centrafricană.
Poporul gedeo din Etiopia

Departe, în ținutul deluros al Etiopiei de sud, trăiesc cîteva milioane de
cultivatori de cafea care, cu toate că sînt împărțiți în mai multe triburi diferite,
au o credință comună, într-o ființă binevoitoare numită Magano — atotputernicul
Creator al tuturor celor ce sînt. Unul din aceste triburi este numit darassa, ori —
mai clar — poporul gedeo. Puțini din cele cinci sute de mii de oameni ai
poporului gedeo se roagă de fapt lui Magano. De
Popoarele un ui zeu incert 3 7
fapt, un observator aflat în trecere i-ar considera pe acești oameni mai interesați
de împăcarea unei ființe diabolice numită de ei Sheit’an. într-o zi Albert Brant a
întrebat un grup de oameni din tribul gedeo: “Cum se face că îl respectați atît de
mult pe Magano, dar îi aduceți jertfe lui Sheit’an?” și a primit următorul răspuns:
“Noi îi aducem jertfe lui Sheit’an, nu pentru că îl iubim, ci pentru că nu avem
destule legături cu Magano pentru a avea puterea de a termina cu Sheit’an!”
Totuși, cel puțin un singur om din poporul gedeo, a cerut un răspuns personal
din partea lui Magano. Numele acestui om este Warrasa Wange. Prin statutul său
social aparținea “familiei regale” din tribul Dilla, aflat undeva la marginea
ținuturilor tribului gedeo. Metoda prin care s-a apropiat de Magano? O simplă
rugăciune adresată acestuia pentru a se descoperi pe Sine înaintea poporului
gedeo!
Warrasa Wange a primit un răspuns imediat. Viziuni uluitoare au trecut ca o
furtună prin gîndurile sale. El a văzut doi oameni cu pielea albă.
(“Caucazofobie”, oameni cărora nu le place, sau se tem de “oamenii albi”, de
obicei denumiți prin termenul de “caucazienii”, s-ar putea spune, dar așa stau
lucrurile, ce putem face? Istoria nu trebuie neapărat să prevadă tendința modernă
spre caucazofobie!)
Warrasa i-a văzut pe cei doi oameni albi cum își fac adăposturi șubrede la
umbra unui sicomor înalt de lîngă Dilla, orașul de baștină a lui Warrasa. Mai
tîrziu ei își vor înălța structuri mai rezistente, cu acoperișuri lucioase, în cele din
urmă aceste structuri vor acoperi un deal întreg! Vizionarul nu mai întîlnise
niciodată acele structuri fragile, nici pe cele permanente, cu acoperișuri
strălucitoare și nici măcar ceva asemănîndu-se vag cu ele. Toate adăposturile din
ținutul gedeo erau acoperite cu iarbă.
Apoi Warrasa a auzit o voce. “Oamenii aceștia”, îi spunea, “îți vor aduce un
mesaj din partea lui Magano, Dumnezeul pe care îl cauți. Așteaptă-i.”
în scena finală a viziunii sale, Warrasa s-a văzut pe sine ridicîndu-și țărușul
central al casei. Pentru simbolistica gedeonilor, țărușul central al unei case
semnifică însăși viața omului. După aceea el și-a luat țărușul pînă în oraș și l-a
așezat lîngă una din construcțiile cu acoperiș strălucitor al oamenilor acelora.
Warrasa a înțeles conotațiile, viața sa va trebui să se identifice mai tîrziu cu
viața acelor străini, cu mesajul lor și cu Magano care i-a trimis.
Warrasa a așteptat. Au trecut opt ani. De-a lungul acestor opt ani alți cîțiva
prezicători au anunțat tribul gedeo despre venirea străinilor care purtau mesajul
lui Magano.
Apoi, într-o zi fierbinte de decembrie 1948, un canadian cu ochi albaștri,
Albert Brant și colegul său Cain Glen au apărut la orizont într-un camion vechi
și stricat. Scopul lor era să înceapă o lucrare misionară pentru slava lui
Dumnezeu printre oamenii din tribul gedeo. Ei speraseră să obțină
permisiunea oficialităților etiopiene de a-și așeza noua lor misiune în centrul

regiunii gedeonilor. dar etiopienii i-au avertizat prietenește că o asemenea
încercare se va lovi de anumite opreliști datorate climatului politic din această
regiune.
“Cereți să mergeți cel mai departe în orașul numit Dilla”, le-au spus
consilierii trăgîndu-le cu ochiul. “E destul de departe de centrul tribului. Cei care
se împotrivesc misiunii voastre vor crede că nu puteți avea nici o influență asupra
întregului trib, aflîndu-vă într-un oraș de la periferie!”
“Așa să fie”, i-au spus Brant lui Cain. “Este numai marginea extremă a
neamului gedeo, însă va trebui să reușim”.
Suspinînd, s-au întors cu vechiul camion spre Dilla. Glen Cain își ștergea
sudoarea de pe frunte. “E tare fierbinte aerul pe-aici, Albert”, spuse el. “Sper că
vom găsi un loc umbrit pentru corturile noastre!”
“Ia uită-te la sicomorul acela bătrîn!” răspunse Albert. “Exact ce ne-a descris
doctorul!”
Brant a accelerat motorul camionului pentru a urca dealul spre sicomor. De
departe, Warrasa Wange a auzit zgomotul. A ajuns tocmai la timp pentru a vedea
camionul cel vechi al lui Brant oprindu-se sub ramurile largi ale sicomorului.
încet, Warrasa se îndreptă spre camion gîndindu-se dacă...
După trei decenii Warrasa (acum un minunat credincios în Isus Cristos, Fiul
lui Magano), împreună cu Albert Brant și cu alții, au numărat peste două sute de
biserici formate de către poporul gedeo — biserici cu peste două sute de membri
fiecare! Cu ajutorul lui Warrasa și al altor locuitori din Dilla, aproape întreg tribul
gedeo a fost influențat de către Evanghelie, în ciuda așezării periferice a orașului
Dilla!
Poporul mbaka din Republica centrafricană

Cele întîmplate cu poporul gedeo nu constituie o întîmplare. Oricît de incredibil
sună, practic mii de misionari creștini au rămas uimiți de-a lungul istoriei de
extraordinara primire făcută lor chiar și de către cele mai izolate popoare de pe
pămînt! Popoare care nu aveau cum să citească un ziar, nici dacă acest ziar le-ar
fi căzut din cer, aveau previziunea venirii purtătorilor mesajului Dumnezeului
adevărat mai exact decît dacă tocmai ar fi citit despre aceștia în ziarul de
dimineață! însă, de obicei, “zeul cerului” — după cum îl denumesc antropologii
în mod curent pe El — nu le arăta ce fel de veste bună le vor aduce purtătorii
mesajului. El prefera să le spună numai că ei vor veni. De aceea povestea lui
Koro este o excepție atît de uluitoare!
Koro? Numele Creatorului în mai multe limbi bantu — numite mbaka — s-a
apropiat cel mai mult, poate mai mult decît la oricare alt popor de pe
Popoarele un ui zeu incert 3 9
pămînt, nu numai de previziunea venirii unui mesaj din partea lui Koro, dar chiar
de o parte importantă a conținutului acestui mesaj!
Poporul mbaka trăiește în apropierea localității Sibyut din Republica
centrafricană. Misionarul Eugene Rosenau, doctor în filologie, obișnuia să
asculte ca vrăjit de fiecare dată cînd un membru al tribului mbaka, mai ales dacă
era din satul Yablangba, explicau de ce au răspuns cu atîta grabă chemării
Evangheliei cînd tatăl lui Eugene, Ferdinand Rosenau, împreună cu colegii săi
baptiști au predicat pentru prima oară printre mbaka, la începutul anului 1920.
într-o zi Eugene, adine mișcat, a exclamat: “Strămoșii voștri mbaka au fost
mai aproape de adevăr decît strămoșii mei germanici din nordul Europei! Cele ce
urmează sînt cîteva comentarii ale unor oameni din tribul mbaka, încredințate
mie personal, de către Eugene Roșeau însuși din țara poporului mbaka.
“Koro, Creatorul, a trimis de veste cu mulți ani în urmă strămoșilor noștri
despre faptul că El deja îl pregătise pe Fiul Său pentru lumea aceasta, ca El să
vină și să împlinească un lucru minunat pentru întreaga omenire, însă, mai tîrziu,
strămoșii noștri s-au îndepărtat de adevărul despre Fiul lui Koro. Cu timpul ei au
uitat pînă și promisiunile Sale despre minunatele lucrări ce trebuiau să se petreacă
pe lume. Din momentul “uitării” lor, generații succesive ale poporului nostru au
dorit să redescopere adevărul despre Fiul lui Koro. Dar tot ce au mai putut să afle
a fost faptul că niște mesageri ai lui Koro vor veni și ne vor aduce aminte de toate
cele uitate de ei. Au mai aflat și faptul că acei mesageri vor avea, probabil, pielea
albă...”
“Caucazofobilor”, liniștiți-vă! De data aceasta albeața era doar o
probabilitate!)
“...în orice caz, am hotărît că, oricînd vor veni mesagerii lui Koro, noi ne vom
bucura și vom crede în mesajul lor!”
Mai mult decît atît, Ferdinand Roșeau a aflat că oamenii dintr-un sat numit
Yablangba erau considerați drept “păstrătorii înțelepciunii lui Koro” — un fel de
clan levitic din interiorul tribului. Cum se vor raporta atunci ei la mesajul
Evangheliei?
Oamenii mbaka din satul Yablangba, ne spune Eugene, au reacționat cu atîta
dăruire la primirea veștii Evangheliei îneît, prin 1950, cineva a făcut uimitoarea
descoperire că șaptezeci-optzeci la sută din pastorii africani pregătiți de Eugene
și de colegii săi erau dintr-un sat foarte mare, din satul Yablangba! Procentajul s-
a schimbat mai tîrziu, cînd și alte popoare receptive ale Republicii Centrafricane
au început să își cucerească partea lor de conducători, a căror mare majoritate, la
rîndul lor, au fost pregătiți, bineînțeles, de către pastorii proveniți din*
Yablangba.
Eugene ne spune că pînă și “riturile de trecere” ale poporului mbaka dovedesc
un paralelism iudeo-creștin. Mai întîi, bătrînii fac un sacrificiu
de sînge pentru inițiat, apoi îl botează prin scufundare în apă. Cîteva zile de la
botez, inițiatul trebuie să se poarte ca un copil nou-născut! Pentru a păstra
simbolistica, el nu trebuie să vorbească.
De fiecare dată cînd un membru al tribului mbaka trece peste o piatră și se
împiedică, el se întoarce imediat și binecuvîntează cu recunoștință obiectul
jignit. Apoi îi spune: “Spune-mi piatră, te-a folosit Koro pentru a mă proteja pe
pericole și de rele?”
Eugene vede între acest obicei și metafora biblică utilizată pentru Isus Cristos,
“piatră de poticnire”, și “stîncă de împotrivire”, un uluitor paralelism. însă
paralelismul este posibil numai pentru oamenii care nu recunosc faptul că
Dumnezeu caută să îi păzească de primejdii și de rele prin Isus Cristos. Tribul
mbaka, la rîndul său, hotărît să înțeleagă binecuvîntarea lui Koro chiar și atunci
cînd ea vine deghizată sub forma unei pietre buclucașe de care se lovesc
picioarele lor!
Eugene își amintește de vremurile în care misionarii tineri, încîntați de
asemenea pietre prețioase din înțelepciunea mbaka, au spus că le-ar plăcea “să
aibă mai mult timp pentru a le studia cultura”. Un misionar mai vîrstnic a
obiectat: “Noi nu studiem iadul. Noi predicăm raiul!”
Desigur, “iadul” este prezent în fiecare societate umană. “Sălbaticii” buni sînt
la fel de rari ca și civilizatorii buni. Același om care “binecuvîntează piatra”
astăzi, poate ucide mîine un om. Un lucru sigur este și faptul că nu trebuie să ne
lăsăm cuprinși de fascinația exercitată asupra noastră de condiționările
oamenilor, care ne distrag atenția de la “vestirea raiului”.
În orice caz pare evident că “iadul” nu s-a manifestat după bunul plac în
dezvoltarea culturii poporului mbaka. Și oricine era cel care dorea să predice
raiul pentru tribul mbaka, nu ar fi greșit studiind influența pe care o exercitase
raiul asupra lumii acestor oameni!
După cum și noi acceptăm un străin imediat dacă acesta ne-a fost prezentat
mai întîi de către cineva pe care îl cunoaștem și în care avem încredere, tot așa
și tribul mbaka a primit Evanghelia cu bucurie deoarece le-a fost prezentată mai
întîi de către cineva pe care îl cunoșteau și în care se încredeau — propria lor
tradiție despre Koro!
Din aceste motive vă propun să numim aceste aspecte ale înțelepciunii mbaka
drept “izbăvitoare”. (Notă: “izbăvitoare” și nu “răscumpărătoare”! Dacă ar fi
vorba de “răscumpărare”, atunci ar însemna că poporul mbaka ar fi putut găsi o
cale de legătură cu Dumnezeu prin intermediul propriei lor înțelepciuni, fără
Evanghelie. în acest context, “izbăvitoare” se referă la “contribuția ei la izbăvirea
poporului, dar nu la împlinirea ei”.)
“Înțelepciunea izbăvitoare” contribuie la mîntuirea unui popor numai prin
înlesnirea înțelegerii acestuia pentru sensurile mîntuirii.
Propria înțelepciune izbăvitoare a poporului mbaka l-a ajutat să vadă în
Evanghelie ceva ce merită prețuit, nu ca ceva impus de niște străini, fără
drept de opțiune. Aceeași Evanghelie a împlinit nu numai cerințele unui

Dumnezeu drept, cum era Koro, dar și nevoia tribului compus din oameni cu
păcate. Faptul că Evanghelia putea să facă acest lucru într-un mod care împlinea
și care nu distrugea acest suflet “izbăvitor” al înțelepciunii mbaka, face ca
Evanghelia să fie cu mult mai neprețuită și mai fără asemănare! Această unicitate
sporește de mii de ori atunci cînd descoperim că această Evanghelie împlinește
elementele izbăvitoare ale cîtorva mii de culturi!
Nici un alt mesaj sacru de pe pămînt nu conține în sine urmele dinainte
pregătite în sistemul de credințe al cîtorva mii de societăți umane diverse!
Cît de trist este faptul că unii teologi au crezut că unicitatea Evangheiei. este
amenințată de asemenea înțelepciuni tradiționale, cînd de fapt ele tocmai că îi
sporeau unicitatea! Cît de trist este și faptul că ei ne-au învățat să condamnăm
astfel de tradiții ca fiind “false” sau “distorsionate”. Acest tip de învățătură i-a
făcut pe unii creștini — inclusiv pe unii misionari — să fie foarte reținuți, dacă
nu chiar agresivi, față de înțelepciunea popoarelor necreștine. I-a făcut să vadă
în paralelismele creștine din alte culturi piedici în calea Evangheliei, mai degrabă
decît pancarte pe care să scrie “bine ați venit!”
O altă întrebare: ce se va întîmpla dacă prozeliții dintr-un anumit popor, după
ce vor fi primit Evanghelia prin înțelegerea înlesnită de propria lor înțelepciune,
vor fi nemulțumiți mai tîrziu de Evanghelie? Ce se va întîmpla dacă ei se vor
întoarce la propria lor înțelepciune și o vor transforma într- un scop prin ea
însăși? Dar dacă o vor transforma într-un cult și vor intra în competiție cu biserica
lui Isus Cristos? Vom putea spune atunci: “Așa deci! Asta dovedește că
înțelepciunea lor a fost tot timpul lucrarea diavolului!”
Nu este așa! Dacă o soție strică lama bărbatului ei tăind cu ea linoleumul, asta
înseamnă că el nu trebuia de la bun început să folosească lame? O folosire
ulterioară greșită nu dovedește inutilitatea principială a lamei, înainte de a
discredita înțelepciunea oamenilor, sau de a-i acuza pentru gesturile lor, ar trebui
să ne punem noi înșine următoarele întrebări:
În raportarea noastră față de știința lor, am lăsat oare prea multe întrebări fără
răspuns? Sau poate că misionarii din a doua, sau a treia generație au greșit în
aprecierile lor față de metodologia trans-culturală a deschizătorilor de drumuri
ce le-au premers în luarea legăturilor cu popoarelor din zona respectivă? De
multe ori cînd vizitez misiunile aflate în lucru aflu că misionarii care continuă
munca începută de alții înaintea lor, nici măcar nu se gîndesc să întrebe ce fel de
mijloace de comunicare au folosit predecesorii lor și pe care le-au considerat ca
fiind practice. Dacă acești succesori primesc totul de-a gata, atunci pot aduce
mari prejudicii noilor convertiți, uneori alungîndu-i în afara bisericii creștine.
Apoi, cînd aceștia își caută împlinirea golului din viețile lor, afirmîndu-și
opțiunea pentru
înțelepciunea străveche, despre care ei știu instinctiv că este legată de

Evanghelie. înțelepciunea aceasta poate fi văzută, pe nedrept, ca fiind “un
instrument folosit de Satana pentru a-i atrage pe noii convertiți”.
Și mai există o întrebare — oare nu este umilitor pentru unele popoare, cum
sînt poporul gedeo sau mbaka, să aștepte secole la rînd pînă cînd străinii din alte
părți ale lumii hotărăsc că “probabil ar fi timpul să mergem și să le spunem și lor
cum ar putea să îl cunoască personal pe Dumnezeu?”
În primul rînd că răspunsul la această întrebare este afirmativ. Da, popoare
cum sînt poporul gedeo sau mbaka i-au uimit adeseori pe misionarii veniți,
întrebîndu-i: “Strămoșul tău a știut despre calea lui Dumnezeu? A știut?! Atunci
de ce nu a venit să îi spună și strămoșului meu?”
Însă un răspuns mai complet cere următorul comentariu: Gîndiți-vă la cel mai
îngîmfat și mai arogant neam pe care îl cunoașteți (în afară de neamul vostru).
Acum puneți-vă întrebarea dacă există vreun numitor comun în spatele acestei
mîndrii și a aroganței lor? Mereu acest numitor comun este o iluzorie
independență, o încredere oarbă în posibilitățile personale de a influența destinul.
Iar dacă veți întîlni printre oameni îngîmfați unul care crede că deja a făcut
ceea ce era necesar pentru a plăcea lui Dumnezeu, înseamnă că aveți de a face
cu cel mai încrezut dintre toți! Nu este de mirare atunci că Dumnezeu a răspuns
îngîmfării omenești prin declararea dependenței tuturor oamenilor! O
dependență față de lucrarea bună a Fiului Său pe calvar și nu față de propriile lor
“fapte bune”! Aceasta nu lasă loc nici unei lăudăroșenii personale! Dar se pare
că Dumnezeu a mers și mai departe încă...
Pe lîngă faptul că ne-a făcut dependenți de mîntuirea Fiului Său, El ne-a adus
într-o dependență totală față de semenii noștri pentru a afla vești despre mîntuirea
personală! Isus însuși nu a scris nici o carte. De fapt, El nu ne-a lăsat nici măcar
o scrisoare care să îi poarte semnătura! Nici măcar nu a numit pentru generația
noastră niște îngeri ca să vestească Evanghelia, nici în locul, nici alături de
oameni!
Vă puteți imagina ce s-ar fi întîmplat dacă El ar fi ales niște îngeri ca să
lucreze cu echipele Sale de comunicare — bisericile întemeiate prin lucrarea
îngerilor și-ar fi proclamat superioritatea față de bisericile înființate prin lucrarea
omenească (ori invers)!
Însă, în planul lui Dumnezeu lucrurile tind să se desfășoare în așa fel încît să
nu se aducă nici un prilej pentru orgoliul omenesc! “Dumnezeu stă împotriva
celor mîndri, dar celor smeriți le dă har” (1 Petru 5:5). Așadar, dacă a adus
smerenie în inima unui evreu căruia un samaritean i-a oferit o lecție spirituală,
Dumnezeu va pregăti pentru fiecare o situație potrivită pentru a învăța smerenia!
(Vezi Luca 10:25-37; 17:11-17). Tot astfel, Dumnezeu îi smerește pe europenii
orgolioși vorbindu-le despre adevărul Său prin frații lor de altă culoare din Asia
sau Africa. Și invers, poate fi cel
mai bun mijloc pentru sufletul unui anti-segregaționist plin de ură dacă va găsi
calea spre adevărata libertate prin intermediul unui membru al rasei pe care o
urăște atît de mult!
Avînd înaintea noastră aceste principii, nu trebuie să așteptăm un răspuns la
întrebarea de ce folosește Dumnezeu mesageri neașteptați pentru diverse
popoare. Trebuie să ne așteptăm ca El să îi utilizeze tocmai pe acei mesageri care
i-ar face pe o parte din cei căutați să se încrunte și măcar pe un sfert din ei să se
ridice în picioare!
Să mai urmărim exemplul a două popoare pregătite pentru mesajul
Evangheliei.
Chinezii și Coreenii
Chinezii îl numesc Shang Ti adică Domnul Cerului.
Unii oameni de știință au presupus că Shang Ti ar putea avea o legătură
lingvistică cu numele ebraic Shaddai adică El Shaddai, Atotputernicul.
În Coreea este numit Hananim adică Cel Puternic.
Credința în Shang Ti/Hananim precede confucianismul, taoismul și budismul
cu cîteva secole. De fapt, potrivit cărții Encyclopedia ofReligion
and(Enciclopedia religiei și a moralei) (voi 6, p.272), primele referiri din istoria
chinezilor despre orice fel de credințe religioase, vorbesc numai despre Shang Ti
ca despre scopul acestei credințe. Vechimea acestor referințe este estimată la
2600 de ani înainte de Cristos! Ceea ce înseamnă mai mult de două mii de ani
înainte de apariția confucianismului, sau a oricărei religii structurate în China!
Credincioșii din China și din Coreea se pare că au înțeles de la început că
Shang Ti/Hananim nu trebuie niciodată reprezentat prin intermediul unor idoli.
în ceea ce îi privește pe chinezi, se pare că i-au adus cinstire lui Shang Ti destul
de frecvent pînă la prăbușirea dinastiei Zhou (1066-770 î.Cr.). în acea perioadă,
conducătorii religioși chinezi, zeloși să scoată în evidență măreția și sfințenia lui
Shang Ti, au pierdut treptat din vedere mila și dragostea Sa față de oameni. în
curînd au ajuns într-o fundătură, astfel încît numai împăratul singur era “vrednic”
să îl slăvească pe Shang Ti — și asta numai o dată pe an!
Începînd de atunci, oamenilor simpli le-a fost interzis să își slăvească
Creatorul direct. Părintele împărat se ocupa de toate, cel puțin așa li se spunea.
Paralelisme tragice leagă această veche politică a chinezilor de hotărîrea luată
în țara incașilor de către Pachacuti, pentru a limita privilegiul slăvirii lui
Viracocha la pătura superioară a societății. Decizia luată de Pachacuti nu numai
că i-a lăsat pe oamenii de rînd fără Viracocha, dar l-a lăsat și pe Viracocha fără
credincioși după ce conchistadorii au lichidat pătura
44 Veșnicia din inimile lor superioară a societății incașilor. Tot astfel, politica
imperială chineză nu numai că a lăsat poporul fără Shang Ti, dar practic l-a lăsat
și pe Shang Ti fără credincioși în rîndul chinezilor din pricina celor ce au urmat.
Despărțindu-i pe oameni de ascultarea obișnuită față de Shang Ti, s-a creat
un gol spiritual pe care nimic nu putea să îl umple. Desigur, este reprezentativ
faptul că, după numai trei secole de la căderea dinastiei Zhou, au apărut, de
niciunde, trei religii noi care s-au grăbit să umple acest gol spiritual.
Cea dintîi religie, confucianismul, a început să îi învețe pe oameni că ajunge
să facă mai multe eforturi pentru păstrarea cultului strămoșilor, să acorde mai
multă atenție realizării unei lumi mai bune aici pe pămînt! Lăsați-1 pe Shang Ti,
îi statuia Confucius. El este prea sus și prea greu de atins pentru oamenii de rînd.
Lăsați-1 pe El în seama împăratului, singurul care poate media în numele
oamenilor! Cu alte cuvinte, confucianismul încerca pur și simplu să construiască
un edificiu umanist în jurul unei stări de lucruri! Cultul strămoșilor era un
surogat prin care confucianismul încerca să liniștească instinctul religios al
omului, dar nu să îl împlinească!
Soluția pe care taoismul o oferea inimilor flămînde ale chinezilor era un
amestec de magie, filozofie și formule mistice. Taoiștii ironizau încercările
confucianismului de a realiza o societate umană mai bună. Ordinea universală,
după cum susținea taoismul, favorizează permanent neschimbarea și va rezista
cu încăpățînare tuturor încercărilor de a face vreo transformare!
Apoi taoismul a început să cîștige adepți, dar foamea nu se stingea. Apoi a
venit, peste munții Himalaya din India, o nouă religie numită budhism. Pare
incredibil faptul că budhismul a avut atîta succes în China, deoarece budhismul
accentuează celibatul. Nimic nu putea fi mai groaznic pentru chinezii, care
idealizau enorm de mult căsătoria și procreația! Cu toate acestea budhismul a
cîștigat repede un sprijin larg popular și chiar a pus în umbră confucianismul și
taoismul, ca religie predominantă a Chinei.27
De ce a reușit budhismul?
Mai întîi, deoarece învățătorii budhiști evitau confruntările cu ideile locale
contradictorii. Ei își schimbau, sau își adaptau permanent doctrina pentru a o
face acceptabilă chinezilor. Budhismul s-a topit în societatea chineză ca untul în
pîinea caldă. Pentru majoritatea încăpățînaților care huleau celibatul, preoții
budhiști au găsit de voie de nevoie alte căi prin care chinezii căsătoriți puteau
obține bile roșii pentru intrarea în Nirvana.
Însă cel mai important motiv, pentru care opțiunea milioanelor de chinezi
față de budhism a fost atît de hotărîtă, demonstrează că necesitatea existentă în
inimile chinezilor pentru o zeitate pe care să o poată slăvi, a fost împlinită de
budhism.
Gautama, întemeietorul budhismului, nu i-a învățat pe ucenicii săi să practice

idolatria. El, de fapt, chiar i-a avertizat să nu înceapă o nouă religie! Budhismul
a început numai ca o reacție împotriva exagerărilor din hinduism. Inițial,
budhismul nu era altceva decît o religie axată în jurul dorințelor omului, la fel ca
și confucianismul, poate chiar mai mult decît acesta!
Însă discipolii lui Gautama au ajuns repede la o concluzie practică, potrivit
acesteia masele populare din China, flămînde de dorința de slăvire, aveau nevoie
de zeități înaintea cărora să se închine și nu numai de idealuri umane pe care să
le respecte! Preoții budhiști au văzut în aceasta o posibilitate de a întrece atît
confucianismul umanist cît și taoismul mistic, prin filosofia, magia și ritualurile
sale. Dar oare au pledat ei pentru întoarcerea la Shang- Ti? Dacă ar fi făcut acest
lucru, ar fi încălcat un domeniu pe care împăratul îl considera dreptul său
exclusiv. Exista și o altă alternativă, mai ispititoare.
Ei i-au încurajat pe chinezi să îl slăvească pe Gautama însuși drept Bud- dha
— Cel Iluminat! Probabil că rămășițele lui Gautama se răsuceau în mormînt! De
vreme ce chinezii avuseseră probleme cu acceptarea imaginii unui Budha indian,
preoții au făcut niște statui mai potrivite a acestuia, avînd ochii îngustați. Cu
timpul, unii au susținut aprinderea unor candele în fața statuilor comemorative.
Din nou, fiți siguri, era doar un sprijin pentru închinare. Nici un motiv de
îngrijorare. Înainte ca cineva să își dea seama că statuile deveniseră niște idoli,
nimănui nu îi mai păsa de acest lucru.
Budhismul a asigurat zeii necesari, într-adevăr, dar nu a asigurat prezența
zeului. Shang Ti, zeul pe care îi slăveau mulți dintre strămoșii chinezilor, nu
avusese nici un rol în budhism, și nici nu dorea să aibă vreunul. Shang Ti, a cărui
purtare de grijă, potrivit istoricilor chinezi, transformase China într-o țară
puternică, nu mai era considerat un Dumnezeu pe care puteau să îl slăvească
oamenii de rînd.
Tot așa cum slăvirea lui Inti, elementul Sodoma din cultura incașilor, a pus în
umbră totală amintirea lui Viracocha; budhismul a devenit elementul Sodoma
din cultura chineză, care a atras majoritatea chinezilor și ulterior, pe cea a
coreenilor, de la slăvirea lui Shang Ti/Hananim.
Dar nu definitiv.
În pofida acțiunii concentrate, a celor trei religii concurente, de a alunga
amintirea lui Shang Ti, aceasta a persistat. Chiar și după două milenii și jumătate
de la apariția confucianismului, a taoismului și a budhismului, chinezii și
coreenii mai vorbesc uneori despre Shang Ti/Hananim, cu un oarecare respect și
cu o oarecare curiozitate. Totodată, rareori, copiii chinezi ar putea să întrebe:
“Tată, spune-ne ceva despre Shang Ti, spune-ne ceva
despre Hananim”. Și, de fiecare dată, părinții lor vor clătina din cap zicînd: “Nu
știm nici noi prea multe. El este departe”.
Ca și Viracocha, Shang Ti trebuia să aibă și el un Pachacuti. Dar, ca Shang
Ti sau ca Hananim, unde va găsi susținători care să ceară întoarcerea poporului
necredincios la El?
De această dată, cei care aduceau revelația specială a lui Shang Ti/ Hananim
— mărturia iudeo-creștină — au ajuns. Însă mărturia lor a fost de multe ori
intermitentă. Iar acești mesageri nici nu au identificat de fiecare dată mărturia
lor cu ceea ce mai rămăsese din mărturiile monoteiste pe care chinezii și coreenii
le acceptaseră înainte de venirea lor.
In loc să le ceară ascultătorilor lor să cadă, pocăindu-se, în genunchi înaintea
lui Shang Ti/Hananim — Dumnezeul pe care îl slăveau strămoșii celor două
neamuri încă de la începuturile istoriei — uneori mesagerii aceștia le impuneau
cu bună știință un nume străin pentru Atotputernicul Dumnezeu. Uneori chiar se
străduiau să îi convingă că acest Dumnezeu “străin” nu era un zeu pe care
chinezii și coreenii ar fi putut ca să îl cunoscut dinainte. Cei care au adoptat o
astfel de atitudine au înțeles greșit situația reală. De asemenea, ei nu au înțeles
nici sensul propriei lor lucrări. Era ca și cum Avraam ar fi refuzat să îl recunoască
pe El Elyon. Primii care au venit au fost nestorienii, în secolul opt după Cristos.
Mai tîrziu, Kublai Khan, fascinat de ceea ce auzise despre Evanghelie de la
Marco Polo, și-a trimis mesagerii la Papă cerîndu-i să trimită misionari care să
predice tuturor popoarelor din imperiul său vestea cea bună a lui Isus Cristos. Pe
vremea aceea, imperiul lui Kublai Khan cuprindea și China. Cu mare întîrziere,
Papa a trimis patru preoți spre domeniul lui Kublai. Cîțiva au murit pe drum, iar
ceilalți s-au întors de frică înapoi.
Convins de faptul că monoteismul era superior idolatriei, Kublai Khan s-a
convertit la islamism. Ca urmare, un mare număr de mongoli au devenit
musulmani.
Mult mai tîrziu, romano-catolicismul și ordinele călugărești au ajuns în China
și Coreea, obținînd rezultate diferite. Romano-catolicii au adoptat expresii cum
ar fi Tien Jiu— Stăpînul Cerului sau Tien Laoye pentru a-L numi pe Dumnezeu
în limba chineză. Mai apoi, în Coreea ei au ignorat timp de mai multe decenii
termenul autohton Hananim iar în locul acestuia au impus aceste expresii
chinezești.
Misionarii protestanți, cînd în cele din urmă au ajuns și ei în China, și-au
manifestat cu tărie dezacordul în disputele dintre ei asupra utilizării termenului
Shang Ti, a unor alte expresii chinezești ori a vreunui alt termen străin care să îl
desemneze pe Atotputernicul Dumnezeu. Unii dintre ei susțineau că era mai bine
să folosească “un nume nou pentru un lucru nou’\ Cei care utilizau termenul
Shang Ti nu foloseau la maximum potențialul pe care acest nume îl evoca prin
asocierea cu originile Chinei.
Probabil că lipsa de unanimitate în ceea ce privește această problemă

fundamentală a fost principala explicație a faptului că protestanții au avut un
impact mult mai mic asupra chinezilor decît au avut asupra coreenilor.
Deoarece, cînd misionarii protestanți au pătruns în 1884 în Coreea, ei aveau
o opinie unică! Consemnările ne arată că protestanții credeau sincer, după ce au
cercetat perspectivele coreenilor asupra lumii supranaturale, că Yahwe putea să
aibă în Coreea un singur nume: Hananim! Probabil că unii au ales numele acesta
fără să se gîndească la implicații. Văzînd că utilizîndu-1 reușesc să-i depășească
pe misionarii romano-catolici care fuseseră înaintea protestanților în anumite
zone ale Coreei, dar care încercau să impună un nume străin pentru Dumnezeu.
În orice caz, în jurul anului 1890 un misionar protestant, deschizător de
drumuri scria: “Numele Hananim este atît de limpede și de larg înțeles, încît nu
trebuie să ne temem că, în viitoarele traduceri sau predici, vom mai avea de
înfruntat lungile dispute care au avut loc pe această temă între misionarii din
China — chiar dacă romaniștii au încercat să introducă termenul folosit de ei în
China”.28
Bazată fie pe convingere, fie prin dorința de opunere, alegerea lui Hananim
s-a dovedit a fi providențială pentru lucrarea misionară protestantă din Coreea!
Predicile s-au extins ca o flacără din oraș în oraș, din sat în sat, iar misionarii au
început să susțină credința coreenilor în Hananim. Construind pe această
mărturie păstrată peste timp, protestanții au reușit să dezarmeze cu curaj antipatia
naturală a poporului coreean față de închinarea înaintea unor zei străini. Vorbind
deschis înaintea unor mulțimi deja foarte curioase să afle despre Hananim,
protestanții au preluat ca un ecou afirmația făcută de Pavei ia Listra: “El [Theos],
în generațiile trecute a lăsat pe toate popoarele [inclusiv pe coreeni] să umble pe
căile lor [alegînd șamanismul, confucianismul sau budhismul înaintea Lui],
măcar că nu s-au lăsat farâmărturie” (vezi Fapte 14:16-17).
Urmînd această afirmație pînă la capăt, protestanții le-au explicat faptul că
Hananim pusese temelia unei viitoare împăcări cu popoarele întoarse la pocăință,
descoperindu-se unui popor nou, poporul evreu. El i-a ales pe evrei, nu pentru
că ar fi fost mai buni ca număr și calitate decît alte popoare, ci numai pentru
faptul că El avea nevoie de o anumită lentilă pentru a proiecta lumina noii Sale
revelații despre Sine pe ecranul istoriei umane.
El a dat această revelație într-o formă concretă, scrisă, prin intermediul unor
oameni anume — Moise, profeții și apostolii. Lucrul cel mai important era că El
l-a întrupat pe propriul Său Fiu în mijlocul evreilor. Isus Mesia — Logosul
Veșnic, singurul Om fără greșeală — a murit pentru păcatele tuturor popoarelor
și apoi a înviat din morți, dovedind umanității întregi faptul că Hananim acceptă
împăcarea venită prin El. Apoi El a trimis vestitorii, aducătorii veștii celei bune
despre izbăvirea tuturor
popoarelor, chemîndu-i pe toți la pocăință și credință în numele lui Isus, Fiul lui
Hananim.
Mii de coreeni uimiți îi ascultau pe protestanți. Veniseră niște oameni care
știau mai multe despre Dumnezeul adevărat chiar și decît împăratul lor care,
anual, pe o insulă sacră de pe rîul Pyongyang, capitala Coreei, îi aducea jertfe.
In fața lor stăteau niște oameni care se rugau direct lui Hananim în numele
acestui Isus, și care primeau răspunsuri la întrebările lor.
Coreenii au rămas impresionați. Una din tradițiile lor, Tan gun, afirmă că
Hananim avusese un fiu care dorise să trăiască printre oameni 30. Misionarii
catolici, care încă îl mai numeau pe Dumnezeu cu numele său chinezesc, ori prin
parafraze cum sînt Tien Ju sau Tien Laoye păreau să spună coreenilor că în
anumite aspecte cultura chineză era superioară celei coreene. în acea perioadă,
coreenii avuseseră și așa destule probleme încercînd să nu pară cu nimic inferiori
vecinilor lor, chinezii, care erau bine educați și mai sofisticați. Coreenii au
început din ce în ce mai mult să ia aminte la ceea ce spuneau misionarii
protestanți. în curînd, un număr de răspunsuri foarte impresionante au început să
scuture din toate părțile Coreea!
Astăzi, la un secol de la sosirea primilpr protestanți, aproximativ trei milioane
de coreeni fac parte din bisericile protestante. Zilnic, în Coreea de Sud își deschid
porțile aproximativ zece biserici protestante noi, pentru a asigura nevoile valului
mereu crescînd al celor ce se întorc la credință.
Protestanții au mai făcut un lucru bun pentru Coreea. Ei au insistat ca
bisericile coreene să devină, încă din momentul înființării lor “autonome, auto-
finanțate și să se dezvolte singure"! Un copii care, dacă este îngrijit cum trebuie,
poate să trăiască fără cordon ombilical la cîteva minute de la naștere. Un copil
care, dacă este bine îngrijit, poate învăța să înoate din primele săptămîni de viață.
Tot așa, bisericile tinere care își vor adapta învățăturile și predicile, vor putea să
devină independente într-o foarte scurtă perioadă de timp.
Misionarii veniți de la început în Coreea “au avut grijă mare” și astfel au
rezultat cîteva biserici foarte puternice. Seulul, în Coreea, de exemplu, are două
dintre cele mai mari biserici protestante din lume. Cea mai mare dintre ele,
numită Biserica centrală a Evangheliei depline, a ajuns să numere în 1983,
270.000 de membri! Membrii acestei adunări depășesc ca număr locuitorii mai
multor localități micuțe.
Pastorul Paul Yongii Cho, a organizat biserica centrală a Evangheliei depline
în aproape 10.000 de grupuri restrînse. Fiecare grup are conducătorul său bine
pregătit. Dacă vreodată comunismul (sau oricare altă forță dușmană) va încerca
să reprime creștinismul sud-coorean, Biserica centrală a Evangheliei depline este
gata să se răspîndească în mii de grupuri
mici, împrăștiindu-se ca păpădiile duse de vînt. în acest caz, clădirea enormă în

care adunarea se întîlnește acum va deveni pustie, dar mărturia va continua.
Cealaltă mare adunare protestantă a lumii, Young Nuk Presbyterian, este
formată din peste 40.000 de membri permanenți. Potrivit doctorului Sam Moffat,
jr., Young Nuk este o biserică-mamă foarte prolifică. Există aproape 200 de
“biserici-surori” în Seul și în suburbiile alăturate, care poartă amprenta originii
lor în mărturiile lui Young Nuk.
Dar ce se întîmplă cu bisericile romano-catolice din Coreea? Potrivit
doctorului Sam Moffat, jr., preoții romano-catolici din Coreea, văzînd înflorirea
bisericilor protestante în timp ce parohiile lor creșteau încet, au făcut o conferință
întrebîndu-se “unde am greșit?” Foarte interesant, ei au tras concluzia că au
greșit cînd au respins numele Hananim. favorizînd alte nume ne-coreene pentru
a-1 denumi pe Atotputernic. De atunci încolo și ei s-au hotărît să folosească
numele Hananim.
Au chemat mai mulți preoți și au lansat o nouă campanie de evanghelizare și
de predici în toată Coreea. Scopul lor era să se identifice cu tărie, chiar dacă cu
întîrziere, cu numele lui Hananim! Începînd din acea zi, catolicismul a cunoscut
o rată a creșterii mult mai mare. Bisericile romano-catolice din Coreea de Sud
numără acum aproximativ un milion de membri, aducînd numărului total al
creștinilor, după nouăzeci de ani de creștere permanentă, la aproximativ
douăzeci și cinci la sută din totalul populației. Nu este încă sigur dacă romano-
catolicismul va depăși superioritatea numerică pe care o dobîndiseră protestanții
prin alegerea unui nume coreean pentru definirea lui Dumnezeu și prin
încredințarea conducerii bisericilor, cît mai curînd posibil, în mina coreenilor!
După voia lui Dumnezeu, Coreea de Sud ar putea deveni prima națiune de pe
pămînt care să numere cincizeci la sută din populația sa în rîndul bisericilor
protestante. Dacă creștinii coreeni vor continua să transmită Evanghelia cu
aceeași dăruire, acest lucru s-ar putea împlini înainte de anul 2000! Frații noștri
coreeni nu se întemeiază pe armele trupului! Întîlnirile de rugăciune din zori sînt
caracterizate în bisericile coreene prin miile de credincioși harnici prezenți.
Rugăciunea lor principală este transformarea fraților și surorilor lor din Coreea
de Nord și aducerea lor de la comunism la Cristos!
Iar de fiecare dată cînd vîntul suflă de la sud la nord în zona demilitarizată,
creștinii coreeni stau pe culmile dealurilor din apropiere și lansează baloane
încărcate cu Biblii, spre frații lor aflați dincolo de această zonă.
Hananim trebuie să aibă martori și acolo!31
Note
1. Un scriitor numit Petroniu, vizitînd în secolul întîi Atena, a rămas uimit de numărul mare de
zei din cetate. Alai tîrziu el a scris că era mai ușor să găsești un zeu în Atena, decît un om! vezi
Albert Barnes, Notes on the Old & New Testaments [Însemnări pe marginea Vechiului și Noului
Testament] (Grand Rapids Baker Book House), raportat la Fapte 17:16.
2. Ibid.
3. The New Zondervan Pictorial Encyclopedia of the Bible, [Noua Enciclopedie biblică ilustrată
Zondervan] Merill C. Tenney, ed. 5 voi. (Grand Rapids: Zondervan Publishing Company) voi 4,
p.177-178.
4. Ibid.
5. Ibid.
6. Victor Von Hagen, The Ancient Sun Kingdoms of the Americas [Străvechile regate Solare ale
Americilor] (New York: World Publishing Co., 1957, p.497
7. Philip Ainswortl Means, “The Incaș: Empire Builders of the Andes”, Indians of America
[Indienii Americii] (Washington, D.C.: Național Geographic Society, 1955) p.307.
8. Alfred Metraux, History of the Incaș [Istoria incașilor] (Westmister, M.D.: Pantheon Books,
Ranolon House Inc., 1969), p. 123.
9. Hiran Birgham, “Discovering Machu Picchu” Indiansof the Americas p. 317.
10. Metraux, History of the Incas p. 126.
11. Ibid., p.128.
12. Ibid.
13. Means, “The Incaș”, p.306.
14. B.C.Brundage, Empire of the Inca [Imperiul incașilor] (Norman, OK: University of Okla-
homa Press, 1963), p. 164-165.
15. Metraux, p. 128. <
16. Brundage, p.162.
17. Ibid., p.163.
18. Ibid.. p. 165.
19. Means, p.306,305.
20. Brundage, p.165.
21. Metrauz, p.126.
22. Leonard Cottrell, ed., The Horizon Book of Lost World [Cartea de orizont a lumilor pierdute]
(New York: American Hesitage Publishing Co., 1962), p.115.
23. Lars Skrefsrud, Traditions and Institutions ofthe Santal [Tradițiile și instituțiile santalilor]
1887.
24. Ibid.
25. Helene Gebuhr Ludvigsen, All Heart [Totul numai inimă] (Blair, NE: Lutheran Publishing
House, 1952.
26. B.C. Brundage, Lord of the Cuzco [Stăpînii din Cuzco] (Norman, OK: University or Okla-
homa Press, 1967), p.143.
27. Comentariile despre confucianism, taoismu și budhism sînt luate din Encyclopaedia
Britannica.
28. John Ross, History of Corea [Istoria Coreei] (Londra: Elliot Stock, 62, Paternoster Row, 1891),
p.356.
29. Dintr-o discuție personală cu d-na John Tolliver la Three Hill, Alberta, în aprilie 1978. D- na
Tolliver a crescut în Coreea și a auzit mai multe referiri făcute acestui altar în timpul tinereții sale.
30. Spencer J. Palmer, Korea and Christianity [Coreea și creștinismul] (Coreea:Hollym Corpora-
tion, 1967), p.9.
31. Un alt exemplu despre un popor care avea conceptul de Zeu Incert este relatat în Bruchko
(inițial intitulat For This Cross I'll Kill You) de către Bruce Olson, publicată la Creation House.
CAPITOLUL DOI
Popoarele cărții pierdute
Poporul karen din Birmania

Lîngă Rangon, Birmania, în anul1795, a avut loc
următoarea întîlnire:
“Dacă locuitorii acelui sat nu sînt birmanezi”, întrebă un diplomat englez cu o

cască aurită, “atunci aceștia cum se numesc?”
“Kareni”, îi răspunse ghidul birmanez.
“Carieni”, pronunță greșit englezul, iar ghidul nu-l mai corectă. Poate că un
scoțian ar fi reușit să pronunțe în modul asiatic, prin vibrațiile limbii, ori să imite
un “r”, însă ghidul renunțase încă de mult să îi mai învețe pe englezi că
deosebirea aceasta era totuși importantă.
“Foarte bine”, spuse britanicul. “Să vedem cum arată carienii ăștia”.
S-a dovedit însă că acești “carieni” erau mai interesați de felul cum arătau
englezii! Această primă întîlnire cu o față palidă europeană i-a uimit pe oamenii
din acel sat. Atrași ca moliile la lumină, ei s-au adunat în jurul diplomatului, care
se dădu înapoi în timp ce mîinile maronii îi atingeau pe obraji și pe brațe.
Între timp, ghidul birmanez i-a explicat cu dispreț că trebuie să fie față de
kareni: “Cu mare grijă! Sînt niște sălbatici obișnuiți să se lupte și să fure”,
murmură el.
Nu era chiar așa. Karenii erau unul din popoarele cele mai avansate dintre
triburile din Birmania. Birmanezii, însă, îi exploataseră și îi înrobiseră pe kareni
vreme de cîteva secole, făcînd din aceste descrieri negative niște auto
justificări.
În același timp, birmanezii budhiști nu puteau să îi ierte pe minoritarii
kareni pentru faptul că se încăpățînau să își păstreze tradițiile religioase
populare în fața încercărilor permanente de a-i converti la budhism!
Oricum, englezul nu își mai asculta ghidul. Vocile fericite ale karenilor îi
încîntau auzul. Fiecare bărbat, copil sau femeie din jurul său strălucea de
bucurie în timp ce îi ura bunvenit. Cît de minunați și de deosebiți, se gîndea el,
sînt acești oameni față de nepăsarea mulțimii birmanezilor față de străini.
5 2 Veșnicia din inimile lor
Unul dintre kareni, care vorbea limba birmanezilor îi explica ceva ghidului.
“Este foarte interesant”, spuse ghidul. “Acești oameni cred că voi sînteți
anumiți ‘frați albi’ pe care poporul lor îi așteaptă din vremuri imemoriale!”
“Foarte ciudat”, răspunse diplomatul. “Intreabă-i ce va face acest ‘frate alb’
atunci cînd va veni”.
“Ei cred că le va aduce o anumită carte”, zise ghidul. “O carte ca aceea pe
care strămoșii lor au pierdut-o cu mult timp în urmă. Ei întreabă — cu respirația
tăiată — dacă nu cumva ați adus această carte?”
“Stai! Ia stai!” hohoti englezul. “Și, mă rog, cine să fie autorul acestei cărți
care îi încîntă într-atît pe acești oameni analfabeți?”
“Ei susțin că autorul este Y’wa — Dumnezeul suprem. Așa spun ei...” în acest
moment fața birmanezului a început să se întunece de nemulțumire, “... și că
fratele alb, dîndu-le această carte, îi va elibera de toți cei care îi înrobesc”.
Ghidul începu să se neliniștească. Ce curaj pe karenii ăștia! Acest diplomat
englez făcea parte dintr-o echipă trimisă să arbitreze disputele dintre Birmania și
Marea Britanie — o dispută în urma căreia Birmania se temea că va fi alipită
imperiului britanic. Și acum acești kareni șireți îi pofteau pe britanici să facă
chiar acest lucru! Cine ar fi crezut, se gîndi el, că niște aborigeni ca ăștia să fie
în stare de un lucru atît de subtil?
Simțind nemulțumirea ghidului, englezul începu să se simtă jenat. Un singur
cuvînt al ghidului și autoritățile din Birmania ar fi venit cu armele împotriva
acestor săteni umili.
“Spune-le că greșesc” porunci el, sperînd să îl liniștească pe birmanez. “Nu
știu nimic despre acest zeu numit Y’wa. Nici nu știu cine ar putea fi acest ‘frate
alb’”.
Urmat de ghid, diplomatul ieșise afară din sat. Sute de kareni, palizi de
dezamăgire, îl urmăreau plecînd. Ei nu urmăreau împlinirea nici unui scop
politic. Ei au repetat plini de sinceritate o tradiție pe care poporul lor o moștenise
încă din antichitate.
“Oare au greșit strămoșii noștri?” întrebă un karen mai tînăr.
“Nu te teme”, răspunse un vîrstnic, zîmbind încrezător. “Intr-o zi va veni. Alte
profeții au dat greș, dar nu aceasta!”
Întorcîndu-se la ambasada de curînd restabilită în Rangon, diplomatul a

raportat uluitoarea sa descoperire din satul karenilor către superiorul său,
locotenent colonelul Michael Symes. Symes, la rîndul său, a redactat un
manuscris intitulat Odescriere a unei ambasade a RegatuluiAva din anul1795)
publicat cu 35 de ani mai tîrziu la Edinburgh, în Scoția.
În următorii 175 de ani, cîțiva oameni au răsfoit manuscrisul lui Symes, dar
nu au acordat foarte multă atenție acestei referințe asupra tradiției
Popoarele cărții pierdute 5 3
karenilor. Caracterul anecdotic a ascuns semnificația sa istorică. Chiar mai mult,

britanicii din secolul al nouăsprezecelea nu erau interesați să se raporteze la
asiatici ca niște “frați albi”. Stăpîni albi, era un rol mai pe măsura lor. într-adevăr,
începînd cu anul 1824, Marea Britanie a lansat o serie de atacuri îndreptate
împotriva Birmaniei și a devenit, pentru mai multe secole, stăpînitoarea acestei
țări exotice.
În orice caz, chiar înainte de invazia britanicilor, istoria a consemnat o a doua
întîlnire a unui străin cu tradiția karenilor despre cartea pierdută.
În anul 1816 un călător musulman a ajuns din întîmplare într-un sătuc karen
izolat, la 250 de mile depărtare de Rangon. Karenii l-au cercetat cu grijă, tot așa
cum i-au cercetat pe toți străinii cu care au ajuns vreodată să se întîlnească —
mai ales pe străinii albi — căutînd să vadă dacă nu cumva sînt “frații lor albi”.
Ei bine, musulmanul nu era tocmai alb, dar avea asupra lui o carte. Iar el susținea
că acea carte conține învățătura despre adevăratul Dumnezeu.
Văzînd interesul și fascinația lor la vederea cărții, musulmanul a oferit acea
carte ca un cadou pentru cel mai înțelept și mai bătrîn karen. Mai tîrziu oamenii
au spus că el le-a lăsat porunca să se închine cărții. Pare prea puțin probabil ca
musulmanul să fi făcut acest lucru. Probabil că le-a cerut să aibe grijă de ea pînă
în ziua în care, din fericire, un învățător va veni și le va interpreta cartea.
Musulmanul și-a continuat călătoria și nu s-a mai întors niciodată.
Înțeleptul care primise cartea a înfășurat-o în muselină și a așezat-o într-un
coș special. Cu timpul oamenii au făcut ritualuri de închinare la volumul sacru.
înțeleptul s-a îmbrăcat cu haine ornamentate asumîndu-și rolul de paznic al
cărții. El purta un baston ca simbol al autorității sale spirituale. Și, lucrul cel mai
uimitor, el și oamenii săi au rămas să facă de veghe așteptînd să vină acel
învățător care să intre în satul lor și să descopere înțelegerii lor conținutul cărții
sacre.1
Dar cu aceasta nu se termina totul. În peste o sută de sate ale Birmaniei,
anumiți oameni, numiți Bukhos, niște învățători deosebiți care nu îi reprezentau
pe demoni, ci pe Y’wa, adevăratul Dumnezeu — da, karenii se considerau cu
adevărat profeții adevăratului Dumnezeu — le reaminteau karenilor că
drumurile lui Y’wa și căile natsilor (spiritele rele) nu erau unul și același lucru.
într-o zi, acești Bukhos au afirmat că poporul karen trebuie să se întoarcă pe de-
a-ntregul la căile lui Y’wa.
Profeții karenilor, de fapt, își învățau poporul imnuri transmise din generație
în generație prin tradițiile orale. Aidoma imnurilor lui Pachacuti închinate lui
Viracocha, imnurile karenilor către Y’wa ne dezvăluie cît de uluitoare poate fi
cunoașterea conceptului de Dumnezeu unic într-o cultură populară! Prin aceste
imnuri, închinarea și respectul față de Y’wa, adevăratul
Dumnezeu, erau păstrate vii în inimile karenilor pentru ca ei să nu ajungă la

idolatria budhistă. Unul din aceste imnuri slăvea veșnicia ființei lui Y’wa:
Y’wa este veșnic, viața sa este lungă.
Un eon — și el nu moare!
Doi eoni — și el nu moare!
El este desăvîrșit în calitățile sale.
Eonii vin după eoni — și el nu moare!2
Un alt imn îl slăvea pe Y’wa drept Creator:
Cine a creat întreaga lume la început?
Y’wa a creat lumea de la bun început!
Y’wa a plănuit totul.
Y’wa este necuprins!3
Un alt imn mărturisea respectul profund față de omnipotența și omnisciența
lui Y’wa, combinate cu recunoașterea lipsei prezenței Sale:
Atotputernicul este Y’wa, în El nu am crezut.
Y’wa i-a creat pe oameni în vechime,
El cunoaște cu desăvîrșire toate lucrurile!
Y’wa a creat omenirea la începuturi,
El cunoaște toate lucrurile de atunci și pînă acum!
O, copiii mei și strănepoți ai mei!
Pămîntul este sălașul picioarelor lui Y’wa.
Iar cerul este locul unde el stă.
El vede toate lucrurile, și noi sîntem cunoscuți de el. 4
Povestea karenilor despre căderea omului din fața lui Dumnezeu conține
paralelisme uimitoare cu Genesa capitolul 1:
Y’wa a făcut lumea la începuturi.
El a făcut hrana și băutura.
El a pregătit “fructul judecății”.
El a dat porunci stricte.
Mu-kaw-lee a înșelat două persoane.
El le-a făcut să mănînce din fructele arborelui judecății.
Ei nu au ascultat, nu au crezut în Y’wa...
Cînd au mîncat din fructele judecății,
Au căzut pe mîna bolilor, a îmbătrînirii și a morții...5
Alonzo Bunker, un autor care a trăit printre kareni timp de treizeci de ani la
sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea, descrie o seară de învățături, specifică, pe
care un karen Bukhos o făcea în jungla de lîngă Toungoo, în Birmania:
Popoarele cărții pierdute 55
“Este aproape imposibil să descrii solemnitatea și respectul cu care acești

bătrîni cărunți recitau în fiecare seară imnurile despre persoana lui Y’wa, să
descrii uimirea copiilor... care erau atrași ca de un magnet de acest consiliu al
bătrînilor. O vreme se păstra liniște, numai pocnetul lemnelor de bambus arzînd
în foc se mai auzeau. Atunci bătrînul profet al satului... se ridica, își înălța
brațele, ca și cînd ar fi binecuvîntat și zicea:
‘O, copii și strănepoți, la început Y’wa i-a iubit pe kareni mai mult ca pe
oricare alt popor. Dar ei nu au ascultat de poruncile sale și de aceea... noi suferim
și în prezent. Pentru că Y’wa ne-a blestemat, sîntem acum în această stare de
decadență și nu avem cărți.’
După aceea, de parcă o mare speranță îi inunda privirea în timp ce își înălța
ochii spre stele,... exclama: ‘Dar Y’wa va avea iarărăși milă de noi, și iarăși ne
va iubi mai mult decît va iubi alte neamuri. Y’wa ne va mîntui iarăși. Toate
suferințele ni se întîmplă pentru [că am ascultat de] spusele lui Mu-kaw-lee
[Satana].’
Apoi urma... [o] recitare pasionantă în versurile strămoșilor... bătrînul...
vorbea cu o elocvență înnăscută pe care o puteai simți, dar nu o puteai descrie:
‘Cînd Y’wa l-a creat pe Tha-nai și pe Ee-u, el i-a așezat în grădină... zicîndu-
le: “în grădină am creat pentru voi șapte feluri diferite de arbori, fiecarea avînd
șapte... fructe diferite. Printre cele șapte, unul nu este bun să îl mîncați... Dacă
mîncați, veți îmbătrîni, vă veți îmbolnăvi, veți muri... Mîncați și beți cu grijă. O
dată la șapte zile voi veni să văd ce faceți...”
După un timp Mu-kaw-lee a venit la bărbat și la femeie și i-a întrebat: “De ce
sînteți aici?”
“Tatăl nostru ne-a așezat aici”, au răspuns ei.
“Ce mîncați voi aici?”, spuse Mu-kaw-lee.
“Stăpînul nostru Y’wa a creat hrană pentru noi, hrană nesfîrșită”.
“Arătați-mi mîncarea voastră”, zise Mu-kaw-lee.
... Ei i-au arătat-o spunînd: “Aceasta este searbădă, aceasta dulce, aceasta este
acră, aceasta amară, aceasta este gustoasă, aceasta iute, însă [despre] acestea trei,
nu știm dacă sînt acre sau dulci. Tatăl nostru, Domnul Y’wa, ne-a spus: “Nu
mîncați din fructele acestui copac. Dacă veți mînca veți muri.”
Atunci Mu-kaw-lee le-a răspuns: “Nu este așa, O, copiii mei. Inima tatălui
vostru Y’wa nu este alături de voi. Acestea sînt cele mai cărnoase și mai
gustoase... Dacă veți mînca din ele, veți avea puteri magice. Veți avea puterea
de a urca în ceruri...Eu vă iubesc, vă spun adevărul și nu vă ascund nimic. Dacă
nu mă credeți, nu mîncați fructul. Dacă fiecare va lua fructele ca pe o încercare
atunci veți cunoaște totul... “‘
În paragrafele anterioare omul, Tha- nai, refuză ispitirea și pleacă. Femeia,
Ee-u, persistă și cade pradă ispitei, mănîncă din fruct, iar apoi îl convinge
și pe soțul ei, care mănîncă și el. Descrierea lui Alonzo Bunker continuă:
“... Femeia se întoarse la Mu-kaw-lee și îi spuse: ʻSoțul meu a mîncat din
fruct.’
Mu-kaw-lee rîse de încîntare și spuse: ‘Acum, o, voi bărbat și femeie
cuceriți, m-ați ascultat pe mine și v-ați supus mie.’
“A doua zi Y’wa a venit la ei, dar ei nu l-au urmat slăvindu-1 și cîntîndu- i
laude ca de obicei. El s-a apropiat și a zis: ‘De ce ați mîncat din fructele
copacului din care v-am poruncit să nu mîncați?... De acum înainte veți
îmbătrîni, vă veți îmbolnăvi și veți muri.’
“După ce Y’wa l-a blestemat pe om, l-a lăsat... Cu timpul bolile au început
să apară. Unul din copiii lui Tha-nai și a lui Ee-u s-a îmbolnăvit. Atunci ei și-
au spus:’ Y’wa ne-a alungat. Noi nu știm ce să facem. Trebuie să mergem și să
îl întrebăm pe Mu-kaw-lee.’
“Deci s-au dus la el și l-au întrebat: ‘... noi te-am ascultat și am mîncat.
Acum copilul nostru este bolnav... Ce ne sfatuiești?’
“Mu-kaw-lee le-a răspuns: ‘Nu l-ați ascultat pe Tatăl vostru, Domnul Y’wa.
M-ați ascultat pe mine. Acum, dacă m-ați ascultat o dată supuneți- vă mie pînă
la sfîrșit.’”
“După aceea bătrînul profet a continuat să povestească în versurile antice ale
poporului său, cum Mu-kaw-lee i-a îndrumat să facă principalele jertfe [pentru]
diferitele boli. Aceste jertfe trebuiau aduse slujitorilor săi nats-ii [demonii],
care domneau peste diferitele boli și nefericiri.
Tot el le-a mai spus cum Mu-kaw-lee i-a învățat să se închine cu ajutorul
oaselor de păsări, care au devenit pentru acești săteni forma principală de
ghidare în aproape toate gesturile vieții”.
Tot Alonzo Bunker citează dintr-un “Cîntec al speranței” karen, care
Cînd va veni vremeaexprimă dorința lor pentru întoarcerea lui Y’wa:
Când va veni vremea aceea, Y’wa va sosi.
... Pomii morți vor înflori și vor rodi...
Copacii uscați vor înflori iar și iară.
Y’wa va veni și va aduce cu el pe marele Thau-thee.
[Se pare că Thau-thee este numele unui munte sfînt.]
Să ne urcăm și să ne închinăm.
Un al doilea cîntec de speranță vorbește despre un rege care se va întoarce:
Oamenii buni, cei buni,
Vor intra în orașul de argint, în cetatea de argint.
Oamenii drepți, cei drepți,
Vor merge într-un oraș nou, într-o nouă cetate.
Cei care au crezut în spusele părinților lor
Se vor bucura în palatul aurit.
Cînd regele karenilor va veni,

Va fi un singur stăpînitor.
Cînd regele karenilor va sosi,
Nu vor mai fi nici săraci, nici bogați.6
Profeții karenilor, în ciuda prezentei permanente și tot mai convingătoare a
idolatriei budhiste în Birmania, își întăreau mereu poporul împotriva idolatriei
prin astfel de proverbe:
O, copii și strănepoți! nu vă închinați idolilor sau preoților!
Dacă vă închinați lor, nu veți avea nici un cîștig mai tîrziu.
Dar păcatele voastre vor crește mereu și mereu.
Cinstirea părinților era o obligație sacră:
O, copii și strănepoți! Respectați-vă și cinstiți-vă mama și tatăl!
Pentru că atunci cînd ați fost mici, ei nu lăsau nici muștele să se atingă de voi.
A păcătui împotriva părinților este o crimă îngrozitoare.
Profeții lui Dumnezeu printre kareni subliniau și datoria omului fată de
iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui:
O, copii și strănepoți! Iubiți-1 pe Y’wa, și niciodată nu rostiți numele său [cu
ușurință].
Dacă veți rosti numele său [cu ușurință],
El se va îndepărta tot mai tare de noi!
O, nepoți și strănepoți! Să nu vă placă
Să vă certați și să nu vă înțelegeți, ci să vă iubiți unii pe alții.
Y’wa din ceruri ne privește.
Și dacă nu ne vom iubi unii pe alții,
E ca și cum nu l-am iubi pe Y’wa.
Karenii care încălcau regulile erau chemați la pocăință cu promisiunea iertării
lui Y’wa:
O, copii și strănepoți! Dacă ne căim de păcatele noastre,
Și vom înceta să mai facem rău, rezistînd dorințelor noastre,
Și ne vom ruga lui Y’wa, el va fi milostiv cu noi iarăși.
Dacă Y’wa nu va avea milă de noi, nimeni altcineva nu va avea milă.
El, singurul nostru salvator — Y’wa.
Importanța rugăciunii nu era ignorată:
O, copii și strănepoți! Rugați-vă lui Y’wa tot timpul
Ziua și noaptea.7
Pentru teologi, poporul karen se dovedește astfel a fi o anomalie

extraordinară. Isus, cel puțin atît cit ne spun Evangheliile, a poruncit trezirea
religioasă a unor neamuri diferite: un centurion roman, o femeie cananeancă, o
regină din Saba, sirianul Naaman, văduva lui Zarefa, oamenii din Ninive, etc.
Tot așa după cum Petru a fost uimit de milostenia neașteptată a unui străin numit
Corneliu (vezi Fapte 10:34). însă poporul karen ne pune în față sute de mii de
persoane a căror conștiință despre anumite fapte spirituale esențiale echivalează
cu cea a oricărui evreu sau creștin de rînd.
Mai mult, milostenia păgînilor menționați în Biblie pare să fie de fiecare dată
un rezultat direct al influenței evreiești. în două situații, chiar lucrarea lui Isus
însuși a fost folosită în acest sens. Dar karenii trăiesc la 4000 de mile depărtare
de Ierusalim. Cu siguranță, numele pe care ei i-1 dau lui Dumnezeu — Y’wa —
sugerează influența evreiescului Yahweh, dar nu există mărturii, în consemnările
despre tradiția karenilor, că ar exista echivalente pentru Avraam sau Moise, a
doua și a treia persoană ca importanță din iudaism. O influență iudaică ar fi
subliniat fără îndoială prezența persoanei lui Avraam și a lui Moise.
Sau, dacă tradițiile karenilor și-ar avea rădăcinile, de exemplu, în creștinismul
nestorian al secolului al optulea sau în misionarismul romano- catolic din secolul
al șaisprezecelea sau al optsprezecelea, ar trebui să fie menționate măcar unele
indicii ale întrupării sau ale Mîntuitorului murind pentru păcatele omenirii și
înviind din morți.
Însă nu am reușit să găsesc astfel de mărturii la cercetătorii tradițiilor karene.
Iar dacă am presupune că influența evreiască și/sau creștină ar fi ajuns la
kareni, însă numai în treacăt, astfel încît numai conceptele elementare de
Dumnezeu, creațiune și de cădere a omului au ajuns să fie receptate, atunci
trebuie să ne confruntăm cu o problemă dificilă. Cum ar fi putut o influență
trecătoare să lase niște urme într-atît de adînci și de puternice asupra unui popor
întreg, mai ales cînd budhismul și propriul lor spiritism tribal se opuneau cu atîta
tărie acestor influențe pentru o perioadă atît de lungă de timp?
Istoria ne învață că numai influențele foarte puternice și cele foarte lungi pot
institui noi concepte religioase deasupra barierelor culturale, mai ales cînd alte
influențe — în cazul nostru budhismul și spiritismul — sînt atît de opuse acestor
concepte.
Ar fi posibil ca tradițiile karenilor despre Y’wa să preceadă atît creștinismul
cît și iudaismul? Ar fi putut aceste credințe să izvorască din acea veche rădăcină
monoteistă care caracteriza perioada patriarhilor? Răspunsul este mai mult ca
sigur — da!
Cel mai uluitor aspect al monoteismului karenilor este, de departe,

recunoașterea sinceră a propriei sale nedesăvîrșiri. Avînd în vedere tendința
naturală și generală a celor mai mulți oameni de a nu îi aprecia, și chiar de a-i
respinge pe străini — mai ales dacă ei ar avea o altă culoare a pielii — conștiința
karenilor despre faptul că desăvîrșirea le va veni prin niște “străini albi” este
aproape la fel de uimitoare. Unul din imnurile lor spune:
Fiii lui Y’wa, străinii albi, au primit cuvintele lui Y’wa.
Străinii albi, copiii lui Y’wa au primit în vechime cuvintele lui Y’wa.8
În anii 1830, un karen numit Sau-qua-la s-a adresat guvernatorului general al
Birmaniei, un englez. El spunea că europenii, acei “frați albi”, erau cîndva frații
mai mici ai karenilor! Karenii, ca niște frați mai vîrstnici (așa răi cum erau), au
pierdut din neatenție exemplarul lor al cărții lui Y’wa. Frații albi, pe de altă parte,
și-au păstrat cu grijă exemplarul lor. De aceea oamenii albi au devenit “drepți”
și sînt cunoscuți ca fiind “călăuzitori spre Dumnezeu”. Ei au învățat și să
călătorească pe bărci uriașe cu “aripi albe”, cu care trec oceanele.9
Alonzo Bunker rezumă tradițiile karenilor astfel: “Mîntuitorul [karenilor]...
trebuia să fie un “străin alb”, iar el urma să vină peste mare dinspre vest cu niște
“aripi albe” [pînzele corăbiilor] aducîndu-le “cartea albă” a lui Y’wa”.10 Unele
versiuni ale acestei tradiții ne spun că această carte va fi din aur și argint.
Poporul karen a fost transformat într-un grup de întîmpinare de circa 800.000
de membri, pregătiți pentru venirea primilor misionari, care nu știau nimic și le-
ar fi transmis Biblia și mesajul mîntuirii divine. Oricine ar fi fost aceia, ei erau
hărăziți să se bucure de unul dintre cele mai mari privilegii ale istoriei!
Înainte de a descoperi cine a fost omul favorizat de soartă și ce a trebuit să
facă pentru a ajunge acolo, să dăm un tur de orizont prin Birmania și prin țările
înconjurătoare pentru a vedea cine mai aștepta cu respirația tăiată un semn din
partea Atotputernicului...
Poporul kachin
În nordul îndepărtat al Birmaniei, încă o jumătate de milion de turbane roșii, un
popor mîndru de independența lui, numit poporul kachin era conștient de
existența Creatorului său. În religia lor populară Creatorul este numit Karai
Kasang— o ființă supranaturală benignă, “a cărui formă întrece posibilitatea de
înțelegere a omului.” Uneori kachinii îl numesc Hpan Wa Ningsang— Slăvitul
Creator sau Che Wa Ningchang— Cel care cunoaște.11
Doctorul în filologie, Herman Tegenfeld, care a trăit aproximativ 20 de ani

printre ei și le-a învățat limba, a scris: “Kachinii animiști nu fac sacrificii în
cinstea lui Karai Kasang, deoarece, după cum spun chiar ei: ‘De ce am face
sacrificii? El nu ne-a făcut niciodată nici un rău.’ Nu au nici un obicei de slăvire
a lui. Totuși, în perioadele dificile, cînd sacrificiile aduse spiritelor nu ajută, se
știe despre kachini că strigă către acest îndepărtat Mare Spirit”.12 Iar kachinii, ca
și karenii, credeau că, odată demult, Karai Kasang a dat strămoșilor lor o carte
pe care ei au pierdut-o. Credințele kachinilor nu specifică felul în care cartea
pierdută va fi regăsită, dar se pare că ei erau deschiși în fața oricăror posibilități
pentru ca aceasta să fie regăsită într-o bună zi.13
Cine să le fi adus acea carte pierdută kachinilor?
Poporul lahu
În sud-estul kachinilor și în nord-estul karenilor — în regiunea unde Birmania
se îngustează între China și Thailanda spre Laos, de-a lungul unei frontiere de
100 de mile — trăiește un sfert de milion de oameni numiți lahu.
Nimeni nu știe de cîte secole poporul lahu a fost urmărit de o tradiție potrivit
căreia Gui’Sha — Creatorul tuturor lucrurilor -le-a dat strămoșilor lor legea,
scrisă pe prăjituri de orez! A venit o foame uriașă, iar strămoșii lor au mîncat
prăjiturile de orez pentru a supraviețui din punct de vedere fizic. Ei și-au
justificat acest gest spunînd că legea lui Gui’Sha va fi de atunci încolo în
interiorul lor! Într-adevăr, poporul lahu credea că o parte a legii lui Gui’Sha era
încă înlăuntrul lor pentru că strămoșii lor au mîncat prăjiturile sfinte de orez.
Însă nu puteau să se supună pe deplin Creatorului lor pînă cînd nu își vor fi
recîștigat forma exactă și scrisă a legilor Sale.
Aidoma karenilor, poporul lahu avea “profeți ai lui Gui’Sha”. Misiunea lor
era să păstreze speranța în ajutorul lui Gui’Sha mereu vie în inimile poporului
lor. În acest scop profeții recitau proverbe ca acestea: “Dacă un om ar avea zece
brațe pline de toiege și ar umbla pînă cînd fiecare toiag s-ar toci, tot nu l-ar găsi
pe Gui’Sha [adevăratul Dumnezeu]. Dar cînd va veni vremea potrivită, Gui’Sha
însuși ne va trimite un frate alb [“caucazofobie”, s-ar putea spune, dar istoria
trebuie consemnată așa cum a fost] cu o carte albă conținînd legile albe ale lui
Gui’Sha — cuvintele pierdute de către strămoșii noștri cu mult timp în urmă!
Fratele alb va aduce cartea pierdută pînă în inimile noastre!14
Unii lahu purtau chiar corzi în jurul încheieturilor, simbolizînd atît legămîntul
lor cu nats-ii, cît și nevoia de un eliberator divin care va tăia într-o zi acele corzi
din jurul încheieturilor lor!15
În munții Lahu din Birmania, China și Thailanda, se pregătea scenariul pentru

o tragedie îngrozitoare. Dar unde erau frații albi, singurii care puteau să ridice
cortina de pe această scenă?
Și asta nu era totul...
Poporul wa
Împrăștiați printre munții care se ridică între teritoriile kachinilor și cele ale
poporului lahu, locuia un alt trib care număra 100.000 de oameni, numiți poporul
wa. Cei din poporul wa erau vînători de capete — dar nu dintre cei de rând!
Numai o dată pe an — în sezonul semănăturilor — tribul wa se simțea obligat
de către nats-ii însetați de sînge să planteze, odată cu semințele, capete umane
pe cîmpurile lor — asta numai ca să aibă o recoltă bună! Ei, sărmanii, nu voiau
să facă rău nimănui.
Triburile din jur ar fi dorit să poată pleca, de fiecare dată cînd poporul wa
începea semănăturile, în vacanță, dar din nefericire atunci trebuiau și ei să își
însămînțeze terenurile.
Totuși, exista și o influență pozitivă printre obiceiurile populare ale tribului
wa. Din cînd în cînd profeții adevăratului Dumnezeu, pe care ei îl numeau Siyeh,
se ridicau și condamnau vînătoarea de capete și închinarea la spirite! Un astfel
de profet a apărut în jurul anului 1880. Poporul Shan îl cunoaște sub numele de
Pu Chan (numele său în limba wa a rămas necunoscut pînă azi). Pu Chan a
convins cîteva mii de oameni din tribul wa, care locuiau în satul Pong Lai și în
zonele înconjurătoare, să renunțe la închinarea față de spirite și la vînătoarea de
capete. Pe bază căror fapte? Siyeh, adevăratul Dumnezeu, spunea Pu Chan, era
pregătit să îi trimită pe acei “frați albi cu un exemplar al cărții pierdute”, pe care
îl așteptau de atîta timp. Dacă s-ar fi apropiat de teritoriile poporului wa și ar fi
auzit că ei fac asemenea lucruri, i-ar fi considerat nevrednici de cartea
adevăratului Dumnezeu și s-ar fi întors iarăși înapoi! Dacă s-ar fi întîmplat așa
ceva, i-a avertizat Pu, cu siguranță că poporul wa nu va mai avea niciodată o altă
șansă de a primi înapoi cartea pierdută.
Într-o dimineață, Pu Chan puse șaua pe un ponei de-al oamenilor wa. “Urmați
acest ponei”, spuse el către unii dintre discipolii săi. “Siyeh mi-a spus azi-noapte
că fratele alb în sfîrșit s-a apropiat de noi! Siyeh va duce acest ponei pînă la el.
Cînd îl veți găsi pe fratele alb, urcați-1 pe acest ponei. Am fi un popor
nerecunoscător dacă l-am lăsa să călătorească pe jos în restul călătoriei sale pînă
la noi!”16
În vreme ce discipolii lui Pu Chan stăteau cu gurile căscate de uimire, poneiul
a pornit. Aștepîndu-se ca poneiul să se oprească la primul rîu ce le va ieși în cale,
ei l-au urmărit. Îi va conduce el la un “frate alb1? La cel adevărat?
Popoarele shan și palaung

Chiar unele popoare budhiste ale sud-estului Asiei manifestau o puternică
premoniție despre venirea unui personaj mesianic. Mesia lor, după cum spuneau
unele surse, va veni numai ca a “cincea manifestare a lui Budha”, numit Phra-
Ariya-Metrai — Domnul Milei. Oricum, faptul că aceste popoare așteptau un
“Domn al Milei”, ne arată prezența conștiinței unei nevoi umane elementare.
Evanghelia răspunde acestei nevoi, chiar dacă “Domnul Milei” vestit de către
Evanghelie nu este în nici un caz a cincea manifestare a lui Budha.
Se pare că scripturile budhiste îl citează pe Gautama Budha cînd spun: “După
mine va veni Phra-Ariya-Metrai — Domul Milei. Cînd va apărea el, discipolii
mei vor trebui să îl urmeze pe el!” Aceste scripturi, conform unei teorii, au fost
distruse în timpul unor războaie din Laos,17 totuși tradiția orală se păstrează nu
numai în Laos și în nordul Thailandei, ci și printre popoarele shan și palaung din
Birmania de est, unde Phra-Ariya-Metrai este cunoscut, potrivit lui Alexander
MacLeish, sub numele de Are-Metaya.18
MacLeish scrie despre preocupările popoarelor shan și palaung în ceea ce îl
privește pe Are-Metaya că: “niciunui personaj din orizontul lor religios nu îi
acordă mai multă atenție. Într-una din cărțile despre [Are-Metaya] se găsește un
vers [foarte asemănător cu unul] din Isaia [care spune de fapt]: “Fiecare vale se
va înălța și fiecare munte se va coborî și cele strîmbe să devină drepte, iar cele
stîncoase vor deveni cîmpii”, iar ei se așteaptă ca Are-Metaya să împlinească
textual această profeție atunci cînd va veni”.19
MacLeish spune mai departe că oamenii din poporul palaung, cînd își
construiesc o casă nouă, adaugă întotdeauna o cameră în plus rezervată special
pentru Are-Metaya. Camera este curățată permanent chiar dacă membrii
gospodăriei nu o folosesc. Noaptea este întotdeauna aprinsă o lampă mică.20
Deoarece nimeni nu știe cînd va veni “Domnul Milei” și nici locul unde el își va
căuta sălaș. Asfel toate sălașurile trebuie să fie tot timpul pregătite!
Întocmai cum fiecare fetiță din vremea Vechiului Testament spera să fie ea
mama lui Mesia, așa se pare că aștepta fiecare gospodărie din țara palaungilor să
fie locul în care acest “Domn al Milei” budhist își va căuta sălaș!
Poporul kui din Thailanda și Burma

MacLeish susține că triburile kui, care trăiesc la frontiera dintre Thailanda și
Birmania, își construiesc altare închinate adevăratului Dumnezeu în așteptarea
vremurilor cînd un mesager de-al său va intra într-un astfel de altar cu cartea
pierdută în mîini și îi va învăța pe oameni din ea! Nici un
idol nu era așezat în astfel de altare, dar poporul kui “se aduna și, într-un mod
ciudat și nesigur, se închina marelui Dumnezeu din ceruri”.21
Poporul lisu din China

Între timp, dincolo de frontiera provinciei Yunnan din China de sud-vest, cîteva
sute de mii de munteni din poporul lisu așteptau răbdători să vină fratele alb cu
cartea adevăratului Dumnezeu scrisă în limba lisu! Acest lucru este important cu
atît mai mult cu cît limba lisu nu avea nici alfabet, darmite materiale tipărite! Nu
avea importanța! Poporul lisu era convins că într-o zi va veni el și le va da cartea
lui Dumnezeu scrisă în limba lor proprie.
Iar atunci cînd vor primi acea carte, spuneau ei, poporul lisu va avea un rege
propriu care îi va conduce. (Ei fuseseră sub stăpînirea opresivă a chinezilor timp
de mai multe generații.)22
Și încă nu am terminat...
Poporul naga din India

La poalele munților ce străjuiesc frontiera de nord-vest a Birmaniei, douăzeci și
patru de triburi din rasa indienilor naga, aproximativ un milion de oameni, erau
deja înzestrate cu un concept bine definit de “dumnezeire cu caracter personal
asociată mai mult cu cerul decît cu pămîntul”, și care “domnea deasupra tuturor
celorlalți”. în dialectul chakesang, acest Dumnezeu era numit Chepo-Thuru—
Dumnezeul Atotțiitor. în dialectul konyak, numele său era Gwang.23
Cel puțin unul din cele doăzeci și patru de triburi naga — tribul rengma —
susținea că Ființa Supremă a transmis cuvintele saie strămoșilor lor scriindu-le
pe piei de animale. Dar strămoșii nu au avut grijă de acele piei. Le-au mîncat
cîinii!24
Și în mijlocul poporul naga se ridicau profeți din cînd în cînd. Un autor numit
Phuveyi Dozo, el însuși un chakesang naga, îl descrie pe unul din acești profeți,
o femeie numită Khamhimutulu, despre care se zice că a trăit pe la 1600.
Detaliile profeției sale se pare că prezentau uluitoare asemănări cu principiile
biblice și de asemenea cu niște evenimente care avuseseră loc cu poporul naga
la începutul secolului al douăzecilea. Dar să nu anticipăm...
Dozo susține și faptul că întreaga cultură naga avea obiceiuri biblice
uluitoare, cum ar fi fost înălțarea unor pietre memoriale în locuri speciale,
oferirea de daruri “din primele roade”, jertfe de sînge, jertfe de animale sacre,
hrănirea cu pîine nedospită, păstrarea unui “foc sfînt” care să ardă mereu, un
respect deosebit pentru numărul șapte, sărbătorile de secerat, ca și cîntatul cu
trompetele după secerat!
Nici ei nu l-au reprezentat niciodată pe Chepo-Thuru prin intermediul unui

idol!
Poveștile din Vechiul Testament ne arată că evreii, chiar dacă aveau legea
scrisă a lui Dumnezeu la îndemînă, aveau mari probleme cu respectarea acestor
legi. De-a lungul întregii lor istorii vechi-testamentare, majoritatea copiilor lui
Avraam au practicat idolatria! Unii chiar au ajuns să își ardă propriii copii de
vii în cinstea unui idol numit Moloch! Și poporul naga avea problemele sale.
Sclavia era un loc comun printre ei, dar ea a fost practicată pînă tîrziu, la mijlocul
secolului al nouăsprezecelea, și de către linii creștini, iar în multe țări musulmane
ea este legalizată chiar și în zilele noastre! Vînătoarea de capete practicată de
naga provoca inutile pierderi de vieți omenești. Fumatul de opiu (introdus de
către britanici pentru a slăbi puterea militară a poporului naga) subminau
inițiativa neamului naga. Totuși, pentru un popor analfabet, înconjurat de ispitele
spiritismului pe de-o parte, iar pe de altă parte de idolatria hindusă și budhistă,
poporul naga s-a descurcat uimitor de bine în păstrarea conștiinței existenței lui
Dumnezeu de-a lungul secolelor. Cum ar fi fost poporul naga dacă nu ar fi
pierdut scrierile sfinte ale lui Dumnezeu?
Poporul mizo din India

La aproximativ 300 de mile depărtare de sud-vestul teritoriilor naga, situat tot la
granița dintre India și Birmania, trăia un alt popor numit, în India, mizo.
Birmanezii le spun lushai.
Un autor, numit Hminga, el însuși un mizo, descrie conștiința pe care o avea
poporul său despre existența lui Pathian — singurul Dumnezeu Suprem: Fa,
spune el, înseamnă “tată”, iar Thian poate fi interpretat ca “sfînt”. Astfel este
posibil ca Pa thian însemne “Tatăl sfînt”. Pathian era cunoscut drept “Creatorul
tuturor lucrurilor... o făptură binefăcătoare [dovedind] prea puțin interes față de
om”. Hminga îl citează pe un scriitor numit McCall care spune: “Poporul [mizo]
crede în existența unui Dumnezeu Suprem, un Dumnezeu al întregii umanități și
al întregii bunătăți”.
Dacă poporul kachin nu oferea sacrificii lui Karai Kasang — după cum îl
numeau ei pe Dumnezeul Suprem — poporul mizo aducea sacrificii lui Pathian,
lui și numai lui!
Hminga afirmă că în secolului al nouăsprezecelea, un mizo, numit Darphawka
avusese un vis profetic și foarte influent: “Noaptea, o voce i-a spus: ‘O mare
lumină va veni de la vest și va străluci deasupra țării poporului mizo. Urmează
acea lumină, pentru că cei care o vor aduce vor fi rasa conducătoare... [Atunci
profetul a spus poporului său:] “Această lumină
poate că nu va veni în timpul vieții mele, dar cînd va veni, urmați-o! Urmați-
o!’”25
Tegenfeldt citează un autor numit Hanson, care susține că poporul mizo avea
și tradiția cărții sfinte. Pathian le-ar fi dat această carte strămoșilor lor la
începuturi, dar ei au pierdut-o mai apoi.26
Zece popoare! Fiecare dintre ele uimitor de bine pregătite să înțeleagă
semnificațiile evangheliei lui Isus Cristos, numai dacă ar fi știut că ea există!
Zece popoare, totalizînd mai mult de trei milioane de oameni! Zece popoare
concentrate, într-o regiune de dimensiunile Texasului, în sud-estul Asiei!
Așteptînd... așteptînd... așteptînd... între timp poporul lui Y’wa din alte țări lăsau
secolele să treacă degeaba, unele după altele! Apoi, în cele din urmă, au răsărit
zorile unei alte zile.
In 1817, un misionar devotat, Adoniram Judson, un baptist american a

debarcat lîngă Rangon, Birmania, după o lungă călătorie pe mare. El avea, pentru
orice eventualitate, o Biblie vîrîtă sub braț, dar nici habar nu avea ce importanță
de neimaginat constituia acea carte pentru mai mult de trei milioane de oameni,
oameni care locuiau la numai 800 de mile de docul în care el coborîse.
Judson își găsi o gazdă la Rangon. A învățat limba birmaneză cu grijă, în cele
din urmă, îmbrăcat într-o haină galbenă, asemănătoare cu cele ale învățătorilor
budhiști din Birmania, s-a aventurat afară prin piețe și a început să vestească
Evanghelia birmanezilor budhiști. Vai, dar Judson nu găsise audiență. De multe
ori se lupta cu un sentiment copleșitor de descurajare. Abia după șapte ani de
predicare și-a găsit Judson primul discipol printre birmanezii budhiști!
Neștiuți de Judson, oamenii din poporul karen treceau prin fața casei sale. 27
Adeseori ei cîntau, după obiceiul lor, imnuri către Y’wa—Dumnezeul adevărat.
Dacă Judson ar fi învățat și limba lor, ar fi rămas uimit de conținutul acelor
imnuri! Și cu siguranță că ar fi găsit mai multă receptivitate pentru Evanghelie
printre umilii kareni decît și-ar fi imaginat în visurile sale cele mai frumoase.
Neștiind nimic despre potențialul extraordinar al karenilor, de multe ori
descurajatul Judson s-a întors spre traducerea Bibliei în limba birmaneză, de
vreme ce avea atît de puțini ucenici pe care să îi sfătuiască.28
După cum s-a dovedit mai tîrziu, traducerea Bibliei făcută de Judson a devenit
fundamentală pentru toți colegii care i-au urmat mai tîrziu, pentru ceea ce au
împlinit printre multele popoare aflate în minoritate în Birmania. Dacă Judson
însuși ar fi fost prins într-o lucrare de evanghelizare cum a fost în cazul karenilor,
poate că nu ar fi găsit niciodată timp pentru completarea acelei traduceri!
Apoi, după rînduiala providenței, un karen dur și alb la față a venit chiar în
gospodăria unde stătea Judson. Căuta de lucru pentru a-și putea plăti o datorie.
Judson i-a găsit o slujbă. Omul acela era Ko Thah-byu. Avea un temperament
violent și se vorbea că a omorît aproximativ treizeci de oameni în timpul carierei
sale de tîlhar!29
încetul cu încetul, Judson și alți membri ai gospodăriei sale i-au descoperit
lui Ko Thah-byu Evanghelia lui Isus Cristos. La început, mintea omului părea
prea greoaie pentru a putea înțelege mesajul. Apoi a avut loc o schimbare. Ko
Thah-byu a început să pună întrebări despre originile Evangheliei și despre acești
“străini albi” care au adus mesajul — și cartea ce îl conținea — dinspre vest.
Deodată totul s-a luminat în mintea lui Ko Thah-byu. Duhul lui a primit iubirea
lui Isus Cristos, așa cum pămîntul uscat absoarbe ploaia!
În aceeași perioadă, un cuplu de misionari de curînd sosiți în Rangon —
George și Sarah Boardman au venit ca să îl ajute pe Judson. George Boardman
a deschis o școală pentru analfabeții întorși la Dumnezeu. Ko Thah-byu nu se
gîndise niciodată că va ajunge la școală. Acum s-a înscris repede, pentru că era
hotărît să învețe să citească acea Biblie birmaneză, la fel de repede pe cît putea
Judson să o traducă! Spre uimirea lui Judson și a lui Boardman, Ko Thah-byu
manifesta o dăruire totală față de Biblie și mesajul ei.
Aceasta deorece Ko Thah-byu înțelesese deja că el era primul din poporul său
care aflase că în Birmania a ajuns tocmai “cartea pierdută”! De aceea el a
acceptat propria responsabilitate de a vesti Evanghelia printre toți karenii care
așteptau să o audă. Iată de ce, cînd George și Sarah Boardman și-au anunțat
pianul de a lansa o noua misiune in orașul Tavoy, chiar la granița de sud a
Birmaniei, Ko Thah-byu spuse cu nerăbdare: “Luați-mă și pe mine cu voi!”
Și l-au cu ei. De îndată ce au ajuns în Tavoy, Ko Thah-byu l-a rugat pe
Boardman să îl boteze. Boardman a fost de acord, iar Ko Thah-byu a pornit
imediat într-o călătorie spre munții din sudul Birmaniei. De fiecare dată cînd
ajungea într-un sat karen, el predica Evanghelia. Și, de fiecare dată cînd predica,
practic toți karenii răpundeau imediat la auzul veștii bune! Curînd sutele de
ascultători ai lui Ko Thah-byu au venit în grupuri la Tavoy ca să îl vadă pe
“fratele alb” care, în cele din urmă, a ajuns la ei cu cartea pierdută!
Lui George și lui Sarah nu le venea să își creadă ochilor și urechilor! Toate
dealurile din jurul Tavoyului păreau să fi înviat de bucurie! în curînd Boardman
a fost asediat cu invitații din partea sătenilor kareni de a veni la ei, și cu cereri
de a spori lucrarea lui Ko Thah-byu cu mai multe detalii despre învățătura din
“cartea lui Y’wa”. în tot acest timp Ko Thah-byu desțelenea alte terenuri.
Traversînd rîuri întortocheate, escaladînd trecători
dificile prin munți, înfruntînd furtuni musonice și tîlhari, cum fusese cîndva el
însuși, a cucerit un sat karen după altul vestind Evanghelial în cele din urmă a
auzit de satul care, în urmă cu doisprezece ani, primise o carte sfintă de la un
călător musulman. Ko Thah-byu i-a cerut lui Boardman să vină în acel sat și să
verifice cartea mult prea venerată — să vadă dacă era posibil ca ea să fie o carte
despre Dumnezeu. Descrierea D-nei Wylie, publicată în 1859, ne redă ce s-a
întîmplat cînd Boardman a ajuns în sat:
“Urmat de un lung șir de discipoli, șeful a apărut, aducînd cu el relicva sfintă.
Coșul era deschis, muselina desfășurată, iar din mijlocul ei scoase un volum
vechi, șifonat și uzat, pe care îl prezentă reverențios în față lui D-lui Boardman.
S-a dovedit a fi o carte de rugăciuni cu Psalmii, într-o ediție publicată la
Oxford. ‘Este o carte foarte bună’, spuse D-l Boardman. ‘Ea ne învață că există
un Dumnezeu în ceruri, singurul căruia trebuie să i ne închinăm. Din neștiință
voi v-ați închinat acestei cărți. Acesta nu este un lucru bun. Eu vă voi învăța cum
să îl slăviți pe Dumnezeul descoperit în această carte.’
Fiecare față de karen era iluminată alternativ cu zîmbete de bucurie și
întunecată de convingerea greșelii făcute prin slăvirea unei cărți în locul
Dumnezeului dezvăluit de aceasta... [După ce au ascultat predica lui Boardman]
vrăjitorul vîrstnic, care fusese păstrătorul cărții timp de cincisprezece ani... a
înțeles că slujba sa se terminase. își dădu jos haina exotică pe care o purtase și
lepădă toiagul care fusese atîta timp simbolul autorității sale spirituale, devenind
imediat un umil credincios al Domnului Isus Cristos.”30
“În urma muncii neobosite a lui Ko Thah-byu”, scrie D-na Wylie în altă parte,
“mulți kareni din... satele împrăștiate prin munți se adunau în Tavoy venind din
îndepărtatele jungle, plini de interes și curiozitate, ca să îl vadă pe învățătorul
alb, și să asculte minunatele adevăruri pe care el le destăinuia. D-l Boardman și-
a dat seama că, în ciuda aspectului lor exterior necivilizat, ei aveau o gîndire
capabilă să surprindă cele mai vii impresii și o remarcabilă capacitate de învățare
în sufelte.”31 “Cînd D-l Boardman a putut să îi viziteze pe kareni chiar în satele
lor, ei l-au primit cu bucurie și cu respect, cinstindu- 1 ca pe acela care, credeau
ei, le va arăta o cale mai bună. Începînd cu această perioadă vom regăsi în
însemnările sale zilnice notițe ca acestea: ‘Un mare număr de kareni sînt acum
cu noi, iar Ko Thah-byu își petrece nopțile și zilele citindu-le și explicîndu-le
cuvintele vieții. Se pare că timpul favorabil al acestor oameni a sosit.’”32 Aleluia!
Între timp, Jonathan Wade, un alt coleg, nou venit, de-al lui Adoniram Judson,
a fost uluit de răspunsul extraordinar de fericit venit din partea unor kareni ce
locuiau la 200 de mile în nordul Tavoyului! De îndată ce erau convertiți și
botezați, karenii deveneau ei înșiși misionari pentru răspîndirea veștii bune mai
departe în mijlocul poporului lor. Unii din
acești misionari kareni au ajuns la un loc numit Bassein — 300 de mile la nord-
vest de Tavoy — și au predicat acolo, unde au găsit 5.000 de convertiți kareni
gata să fie botezați!
Birmanezii budhiști erau uluiți. “Care este secretul creștinismului?”, se
întrebau ei. “Noi, budhiștii, încercăm de secole să îi cîștigăm pe kareni pentru
budhism, dar fără nici un rezultat. Acum, misionarii creștini realizează în cîteva
decenii ceea ce noi noi nu am putut realiza în cîteva secole!”
În același timp, Ko Thah-byu a părăsit Tavoyul — unde practic întreaga
populație de kareni se întorsese deja la Evanghelie — și s-a aruncat ca o vijelie
în mjlocul karenilor din centrul Birmaniei, pregătită ca un amnar. Abia avînd
timp de odihnă, Ko Thah-byu s-a ars pe sine în cîțiva ani și a murit de greul
trudei sale, dar focurile pe care el le-a aprins în mijlocul populațiilor karene au
continuat să ardă în Birmania un secol și jumătate mai tîrziu.
Alt coleg de-al lui Judson, Francis Mason, care l-a numit pe Ko Thah- byu
“Apostolul karenilor”, a scris o carte în memoria lui sub acest titlu. Cartea lui
Manșon ar trebui să fie retipărită pentru edificarea tuturor creștinilor din zilele
noastre.
În jurul anului 1858, zeci de mii de kareni creștini și-au dat seama că trebuie
să vestească vestea cea bună a “cărții pierdute” și printre celelalte etnii
minoritare din Birmania, nu numai pentru ei! Creștinii kareni din Bassein au
mers în fruntea acestei noi faze trans-culturale, trimițînd echipe de misionari
kareni — din cînd în cînd, făcînd parte din echipă, împreună cu misionari
americani — către cei 500.000 de kachini care locuiau pe colinele din nordul
Birmaniei.
Misionarii kareni au fost uimiți să afle că și kachinii aveau numele lor pentru
Atotputernic — Karai Kasang — și nu numai atît, dar kachinii credeau și ei că
strămoșii lor avuseseră cîndva scrierile sfinte ale lui Karai Kasang! Aidoma
karenilor, kachinii respinseseră idolatria budhistă timp de secole pentru că nu
era voia lui Karai Kasang să facă acest lucru. Și tot ca și karenii, kachinii
răspundeau chemării creștinismului ca unei împliniri a propriilor lor credințe în
Karai Kasang.
În următorii nouăzeci de ani aproape 250.000 de kachini se adăugaseră
bisericii lui Isus Cristos!
Karenii; kachinii... Dar atunci ce se întîmpla cu popoarele lahu și wa? Mai
tîrziu, în anul 1890, misionarii americani l-au desemnat pe unul dintre ei, un
anume William Marcus Young, să ducă Evanghelia poporului shan din colțul de
est al Birmaniei. Misionarii kareni, bineînțeles, au mers împreună cu ei. Young
și colegii săi kareni au stabilit o bază în orașul Kengtung, capitala regiunii Shan.
Popoarele cărui pierdute 69
Într-o zi Young a mers la piață ca să predice în mijlocul poporului shan,

majoritatea cărora erau budhiști. Young a citit cele zece porunci ale lui Moise
cu voce tare. Apoi, își puse deoparte Biblia — iar soarele strălucea pe paginile
ei albe — și a început să predice legile “Dumnezeului Adevărat”.
În timp ce predica, Young a observat niște oameni îmbrăcați ciudat, care se
învîrteau în jurul său, deosebiți de mulțimea din piață. Era evident că nu erau din
tribul shan. Mai tîrziu a aflat că făceau parte din poporul lahu și care în ziua
aceea au coborît din munții lor îndepărtați pentru a-și vinde produsele în piața
din Kengtung. Repede, ei l-au înconjurat de-a binelea pe William Marcus
Young. Se uitau la fața lui albă, fără să le vină să creadă, la interiorul alb al cărții
și ascultau descrierea legilor — în limba shan — ce se aflau în acea carte.
Apoi, izbucnind de emoție, oamenii lahu l-au rugat pe William Marcus
Young să îi urmeze în munți. De fapt, în mod practic, l-au răpit: “Poporul nostru
a așteptat venirea ta de secole”, i-au explicat ei. “Avem chiar case de adunare
construite în satele noastre, pregătite pentru venirea ta”.
Unii din oamenii lahu îi arătau brățările făcute din funii aspre, atîrnînd ca
niște cătușe la încheieturile mîinilor lor. “Noi, lahu, am purtat astfel de funii din
vremuri imemoriale. Ele simbolizează robia noastră în fața spiritelor rele. Numai
tu, ca trimis al lui Gwi’sha, poți să tai aceste legături de la încheieturile noastre
— aceasta după ce ne vei aduce în inimi cartea pierdută a lui Gwi’sha!”
Aproape muți de uimire, Young și misionarii kareni au mers cu ei. Ceea ce
urmează seamănă cu niște Fapte ale apostolilor petrecute în secolul al
nouăsprezecelea. Zeci de mii de lahu au devenit creștini. Young și colegii săi
kareni nu mai puteau face față cererilor poporului lahu de a fi învățat, așa că
Young i-a convins pe cei doi fii ai săi, Harold și Vincent, să slujească pentru
studiul biblic. Harold și Vincent purtau haine de lahu încă din copilărie.
Participau la dansurile populare. Lucrau, rîdeau și se jucau cu copiii lahu,
vorbind limba lor mai bine chiar decît limba engleza. Mai tîrziu, Vincent a tradus
întreg Noul Testament într-o limbă lahu frumoasă și fluentă.
În 1904, William Marcus, misionarii kareni și Harold, împreună cu Vincent
au botezat două mii de convertiți lahu care învățaseră fundamentele credinței
creștine. De atunci și pînă în 1936, cînd el a decedat în plină activitate printre
lahu,. au avut loc aproape două mii de intrări pe an în apele botezului. într-un
an, el, fiii lui și colegii săi kareni au botezat mai mult de patru mii cinci sute de
oameni!
Sute de milioane de creștini din țările vestice sînt influențați de către o
activitate misionară stereotipă și care, în fond, este o lucrare neproductivă și
ineficientă. Cei mai mulți creștini au impresia că cinci botezuri în douăzeci de
ani de activitate înseamnă că și-au îndeplinit norma. Nimic
mai puțin adevărat. De fapt, activitatea misionară a adus rezultate care depășesc
chiar așteptărilor misionarilor înșiși, încît înțelegerea ei dintr-o perspectivă reală
ne apare și mai dificilă!
Unele deschideri, cum a fost cea trăită de către un Boardman, un Wade sau
un Young nu sînt niște experiențe nemaiîntîlnite în activitatea misionarilor
creștini. Vedeți dumneavoastră, “Zeul Ceresc” știa că ei se pregăteau să intre
într-unul din multele domenii ale Sale și le pregătise calea. Nimic mai simplu!
Lucrul cu adevărat uimitor, și anume faptul că pătrunderea misionarilor se
făcuse de fapt prin intermediul culturilor populare respective, a fost cu
desăvîrșire uitat de anumiți oameni de știință. Antropologul german Hugo Adolf
Bernatzik, de exemplu, a călătorit prin regiunea Kengtung în anii 1936-37, iar
mai tîrziu a publicat o carte intitulată Duhurile frunzelor galbene
(versiunea engleză publicată de Robert Hale, Ltd., Londra, 1959). La pagina
188, Bernatzik începe un capitol intitulat “Kentungul — Infiltrat”! Uimit și
întristat de faptul că “mai mult de jumătate din oamenii satelor de munte erau
creștini acum”, Bernatzik comentează astfel această transformare, și felul în care
crede el că se vor desfășura lucrurile:
“Kachinii și lahu, se adunau duminicile în ‘bisericile’ lor, niște clădiri
sărăcăcioase construite pe țăruși, pentru a-1 slăvi pe Dumnezeul creștinilor”.
Bernatzik sugerează cu dispreț, prin utilizarea ghilimelelor, faptul că niște
cocioabe pe țăruși nu pot fi considerate cu adevărat biserici. El nici nu se gîndea
că poporul lahu construise asemenea structuri cu mult înainte de a ajunge la ei
Evanghelia! Și dacă ar fi întrebat numai, ar fi putut să afle că Dumnezeul pe care
îl slăveau kachinii și lahu în acele biserici nu era nimeni altul decît Karai Kasang
— Dumnezeul Suprem al strămoșilor kachinilor — sau Gwi’sha pentru poporul
lahu! Bernatzik continuă:
“Misionarii stau acum aici și predică un Dumnezeu nou și le expun
neputințele și slăbiciunile vechilor zei”.
Desigur că Bernatzik nu era acolo cînd oamenii poporului lahu îl rugaseră pe
William Marcus Young să le taie vechile funii de la încheieturi, acest lucru
semnificînd eliberarea lor din robia nats-ilor (duhurile rele)! Dar să mai citim
cîte ceva din comentariile lui Bernatzik:
“În... vechea Asie... în care existaseră timp de cîteva mii de ani nu numai
păgînismul, dar și Brahma și Budha, Mohamed și Confucius, creștinismul este
astăzi legat într-un mod inseparabil de civilizația europeană, care... va fi
întotdeauna un element străin... “
Ce ar mai fi zis Bernatzik dacă ar fi trăit astăzi în “vechea Asie”, unde miile
de adunări ale karenilor, kachinilor și ale poporului lahu reușesc să îl
mărturisească pe Isus Cristos fără ajutorul nici unui singur misionar european ca
supraveghetor, sau cel puțin ca sfătuitor? Cum putea un om inteligent ca el să își
explice faptul că una din cele mai acceptate religii din
Asia, cum se zicea despre budhism, eșuase lamentabil în încercarea de a cîștiga

de partea sa aceste popoare aflate în Birmania ca minorități; în timp ce
creștinismul, cu toate că nu era acceptat de guvernul birmanez, le-a cucerit
inimile în cîteva decenii.
Bernatzik este exemplul tipic pentru intelectualii care preziceau faptul că
religia creștină, despre care ei credeau că își cucerea terenul în Asia și Africa
sprijinindu-se pe puterea guvernelor coloniale, va dispărea curînd din lumea a
treia de îndată ce mișcările naționaliste vor sili guvernele coloniale să se retragă.
In ciuda tuturor prezicerilor de acest tip, creștinismul crește astăzi și se
răspîndește în fostele teritorii coloniale, mai repede decît în America și în
Europa!33
Bernatzik continuă: “Nu putem face altceva decît să vedem lucrarea
[misionarilor] din perspectiva unor ‘popoare’ prozelite”.
Antropologii care sînt potrivnici lucrării misionarilor creștini sugerează de
fapt — după cum face și Bernatzik aici prin utilizarea ghilimelelor — că
întoarcerea la credința creștină a unor popoare îndepărtate este de prea puține ori
naturală. Principala lor părere este că cei care au aderat la o biserică sau alta se
prefac a fi creștini pentru a-i mulțumi pe misionari. De fapt, aceste popoare sînt
în stare să îi înfrunte, să îi atace, sau chiar să îi ucidă pe misionari atunci cînd
aleg respingerea ideilor creștinismului!
În timp ce citeam în continuare pentru a vedea care era această “perspectivă
a popoarelor prozelite”, pe care Bernatzik susține că o va dezvălui, m-am amuzat
văzînd că nu există nici măcar un citat dintr-o atitudine presupus ipocrită sau
prefăcută a vreunui membru al bisericii, din rîndul poporului kachin sau lahu!
Bernatzik pur și simplu ne îndoapă cu propriile sale păreri nefundamentate și
vrea ca noi să acceptăm aceste opinii drept “perpectiva popoarelor prozelite”.
După aceea el ne dezvăluie grija lui părintească nedisimulată prin următoarele
cuvinte: “Mai mult, acești oameni primitivi nu sînt pregătiți psihologic pentru a
înțelege etica abstractă [a creștinismului], astfel că nu pot face altceva decît să
accepte superficialități imateriale, care nu înlocuiesc în nici un fel distrugerea
autorității lumii lor spirituale”.34
Sărmanul profesor Bernatzik! înșelat de ceea ce doamna Wylie numea
“aspectul exterior necioplit” al kachinilor și al poporului lahu, nici nu bănuia
măcar existența unei dinamici spirituale incredibile care lucra chiar atunci în
lumea kachinilor și a poporului lahu — ce să mai vorbim despre înțelegerea
acestei dinamici! El este reprezentativ pentru acei “intelectuali” care au fost
educați mai mult în afara descoperirii acestei dinamici decît înspre descoperirea
ei.
în cealaltă parte a capitolului, profesorul Bernatzik angajează un lahu ne-
creștin pentru a-1 conduce în căutarea satelor lahu în care, credea el,
mai există rezistență împotriva “siluirilor” impuse de creștinism. Profesorul

explică cum drumul său a fost mult îngreunat de desele opriri pe care le făcea
ghidul său ne-creștin pentru a fuma opiu. în cele din urmă, profesorul trebuise,
ca să zicem așa, să facă pact cu inamicul și să angajeze o călăuză, un lahu creștin,
pentru a putea să își urmeze drumul. Profesorul, bineînțeles, nu se simte în nici
un fel datornic Evangheliei lui Isus Cristos pentru că i-a ușurat calea oferindu-i
o călăuză care nu era opioman!
În cele din urmă, profesorul găsește un sat lahu ne-creștinat. însă locuitorii
lui i-au pus în primejdie viața, iar el a trebuit să caute un alt sat, apoi altul și iar
altul — pentru că fiecare sat lahu ne-creștin, în afara unuia singur, refuza să îl
primească! Și chiar în acel sat în care îl primiseră, au făcut-o cu părere de rău.
Bernatzik reușește să mai filosofeze pe tema acestei situații, lăudîndu-i pe lahu
pentru “spiritul lor independent”.
Se pare că profesorului nu îi trecuse prin cap întrebarea cum de reușiseră
misionarii să pătrundă în interiorul acestei sălbatice independențe.
Erau momentele de început ale deschiderii poporului lahu față de Evanghelie,

cînd Pu Chan, susținătorul lui Dumnezeu în mijlocul vînătorilor de capete wa, a
pus șaua pe acel ponei și le-a spus ucenicilor săi să pornească în urma acestuia
pentru a-J găsi pe “fratele alb care aduce cu el cartea lui Siyeh, Dumnezeul
Adevărat”.
Poneiul i-a dus pe ucenicii uluiți de-a lungul unui drum de aproape 200 de
mile prin munți pînă în orașul Kengtung. Apoi animalul a intrat pe poarta unui
centru misionar și s-a dus direct la fîntînă.
Lîngă fîntînă poneiul s-a oprit. Discipolii lui Pu Chan s-au uitat în toate
părțile, dar nu au văzut nici un frate alb și nici o carte.
Nelda Widlund, fiica lui Vincent Young și nepoata lui William Marcus
Young, mi-a spus personal cele întîmplate după aceea. Deoarece ea fusese
crescută în acel centru misionar și de multe ori mergea să bea apă de la fîntînă
aceea. Cele ce urmează constituie comoara amintirilor întregii familii Young;
oamenii din tribul wa au auzit zgomote în fîntînă. S-au uitat înăuntru și nu au
văzut apă, ci numai doi ochi albaștri și limpezi privindu-i și o faţă prietenoasă și
albă, înconjurată de o barbă.
“Bună, străinilor!” s-a auzit ecoul vocii din fîntînă, vorbindu-le în limba shan.
“Pot să vă ajut cu ceva?” William Marcus Young ieși din fîntînă care încă nu
fusese dată în folosință (încă mai săpau la ea). În timp ce își scutura praful de pe
mîini și se întorcea spre ei, mesagerii wa l-au întrebat: “Ați adus o carte a lui
Dumnezeu?” Young a încuviințat din cap. Oamenii wa, copleșiți de emoție, au
căzut în genunchi înaintea lui și au bolborosit mesajul lui Pu Chan. Ei au
adăugat: “Poneiul acesta este înșăuat în mod special pentru tine. Tot poporul
nostru te așteaptă. Ia cartea! Trebuie să plecăm!”
Young se holba la ei. “Nu pot să plec”, le-a răspuns el. “Mii de oameni lahu
vin aici zilnic pentru a fi învățați. Ce să fac?”
Young le-a expus situația creștinilor lahu. Împreună au hotărît să îi
găzduiască pe oamenii wa în așa fel încît să primească învățătura în Kentung și
apoi să facă mai multe drumuri în zona wa pentru a-și învăța propriul popor. În
felul acesta Pu Chan și mii de oameni din neamul său au devenit creștini fără o
singură întîlnire în satele lor cu William Marcus Young!
Ca un rezultat al acestei rezolvări, micuțul Vincent Young, tatăl Neldei, a
crescut auzind limba wa mereu în jurul său, aproape la fel de des ca limba lahu!
Mai tîrziu, în adolescență, Vincent a făcut mai multe călătorii în munții Wa — o
zonă evitată de călători din pricina reputației poporului wa de vînători de capete
— și a dus “la fața locului” învățături detaliate. în urma unor astfel de vizite,
Vincent a învățat limba wa atît de bine încît mai tîrziu a început să traducă Noul
Testament în limba wa, după ce tradusese deja Noul Testament în limba lahu!
Familia Young și colegii lor kareni, pe lîngă botezarea a 60.000 de oameni
din poporul lahu, s-au pomenit cu încă 10.000 de botezuri din rîndul convertiților
wa, care la rîndul lor au dus Evanghelia și mai departe în estul Birmaniei și în
China de sud vest!
La capătul discuției mele cu doamna Widlund, ea mi-a spus: “Don, nu ai vrea
să te întîlnești cu tatăl meu, Vincent Young, și să vezi o fotografie mai veche a
bunicului meu cu poneiul înșăuat pentru el?”
“Vrei să spui că tatăl tău mai trăiește?” am exclamat eu.
“Are acum optzeci de ani și trăiește în Mentone, California, la cîteva mile de
aici”, mi-a răspuns ea.
Mai tîrziu ne-am întîlnit şa umila locuința a tatălui ei din Mentone. Ea m-a
prezentat lui Vincent Young, care mi-a arătat, nu numai fotografia poneiului, dar
și albume întregi cu alte fotografii vechi! Erau acolo William Marcus Young în
diverse momente ale vieții și lucrării sale, oameni din rîndul karenilor care lucrau
cu el. Am văzut acolo sute de oameni din poporul wa și lahu stînd la gurile unui
izvor și așteptînd să fie botezați, în vreme ce alte cîteva mii înnegreau culmile
dealurilor, stînd să vadă botezurile. M-am cufundat în biruința lor pînă cînd
inima mea era gata să ardă de tot! Aleluia!
Se îndoiește cineva de faptul că Dumnezeu a putut să-1 facă pe un ponei să îi
conducă pe oamenii wa, fără greșeală pe o distanță atît de lungă? Desigur că
Dumnezeul care folosise o stea pentru a-i conduce pe magi pînă la Betleem putea
să folosească un simplu ponei pentru a găsi o anumită fîntînă din Kengtung.
Dincolo de frontieră, în sud-vestul Chinei, un englez, numit James Outram
Frazer, lucrînd sub auspiciile Misiunii interioare chineze, a descoperit tribul lisu,
le-a învățat limba și a început să predice Evanghelia
în mijlocul lor. Întîmpinînd greutăți, Frazer a trecut frontiera în Birmania pentru

a vedea ce ar putea învăța despre comunicarea trans-culturală de la colegii săi,
misionarii baptiști americani, despre care el auzise că aveau un succes
nemaipomenit în mijlocul unor oameni asemănători poporului lisu.
După o călătorie dificilă, Frazer a ajuns în cele din urmă la un avanpost
baptist, dar l-a găsit ocupat numai de misionari kareni! După cum obișnuia și
apostolul Pavel să “cerceteze” comunitățile creștine, alegînd din mijlocul lor pe
un Timotei, un Sila sau un Luca pe care să îi folosească într-o lucrare mai
extinsă, așa și Frazer “a cercetat” rîndurile comunității karenilor creștini din
Birmania. Le-a cerut karenilor din acea așezare baptistă să trimită pe cineva cu
el, pentru cîștigarea spirituală a îndepărtatului popor lisu.
Karenii, cu admirabilul și binecunoscutul lor spirit, au răspuns afirmativ
acestei cereri. Frazer s-a întors repede în ținuturile poporului lisu cu noul său
ajutor karen, care a învățat la rîndul său limba lisu.
La întoarcere, Frazer a tradus Evanghelia lui Marcu în limba lisu. Cînd unele
copii publicate au venit de la tipografia misiunii din Shanghai, Frazer călătorea
din sat în sat, citindu-le din Evanghelia lui Marcu.
Se pare că la început Frazer nu știa nimic despre faptul că tradiția lisu
prevăzuse cu mult timp înainte venirea unui învățător cu fața albă care va reda
poporului lisu acea carte a lui Dumnezeu, pierdută de mult, chiar în limba lor.
Este posibil ca însoțitorul karen al lui Frazer din Burma să fi fost pe lungimea
de undă necesară pentru a depista asemenea credințe, chiar dacă Frazer nu le-ar
fi întrezărit. Oricum, poporul lisu a răspuns în număr mare la Evanghelia lui Isus
Cristos, iar mulți cercetători ai acestor întîmplări consideră că vechea tradiție a
poporului lisu, însoțită de prezența unui karen care știa să prețuiască o asemenea
tradiție în mod deosebit, a contribuit în mare măsură la uluitoarea intrare a zeci
de mii de oameni lisu în împărăția lui Dumnezeu.
Birmania, sud-vestul Chinei și apoi, India de est! Puțini creștini din celelalte
părți ale lumii știu că două state întregi, predominant hinduse — Nagaland și
Mizoram — au cel mai mare număr de creștini botezați decît oricare altă zonă,
raportat la dimensiuni, din întreaga lume!
Membrii bisericilor din Nagaland, țara a mai mult de un milion de oameni
naga, constituie 76 la sută din întreaga populație! În Mizoram, pe de altă parte,
95 la sută din populație aparține bisericii! Procentul din Mizoram este mai ridicat
deoarece cele mai multe biserici de acolo practică botezul copiilor, în timp ce
majoritatea bisericilor din Nagaland practică botezul doar pentru tineri și pentru
adulți.
Creștinii mizo s-au distins, nu cu mult timp în urmă, trimițînd patru sute de
misionari în zonele nordice ale Indiei, predominant hinduse!
Popoarele cărții pierdute 7 5
În mod semnificativ, tradițiile despre cartea pierdută a lui Dumnezeu,

combinate cu previziunile străvechi, cum era cel din secolul al șaptesprezecelea
făcute de prorocită Khamhimutulu, au avut o maximă importanță în descoperirea
înțelesurilor Evangheliei creștine pentru populațiile naga și mizo.
Călătorii care se reîntorc din aceste zone ale Indiei de est consemnează
adeseori faptul că pretutindeni se pot întîlni biserici și că aproape întotdeauna
ele răsună de rugăciuni și de cîntări!
Creștinii naga și mizo din ziua de astăzi nu încetează să îi aducă mulțumiri
lui Dumnezeu pentru că le-a dat suficiente mărturii despre Sine prin intermediul
religiei lor populare de dinainte, pentru a-i proteja de influențele acaparatoare
ale idolatriei din India, tot așa cum karenii, kachinii, popoarele lahu și wa
avuseseră suficientă lumină pentru a respinge idolatria budhistă din Birmania,
iar poporul lisu avusese destulă înțelegere pentru a respinge taoismul și
confucianismul din China!
Dacă nu ar fi fost astfel, dezvoltarea evanghelizărilor din mijlocul lor ar fi
fost cu mult îngreunată.
Privind înapoi în istorie, se pare că strategia Celui Rău a fost de a încerca să
impună niște religii formale deasupra religiilor populare înainte ca Evanghelia
să ajungă acolo, pentru a preveni împlinirea extraordinarului rol avut de
monoteismului înnăscut al majorității acestor religii populare, ca aliat al
Evangheliei. Această strategie a reușit în cazul a sute de popoare care anterior
aveau o religie populară. Datorită prelungirii întîrzierii cu care creștinismul li s-
a adresat acestor popoare prin activități misionare, elementul Sodoma a reușit
uneori să neutralizeze elementul Melhisedec, așa cum s-a întîmplat în cazul a
milioane de oameni care au cedat în fața presiunilor hinduiste, budhiste, islamice
sau a oricăror alte religii formale. O mare parte din receptivitatea cu care, prin
harul lui Dumnezeu, aceste popoare fuseseră înzestrate pentru primirea
Evangheliei a fost umbrită sau mutată înspre alte direcții.
Totuși aceasta nu înseamnă că scopul cîștigării de aderenți pentru Cristos din
rîndul religiilor formale este imposibil de realizat! Acesta se apropie de
împlinire, iar noi avansăm încet spre acel moment, după cum voi prezenta mai
detaliat într-un alt volum.
Epimenide, profetul cretan; Pachacuti, susținătorul lui Viracocha; Kolean,
înțeleptul santalilor; Pu Chan, profetul poporului wa; Khamhimutulu, prorocița
poporului mizo; Warasa, vizionarul etiopian — ce să înțelegem că s-a întîmplat
cu ei? Oare Scripturile ne vestesc existența acestei specii unice de oameni
temători de Dumnezeu, ridicați din mijlocul unor popoare care altfel erau
păgîne?
Eu cred că Scripturile nu numai că prevestesc existența lor, dar ne și prezintă
cel puțin șase astfel de oameni! Nu mă refer numai la Melhisedec,
dar și la Iov și la cei patru sfătuitori ai săi: Elifaz, Bildad, Țofar și Elihu (vezi
cartea lui Iov).
Acești cinci oameni temători de Dumnezeu trăiau în ținutul Uz. Nu se știe
cum au ajuns ei în ținutul Uz să îl cunoască pe Dumnezeu fără ajutorul lui
Avraam. De fapt, nimeni nu știe pe unde vine Uzul acesta!
Probabil că și Avraam era un astfel de om cînd Dumnezeu i-a vorbit pentru
prima oară în orașul Ur din Caldeea. Alegerea ulterioară a lui Avraam făcută de
Dumnezeu, pentru ca Avraam să devină părintele unei specii deosebite de
oameni care să stea mărturie în fața lumii întregi, a fost, desigur, cu totul și cu
totul singulară. Dar faptul că Avraam l-a cunoscut personal pe adevăratul
Dumnezeu nu era un lucru unic! După cum am mai spus și înainte, cînd Avraam
ajunsese în Canaan. El l-a întîlnit pe Melhisedec, regele unui oraș numit Salem,
care slujea deja ca preot al lui El Elyon — numele dat de triburile canaanite
pentru Dumnezeu, (vezi Gen. 14:18-20; Ps. 110: 4; și Evr. 7:1-22).
Scriptura ne spune chiar că, de fapt, acel Melhisedec se afla pe un nivel
ierarhic superior în planul lui Dumnezeu decît însuși Avraam! Avraam i-a plătit
zeciuială lui Melhisedec, iar acesta l-a “binecuvîntat” pe Avraam, și nicidecum
invers. Faptul că autorul Genezei nu ne dă nici cea mai mică explicație de unde
aflase Melhisedec despre El Elyon pare să ne indice faptul că autorul nu
considera un lucru neobișnuit prezența unei astfel de persoane, cu asemenea
știință, în mijlocul canaaniților!
Poate că nici noi nu ar trebui să fim surprinși cînd vom găsi dovezile
existenței, în mijlocul unor popoare păgîne din vremea noastră a unor oameni
temători de Dumnezeu! Probabil că Isus Cristos însuși S-a referit la astfel de
oameni atunci cînd a spus: “Am și alte oi care nu sînt din această turmă; și pe
ele trebuie să le aduc la Mine”.
Popoarele unui Zeu incert și popoarele cărții pierdute,însă, nu ne spun totul
despre “elementul Melhisedec” pregătit de Dumnezeu. Gîndiți-vă numai la
tainele unor popoare care au niște obiceiuri ciudate...
Note
1. D-na Macleod Wylie, The Gospelin Burma [Evanghelia în Birmania] (Londra: W.H.Dalton,
1859), p.52-54.
2. Francis Mason, The Karen Apostle [Apostolul karenilor] (Boston: Gould and Lincoln, 1861),
p.10.
3. Wylie, The Gospelin Burma, p.22.
4. Mason, The Karen Apostle, p.97.
5. Wylie. p.6.
6. Alonzo Bunker, Soo Thah, A Tale of the Karens [Soo Thah, o istorie a karenilor] (New York:
Fleming H. Revell Co., 1902), p. 84-93.
7. Mason, p.99.
8. Ibid., p.21.
9. Ibid., p.15-27.
10. Bunker, A Tale of the Karen, p. 82.
11. Herman G.Tegenfeld, A Century of Growth, The Kachin Baptist Church of Burma [Un secol
de dezvoltare, Biserica baptistă creștină a kachinilor din Birmania] (Pasadena, CA: William Carey
l.ibrary, 1974), p.44.
12. Ibid.,p.45.
13. Ibid.,p.46.
14. Dintr-o discuție particulară cu Nelda Wildlund în 1980. D -na Wildlund este nepoata lui
William Marcus Young.
15. AlexanderMacLeish, Christian Progress in Burma [Dezvoltarea creștinismului în Birmania]
(Londra: World Dominion Press, 1929), p.52.
16. Dintr-o discuție particulară cu Nelda Wildlund și tatăl ei, Vincent Young.
17. Dintr-un discuție particulară cu Alex C.Smith, doctor în misionariat, Overseas Missionary
Fellowship.
18. MacLeish, Christian Progress, p.51.
19. Ibid.
20. Ibid.
21. Ibid.
22. Phyllis Thompson, James Frazer and the King of Lisu [James Frazer și regele poporului lisu]
(Chicago: Moody Press, 1962), p.64.
23. Tegenfeld, A CentuiyofGrowth, p.45.
24. Ibid., p.46.
25. Hminga, The Life and Witness of Churches in Mizoram [Viața și mărturia bisericilor din
Mizoram] (Pasadena, CA: William Carey Library,1976), p.31,42.
26. Tegenfeld, p.46.
27. Mason, TheKaren Apostle, p.9-10.
28. Wylie, p.86.
29. Mason, p.12.
30. Wylie, p.52-53.
31. Ibid., p.52.
32. Ibid., p.54.
33. C.Peter Wagner, On the Crestof the Wave [Pe coama valului], (Ventura, CA: Regal Books,
1983).
34. Hugo Adolf Bernatzik, The spirits of Yellow Leaves [Duhurile frunzelor galbene], trad.
E.WDickens, (Londra: Robert Hale Ltd., 1951), p. 193-194.
CAPITOLUL TREI
Popoare cu obiceiuri ciudate
Cititorii care cunosc celelalte două cărți ale mele — Peace Child (Copilul păcii)
și Lords of the Earth (Stăpînii pămîntului) — știu deja cam ce înțeleg eu prin
formula “obiceiuri ciudate”. Pentru cei care nu au citit Peace Child, ca
exemplificare, voi reda aici un scurt sumar:
În 1962, împreună cu soția mea, Carol și cu fiul nostru de opt luni, Stephen,
am mers în Noua Guinee și am locuit ca misionari în mijlocul poporului sawi —
unul din cele cîteva mii de triburi ce locuiesc pe continentul de 1.500 de mile ale
Noii Guinee. Tribul sawi s-a dovedit a fi unul din cele cinci sau șase triburi de
pe planeta noastră care practicau atît canibalismul cît și vînătoarea de capete.
Mai tîrziu ni s-au născut alți trei copii — Shannon, Paul și Valerie — care au
crescut și ei printre sawi, alături de noi.
Cele mai timpurii încercări de a transmite Evanghelia poporului sawi au fost
împiedicate de admirația pe care ei o aveau față de “monștrii înșelătoriei” —
înșelători vicleni care reușeau să-și ascundă nemulțumirea față de prietenii lor
mai mult timp, în vreme ce își “îngrășau” viciimeie cu prietenia lor pînă în ziua
cînd le ucideau!
Din pricina unei astfel de admirații neobișnuite față de eroii lor, poporul sawi,
ascultînd primele mele încercări de a le explica Evanghelia, l-au luat pe Iuda
Iscarioteanul, trădătorul lui Isus, drept eroul povestirii! Din perspectiva
oamenilor sawi, Isus era naivul vrednic de rîs!
Deodată eram pus, împreună cu Carol, în fața a două probleme dificile. Cea
dintîi, cum am fi putut să facem evidentă semnificația reală a Evangheliei
înaintea unui popor al cărui sistem de valori părea opus eticii Noului Testament?
În al doilea rînd, de unde puteam ști dacă nu cumva tribul sawi ne îngrășa și pe
noi cu prietenie pentru un măcel inopinat?
Rugîndu-ne să primim un sprijin deosebit de la Dumnezeu, în cele din urmă
am descoperit că poporul sawi avea un mod unic de a face pace și de a stăvili
izbucnirile ce urmau trădării. Dacă un părinte sawi își oferea fiul unui alt grup,
în semn de “copil al păcii”, supărările trecute erau prevenite — însă numai atîta
timp cît copilul păcii trăia. Așadar, cheia noastră prefabricată pentru
comunicarea cu ei era prezentarea lui Isus Cristos ca fiind
Popoare cu obiceiuri ciudate 79
adevăratul Copil al Păcii, aplicînd Isaia 9:6, Ioan 3:16, Romani 5:10 și Evrei
7:25 ca prime referințe biblice ale analogiei cu Copilul Păcii.
Prin intermediul acestuia, semnificația Evangheliei a pătruns în mijlocul
poporului sawi! Cînd au înțeles că acela pe care Iuda îl trădase era un Copil al
Păcii, nu l-au mai privit pe Iuda ca pe un erou! Deoarece, în ochii oamenilor
sawi, a-1 înșela pe copilul păcii însemna cea mai groaznică crimă posibilă!
De atunci, aproximativ două treimi din poporul sawi și-a “așezat mîinile prin
credință asupra Copilului Păcii lui Dumnezeu, Isus Cristos”. După cum ei înșiși
spuneau, făcînd aluzie la faptul că tradiția cerea acelora care primeau în mijlocul
lor un copil al păcii să vină fiecare în parte, să își așeze mîinile pe creștetul lui
și să rostească: “Îl primim pe acest copil ca pe o temelie a păcii!”
Insă alte popoare au obiceiuri și mai ciudate care își găsesc analogie în
Evanghelie. Următoarele capitole conțin o serie de exemple în acest sens. Totuși,
să urmărim mai întîi următoarea trimitere biblică pentru găsirea și utilizarea unor
astfel de obiceiuri ca pe niște mijloace de clarificare a adevărurilor spirituale:
Saul din Tars — cel care va deveni apostolul Pavel — avusese un avantaj
considerabil în fața evreilor care trăiau în Palestina. El avusese foarte multe
prilejuri de a le observa pe celelalte neamuri și de a le înțelege tradițiile. Născut
fiind într-un oraș în care majoritatea locuitorilor erau păgîni, într- un ținut ce
aparținea în exclusivitate neamurilor, vorbind fluent în cel puțin o limbă străină
și fiind cetățean al unui imperiu al Neamurilor, Pavel a ajuns la niște concluzii
foarte interesante despre aceste neamuri.
Iată una din concluzii: Pavel a văzut că neamurile se comportau de parcă ar
fi ascultat în mod conștient de legea lui Moise, cînd de fapt ele nici măcar nu
auziseră de Moise și de legea sa! Cum este posibil? se minuna el. Mai tîrziu.
Duhul lui Dumnezeu l-a condus pe Pavel la acest răspuns uluitor: “Cînd
neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care
n-au nici o lege. Își sînt singuri lege” (Romani 2:14). Cu alte cuvinte, legea
exprimată în chiar firea omului păgîn îi slujește ca un fel de Vechi Testament
intermediar. Acesta este cu siguranță nepotrivit, dar este cu mult mai bine decît
a nu avea nici un fel de lege!
Pavel continuă: “își sînt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este
scrisă in inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și
gîndurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele” (versetele
14-15, sublinierea autorului).
Pavel era în mod vădit corect cu neamurile. El le-a oferit, chiar și celor mai
crude, încredere pentru sensibilitatea morală dată lor de către Dumnezeu,
sensibilitate distinctă de revelația iudeo-creștină. Solomon,
după cum am văzut, a înțeles că Dumnezeu “a pus veșnicia în inima oamenilor”

(Eclesiastul 3:11). Și acum Pavel adaugă că Dumnezeu a așezat în același loc și
cerințele legii Sale!
Cel care nu este născut din nou este hărțuit din două părți! Mai întîi, el simte
veșnicia spre care merge — făcînd parte dintr-o specie măruntă — ca pe un dat,
condiționat în mod straniu. Apoi găsește înscrisă chiar în inima lui legea care îl
condamnă să piardă destinul său veșnic!
Nu este de mirare că Pavel a scris în altă parte: “vai de mine, dacă nu vestesc
Evanghelia!” (1 Corinteni 9:16). Nimic altceva nu poate pune capăt acestei
hărțuieli duble a omului!
Cei care au urmat căile apostolului, căi ce duc tot mai adînc în teritoriul
neamurilor, au găsit observațiile sale împlinite în niște moduri pe care nici măcar
el nu putea să le bănuiască. De exemplu cerința legii mozaice care solicita
efectuarea unui straniu ritual anual prin intermediul a doi țapi. Ambii erau așezați
în fața Domnului (Levitic 16:7). Marele preot al evreilor arunca atunci sorții
pentru a alege unul din țapi ca jertfă. Apoi sacrifica țapul ales și stropea cu
sîngele acestuia spre “capacul ispășirii” (Levitic 16:15).
Ce se întîmpla cu celălalt țap?
Marele preot își punea mîinile pe creștetul celui de al doilea țap. Apoi
mărturisea păcatele poporului său, așezîndu-le în chip simbolic asupra celuilalt
țap. Cineva numit special pentru această sarcină, scotea țapul afară din popor și
îl elibera în sălbăticie. De îndată ce “țapul ispășitor” dispărea, poporul evreu
începea să îi aducă laudă lui Yahwe pentru eliberarea păcatelor lor.
Cînd Ioan Botezătorul l-a arătat pe Isus și a strigat: “Iată Mielul iui
Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29), l-a identificat pe Isus Cristos
cu împlinirea desăvîrșită, personală a simbolisticii ebraice a țapului ispășitor. Era
nevoie de jertfa a două animale pentru a descoperi ceea ce Cristos singur a
împlinit atunci cînd a murit pentru păcatele noastre. Nu s-a mulțumit doar să
ispășească vinovăția noastră, ci a înlăturat însăși prezența păcatului nostru!
O sectă a încercat să dezvolte o interpretare diferită. Acceptînd că primul
animal îl prevestește pe Cristos, ei insistă asupra faptului că țapul ispășitor îl
reprezintă pe Satana. Autorul păcatului, se gîndesc ei, trebuie să și-1 asume în
cele din urmă. Această teorie nu este fundamentată deoarece ignoră un detaliu
izbitor, care nu poate fi trecut cu vederea. Ambii țapi, nu numai primul, trebuiau
să fie prezentați înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta presupunea ca ei să fie fără
pată, potrivit obiceiurilor de sacrificare la evrei.
Împotriva acestor presupuneri să urmărim următorul ritual săvîrșit anual de
către unele triburi ale poporului dyak din Borneo.
Poporul dyak din Bomeo

Bătrînii dyak așteaptă într-un loc anume, în timp ce meșterii fac ultimele retușuri
la o barcă în miniatură. Meșterii predau barca bătrînilor, pe care aceștia o duc pe
malul rîului ce trece prin Anik, satul lor. În timp ce întreaga populație din Anik
îi urmărește, unul din bătrîni alege două găini din păsările satului. Asigurîndu-
se de sănătatea ambelor găini, una este aleasă și sacrificată, iar cu sîngele ei este
stropit malul rîului. Cealaltă găină este dusă de vie pe bordul micuței bărci.
Altcineva aduce o lampă mică, o leagă de unul din capetele bărcii și o aprinde.
în acest moment fiecare membru al comunității se apropie la rîndul său de barcă
și așează pe punte altceva, ceva nesemnificativ, între lumină și găina cea vie.
Dacă un dyak este întrebat ce a așezat în barcă el răspunde: “Dosaku!”
(păcatul meu).
Cînd toți locuitorii satului Anik au așezat dosa fiecăruia pe bărcuță, bătrînii
satului o ridică cu grijă de la sol și o pornesc pe rîu, dîndu-i drumul în aval. În
timp ce barca plutește în josul curentului, poporul dyak de pe țărm începe să se
neliniștească. Bătrînii stau în apă pînă la brîu ținîndu-și răsuflarea. Dacă bărcuța
este purtată de ape pe țărm, ori dacă se izbește de ceva și se întoarce în văzul
sătenilor, poporul din Anik va trăi sub semnul fricii pînă cînd ceremonia va fi
reluată, anul următor!
Dar dacă bărcuța dispare la o meandră a rîului, întreaga adunare își va ridica
mîinile spre cer și va striga: “Selamat! Selamat! Selamat!” (Sîntem mîntuiți!)1
Aceasta însă numai pînă anul viitor.
Evreii aveau ca obicei un țap ispășitor. Poporul dyak avea o barcă ispășitoare.
Care din aceste obiceiuri puteau într-adevăr să le ridice păcatele? Răspunsul
este: niciunul! Apostolul care a redactat Epistola către evrei spunea: “Dar în
aceste jertfe [evreiești] este o aducere aminte a păcatului în fiecare an; căci este
cu neputință ca sîngele taurilor și al țapilor să ridice păcatele... Prin această
“voie” am fost sfințiți, prin jertfirea trupului lui Isus Cristos, odată pentru
totdeauna” (Evrei 10:3-10).
Dacă pînă și sacrificiile ebraice poruncite de Dumnezeu erau de fapt numai
pregătiri ale unei jertfe ce urma să vină, atunci fără îndoială că aici barca ispășirii
poporului dyak nu putea duce cu adevărat păcatele. Asta înseamnă că ea nu are
nici o semnificație? Dimpotrivă! Barca ispășirii poporului dyak întrupează
cîteva concepte valabile. Omul are nevoie de cineva care să îi ridice păcatele!
Luarea păcatelor nu cere numai moartea, dar și prezența vie a ceva curat!
Iluminarea adevărului (simbolizată de lampă) este o cerință obligatorie pentru
luarea păcatelor!
Cine ar fi crezut că poporul dyak — cîndva renumiți vînători de capete — va

ajunge șă dovedească prezența unor concepte acordate, cu lungimea de undă
biblică?
Atenție! Și budhiștii din Cambogia trimit bărcuțe în josul rîului Mckong în
anumite perioade ale anului. Zeci de astfel de bărcuțe se pot vedea luminînd
Mekongul în timpul nopții. Bărcile cambogiene sînt destinate atît alungării
spiritelor celor morți cît și ofrandelor aduse celor dispăruți. Scopul lor nu are
nici o legătură cu ridicarea păcatelor.
Trebuie să urmărim scopul din spatele oricăror obiceiuri înainte de a trage
concluzii despre o posibilă relaționare a lor cu conceptele biblice! Bărcile
cambogiene ale spiritelor probabil că au avut inițial un scop simi- lar cu “bărcile
ispășirii” din Borneo. Strămoșii, de-a lungul secolelor de închinare, supunîndu-
se elementului Sodoma, probabil că au transformat înțelesul obiceiului inițial atît
de radical încît acesta nu mai poate constitui o punte de legătură cu adevărurile
biblice.
Vestea cea bună că Isus Cristos a devenit Purtătorul păcatelor omenirii este
un element principal al Evangheliei. Dar aceasta nu este întreaga veste bună.
Același Isus Cristos care a luat păcatele omenirii a așezat și un duh nou în noi
pentru eventualitatea că vom cădea din nou în aceleași greșeli. Isus a spus că
acela care primește darul duhului Său este “născut din nou” (Ioan 3:3).
Adevăratul înțeles al acestei “nașteri din nou” este foarte greu de comunicat
multor popoare. Prima ființă cu care Isus a vorbit despre această naștere din nou
a fost un evreu, înzestrat cu o teologie sofisticată, numit Nicodim — nici mai
mult nici mai puțin decît un membru ai sinedruilui conducător al evreilor!
Desigur, dacă cineva din Ierusalim ar fi trebuit să înțeleagă ce vroia Isus să spună
prin “nașterea din nou”, acesta numai Nicodim putea să fie. Și totuși...
De îndată ce Isus a spus: “dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea
împărăția lui Dumnezeu”, Nicodim i-a replicat, cu o obiecție naivă și literală,
aproape copilăroasă, spunînd: “Cum se poate naște un om bătrîn?... poate el să
intre a doua oară în pîntecele mamei sale și să se nască?” (versetul 4).
Dacă unui absolvent de seminariu teologic, cum era Nicodim, îi fusese greu
să înțeleagă ce a vrut Isus să spună prin nașterea din nou, atunci cu siguranță că
“neamurilor aflate în beznă” le va fi de o sută de ori mai greu să înțeleagă acest
lucru! Chiar așa? Să ne indice acest lucru! Chiar așa? Să ne indice acest lucru că
învățăturile lui Isus sînt, în mod real, cu mult peste puterea de înțelegere a celor
mai mulți oameni?
Dimpotrivă!
Să luăm ca exemplu unul dintre cele mai dificile cazuri de pe pămînt.
Poporul Asmat din Noua Guinee

Priviți Noua Guinee pe hartă. Forma ei pare să fie un semn de exclamare:
Apropiați-vă. dar pe propriul vostru risc! Pentru că Noua Guinee arată întocmai
ca un tyranosaur urlînd, cu gura căscată, pe ecuatorul planetei noastre.
Avertizarea aceasta nu este inutilă. Lista călătorilor a căror vieți au fost luate
de către reptila aceea lungă de 1500 mile este mai mare decît orice carte de
telefon! Să ne uităm la litera “R”. Chiar așa — tiranozaurul nu a respectat nici
măcar un nume celebru cum era cel al lui Rochefeller, după cum vă voi explica
mai tîrziu.
Vîrfurile munților — ivindu-se ca țepii de pe platoșa reptilei — cuprindeau
întreg întinsul Noii Guinei. Cîteva din piscuri întreceau ca înălțime chiar și vîrful
Matterhorn! Insă spre sud se întinde o mlaștină atît de vastă încît Everglades din
Florida pare a fi grădiniță de flori din fața casei. Treizeci de mii de mile pătrate
de pădure tropicală! Rîuri cu meandre, multe din ele pline cu insule de iarbă
plutitoare. Și totul completat de 22 de picioare de ploaie anual!
Noua Guinee este locuită de aproape o mie de triburi. Unul din acestea —
poporul asmat — și-a găsit sălaș în partea cea mai umedă, mai densă și mai
bîntuită de boli a mlaștinii.
Antropologii au o regulă clară. Ea afirmă că vînătorii de capete, oriunde s-ar
afla ei, nu practică niciodată și canibalismul. Canibalii, la rîndul lor, nu vor fi
practicanți ai vînătorii de capete. Acestea sînt două obiceiuri, care, după acea
regulă, se exclud reciproc. Poate fi întîlnită fie una, fie cealaltă, dar niciodată
amîndouă în același cultură.
Din fericire, poporul asmat, nu a auzit niciodată de această regulă. Fără să se
mulțumească cu craniile adversarilor păstrate ca trofee, ei se hrăneau deopotrivă
cu carnea acestora!2
Poporul asmat avea și alte întrebuințări interesante pentru diferitele părți ale
trupului omenesc. Uneori oamenii asmat adormeau pe craniile dușmanilor în loc
de pernă. Copiii asmat se jucau cu craniile omenești ca și cu niște jucării. Unii
războinici ascuțeau oasele omenești și le foloseau drept pumnale. Alte oase
umane erau utilizate ca ornamente la gît. Iar sîngele uman constituia cleiul cel
mai bun cu care ei lipeau pieile de șopîrlă neagră pe tobe!
Citind această descriere a poporului asmat, să nu vă gîndiți la ei ca la ceva
lipsit de orice formă de umanitate. Deoarece, dacă oamenii care practică astfel
de lucruri trebuie considerați ca niște ființe sub umane, atunci ce să mai spunem
despre celții, norvegienii sau anglo-saxonii din care majoritatea cititorilor acestei
cărți provine?
Potrivit doctorului Ralph Winter, misiolog, vînătoarea de capete era

practicată intens de triburile celtice din Irlanda, iar anglo-saxonii ce locuiau în
pădurile din nordul Europei, spune el, pînă în jurul anului 600 d.Cr., au băut
sînge din cranii omenești.
Evanghelia lui Isus Cristos a fost aceea care i-a schimbat pe celți, pe
norvegieni sau pe anglo-saxoni. Și era exact lucrul de care aveau nevoie oamenii
asmat, vînători de capete și canibali! Tot ce trebuia făcut era ca cineva să trăiască
printre oamenii asmat și să le transmită Evanghelia în mod viu, așa cum altcineva
la rîndul său a transmis-o celților, anglo- saxonilor și altor triburi din nordul
Europei!
Sigur că nu este un lucru greu de cerut. Isus a spus: “Fără plată ați primit, fără
plată să dați” (Matei 10:8).
Nu este — într-adevăr nu este — mare lucru. Dar nici nu este ușor să îți dai
seama. Pentru că, o parte din greutăți sînt numai aparente. Imaginativă că ați
pornit în această lucrare...
V-ați găsit adăpost într-o căsuță acoperită cu papură lîngă un sătuc asmat
numit Ochanep. In octombrie 1961, Michael, fiul guvernatorului New Yorkului,
Nelson Rockefeller, a dispărut ca prin farmec undeva la cîteva mile de casa
voastră. Ați auzit unele zvonuri potrivit cărora vecinii voștri, poporul asmat, ar
fi putut fi cei care au cauzat dispariția lui Michael. Și totuși, spre liniștea voastră,
poporul asmat pare a fi destul de prietenos.
Nu numai că v-au ajutat să vă construiți casa, dar vă aprovizionează zilnic cu
pește și cu porci sălbatici în schimbul unor cîrlige, sfori, lame, chibrite sau a
cuțitelor, a sării ori a topoarelor. Alții își petrec timpul învățîndu-vă limba lor.
La început limba asmat pare a fi o amestecătură imposibila de grohăituri,
bolboroseli și bîlbîieli. Apoi, cu timpul, totul se limpezește. Începeți să simțiți
emoția reușitei!
Apoi vin șocurile. Pe lîngă faptul că amestecă vînătoarea de capete cu
canibalismul, bărbații poporului asmat își dezumanizează femeile forțîndu- le să
participe la practicile de vînzare publică a propriilor soții. Alteori, ei își cinstesc
rudele moarte folosindu-se de diferite părți din trupurile moarte ale acestora.
Încercarea de a-i convinge pe oamenii din poporul asmat să renunțe la astfel
de practici pare la fel de ușoară cu schimbarea roților unui TIR din mers. A
încerca să le deschizi mințile în fața Evangheliei seamănă cu încercarea de a
deschide o conservă cu mîinile goale.
În cele din urmă, după cum apa sparge o barcă intrînd prin crăpături,
descurajarea își face loc și inundă optimismul inițial. Deznădejdea voastră crește
cînd primiți scrisori de la tovarășii voștri misionari din alte părți ale Noii Guinei
— scrisori care sună cam așa: “Bucurați-vă alături de noi! Am botezat deja 6000
de credincioși numai în această vale! Alte 2000 sînt înscriși în școlile de
alfabetizare!”
Voi murmurați întristați: “Se pare că este nevoie de ajutor acolo!” în curînd
veți redacta o scrisoare către conducătorul misiunii voastre, cerîndu- i transferul
în mijlocul unor triburi mai receptive din Noua Guinee. “Am făcut tot posibilul
în mijlocul acestor oameni și nu am obținut nici un rezultat”, susțineți
dumneavoastră. “Se pare că nu a venit vremea ca să intrăm în mijlocul lor!”
Și, de vreme ce nu este nici o cutie poștală în Ochanep (ce să mai vorbim de
un oficiu poștal), va trebui să mai așteptați pînă cînd un alt misionar va ateriza
data viitoare pe rîul de lîngă voi, aducîndu-vă singura legătură cu exteriorul și
preluîndu-vă scrisoarea.
Așezînd scrisoarea pe măsuța de lîngă servantă, se aude o gălăgie în Ochanep.
Dați fuga afară și priviți către sat. Sute de oameni asmat, bărbați, femei și copii
ies din casele lor și se înșiruie lîngă rîu. Toți privesc cu interes în mijlocul rîului.
Voi înșivă fugiți la rîu și priviți în avale. Spre oroarea dumneavoastră, rîul
este plin de canoele poporului basim — dușmanii de moarte ai vecinilor voștri
din Ochanep! Îi auziți venind. Lovindu-și vîslele de marginile plutelor. Pocnind
din picioare în ritmul vîslirii. Lansînd strigăte din adîncul piepturilor în
acompanierea vîslelor și a bătăilor din picioare!
Vă cutremurați! Pentru că știți că vîslele pot deveni arme. Pentru că pe fundul
canoelor lor sînt sute de arcuri și de săgeți făcute din lemn negru. Și pentru că
mulți din războinicii din bărci au la șold cuțite făcute din oase omenești.
“Va fi o baie de sînge chiar aici în fața casei mele”, murmurați.
“Nu e așa!” răspunde un băiețel asmat, care stă vesel alături de voi. “Astăzi
nu vin să ne războim. Vin să facem pace!”
“Să sperăm că vor reuși!” îndrugați voi cu încordare.
Urmărind de undeva de departe, unde vă considerați în siguranță, vedeți
canoele basimilor trăgînd lîngă Ochanep și acostînd. Canoele tot acostau lîngă
țărmul nămolos, iar altele pline de oameni le urmau! Pînă se umple tot malul!
Înfigîndu-și vîslele în malul înnămolit, ei formau o grămadă compactă și veneau
de pretutindeni strigînd și manifestîndu-se zgomotos. Iar oamenii din Ochanep
le răspundeau la fel.
Deodată, reprezentanții celor două triburi s-au îndreptat unii spre alții,
dezarmați, amestecîndu-se pe pajiștea noroiasă. În mod ciudat, fiecare bărbat are
o rogojină înfășurată sub braț. Cîteva minute mai tîrziu, acești dușmani comuni
își întindeau rogojinele pe iarbă și se așezau cu fața în jos, unii lîngă alții, de
parcă ar fi fost niște oameni care vor să se bronzeze pe o plajă aglomerată.
Apoi soțiile bărbaților așezați se apropiau rușinoase spre pajiște. “Oh, nu!”
exclamați dumneavoastră cu greață. “Nu, iarăși o orgie de vînzare a soțiilor!”
De dara aceasta însă v-ați înșelat. Fiecare soție rușinoasă de asmat se oprește
în picioare stînd lîngă soțul ei, cu gleznele despărțite, cu un picior vîrît sub
pieptul lui și cu celălalt sub coapsă. Apoi bătrînii celor două grupuri aduceau
copiii și le porunceau să stea pe mîini și genunchi pentru a se tîrî pe spinările
părinților întinși pe jos. In această procesiune, copiii trec și printre genunchii
mamelor.
Fiecare copil basim, care trece prin acest pasaj însuflețit, este luat de bărbații
și femeile din Ochanep și este tratat ca un nou născut. Unii aduc apă și-i spală,
ca și cum i-ar curăța după naștere. La rîndul lor, copiii din Ochanep sînt tratați
la fel de către poporul basim.
Apoi, îmbrăcați cu scoarță de palmier și cu scoici, copiii devin centrul de
atenție al mai multor zile de petreceri și de bucurii. în fiecare noapte adulții îi
leagănă pentru a dormi. Femeile le cîntă cîntece de leagăn la ureche. După aceea
copiii se întorc iarăși în mijlocul familiei lor, în satele lor.
Din acest moment începe pacea! Grupurile de adunători de hrană pot intra
acum oricît de adînc în mlaștina sago fără să se teamă că vor fi încolțiți. Oamenii
din Ochanep și basimii nu își schimbă între ei numai bunurile, dar chiar și
numele proprii, această schimbare simbolizînd unitatea și încrederea reciprocă. 3
În toată această vreme, în voi, ca spectatori, are loc o luptă crîncenă.
Prejudecățile voastre vă spun: “Asta-i bună! Obiceiuri păgîne dezgustătoare! Cui
îi pasă de ele?!” însă curiozitatea vă face să descoperiți o observație esențială.
Orice semnificație ar avea, acest obicei este în stare să acumuleze un dinamism
capabil să transforme comportamentul poporului asmat — un lucru pe care voi
dorit să îl vedeți împlinidu-se beneficiul lucrării biblice!
Să sperăm că va învinge curiozitatea voastră. Dacă va învinge, veți începe să

vă puneți întrebări. Nu va trece mult și veți înțelege că pasajul format din
spinările părinților și din încheieturile mamelor reprezintă o cale de naștere
comună! Copiii care trec prin acest pasaj sînt considerați ca fiind născuți din nou
în sistemul relațiilor de rudenie al dușmanilor lor! Prin intermediul acestor copii
născuți din nou, în mod reciproc, cele două grupări aflate în conflict devin o
familie lărgită, asigurînd astfel pacea.
Deodată vă dați seama de un lucru nemaipomenit. Cine știe de cîtă vreme,
aceste ceremonii de împăciuire au funcționat ca niște principii fundamentale de
influențare a modului de a gîndi al poporului asmat — faptul că pacea adevărată
nu poate avea loc prin simple înțelegeri orale. Este nevoie de trăirea reală a
nașterii din nou!
Căutînd în memorie, vă puneți întrebarea: “Oare unde am mai auzit eu lucrul
acesta înainte?”
Nerăbdători, începeți să frunzăriți prin substantivele și verbele limbii asmat

pentru a găsi înțelesurile subtile de care aveți nevoie. Exersați cu încredințare
pînă cînd reușiți să conjugați verbele corect, la fiecare timp al modului indicativ
din limba asmat. Apoi, tremurînd de emoție, vă potriviți picioarele pe o scară ce
duce la casa unui asmat numit Erypeet.
Erypeet stă gol pe o rogojină, molfăind încîntat ceva de pe un băț plin cu
insecte prăjite. Învitîndu-vă să stați pe rogojina alăturată, vă oferă și
dumneavoastră un băț cu insecte prăjite! Îl luați politicoși și îl puneți lîngă
dumneavoastră — pentru a-1 mînca la întoarcere acasă, bineînțeles!
“Erypeet”, începeți să îi vorbiți, “am rămas uimit cînd am văzut cum voi, cei
din Ochanep ați făcut pace cu poporul basim. Cîndva și eu mă luptam, Erypeet.
Nu mă luptam doar cu niște oameni, ci cu propriul meu Creator. Umbrele acestui
război mi-au întunecat viața pentru multă vreme. Apoi într-o zi un mesager din
partea Creatorului s-a apropiat de mine. ‘Stăpînul meu a pregătit o viață nouă’,
mi-a spus el. ‘Poți să te naști din nou în El, iar El se poate naște din nou în tine.
Atunci vei găsi pace cu Stăpînul meu’.
În acel moment Erypeet pune jos ceea ce îi mai rămăsese din bățul cu insecte
prăjite și exclamă: “Cum!? Tu și cei de un neam cu tine cunoașteți nașterea din
nou?” Erypeet este uimit că dumneavoastră, un străin ignorant, un intrus venind
din afară este de fapt destul de rafinat pentru a se gîndi măcar la nașterea din
nou. El se gîndea că numai un asmat ar fi fost în stare să priceapă un concept atît
de profund!
“Da, Erypeet”, îi răspundeți. “Și noi avem nașterea din nou!”
Erypeet întreabă: “Este nașterea voastră din nou asemenea celei practicată de
noi?"'
“Există unele asemănări, prietene, dar sînt și unele deosebiri. Să îți vorbesc
puțin despre ele!”
Ce șansă există pentru ca Erypeet să vă întrerupă și să zică: “Stai! Cum poate
un om să se nască atunci cînd este bătrîn? Poate intra iarăși în pîntecele maicii
sale și să se nască?”
Practic nu există nici o șansă. Pentru că atunci cînd se pune problema nevoii
omenești de a trăi nașterea din nou, Erypeet — un canibal vînător de capete,
dezbrăcat și analfabet — are unele avantaje pe care evreul Nicodim nu le avea!
Ce s-a întîmplat cu scrisoarea către coordonatorul misiunii? Dar cu dorința

de a fi transferat într-o altă zonă a Noii Guinei unde potențialul receptării
Evangheliei este mai mare?
“Ah, acestea!” Vă și aud spunînd. “Ei bine, vezi, m-am răzgîndit. Nu am cum
să îi părăsesc pe cei din poporul asmat tocmai acum! Am de gînd să rămîn aici
și să văd ce poate lucra Duhul lui Dumnezeu în inimile acestor
oameni cînd El le descoperă faptul că Isus Cristos a pregătit o naștere din nou
adevărată pentru ei, nu doar una simbolică!”
Mă gîndeam eu că vă veți izbîndi din moment ce ați înțeles.
Poporul Yali și hawaienii

Ce legătură au cei 35.000 de negri canibali, aparținînd tribului yali din Noua
Guinee, cu poporul lui Israel? Și de asemenea cu polinezienii tuciurii care
locuiesc la 5000 de mile depărtare, în Insulele Hawaii?
Să încercăm să ilustrăm această legătură prin următoarea poveste.
“Erariek, spune-mi o poveste”, l-am rugat eu, ținînd între degete stiloul,
pregătit să iau notițe. Erariek, un yali de 25 de ani, rînji mulțumit. Era evident
încîntat de interesul pe care eu îl aveam față de poporul său. Apoi ochii săi s-au
luminat, de parcă o amintire mai veche s-ar fi întors la el — o aventură în care
erau implicați fratele său mai vîrstnic, Sunahan și un prieten, Kahalek. Erariek
își drese vocea și începu să îmi descrie cum cei doi au pornit într-o dimineață să
găsească ceva de mîncare.
Numai ce au început să scormonească după cartofi în grădina lor, Sunahan și
Kahalek au auzit o săgeată trecîndu-le pe la urechi. În clipa următoare o săgeată
l-a lovit pe Kahalek. Privind în spate, cei doi căutători de hrană au auzit un grup
de atacatori dînd năvală din tufișuri. Sclipirile din ochii invadatorilor le spuneau
celor doi că acești dușmani veniți de dincolo de rîul Heluk se așteptau la un ospăț
deosebit cu carne umană, chiar în ziua aceea — cu carnea lui Sunahan și cu a lui
Kahalek!
Aruncînd cît colo bețele cu care săpau, Sunahan și Kahalek și-au luat arcurile
și săgețile ca să poată fugi și să scape.
În acest moment mă așteptam ca Erariek să îmi spună că Sunahan și cu
Kahalek au fugit spre sat pe cărarea sigură ce îi ducea pe marginea dealului. Dar
el mi-a spus că ei nu au luat-o pe cărare, ci au trecut grădina lor înspre un zid mic
de piatră. Înainte de a ajunge la zid alte săgeți l-au lovit pe Kahalek, care era deja
rănit. El căzu lîngă zid și stătea să moară.
Însă Sunahan a reușit să treacă de zid, s-a răsucit, şi-a descoperit pieptul și le-
a rîs în față dușmanilor săi. Atacatorii, după ce l-au ucis pe Kahalek cu săgețile,
s-au hotărît să nu îl ia cu ei pentru scopurile carnivore — răzbunătorii din sat
deja coborau coasta în fugă. Dacă l-ar fi luat pe Kahalek invadatorii ar fi putut
cu greu să fugă.
Dușmanii au fugit, iar Sunahan a rămas fără o zgîietură măcar.
Aproape că mi-am scăpat stiloul din mînă! “De ce nu l-au ucis pe Sunahan?”
am întrebat eu. “Era chiar în fața lor!”
Erariek a zîmbit înțelegător: “Don, tu nu înțelegi. Sunahan era in interiorul
zidului de piatră”.
“Și asta ce înseamnă?” l-am întrebat.

“Pămîntul din interiorul zidului de piatră”, mi-a explicat Erariek, “este ceea
ce noi, poporul yali numim osuwa— un loc de refugiu. Dacă invadatorii ar fi
vărsat fie și o picătură din sîngele lui Sunahan în timp ce el era în zona
împrejmuită, propriii lor semeni i-ar fi condamnat la moarte cînd s-ar fi întors la
casele lor. La fel Sunahan, cu toate că avea armele la el, nu a îndrăznit să arunce
nici o săgeată spre inamic, în timp ce se afla acolo. Pentru că oricine se află în
spatele zidului se află sub legămînt să nu facă rău altcuiva!”
Am rămas ca trăznit!
Cititorii pot găsi mai multe amănunte despre Erariek și nemaipomenita saga
a poporului yali în cartea mea intitulată Lords of the Earth? Acum trebuie să
răspuns următoarei întrebări: Ce legătură au toate acestea cu poporul hawaiian,
aflat la 5000 de mile depărtare de văile ploioase ale Noii Guineei unde locuiește
poporul yali?
Nimeni nu știe cînd au închinat mai întîi hawaienii incinta sacră numită
Pu’uhonua-o-honaunau, scopului ei special. Arheologii sînt de părere că regele
Keawe-ku-i-ke-k ai — aproximativ 1500 d.Cr. — a construit un templu în zonă
pe care l-a împrejmuit cu un zid de piatră înalt de zece picioare, o parte a cărui
zid mai există și astăzi. Ulterior alte două temple au fost adăugate de-a lungul
timpului.
Pu’uhonua-o-honaunau se află încă pe coasta de vest a țărmului hawaiian la
șase mile depărtare de monumentul închinat morții exploratorului englez,
căpitanul James Cook.
Pu’uhonua-o-honaunau nu era un simplu templu. Era un loc de refugiu pentru
“războinicii înfrînți, ne luptători sau pentru cei care încălcau tabuurile” și care
ajungeau în incinta lui înaintea celor care îi urmăreau (Broșura administrației
Parcului Național). Pentru cei care ajungeau în interiorul zidurilor străvechi ale
regelui Keawe aceasta nu era o joacă de copii. Era chiar viața lor în joc.
Orice fugar care ajungea acolo găsea un adăpost gata făcut! O grădină și niște
copaci cu nuci de cocos îi asigurau supraviețuirea. Un izvor îi oferea apă
proaspătă. Un golf mic la ocean îl chema să înoate și să pescuiască!
Iar Pu’uhonua-o-honaunau era numai un loc dintr-un lanț de aproape 20 de
astfel de “cetăți de refugiu” răspîndite pe tot cuprinsul insulelor Hawaii!
Poporul yali; hawaienii, dar ce au toate acestea cu evreii și cu tradițiile lor?

Cînd poporul evreu — strămoșii izraelitilor de azi — au intrat în țara
făgăduinței, conducătorul lor, Iosua, a ascultat o poruncă anterioară dată
lui Moise de cărre Dumnezeu. El a transformat șase cetăți evreiești — trei pe

fiecare mal al Iordanului — în “cetăți de scăpare”.
Ce scop aveau ele? Să asigure adăpost pentru persoanele care fugeau de orice
amenințare la adresa vieții lor (vezi Iosua 20 și 21). Istoricii evrei ne spun că
drumurile care duceau spre acele cetăți de refugiu erau cele mai drepte drumuri
din Palestina. Podurile ce le întretăiau erau întreținute în bună stare. Chiar cele
șase cetăți erau făcute pe locuri înalte astfel încît fugarii înșiși să le vadă limpede,
fie și de la mare depărtare.
Cînd un fugar era intrat într-o astfel de cetate evreiască, el era în siguranță
pînă cînd marele preot îl judeca. în funcție de această judecată, fugarul putea fi
dat morții sau eliberat.
Preoții evrei și profeții acelor vremuri nu au pierdut ocazia de a folosi
imagistica pregnantă și semnificația spirituală a “locului de scăpare”. De
exemplu regele David, psalmistul, a scris: “Doamne, în Tine am găsit scăpare,
să nu fiu dat de rușine niciodată” (Psalm 31:1).
Dacă, după judecată, marele preot hotăra să îl dea pe cel urmărit pe mîna
răzbunătorului pentru a-1 ucide, fugarul era “dat de rușine”. Regele David,
simțind că propria sa dreptate nu va ajunge în fața lui Dumenzeu, continuă să se
roage astfel: “Izbăvește-mă în dreptatea Ta” (Psalm 31:1, sublinierea autorului).
De aceea Isus Cristos, prin Evanghelie ne promite acest lucru — eliberarea
căutătorilor de refugiu pocăiți întemeindu-se pe bunătatea Sa, și nu pe bunătatea
lor. însă ei trebuie să caute acest refugiu la El și nu altundeva! Autorul Epistolei
către evrei a subliniat același principiu veșnic al milei dumnezeiești cînd scria:
“Noi... a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care era pusă înainte” (Evrei
6:18).
Remarcați planul evident al lui Dumnezeu. Mai întîi El așază un “loc de
scăpare” ce devine un concept central în cultura ebraică. Apoi îl îndrumă pe
David ca și pe alți autori biblici să își asume “locul de scăpare” ca pe o imagine
revelatoare pentru evrei și pentru alte neamuri, ca noi. Oare nu i- a făcut tot El
pe hawaieni sau pe cei din tribul yali să asculte “din fire” această poruncă
ulterioară a “legii scrise în inimile lor”? Dacă este așa, atunci scopul Său este ca
noi, în schimb, să folosim imaginile ce ne stau la îndemînă pentru a descoperi
aceste lucruri în fața lor.
Chinezii și sistemul scrierii lor

Primii misionari în China au avut de înfruntat o piedică imensă. Ei trebuiau să
învețe sistemul scrierii chinezești. Ca occidentali, obișnuiți cu scrierea în
alfabetul european cu 26 de litere, ei au rămas fără replică! Și-au dat seama că
scrierea chinezească folosea un sistem bazat pe 214 simboluri denumite
“rădăcini”.
Li s-a tăiat răsuflarea încă o dată cînd au aflat că cele 214 rădăcini — destul
de enigmatice ele însele — se combină pentru a forma circa 30.000 pînă la
50.000 de ideograme.
Era suficient ca să îl facă și pe cel mai răbdător sfînt să o ia razna! Cum a
putut Dumnezeul cel atotputernic să îngăduie unui popor să dezvolte un sistem
de scriere atît de “rădăcinos”? Dumnezeu nu putea face nimic pentru ca sistemul
de scriere al unui popor să nu ridice astfel de bariere în fața transmiterii
Evangheliei pentru o pătrime din populația pămîntului?
Însă, într-o zi. unul din misionari a încetat să se mai plîngă. El studia o anume
ideogramă chineză, aceea care înseamnă “drept credincios”. A remarcat că ea
conținea o parte superioară și una inferioară. Partea superioară conținea simbolul
chinezesc pentru miel. Imediat sub miel era un al doilea simbol care înseamnă
“eu”. Deocamdată a găsit un mesaj extraordinar de bine ascuns în ideogramă: Eu
sînt drept; stînd sub miel!
Era chiar sufletul Evangheliei care trecuse oceanul pentru a predica! Chinezii
au rămas uimiți cînd acesta le-a atras atenția asupra mesajului ascuns. Ei nu au
observat niciodată acest lucru, dar l-au înțeles imediat, de îndată ce le-a fost
arătat. Cînd el a întrebat: “Sub care miel trebuie să ne aflăm pentru a putea fi
drepți?” ei nu au știut ce să răspundă. Atunci, cu o bucurie nedisimulată, le-a
spus despre “Mielul care a fost înjunghiat de la facerea lumii” (Apocalipsa 13:8),
același “Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).
El și-a împărtășit descoperirea cu alți colegi misionari și în curînd, ca urmare
a acestui lucru, ei au găsit alte mesaje spirituale codificate în ideogramele vechi
de 4000 de ani! Studiul limbii chineze a devenit cea mai pasionantă aventură prin
care trecuseră ei vreodată!
Un alt exemplu: Simbolul chinezesc ce descrie corabia întruchipează o navă
cu opt oameni pe ea. Opt oameni? Arca lui Noe ducea exact opt oameni spre
salvare.
Rădăcina ce înseamnă “om” este o figură reprezentînd un fel de y răsturnat.
Ideograma pentru copac este o cruce cu simbolul om suprapus peste ea! Simbolul
pentru a veni este redat prin alte două simboluri mici ale omului puse de-o parte
și de alta a unui copac cu un om suprapus. Unii cercetători chinezi ai
ideogramelor susțin că cele două figuri umane reprezintă de fapt omenirea. Dacă
este așa, ideograma ce înseamnă a veni pare a purta înțelesul unui cod ce spune:
“Omenirea să vină la omul de pe copac”.
Pentru un studiu aprofundat al altor ideograme chinezești cu semnificație
spirituală, cititorii pot consulta recenta carte despre acest subiect a lui C.H. Kang
și E.R. Nelson, prezentă în bibliografie. Nu toți cercetătorii sînt de acord cu
interpretarea exactă a fiecărui simbol. Totuși, chiar poporul chinez (și mulți
japonezi, deoarece și japonezii utilizează același sistem de scriere)
a fost uimit de interpretările făcute de misionari. Chiar și atunci cînd

presupunerile nu sînt concludente, simpla discuție asupra lor poate fi un mijloc
de comunicare a adevărului spiritual pentru necreștini.
În cercetările mele am descoperit că mulți pastori, chinezi și japonezi ei înșiși,
găsesc în aceste simboluri diverse tot atîtea mijloace bune de a deschide un drum
spre gîndirea semenilor lor.
Un misionar întors din China, mi-a spus despre un soldat chinez care s- a
apropiat de el pornit pe harță. Misionarul a însemnat pe o tăbliță cîteva din
simbolurile menționate mai sus și i-a arătat înțelesurile lor “ascunse”. Soldatul a
căscat ochii. “Mi s-a spus”, a exclamat el, “că creștinismul este o religie
demonică și străină! Acum tu îmi arăți că propriul nostru sistem de scriere
predică creștinismul!”
Indienii nord-americani
Din Alaska pînă în Panama și din Baja California în Labrador—continentul arată
cîte o direcție anume.
Cele patru direcții sacre!
Practic toate triburile vorbesc despre cele patru direcții și despre cele patru
vînturi. Navaho (sau Navajo) arată spre cei patru munți sacri. Sioucșii își fac
dansurile șamanice de aducere a ploii cu patru grupe a cîte patru cai fiecare, caii
dintr-o grupă avînd o singură culoare — în total patru culori. Multe triburi
folosesc cruci cu patru brațe sau zvastici, sau un desen cu patru părți numit
“ochiul lui Dumnezeu” pentru a descrie Pătrimea sacră. Pentru unii indieni
bătrîni, cînd copiii trebuie învățați legile tribului, învățătura este aranjată în grupe
de cîte patru. Astfel, copiii amerindieni învață mai repede lucrurile care apar în
grupe de cîte patru.
Dacă îl întrebăm pe oricare “înțelept” indian care este fundamentul Pătrimii
sacre el răspunde invariabil la fel: cînd Marele Spirit (Wakan Tonka la sioucși,
Saharen-Tyee la chehali etc) a făcut lumea, el a poruncit Pătrimii Sacre să
păstreze ordinea. Astfel Pătrimea sacră nu reprezintă patru zei ori patru demoni,
ci patru principii ordonatoare care păstrează toate lucrurile în ordine pentru ca
lumea să nu devină haotică.
Cînd sînt întrebați cum se numește Pătrimea sacră, amerindienii nu știu ce să
răspundă. Chiar dacă au știut vreodată cum se deosebesc una de altă părțile ei,
acum această cunoaștere este demult uitată. Ei vorbesc despre elementele
Pătrimii doar la modul general.
În mod semnificativ, mulți misionari din mijlocul triburilor indienilor nord-
americani au descris că, de fiecare dată cînd predicau Cele patru legi spirituale
(Campus Crusade for Christ — Cruciada pentru Cristos), amerindienii se ridicau
și îi ascultau! Aveau loc chiar nașteri din nou atunci cînd astfel de materiale erau
prezentate în profunzime, mai ales dacă ele erau făcute de cineva pe care
amerindienii îl respectau.
Ed Malone, pastor al Whittier Christian Fellowship din California, face vizite

anuale în zonele locuite de navaho pentru a-i învăța pe tinerii pastori amerindieni.
Pastorul Malone spune: “Este uimitor cît interes arată indienii navaho pentru o
predică în patru puncte!”
Imaginați-vă un învățător care ține în mînă cărticica cu cele Patru legi
spirituale și spune în fața unui grup de amerindieni: “Iată patru legi spirituale.
Dacă nu le veți asculta, viața voastră va merge spre dezordine. Dacă le veți
asculta, Dumnezeu va aduce stabilitate și ordine în viața voastră, în familiile
voastre, pentru serviciul sau viitorul vostru...”
Credințele vechilor amerindieni despre Pătrimea sacră atîrnă ca o tablă cu
materii în spatele profesorului, conferind învățăturii sale o gravitate și o
importanță deosebită.
Este oare conceptul de Pătrime sacră o simplă invenție? Sau poate avea vreo
însemnătate? Face Biblia vreo referire la existența unei Pătrimi sacre lăsată de
Dumnezeu pentru a păstra ordinea în Univers?
Cred că răspunsul la aceste întrebări este afirmativ, dacă luăm în considerare
următoarele:
1. Cele doisprezece triburi ale lui Israel, ce se îndreptau spre Țara
făgăduinței, poposeau întotdeauna în patru grupuri a cîte trei triburi fiecare.
Steagurile aparțineau fiecărei din cele patru grupări și nu tuturor celor 12 triburi.
2. Altarele evreiești erau făcute cu patru “coarne” ieșind din cele patru
colțuri. Pentru ca jertfele să fie acceptate, animalele trebuiau legate de cele patru
coarne și nu doar întinse pe altar.
3. În Noul Testament avem patru Evanghelii.
4. Isus a murit pe o cruce cu patru braţe.
5. Apocalipsa ne vorbește de patru cai cu patru culori diferite și cu patru
călăreți.
6. În cele din urmă, Biblia ne învață implicit că întreaga realitate este
împărțită în patru nivele de ierarhie cosmică. Cel mai înalt nivel îi aparține lui
Dumnezeu, Stăpînul tuturor lucrurilor. Sub Dumnezeu se află nivelul civic, locul
drept pentru toate făpturile create după chipul lui Dumnezeu. Sub nivelul civic
se află nivelul pe care l-am putea numi însuflețit — rezervat florei și faunei. În
cele din urmă, pe cel mai de jos nivel, își găsesc locul materia, energia și legile
naturii.
Nimic din ceea ce există nu rămîne înafara acestor patru nivele ale ierarhiei
cosmice. Mai mult, atîta timp cît fiecare entitate rămîne la nivelul său, ordinea
predomină! Păcatul a apărut numai atunci cînd o făptură desemnată nivelului
civic s-a gîndit să iasă din locașul ei și să uzurpe locul de drept al lui Dumnezeu,
ca Stăpîn al tuturor lucrurilor.
Cu adevărat, probabil că există mult mai multe conotații ale conceptului
amerindian decît se pot găsi la o primă vedere.
Note
1. Dintr-un interviu al lui Elmer Warkentin cu fiii săi și cu Clara Lima, misionari ai RBMU
Internațional, lucrînd în mijlocul poporului dyak din Kalimatan (Bomeo).
2. Don Richardson, Peace Child (Copilul Păcii), Ventura, C.A.: Regal Books, 1974, cap.2
3. Ibid. pp. 284-285
4. Don Richardson, Lords of the Earth (Stăpînii pămîntului), Ventura, CA: Regal Books, 1977,
pp. 132-134.
CAPITOLUL PATRU
Oameni de știintă cu teorii ciudate
În capitolele anterioare am discutat numai despre patriarhi, apostoli și misionari

creștini care întîlnesc un fenomen mondial, manifestarea a ceea ce poate fi numit,
probabil, “monoteism înnăscut”. Desigur că deja cititorii se întreabă, oare
oamenii de știință ai lumii laice academice sînt conștienți de acest fenomen? Și
dacă au știință de el, ce semnificații îi acordă?
Răspunsurile oferite acestei probleme constituie unul dintre cele mai
interesante momente ale istoriei timpurii a etnologiei și antropologiei.
Mai întîi este nevoie de niște preliminarii.
Secolul nouăsprezece a fost o perioadă caracterizată de căutări pasionate a
originilor tuturor lucrurilor și ale tuturor ființelor. O mare parte a ardorii cu care
se puneau problemele venea dintr-o părere generală potrivit căreia o teorie ce
zăcuse timp de secole în anumite școli filosofice poate oferi în cele din urmă un
răspuns pentru toate tainele. Teoria a fost numită în diferite feluri, fie ca
“transformism materialist”, fie ca “dezvoltare” sau “evoluționism”, dar termenul
ultim a fost predominant.
Cînd Charles Darwin a aplicat și a extins principiile evoluționiste pentru a
arăta ce forme biologice diverse au putut ieși din niște forme mai simple,
interesul a crescut. Alți gînditori, lucrînd, mai mult sau mai puțin cu Darwin, au
sperat că aceste principii le vor asigura dezlegarea tainelor unui alt tip de
fenomen — originea societății umane, a culturii și a religiei. Cum își propunea
acest grup anume de oameni de știință să explice originile unui fenomen atît de
complex, cum este religia. De exemplu, printr-un model evoluționist?!
Mai întîi, ei au anulat afirmația biblică potrivit căreia prima religie apărută pe
pămînt a fost monoteismul — credință pe care Unul Dumnezeu adevărat a
confirmat-o, începînd cu antichitatea, prin descoperiri succesive.
Ei nu au acceptat nici cealaltă cerință biblică, potrivit căreia se afirma că toate
formele de politeism și de spiritism sînt “false” religii ce rezultă din încercările
pervertite ale omului de a modifica “adevărata” și originara religie, după
propriile sale comportamente greșite. Cu alte cuvinte, evoluționiștii au șters
distincțiile dintre “adevărata” și “falsa” religie
considerîndu-le ca nesemnificative din punctul de vedere al științei. Punînd toate

religiile în același creuzet, au ajuns la o ipoteză îndrăzneață: că religiile pe care
Biblia le numește “false” ar fi fost cele dintîi!
De exemplu, un englez, Eduard B. Tylor, a teoretizat în lucrarea sa compusă
din două volume și intitulată Primitive Culture:Researches into the Development
of Mythology, Philosophy, Religion, Artand Custoip London, 1871 (Cultură
primitivă: Cercetări în domeniul dezvoltării mitologiei, filosofiei, religiei, artei
și a obiceiurilor), ideea potrivit căreia “sufletul” uman trebuie să fi fost ideea
fertilă din care toate conceptele religioase ulterioare au avoluat. Sălbaticii antici,
sugerează Tylor, își imaginaseră că aveau “suflete” cînd de fapt se punea
problema a două grupe de probleme biologice: pe de- o parte somnul, extazul,
boala și moartea, iar pe de altă parte erau visele și viziunile. Ideea de “suflet” a
fost întărită cînd sălbaticii și-au remarcat răsfrîngelile în apă sau cînd și-au
conștientizat propriile umbre — extensiuni aparente ale propriei ființe. Visînd,
ei s-au văzut în locuri în care nu au ajuns niciodată treji — cel puțin știau că nu
au ajuns acolo cu trupul.
După ce omul primitiv s-a obișnuit cu gîndul că are un suflet, continuă Tylor,
și-a dat seama că alte entități — animalele, copacii, rîurile, munții, cerul și chiar
forțele naturii — pot fi înzestrate aidoma. Astfel spiritismul (căruia Tylor i-a
spus “animism”) a putut să apară ca o primă religie!
Cu secole în urmă, spunea Tylor, un fenomen nou a apărut în unele societăți
umane — stratificarea claselor sociale! Aristocrațiile umane care conduceau
oamenii de rînd au sugerat existența unor alte aristocrații “zeiești” care
conduceau sufletele și spiritele anarhice. Astfel, din perspectiva lui Tylor,
politeismul a izvorît din spiritism — dar numai acolo unde ierarhizarea claselor
sociale a înlesnit acest lucru!
Iar mai apoi, unele aristocrații umane au trăit o metamorfoză ulterioară: un
aristocrat a ajuns suficient de bogat pentru a fi cinstit deasupra celor de-o seamă
cu el, ca monarh. Încă o dată, mințile nepregătite teologic au proiectat această
dezvoltare socială din urmă asupra viziunii lor despre lumea supranaturală.
Rezultatul a fost că un membru din pantheonul de zei locali a început să capete
importanță mai mare decît zeitățile ce îl înconjurau, devenind un “zeu suprem”.
Astfel, susține Tylor, monoteismul a evoluat treptat din panteism — aceasta însă
numai în zonele unde fenomenul social al monarhiei l-a sugerat!
Pentru o descriere mai detaliată a teoriei Iui Tylor vezi paginile 74-77 din The
Origin and Growth of Religion (Originea și dezvoltarea religiei) de Fr. Wilhelm
Schmidt, publicată în engleză la Dial Press, New York, 1931.
În modelul evoluționist al lui Tylor erau implicate cel puțin patru noțiuni. Cea
dintîi, religia nu mai avea nimic tainic; originile naturale ale religiei și
dezvoltarea evolutivă consecutivă fuseseră astfel explicate la modul științific. A
doua, de vreme ce monoteismul este stadiul final al evoluției religie, ea
Oameni de știință cu teorii ciudate 97
ajunsese deja la capătul unui drum fără ieșire. Al treilea, dezvoltarea în

continuare a societății umane dicta deja următorul pas pentru oamenii care
doreau să rămînă în vîrful valului evoluției: abandonarea religiei, cu Dumnezeul
ei mort de-acum, cu zeitățile și cu duhurile sale.
Nu era mai simplu, dacă tot trebuia să credem în ceva, să ne încredem în însăși
procesul evoluționist? Orice a putut “crea” spirite, zei sau chiar un Dumnezeu și
apoi să se lipsească de ei, trebuie să fie mai puternic decît aceștia!
Atunci care era cea de-a patra noțiune implicită a teoriei lui Tylor? Era chiar
aceea care ar fi putut dovedi valabilitatea tezei lui Tylor prin mijloace
experimentale concrete. Dacă Tylor avea dreptate, societățile primitive nu ar
avea precedente monoteiste, de vreme ce ierarhizarea socială și conceptul
ulterior de monarhie nu se dezvoltaseră încă pentru a impune noțiunea de
monoteism.
Atrași de impresionanta eleganță a teoriei lui Tylor, numeroși oameni de
știință l-au sprijinit la început. Probabil că cea mai detaliată documentare a ceea
ce a urmat se găsește în scrierile lui Fr. Wilhelm Schmindt, un preot catolic
austriac care era profesor la Universitatea din Viena și deopotrivă editorul
jurnalului științific, Anthropos. De exemplu în cartea Origin and Growth of
Religios Schmidt scria: “[Teoria lui Tylor] cu zdrobitoarea greutate a faptelor
prezentate, cu seria limpede și neîntreruptă a stagiilor dezvoltării și prin stilul
precis și nepătimaș, nu a mai lăsat loc opoziției... pentru următoarele trei decenii
ea a rămas ‘teoria clasică’... aproape fără să își piardă prestigiul. Chiar teoria
fantomă a lui [Herbert] Spencer, care i-a urmat imediat, a fost incapabilă să îi ia
locul”. 1
La pagina 77, Schmidt continuă: “O dovadă elocventă a măsurii în care teoria
lui Tylor a influențat lumea este faptul că a fost acceptată de mulți și proeminenți
oameni de știință din etnologie sau religie, aproape nemodificată, o astfel de
acceptare necalificată poate fî găsită...”2, iar aici Schmidt enumeră 39 de
cercetători europeni și americani care au susținut teoria lui Tylor, dînd numele
diverselor cărți și articole în care aprobarea lor se manifesta. În această listă era
și scoțianul Andrew Lang, pe care Schmidt îl descrie drept “elevul favorit al lui
Tylor”.3 La începutul carierei sale, Lang a susținut teoria lui Tylor în lupta cu
teoria despre “mitul-naturii” a lui Max Muller. Rezultatul a fost că “Muller... a
fost silit să facă niște compromisuri”.4
Rareori, în chiar momentul de glorie al unor teorii evoluționiste cum era cea
a lui Tylor, unele voci au încercat măcar să atragă atenția asupra știrilor disparate
potrivit cărora pînă și cele mai primitive triburi sînt conștiente de existența unui
singur Creator. Dar oamenii de știință nu au fost atenți la aceste vești. Schmidt
descrie atitudinea lor astfel: “Doctrina unui evoluționism progresiv stăpînea
gîndirea întregii Europe,... toți cei care
9 8 Veșnicia din inimile lor
înjghebau teorii despre fetișuri, fantome, animism, totemism și magie, chiar dacă
nu erau de acord în celelalte privințe, erau toți de acord că imaginea zeului
cerului trebuia eliminată din primele stagii ale religiei, ca fiind prea înaltă și
incomprehensibilă [pentru mințile sălbaticilor]... numai dacă nu se prefera
deducerea ei din influența creștinismului. Puterea acestui curent mondial de
gîndire era atît de mare, iar rezultatul compromițător pe care îl avea asupra
noțiunii de eră a zeului-cerului era atît de complet. încît cu greu își găsea cineva
curaj să i se opună și să atragă atenția asupra exemplelor frecvente ale apariției
cinstirii acestui zeu în mijlocul unor popoare evident primitive, care nu purtau
nici o urmă de influență creștină”.5
Cu fiecare izbîndă aparentă cîștigată pe baza sistemului evoluționist, unii
oameni de știință evoluționiști au devenit foarte virulenți în prezicerea unui
eventual triumf final al evoluției asupra tuturor sistemelor concurate, mai ales
asupra teismului. Filosoful creștin, preotul E. De Pressense, în cartea sa A study
of Origins (Un studiu asupra origiilor) — publicată mai întîi în Franța în 1882 și
reeditată în limba engleză de Hodder și Houghton la Londra în 1887 — scria
despre creșterea numărului de manifestări stridente anti-teiste în perioada în care
a trăit: “eram uimit... de violența crescîndă a atacurilor făcute, nu numai asupra
teismului creștin, dar chiar și asupra temeliilor religiei spirituale însăși. Dacă ar
fi să îi credem pe oamenii care au avansat ca organisme recunoscute ale lumii
științifice, trebuie să tragem concluzia că toate cele afirmate de discipolii
Evangheliei... sînt niște visuri deșarte. Aspirațiile noastre spre o lume superioară
ar fi, după imaginea unor astfel de cercetători, niște frunze moarte ce plutesc prin
aer și cad iarăși în mîna celui care le-a aruncat în sus. Totul trebuie să se reducă
la energii, mereu transformate, dar mereu aceleași”.6
De Pressense continuă menționînd: “Victoria atît de zgomotos lăudată în
tabăra materialismului... Cei care susțin că știința și-a dat un verdict final asupra
lumii rațiunii și conștiinței... promovarea fanatismului materialist este la fel de
extravagantă ca orice fanatism al teiștilor. In fiecare noapte în orașele noastre îi
auzim pe acești Boanerges ai ateismului tunînd acest crez... triumful prematur
pe care materialismul îl pretinde în manualele de popularizare științifică... și în
articole zgomotoase de ziar”.7
De Pressense continuă să aducă apoi “acest conflict dintre gînditorii
vremurilor noastre” în fața cititorilor săi. El adaugă: “M-am străduit să fiu mereu
imparțial și limpede cînd prezint perspectivele celor de care mă deosebesc... am
avut mereu în gînd ideea că un om este de multe ori mai bun decît teoriile sale”.8
De Pressense includea o critică filosofică teoriei lui Tylor în tratatul său, dar,
ca mulți alții care au încercat să facă astfel de critici, el nu a reușit să stăvilească
valul gîndirii evoluționiste asupra originilor religiei.
După unsprezece ani, în 1898, acest lucru s-a întîmplat.
“Elevul favorit” al lui Tylor, acel Andrew Lang, și-a îngăduit să citească
prezentarea unui misionar, trimisă acasă bisericilor ce îl susțineau, de acolo de
pe îndepărtatul ogor. Misionarul spunea că locuitorii primitivi ai acelui loc
îndepărtat știau deja despre existența unui Dumnezeu creator încă înainte de
venirea lui! Schmidt descrie reacția lui Lang: “Părerea lui a fost că misionarul
greșise. Dar cu cît studiile sale l-au pus în fața mai multor exemple de acest tip,
ajungea la concluzia că principiul fundamental al lui Tylor nu este suficient de
credibil. Acestei convingeri i-a urmat expresia publică, în 1898, prin cartea The
Making of Religion (Facerea religiei)... în afară de acesta, Lang se preocupa
neobosit și era mereu alert la noi descoperiri, publicații, greșeli și neînțelegeri
pentru a le clarifica și pentru a da o replică atacurilor...
“Văzînd așadar că [ideile lui Lang] și-au găsit o expresie vie în periodicele
britanice, care desigur că sînt cunoscute pretutindeni peste hotare, și că ele
reprezentau noile opinii ale unui om de știință cu o mare reputație... ne este greu
să înțelegem de ce majoritatea specialiștilor... din afara Marii Britanii au primit
afirmațiile lui Lang cu cea mai mare tăcere... Această întreagă atitudine de
respingere tacită era cu atît mai extraordinară cu cît teoria magicului, care
apăruse simultan, a primit pretutindeni ample analize și, în scurt timp, o largă
acceptare, totuși potrivit... primilor săi suporteri... Marett, Hubert... și Preuss...
ea se baza pe niște fundamente provizorii și incerte”. 9
Schmidt comentează în repetate rînduri în lucrarea sa tendința unor oameni de
știință de a ignora și discredita permanent fenomenul zeului- ceresc. Pînă în
1922, spune el, nu a apărut nici un studiu științific monografic despre acest
subiect.10 Se părea că posibilitatea utilizării oricărui alt aspect religios ca punct
de pornire în dezvoltarea religiei trebuia să fie epuizată înainte de a se lua în
considerare și Zeul-cerului.
Din perspectiva lui Schmidt cel puțin, teoriile evoluționiste, cum era cea a lui
Tylor, păreau ciudate din cauza acestui element comun al indiferenței
cercetătorilor față de un procedeu de investigare despre care se credea că nu poate
fi explicat prin termenii evoluționismului.
Practic îndepărtat de colegii săi din Marea Britanie și ignorat de cercetătorii
din Europa continentală, Andrew Lang scria: “Ca mulți alți martiri ai științei,
trebuie să mă aștept să fiu considerat ca inoportun, plicticos, ca unul care are o
idee fixă, și chiar ideea aceea să fie greșită. A avea resentimente din această
pricină ar însemna o mare nevoie de umor și o lipsă imensă de cunoștințe despre
natura umană”.11
Totuși Lang și-a continuat atacurile bazîndu-se mai ales pe “uimitoarele
descoperiri ale lui A.W. Howitt care cercetau existența Ființei Supreme la
triburile din sud-estul Australiei... și pe informațiile date de Mrs. Langloh Parker
în privința [altor triburi australiene]... El a mai folosit... unele
obiceiuri ale boșimanilor, hotentoților, zulușilor, ale poporului yao, ale vest-
africanilor, ale celor din Țara de Foc și într-o oarecare măsură, cele ale indienilor
nord-americani”.12
Cu mult înainte ca Lang să atragă atenția opiniei publice asupra cercetărilor
australiene făcute de Howitt, Tylor însuși citise lucrarea lui Howitt la puțin timp
după publicarea ei în 1884. Care a fost atunci replica lui? Schmidt o descrie
astfel: “Singura sa posibilitate... era să... pună sub semnul întrebării originea
primitivă a acestor zei, raportîndu-i la influența europeană și, mai concret, la cea
a misionarilor”.13
Tylor a dat acest răspuns oficial după șase ani într-un articol intitulat “The
Limits of Savage Religion” (Limitele religiei sălbatice). Însă Howitt, care încă
nu înțelesese că descoperirile sale subminau teoria lui Tylor, pe care îl admira,
și care l-a și criticat de fapt mai tîrziu pe Lang că îi folosește cercetările ca să
atace teoria lui Tylor, îi sugerase lui Tylor că astfel de influențe “exterioare” nu
erau de găsit.14
Alți oameni de știință au dovedit la fel că influența misionarilor nu poate
explica acest fenomen, care începea să fie consemnat și în alte părți ale lumii
decît în Australia. Era începutul sfîrșitului pentru teoria lui Tylor. Schmidt
comentează acest lucru spunînd că nici spre sfîrșit “Tylor și Fraser nu au putut fi
convinși să vorbească, în ciuda faptului că Lang i-a provocat în mod direct”.15
Wilhelm Schmidt însuși a fost cel care, îngrozit de lipsa de recunoaștere

oferită lui Lang, s-a lansat într-unul din cele mai ample proiecte de cercetare
făcute vreodată de un singur om. Schmidt a început să adune și să se
documenteze cu dovezi despre “monoteismul înnăscut”, dovezi care începeau
de-acum să curgă șuvoaie din toate părțile lumii. În 1912 (anul morții lui Lang),
Schmidt a publicat monumentala UrsprungDerGottesidee (Originile conceptului
de divinitate). Totuși informațiile continuau să vină, așa că el a publicat un alt
volum, apoi altul și altul, pînă cînd, în 1955, a adunat mai mult de 4000 de pagini
de documente într-un total de doisprezece volume mari!
Cel de-al treizecilea volum al Originilor conceptului de divinitate al lui
Schmidt este dedicat citatelor a zeci de antropologiști, dovedind că acceptarea
cercetării lui Schmidt era aproape mondială. Valul se întorsese! Și totuși...
Înainte de prăbușire, teoria lui Tylor inspirase o serie de cercetători să aplice
această idee în alte domenii. La prima vedere se părea că respingerea “teoriei
mamă” va duce și la declinul “produșilor săi conceptuali”, din alte domenii. Dar
nu a fost așa. Unele din vlăstarele conceptuale ale teoriei lui Tylor s-au dezvoltat
autonom, cum s-ar zice, au reușit să se descurce fără grija maternă. Așa că, atunci
cînd ea a fost decapitată, ele au fost cruțate și s-au dezvoltat, într-un mod
inexplicabil, pînăîn zilele noastre!
O dată mai mult, îi datorăm Iui Wilhelm Schmidt faptul de a fi descris o astfel
de legătură perfidă. Este vorba despre legătura dintre
Teoria lui Tylor și teologia liberală

Schmidt scria: “O cucerire ulterioară importantă a teoriei animiste a fost terenul
teologiei vechi-testamentare. Aici factorul determinant a fost J. Lippest care... a
declarat că această teorie constituie o bună explicație a dezvoltării poporului
evreu și a religiei [sale]. Această aplicare a teoriei lui Tylor a fost imediat
acceptată de doi lideri teologi ai protestantismului liberal: B. Stade... și F.
Schwall... Ei au fost urmați de un lung șir de alți autori, cum ar fi R. Smed, J.
Benzinger, J. Wellhausen, A. Berthold și alții, care au căutat un sprijin pentru
teoriile lor, nu numai în rezultatele criticii textuale, pe care o utilizau, dar și în
aceste informații oferite de cercetarea etnologică, așa cum a fost ea transmisă
prin teoria lui Tylor”.16
La paginile 192-193, Schmidt îl citează pe profesorul Brockelmann care
susținea că “Wellhausen... era, mai mult sau mai puțin conștient, sub influența
lui... E.B. Tylor... [și]... presupunea că animismul era singura sursă a vieții
religioase”.
Acest Wellhausen a fost cel care a afirmat cu vehemență faimoasa teorie care
pretinte că vestigiile politeismului, după cum o cere și teoria lui Tylor, au
precedat dezvoltarea monoteismului biblic și că ele se găsesc încă în Vechiul
Testament. El pretindea că preoții monoteiști au încercat mai tîrziu să elimine
declarațiile politeiste anterioare din Pentateuh, dar că au trecut cu vederea peste
altele! Școala ce i-a urmat, a înaltului criticism, nu numai că a slăbit credința a
milioane de credincioși și a subminat vitalitatea a sute de mii de biserici din
lumea întreagă, dar a convins un mare număr de necreștini să nu mai ia Biblia în
serios. Însă, după cîte știu eu, nici un teolog liberal nu a scos fluierul și nu a
strigat: “Stați așa! De vreme ce nu mai sprijinim teoria lui Tylor, atunci de ce
mai susținem acest vlăstar orfan al teoriei sale?”
Chiar teologii conservatori i-au oferit de multe ori lui Wellhausen un
compliment nemeritat, atacîndu-i teoria ca și cînd ea ar fi avut o structură
conceptuală independentă. Atacurile lor ar fi avut un efect mai bun dacă ei ar fi
prezentat în mod public faptul că teologia lui Wellhausen se bazează pe o teorie
antropologică pe care cei mai mulți antropologi nu o mai susțin.
Evoluționismul și rasismul nazist

Teoriile evoluționismului cultural și biologic din secolul al nouăsprezecelea
implicau cu tărie posibilitatea ca o parte a omenirii, ramura europeană, să se fi
distanțat deja de restul umanității în evoluția fizică și culturală. Unul
din autorii care au îndrăznit să dezvolte această implicație pînă la ultimele

consecințe logice a fost scriitorul german Friedrich Nietzsche (1844-1900).
Părerile lui Nietzsche și a colegilor săi evoluționiști pot fi prezentate astfel.
Imaginați-vă că toate societățile umane se află într-un “maraton” cultural
gigantic. Scopul este trecerea de la simplitatea culturală a epocii de piatră la
descoperirile culturale finale ale unei societăți utopice care are puterea de a
stăpîni natura prin tehnologie. Consecința este că, dacă toți' alergătorii au început
de la aceeași linie de pornire în același moment și aleargă deodată în aceeași
cursă, spre același punct de sosire, participarea în acest “maraton” face posibilă
aprecierea puterii și a slăbiciunii lor pe o scară de valori unică. Iar dacă societățile
umane dintr-o ramură genetică a omenirii vor ține să “preia conducerea”, ca să
zicem astfel, se va dovedi că acea parte a umanității a ajuns și la un nivel superior
al evoluției fizice.
Concluzia inevitabilă era că dezvoltarea tehnologică superioară a omului
european făcea din societatea acestuia “campioana” cursei — cu cel puțin cinci
minute pe milă, sau chiar mai puțin. Alte societăți umane erau considerate ca
fiind asemănătoare alergătorilor cu numai șase, șapte sau opt minute pe milă.
Triburile primitive erau cele mai încete, ele erau asemenea maratoniștilor ce
ajungeau la numai nouă, zece sau chiar unsprezece minute pe milă.
Nietzsche însuși și-a îndreptat atenția asupra conducătorului competiției. El l-
a numit “supra-omul”. “Supra-omul” era acel individ care — în urma dezvoltării
sale evolutive mai rapide — era îndreptățit să domine omenirea. El trebuia să
ajungă la această dominație prin simpla “voință de putere”. Nu avea nevoie de
calități morale, deoarece, fiind supra-om, el era “dincolo de bine și de rău”, după
expresia iui Nietzsche.
Fără îndoială că Nietzsche și colegii săi evoluționiști nici nu se gîndeau că un
alt german, Franz Boas, va submina în curînd conceptul de supremație rasială
europeană. De fapt cartea lui Boas, The Mind of Primitive Man (Gîndirea omului
primitiv), 1911, a inițiat o revizuire a reprezentării societăților umane,
participante într-un singur maraton. Boas, de fapt, a insistat asupra faptului că
mai multe “maratonuri” au loc simultan. Fiecare societate sau grup social și-a
avut propria linie de pornire, propriul timp de pornire, propria cursă și propria
linie de sosire. Ca urmare, nu era posibilă o evaluare a respectivelor “puteri” și
“slăbiciuni” sociale pe o singură scară de valori! O cultură ce urmărește
armonizarea cu natura, de exemplu, nu trebuie evaluată pe baza criteriilor unei
culturi ce urmărește dominarea tehnologică a naturii!
Ca urmare a acestui adevăr, nu era corect să folosim cultura ca fundament al
concluziilor despre o superioritate înnăscută a unei ramuri genetice a omenirii
asupra celorlalte!
Am fi putut spera că respingerea rasismului europeanist, făcute de Boas, ne-

ar fi scutit de efectele bolnăvicioase ale gîndirii rasiste. Insă astfel de idei nu pot
fi eliminate cu ușurință. La trei decenii de la moartea lui Nietzsche, un om
ambițios, Adolf Hitler a hotărît că, dacă europenii sînt cei mai dezvoltați
reprezentanți ai rasei umane, atunci el și camarazii săi germani erau ramura cea
mai evoluată a europenilor, adică o “supra-rasă”.
Prin urmare Hitler, ca șef al rasei superioare, a vrut să se dovedească a fi acel
“supra-om”. Restul rămîne povestea celui mai urît coșmar al omenirii.
Realitatea este că o altă aplicare a evoluționismului de secol nouăsprezece a
reușit să supraviețuiască zguduitoarei prăbușiri a teoriei lui Tylor, iar această
aplicare a fost asociată cu acceptarea generală a noii perspective a lui Boas.
Rezultatul a fost o imensă suferință pentru întreaga omenire. Simplul fapt că cei
care au creat unele teorii le-au abandonat nu este o certitudine pentru
posibilitatea ca alți conducători, din diverse domenii să o abandoneze și ei!
Bineînțeles, Hitler și naziștii nu apreciau scrierile lui Franz Boas și nici pe el
însuși! în anii treizeci ei au anulat un doctorat onorific conferit lui Boas de către
Universitatea din Kiel. în același timp, s-au făcut ruguri publice unde s-au ars
cărțile lui Boas în orașele Germaniei.17
Rasismul nazist se fundamenta pe o respingere conștientă a unor dovezi
accesibile.
Teoria lui Tylor și comunismul

Mișcările politice se deosebesc considerabil din perspectiva atitudinii lor față de
religie. Unele sînt puternic favorabile religiei, iar altele acceptă religia ca pe un
dat inevitabil al omenirii. Cîteva exploatează religia pentru scopuri politice, însă
Karl Marx, Friedrich Engels și Vladimir Ilici Lenin, întemeietorii comunismului
au adoptat o politică mult mai ambițioasă. Comunismul, au hotărît ei, trebuie să
înăbușească sau chiar să anihileze religia de pe tot pămîntul, dacă ar fi fost
posibil!
Comuniștii uneori pot considera că este avantajos să folosească religia pentru
scopuri politice specifice, dar chiar și atunci scopul lor final este distrugerea
religiei.
Deseori, ei au constatat că distrugerea religiei presupune distrugerea
credincioșilor. Sau luarea prin forță a copiilor din familiile credincioase. Sau
utilizarea torturilor sau a închisorilor. Nu avea nici o importanță, comunismul,
ca regim politic anti-religios congenital, se năpustea spre ținta sa finală.
În mod ironic, politica anti-religioasă a comuniștilor a fost o sabie cu două
tăișuri! De exemplu, miiloane de indonezieni s-au împotrivit cu vehemență și au
oprit cu hotărîre încercarea comuniștilor de a prelua
controlul asupra țării lor în 1965. Cea mai puternică obiecție a lor împotriva
controlului comunist a fost simplul fapt că nu puteau permite înlăturarea religiei,
promovată de comuniști. Dacă nu ar fi fost această politică anti- religioasă,
probabil comuniștii ar fi preluat controlul Indoneziei, victorie care ar fi ajutat
extraordinar de mult cauza lor!
De ce și-au împovărat întemeietorii comunismului mișcarea lor politică cu o
astfel de atitudine dezavantajoasă politic? Poate că, dacă măcar Lenin ar fi
prevăzut deosebita capacitate a oamenilor religioși de a-și menține și chiar de a-
și disemina credința, în ciuda răului pe care comuniștii îl făceau 18, s-ar fi gîndit
încă o dată înainte de a transforma distrugerea religiei în cel mai de seamă scop
al comunismului.
Ce i-a convins pe întemeietorii comunismului că distrugerea religiei era un
scop realizabil și agreabil? Nu am fost niciodată mulțumit cu presupoziția
potrivit căreia a fost vorba de o dorință personală a celor implicați. Citatul
următor, tradus de prietenul meu Hans Paulson dintr-o ediție germană a Operelor
completez ale lui Lenin, ne arată că, cel puțin Lenin, afirmă că există o justificare
rațională și științifică pentru un astfel de scop: “Programul partidului nostru este
în întregime construit pe un punct de vedere științific și, prin urmare,
materialist... Programul nostru... conține dezvăluirea explicațiilor istorice și
științifice ale originilor tainelor religiei... Astfel în mod necesar programul
nostru conține propaganda pentru ateism”.19
Nu este greu să întrezărim influența teoriei lui Tylor asupra acestei declarații.
După cum a subliniat în repetate rînduri Wilhelm Schmidt, teoria lui Tylor a
trecut ca o furtună prin gîndirea oamenilor de știință europeni și americani la
sfîrșitul secolului al nouăsprezecelea. Lenin, fie independent de Marx și alții, fie
prin intermediul lor, trebuie să fi auzit, ori să fi citit că știința a ridicat în cele din
urmă vălul de peste pretențiile religiei că ar reprezenta adevăratele taine ale
spiritului. înainte, dușmanii religiei se bazau în special pe argumente filosofice.
Dar oare nu ar fi fost mult mai efectiv rezultatul dacă s-ar fi putut dovedi că
originile religiei și dezvoltarea ei ulterioară erau acum explicate științific— fără
nici un ajutor din partea unor entități din domeniul spiritualului?
O altă dovadă că teoria lui Tylor mai influențează încă atitudinea comuniștilor
față de religie vine din faptul că perspectiva lui Tylor asupra religiei este predată
încă în școlile și universitățile comuniste ca principalul argument pentru ateisml
Mai mult, guvernele comuniste trimit constant cantități uriașe de literatură și
profesori ori studenți în lumea a treia ori chiar în țările din vest pentru a preda
teoria lui Tylor ca pe un fapt dovedit! Să luăm în considerare cîteva fapte:
1. Prietenul meu Dr. Wayne Dye de la Wycliffe Bible Translators a fost
invitat cu cîțiva ani în urmă să țină niște conferințe la un simpozion științific din
Papua Noua Guinee. Au fost invitați și o serie de antropologi din țările
comuniste. Ce predau comuniștii studenților din Papua? Valabilitatea teoriei lui

Tylor despre originea religiei! Doctorului Dye i s-a părut ciudată audă niște
oameni de știință promovînd astfel de concepte tocmai în secolul douăzeci. în
timpul pauzelor, Dye i-a întrebat pe antropologii comuniști cum împacă ceea ce
predau ei cu realitatea faptului că astfel de teorii, cum era cea a lui Tylor, fuseseră
abandonate în ultimele decenii ale secolului. Spre surprinderea lui, ei nici nu
știau că astfel de infirmări existaseră!
2. La începutul lui 1983, la o conferință studențească din San Diego, un tînăr
de la una din universitățile importante ale Californiei de sud mi-a spus că
studiază antropologia cu un profesor din China comunistă. “Ne-a predat teoria
lui Tylor de la bun început”, mi s-a plîns studentul. “Nici măcar nu ne spusese
că această teorie fusese de atunci abandonată ca urmare a unor cercetări
etnologice mai recente. Mai mult, întregul an îl soarbe din priviri. Eu însumi nu
aș fi știut că este fals tot ceea ce spune el dacă nu aș fi citit Veșnicia din inimile
lor.
Plîngerea studenților ridică o problemă de etică. Este cinstit ca o Universitate
să ceară bani grei unor studenți pentru ca un comunist să le poată preda teorii
depășite, numai pentru că este vorba de niște dogme subversive? Studenții care
plăteau pentru aceste cursuri aveau încredere în Universitate, ca ea să angajeze
profesori ce pot preda o antropologie valabilă. Iar Universitatea le înșela
încrederea.
Mai tîrziu, Universitatea va cere alți bani ca alți profesori să fie angajați ca să
îi dezvețe de ceea ce profesorii comuniști le-au predat.
Nu îl putem învinovăți pe profesorul comunist că i-a învățat singurul lucru pe
care el însuși îl învățase în sistemul educațional comunist. Vina constă in lipsa
de verificare a profesorilor și a capacităților lor de a preda antropologia modernă,
verificare pe care Universitatea trebuie să o facă.
3. Un creștin ce a vizitat Iugoslavia de curînd, a fost izbit de conversațiile
avute cu cîțiva comuniști despre credința în Dumnezeu. Fiecare comunist îi
replica, apărînd ateismul prin unele argumente'în care putea fi recunoscută teoria
lui Tylor. Unii i-au dat chiar niște broșuri în care se explica faptul că nu era un
lucru științific să crezi în ceva care, deși pretindea că reprezintă o realitate
spirituală, era un produs al evoluției. De vreme ce atunci creștinul nu știa nimic
despre cadrul teoriei evoluționiste din secolul al nouăsprezecelea, nu a fost în
stare să îi clintească pe comuniști de pe pozițiile lor.
Era evident că abandonarea teoriei lui Tylor nu a însemnat evitarea folosirii
ei de către comuniști ca o justificare a opresiunii practicate de ei asupra religiei.
Marx nu poate fi acuzat, deoarece el a murit în 1883 — cu un an înainte ca
documentele lui Howitt, despre monoteismul înnăscut al aborigenilor din
Australia, să fi ridicat primele semne de întrebare asupra teoriei lui Tylor. La fel
și Engels, a murit în 1895, la trei ani înainte ca Lang
să își publice cartea sa demolatoare The Alaking of Religion. Poate că nu vom ști
niciodată în ce măsură era avertizat Lenin asupra schimbării de opinie în lumea
apuseană.
În orice caz, problema unor teorii “ciudate” despre originea religiei persistă
în lumea modernă. Este ușor pentru oamenii de știință ce trăiesc în vest, într-o
lume mai stabilă să spună: “Vai, dar noi nu mai susținem, astăzi așa ceva”. Dar
este cu totul și cu totul alt lucru pentru misionarii împrăștiați prin toată lumea, și
mai ales în lumea a treia, să învețe să răspundă perfidelor utilizări date acestor
idei de către puterile politice ostile.
Părerea mea nu este că cineva trebuie să îi fi pus lacăt la gură lui Tylor! Era
firesc ca el să își prezinte public ideile. Scopul meu nu este de a sugera că
antropologia în sine nu ar merita încredere. Încredințarea mea este că fiecare
creștin trebuie să se implice în antropologie și în oricare altă știință socială pentru
a echilibra valorile sistemului teist în fața unor astfel de științe.
Dacă Wilhelm Schmidt nu s-ar fi dăruit și implicat într-un astfel de mod, pînă
la recunoașterea fundamentului neștiințific al teoriei lui Tylor ar mai fi trecut o
bună bucată de timp!
Probabil că se pot aduce unele critici oamenilor de știință liberali care s- au
opus la început sau au ignorat obiecțiile făcute de Andrew Lang teoriei lui Tylor;
ei au acceptat imediat această teorie, nu numai pentru eleganța ei, ci și pentru că
se potrivea presupunerilor lor despre evoluție și despre presupusa supremație a
omului european. Ei au acceptat faptele și contraargumentele aduse de Lang și
Schmidt cu o reticență exagerată pentru că argumentele lor proprii nu confirmau
asemenea presupuneri. Dacă raportarea tuturor la replica lui Lang și a lui
Schmidt ar fi fost la fel de răsunătoare ca și impactul general al teoriei lui Tylor,
probabil, numai probabil, discuțiile ulterioare ar fi ajuns și la urechea lui Lenin
înainte ca el să tragă “Cortina de fier” peste Rusia de după Revoluția comunistă
din 1917 (care de altfel, absolut întîmplător, a fost și anul morții lui Tylor).
Lenin, dacă pot să nu mă îndoiesc de acest lucru, ar fi putut atunci să cadă
măcar pe gînduri înainte de a pune speranțele atîtor comuniști pe seama teoriei
lui Tylor. Ca urmare a acestui lucru, atitudinea antireligioasă a comuniștilor ar fi
devenit mai puțin rigidă.
Sper că această revizuire a istoricului problemei în cauză să permită multor
creștini să fie, nu numai mai bine informați, dar și mai capabili să răspundă unora
din forțele implicate în lupta împotriva Evangheliei din lumea contemporană. Ar
putea de asemenea să dea un mai mare curaj creștinilor ce trăiesc sub opresiunea
comunistă la auzul veștii că pîna și știința a respins în mod oficial fundamentele
de la care comunismul pornește în discreditarea credinței.
Înainte de a trece mai departe peste capitolul “Oameni de știință cu teorii

ciudate”, doresc să îi sfătuiesc pe creștini să urmărească cu atenție controversa
actuală asupra cărții antropologului Margaret Mead, Coming of Age in Samoa.
Un antropolog australian. Derek Freeman criticase cu tărie cartea lui Mead. acum
decedată, pentru că ar fi dat publicului informații false despre cultura din Samoa.
Întreaga problemă nu ar fi ajuns pînă aici dacă unii liberali, cum au fost George
Bernard Shaw, Havelock Ellis, ș.a., nu i-ar fi acordat cărții lui Mead o
dimensiune și o importanță publică nemeritată, zice Freeman. Asta nu înseamnă
discreditarea întregii munci a lui Margaret Mead.
Însă prima carte a lui Mead, potrivit unora, avusese o influență la fel de
puternică asupra liberalizării educației și învățăturii tineretului ca și faimoasa
carte a Dr. Spock despre creșterea copiilor.
Alții îi iau apărarea lui Margaret Mead. Lucrurile încă nu s-au lămurit, nimic
nu este clar încă. Conservatorii trebuie să își aducă aminte că nu este vorba despre
o controversă între liberali și conservatori, ci între două grupuri de liberali, din
care nici unul nu dorește în mod deosebit un rezultat favorabil cauzelor
conservatoare.
Note
1. Wilhelm Schmidt, Origin and Growth of Religion (Originea și dezvoltarea religiei), ed.
engleză, New York, Dial Press, 1931, p. 74.
2. Ibid., p. 77.
3. Ibid., p. 78.
4. Ibid.
5. Ibid., pp. 170-171.
6. E. De rressense, A Study of Grigins (Un studiu asupra originilor), Londra: Hodder and Stoughton,
1887, pp.v-vi
7. Ibid., pp. vi-viii.
8. Ibid., p. viii.
9. Schmidt, Origin and Growth, pp. 172-174.
10. Ibid., pp. 167-168.
11. Ibid., pp. 174.
12. Ibid., pp. 175.
13. Ibid., pp. 87-88.
14. Ibid., pp. 88.
15. Ibid., pp. 188.
16. Ibid., pp. 70.
17. Encyclopedia Britanica, la “Boas”.
18. Vezi Hank Paulson și Don Richardson, Beyond the Wall (Dincolo de zid), Ventura, CA; Regal
Books, 1982.
19. The Colected Works of Lenin (Operele complete ale lui Lenin), traducere din germană de H.
Paulson, voi. 12, p. 245.
PARTEA A-II-A
Evanghelia pregătită
pentru lume
— Elementul Avraam —
CAPITOLUL CINCI
O legătură de patru mii de ani
Doctorului Ralph Winter, directorul Centrului Statelor Unite pentru

misionariatul în lume, din Pasadena, California, îi place să își uimească uneori
auditoriul spunînd lucruri care par a fi imposibile, dar care există în mod real!
De exemplu: “Majoritatea creștinilor cred”, a strigat o dată dr. Winter, “că Biblia
nu pune accentul pe misionariat. Deoarece lor li se pare că la capătul lucrării
Sale, Cristos și-ar fi amintit — ca și cînd, cu o clipă înainte de a se fi urcat la
ceruri el ar fi pocnit din degete și ar fi zis, “Ah, oameni buni, să nu uit, mai este
un lucru...”
“Iar apoi, dintr-o dată, i-a dat peste cap pe toți cu această poruncă fără
precedent, la care nici măcar nu se gîndiseră, despre ducerea Evangheliei în
lume”.
“Dar de fapt”, continuă dr. Winter, “Biblia începe tocmai cu misionariatul,
are misionariatul ca idee centrală și apoi culminează în Apocalipsă cu izbucnirile
spontane de bucurie ale acelora care și-au dus la bun sfîrșit lucrarea de
misionariat!”
Dr. Winter se oprește pentru a-și aranja notițele în timp ce auditoriul îl
urmărește cu respirația tăiată pentru a afla un răspuns. Apoi cineva ridică mîna
și pune întrebarea care îi preocupă pe toți: “Doctor Winter, Biblia începe cu
afirmația potrivit căreia Dumnezeu a creat cerul și pămîntul. Unde se găsește
aici misionariatul?”
Era exact ceea ce didacticul doctor aștepta!
“Tema centrală a Bibliei”, răspunde el, cu ochii strălucind dinapoia ramelor
ochelarilor, “este binecuvîntarea dumnezeiască asupra tuturor neamurilor
pămîntului prin prima binecuvîntare dată lui Avraam. Și unde face Dumnezeau
această promisiune de a binecuvînta toate neamurile pămîntului prin Avraam?”
“În Geneza, capitolul 12”. răspunde cineva.
“Atunci Geneza, capitolul 12, este adevăratul început al Bibliei”, a continuat
dr. Winter. “Tot ce este înainte de capitolul 12 al Genezei este doar o introducere.
Revelată în aceeași măsură, într-adevăr! Dar totuși o introducere. Tema
principală nu apare pînă în Geneza 12. Să aruncăm o privire asupra acestui
capitol.
Din curiozitate, am aruncat o privire aupra Genezei pînă la capitolul al

doisprezecelea și am citit primele trei versete. Le mai citisem pînă atunci de
multe ori. Acum însă mi-am dat seama că le subestimasem semnificația. Aceste
trei versete conțin forma inițială dată de Yahwe la ceea ce iudeii și creștinii
numesc în mod comun Legămîntul avraamic. Autorii celorlalte părți ale Bibliei
numesc uneori acest legamînt drept “promisiuni” deoarece legămîntul conține
mai multe astfel de promisiuni. Alteori este numit “făgăduință”, la singular,
pentru că toate promisiunile incluse în acest legămînt constituie împreună un
singur plan dumnezeiesc coerent.
Am văzut că diversele promisiuni conținute în legămînt pot fi descrise prin
două idei majore. Eu le numesc ideea inițială și ideea finală. Să urmărim mai
întîi ideea inițială: “Te voi face să devii un neam mare”, zice Yahwe la început,
“Și te voi binecuvînta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvîntare. Și voi
binecuvînta pe cei care te vor binecuvînta și voi blestema pe cei care te vor
blestema!”
Așa-zișii “critici superiori” au sugerat ironici că Legămîntul avraamic nu era
altceva decît încă un exemplu despre un zeu tribal meschin care promovează
egoismul unei mici grupări exclusiviste de credincioși cu promisiunile unei
binecuvîntări exclusive. Această interpretare este posibilă deoarece ei se află cu
mult deasupra textului prin mîndria lor intelectualistă și astfel nu sînt în stare să
îi vadă adevăratele înțelesuri. Remarcați faptul că, în miezul acestor promisiuni
încurcate, care se referă la îmbogățirea politică, personală și socială a lui
Avraam, apare și o afirmație limitativă: “... și vei fi o binecuvîntare.”
Iar această afirmație premerge ideea finală: “... ȘI TOATE NEAMURILE
VOR FI BINECUVÎNTATE ÎN TINE”.
Aceste cuvinte îi uimesc pe cititorii avizați. Simțim imediat că Dumnezeul
care spune aceste cuvinte nu este o zeitate tribală meschină. El este Dumnezeul
ale cărui planuri sînt universale, trecînd prin toate secolele și prin toate culturile.
Dacă El se întoarce împotriva dușmanilor lui Avraam, nu o face doar pentru a-1
proteja pe Avraam, dar și pentru a-i opri pe acei dușmani să stingă un foc destinat
să încălzească întreaga omenire!
Este evident că Legămîntul avraamic nu constituie primul moment în care
Dumnezeu S-a destăinuit pe Sine omenirii. Adam, Cain, Abel, Set, Enoh, Noe,
Iov, și fără îndoială mulți alți contemporani ai lui Avraam, cum era de exemplu
Melhisedec, primiseră mesaje directe din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a
descoperit lui Abimelec printr-un vis, unui rege filistin (vezi Geneza 20:6).
Toate aceste revelații anterioare se ocupă (1) de existența lui Dumnezeu; (2) de
creație; (3) de răzvrătirea omului; (4) de nevoia jertfei pentru a-1 îmbuna pe
Dumnezeu și de încercările viclene ale demonilor de a-i face pe oameni să le
aducă lor jertfe; (5) de potop; (6) de brusca apariție a limbilor și de împărțirea
consecutivă a omenirii în mai
O legătură de patru mii de ani 111
multe neamuri; și în cele din urmă (7) de conștientizarea nevoii omului pentru o
revelație ulterioară care să aducă iarăși omenirea într-o legătură binecuvîntată cu
Dumnezeu.
Acești șapte factori majori care erau cunoscuți încă înainte de vremea lui
Avraam sînt incluși în continuare — într-o statistică a prezenței lor mereu mai
scăzută — printre principalele componente ale religiilor lumii. Nivelul în care
religiile populare au păstrat cunoașterea adevărului poate fi măsurată prin
numărul de elemente, din cele șapte, păstrate cu claritate. Din această
perspectivă, religia populară a karenilor descoperită de Boardman, Wade, Mason
și alții, era probabil una dintre cele mai “curate” religii rămase pe pămînt pînă în
zilele noastre.
Aceste elemente ce au supraviețuit și au fost găsite în religiile din întreaga
lume conțin ceea ce este numit uneori sub numele de revelația generală. De
vreme ce Melhisedec a fost reprezentantul cel mai important al acestui tip de
revelație în timpul lui Avraam, eu am identificat acest tip de revelație sub numele
de “Elementul Melhisedec” în istorie.
Legămîntul avraamic, însă, se ridică întocmai ca o insulă deasupra mării din
mijlocul revelației generale. Această insulă se numește revelația particulară. Ea
reprezintă “Elementul Avraam” în istorie. Am aflat cîte ceva despre elementul
Melhisedec în capitolele anterioare. Acum urmează să studiem elementul
Avraam.
Cum se deosebește elementul Avraam al revelației particulare de revelația
generală pe care am văzut-o înainte? Mai întîi, revelația particulară este
întotdeauna urmată de o consemnare canonică inspirată. Se pare că Moise a
compilat o serie consemnări timpurii pentru a redacta Geneza — începutul
acestei serii canonice. Apoi a adăugat Exodul, Leviticul, Numerii și
Deuteronomul. Dacă nu ar fi fost această subliniere unică pe care o face revelația
particulară pentru consemnarea scrisă, omenirea ar fi rămas fără nici o descriere
autorizată despre izvorul din care s-a transmis mai tîrziu, în întreaga lume
revelația generală.
Autorul Epistolei către evrei din Noul Testament atrage în mod special atenția
asupra faptului că revelația generală, în timpul lui Melhisedec, era deja desprinsă
de o legătură istorică vizibilă cu revelația particulară. El subliniază faptul
neobișnuit că Moise, cu toate că a înregistrat cu grijă descendența fiecărei
persoane importante din vremea patriarhilor, nu consemnează numele părinților
lui Melhisedec, nici contextul istoric al nașterii sale și nici vîrsta la care a murit
(vezi Evrei 7:3). Nu se spune, “Melhisedec, fiul lui...” El subliniază și faptul că
preoția lui Melhisedec
— spre deosebire de preoția ulterioară a leviților care a venit prin Avraam
— nu se baza pe apartenența fizică la o descendență preoțească. Un preot de
tipul lui Melhisedec a existat întotdeauna “la îndemînă”, ca să zicem așa. Nu se
știa niciodată unde puteai (sau nu puteai) găsi unul dintre aceștia!
Aceasta a fost dintotdeauna o caracteristică a revelației generale, ea este

întotdeauna la îndemînă! Autorul Epistolei către evrei subliniază și faptul că
Mesia care va veni printre oameni pentru a împlini toate realitățile spirituale
prevăzute de sistemul preoțesc levitic era și el5 încă de la începuturi “preot în
veac, după rînduiala lui Melhisedec” (Psalm 110:4, vezi și Evrei 5:4-10; 6:20;
7:15-22). Cu alte cuvinte, Cristos este Stăpînul. ambelor revelații, atît al celei
generale cît și al celei particulare.
Unitatea revelației generale și a revelației particulare sub stăpînirea lui Cristos
este indicată și de către apostolul Ioan, care scria: “Adevărata lumină [Cristos]
aceea care luminează pe orice om [prin revelația generală]” a venit în lume
(adică, să le aducă oamenilor o nouă și specială) lumină asupra lucrurilor. Ioan
mai spune și că: “Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a biruit-o”
(Ioan 1:5, interpretarea alternativă aparține autorului).
Oamenii de știință au descoperit recent că pînă și lumina materială apare în
două forme — ambientală și coerentă. Lumina ambientală, cum este lumina
zilei, lumina artificială, lumina focului etc., apare în mod natural de fiecare dată
cînd există în mod predominant anumiți factori. Lumina coerentă, însă, apare
numai în lasere, și de aceea are nevoie de o pregătire și de o construcție deosebită
și specializata pentru a apărea. In lumina ambientală, fotonii individuali sînt
împărțiți fără discernămînt, ca niște oameni care se plimbă prin parc. În lumina
coerentă, fotonii individuali sînt organizați într-o rază “solidă”, de parcă
trecătorii s-ar fi organizat dintr- o dată și ar mărșălui grupați prin parc întocmai
ca o armată! Iar lumina coerentă poate realiza minuni care depășesc posibilitățile
luminii ambientale. De exemplu, ea poate trece prin metal sau poate chiar face
operații de cataractă asupra ochiului unui om bolnav!
Astfel, probabil că și revelația generală ar putea fi numită revelație
ambientală, iar revelația particulară, prin paralelism, ar deveni revelația
coerentă) deoarece caracterul ei sistematic nu aduce numai iluminarea, dar și
“binecuvîntarea”!
Descoperind apariția revelației particulare prin Legămîntul avraamic,
“binecuvîntarea” făgăduită se dovedește a fi izbăvitoare prin Mesia. Iar ținta
acestei binecuvîntări sînt “toate neamurile pămîntului”. Nu este vorba despre
fiecare individ de pe pămînt, altfel legămîntul avraamic ar deveni fundamentul
doctrinei mîntuirii universale!
Formularea “toate neamurile” constituie o recunoaștere divină a distincțiilor
etnice din interiorul rasei noastre. Același Dumnezeu care a făcut înmulțirea
culturilor umane prin intervenția Sa autoritară în turnul Babei acum își îndreaptă
binecuvîntarea specială, prin intermediul lui Avraam, către fiecare “neam” astfel
format. De fapt, Moise menționează nominal 36 de popoare păgîne pe parcursul
lucrării lui Yahwe cu Avraam.
Mai mult, Dumnezeu este într-atît de hotărît să respecte promisiunea făcută

lui Avraam de a-1 binecuvînta și de a-1 transforma într-o binecuvîntare pentru
toate neamurile, încît se leagă EI însuși printr-un jurămînt pentru a-și sublinia
fermitatea (vezi Geneza 22:15-18). Iar acest jurămînt conține atît ideea inițială
cît și cea finală a legămîntului (vezi mai ales Geneza 22:18).
Această punere sub legămînt — un lucru foarte serios din perspectiva
popoarelor semitice — stîrnește un întins comentariu din partea autorului
Epistolei către evrei. El afirmă că Dumnezeu și-a pus în joc infinita Sa reputație
pentru împlinirea acestui legămînt pentru ca toți să înțeleagă că acesta reprezintă
“nestrămutarea voinței sale”(Evrei 6:17).
Atunci care este această voință? Garantarea faptului că atît ideea inițială cît și
cea finală a Legămîntului avraamic se vor împlini! Binecuvîntarea lui Avraam și
a seminției lui (iar noi vom vedea că acest lucru înseamnă mai mult decît neamul
iudeilor) și transformarea acestei seminții într-o binecuvîntare pentru toate
neamurile.
Acum — trebuie să punem întrebarea inevitabilă: ne arată oare Scripturile,
începînd de la Geneza 12 că Yahwe urmărește împlinirea promisiunilor făcute
sub jurămînt către Avraam — inclusiv ideea finală? Sau ne arată Scripturile că
Yahwe, legîndu-se prin acest jurămînt solemn, a deviat de la această cale și a
căutat împlinirea altor scopuri? înainte de orice — ați remarcat vreodată cît de
mult spațiu din Vechiul Testament este consacrat descrierii diverșilor fii și fiice
ai lui Avraam, care sînt binecuvîntări ale popoarelor neebraice?
În caz că nu ați remarcat această însemnătate specială a poveștilor
dumneavoastră preferate din Vechiul Testament, dați-mi voie să vă atrag atenția
că, spre exemplu:
1. însuși Avraam a stat mărturie în fața cananenilon, a filistenilor, a hitiților
și, într-un mod negativ, a egiptenilor.
2. Iosif a fost unul din fiii lui Avraam care a corectat slăbiciunea mărturiei
tatălui său în fața neamului egipteaii. Iosif a fost o binecuvîntare pentru poporul
egiptean în niște moduri deosebite într-adevăr.
3. Spionii care au intrat in Ierihon înainte de a fi distrus au devenit o
binecuvîntare pentru Rahab, prostituata cananeancă și pentru familia ei.
4. Naomi, una din fiicele lui Avraam a fost o binecuvîntare pentru cele două
femei moabite, Rut și Orfa.
5. Moise a devenit o binecuvîntare pentru Ietro, socrul său madianit(Exod
18:1-12).
6. Regele David i-a făcut pînă și pe dușmanii săi, filistenii să recunoască
măreția lui Dumnezeu.
7. Profetul Ilie a fost o binecuvîntare pentru văduva sidonianăz lui Sarepta
(Luca 4:26).
8. Tot profetul Elisei, a fost o binecuvîntare pentru Naaman, sirianul (vezi

Luca 4:27).
9. Iona, oricît de încăpățînat a fost, a devenit o binecuvîntare pentru
neamurile din Ninive.
10. Regele Solomon a fost o binecuvîntare pentru “împărăteasa de la
miazăzi”, saabeanca (Luca 11:31).
11. Daniel și cei trei tovarăși ai săi, Șadrah, Meșah și Abednego, au fost o
binecuvîntare pentru babilonieni.
12. Estera și unchiul ei, Mordecai, au fost o binecuvîntare pentru întregul
Imperiu persan (vezi Estera 8:17).
13. Ezechiel, Ieremia, Ezra, Nehemia și alți profeți au vestit Cuvîntul
Domnului mai multor neamuri.
În chip vădit, Duhul Sfînt a folosit un principiu de selecționare atunci cînd a
hotărît care pasaje narative vor fi sau nu vor fi incluse în canonul Vechiul
Testament. Din zeci de mii de alte întîmplări vrednice să fie incluse, El a ales
acele descrieri care ilustrează cel mai bine atîtideea inițială cit și cea finală a
Legămintului avraamic, manifestate în lucrarea lor din viețile fiilor și fiicelor lui
Avraam.
Nu numai atît, dar mai sînt peste 300 de pasaje declarative în Vechiul
Testament care amplifică promisiunea făcută prin jurămînt de către Dumnezeu,
de a binecuvînta toate neamurile pămîntului. (Vezi de exemplu Psalmul 67 și
Isaia 49:6.) într-o urmare la Veșnicia din inimile lor voi enumera fiecare astfel
de pasaj pentru cititorii care doresc să vadă impactul total al acestei tematici ce
urmărește ca o coloană vertebrală întreaga Biblie.
Înaintînd spre Noul Testament, vom mai găsi hotărîrea lui Dumnezeu de a
rămîne statornic celor două idei, inițială și finaiă, sau această hotărîre s-a
modificat?
În ceea ce îl privește, apostolul Pavel nu ne lasă nici o îndoială că Noul
Testament ar fi într-adevăr continuarea planului dumnezeiesc inițial descoperit
în Legămîntul lui Avraam. De exemplu, de cinci ori într-un singur capitol al unei
Epistole, cea către Galateni, Pavel subliniează indestructibila legătură dintre
Legămîntul avraamic și Evanghelia Noului Testament:
1. “Și Scriptura prevăzînd că Dumnezeu va îndreptăți pe cei dintre neamuri
prin credință, a spus mai dinainte lui Avraam această veste bună: ‘Toate
neamurile vor fi binecuvîntate în tine”’ (Galateni 3:8).
Pavel a văzut că Evanghelia Noului Testament se află într-o legătură de 2000
de ani cu Legămîntul avraamic. Dar aceasta nu este totul.
2. “Ne-a răscumpărat pentru ca binecuvîntarea lui Avraam [adică “ideea
inițială”] să vină peste neamuri [împlinind făgăduința “ideii finale”] în Cristos
Isus” (Galateni 3:14). Pavel continuă:
3. “Făgăduințele au fost făcute lui Avraam și seminței lui. Nu zice 'și

semințelor’, ca și cum ar fi fost mai multe, ci ca fiind una singură, care este
Cristos” (Galateni 3:16).
Într-un mod special și unic, așadar, Isus Cristos este SĂMÎNȚA lui Avraam,
Pavel face iarăși această identificare particulară a lui Cristos cu Sămînța lui
Avraam.
4. Versetul 19: “[Legea] a fost adăugată... pînă cînd avea să vină'Sămînța’
căreia îi fusese făcută făgăduința”.
5. Dar există un înțeles și mai extins prin care toți ne identificăm cu Isus
Cristos, prin credința în El sîntem “semințele” lui Avraam: “Și dacă sînteți ai lui
Cristos, sînteți 'sămînța’ lui Avraam, moștenitori potrivit făgăduinței” (Galateni
3:29).
Noi, creștinii, am uitat în general să apreciem faptul că Pavel și ceilalți
apostoli au văzut în Legămîntul avraamic temelia oricărui lucru pe care Cristos
a venit să îl împlinească. De aceea acest legămînt a fost fundamentul muncii lor
proprii și al scrierilor lor deopotrivă. Prin intermediul Legămîntului avraamic
(mai ales în partea lui “finală”), ei au văzut propriile lor vieți potrivindu-se unei
perspective dumnezeiești de lungă durată. Iar ei au folosit această parte finală ca
mod esențial de a explica fraților lor evrei de ce a fost necesar ca ei să intre în
legătură cu neamurile!
Remarcați de exemplu referirea clară a lui Petru la această “idee finală” în
Fapte 3:25, cînd vorbește, ca urmare a poruncii clare date de Cristos apostolilor,
să îi “stea martori” din Ierusalim pînă la “capătul pămîntului”. “Voi sînteți fiii
prorocilor și ai legămîntului pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinții noștri, zicînd
lui Avraam: 'Toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînța ta.’”
Petru a explicat atunci semnificația “ideii finale” spunînd: “Dumnezeu, după
ce a înviat pe Slujitorul Său [adică atunci cînd L-a trimis pe Isus la lucrarea sa ca
Mesia, în Fapte 3:23], L-a trimis întîi vouă, ca să vă binecuvinteze [adică, pentru
împlinirea 'ideii inițiale’]” (Fapte 3:26).
Petru s-a referit tot la cele două idei, doar că în ordine inversă. Cuvintele lui
Petru: “întîi vouă, ca să vă binecuvinteze” presupun faptul că Dumnezeu avusese
un al doilea scop imediat, acela de a binecuvînta neamurile în virtutea
promisiunii pe care tocmai am citat-o.
Perspectiva lui Pavel potrivit căreia “ideea finală” a premers “explozia”
Evangheliei Noului Testament printre neamuri nu era doar o pricepere
întîmplăcoare a lucrurilor. De fapt Pavel spune: “prin descoperire mi s-a făcut
cunoscută taina aceasta” (Efeseni 3:3). El o mai numește și “pricepere... care n-
a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte generații, cum a fost
descoperită acum sfinților Săi apostoli și prooroci, prin Duhul” (Efeseni 3:4-5).
Apoi își descrie adînca sa pricepere: “taina aceasta... este că adică neamurile
[însemnînd reprezentanții “ideii finale] sînt împreună moștenitoare cu noi,
alcătuiesc un singur trup cu noi Ia aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin
Evanghelie” (Efeseni 3:6, sublinierea autorului). In principiu, Pavel spune
același lucru în Romani 16:25-26 și în Coloseni 1:25- 27. De asemenea, în
Romani 15:8-9 el scrie: “Cristos a fost, într-adevăr, un slujitor al circumciziei,
pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduința făcutăpărinților,
pentru ca neamurile să slăvească pe Dumnezeu
pentru îndurarea Lui' (sublinierea autorului).
Pavel își exprimă apoi dorința “să pun în lumină înaintea tuturor care este
administrarea acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3:9).
Această taină — și administrarea ei de către Pavel — este în acord cu “planul
veșnic [al lui Dumnezeu] pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru”
(Efeseni 3:11; vezi și Romani 15; 16:25-26).
Cuvintele lui Pavel ne amintesc de afirmația din Epistola către evrei care se
referă la “nestrămutarea hotărîrii Sale”, după cum se arăta în jurămîntul făcut de
Dumnezeu prin Legămîntul avraamic.
Atunci, de ce zeci și sute de profesori de teologie și de comentatori biblici de-
a lungul creștinătății nu au reușit în studiile și în lecțiile lor să înțeleagă
importanța Legămîntului avraamic, cu cele două idei pe care acesta le conține?
Urmașii lui Cristos din întreaga lume și pe parcursul mai multor secole ar fi avut
de o sută de ori mai multă vigoare misionară dacă profesorii de seminarii
teologice, pastorii și profesorii școlilor bisericești ar fi înțeles și ar fi transmis
această temă centrală așa cum ne-o transmite Biblia.
Legămîntul avraamic, cu multele aspecte pe care le iau cele două idei, cea
inițială și cea finală, este însăși coloana vertebrală a Bibliei-șira spinării revelației
particularei învățăturile care nu își conștientizează această coloană vertebrală vor
fi, fără îndoială, lipsite de orice verticalitate. Nu vor avea, la modul cel mai
concret, șira spinării! Ele vor tinde să ofere creștinilor și mai puține motivații
decît cele pe care le aveau pentru a transmite și altora binecuvîntarea pe care au
primit-o ei, nu numai celor de o seamă cu ei, dar și tuturor popoarelor pămîntului.
Nu ne putem aștepta ca bisericile să manifeste un zel paulinic pentru toate
popoarele rămase nebinecuvîntate dacă noi înșine am renunțat să impregnăm
bisericile noastre cu perspectiva istorică profundă care l-a stimulat pe Pavel
însuși să ajungă la nivelul unui astfel de zel. Pentru a folosi un paralelism,
fizicienii care se ocupă de fizica energiilor superioare ne spun că nici o particulă
atomică nu poate fi accelerată spre o energie superioară dacă: (1) nu este o
particulă încărcată deja pentru a începe; (2) nu este prinsă într-un cîmp de forță
puternic; și (3) acea particulă nu este mutată de către cîmpul de forță în interiorul
unui tunel lung, numit “accelerator”.
În mod analog, la început trebuie să devenim niște “particule încărcate” prin

întoarcerea noastră personală la Isus Cristos. Apoi trebuie să fim prinși într-un
cîmp magnetic — prin puterea Duhului Sfînt — de a intra în Trupul lui Cristos.
Acest cîmp magnetic va trebui apoi să ne poarte în interiorul unui tunel foarte
lung — planul lui Dumnezeu, de 4000 de ani în istorie — un plan care este definit
de un singur lucru, Legămîntul avraamic. Importanța acestui legămînt, așadar,
nu poate fi ignorată. A ne vedea pe noi înșine în relație cu acel plan de 4000 de
ani al lui Dumnezeu înseamnă a fi niște persoane “încărcate” pînă în străfunduri.
Este imposibil să ne imaginăm un stimulent mai puternic pentru justificarea
încercării de a găsi împlinirea planului dumnezeiesc în lume.
Presupunerea că Dumnezeu nu mai este interesat de împlinirea făgăduinței
Sale mai vechi făcută lui Avraam ar însemna acceptarea faptului că gîndirea lui
Dumnezeu este instabilă — ca și cînd i-ar fi ieșit din minte că S-a legat pe sine
printr-un jurămînt ca să împlinească aceste două promisiuni străvechi.
Amintiți-vă de răspunsul din Epistola către evrei: “Este cu neputință ca

Dumnezeu să mintă [sau să uite]” (6:18).
Așadar aceasta este ceea ce înțelegem prin “o legătura de 4000 de ani”. Dacă
putem să vedem în noi înșine un instrument în planul lui Dumnezeu de a
împărtăși binecuvîntarea Sa tuturor popoarelor, plan care numără acum 4000 de
ani, înseamnă că am renunțat la orice sentiment cum că am fi neînsemnați, la
orice nehotărîre și la orice lipsă de decizie. Această perspectivă istorică
îndelungată, prin cîmpul magnetic spiritual care o înconjoară, începe dintr-odată
să ne stimuleze și pe noi înspre cel mai mare destin pe care vreo ființă finită l-ar
putea împlini vreodată.
Trebuie numai să fiți siguri că sînteți una din particulele încărcate cu care se
poate începe, un adevărat credincios în Isus Cristos. Altfel, acel cîmp magnetic
nu va avea nici un efect asupra voastră. Vă lasă pur și simplu așa cum sînteți.
Sute de milioane de creștini au ascultat sute de mii de predicatori spunîndu-
le sute de mii de predici bazate pe marile imne ale Apocalipsei, imne cîntate de
către ființe cerești pentru a sărbători marea întîlnire a celor înviați în ceruri. Veți
găsi consemnate toate acestea în Apocalipsa apostolului Ioan, în ultima carte a
Bibliei. Numai că foarte puțini din acești predicatori și din ascultătorii lor par a
fi înțeles ce voia apostolul să ne spună cu adevărat cînd îi citează, de exemplu,
pe cei 24 de bătrîni, cîntînd un astfel de imn: “Vrednic ești Tu [Mielul lui
Dumnezeu]... căci ai fost înjunghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu
sîngele tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice popor și din
orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și
preoți pentru Dumnezeul nostru și ei vor împărâți pe pămînt” (Apoc. 5: 9- 10,

sublinierea autorului).
Iar cînd Ioan ne face descrierea propriei sale viziuni uluitoare despre “o mare
mulțime, pe care nimeni nu putea s-o numere, din orice seminție, din orice popor
și de orice limbă, stînd în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea
Mielului” (Apocalipsa 7:9), ce dorește de fapt să ne comunice?
La fel, cînd îngerul i-a spus “Trebuie să prorocești din nou cu privire la multe
popoare, neamuri, limbi și mulți împărați” (Apocalipsa 10:11), ce semnificație
trebuie să distingem?
Și ce vă vine în minte cînd el declară în Apocalipsa 11:9 că “oameni din orice
popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam” vor vedea minunea
celor doi martori? Dar atunci cînd spune că fiara (Antichristul) va avea o vreme
putere asupra oricărei semiții, a oricărui popor, a oricărei limbi și a oricărui
neam” (vezi Apocalipsa 13:7)?
Ce reiese din descrierea pe care o face unui alt înger care propovăduieste
“Evanghelia veșnică... oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui
popor” (Apocalipsa 14:6)?
Desigur că Ioan nu descrie numai desfășurarea unei istorii, ci desfășurarea
planului special al lui Dumnezeu in istorie de a binecuvînta toate popoarele
pămîntului prin Sămînța lui Avraam — Isus Cristos! Ioan ar fi putut foarte ușor
să prezinte această situație printr-o singură sintagmă grecească pentru omenire.
În locul acesteia el scotocește întregul vocabular grecesc, scoțînd la iveală
fiecare substantiv pe care îl găsește pentru a descrie calitatea subdiviziunilor
etnice ale omenirii, care au fost de la început țintele dumnezeieștii
“binecuvîntări” date lui Avraam.
Cu alte cuvinte, Ioan ne spune prin aceste profeții că Dumnezeu își va urma
planul Său vechi pînă la capăt — cînd se va elibera de obligațiile pe care și le-a
asumat prin acel jurămînt străvechi. Deoarece aceasta este “nestrămutarea
voinței Sale!”
Acum să punem o întrebare foarte dificilă. Apostolii ne descoperă că au
deplina conștiința a importanței Legămîntului avraamic în scrierile lor — dar ce
face Isus Cristos însuși? Ne descoperă oare cele patru Evanghelii faptul că El își
manifesta știința despre fundamentarea lucrării Sale pe acest legămînt? Dar dacă,
după toate cele ce le-am scris asupra acest subiect, vom vedea că Domnul însuși
nu părea să știe ceva despre această obligație legată de “ideea finală” și deci nu
ar fi manifestat nici un interes față de toate neamurile, subiectul acestei cărți ar
fi anulat.
CAPITOLUL ȘASE
Mesia pentru toate popoarele
“Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o și s-
a bucurat” (Ioan 8:56).
De fiecare dată cînd citesc aceasta propoziție aproape că aud rîsul patriarhal
al lui Avraam răsunînd de-a lungul veacurilor! Dar cine a spus aceasta
propoziție? A cui “ziuă”este aceea care l-a umplut pe patriarhul Avraam de
presimțiri fericite?
Cel care spune acestea este Isus Nazarineanul, un descendent al lui Avraam.
născut după 1.900 de ani de la vremurile cînd trăia patriarhul. Evreii îndoielnici,
uimiți de asemenea pretenții uluitoare, au obiectat: “N- ai nici cincizeci de ani...
și ai văzut pe Avraam!” (v.57).
Al doilea răspuns al său, și mai îndrăzneț decît primul i-a făcut pe evrei să
își iasă din fire: ‘Adevărat vă spun... înainte să se nască Avraam. sînt Eu!” (v.58).
Eu sînt, era unul din numele ebraice pentru Dumnezeu!
Evreii, îngroziți, au luat pietre pentru a-L lapida, dar Isus S-a ascuns (vezi
v.59). Nu cu multe luni mai tîrziu, același Isus, “ducîndu-și crucea a ajuns la
locul, zis al ‘Căpățînii’, care în evreiește se cheamă ‘Golgota’. Acolo a fost
răstignit” (Ioan 19:17-18).
Unde se afla Golgota, locul căpățînii? în afara zidurilor Ierusalimului și, la
cel mult, 1600 de metri depărtare de Muntele Moriah. Regele Solomon, cu cîteva
secole înainte, ridicase primul Templu evreiesc pe Muntele Moriah, probabil
pentru a comemora locul exact unde Avraam și-a așezat fiul pe legătura de lemne
(vezi Geneza 22:1-9). Era același loc în care Yahwe făcuse jurămîntul de a
împlini amîndouă ideile principale din Legămîntul avraamic.
Oricum, remarcați că însemnarea din Geneza nu ne spune că Avraam 1- a
adus pe Isaac pe Muntele Moriah, ci “în regiunea Moriahului”. Evident, dacă
Avraam ar fi stat pe piscul Moriah (mai înalt în zilele acelea decît este el acum),
ar fi fost mai ușor să se spună acest lucru în mod direct. Dar dacă evenimentul
ar fi avut loc cu ceva mai mult de 1600 de metri depărtare de Muntele Moriah,
era mai la îndemînă să fie asociat cu una din înălțimile alăturate, dintre care unele
erau mai evidente.
De aceea este posibil ca Golgota să fi fost chiar locul în care a avut loc
calvarul lui Isaac. Dacă într-adevăr Yahwe a dorit ca agonia lui Isus să se
întîmple în același loc, era esențial să nu lase istoricilor evrei o referire exactă
asupra localizării așezării, altfel cu siguranță că așezarea s-ar fi umplut de altare
comemorative, iar acest lucru i-ar fi împiedicat pe soldații romani să aleagă
tocmai acel loc pentru crucificarea lui Isus.
În orice caz, un descendent al lui Avraam numit Isus — cu toate că nu era
vinovat de nici o crimă — a fost ucis pe lemnul pe care El însuși și l-a dus pînă
la locul execuției. El a fost salvat numai prin intermediul lui Dumnezeu. Iar locul
a fost, în amîndouă cazurile, chiar dacă nu poate fi determinat exact, același.
S-ar putea face multe paralelisme despre legătura dintre Isaac și Isus, dar cea
mai importantă dintre toate este aceea că întreaga viață, moarte și înviere a lui
Isus au fost într-o legătură indestructibilă cu făgăduința străveche a lui Yahwe
de a împărți “binecuvîntarea lui Avraam” tuturor popoarelor pămîntului.
Parcă pentru a sublinia acest lucru, Matei, un cronicar al vieții lui Isus își
începe povestirea descriind strămoșii Domnului nostru timp de 42 de generații
neîntrerupte pînă la, nimeni altcineva decît, Avraam însuși! Oricum,
descendența fizică a lui Isus nu era decît o întemeiere. Milioane de evrei de-a
lungul istoriei își pot căuta strămoșii pînă la Avraam. Chiar mama lui Isus,
Maria, susținea în binecunoscuta ei cîntare de slavă că Yahwe, prin venirea lui
Isus, aducea mai mult decît încă un descendent fizic al lui Avraam. Acea venire
era un semn că Yahwe, după cuvintele Măriei, binevoise “să-Și aducă aminte de
îndurarea Sa, cum făgăduise părinților noștri, față de Avraam și sămînța lui
pentru totdeauna” (Luca 1: 54-55).
Chiar și unchiul lui Isus, Zaharia, a spus că venirea nepotului său era o dovadă
că Yahwe își amintise de “legămîntul Său cel sfînt, de jurămîntul prin care se
jurase părintelui nostru Avraam”. Apoi Zaharia și-a dus și mai departe
previziunea cînd a legat venirea lui Isus de “Soarele care răsare din înălțime, ca
să lumineze pe cei care zac în întunericul și în umbra morții (Luca 1:72-73; 78-
79, sublinierea autorului).
Referirile făcute la “cei care zac în întuneric” și “în umbrele morții” erau în
general făcute de către evrei pentru a se referi la Neamuri (vezi Matei 4:15-16).
Ne apropiem tot mai mult de acea idee finală a promisiunii primite de Avraam!
In cele din urmă...
Bătrînul Simeon, un evreu pios care i-a întîlnit pe Maria, pe Iosif și pe Isus în
Templul Ierusalimului, a exprimat și mai limpede acel plan mai vast al venirii
lui Mesia, spunînd înaintea lui Yahwe: “ochii mei au văzut mîntuirea ta, pe care
ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să descopere
popoarele și slava poporului Tău Israel” (Luca 2:30-32, sublinierea autorului).
Mesia pen tru toa te popoarele 121
La fel, înainte-mergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul, citează mereu din Isaia
40:3-5 justificîndu-și lucrarea de pregătire a “căii Domnului”, “netezindu-I
cărările”. Cu ce scop? Deoarece “ orice făptură va vedea mîntuirea lui
Dumnezeii" (Luca 3:4,6, sublinierea autorului).
Conotațiile vorbelor lui Ioan i-au jignit pe unii evrei; ei, fiind poporul ales al
lui Dumnezeu, erau vinovați de a fi făcut cărările “zgrunțuroase”, împiedicînd
astfel restul omenirii de a “vedea mîntuirea lui Dumnezeu”, după cum cerea
făgăduința lui Dumnezeu față de Avraam.
Se pare că unii evrei s-au revoltat, plini de mînie, spunînd că nu era corect să
aduci asemenea acuzații “copiilor lui Avraam”, Insă răspunsul lui Ioan față de
folosirea lui Avraam ca o scuză pentru nepăsare a fost prompt și tăios. “Nu
începeți să ziceți în voi înșivă: Avem pe Avraam ca tată!5 Căci vă spun că
Dumnezeu, din pietrele acestea poate să ridice copii lui Avraam. Securea a și
fost înfiptă la rădăcina pomilor; deci, orice pom care nu face roadă bună este
tăiat și aruncat în foc” (Luca 3:8-9).
Prin aceste cuvinte Ioan Botezătorul a prevăzut un lucru nou pe care Yahwe
avea să îl facă prin Isus — să înalțe un alt fel de urmași ai lui Avraam din
“pietrele” neamurilor. Aceștia vor deveni niște “pietre vii” în Templul spiritual
al lui Dumnezeu. Iar de data aceasta fundamentul selecției lui Dumnezeu nu va
mai fi o simplă descendență fizică, ci pocăința și credința născute în mod
providențial.
“O lumină care să descopere popoarele!” Un “Soare” ce va răsări deasupra
popoarelor ce “zac în întunericul și în umbra morții!” Un purtător al “mîntuirii...
pregătite înaintea tuturor popoarelor!” Toate indiciile erau inconfundabile: Isus
nu era menit să fie doar un om bun la toate, cum era Mesia evreilor, dar și un om
al tuturor neamurilor — o lumină pînă și pentru lumea păgînă!
Cînd de bine se potrivea acest lucru cu faptul că Isus, Mesia evreilor, avea în
vinele Sale sînge străin.
În afară de mama lui Isus, Maria, doar patru femei mai sînt menționate în
genealogiile dominate de bărbați, din Matei 1 și Luca 3. Și toate cele patru
aparțineau unor popoare străine care erau în descendența mesianică. Tamar, soția
lui Iuda, avea origine cananită (vezi Geneza 38). Rahab, prostituata din Ierihon
care i-a adăpostit pe spionii evrei înainte de vestita cădere a vechiului oraș, s-a
măritat cu un evreu numit Salmon și împărtășește împreună cu el descendența
lui Isus Cristos (vezi Matei 1:5). La fel și Rut, o femeie dintr-o regiune
disprețuită denumită Moab, care s-a măritat cu fiul lui Salmon și a lui Boaz, a
născut un fiu, Obed, devenind astfel “mama” lui Isus (v. 5). în cele din urmă,
Batșeba, care s-a măritat cu Regele David, se pare că provenea din mijlocul
poporului hitit (2 Samuel 11:3).
Și cît de potrivit era și faptul că Dumnezeu a folosit decretul dat de un împărat
roman, Caesar Augustus, pentru a se asigura că Isus se va naște în Betleem,
orașul lui David, împlinind astfel una din profețiile Vechiului
Testament făcută de prorocul Mica (Alica 5:2). Iarăși cît de bine se potrivea și
faptul că magii înțelepți din Orientul Apropiat, care au fost primii să se bucure
de nașterea lui Isus, probabil că nu erau evrei (vezi Matei 2:1). Și mai mult, că
Isus și-a găsit scăparea din calea mîniei lui Irod, un rege evreu nemilos, tocmai
în Egiptul păgîn (vezi Matei 2:14)1
În cele din urmă, cît de bine se potrivea faptul că Isus Și-a început lucrarea
publică într-o zonă a Galileii învecinată cu Siria barbară la nord și cu Decapolisul
păgîn la est! De fapt, Galileea se învecina și cu Samaria disprețuită, cu populația
ei corcită! Teritoriul Galileii nu putea fi nici pe departe considerat un loc al
societății înalte! Totuși Isus a onorat această regiune cu primele sale predici
publice!
Matei, unul din ucenicii lui Isus, a înregistrat acest lucru ca pe o împlinire a
comentariului profetului Isaia despre “Galileea Neamurilor”: “Poporul care
stătea în întuneric a văzut o mare lumină; și celor ce zăceau ținutul și în umbra
morții le-a răsărit lumina” (Matei 4:15-16; vezi și Isaia 9:1-2).
“Și mari mulțimi îl urmau din Galileea, din Decapole și de dincolo de Iordan”,
comentează Matei (4:25). “I S-a dus vestea în toată Siria; și aduceau la El pe toți
cei care sufereau... și El îi vindeca” (v.24).
Zarurile au fost aruncate! în ciuda tuturor presiunilor și a criticilor (inclusiv
celor venite din partea discipolilor Săi), Isus a rămas fidel lucrării Sale, potrivit
personajului pe care trebuia să 11 prezinte de la început. Fiind un om al tuturor
Neamurilor, ochii, urechile, mîinile și inima Sa erau la fel de atente față de
neamuri și samariteni ca și față de evreii care erau de un neam cu El. Iar El dorea
ca ucenicii Săi să îi urmeze exemplul!
xVlilioane de creștini știu, bineînțeles, că Isus, la capătul lucrării Sale, le- a
poruncit discipolilor “Duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele” (Matei
28:19). Respectuoși, noi cinstim această uitimă și incredibilă poruncă pe care ne-
a dat-o, numind-o “Marea trimitere”. Cu toate acestea, mulți dintre noi cred în
adîncul inimilor lor, dacă faptele noastre reprezintă un barometru exact al
credințelor noastre (iar Scripturile ne spun că așa este), că Isus a dat această
poruncă înspăimîntătoare fără să îi prevină cu grijă pe discipolii Săi.
Citiți în fugă cele patru Evanghelii și Marea trimitere o să vi se pară un fel de
idee amintită la capătul unei scrisori, pusă la sfîrșitul întregii învățături a lui Isus.
După cum a arătat dr. Winter, este ca și cum Domnul nostru, după ce ne-a
descoperit toate lucrurile dragi inimii Lui, ar fi pocnit din degete și ar fi zis “Ah,
da, să nu uit oameni buni, mai este încă ceva. Aș dori ca fiecare dintre voi să să
vestească mesajul meu tuturor din această lume, indiferent de limbă și cultură.
Aceasta, bineînțeles, dacă aveți timp și chef.”
Dar oare le-a spus Isus ceva nou discipolilor prin această mare îndatorire?
Oare le-a trîntit-o pur și simplu în față, fără nici un avertisment și apoi a plecat
în ceruri înainte ca ei să aibă ocazia de a-L întreba despre cum trebuie
Mesia pentru toate popoarele 123
ea aplicată? Oare nu Le-a arătat cum să o împlinească și nici nu Le-a explicat

de ce să o împlinească?
Cît de des citim noi creștinii cele patru Evanghelii fără să distingem
abundentele dovezi pe care ni le-a pregătit Dumnezeu pentru a înțelegem
tocmai contrarul! Să ne gîndim, de exemplu, cîtă compasiune folosește Isus în
întîinirile cu neamurile sau cu samaritenii pentru a le explica discipolilor Săi
cum să gîndească în termeni trans-culturali.
O dată (Matei 8: 5-13), un centurion roman, un păgîn, s-a apropiat de Isus
cerîndu-i să îl ajute pe servitorul său paralizat. Evreii i-au cerut cu această
ocazie lui Isus să îl asculte. “Este vrednic să îi faci acest bine, căci iubește
poporul nostru și ne-a construit sinagoga'5, i-au explicat ei.
De fapt, zidurile și stîlpii acelei sinagogi construite de centurion au rămas
încă în picioare pe țărmul nordic al Alării Galileii după două mii de ani! însă,
remarcați consecințele raționamentului evreilor. De fapt, ei susțineau că, dacă
acel centurion nu i-ar fi ajutat astfel, atunci nici el nu ar fi meritat în acel
moment să îi fie ajutat servitorul paralitic! Cît egoism tribal din partea lor! Nu
este de mirare că Isus a suspinat cu acest prilej, “O, generație necredincioasă și
fățarnică... pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi?” (Matei 17:17).
Isus i-a răspuns centurionului, “Voi veni și îl voi vindeca”. Atunci,
centurionul a spus ceva destul de neobișnuit: “Doamne, nu sînt vrednic să intri
sub acoperișul meu; ci spune numai un cuvînt și robul meu va fi vindecat! Căci
și eu sînt un om sub stăpînire; am ostași în subordinea mea...Cînd a auzit Isus
S-a mirat”, scrie Matei. Ce era atît de uimitor? Pur și simplu faptul că
experiența militară a centurionului îl învățase pe acesta ceva despre autoritate.
După cum apa curge în josul rîului, așa și autoritatea izvorăște într-o ierarhie
(într-un lanț de porunci). Oricine se supune unei autorități dintr-un rang
superior al ierarhiei are la rîndul său privilegiul de a dispune de autoritate
asupra celor aflați într-un nivel inferior lui. Centurionul și-a dat seama că Isus
era pe deplin ascultător lui Dumnezeu; de aceea trebuia ca El să aibă autoritate
desăvîrșită asupra tuturor celor aflați sub El în cea mai mare ierarhie dintre
toate, în univers! Iată de ce Isus trebuia să aibe puterea infailibilă de a porunci
nervilor și mușchilor din trupul servitorului bolnav și să le ordone să se întoarcă
în starea lor de sănătate!
“Adevărat vă spun”, a exclamat Isus, “că nici în Israel nu am găsit o
credință așa de mare!” Ca și în multe alte cuvinte ale Sale, Isus a folosit și
această ocazie pentru a-i învăța pe ucenicii Săi faptul că neamurile au un
potențial de credință la fel de mare ca și al evreilor! Că la rîndul lor și ei
constituie un obiect la fel de prețios pentru harul lui Dumnezeu!
Hotărît să maximalizeze această idee, Isus a continuat zicînd: “Dar vă spun
că vor veni mulți de la răsărit și de la apus [Luca, un scriitor aparținînd
neamurilor, adaugă în descrierea sa paralelă: “și de la nord și de la sud”] și
vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în împărăția cerurilor; iar fiii împărăției
[aceasta nu se referă la altceva decît la evrei, poporul ales] vor fi aruncați în
întunericul de afară, unde va fi plînsul și scrîșnirea dinților” (Matei 8: 7-12; Luca
7:9; 13:28-29).
Și ce credeți că vor sărbători Avraam, Isaac și Iacob cu musafirii lor
aparținînd neamurilor? Bineînțeles că împlinirea “ideii finale” din făgăduința lui
Yahwe, de a binecuvînta toate popoarele!
Mai clare sugestii pentru împlinirea Marii îndatoriri nici că se puteau face!
Dar stați așa, că nu am terminat!
Mai tîrziu, o femeie canaaneancă din regiunea Tirului și Sidonului i-a cerut
lui Isus să aibe milă de fiica ei stăpînită de demoni. La început Isus s- a prefăcut
indiferent. Discipolii Săi, bucuroși fără îndoială văzînd că Mesia al lor a respins
o păgînă înfigăreață, și-au dat cu părerea asupra a ceea ce păreau a fi adevăratele
sentimente ale lui Isus. “Alung-o”, ziceau ei, “căci strigă după noi” (vezi Matei
15:21-28).
Ei habar nu aveau de ceea ce voia Isus să îi învețe. “Eu nu sînt trimis decît la
oile pierdute ale casei lui Israel”, i-a spus El femeii. După ce și-a manifestat
aparenta nepăsare față de acea femeie, acum El vorbea despre nepotrivirea dintre
ei. El mai vindecase pe mulți din mijlocul neamurilor. Oare de ce acestei femei
îi respinge acum cererea? Ii și vedem pe discipoli dînd din cap aprobatori. Oare
nu și-au dat seăma? Fără să se lase convinsă, femeia canaaneancă a îngenuncheat
la picioarele lui Isus, implorînd “Doamne, ajută-mi!”
“Nu este bine să iei pîinea copiilor” — a folosit o metaforă pentru
binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra evreilor potrivit cu “ideea inițială”. Și apoi
El a adăugat cuvintele zdrobitoare — “și să o arunci la cîini!” “Cîini” era un
nume obișnuit printre evrei pentru neamuri, mai ales pentru acele neamuri care
încercau să tulbure intimitatea și privilegiile religioase ale evreilor. Cu alte
cuvinte, Isus își completase “nepăsarea” și “nepotrivirea” anterioară cu o
“cruzime” și mai mare. Remarcați și faptul că vorbele lui Isus sînt într-o
contradicție flagrantă cu “ideea finală” a Legămîntului avraamic.
Oare cel care vorbea era Mîntuitorul lumii? Fără îndoială că, pentru acea
împrejurare, discipolii săi considerau vorbele sale ca fiind foarte potrivite. Dar
tocmai cînd piepturile lor se umflaseră de mîndria apartenenței la rasa lor, femeia
canaaneancă a surprins strălucirea din ochii lui Isus și și-a dat seama care era
adevărul!
“Da, Doamne”, a răspuns ea cu și mai multă smerenie, dar cu multă
subtilitate, “dar și cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor
lor!” (Matei 15:21-27; vezi și Marcu 7:26-30).
“O, femeie, mare este credința ta!” s-a luminat la față Isus. “Facă-ți-se după
cum voiești!” Nu, El nu era nestatornic! Acest lucru îl dorise El de la început.
Cu puțin înainte de acest eveniment, Isus îi învățase pe discipolii
Săi despre diferența dintre necurățenia reală și cea figurată. Acesta fusese modul
Său de a le explica lucrurile.
“Și fiica ei a fost vindecată din ceasul acela”, consemnează Matei (v.28).
Cînd, cu o altă ocazie, Isus și suita Sa au ajuns lîngă un anume sat samaritean,
iar samaritenii au refuzat să îi primească, Ioan și Iacov, doi discipoli pe care Isus
îi poreclise “fiii tunetului” din pricina temperamentului lor impulsiv, s-au
revoltat.
“Doamne”, au strigat ei plini de indignare (bătînd din picioare?), “vrei să
spunem să se coboare foc din cer și să îi mistuie?”
Isus S-a întors spre Iacov și spre Ioan și i-a certat. Unele manuscrise vechi
adaugă și faptul că El ar fi spus, “Nu știți de ce duh sînteți însuflețiți. Căci Fiul
Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mîntuiască” (Luca
9:51-55, inclusiv notele).
Prin aceste cuvinte, Isus s-a identificat pe Sine și ca Mîntuitor al
samaritenilor!
Iar mai tîrziu, Isus i-a vindecat pe cei zece leproși ce se aflau de-a lungul
graniței dintre Samaria și Galileea. Nouă dintre ei s-au grăbit să plece, să se
bucure de sănătatea lor refăcută. Numai al zecelea a venit la Isus “slăvind cu glas
tare pe Dumnezeu”. Apoi, omul proaspăt curățit, “s-a aruncat la picioarele lui
Isus și I-a mulțumit”.
Luca adaugă tăios, “și era samaritean!”
Din nou, Isus a vrut să se asigure că ucenicii săi nu pierd semnificația trans-
culturală a acestei întîmplări și i-a întrebat: “Oare n-au fost curățiți toți cei zece?
Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a găsit decît străinul acesta să se întoarcă și să dea
slavă lui Dumnezeu?” (vezi Luca 17:11-19).
Tendința lui Isus de a le oferi exemple de credincioșenie ne-evreiești evreilor
— care ar fi trebuit să fie, dintre toate popoarele pămîntului, cei mai credincioși
— apare încă și mai bine reprezentată prin povestea Sa despre bunul samaritean,
descrisă cu ocazia unei întrebări pusă de un evreu iscoditor, care căuta justficări
în buna cunoaștere a legii mozaice! întrebarea era, “Cine este aproapele meu?”
“Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon”. a început Isus, “cînd a căzut între
niște tîlhari, care l-au dezbrăcat, l-au rănit, au plecat și l-au lăsat aproape mort.
Din întîmplare se cobora pe același drum un preot și, cînd a văzut pe omul acesta,
a trecut înainte de cealaltă parte... Dar un samaritean...” (imaginați-vă cum s-a
acrit în acel moment fața acelui “cunoscător” al legii) “un samaritean”, a
continuat Isus, “care era în călătorie, a venit la el și, cînd l-a văzut, i s-a făcut
milă de el. S-a apropiat și i-a legat rănile, turnînd peste el untdelemn și vin; apoi
l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire și a îngrijit de el” (Luca
10:30-34).
Spunînd astfel de povești, cu greu l-am putea bănui pe Isus că lua partea
semenilor săi evrei! De fapt, de-a lungul secolelor, mulți au văzut în refuzul său
categoric de a se implica în avantajele politice cea mai sigura dovadă a
lipsei sale de păcat! Mohamed, după cum puteți vedea în altă parte, nu a trecut
din păcate și în chip tragic, de această încercare.
Iată o altă ocazie în care Isus s-a ridicat în mod vădit împotriva valului de
prejudecăți populare din vremea lui. “Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria”. ne
descrie această întîmplare Evanghelia lui Ioan, “a ajuns lîngă o cetate din ținutul
Samariei, numită Sihar... Acolo se afla fîntînă lui Iacob, Isus... ședea lîngă
fîntînă... A venit o femeie din Samaria să scoată apă. ‘Dă-Mi să beau5, i-a zis
Isus... Femeia samariteancă I-a zis: ‘Cum Tu, fiind iudeu, ceri să bei de la mine,
femeie samariteancă?’”
Din acest început deloc promițător, Isus a pornit să străpungă armura
rezistenței acelei femei față de tot ce era evreiesc. A reușit chiar să spună
“Mîntuirea vine de la iudei” și să scape nevătămat! Femeia samariteancă L-a
crezut. Complet uimită, ea și-a lăsat vasul de apă lîngă fîntînă, a fugit în Sihar,
și-a adunat concitadinii și i-a adus pe toți, în masă, pentru a-1 vedea pe Isus.
Între timp, discipolii Săi, care cumpăraseră mîncare din Sihar, au fost șocați
văzîndu-L la întoarcere vorbind cu o femeie, ba mai mult, cu o femeie
samariteancă Ei înșiși, în timp ce făcuseră cumpărăturile în Sihar, avuseseră
grijă ca nu cumva să depășească stadiul “de afaceri” în relațiile dintre ei și toți
ceilalți samariteni! Deoarece, după cum explică Ioan în descrierea sa, “iudeii n-
au legături cu samaritenii”.
Totuși ei ezitau să-L critice pe Isus. S-au încruntat și I-au zis, “Învățătorule,
mănîncă”.
“Eu am de mîncat o mîncare pe care voi nu o cunoașteți”, le-a răspuns Isus.
În timp ce ei se întrebau ce a vrut să spună, femeia samariteancă a reapărut,
aducîndu-l lui Isus o invitație din partea semenilor ei din Sihar. Arătind probabil
cu capul spre samariteni, Isus a continuat, “Mîncarea Mea este să fac voia Celui
care M-a trimis și să fac lucrarea Lui” (vezi Ioan 4:4-34).
Și care era voința și lucrarea lui Yahwe? De a împlini promisiunea făcută lui
Avraam, inclusiv acea “idee finală” ce cuprindea toate popoarele pămîntului în
binecuvîntarea dată prin urmașii lui Avraam! Și văzînd mulțimea samaritenilor
adunată ca să îl vadă, Isus a știut că promisiunea Sa, făcută lui Avraam, era mai
aproape cu un pas. Un alt neam se pregătea să intre!
Mișcîndu-se spre El ca un lan de grîu copt sub bătaia vîntului, samaritenii I-
au adus aminte lui Isus de recoltă. “Ridicați-vă ochii și priviți holdele!” Le-a
spus El ucenicilor. “Sînt albe acum pentru seceriș” (v.35). Samaritenii? Grîne
pentru secerișul lui Dumnezeu? “Ce mai grîne!” ar fi rîs batjocoritori mulți evrei.
Buruiene poate, dar nu grîne! Dar pentru Isus, Mesia tuturor popoarelor,
samaritenii puteau să fie grîne!
într-o zi Isus a vestit, mai provocator ca niciodată, că trei orașe ale neamurilor
— Tirul, Sidonul și chiar disprețuita Sodomă -vor avea parte
de o judecată mai bună în ziua de apoi decît trei orașe evreiești numite Horazin,
Betsaida și Capernaum! De ce? Pentru că orașele menționate, care stătuseră
mărturie minunilor săvîrșite de Isus în Galileea, “de mult s-au pocăit stînd în sac
și în cenușă” (Luca 10:13).
La fel i-a avertizat pe evreii din timpul Lui că popoarele din Ninive “se vor
scula alături de generația aceasta în ziua judecății și o vor condamna!” De ce?
“Pentru că ei s-au pocăit la vestirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare
decît Iona!”
Pe același ton, Isus i-a avertizat și pe contemporanii Săi că neamurile,
“împărăteasa de la miazăzi se va scula alături de generația aceasta în ziua
judecății și o va condamna!” Pe baza cărui fapt? “Pentru că ea a venit de la
marginile pămîntului, ca să audă înțelepciunea lui Solomon; și iată, aici este Unul
mai mare decît Solomon” (Matei 12:41-42).
Luca este cronicarul care ne consemnează cît de puternice erau resentimentele
evreilor din vremea lui Isus față de astfel de comparații.
Oamenii din Nazaret, orașul natal al lui Isus, aflaseră niște vești uluitoare
despre minunile pe care El le făcuse în alte părți. Fiecare nazarinean, putem fi
siguri, aștepta ziua în care Isus se va întoarce în cele din urmă acasă, pentru prima
oară de cînd începuse să își descopere nebănuitele Sale talente ca făcător de
minuni. Dacă a împărțit cu atîta generozitate miracolele Sale străinilor, cine știe
ce minuni va face în orașul Său de baștină!
Se spunea că El are atîtea minuni în puterea Sa încît își permite să le
cheltuiască asupra neamurilor și a samaritenilor! Cu atît mai mult își va manifesta
puterile într-un mod cu totul deosebit în mijlocul neamului său evreiesc și a
cunoștințelor sale! Luca ne spune ce s-a întîmplat de fapt: “După obiceiul Său, în
ziua sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească și I s-a dat cartea
prorocului Isaia. Cînd a deschis cartea, a găsit locul unde era scris: ‘Duhul
Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia.’”
Nu putem imagina cum a accentuat Isus cuvîntul “săraci” și cum S-a uitat
apoi în jurul Său să își măsoare ascultătorii care se credeau vrednici de un
privilegiu deosebit. A continuat să citească: “‘M-a trimis să predic captivilor...
Oare a rostit El cuvîntul “captivi” într-un mod care a devenit deodată încărcat cu
un alt înțeles decît cel de “deținut”? ‘“... și orbilor căpătarea vederii, să dau
drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului’” (Luca 4:16-19,
sublinierea autorului; vezi și Isaia 61:1-2).
În timp ce greutatea profundei mărturii a lui Isaia îi împovăra încă pe
concetățenii Lui, evreii din Nazaret, Isus “înfășurînd cartea, cînd a dat-o înapoi
îngrijitorului, S-a așezat jos. Toți cei ce se aflau în sinagogă”, adaugă Luca,
sporind încordarea, “aveau privirile ațintite spre El. Și El a început să le spună:
‘Astăzi s-a împlinii Scriptura aceasta pe care ați auzit-o’” (v. 20-21). Șoapte de
încuviințare se auzeau în sinagogă. “Și toți mărturiseau
pentru El”, scrie Luca, “se mirau de cuvintele de har care ieșeau din gura Lui”
(v. 22).
Aceasta, bineînțeles, pentru că nu știau încă de ce El a ales tocmai acest pasaj
din Isaia. Nu avea importanță, ei erau atît de nerăbdători să Îl vadă încît nici nu
au cîntărit înțelesurile vorbelor Sale. Cuvintele erau o simplă introducere pentru
minuni, nu-i așa? Dar desigur! Minunile trebuiau să fie atracția principală a
acelei zile.
“Fără îndoială”, a continuat Isus, “îmi veți spune proverbul acesta:
ʻDoctore, vindecă-te pe tine însuți! Fă și aici în patria Ta, ce am auzit că ai
făcut în Capernaum.’ Adevărat vă spun... că nici un prooroc nu este primit bine
în patria sa” (v. 23-24).
Această afirmație din urmă, făcută fără îndoială cu un suspin, nu era altceva
decît o legătură spre partea solemnă a spuselor Sale. Pentru a explica ce a vrut
să spună Isaia cînd a prevestit că Mesia va lucra mai ales în mijlocul celor
sărmani, a celor închiși, orbi sau împovărați, Isus a făcut o trecere magistrală la
alte două întîmplări binecunoscute din Vechiul Testament. Prima: “în zilele lui
Ilie, cînd... a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel;
și totuși Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta [într-o
regiune a neamurilor] Sidonului (v. 25-26 sublinierea autorului).
Dacă atmosfera din sinagogă s-a acrit după această afirmație, atunci cu
siguranță că s-a deteriorat definitiv după următoarea: “Și mulți leproși erau în
Israel pe vremea prorocului Elisei; și nici unul nu a fost vindecat, afară de
Naaman Sirianul” (v. 27).
Atunci s-a dezlănțuit iadul. “Toți cei din sinagogă auzind aceste lucruri s-au
umplut de mînie”. consemnează Luca. “Și s-au sculat, L-au scos afară din cetate
și L-au dus pînă ia sprinceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L
arunce jos, în prăpastie. Dar El, trecînd prin mijlocul lor, a plecat de acolo” (v.
28-30).
Într-atît de puternic era interesul pe care-1 manifestau evreii față de ideea
finală a propriului lor Legămînt avraamic! Numai aluzia că Yahwe ar fi putut să
îi treacă cu vederea pe evreii aflați în nevoi pentru a împlini acea clauză specială
a neamurilor era supărătoare și inacceptabilă, chiar dacă era susținută de textele
Scripturii! Cît de singur trebuie să se fi simțit Isus, ca singurul evreu din tot
popor iudeu căruia îi păsa de întregul mesaj al străvechiului legămînt al lui
Yahwe făcut cu Avraam! Și cît de greu trebuie să-I fi fost să împărtășească
această perspectivă unică unor oameni care trebuiau să fie interesați, dar cărora
nici nu le păsa.
Chiar și discipolilor Săi le-au trebuit, după cum vom vedea, cîteva decenii
pînă să înțeleagă perspectiva “tuturor popoarelor” pe care o avea Isus. Și totuși,
cît de răbdător a îndurat Isus aparent nesfîrșitele respingeri ale acestei dorințe,
ale celei mai îndelungate și mai adînc milostive dorinți ale Sale. Cît de răbdător
mai așteaptă și astăzi încă deplina noastră înțelegere asupra
acestei dorinți! Bineînțeles că El a trebuit să își ducă lucrarea pînă la capăt. Era
destinul Său. Și mai presupune încă legămîntul său personal de 4000 de ani față
de Dumnezeu și față de Avraam.
Singur Isus știa cît de nerăbdătoare așteaptă popoare cum sînt karenii, lahu,
wa, lisu, kașin, mizo, naga, gedeo, santal, inca și încă alte mii de popoare. El nu
îi va dezamăgi (pe ei sau pe noi!) abandonînd această perspectivă. Și mai exista
un motiv și mai puternic care L-a făcut să nu renunțe.
Îndată după ce a renunțat la sacrificiul lui Isaac, Yahwe a întărit făgăduința
Sa prin celebrul jurămînt în fața lui Avraam! Remarcați: “Pe Mine însumi jur,
zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău [al lui
Avraam], pe singurul tău fiu, te voi binecuvînta foarte mult... Toate neamurile
pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînța ta, pentru că ai ascultat de glasul Meu”
(Geneza 22:15-18).
Autorul Epistolei către evrei din Noul Testament comentează acest pasaj din
Geneza astfel: “Dumnezeu, cînd a dat lui Avraam făgăduința, fiindcă nu putea
să Se jure pe unul mai mare decît El, S-a jurat pe Sine însuși... voind sâ arate cu
mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea hotărîrii Sale, a
intervenit cu un jurămînt. pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba și
în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică încurajare
noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care
o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită (Evrei 6:13-19).
Nu era altă cale, atunci, ca Isus Mesia să renunțe la “dezideratul tuturor
popoarelor”! Dumnezeu își însemnase numele și persoana cu împlinirea acestui
jurămînt! Mai mult, numele și persoana Sa sînt încă însemnate prin împlinirea
pînă în ziua de azi a acestui imperativ! Oricine nu înțelege acest lucru nu poate
înțelege rolul lui Dumnezeu în istorie.
Nu numai în orașele mici cum era Nazaretul, dar și în marele oraș al
Ierusalimului, loialitatea necondițioonată a lui Isus față de “imperativul tuturor
popoarelor” a menținut relațiile Sale cu evreii, semenii Săi, într-o permanentă
încordare. Atît Matei, cît și Marcu și Luca ne povestesc cum Isus, spre sfîrșitul
lucrării Sale, a intrat în ceea ce se numea curtea neamurilor, una din incintele
faimosului Templu al lui Irod din Ierusalim. De ce era ea numită astfel? Exista
un singur motiv pentru aceasta, acolo era unicul loc din Templu care să le
reamintească evreilor de obligația lor străveche de a cinsti ideea finală a
Legămîntului avraamic! Dacă nu ar fi fost acel perimetru, evreii ar fi putut să
uite mai ușor că erau binecuvîntați pentru a oferi binecuvîntare neamurilor!
Acela era și unicul loc din Templu în care vizitatorii străini sau chiar dintre
neamuri, cei “temători de Dumnezeu”, puteau să intre. Era planul lui Dumnezeu
ca neamurile care intrau în acea incintă să audă predicile evreilor și să afle fără
putință de tăgadă că Dumnezeul evreilor era cu
adevărat Dumnezeul întregului pămînt, un Dumnezeu ce dorește să

binecuvinteze toate popoarele.
Spre cumplita Sa indignare, Isus a găsit însă curtea neamurilor închinată
afacerilor negustorilor evrei. Țarcurile de berbeci și de tauri, cuștile de porumbei
și schimbătorii de bani cu balanțele și abacurile lor, umpleau curtea neamurilor
de la poartă pînă lîngă zid. Zarvă și zgomote, ciorovăieli și sporovăieli se auzeau
de pretutindeni, mai dăunătoare chiar decît duhoarea bălegarului animalelor.
Inițial, afacerile de acest fel legate de Templu, dacă au existat, erau situate în
afara incintei. Apoi, cu timpul, oamenii de afaceri și-au dat seama cît de mari
profituri ar face dacă s-ar putea apropia de partea interioară a curții Templului
unde erau de fapt jertfite animalele. Ei și-au dat seamă că acel spațiu al
Templului numit curtea neamurilor nu era cu adevărat folosit. De fapt, cine se
mai ruga pentru neamuri oricum? Iar dacă cine dorea să se roage pentru neamuri
o putea face la fel de bine oriunde altundeva. Era un lucru practic să blochezi o
întreagă zonă comercială pentru simplul motiv al rugăciunii pentru neamuri?
“Redați curtea neamurilor pentru scopuri comerciale!” a devenit sloganul unei
mișcări economice. Probabil, propunerea a cîștigat teren și a devenit lege, cu
unul sau doi șecheli trecînd pe sub masa din biroul marelui preot.
Au intrat vînzătorii de animale, urmați de schimbătorii de bani, nerăbdători
să exploateze pe călătorii străini care veneau la Templu. Vizitatorii veniți de
departe, necunoscînd rata de schimb din Palestina nu știau cînd un schimbător
de bani îi înșela printr-un schimb inechitabil, fără să mai vorbim de balanțele
falsificate.
Isus a văzut toate acestea și a intrat în acțiune. El “dat afară pe toți cei care
vindeau și cumpărau în templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și
scaunele celor care vindeau porumbei” (Matei 21-12). Celor care strigau, “Ce
te-a apucat?” Isus nu le răspundea cu mîme acuzatoare, ci printr-o învățătură
întemeiată pe Scriptură.
Și care era învățătura prin care își susținea El acțiunea hotărîtă îndreptată
împotriva prostituării josnice la care s-a dedat consîngenii Săi evrei în curtea
neamurilor? El a ales o combinare minunată de citate din doi profeți vechi
testamentari. Primul citat vine din Isaia: “Casa Mea [templul lui Dumnezeu] se
va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Marcu 11:17; vezi și Isaia
56:7). Apoi Isus a făcut în paralel legătura cu o fraza din Ieremia: “Dar voi ați
făcut din ea ‘o peșteră de tîlhari!’” (vezi Ieremia 7:11).
Contextul citatului din Ieremia are o puternică legătură cu “imperativul
tuturor popoarelor” din Legămîntul avraamic. Deoarece în acel context, Isaia
citează cuvintele lui Yahwe: “Și fiul străinului care se alipește de Domnul să nu
zică: ‘Domnul M-a despărțit cu totul de poporul Său’... Și pe fiii străinilor care
se vor alipi de Domnul, ca să-I slujească și să iubească numele Domnului, ...îi
voi aduce la muntele Meu cel sfînt și-i voi umple
de veselie în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot și jertfele lor vor fi
primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru
toate popoarele” (Isaia 56:3,6,7).
Toate popoarele ar trebui să remarce faptul că Isus nu i-a alungat pe
schimbătorii de bani numai pentru a apăra sfințenia Templului însuși, ci și pentru
a apăra dreptul lor de a fi reprezentați în acel templu cu năzuințele lor spirituale!
Mai mult, gestul acesta L-a costat foarte scump, deoarece: “Preoții cei mai de
seamă [care probabil dădeau permise schimbătorilor de bani, ori cel puțin
îngăduiau astfel de vînzări] și cărturarii, cînd au auzit cuvintele acestea căutau
cum să-L piardă; căci se temeau de El, pentru că tot poporul era uimit de
învățătura Lui” (Marcu 11:18).
O astfel de țipătoare respingere a spiritului cu adevărat deschis al
Legămîntului avraamic L-a făcut pe Isus să aducă o aspră amenințare asupra
conducătorilor evrei. Primul semn de rău augur al acestei avertizări a venit în
ziua imediat următoare alungării negustorilor din Templu. Petrecîndu- și noaptea
în Betania...
“De dimineață, pe cînd Se întorcea în cetate, a flămînzit. Și văzînd un
smochin lîngă drum, S-a apropiat de el; dar n-a găsit decît frunze în el și i- a zis:
‘De acum încolo, în veac să nu mai dea rod în tine!’ Și îndată smochinul s-a
uscat. Ucenicii cînd au văzut acest lucru, s-au mirat” (Matei 21:18-20).
Semnificația reală a acestui incident nu a ieșit însă la suprafață, decît mai
tîrziu pe parcursul acelei zile. Cînd Isus învăța în Templu, conducătorii evrei
invidioși stăteau nerăbdători undeva în spatele mulțimii și își storceau mințile
cum să găsească un mijloc de a-L pierde pe Isus. In orice caz, Isus a fost cel care
a preluat inițiativa împotriva lor prin cîteva parabole, inclusiv una despre un
gospodar (Yahwe) care a plantat o vie (Israel) și a dat-o în arendă unor viticultori
(conducătorii religioși ai evreilor) și a plecat într-o călătorie. După recoltă, el și-
a trimis slujitorii (profeții) să îi adune partea din roade (ascultarea lor față de
prevederile legămîntului). Arendașii viei i-au bătut, lapidat și i-au ucis pe pe
slujitorii stăpînului viei. în cele din urmă, proprietarul s-a folosit de ultimul
mijloc de convingere, l-a trimis pe propriul său fiu. Dar arendașii viei l-au ucis
și pe el!
“Acum”, a întrebat Isus, “cînd va veni stăpînul viei, ce va face el
viticultorilor?”
“Pe ticăloșii aceia, ticălos îi va pierde”, au răspuns evreii, “și via o va da altor
viticultori, care îi vor da roadele la timpul lor”.
Isus le-a răspuns: “De aceea vă spun că împărăția cerurilor va fi luată de la
voi și va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite” (vezi Mat. 21: 33-
43). Bineînțeles că discipolii lui Isus și-au amintit imediat de incidentul cu
smochinul care s-a uscat sub blestemul Său din pricină că nu adusese roade cînd
El se apropiase! Desigur, trebuie că ucenicii și-au dat seama de faptul că
întîmplarea cu acel smochin prevestise tragedia de mai tîrziu a însuși poporului
Israel!
Nu se putea face o avertizare mai directă asupra faptului că Yahwe era gata
să retragă încrederea spirituală acordată cîndva evreilor și să deschidă calea spre
o nouă administrare a neamurilor care erau dornice de a cinsti spiritul
Legămîntului avraamic! Dar, ca să Se convingă că au înțeles, Isus a continuat
imediat printr-o altă parabolă.
Un împărat (Yahwe) a pregătit o petrecere pentru nunta Fiului Său și I- a
invitat pe toți prietenii Lui (evreii). însă ei au respins invitația Lui, ba chiar i-au
ucis și și-au bătut joc de slujitorii care duceau invitațiile! împăratul le-a răspuns
în două moduri: mai întîi a trimis o armată care să pedepsească ticăloșia celor
care I-au ucis și batjocorit slujitorii și a trimis alți slujitori pe străzi pentru a aduce
la nuntă pe cei care înainte nu au fost considerați vrednici (neamurile) ca să
petreacă alături de de El. Astfel Domnul nostru a prevăzut o extindere iminentă
a invitației harului lui Yahwe asupra samaritenilor și asupra neamurilor de orice
fel prin lucrarea apostolilor Săi și a urmașilor lor!
Misiologul Ralph Winter și-a uimit odată auditoriul cu afirmația următoare:
“Isus nu a venit să ne dea Marea îndatorire! El a venit să o ia de la evreii care o
avuseseră într-o formă prototipală pînă atunci timp de aproape două secole, și
care nu făcuseră aproape nimic cu ea! Era vremea ca lumea să cunoască ce vor
face prin ea neamurile credincioase, încredințate cu același imperativ într-o
formă nou-testamentară.”
Ideea că Yahwe ar putea să îi pedepsească pentru neascultarea lor grosolană
prin anularea drepturilor spirituale timp de cîteva generații era, pentru evrei, de
neimaginat! Faptul că Isus putea să facă aluzie la așa ceva li se părea o nebunie!
Totuși, propriul lor legiuitor, Moise, îi prevenise cîndva asupra acestei
posibilități! “Mi-au întărită: gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu”, el
consemnează spusele lui Yahwe, “Vă voi provoca la gelozie prin ceea ce nu este
un popor” (Deuteronom 32:21, citat de Pavel în Romani 10:19).
Care a fost răspunsul imediat al conducătorilor evrei față de avertismentele
lui Isus? “Ei căutau să-L prindă... căci înțeleseseră că împotriva lor spusese Isus
pilda aceasta” (Marcu 12:12). Unii dintre ei, însă, pricepuți în dezbateri prin
educația lor rabinică, au încercat să îl atragă pe Isus ca să facă afirmații politice
periculoase împotriva Romei. Vai interogatorilor Săi, El a utilizat aceste
întrebări, ca de altfel și pe altele, cu ușurința unui soldat obișnuit cu luptele de
teren, pregătit oricînd pentru orice fel de ambuscade!
Care era întrebarea lor? “Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” (Matei
22:17). Care era sfatul pe care îl va da Isus, omul tuturor neamurilor, în această
problemă spinoasă a plății taxelor de către evrei față de un împărat străin?
El și-a început răspunsul astfel: “Pentru ce mă ispitiți, fățarnicilor?” Pe ce se
întemeia afirmația Lui că erau fățarnici? Pur și simplu, pe faptul că ei
susțineau că ascultă atît de Legămîntul avraamic cît și de continuarea ulterioară

a acestuia în Legea lui Moise și a Profeților, însă nu încălcau intențiile acestui
Legămînt aproape în nici una din părțile sale principale!
Isus a continuat: ‘“Arătați-mi moneda pentru bir.’ Și ei I-au adus un dinar. El
i-a întrebat: ‘Chipul acesta și inscripția de pe el, ale cui sînt?’ Ale Cezarului,’ I-
au răspuns ei. Atunci El le-a zis: ‘Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”’ (vs. 18-21).
Cu aceste cuvinte, Isus, Mesia tuturor popoarelor, a afirmat dreptul unor
împărați, chiar necredincioși, de a domni asupra evreilor, probabil pînă în ziua
cînd se vor împlini vremurile pe care EI le-a numit “timpurile neamurilor” (vezi
Luca 21:24).
Dușmanii săi “nu L-au putut prinde cu vorba”, scrie Luca, “ci mirați de
răspunsul Lui, au tăcut” (Luca 20:26).
Între timp, Isus, deși mai săvîrșea, de fiecare dată cînd avea prilejul, lucrarea
de binecuvîntare a evreilor (după cum cerea “ideea inițială” a Legămîntului
avraamic), continua să îi anunțe pe ucenicii Săi că și ei înșiși vor trebui în curînd
să înceapă lucrarea în mijlocul neamurilor. De exemplu, o dată El i-a trimis într-
o lucrare de pregătire explicîndu-le că, deocamdată nu îi trimitea încă între
neamuri ori între samariteni, ci la “oile pierdute ale lui Israel”, și că mai tîrziu
vor fi “duși înaintea stăpînitorilor și înaintea împăraților ca mărturie înaintea lor
și înaintea neamurilor (Matei 10:5- 6,18, sublinierea autorului).
Cel mai plauzibil este faptul că Isus le-a dat aceasta restricție temporară, nu
pentru a-i disprețui pe samariteni și pe păgîni, ci pentru că discipolii Săi erau
încă nepregătiți din punct de vedere spiritual și psihic pentru a-și asuma o astfel
de misiune trans-culturala.
Mai tîrziu, Isus explicîndu-le discipolilor metaforele faimoasei Sale Pilde a
Semănătorului, a identificat “țarina” din parabolă cu “lumea aceasta”, nu numai
cu Israel (vezi Matei 13:24-30,36-43).
În același context, Isus a enunțat o pildă într-o singură propoziție, despre o
femeie care a amestecat drojdia cu o cantitate mare de făină și a lăsat-o “pînă s-
a dospit toată” (Matei 13:33). Prin analogie cu interpretarea dată de Isus pildei
semănătorului, cantitatea de făină din această parabolă mică pare a desemna
lumea, iar drojdia la rîndul ei devine mărturia convingătoare a Evangheliei în
întreaga lume.
În alt loc Isus i-a avertizat cu anticipare pe discipolii Săi că sfîrșitul vremurilor
nu va putea veni pînă cînd Evanghelia nu era vestită înainte “tuturor neamurilor”
(Marcu 13:10). Termenul grecesc ta ethne trebuia potrivit multor specialiști, să
fie mai degrabă tradus prin “toate popoarele” decît prin “toate neamurile”,
termen care implică, în mod eronat, faptul că planul divin este orintat spre
anumite structuri politice trecătoare și nu spre comunitățile umane distincte din
punct de vedere etnic. India, de exemplu, este o singură “națiune”, dar în India
există 3500 de “popoare”.
S-ar putea spune că există 3500 de Indii, dacă ethne ar fi tradus prin “neamuri”.
Mai tîrziu, unii greci au venit să sărbătorească în Ierusalim și au cerut să îl
vadă pe Isus. Filip și Andrei, doi dintre discipolii Săi, au transmis cererea
acestora la Isus care, ca de obicei, a folosit această ocazie pentru a sublinia încă
o dată “perspectiva tuturor neamurilor”: “Și Eu, cînd voi fî înălțat de pe pămînt,
voi atrage la Mine însumi pe toți” (Ioan 12:32, sublinierea autorului). Această
profeție a anticipat felul în care avea să moară Isus, pe cruce! Toți oamenii, nu
numai în pofida umilinței lui Isus, ci tocmai pentru ea, vor fi atrași la El ca la
Mîntuitorul, Unsul Domnului. La suprafață, această afirmație poate fi
interpretată la modul că fiecare om de pe pămînt va deveni creștin. Dar, de vreme
ce știm că lucrurile nu stau chiar așa, afirmația înseamnă probabil că o parte a
omenirii va fi atrasă la El cînd va afla despre moartea Sa izbăvitoare pentru
păcătele lor. Iar acest lucru este întocmai ceea ce promitea și Legămîntul
avraamic, nu faptul că toate popoarele yor fi binecuvîntate, ci faptul că toate
popoarele vor fi prezente în acea binecuvîntare. Discipolii lui Isus au primit
astfel încă un avertisment direct asupra Marii îndatoriri ce avea să urmeze!
Atenta preocupare a lui Isus pentru viitoarea evanghelizare a neamurilor
păgîne s-a evidențiat într-un alt context printrro declarație indirectă. Cînd Maria,
o femeie pioasă, a turnat un vas de mir foarte scump pe picioarele lui Isus,
ungîndu-L în chip simbolic pentru apropiata Sa moarte, Iuda Iscarioteanul a
certat-o pentru risipirea prețioasei mirodenii (vezi Ioan 12:4- 5). Isus însuși i-a
luat apărarea Măriei. Explicînd motivele ei, a adăugat un comentariu care ne
descoperă o mulțime de lucruri despre scopul Său intim și profund: “oriunde va
fi predicată Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia
aceasta, spre amintirea ei” (Marcu 14:9).
Imediat după aceea, Iuda Iscarioteanul s-a strecurat afară și, cu dușmanii lui
Isus, a aranjat în secret trădarea acestuia. Egoistul Iuda a fost în acel moment pe
de-a-ntregul nemulțumit de Domnul său. Indiferența manifestată de Isus față de
posibilitatea utilizării puterilor Sale pentru îmbogățirea politică și materială a
discipolilor Săi îl adusese pe Iuda la capătul răbdărilor. Iar acum, de parcă ar fi
căutat cu tot dinadinsul să mai adauge o insultă la jignirile anterioare, Isus îl
făcuse să se simtă prost în fața celorlați susținînd gestul costisitor al închinării
Măriei după ce el o criticase. Aceasta i-a dovedit lui Iuda, dacă mai avea unele
îndoieli, că Isus nu se pricepea deloc la administrarea financiară!
în cele din urmă, din perspectiva egocentrică a lui Iuda, ambițiile crescînde
ale lui Isus de a împărtăși Evanghelia întregii lumi păgîne (în loc să concentreze
întreaga binecuvîntare printre evrei unde putea obține ceva concret) părea să fie
întru totul lipsite de orice simț practic! Aparent, Iuda și-a dat seama în cele din
urmă că Isus vorbea serios atunci cînd dorea să împrăștie în mijlocul cîinilor de
păgîni bunătățile și privilegiile destinate
Mesia pen tru toa re popoarele 135
evreilor! Dacă era așa, atunci Iuda a fost cel mai inteligent dintre cei doisprezece
apostoli, deoarece celorlalți unsprezece, după cum vom vedea, le-a trebuit mult
mai mult timp pentru a lua în serios aceste indicii ale lucrării lui Isus.
Atît controversa lui Iuda cu Isus asupra valorii gestului de închinare al Mariei,
cît și reafirmarea făcută de Isus despre “perspectiva tuturor neamurilor” în
apărarea Măriei par a fi relatate în Scriptură ca niște catalizatori care au grăbit
hotărîrea lui Iuda de a-L vinde pe Isus! Se pare că acestea au fost jignirile care
l-au făcut pe acesta să uite de orice obligații pe care le-a avut față de Isus.
Dintr-odată, Iuda a început să își adune în minte nemulțumirile. A investit trei
ani din viața lui ajutîndu-L pe Isus să organizeze administrarea noii Organizații
Mesianice. Insă, în afară de faptul că a “împrumutat” mici “avansuri” din banii
corporației, nu a avut nici un beneficiu financiar de pe urma ostenelilor sale! Din
această cauză, îndepărtatele (la modul cel mai concret vorbind) scopuri
administrative ale lui Isus de a include și neamurile în planurile Sale, nu îi
aduceau lui Iuda nici cea mai mică speranță pentru vreo răsplată financiară în
viitorul apropiat!
Iuda a început să se autocompătimească. Oare nu era nici o cale prin care ar
fi putut să recupereze măcar o parte din pierderile suferite de-a lungul acestor
trei ani de zădărnicie financiară în care îl urmase pe Isus?
Atunci Iuda a găsit o cale mai bună pentru a recupera o parte din ceea ce
pierduse. Desigur, va trebui să își trădeze prietenul, însă acel prieten dovedise că
are suficiente calități ca să înfrunte primejdiile și să supraviețuiască. Nu era nici
un risc, se gîndea Iuda, ca în urma unei mici înțelegeri secrete cu mai marii
preoțimii, Isus să pățească ceva! Fie că Isus se va dezvinovăți de acuzațiile aduse
în fața tribunalului (El se pricepea foarte bine să vorbească), fie că mulțimea care
Îl aclamase la venirea Sa triumfală în Ierusalim va cere eliberearea Lui sub
amenințarea unei revolte (El era foarte celebru în acel moment!). Și chiar dacă
nu ar fi fost așa, Isus însuși ar fi putut scăpa de moarte printr-un mijloc miraculos.
Într-adevăr, Isus a prorocit în mai multe rînduri că va avea un sfîrșit tragic; dar
acum nu era cazul. încă mai era în deplinătatea puterilor Sale. Lucrarea Sa era în
momentele cele mai bune. Bineînțeles, mai marii preoțimii îl vor aresta, dar apoi
vor fi obligați sub puterea opiniei publice să îl elibereze.
Între timp, Iuda va pleca în altă parte a Palestinei cu 30 de monede de argint
în buzunar, pe care îi va investi pentru binele unui viitor mai luminos! Aceasta
nu înainte de a mai rămîne o vreme prin Ierusalim pentru a vedea cum va fi
eliberat Isus!
Spre marea groază a lui Iuda, lucrurile nu s-au întîmplat chiar așa!
Din momentul arestării, lucrurile au început să meargă prost. în mod
inexplicabil Isus nu și-a mai folosit uluitoarele Sale puteri de convingere pentru
a fi mai înțelept decît inamicii Săi. Omul care i-a încurcat pe cei
mai de seamă dialecticieni ai iudaismului acum stătea inexplicabil de tăcut în

fața lui Ana. Caiafa, Pilat și Irod, rostind cu greu cîte un cuvînt în apărarea Sa.
Tot așa, zadarnic a așteptat Iuda vești despre miraculoasele puteri ale lui Isus
manifestîndu-se pentru propria Lui apărare, pentru scăparea Lui din mîinile
dușmanilor. Iar cînd a fost dată condamnarea la moarte, nici măcar mulțimile nu
s-au ridicat să-L apere! Oamenii, îngrozitor de creduli, mulți dintre ei care îl
primiseră cu numai cîteva zile în urmă pe Isus ca pe Mesia, acum îngăduiau ca
agitatorii profesioniști să îi convingă să ceară crucificarea lui Isus!
Crucificare?! Probabil că lui Iuda i s-a tăiat respirația! Isus? Bătut în cuie de
oțel? Murind în agonie pe o cruce păgînă?
Acesta era un mod de tortură rezervat celor mai mari criminali! Lucrul acesta
nu trebuia să se întîmple! Sau trebuia? Poate că trădătorul și-a amintit în acel
moment de cuvintele lui Isus: “Și Eu, cînd voi fi înălțat de pe pămînt... “
Cuvintele acestea păreau atunci să se refere la un moment viitor, de înălțare
extatică. Acum, cînd era prea tîrziu, adevăratele înțelesuri începeau să iasă la
iveală. Iar Iuda a înțeles că el, unul din cei doisprezece discipoli de la început,
contribuise la comiterea acestei crime îngrozitoare! Matei, apostolul, descrie
reacția lui Iuda în momentul în care lucrurile începuseră să ia o astfel de turnură
neașteptată:
“Atunci Iuda, care îl dăduse prins, cînd a văzut că Isus fusese condamnat la
moarte, plin de remușcări, a dat înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților
celor mai de seamă și bătrînilor, zicînd: Am păcătuit, căci am vărsat sînge
nevinovat.’ ‘Ce ne pasă nouă?’ i-au răspuns ei. ‘Treaba ta’. Iuda a aruncat
arginții în templu, a plecat și s-a dus și s-a spînzurat” (Matei 27:3-4).
Ce s-a întîmplat în cele din urmă cu cei 30 de arginți? în mod ciudat, mai
marii preoților i-au luat și i-au folosit pentru a cumpăra terenul unui olar pe care
l-au transformat într-un cimitir, și ghiciți pentru cine era destinat cimitirul?
Pentru străini! Legile iudeilor interziceau îngroparea străinilor în cimitirele
evreiești, dar Isus, chiar și prin intermediul banilor plătiți pentru trădarea Sa, se
îngrijise de străini (vezi Matei 27:6-10).
Între timp, crucificarea a avut loc în acea “regiune a Moriahului” unde
Avraam, cu 1900 de ani înainte era gata să îl jertfească pe unicul său fiu,
nevinovatul Isaac, la porunca lui Dumnezeu. Însă de această dată nu mai era nici
un “berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș” pentru a lua locul Fiului nevinovat.
În loc, străvechea profeție, “La muntele unde Domnul va purta de grijă”, era
împlinită.
Isus Cristos reprezenta acea purtare de grijă. Ioan, unul din discipolii Săi, a
înțeles mai tîrziu semnificația celor întîmplate în ziua aceea și a scris: “Isus
Cristos Cel drept,... este ispășirea pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale
noastre, ci și pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:1-2).
Atunci, aceasta era prima din binecuvîntările pe care unicul Urmaș al lui
Avraam o va împărți, nu numai unor evrei cum era Ioan, dar și “întregii lumi”!
În vreme ce Isus era pe cruce, o inscripție în aramaică, limba cea mai des
utilizată de către evreii din Palestina acelor vremuri, stătea bătută în cuie
deasupra Lui: “Isus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Dar acea inscripție mai era
scrisă în două limbi străine, în latină și în greacă!
Iar în clipa cînd Isus a strigat cu voce tare: “Tată, în mîinile Tale îmi
încredințez duhul!”, un soldat păgîn stătea lîngă cruce. El a văzut cum Isus și-a
dat duhul. Și ce a spus străinul? “Cu adevărat, omul acesta era drept”.
După cum discipolii nu credeau în sugestiile unei Evanghelii pentru toate
popoarele, tot așa nu au crezut nici în spusele Sale cînd zicea că va învia din
morți. El i-a uimit de fiecare dată! La trei zile după ce a fost pus în mormînt El a
înviat! Iar una din primele Sale întîlniri de după înviere a fost făcută pe ascuns
pe drumul spre Emaus (vezi Luca 24:13-49). în timpul discuției inițiale cei doi
discipoli, fără să îl recunoască pe Isus, se plîngeau: “Noi nădăjduiam că El [Isus]
este Acela care va răscumpăra pe Israel” (v.21); dar nu au adăugat “și să facă din
Israel o binecuvîntare pentru toate neamurile”. Mai exista un con de umbră în
inimile lor care ascundea acea parte a Legămîntului avraamic.
“O, nepricepuților”. le-a spus Isus, “și zăbavnicilor cu inima ca să credeți tot
ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri ca să intre în
slava Sa?” (vs. 25-26).
După aceea, începînd cu cele cinci cărți ale lui “Moise și de la toți prorocii și
le-a explicat în toate Scripturile, lucrurile cu privire la El”. El le mai explicase
toate lucrurile acestea înainte, dar a continuat, răbdător, să le explice (vezi v.27).
Dar de această dată, inimile celor doi discipoli ardeau în ei în timp cel El le
deschidea Scripturile (vezi v. 32). Oare o perspectivă mai largă începuse să
pătrundă în cele din urmă în inimile lor?
Mai tîrziu l-au recunoscut pe Isus, dar în același moment El a dispărut din fața
lor! Și-au urmat imediat drumul înapoi la Ierusalim, unde i-au găsit pe cei
Unsprezece (după cum au fost numiți apostolii imediat după moartea lui Iuda) și
le-au povestit întîmplarea lor. Dar înainte de a-și termina spusele, Isus însuși a
apărut printre ei, iar cei Unsprezece au văzut sfîrșitul poveștii cu ochii lor!
La fel de sigur ca o rîndunică întorcîndu-se la cuibul ei, Isus S-a întors Ia
Scripturi și la tema lor centrală: “Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă
Scripturile. Și le-a zis: "Așa este scris și așa trebuia să sufere Cristosul și să
învieze a treia zi dintre cei morți și să se predice, în Numele Lui, pocăința și
iertarea păcatelor, către toate popoarele [adică ethne], începînd din Ierusalim.
Voi sînteți martori ai acestor lucruri’” (Luca 24:45-48, sublinierea autorului).
Remarcați însă că El nu le-a poruncit să pornească. Aceasta va, urma peste
cîteva zile, pe un munte din Galileea unde, în ceea ce îi privește pe
ucenici, a început torul. Și iată cum sunau vorbele acelei porunci pe care
Legămîntul avraamic o prevestise de 2000 de ani și pentru a cărei înțelegeri Isus,
timp de trei ani, își pregătise discipolii: “Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer
și pe pămînt. Duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele. botezîndu-i în
numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duhl Și învățați-i să păzească tot ce v-
am poruncit! Și iată, Eu sînt cu voi în toate zilele pînă la sfîrșitul veacului” (Matei
28:18-20).
Nu era o poruncă nedreaptă. Vechiul Testament o prevăzuse. învățăturile
zilnice ale lui Isus o anticipaseră. Lucrarea Sa lipsită de prejudecăți, atît printre
samariteni cît și printre păgîni, oferise discipolilor un exemplu luat din viața reală
despre felul în care trebuiau să o pună în practică. Acum El a adăugat
promisiunea autorității Sale lăsată moștenire și propria Sa prezență, dacă aceștia
vor asculta!
Și mai tîrziu, cu cîteva momente înainte de înălțarea Sa la ceruri de pe
Muntele Măslinilor (lîngă Betania), El a adăugat încă o făgăduință: “Veți primi
putere, cînd va veni duhul Sfînt peste voi, și-Mi veți fi martori... “ Apoi a urmat
celebra formulă a lui Isus pentru evoluția externă a Evangheliei: “...în Ierusalim,
în toată Iudeea, în Samaria șipînăla marginile pămîntului" (Fapte 1:8, sublinierea
autorului).
A fost ultima poruncă a lui Isus. Fără nici un alt cuvînt, fără să mai aștepte
alte discuții asupra acestei propuneri, El S-a înălțat la ceruri așteptînd deplina
ascultare a poruncii din partea urmașilor Săi!
Bineînțeles că Isus știa că nu exista nici o speranță ca majoritatea evreilor din
vremea Sa să fie salvați din orbirea egocentrismului, cum de altfel era cazul și
cu majoritatea popoarelor aflate în aceeași situație!
De-a lungul istoriei majoritatea evreilor s-au concentrat asupra ideii inițiale a
Legămîntului lui Avraam în asemenea măsură încît ideea finală le-a devenit
practic invizibilă. Probabil că nu am exagera dacă am spune că mințile lor erau
închise ermetic în fața oricăror încercări de a lua în serios “ideea finală”. De
aceea mulți evrei erau hotărîți să folosească puterile miraculoase ale lui Isus
numai în favoarea lor. Dar perspectiva Sa fiind centrată în jurul tuturor
popoarelor, și fiind întemeiată pe Legămîntul avraamic, se împotrivea permanent
mentalității “poporului nostru”. Chiar și unul din discipolii Săi, după cum am
văzut, l-a trădat în contextul unei astfel de probleme! Așadar, singura speranță
erau acești unsprezece discipoli. Dacă Isus i-ar putea convinge să adopte această
atitudine deschisă spre toate neamurile, atunci s-ar fi produs împlinirea întregii
făgăduințe făcute lui Avraam, și nu doar a unei versiuni ciuntite.
Întrebare! Putea oare însuși Fiul Omului, fără să încalce libera opțiune a
oamenilor, să îi transforme pe acești unsprezece bărbați, a căror gîndire fusese
programată încă din copilărie cu o gîndire de un etnocentrism extremist?
întrebarea poate părea prostească. Nu putea face orice Fiul Omului, care este și
atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu? Răspunsul este pozitiv,
dar libera alternativă a omului presupune hotărîrea inițială a lui Dumnezeu de a

nu se influența fundamentul metafizic al acestui liber arbitru. Aceasta implică și
faptul că omul are posibilitatea de a respinge puterea de convingere pe care
Dumnezeu o folosește pentru a influența acest liber arbitru fără a-i modifica
fundamentul metafizic!
Chiar și El trebuie să se sprijine pe convingere și nu pe obligație! Iar
convingerii; chiar prin definiția ei, trebuie să i se opună rezintență! Totuși.
Dumnezeu, căruia poți astfel să I te împotrivești, este atît de înțelept încît poate
cu ușurință să depășească consecințele propriilor Sale limitări! Lucrînd prin
rezistența umană, și uneori depășindu-o mai ușor decît pe acceptare, planurile
Sale veșnice se împlinesc oricum!
Așadar nu trebuie să existe nici o îndoială asupra viitorului scopurilor lui
Dumnezeu; pentru acestea succesul este asigurat! îndoiala trebuie să existe
asupra unor întrebări cum ar fi: Care dintre fiii și fiicele oamenilor vor recunoaște
ziua milostivirii lui Dumnezeu cînd ea va răsări asupra lor? Și cîți dintre oamenii
care recunosc această milostivire, vor renunța la dreptul lor după cum Esau a
renunțat la dreptul primului născut? Și, în cele din urmă, cum își va împlini
Dumnezeu planurile cînd pînă și cei care îl iubesc și care își asumă planurile Sale
se dovedesc a fi vulnerabili din punct de vedere spiritual, slabi din punct de
vedere fizic și, vai, cît de mărginiți din perspectiva înțelegerii?
Pot alte întrebări ridica mai mari îndoieli decît acestea?
Cu aceste îndoieli atîrnînd din greu asupra noastră, vom vedea în continuare
ce rezultate a avut efortul lui Isus de a-i schimba pe cei unsprezece evrei
etnocentrici în niște apostoli trans-culturali. într-un mod uluitor acest efort al
Său, cel mai delicat și cel mai strategic efort educațional, a fost dat peste cap și
a fost gata de a se pierde pînă cînd... Ah, dar mai bine să nu o luăm înainte cu
povestea noastră!
CAPITOLUL ȘAPTE
Mesajul secret al “Faptelor”
Sute de milioane de creștini din toată lumea cred că însemnările lui Luca din
Faptele Apostolilor consemnează ascultarea celor doisprezece apostoli fața de
Marea îndatorire. De fapt ele descriu tocmai împotrivirea față de această
îndatorire.
Cînd cei Unsprezece au rămas împietriți de uimire pe acea colină, privindu-
L pe Isus dispărînd printre nori, oare au simțit ei cu adevărat dorința de a se
supune acestei îndatoriri? Desigur că exemplele de compasiune arătate de Isus,
manifestate chiar și față de un centurion roman, față de o mamă sirofeniciană,
față de un lepros samaritean, față de un general siran cum era Naaman, față de
văduva lui Sarepta, față de oamenii din Ninive care se pocăiseră, ori față de
poporul din Sodoma și Gomora care pierise fără o chemare reală la pocăință,
acum trebuia să își dovedească puterea de a topi prejudecățile din mințile lor, să
înlocuiască aceste prejudecăți prin “conștiința popoarelor” și să îi trimită pînă în
cele patru colțuri ale pămîntului!
Fără îndoială că aceste prezentări ale Scripturilor, făcute de Isus și urmate de
fiecare dată de porunci directe care descopereau planul dumnezeiesc pregătit
pentru întreaga omenire, ar fi trebuit să le ofere acum ucenicilor motivații
adecvate misiunii lor! Și în cele din urmă, nu i-ar fi transformat oricum puterea
acordată lor prin Duhul Sfînt în niște soldați neînfricați și dinamici ai unor
misiuni transculturale?
Dar să nu ne grăbim, în ceea ce privește acordarea puterii Duhului Sfînt, să
presupunem că Dumnezeu v-ar fi desemnat expertul Său pentru relațiile cu
publicul în vederea pregătirii acelui eveniment! Presupunînd că El v-ar fi dat o
singură indicație, lucrurile trebuie să se întîmple în așa fel încît să nu existe nici
măcar o simplă îndoială, nici din partea celui mai greoi la minte apostol, asupra
faptului că puterea acordată nu trebuie folosită pentru binecuvîntarea personală
și nici pentru exaltarea individuală a celor ce o primesc, ci pentru învrednicirea
de a duce Evanghelia peste mări și peste țări la toate popoarele!
Chiar dacă ați fi fost cel mai ingenios expert în relații cu publicul din acele
vremuri, probabil că nu ați fi găsit un mijloc mai bun de a-i convinge decît cel
pe care îl vom prezenta în continuare.
Mesajul secret al “Faptelor” 141
Cînd în cele din urmă puterea Duhului Sfînt s-a coborît asupra discipolilor lui
Isus, totul era pregătit! Evreii temători de Dumnezeu din cincisprezece regiuni
diferite a!e Orientului Apropiat și îndepărtat se adunaseră la Ierusalim pentru
sărbătoarea numită Pentecost. In plus față de cunoștințele lor de limba ebraică
și/sau aramaică, acești străini — adesea numiți evreii din diaspora sau “rătăcirii”
— vorbeau, desigur, mai multe zeci de limbi străine.
Puterea Duhului Sfînt ce se coborîse deasupra apostolilor și asupra altor
discipoli credincioși lui Isus i-a făcut pe aceștia să vorbească, în chip miraculos,
mai multe limbi, limbi ale diverselor popoare reprezentate prin evreii din
diaspora și prin convertiții de alt neam veniți la Ierusalim. De ce?
Nu numai pentru a-i binecuvînta pe cei care vorbeau. Darul miraculos al
vorbirii în limbi ar fi fost inutil dacă el ar fi fost hărăzit propriei lor binecuvîntări!
Mai mult, el nu era o binecuvîntare destinată doar evreilor din diaspora care
înțelegeau aceste limbi. Dacă s-ar fi dorit numai edificarea lor, atunci atît limba
ebraică, cît și limba aramaică ar fi fost îndeajuns.
Nici nu era nevoie să se dovedească puterea Duhului Sfînt de a face miracole
uluitoare.
Văzută în contextul lucrării lui Isus și din perspectiva planurilor Sale clare,
destinate întregii lumi lumi, dăruirea acestei minunate izbucniri a limbilor
popoarelor putea avea doar o singură semnificație centrală: aceea de a arăta fără
nici o putință de îndoială că puterea Duhului Sfînt a fost și este dăruită cu un
scop bine determinat; pentru evanghelizarea tuturor popoarelor existente pe
lume! Orice încercare de a folosi puterea Duhului Sfînt pentru bucuria
individuală ori pentru orgoliul propriu, de a căuta semne și miracole care își
găsesc o finalitate în ele însele, sînt înaintea lui Dumnezeu tot atîtea înțelegeri
greșite ale voinței Sale.
Totuși, uneori vedem cum creștinii caută puterea și semnele Duhului Sfînt
fără să se gîndească la datoria lor de a evangheliza toate neamurile pămîntului!
Dar să vedem dacă prima genereație de creștini înțelegea mai bine
semnificațiile darului Duhului Sfînt.
Cu puterea Duhului Sfînt ce izbucnea din ei, apostolii au trecut repede peste
primul dintre cele patru momente ale lucrării menționate de Isus, fără probleme!
în curînd criticii lor au început să se facă auziți, “ați umplut Ierusalimul cu
învățătura voastră” (Fapte 5:28). A fost înregistrată și remarca potrivit căreia
“numărul ucenicilor se înmulțea foarte mult în Ierusalim” (Fapte 6:7). La sfîrșitul
celui de-al șaptelea capitol al cărții despre faptele apostolilor vom găsi, însă, și
faptul că toți apostoli și miile lor de discipoli
erau izolați în Ierusalim. Douăzeci și cinci la sută din cartea Faptelor era deja
consumată și apostolii, cel puțin din cîte ne spune cartea, nici măcar nu își făceau
planuri de a asculta cealaltă parte a ultimei porunci lăsată de Isus!
Chiar și Dumnezeu era nerăbdător, după cum vom vedea în cele ce urmează!
Se pare că Dumnezeu era dispus să folosească pînă și mijloacele cele mai severe
pentru ca darul Fiului Său să nu rămînă o proprietate exclusivă a unui singur
popor, a poporului evreu. Soluția lui Dumnezeu era foarte simplă, chiar dacă
dureroasă; El i-a împrăștiat pe creștini prin persecuții. Dușmanii care îi hăituiau
pe creștini nici nu își imaginau ce serviciu aduceau voinței divine: “s-a pornit o
mare prigonire împotriva bisericii care era în Ierusalim. Și toți, afară de apostoli
s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei” (Fapte 8:1, sublinierea
autorului).
Urmînd ultima poruncă a lui Isus, oare apostolii nu trebuiau să le arate calea
celorlalți? Se pare că nici măcar persecuțiile nu au reușit să îi scoată din
întemeierea lor etnică. “Cei care se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și
vesteau cuvîntul. Și Filip [probabil că nu apostolul Filip, ci unul din diaconii
numiți să stea la masă împreună cu mulțimile de credincioși din Ierusalim, vezi
Fapte 6:5] s-a coborît într-una din cetățile Samariei și le-a predicat pe Cristos...
Și a fost o mare bucurie în cetatea aceea” (Fapte 8: 4-8).
După ce Filip, un “diacon” care se afla într-un concediu de lucru de la slujba
sa ca furnizor în Ierusalim (vezi Fapte 6:1-5) spărsese gheața din sufletele
samaritenilor înaintea lor, apostolii s-au hotărît să trimită pe doi dintre ei ca să
adauge și binecuvîntarea lor renașterii care avusese loc în acea cetate.
Probabil că nu era o lucrare ușoară pentru Petru și Ioan, și desigur că nu i-a
fost ușor nici lui Filip. Propria lui cultură îi educase că evreii trebuiau să îi evite
cu orice prilej pe samariteni; “ căci iudeii nu au legături cu samaritenii” (Ioan
4:9). Vedeți dumneavoastră, samaritenii porneau de la niște idei complet greșite.
Ei nici măcar nu acceptau faptul că Ierusalimul, orașul sfînt al lui Dumnezeu,
era centrul pămîntului! Iar sîngele lor era amestecat cu sîngele străinilor! Un
păgîn pur și simplu ar fi fost mai ușor de suportat pentru un evreu, dar o
asemenea amestecătură... cît de îngrozitoare putea să fie!
Sumeria, poate chiar Siberia, puteau reprezenta niște misiuni mai ușoare
pentru acești oameni cu o educație evreiască, dar nu Samaria.
în orice caz, Petru și Ioan au început să se entuziasmeze în fața lucrării lor
trans-culturale din acel oraș samaritean. Atît de entuziasmați erau încît au ajuns
“să vestească Evanghelia în multe sate ale samaritenilor” imediat după aceea, în
drum spre Ierusalim, unde altundeva credeați (vezi Fapte 8:25)!?
Mesajul secret al “Faptelor"’ 143
între timp, același diacon descurcăreț, numit Filip, pornise, întocmai ca un

luptător de guerilă al Duhului Sfînt din secolul întîi. Într-o altă misiune trans-
culturală! “Și un înger al Domnului a vorbit lui Filip, zicînd: ‘Scoală- te și du-te
pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza și care este pustiu.ʼ El s-a sculat
și a plecat. Și iată, un etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace
a etiopienilor și îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, care venise la Ierusalim ca să
se închine” (vs. 26-27).
Iată un alt exemplu scriptural al unui păgîn care îl slăvea pe unul Dumnezeu
adevărat. Consemnarea evenimentelor nu ne spune nici măcar dacă era convertit
la iudaism, după cum ni se spune în cazul lui “Nicolae, un prozelit din Antiohia”
(Fapte 6:5).
Filip, călătorind “pe drumul pustiu”, ceva asemănător unei autostrăzi, a
remarcat un “etiopian citind pe prorocul Isaia”. Întîmplător, cartea lui Isaia
conține un indiciu referitor la ținutul Cuș, valea superioară a Nilului, locul în
care lucra acel etiopian sub stăpînirea împărătesei Candace: “Duceți-vă mesageri
iuți, la un neam împrăștiat și devastat [înalt și cu pielea netedă, în versiunea
englezească a Bibliei, nota traducătorului], (poporul dinka din acea regiune are
cei mai înalți oameni din lume, iar giganții watutsi din Africa centrală sînt și ei
originari din zona Cuș), la un neam înfricoșător de la începutul lui, neam care
tot așteaptă și este călcat în picioare, a cărui țară este tăiată de rîuri”. (Isaia
18:2,7).
Filip, după cîte știm noi, a fost primul “mesager iute” care se apropiase de
împlinirea acestei porunci trans-culturale ce se găsea chiar în cartea pe care o
citea etiopianul.
Însă, atenția etiopianului se îndreptase spre un alt fragment, unul ce se afla în
versetul 7 din Isaia 53: “El a fost dus ca o oaie la tăiere și, ca un miel fără glas
înaintea celui ce-1 tunde, așa nu Și-a deschis gura” (Fapte 8:32).
Etiopianul l-a întrebat pe Filip, “‘Te rog, despre cine vorbește prorocul astfel?
Despre sine sau despre un altul?’ Atunci Filip deschizînd gura și începînd de la
scriptura aceasta, i-a spus vestea bună despre Isus” (Fapte 8:34-35). Etiopianul
a crezut și a cerut să fie botezat chiar în ziua aceea, apoi “și-a văzut de drum,
plin de bucurie” (v.39). Istoria ne arată că el ar fi putut pregăti cu succes calea
pentru întemeierea ulterioară a sute de biserici creștine în îndepărtata vale a
Nilului.
Felicitări, Filip!
Despărțindu-se de eunuc, Filip a pornit apoi spre nord pe “drumul pustiu”,
vestind Evanghelia de-a lungul coastei mediteraneene, de la Azot pînă la
Cezareea.
După cîte știm noi, nici măcar Filip nu a mers mai departe. Dar, după cum
pregătise înainte calea pentru Petru și pentru Ioan în Samaria, tot așa acum
călătoriile sale spre nord de-a lungul țărmului prin Lidda, Jaffa și Cezareea se
pare că au pregătit din nou calea înaintea lui Petru. Deoarece
în Fapte 9:32 și 11:18, iarăși îl găsim pe Petru mergînd pe urmele lui Filip. Este
sigur că Petru facea o lucrare foarte bună, dar el nu făcea altceva decît să îl
vestească pe Cristos acolo unde mai fusese vestit, aceasta însă cu o singură, și
remarcabilă excepție!
In timp ce se afla în Cezareea, se pare că Filip nu s-a întîlnit cu un centurion
roman, numit Corneliu. Astfel că misiunea de a-1 cîștiga pe Corneliu la credința
creștină a căzut în sarcina lui Petru. Și cît de greu i-a fost, pînă și lui Petru care
era plin de Duhul Sfînt, să încerce să convertească un roman! Viziunea care
trebuia să îl curețe pe Petru de atitudinea sa de împotrivire în fața străinilor a
trebuit să fie repetată de trei ori, dar în cele din urmă Petru a înțeles (vezi 10:9-
23). Întîlnirea sa ulterioară cu Corneliu este un profund studiu asupra
prejudecăților omenești care se topesc încetul cu încetul prin adînca blîndețe a
Evangheliei lui Isus Cristos.
Petru și-a concentrat pregătirile pentru întîlnirea cu un roman care îl căuta pe
Dumnezeu spunînd: “In adevăr, înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci că, în
orice popor, cine se teme de El și practică dreptatea este primit de El” (10:34-
35).
Și totuși, în timp ce începuse să predice păgînului Corneliu și casei sale, Petru
a descris Evanghelia ca fiind “cuvîntul său [trimis] fiilor lui Israel, și le-a vestit
Evanghelia păcii, prin Isus Cristos” (v.36). Nici măcar nu a menționat faptul că
Isus a spus limpede faptul că ea era deopotrivă vestea cea bună pentru toate
neamurile. În continuare, însă, probabil pentru că văzuse întristarea marcată pe
fețele ascultătorilor săi păgîni, Petru i-a anunțat faptul că Isus Cristos are anumite
legături cu neamurile. El este, a recunoscut Petru, “Domnul tuturor” (v. 36).
Și mai tîrziu, Petru le-a menționat ascultătorilor săi păgîni ultima poruncă
dată de Isus; vai, dar ce versiune prescurtată a Marii îndatoriri le prezenta! “Isus
ne-a poruncit să predicăm poporului” (v. 42). Nu este prea greu să ne imaginăm
despre ce “popor” vorbește instinctiv Petru.
Apoi, în ciuda împotrivirilor lui Petru, Duhul Sfînt l-a biruit și l-a făcut să
spună: “Toți prorocii mărturisesc despre El că, oricine [fără rezerve] crede in El,
primește, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (v.43, sublinierea autorului).
Și în acea clipă Duhul Sfînt i-a copleșit pe ascultătorii păgîni ai lui Petru,
după cum îi copleșise pe evreii credincioși în ziua Pentecostului și pe renegații
din Samaria care au fost treziți mai întîi prin lucrarea diaconului Filip.
Dar vai! Lecția poruncii universale a lui Isus, despre trans-culturalism, era
atît de grea îneît apostolii aleși de către El însuși aveau greutăți în învățarea ei!
Același lucru ni se întîmplă și nouă în zilele noastre.
Cînd Petru s-a întors la Ierusalim, tovarășii săi de credință, care aveau și ei o
educație evreiască, l-au criticat — după cum știa și el că vor face —
spunîndu-i: “Ai intrat la niște oameni necircumciși și ai mîncat cu ei” (Fapte
11:3).
După ce Petru le-a explicat felul în care Dumnezeu practic îl obligase să intre
în casa acelui soldat roman, cei care îl criticau și-au schimbat atitudinea și au
spus: “Dumnezeu a dat deci și celorlalte popoare pocăința spre viață” (v.18,
sublinierea autorului). De parcă aceasta ar fi fost o idee nouă, care tocmai le
trecuse prin cap.
Ne putem întreba deci ce credeau ei, înainte de acea întîmplare, că le
poruncise Isus ultima oară! Sau cum credeau ei că vor împlini această poruncă
pînă “la căpătui pămîntului”, fără ca vreun evreu să trebuiască să stea la masă cu
păgînii!
Alți creștini cu o educație evreiască alungați din Ierusalim din pricina
persecuțiilor, au călătorit mult spre nord, în Fenicia, Cipru și Antiohia. Și ei
vesteau Evanghelia. Dar consemnările ne spun că ei erau grijulii și o transmiteau
“numai evreilor” (Fapte 11:19).
Unii dintre ei, însă, trimiși din Cipru și din Cirena, s-au hotărît să încerce
transmiterea acestui mesaj și neamurilor. În sfîrșit, am putea exclama, se
produsese o modificare a modului lor de a gîndi! Dar să nu ne grăbim. Ei nu au
transmis Evanghelia în zonele lor de baștină din Cipru și Cirena unde erau
binecunoscuți. Au facut-o în Antiohia, unde nu erau atît de bine cunoscuți. De
ce? Poate pentru că doreau să își păstreze, în cazul în care ar fi fost criticați ca și
Petru, posibilitatea de a se întoarce la ei acasă, lăsîndu- i pe ceilalți să-și bată
capul?
_O dată mai mult, Duhul lui Dumnezeu a făcut o breșă. Putem rămîne cu
impresia, în urma lecturării cărții Faptelor, că El era gata să facă acest lucru
oriunde putea găsi creștini dispuși să mîngîie neamurile prin Evanghelie. Așa că
citim: “Mîna Domnului era cu ei și un mare număr de oameni au crezut și s-au
întors la Domnul” (v. 21).
Dar se poate citi și o notă de ironie fină în propoziția ce urmează: “Vestea
despre ei a ajuns la urechile bisericii care era în Ierusalim” (v. 22).
Autorul inspirat putea să spună foarte bine și că “Vestea despre lucrarea lor a
ajuns la biserica din Ierusalim”. Metafora “urechile bisericii” poate fi o mică
aluzie că, din parte lui Luca (și a Duhului Sfînt), exista o nerăbdare amuzată față
de viziunea încă prea îngustă a bisericii din Ierusalim. Trebuie să ne amintim și
faptul că cei doisprezece apostolii (Matia îl înlocuise pe Iuda) erau încă apreciați
în calitatea lor de capi ai bisericii din Ierusalim. De aici expresia “urechile
bisericii” ar putea foarte bine să însemne, prin discreția blîndă a lui Luca,
“urechile apostolilor”.
Nici măcar unul dintre apostoli nu se aventurase pînă în Antiohia pentru a
vedea marile lucrări ce aveau loc în mijlocul neamurilor cîștigate acolo. Au
trimis pe un om numit Barnaba.
Pentru ce era nevoie de un reprezentant în Antiohia?

Se putea ca Petru, Ioan și ceilalți sufereau de o boală răspîndită printre oameni
sub numele de “febră birocratică”?
Ei vor rămîne veșnic apostolii lui Cristos. Numele lor sînt înscrise pentru
totdeauna pe cele douăsprezece pietre de temelie ale Noului Ierusalim (vezi
Apoc. 21:14). Și totuși, după cum cele patru Evanghelii ne arată slăbiciunile lor
omenești, lupta pentru întîietate, nerăbdare, încercarea de a-1 îndepărta pe Isus
de jertfă, etc., și cartea Faptelor ne prezintă altă slăbiciune a lor, la fel de gravă,
cel puțin de-a lungul primilor ani de după coborîrea Duhului Sfînt.
De ce, an după an, ezitau să părăsească Ierusalimul în loc să pornească, cu
puterea pe care Dumnezeu le-o dăduse, pentru a face o lucrare trans- culturală în
mijlocul unor popoare mai îndepărtate?
Probabil că cea mai bună justificare pentru întîrzierea lor era nevoia de a-și
aduna gîndurile, atîta timp cît faptele și cuvintele lui Isus mai erau proaspete în
mințile tuturor și de a aduna elementele din care, mai tîrziu, Matei, Marcu, Luca
străinul și Ioan vor scrie cele patru Evanghelii. Acest lucru le-ar fi luat
apostolilor cel puțin patru-cinci ani, iar unora le-ar fi luat probabil și mai mult.
Dovezile ne arată, însă, că au trecut aproape douăzeci de ani, sau chiar mai mulți,
înainte de a începe ei să pornească spre neamuri.
Oare să se fi gîndit ei și la faptul că prezența lor în Ierusalim era necesară
pentru a oferi o garanție faptului că Orașul Sfint va fi întotdeauna centrul noii
credințe, așa cum era în cazul iudaismului? Dacă era astfel, ei uitaseră desigur
afirmația făcută de Isus femeii samaritene lîngă fîntîna Siharului potrivit căreia:
“va veni ceasul cînd nu va veți închina Tatălui nici pe muntele acesta nici în
Ierusalim” (Ioan 4:21).
Sau era din pricină că își luaseră cu ei soțiile (vezi 1 Corinteni 9:5) care nu
puteau face călătorii îndelungate? Sau era vorba despre vechea dispută dintre ei
asupra întîietății apostolilor, care îi ținea izolați în Ierusalim? Pentru a părăsi
marea și bine întemeiata biserică a Orașului Sfînt și a ajunge într-o lucrare
pîngăritoare, potențial periculoasă și de deschidere de drumuri în misionariat, ar
fi însemnat să coboare din poziția ierarhică în care se aflau, nu-i așa? Oare se
temea vreunul dintre apostoli să părăsească Ierusalimul pentru ca nu cumva în
absența lui vreunul din ceilalți apostoli să conspire și să se înscăuneze drept
episcop al Ierusalimului?
Oricare ar fi fost răspunsurile, sau răspunsul, era nevoie urgent de o nouă
echipă apostolică care să salveze ultima poruncă dată de Isus de la o totală uitare.
Dar oare cine ar fi fost în stare să facă ceea ce apostolii aleși chiar de Isus și plini
de Duhul Sfînt, au renunțat să mai facă?
“Saul, Saul, pentru ce Mă prigonești?”

Era vocea lui Isus cel înălțat la cer, vorbind dintr-o rază de lumină mai
luminoasă decît soarele. Orbit dintr-o dată de lumină, Saul din Tars a căzut la
pămînt.
“Cine ești Tu, Doamne?” a întrebat el.
“Eu sînt Isus, pe care-L prigonești”, a venit imediat răspunsul, evident fără
nici un semn de mînie pentru acea persecuție. Saul a tresărit. Nu cu mult înainte,
el era cel care le păzise hainele celor care îl uciseseră cu pietre pe Ștefan, unul
dintre cei mai fervenți ucenici ai lui Isus. iar de atunci mustrările de conștiință
nu îi dăduseră pace. Deoarece el însuși consimțise la uciderea lui Ștefan și îi
aruncase pe mulți alții care gîndeau ca și Ștefan în închisoare, pentru a afla acum,
spre marea lui rușine și groază, că tot ceea ce aceștia spuseseră despre Domnul
lor era adevărat! Isus trebuia să fie cu adevărat Dumnezeu!
“Dar scoală-te, intră în cetate”, a continuat vocea aceea, “și ți se va spune ce
trebuie să faci” (vezi Fapte 9:4-6).
In vreme ce Saul, încă orbit, a stat trei zile în Damasc, Isus i-a apărut unui
umil credincios numit Anania pe care l-a trimis să vindece ochii celui mai
cunoscut dușman al creștinilor. Cînd Anania a ezitat, temîndu-se pentru propria
sa viață, Isus i-a spus, remarcați cuvintele Sale: “Du-te, căci el este un vas pe
care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea
împăraților și înaintea fiilor lui Israel; și îi voi arăta cît de mult trebuie să sufere
pentru Numele Meu” (Fapte 9:15).
Astfel a început formarea noii echipe apostolice. Desigur, Saul avea anumite
avantaje față de apostolii din Palestina pentru lucrarea de misionariat trans-
cultural în interiorul Imperiului roman. El a crescut în Tars, un oraș predominant
păgîn. Nu vorbea numai ebraica și aramaica, dar și greaca și, probabil, latina. El
se născuse cu drepturi de cetățean roman. Iar educația sa anterioară, făcută
împreună cu rabinul Gămăliei, din Scripturile Vechiului Testament îi permitea
să delimiteze creștinismul cu multă claritate și precizie din hățișurile vechi
testamentare.
Mai tîrziu Saul l-a învățat pe Barnaba să îi învețe pe noii creștini convertiți
din Antiohia timp de un an. Prozeliții din rîndul neamurilor însă, a hotărît el prin
puterea lui Dumnezeu, nu trebuiau circumciși după cum cerea legea lui Moise
pentru evrei. Nici nu trebuiau identificați neapărat cu sinagogele evreiești. Ei își
puteau forma propria lor ecclesia, biserică, în care puteau să îl slăvească pe
Dumnezeu fără să trebuiască să îndure nemulțumirile și structurile ceremoniale
ale iudaiștilor riguroși. De atunci încolo singurul lucru care avea importanță era
conținutul moral al legii și nu sistemul de ritualuri!
Aceasta a fost o breșă importantă. Pînă atunci, Petru și ceilalți apostoli se
luptaseră cu problema felului în care ar fi putut fi integrați prozeliții din rîndul
neamurilor conform standardelor de admitere din acele sinagogi
considerate pînă atunci ca fiind “nazarinene”. Pentru că, unde era să meargă un
prozelit din rîndul neamurilor? Și de vreme ce oficialitățile sinagogilor nu prea
erau pregătite să accepte un mare număr de convertiți, ar fi fost un lucru neplăcut
dacă ei ar fi venit în număr mare să ceară dreptul de a se alătura sinagogii. Dacă
ar fi admis prea mulți, ei ar fi putut deveni chiar o majoritate! Era mult mai
simplu să nici nu încerce să îi convertească!
Ideea lui Saul, pe care se pare că Barnaba o acceptase, și potrivit căreia
prozeliții din rîndul neamurilor puteau să își formeze o biserică cu autoritatea ei
proprie — biserici nu neapărat conduse de către evreii creștini, ci chiar de către
credincioșii convertiți — a deschis calea înaintea unui mare număr de popoare,
ca ele să vină la Cristos. Și astfel, după un an de lucrare împreună în Antiohia,
Saul și Barnaba au făcut o călătorie la Ierusalim pentru a prezenta noul lor model
de evanghelizare a neamurilor înaintea apostolilor. Atenți, ei i-au ales doar pe
Petru, Iacob și pe Ioan, care “sînt priviți ca stîlpi”, pentru prima lor audiență.
Probabil că ceilalți apostoli erau considerați de către Saul și Barnaba ca fiind
prea dogmatici.
Saul îl luase cu el și pe Tit, un credincios grec care nu a fost niciodată
circumcis, ca pe un model. Petru, Iacob și Ioan, după cum spera Saul, nu au
insistat asupra faptul că Tit trebuie circumcis. (Vezi Galateni 2:1-5.) Treptat, de
la un moment la altul, atitudinea lor s-a modificat. Saul a scris mai tîrziu: “[Petru,
Iacob și Ioan] nu mi-au adăugat nimic. Ci dimpotrivă, cînd au văzut că mie îmi
fusese încredințată Evanghelia pentru cei necircumciși... mi-au dat mie și lui
Barnaba mîna dreaptă de părtășie ca să mergem la neamuri, iar ei la cei
circumciși” (Galateni 2:6-7,9).
Remarcați sugestia că nici unul din ceilalți apostoli nu se aventurase dincolo
de teritoriul evreiesc. Dacă ar fi fost așa, atunci Petru, Iacob și Ioan nu i-ar fi
considerat pe Saul și pe Barnaba ca pe singurii mesageri ai lui Cristos printre
neamuri.
Ce ciudat! Acum erau cincisprezece oameni care erau considerați apostoli, de
vreme ce Matia, Iacob, fratele Domnului, împreună cu Saul și Barnaba se
alăturaseră celor unsprezece apostoli de la început. Și totuși, din cei
cincisprezece, numai doi sînt “numiți” să evanghelizeze cele aproximativ nouă
sute de milioane de oameni din lumea acelor timpuri. Ceilalți treisprezece sînt
convinși că ei sînt toți foarte necesari pentru evanghelizarea celor aproximativ
trei milioane de evrei, dintre care erau declarate deja cîteva zeci de mii de
credincioși! Ne uimește dorința lor lipsită de sfială de a-i lăsa pe Pavel și pe
Barnaba să se ocupe de întreaga lume păgînă.
Dorise Isus Cristos așa ceva?
Saul, care în această perioadă a început să folosească în mod precumpănitor
numele latin, de Pavel, nu era foarte impresionat de ceilalți apostoli. Nici nu este
de mirare! Pavel scrie: “ Cei care [Petru, Iacob și
Ioan] sînt socotiți ca fiind ceva — orice ar fi fost ei, nu are nici o importanță
pentru mine: Dumnezeu nu caută la fața oamenilor” (Gal. 2:6).
Mai tîrziu Pavel avusese chiar ocazia unei înfruntări directe cu Petru, la
Antiohia. În ciuda experienței lui Petru avută cu Corneliu, sutașul roman prin
care Domnul se străduise din greu să îl învețe pe Petru că nu era nici o problemă
dacă ar fi stat la masă cu neamurile, acesta — cu toate că digerase mîncarea lui
Corneliu — nu digerase încă pe de-a-ntregul lecția Duhului Sfînt. Pavel descrie
această întîmplare: “înainte devenirea unora de la Iacov [chiar fratele
Domnului!], el [Petru] mînca cu neamurile; dar cînd au venit ei, s-a ferit și a stat
deoparte, de teama celor circumciși. împreună cu el au început să se prefacă și
ceilalți iudei, așa că pînă și Baraba a fost atras în fățărnicia lor” (vs. 12-13,
sublinierea autorului). Iată cît de aspră era lupta pentru păstrarea intactă a unei
“perspective a tuturor popoarelor”!
Pavel a luat o opțiune decisivă: “Cînd i-am văzut că nu umblă drept după
adevărul Evangheliei, am spus lui Petru în fața tuturor: ‘Dacă tu, care ești iudeu,
trăiești ca neamurile și nu ca iudeii, cum silești neamurile să facă în felul
iudeilor?’” (v. 14) Pavel ne explică raționamentul său: “Nu leapăd harul lui
Dumnezeu; căci dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Cristos!”
(v. 21).
Odată cu prelucrarea acestor noi concepte pe nicovala experiențelor lui Pavel
în Antiohia, Ierusalim și Tars, lucrurile căpătaseră acum o formă. Eliberată de
piedicile individualismului evreiesc, Evanghelia putea fi împărțită acum miilor
de popoare ca o forță spirituală inter-culturală. Era de fapt un mesaj prea măreț
și prea deschis la suflet pentru a rămîne mult timp legat de iudaismul fariseic!
Astfel limpezind lucrurile, “Duhul Sfînt a zis: ‘Puneți-Mi deoparte pe
Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’. Atunci, după ce au postit
și s-au rugat, și-au pus mîinile peste ei și i-au lăsat să plece” în mijlocul
neamurilor (Fapte 13:2-3).
Pavel și Barnaba erau pe deplin convinși de faptul că neamurile care credeau,
deveneau “împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau
parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus... “, așadar ei nu mai sînt “nici
străini, nici locuitori vremelnici, ci... împreună cetățeni cu sfinții, oameni din
casa lui Dumnezeu... zidiți împreună... o locuință a lui Dumnezeu, în Duhul”
(Efeșeni 3:6; 2:19,22, sublinierea autorului).
De aceea Pavel va îndrăzni să spună chiar, după cum scrie și în epistole, că în
Cristos “nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai
este nici parte bărbătească, nici parte femeiască... [ci aceia care cred sînt] una în
Cristos Isus” (Galateni 3:28). Deoarece Cristos “a surpat zidul de la mijloc al
despărțirii” (Efeseni 2:14).
El și cu Baraba au afirmat mai tîrziu cu curaj: “iată, ne întoarcem la neamuri.

Căci așa ne-a poruncit Domnul: 4Te-am pus să fii Lumina neamurilor, ca să duci
mîntuirea pînă la marginile pămîntului” (Fapte 13:46- 47. sublinierea autorului).
Totul devenise limpede. Creștinismul și mozaismul erau acum două religii
deosebite! Petru, Iacob și Ioan încercaseră din răsputeri să le țină la un loc, dar
presiunea ultimei porunci a lui Isus era prea puternică. împărțirea binecuvîntării
lui Avraam pentru toate neamurile era încă “nestrămutarea hotărîrii Sale”. Dacă
Domnul S-a legat o dată printr-un jurămînt, El nu putea și nici nu dorea să se
răzgîndească.
Pavel și Barnaba s-au întors la biserica din Antiohia și le-au spus celor de
acolo că Dumnezeu “deschisese neamurilor ușa credinței” (Fapte 14:27).
Mai tîrziu această biserică i-a trimis pe Pavel și pe Barnaba la Ierusalim a
doua oara, pentru a sta de vorbă cu Petru, Iacob și Ioan ca să încerce, o dată
pentru totdeauna, să rezolve toate disputele care îi deranjau pe mulți credincioși
evrei; și anume dacă neamurile prozelite, pentru a fi mîntuite, trebuiau să se
supună chinurilor circumciziei și să asculte toate prevederile din Legea lui
Moise, mai ales detaliatele sale ritualuri?
Petru, acum împăcat cu ideea, a reamintit consiliului, ce tocmai se reunise,
întîmplarea prin care trecuse el cu ani în urmă în casa lui Corneliu: “[Dumnezeu]
nu a făcut nici o deosebire între noi și ei, întrucît le-a curățit inimile prin credință.
Acum, deci, pentru ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți pe gîtul ucenicilor un jug
pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca și
ei, sîntem mîntuiți prin harul Domnului Isus Cristos” (Fapte 15:9-11).
După aceea Iacob, fratele Domnului, a avut ultimul cuvînt: “Simon a spus
cum, mai întîi, Dumnezeu Și-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor
pentru Numele Său” (v. 14).
Iacob a arătat cu degetul punctul cel mai dificil, iar acesta era interesul lui
Dumnezeu: așa trebuise să fie, deoarece ei nu se arătaseră prea interesați! Iacob
a continuat: “Și cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris:
‘După aceea Mă voi întoarce și voi ridica ridica din nou cortul cel căzut al lui
David... pentru ca rămășița de oameni să caute pe Domnul, ca și toate neamurile
peste care este chemat Numele Meu” (vs. 15-17).
Se poate ca unii din primii apostoli, legați de teritoriul Palestinei — cel puțin
pînă la acea întîlnire — să fi început atunci să deschidă ochii în fața
perspectivelor unor posibile lucrări în mijlocul neamurilor îndepărtate. Aflînd
din prezentările făcute de Pavel și Barnaba despre felul deosebit în care
răspundeau popoarele Asiei la chemarea Evangheliei, poate că au început să
înțeleagă și ei că Palestina și Samaria nu erau unicele locuri unde se petreceau
toate lucrurile pe lume!
Există o teorie potrivit căreia Luca ar fi scris Faptele apostolilor ca pe un

manual deghizat menit să îi încurajeze pe ceilalți apostoli și pe prozeliții lor evrei
să urmeze exemplul dat de Pavel în evanghelizarea neamurilor!
În orice caz. distrugerea Ierusalimului poruncită de împăratul Titus în anul 70
d.Cr., i-a împrăștiat pe apostoli, de vreme ce nu a mai rămas nici o clădire în
Ierusalim în care să poată să se izoleze, după acele evenimente.
Din diverse tradiții citate de părinții bisericii din primele secole și din alte
surse, știm următoarele lucruri: Iacob cel Drept -fratele trupesc al Domnului —
nu a plecat niciodată din Palestina, ci a fost martirizat în Ierusalim. Totuși,
apostolul Ioan a extins lucrarea apostolului Pavel în Asia mică și a murit în
regiunea Smirnei sau a Efesului.
Apostolul Petru și-a extins lucrarea în lumea păgînă pînă la Roma și a fost
crucificat cu capul în jos de către romanii necredincioși din acel oraș.
Toma, ne spune tradiția, a permis “ideii finale” din Legămîntul avraamic să
îl conducă pînă în “India”. în zilele acelea “India” însemna tot ce era la est de
Siria; totuși, dovezile ne spun că Toma ar fi avansat pînă în regiunea Madrasului,
aproape de extremitatea sudică a Indiei propriu-zise. Un mare număr de biserici
din acea regiune se autonumesc bisericile Mar Toma. Toma ne poate trimite la
numele apostolului.
Se spune că Andrei a călătorit în nordul Mării Negre printre sălbaticele triburi
ale sciților, strămoșii multor popoare care locuiesc în prezent în nordul Europei.
Se pare că alți apostoli au pătruns în Etiopia, în Nordul Africii, în Siria și
probabil în sudul Arabiei. Este posibil că într-o zi, oamenii de știință vor
descoperi documente antice care vor lămuri cu o mai mare acuratețe ce s-a
întîmplat cu fiecare apostol în parte în ultimii ani ai vieților
lor.
Ce i-a convins în cele din urmă să înceapă să asculte ideea finală a ultimei
mari porunci date de Domnul nostru? Oare faptul că au început să citească în
cartea lui Luca — Faptele apostolilor — “ce și cum” trebuiau să facă, i-a ajutat
să creadă în cele din urmă că ei puteau într-adevăr să influențeze alte neamuri
prin intermediul Evangheliei, după cum făceau Pavel și Barnaba?
Sau distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Cr. a fost ultimul factor de
convingere care i-a obligat să iasă din cuibul lor odată pentru totdeauna? Oricare
ar fi fost mijlocul de convingere, marea lor majoritate a pornit! Și de atunci, cel
puțin o parte dintre creștini, au continuat să pornească în ascultarea poruncii
finale dată de Isus. Cu toate că nu toți creștinii au făcut așa. Doar o mică
minoritate din fiecare generație a ascultat de ultima mare poruncă.
Dar această minoritate de creștini a fost timp de 2.000 de ani singurul factor
puternic de influențare a istoriei umane! Strălucirea incredibilelor întîmplări prin
care au trecut ei — o istorie subestimată, sau chiar ignorată
Veșnicia din inimile lor
FXEXQă‫܈‬WLLQ‫܊‬ăGHFăWUHLVWRULFLLODLFL²YDFRQVWLWXLVXELHFWXOXQHLFăU‫܊‬LYLLWRDUH
vQDFHDFDQHYRLGH]YăOXLELUXLQ‫܊‬HOHDFHVWHLPLFLPLQRULWă‫܊‬LVXEXQHOHWLWOXULGH
FDSLWROHFDDFHVWHD³3ULPDFHQWXUăELEOLFăDOXPLL´RFHQWXUăGHGHPLOH
FDUHvQFRQMXUD0DUHD0HGLWHUDQă³/HJăWXUDJDODWHQLORU´VDX³&HOHWUHLHSRFL´
9RL GHWDOLD XQHOH GLQ PDULOH SLHGLFL vQIUXQWDWH FXP DX IRVW KRORFDXVWXULOH
IăFXWHGHPXVXOPDQLGHYLNLQJLVDXGHFLXPă
vQ FHOH GLQ XUPă YRL DUDWD IDSWXO Fă QRL FUH‫܈‬WLQLL PRGHUQL VWăP SH XPHULL
DFHVWHL PLFL PLQRULWă‫܊‬L GH DQWHPHUJăWRUL FDUH DX vQ‫܊‬HOHV LGHHD ILQDOă D
³OHJăPLQWXOXL´GHILQLWăGUHSW³QHVWUăPXWDUHDKRWăULULL6DOH´(LDXIăFXWSRVLELO
PRPHQWXOSULQFDUHDPSXWHDSRPLVăELQHFXYLQWăPWRDWHQHDPXULOHSăPLQWXOXL
UăPDVHQHELQHFXYvQWDWHGDFăQXYRPLURVLDFHVWPRPHQW
$‫܈‬DGDU QRL DYHP vQ PvLQLOH QRDVWUH SRVLELOLWDWHD SULQ FDUH SXWHP DGXFH
vPSOLQLUHDILQDOăDSODQXOXLYHFKLGHGHDQLDOOXL'XPQH]HX
5HSUF]HQWvQGHOHPHQWXO$YUDDPHYLWLQGRULFHDOLDQ‫܊‬ăFXHOHPHQWXO6RGRPD
‫܈‬L FRQ‫܈‬WLHQWL]vQG SUH]HQ‫܊‬D HOHPHQWXOXL 0HOKLVHGHF vQ PăVXUD SH FDUH DFHVWD R
PHULWă²12,387(0)$&($&(67/8&58
Ìntrebări pentru studiu
&DSLWROXO
&LQH HUD (SLPHQLGHV" &DUH HUDX FHOH WUHL SUHVXSR]L‫܊‬LL FXSULQVH vQ
VDFULILFLXOQHREL‫܈‬QXLWSHFDUHHOODDGXV"
&RPSDUD‫܊‬L ³vQFHUFDUHD OvQLL-XGHFăWRUL FX ³vQFHUFDUHD vQWUHJLL
WXUPH´ IăFXWă GH (SLPHQLGHV 2DUH PDL HVWH YDODELOă vQ ]LOHOH QRDVWUH DFHDVWă
vQFHUFDUH GH DIODUH D YRLQ‫܊‬HL OXL 'XPQH]HX 9RLD‫܊‬L IRORVLW YUHRGDWă R PHWRGă
DVHPăQăWRDUH"&DUHDIRVWUH]XOWDWXO"
&XP D UHDF‫܊‬LRQDW 3DYHO ID‫܊‬ă GH LGRODWULD DWHQLHQLORU" 3H FH VD ED]DW HO
DWXQFLFvQGDDGRSWDWRDWLWXGLQHGLIHULWăID‫܊‬ăGHXQDQXPLWDOWDUGLQRUD‫"܈‬,QFH
VHQVDUHLGRODWULDLQHDvQVă‫܈‬LXQ³FOHPHQWLQWHULRUGHPXOWLSOLFDUH´"
&HHVWH6HSWXDJLQWD"&HSUREOHPăPDMRUăDXDYXWGHUH]ROYDWWUDGXFăWRULL
HL"&HVROX‫܊‬LHDXJăVLW"$SRVWROLLDXDFFHSWDWDFHDVWăVROX‫܊‬LH"
&H GRYH]L DYHP DVXSUD IDSWXOXL Fă DSRVWROXOXL 3DYHO LL HUD FXQRVFXWă
SRYHVWHDOXL(SLPHQLGHV‫܈‬LFăPDLPXOWvOUHVSHFWDSHDFHVWD"
ÌQDIDUăGHWHUPHQXOWKHRVFHDOWFXYvQWFXQRVFXWGLQOLPEDJUHDFă‫܈‬LSHFH
ED]ăDGHYHQLWXQQXPHDFFHSWDELOSHQWUXDGHILQLGLYLQLWDWHD"
&LQHHUDX,QWL‫܈‬L3DFKDFXWL‫܈‬LSHFHVHED]D3DFKDFXWLFvQGDSXVVXEVHPQXO
vQWUHEăULLSXWHULOHFHOXLGLQ‫܊‬LL"
&DUH D IRVW SUREOHPD SROLWLFă PDMRUă FDUH D VXEPLQDW UHIRUPHOH OXL
3DFKDFXWL"$UILSXWXWJăVLHORVROX‫܊‬LHPDLEXQăSHQWUXDFHDSUREOHPă"
ÌQ FH IHO LDX WUăGDW FUH‫܈‬WLQLL HXURSHQL SH D]WHFLSH PD\D‫܈‬L ‫܈‬L SH LQFD‫܈‬L
FKLDUPDLUăXGHFvWDXIăFXWR&RUWH]3L]]DUR‫܈‬LFHLODO‫܊‬LFRQFKLVWDGRUL"
&RPSDUD‫܊‬L GLVFHUQăPvQWXO VSLULWXDO DO IDUDRQXOXL $NKHQDWHQ FX FHO DO
LQFD‫܈‬XOXL3DFKDFXWL'HFHFUHGH‫܊‬LFăRDPHQLLGH‫܈‬WLLQ‫܊‬ăODLFLODXLJQRUDWSUDFWLF
SHSULPXOLQYUHPHFHODXVFRVvQHYLGHQ‫܊‬ăSHFHOăODOW"
)DFH‫܊‬L XQ SDUDOHOLVP LQWUH SUH]HQWDUHD IăFXWă GH 9HFKLXO 7HVWDPHQW
RULJLQLORURPHQLULL‫܈‬LFHDIăFXWăGHSRYH‫܈‬WLOHVDQWDOLORU
&HDQWHFHGHQWELEOLFPHQ‫܊‬LRQDWvQDLQWHMXVWLILFăDFFHSWDUHDOXL7KDNXU-LX
GHFăWUH6NUHIVUXGGUHSWXQQXPHVDQWDOYDODELOSHQWUX$WRWSXWHUQLF"
&XPDXUHDF‫܊‬LRQDWLQJHQHUDOWHRORJLLODDX]XOYH‫܈‬WLORUGHVSUHIHQRPHQXO
PRQGLDO DO ³]HXOXL FHUHVF´" &XP DX Fă]XW WHRORJLL OLSVL‫܊‬L GH vQ‫܊‬HOHSFLXQH LQ
FDSFDQDvQWLQVăGHHYROX‫܊‬LRQL‫܈‬WL"
14. Cum a pregătit calea Evangheliei religia populară a poporului gedeon din
Etiopia?
15. Ce l-a făcut pe misionarul Eugene Rosenau să spună că poporul mbaka
era mai aproape de adevăr decît propriii săi strămoși europeni?
16. Ce se înțelege prin înțelepciunea izbăvitoare? De ce nu este ea numită
înțelepciunea răscumpărării?
17. În ce fel se împotrivește cel mai tare mîndriei omenești Marea îndatorire?
18. Ce greșeală majoră a gîndirii teologilor din primii ani ai creștinismului a
deschis poarta înaintea confucianismului, taoismului și budhismului și a permis
acestora să înlocuiască închinarea inițială adusă lui Shang Ti/ Hananim?
19. Cum a încercat creștinismul să corecteze mai tîrziu această greșeală
străveche?
20. De ce misionarii protestanți din Coreea au progresat la început mai rapid
decît colegii lor, misionarii catolici, și ce au încercat mai tîrziu aceștia să
recupereze?
Capitolul2
1. Descoperiți paralelismele existente între Biblie și uluitoarele religii
populare ale neamului karen, kachin, lahu, wa, lisu, naga sau mizo. Care din
accentele Bibliei lipseau din aceste religii populare?
2. în ce fel aceste diverse religii populare anticipau grija lui Dumnezeu pentru
asigurarea unei revelații viitoare care să completeze ceea ce acestor religii le
lipsea?
3. Peste ce inconveniente principale trebuise să treacă Ko Thah-byu prin
harul lui Dumnezeu și ce a făcut el pentru a fi chemat “apostolul karenilor”? Ce
au făcut karenii ca neam pentru toate popoarele din jurul lor?
4. În ce fel, profesorul Hugo Bernatzik a interpretat greșit adevărata situație
în care se aflau popoarele kașin și lahu?
5. Ce fundament scriptural avem pentru a accepta existența unor păgîni
deosebit de iluminați, așa cum erau Epimenides, Pachacuti, Kolean, Pu Chan,
Worassa, ș.a., ca dovadă a existenței unui soi de illuminati împrăștiați de
Dumnezeu pentru a sta mărturie și pentru a pregăti calea Evangheliei?
Capitolul 3
1. Ce aspect deosebit al culturilor păgîne l-a surprins pe Pavel și cum a
descris el acest lucru?
2. Cum ne ajută observația lui Pavel ca să înțelegem mai bine cultura
poporului dyak din Borneo, a poporului asmat și culturile yali din Irian Jaya
(Noua Guineea), și cultura vechiului Hawaii?
Întrebări pentru studiu 155
3. În ce fel canibalii asmat, vînători de capete, din Irian Jaya îl depășeau pe

Nicodim, evreul?
4. Dați două exemple de concepte biblice care sînt aparent codificate în
pictogramele chinezești.
5. Explicați conceptul de pătrime sacră. în ce fel simbolizau indienii nord-
americani această pătrime?
6. În ce fel Biblia cinstește numărul patru? Ce paralelisme teologice oferă o
mai bună deschidere față de Evanghelie pentru gîndirea amerindienilor?
Capitolul 4
1. Cum a aplicat Edward Tylor teoria lui Darwin despre evoluția speciilor la
explicarea dezvoltării religiei? Ce dovezi adunate din întreaga lume neagă teoria
lui Tylor? Cum au răspuns primii evoluționiști acestor dovezi? Numiți doi
etnografi de la începutul secolului al douăzecilea care au încercat să publice
aceste dovezi care contrazic teoria lui Tylor.
2. Numiți două implicații ale teoriei lui Tylor și arătați felul în care fiecare
implicație, dusă de anumiți indivizi pînă la concluziile ei logice, a condus la mari
dezastre.
3. Ce avertisment ar trebui să primească oricare inovator ideologic din
cazurile studiate mai sus?
4. Ce dezvoltări recente ale istoriei încearcă să ducă la corectarea efectelor
dezastruoase avute de teoria lui Tylor?
Capitolul 5
1. Explicați complementaritatea reciprocă a ideii principale și a ideii finale
din Legămîntul avraamic.
2. Care era “ținta” spre care își îndreptatase Dumnezeu binecuvîntarea
făgăduită în “ideea finală”? Numiți cîteva întîmplări din Vechiul Testament în
care ni se arată lucrarea fiilor și fiicelor lui Avraam pentru împlinirea ideii finale
a legămîntului.
3. Care pasaje ne arată că apostolii Pavel, Petru și autorul Epistolei către
evrei au văzut în Legămîntul avraamic (incluzînd ideea sa finală) temelia epocii
Noului Testament?
Capitolul 6
1. Descrieți unele din modurile în care Isus Și-a descoperit deplina dăruire
față de ideea finală a Legămîntului avraamic de-a lungul lucrării Sale, nu numai
în ultima clipă dinainte de urcarea Sa la ceruri.
2. Bazîndu-se pe Matei 10: 5-6 și 15:24, unii susțin că Isus a venit pentru a
le da evreilor un regat propriu-zis, fizic, dîndu-le — atunci și acolo — stăpînire
deplină asupra neamurilor și că El a recurs la Marea Îndatorire ca
la un fel de “plan B”, după ce evreii au respins planul ales de EI. Discutați această
teorie din perspectiva lui Matei 10: 18 și a altor astfel de Scripturi.
3. Descrieți momentele în care Isus S-a folosit de întîlnirile Sale cu ne- evreii
pentru a le oferi acestora o “perspectivă asupra tuturor popoarelor”.
Capitolul 7
1. În ce fel a fost lucrarea diaconului Filip deosebit de importantă?
2. Citați din acele pasaje din cartea Faptelor în care ni se arată că cei
doisprezece apostoli aveau încă îndoieli, dacă nu erau chiar împotriva ascultării
Marii Îndatoriri (n.e. Marea Trimitere sau Însărcinare).
3. Care putea fi motivul secret pentru care Luca ar fi scris cartea Faptelor?
4. Care au fost cele două idei novatoare ale lui Pavel? Care este deosebirea
dintre o biserică și o sinagogă? Cum se deosebește un grup de misionari de o
biserică?
5. Ce era îngrozitor de nedrept în înțelegerea descrisă în Galateni 2:9?
6. Care a fost “mijlocul ultim de convingere” la care a recurs Dumnezeu
pentru a-i scoate pe apostoli din cuibul lor din Ierusalim?
Bibliografie
Bavinck, J.H. An Introduction to the Science ofMissions (O introducere în știința

misionariatului). Traducere de David H. Freeman. Nutley, NJ: Presbiterian and
Publishing Co.,1977. Bavick, tinzînd să discrediteze importanța paralelismelor
biblice cu culturile păgîne, reprezintă ceea ce se numește “vechea perspectivă”
asupra comunicării misionare.
Bennett, Wendall, și Bird, Junius. Andean Culture History (Istoria culturii
anzilor). Lancaster, PA: Lancaster Press, Inc., 1949 și 1960.
Bernatzik, Hugo Adolf, în colaborare cu Emma Bernatzik. The Spirits of the
Yellow Leaves (Duhurile frunzelor galbene). Traducere de E.W. Dickes. Londra:
Robert Hale Limited, 1951.
*Bruce, F.F. The Spreading Flame: The Rise and Progress of Christianity
(Flacăra care se răspîndește: apariția și dezvoltarea creștinismului). Grand
Rapids: Wm.B. Eerdmands Publishing Co., 1958.
Brundage, B.C. Empire of the Inca (Imperiul incașilor). Morman, OK:
University of Oklahoma Press, 1963.
idem. Lords of Cuzco (Stăpînii din Cuzco). Norman, OK: University of
Oklahoma Press, 1967.
Bunker Alonzo. Soo Thah —A Tale of the Karens (Soo Thah, o poveste a
karenilor). New York: Fleming H. Revell Co., 1902.
Cottrell, Leonard. TheHorizonBookofLost Worlds (Cartea orizontului unor
lumi pierdute). New ¥>rk: American Heritage Publishing Co., 1962.
Frazer, Gordon. Symposium on Creation V(Simpozion asupra creației. V).
Editată de Donald W. Patten. Grand Rapids: Baker Book House, 1975.
Fuller, Harold W. Run While the Sun Is Hot (Fugi pînă cînd soarele mai este
fierbinte). Cedat Grove: Sudan Interior Mission, 1967.
Howard, Randolph L. Baptists in Burma (Baptiștii în Birmania). Philadelphia:
Judson Press, 1931.
idem. It Began in Burma (A început în Birmania). Philadelphia: Judson Press,

1942.
Jacobson, Daniel. Great Indian Tribes (Mari triburi de indieni). Maplewood,
NJ: Hammond, Inc. 1970.
Kang, C.H., și Nelson, Ethyl R. The Discovery of Genesis (Descoperirea
Genezei). St. Louis: Concordia Publishing House, 1979.
Laertiu, Diogene. Lives of Eminent Philosophers. 2 vols. (Viețile marilor
filosofi. 2 volume) Traducere de R.D. Hicks pentru Loeb Classical Library.
Londra: Harvard University Press, 1925.
Latourette, Kenneth Scott. A History of Christianity, Beginnings to 1500,
Volume 1 (O istorie a creștinismului, de la începuturi pînă în 1500, vol.l). New
York: Harper and Row Publishers, 1953.
idem. A History of Christianity, Reformation to the Present, Volume 2(0
istorie a creștinismului, de la Reformă pînă în prezent, vol.2). New York: Harper
and Row Publishers, 1953.
Lutz, Larry. The Mizos — God’s Hidden People (Poporul mizo, poporul
ascuns al lui Dumnezeu). San Jose, CA: Christian Nationals Evanghelism
Comission, Inc., 1980.
McBirnie, William Stuart. The Search for the Twelve Apostoles(Cmi&Tea.
celor doisprezece apostoli). Wheaton, IL: Tyndale House Publishers, Inc., 1973.
MacLeish, Alexander: Christian Progress in Burma (Dezvoltarea
creștinismului in Birmania). Londra: World Dominion Press, l929.
Mason Francis. The Karen Apostle (Apostolul karenilor). Boston: Gould
and Lincoln, 1861.
Mayers, Marvin K. Christianity Confronts Culture (Creștinismul înfruntă
cultura). Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1974.
Murphree, Marshall W. Christianity and the Shona (Creștinismul și Shona).
Londra: Athlone Press, University of London, 1969.
Olson, Bruce E. Bruchko. Carol Stream, IL: Creation House, 1973.
Palmer, Spencer J. Korea and Christianity (Coreea și creștinismul). Ko- rea:
Hollym Corporation, 1967.
Purser, William Charles Bertrand. Christian Missions in Burma (Misiunile
creștine din Birmania). Westminster, England: Society of the Propagation of the
Gospel in Foreign Parts, 1913.
Bibliografie 159
Ray. Verne F. Primitive Pragmatists: TheModocIndiansofNorthern California

(Pragmaticii primitivi: indienii modoc din nordul Californiei). Se- attle și
Londra: University of Washington Press, 1963.
Richardson, Don. Lords oftheEarth (Stâpînii pămîntului). Ventura, CA: Regal
Books, 1977.
idem. Peace Child (Copilul păcii). Ventura, CA: Regal Books, 1974.
Schmidt, Wilhelm. Primitive Revelation (Revelația primitivilor). Tradusă de
Joseph Abierl. St. Louis: R Herder. 1939.
Stickley, Caroline. Broken Snare (Capcana dejucată). Londra: Overseas
Missionary Fellowship, 1975.
Tegenfeldt, Herman G. A Century of Growth—The Kachin Baptist Church of
Burma (Un secol de dezvoltare, biserica poporului kachin din Birmania). South
Pasadena, CA: William Carey Library, 1974.
Thompson, Phyllis. James Fraserand the King ofthe Lisu(]&mes Fraser și
regele poporului lisu). Chicago: Moody Press, 1962.
Tylor, Edward Burnett. Researches into the Early History of Mankind and the
Development of Civilisation (Cercetări asupra istoriei timpurii a omenirii și
asupra dezvoltării civilizației). 1865.
idem. Primitive Culture (Cultura primitivilor). 1871.
Smith,Alex G. Strategyto MuItiply Rural Churches—A Central Thailand
Case (Strategie pentru înmulțirea bisericilor de la țară — un caz din sudul
Thailandei). Bangkok: O.M.F. Publishers, 1977.
von Hagen, Victor W. TheAncient Sun Kingdoms of the Americas (Vechile
regate solare ale Americilor). Cleveland și New York: World Publishing Co.,
1957.
Weiss, G.Christian. The Heart of Missionary Theo!ogy(E^o.\3. teologiei
misionare). Chicago: Moody Press, 1976, 1977.
Wylie, Mrs.Macleod. The Gospel in Burma (Evanghelia în Birmania).
Londra: W.H.Dalton, Bookseller to the Queen, 1859.
Cuprins
Partea întîi: O lume pregătită pentru Evanghelie .......................................... 3

Elementul Melhisedec
1. Popoarele unui zeu incert...... . ................................................... 4
2. Popoarele cărții pierdute ....... ................................................... 51
3. Popoare cu obiceiuri ciudate ............................................... 78
4. Oameni de știință cu teorii ciudate............ ............................... 95
Partea a doua: Evanghelia pregătită pentru lume ...................................... 108

Elementul Avraam
5. O legătură de cinci mii de ani ............................................... 109
6. Mesia pentru toate popoarele ................................................ 119
7. Mesajul secret al “Faptelor Apostolilor” ................................. 140
Întrebări pentru studiu ............................................................................. 153

Bibliografie .... .... .......................... , ....................................................... 157
Tiparul executat sub cda nr. 110/1996,

la Imprimeria de Vest R.A., Oradea,
str. Mareșal Ion Antonescu nr. 105.

Vesnicia Din Inimile Lor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vesnicia Din Inimile Lor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

veșnicia din

Traducerea și dactilografierea versiunii românești,

Copyright © 1996 for the Romanian edition by Operation Mobilisation

O lume pregătită pentru

Popoarele unui zeu incert

Un vînt rece — de parcă ar fi fost răcit de teroarea ce bîntuia Atena — suflă

“Epimenides, îți sîntem recunoscători”, începu conducătorul adunării.

“Iată oile”, spuse cu smerenie membrul cel tînăr al consiliului. Epimenides,

Zidarii entuziaști au început lucrul așezînd pietrele și mortarul. Spre amiază

Vorbitorul se opri, căzînd pe gînduri. Apoi adăugă: “Demas, poate crezi că

Cele de mai sus se bazează mai ales pe o tradiție consemnată ca o poveste de

Cititorii Vechiului Testament își amintesc că eroul numit Ghedeon, căutînd

îl resping pe Dumnezeu atotștiutor, atotputernic și omniprezent în favoarea unor

niște oameni care se mîndreau cu calitățile rațiunii lor! Ca niște căutători ai

Yahwe — ³Dumnezeu´ în limba noastră — i-a făcut unui om, numit la

cheniziții, cadmoniții, hetiții, fereziții, refaimiții, amoniții, ghirgasiții și iebusiții

el oare astfel: “2clipă doar, majestate! Numele corect al Atotputernicului este

Observați reacția lui Avraam: “Avram a răspuns regelui Sodomei: ‘Ridic

a observat faptul că “strălucirea soarelui poate fi umbrită de orice nor trecător”.

Pachacuti s-a supus pragmatismului politic. “El a poruncit... ca închinarea la

Ce ironie este în faptul că spaniolii catolici, în zelul lor de a eradica “idolatria”

socotit 15.000 de botezuri într-un singur an de ședere în India. In acea perioadă

tot atîtea încercări de a păstra înțelesul plin de sensuri al termenilor creștini, în

Una din caracteristicile uimitoare ale acestui “zeu al cerului” benign și

Afirmația apostolului Pavel, potrivit căreia lumea stă în răutate spirituală

ar trebui să evite astfel de situații după cum teologii ne avertizează asupra

Poporul gedeo din Etiopia

permisiunea oficialităților etiopiene de a-și așeza noua lor misiune în centrul

Poporul mbaka din Republica centrafricană

drept de opțiune. Aceeași Evanghelie a împlinit nu numai cerințele unui

înțelepciunea străveche, despre care ei știu instinctiv că este legată de

Gautama, întemeietorul budhismului, nu i-a învățat pe ucenicii săi să practice

Probabil că lipsa de unanimitate în ceea ce privește această problemă

mici, împrăștiindu-se ca păpădiile duse de vînt. în acest caz, clădirea enormă în

Popoarele cărții pierdute

Poporul karen din Birmania

“Dacă locuitorii acelui sat nu sînt birmanezi”, întrebă un diplomat englez cu o

Întorcîndu-se la ambasada de curînd restabilită în Rangon, diplomatul a

karenilor. Caracterul anecdotic a ascuns semnificația sa istorică. Chiar mai mult,

Dumnezeu, erau păstrate vii în inimile karenilor pentru ca ei să nu ajungă la

“Este aproape imposibil să descrii solemnitatea și respectul cu care acești

Cînd regele karenilor va veni,

Pentru teologi, poporul karen se dovedește astfel a fi o anomalie

Cel mai uluitor aspect al monoteismului karenilor este, de departe,

Doctorul în filologie, Herman Tegenfeld, care a trăit aproximativ 20 de ani

În munții Lahu din Birmania, China și Thailanda, se pregătea scenariul pentru

Popoarele shan și palaung

Poporul kui din Thailanda și Burma

Poporul lisu din China

Poporul naga din India

Nici ei nu l-au reprezentat niciodată pe Chepo-Thuru prin intermediul unui

Poporul mizo din India

In 1817, un misionar devotat, Adoniram Judson, un baptist american a

Într-o zi Young a mers la piață ca să predice în mijlocul poporului shan,

Asia, cum se zicea despre budhism, eșuase lamentabil în încercarea de a cîștiga

mai există rezistență împotriva “siluirilor” impuse de creștinism. Profesorul

Erau momentele de început ale deschiderii poporului lahu față de Evanghelie,

în mijlocul lor. Întîmpinînd greutăți, Frazer a trecut frontiera în Birmania pentru

În mod semnificativ, tradițiile despre cartea pierdută a lui Dumnezeu,

Popoare cu obiceiuri ciudate

după cum am văzut, a înțeles că Dumnezeu “a pus veșnicia în inima oamenilor”

Poporul dyak din Bomeo

Cine ar fi crezut că poporul dyak — cîndva renumiți vînători de capete — va