CURS 1- Originea arhitecturii: “ipoteze” filosofice ºi arhitecturale ĩn confruntare.

Actualizarea unui
arche(tip) sau evoluþie? Tratatele de arhitecturã despre origini.

In epocile de final de stil apare o perioada delicata a fenomenelor arhitecturale: antologii, recapitulari,
tratate. In anii ‘90 se remarca aparitia multor antologii si astfel se poate afirma ca acestea inseamna
schimbarea paradigmei. Fiecare stil isi pune problema originii artei pentru care se aplica. 
Pentru arhitectura moderna Le Corbusier scrie primul tratat de arhitectura si astfel stabileste ca aceasta
este originara (reintoarcera la origini).
Peter Eisenmann in lucrarea “Corel Works” introduce CHORA (din filozofia lui Platon) Parcul La
Vilette un subiect mai mult de peisagistica, decat de arhitectura.
INDRA Kagis McEwen- profesoara la Facultatea de Arhitectura McGill, cartea ei Strãbunul lui Socrate
s-a publicat recent la IDEA la Cluj, emite ipoteza cum ca originea filozofiei este in arhitectura- omul
are posibilitatea de a redistribui materia in jurul lui, a controla fortele naturii, massele mari și
semnificative de materie, spațiile.

Prin imbinarea arhitecturii cu domeniul filozofiei si altii incearca sa gaseasca raspunsuri: Heidegger-
“De ce exista ceva mai degraba decat nimic?”, “Locuirea este modul prin care muritorii sunt pe
Pamant”; Young, Derrida- “Ce e fiinta?”.

Radacina cuvantului arhitectura vine din grecescul arché- batran, principiu, temei, ultim, ierarh, mod de
intarire; si tekton- tamplar, dulgher, tectonicã: stiinta imbinarii, a asamblarii, a nodurilor; stiinta
alcatuirii unor locuri disparate, care impreuna ofera o buna transmitere a fortelor catre Pamant, deci
punere armonioasa a partilor intre ele (simetria) si a lor in intreg –Robin House F.L.WRIGHT
Arhi-tektonul era singurul batran care stia dinainte cum va arata casa in final, cel care naste, iar azi
arhitectul a ramas singurul care stie cum se va prezenta constructia finala.

CLASIFICAREA CHESTIUNILOR LEGATE DE ORIGINE

ORIGINEA ISTORICA. Nu putem stabili momentul istoric cand arhitectura a aparut, dar exista pareri
care sustin ca acest moment coincide cu aparitia omului, si totusi se stie de existenta unor animale
arhitecte, cum ar fi termitele, albinele, soboloanii care traiesc in orase si de pasarea tesator cu o
“arhitectura” interesanta care o lasa mostenire.
Vorbind de origine trebuie amintit de Primul Tratat de Arhitectura- Vitruviu si de Dinocrates-
arhitectul lui Alexandru cel Mare. Ipoteza celui mai vechi ansamblu uman Mohejo Doro, dar si
cautarea celei mai vechi case sunt utopi, deoarece istoria inseamna constiinta.
S-a ridicat problema daca pesterile pictate apartin sferei arhitecturii, dar arhitectura inseamna tot ceea
ce este facut de mana omului (pesterile dar al naturii).
Robert Venturi afirma ca arhitectura este adapost decorat cu simboluri. De la prezumtia ca ar fi un
simplu adapost, s-a ajuns in momentul in care locuinta depaseste stadiul de adapost si tine cont de ceea
ce simte, ceea ce este beneficiarul si ceea ce arata in ceea ce traieste.
Originile sunt arhetipale (arhe/ tip/ tipar). Arhitectura poate apara in orice moment si nu are origine
fixa; din arhetipuri iese arhitectura.
Aldo Rossi pana in 1966 a facut arhitectura moderna, apoi apar o serie de tipuri, dar toate sunt
recurente (de exemplu: turnul- apare des si in diferite sumuri, motive).
Postmodernismul apare la finalul arhitecturii moderne ca o recapitulare. Christopher Alexander in “A
Patten Language” (1980) sustine ca arhitectura este un limbaj de tipuri si admite ca in anumite situatii
se folosesc anumite tipuri de rezolvari- aparitia unui Manual de tipuri ; chiar si arhitectura eclectica a
avut asemenea manuale, continand elemente de standardizare, combinatorica; elemente cu care se face
arhitectura. Tipurile vin din traditii.
MANDALA. Yung, elevul lui Freud, sustine “teoria si practica mandalei” (Tucci), mandala fiind o
imagine centrata (floare cu petale), folosita ca arhetip in arhitectura si urbanism, de exemplu Villa
Rotonda- mandala tipica, orasul Jaipur, orasul Ierusalim. Yung sustinea ca aceasta este o reprezentare a
constiintei- cu cat samburele, miezul este mai mare cu atat mai mare este constiinta, altfel apropierea
de nebunie; si mai sustine ca arhetipurile sunt date de inconstient.
SACRU. Toate imaginile sunt date prin revelatie proorocita de la Dumnezeu. Transmisia prin
revelatie, cum ar fi chivotul templului, sa nu se schimbe proportile ca asa le-a spus Dumnezeu; aceastea
sunt esentiale, ci nu modul in care arata .
Arhitectura religioasa are cea mai densa constructie, lacasele de cult din Meteora au picturi in care se
regasesc ideile despre Dumnezeu, a te orienta, a sta cu fata la Orient.
Originile EIDALE (eidos, idee) teorie ce precede crestinismul, a inceput cu Platon, stiintific cu
Aristotel. Timaios introduce conceptul de CHORA ca metafora a spatiului public. EIDAS reprezinta
esenta, lumea ideilor, ideile sunt esentiale, impecabile, incoruptibile, nu se nasc si nu mor, imprimarea
lumii ideale; transcendenta dincolo de lumea aceasta, lumea copiilor cu figuri geometrice perfecte-
Timaios; (jumatatile de sfera- “Banchetul”- Platon). Acces la ambele lumii, intelectual, prin
intermediul geometriei, aceasta traduce lumea ideilor- muzica sferelor.
“Pentru ca ceva sa existe, acest ceva trebuie sa raspunda la intrebarea <<Unde?>>, acel ceva trebuie sa
aiba loc” (Heidegger). “Ca sa poata sa gazduiasca toate ideile, trebuie ca acel raspuns la intrebarea
<<Unde?>> sa nu aiba nici un atribut (neutru), dar acel ceva care nu are atribut nu poate cititi”. Adica
spatiul in sine nu trebuie sa tina cu nimeni, nu trebuie sa contina valorile cuiva. Platon- “CHORA nu
are un exterior”, nu este inauntru sau afara, ca infinitul, vazut in conceptia grecilor, o sfera bine
rotunjita, ce nu are exterior, nu poate fi reprezentat, ca un loc imens ce invaluie lumea.

CONCLUZIE
Problema originilor arhitecturii este o problema strict contemporana.
Ce este spatiul? In mod eronat se crede ca arhitectii creeaza grinzi, plansee, stalpi; ei sunt specialisti in
spatiu- iar peretii, grinzile sunt unelte cu care se obtin spatiile.
Valorile artistice nu se inlocuiesc se aduna.

Curs 2 – Spaþiu ºi loc din perspectivã filosoficã contemporanã: definiþii, evoluþia conceptului,
perspective teoretice contemporane.

Conceptul este modul cel mai abstract cu putinta in care se poate vorbi despre ceva, iar conceptul de
spatiu este modul cel mai abstrct cu putinta de a se vorbi despre spatiu. Conceptul de loc are o
intelegere abstracta si este raspunsul la intrebarea “Unde?”, “care o punem cu precizie la ceva care
fiinteaza”. Ex: Conceptul de plin Fold Flow Deleuz.
Intrebare “Unde?” isi gaseste raspunsul in loc, cu inteles de Chora (Platon – nu are nici o referinta
concreta, Topos, Sit, Amplasament.
Conceptele nu au nici un fel de atribute, nu li se acorda nici o reprezentare; antologii si metafore se pot
aduce unei cladiri nu unui concept.
Spatiu are mai multe moduri de reprezentare prin muzica, poezie etc
Obiectul de arhitectura raspunde si el la intrebarea “Unde?” ca sa capete caracter de fiinta – “Undeva”,
raspunsul este locul fizic – situl, obiectul de arhitectura se odihneste, sade, in locul unde are loc
evenimentul arhitectural – tine, mentine locul deschis.
Alethia reprezinta opera de arta, deschidere catre adevar, dezlantuire, scoatere din ascuns. Obiectul de
arhitectura este si o opera de arta: “Originea operei de arta” (Heidegger), “Fiinta si timp” (Heidegger),
“Sub eveniment”.

Locul (dupa Heidegger) are doua caracteristici:

1. ii transfera obiectului esenta sa (cele mai generale atribute, nici unul dintree el nu poate fi explicat
prin celalalt – atribute ireductibile)
Batista Alberti numeste acele amplasamente privilegiate “locuri mandre” (tradus de G.M.
Cantacuzino)- sanctuarele se cladesc in general pe “locuri mandre”.
C.Norbert Schulz sustine in “Genius Loci”, “ascultati ce va spune locul”. Situl trebuie (dupa
Heidegger) sa ingaduie sa apara(sa in-fiinteaze) evenimentul, a locui devine o atribuire de loc,
defineste esenta, atributele de pamant ale operei (pro- puse):
Suport (sit) – locul schimba opera, opera este in orizontul in care este pusa
materialul – se propune si se transpune in arhitectura, se foloseste potentialul materialului
loc natal – spatiul in care construim o opera, tine de taditii, spirit, religii, loc si ritual locuital – (men)
tinere
2. Pentru a se putea vorbi de esenta, intai trebuie stabilita limita – Pergas, “nu este locul unde se
sfarseste, este locul de la care plecand catre centru isi defineste esenta sa” – zona de dincolo de Pergas.
Fara limita nu te poti defini ca fiinta. Sinele se defineste prin introducerea succesiva de limite.
Stiinta limitelor este Peratologia iar Liceanu in “Despre limita” descrie cele 3 lucruri ce definesc natura
tragica a conditiei umane:
o Dumnezeu este infinit si stie ca este infinit
o Natura este infinita si nu stie ca este infinita
o Omul este finit, stie ca exista infinitul, dar nu are acces la el.
Lucy Rigaright defineste conditia umana ca: existenta lui Dumnezeu- fiinta total deschisa, existenta
barbatilor- fiinte total inchise si existenta femeilor- fiinte intredeschise.
C. Norberg Schutz in “Genius Loci”, vorbeste despre spiritul locului- fiecare avand caracterul lui,
identitatea lui, exprimata printr-o serie de motive, elemente care se repeta, ce definesc caracterul
locului neavand nici o legatura cu situl, ci este raspunsul cuvant cu cuvant la conditia locului.

CONCLUZIE
Locul ingaduie sa apara evenimentul, il face vizibil il “fiinteaza”, atribuirea de loc inseamna raspuns la
intrebarea “Unde?” , locul defineste, ii transfera esenta, fortandu-l sa intre intr-o limita.
A edifica nu inseamna doar a construi, ci si indeplinirea ritualurilor locuitale- (men)tinerea locului.

CURS 3- Loc public. Vizibilitatea “actorilor” ĩn locul public. Arhitectura ca ĩn-scenare.

Loc public inseamna loc comun, de intalnire (a cel putin doua persoane); loc catre care ne ducem
deliberat, pentru un scop, motiv si anume cel a vedea si a fi vazuti, a ne expune. (referire la teza de
doctorat Arhipretexte).
Se vrea a merge in acel loc pentru a se asuma un rol(consumatori, amploaiati)- ne asumam o serie de
masti.
Important este sa vezi- controlez tot ce este in jurul meu, si sa fi vazut- a ma ex-pune, “punere dinainte”
– “transparenta” a locului public, vizibilitate nelimitata. Locul public nu are de-a face cu constructia,
rolul lui este de etalare.
Loc public este cel in care se merge in vederea negocierii ( confruntare in spatiul public), schimbului
de negot, de idei (atribut fundamental al spatiului public), al deliberarii proces ce are loc inca din
agora- vot al intregii comunitati (exemplu moartea lui Socrates).
Se pune la indoiala existenta spatiului privat, in locuinta sunt cu cineva, casa devine teritoriu strain,
negocierea locuirii cu celalalt. Apare tema alienarii: suntem straini si orfani in aceasta lume.

Figuri ale spatiului public:

o  edificiul – figura construita ce delimiteaza, edificiile de for public sunt: primaria, templul, biserici,
palate. Edificiul nu este loc public, are caracter public si de organizare a pietii, caracter de reprezentare
a comunitatii, reprezentare colectiva- cum se vrea vazuta (deziderativ), imagine promovata. In
momentele de criza se construieste mai mult deoarece nu se vrea sa se vada momentul prin care se
trece.
o """"…gol- piata, acropola, forum roman, agora greceasca; nu exista in toate culturile, forma de
alteritate. Locul in care nu exista nimic pentru a fi vazut, orasul se articuleaza in jurul unui nimic,
absenta- golul centrului (golul rotii)- golul fondator al nimicului, al absentei.
“Caracterul democratic al transparentei”- cu cat devine mai transparent spatiu si edificiu public, cu atat
apar mai multe “masti” cu care oamenii se afiseaza in locul public; spatiul public mai “transparent” in
sensul fizic, devine mai public mai permisibil.
“Spatii imaginate”- G.M.Cantacuzino- mahalaua are tendinta sa inchida centrul- contra- cultura, astfel
centru cedeaza si dispare.
Panoptikon- Michael Foucault- un mod de control al vizibilitatii proprii. Acest concept presupune un
inel central din care se vede tot inelul periferic, fara ca cei din cel periferic sa vada in centru (miez),
astfel aceia din coaja se simt supravegheati in orice moment, existenta teamai de a fi vazut- sistem de
inchisoare.
Stabilizarea locului public.(“Estetica reconstructiei” Cantacuzino).- lumea se duce intr-un anumit loc
pentru ca stie ca si altii merg acolo. Locul este ales dupa principiul “locuri mandre” sa fie pazit, sa aiba
resurse, sa aiba acel “ceva”. Asezarile s-au format in proximitatea sanctuarelor (acestea in general fiind
in “locuri mandre”)din motive de indeplinire a unor roluri:
- rolul co-memorarii (aducerii aminte),
- rolul ritualurilor (tine tot de co-memorare, nu se pune sub semnul intrebarii),
- rolul arhitecturii- stabilizator, reprezentativ, “condensator”, memodeziderativ (arhitectura tine minte,
trece peste secole si aduce aminte de trecut), mentine ipostaza locului.
Vestimentatia, machiajul sunt primele masti in spatiul public, de aceea in unele tari sunt coduri de
culoare in vestimentatie: doliu- negru in Europa, alb in India; in India galben poarta doar imparatul,
deci aceasta arata si statutul social.
Monument indeplineste rolul de a tine minte, concentreaza atentia pentru a indeplinii un scop- memorie
(ca icoana), memoria colectiva- monumentum- mormant (loos)- loc de memorie. El nu trebuie sa fie
monumental in sensul de gigantic (scara mare)-confuzie (exemplu: modlena lui Procust),

Curs 4 – Spaþiul privat. Este spaþiul privat opusul spaþiului public?

Locul public – sfera publica este vazuta ca loc al deschiderii catre celalalt, atributul de a fi deschis.
Locul privat se infiinteaza pe teritoriul si pe seama spatiului public (acesta din urma neavand un inteles
fizic), nu raspunde la intrebarea “Unde?” (locul public raspunde).
Daca spatiul public poate exista fara spatiul privat, reversul nu se poate.
Se face o analogie cu corpul uman, si acesta are parti “publice” si “private” (corpul devine din ce in ce
mai public). Existenta anumitor culturi care interzic “furarea identitatii” prin portretizare – fotografiere.
Locuinta spre deosebire de locul public, unde ne expunem (pentru a vedea imprejurul nostru si a ne
lasa priviti), are caracteristica spatiului in care ne retragem (ne ascundem) vazand in continuare in jurul
nostru, dar controland cat expunem din corpul nostru. A vedea panoptic, dar a controla propria
publicitate.
Pustnicul nu locuieste, el traieste; iar pustnicitatea totala devine o forma de expunere totala – in fata lui
Dumnezeu.
Intre extremul public si cel privat exista griuri, exista momente de ruptura, puncte de discontinuitate,
ele negociaza trecerea de la public la privat. Se stie de existenta heterotopiilor – nici spatiu privat, nici
spatiu public, Orasul mortilor – cimitirul, “Altfel de spatii” de Michael Foucault... Pragul – raport cu
intrarea defineste caracterul spatiilor. Din spatiul public spre cel privat primul prag este cel al gardului
– in curte intra doar cel care are legatura cu proprietarul, care este lasat sa intre; urmatoarele praguri
fiind prispa, pridvorul si apoi spatiile “publice” din casa.
Cele mai aproape de intrare sunt locurile semiprivate: camera de oaspeti, living-ul, iar cele mai
departate de intrare sunt spatiile cele mai private – toaleta, dormitorul. In spatiile publice ale casei sunt
afisate (ex-puse) obiecte ce arata statutul familiei, ceea ce doresc ca oaspetii sa vada, obiecte
nefolosibile (cristaluri, argintarie), sau in casa boiereasca colectii de arta; obsesia solemnizarii spatiului
semiprivat – camera de oaspeti, prin componente monumentalizate – Jean Baudrillard - “Obiecte
stranii, arhitectura si filosofie”.

Exista doua ipoteze cu privire la spatiul privat in raport cu cel public:

Ch. Alexander - loc unde ne retragem si ne pregatim pentru o noua iesire in spatiul public, casa cat mai
domestica;
Peter Eisenmann – arhitectura ca expresie a timpului sau, la fel si locuinta – strabatuta si ea de
problemele spatiului public
Este o problema de introvertire (angoasa) sau de extrovertire (transparenta).
Problema pragului dintre public si privat este diferita in functie de cultura, locuintele emenite (de parter
plus zece etaje) au camerele de oaspeti in cel mai indepartat loc de intrare; in Romania exista problema
teritoriilor suprapuse (atat in interiorul locuintelor cat si in exterior, vecinatate).
Locuinta este ori individuala, cu cadrul familial ori colectiva – de standard; sociala – Panoptikon.
Relatia cu celalalt (alteritatea in casa) si problema existentei spatiului privat este o problema tratata de
E. Levinas – “Totalitate si infinit”. In constructia unei locuinte trebuie ca beneficiarului sa-i fie lasata
posibilitatea de a-si negocia expunere imaginii.
“Casa Domnului” este un loc public si privat in acelasi timp, unde are loc activitatea cea mai privata –
rugaciunea. Locuinta devenise un model pentru lacasul de cult: prima moschee a fost facuta dupa
planurile casei lui Mohamed de la Mecca.

Curs 5 – Spaþiul sacru. Probleme contemporane ale ĩnþelegerii sacrului.

Notiunea de sacru, apare ca si concept in 1914 in cartea “Numinosul”, reprezentand ceea ce este
integral, fara rest; “nu este de pe aceasta lume” – “Das gans andere” (Otto) – alteritatea radicala, cu
totul diferit de mine.
Intalnirea cu celalalt in sacru, devine intalnirea cu cel mai extrem, diferit de rasa, de limba. Termenul
vine de la “sacer” – sfant, consacrare, sfintire comuna; impartasita de multi; sacrul este “outworldly” –
nu este de pe aceasta lume, imposibil de diferit, incomod intelectual; nu se aseaza in formula, concept.
Efectul intalniri cu sacru este coplesitor, covarsitor; fiinta este profund tulburata, dorinta de a te proteja
impotriva sacrului, fenomen de ruptura – nefiresc, sublim (excesul unei dimensiuni –al realitatii),
sacrul monstruos.
Otto sustine ca sacrul se acceseaza doar prin religie, experienta sacrului evacueaza orice legatura cu
cunoscutul; sustine ideea de sacru sau profan.
Eliade in “Sacru si profan” dezvolta o schimbare pragmatica: este reluata scena biblica a visului lui
Iacov, care gaseste Poarta Cerului (punctul de intalnire a diferitelor niveluri cosmice), realizand ca
acest loc sacru era “camuflat” in profan, sacrul este o dimensiune pliata a spatiului. Astfel de locuri
sunt hierofane – sfantul ce se intrupeaza in profan. Iacov descopera Poarta Cerului, “acum stiu” si
astfel performeaza un ritual de simtiri, legamant – un canal de comunicare. Marcarea teritorului (prin
indreptare pietrei) prin performarea ritualului (intr-un ritm – duminica, in fiecare luna, o data la un an),
astfel se tine locul deschis in postura de loc sacru.
In sanctuar nu mai sunt pe aceasta lume, nu ma mai vede nimeni iar limitele trebuie deliberat marcate,
chiar daca sunt stiute – salvare din haos.
Existenta locurilor speciale, cu atribute speciale (varfuri de munte, luminisuri) pentru asezarea
altarelor, cautarea de “locuri mandre”. Chiar si asezarile se fac in locuri speciale – sacre, foste locatii
de pelerinaj... Alberti denumeste aceste locuri speciale – “locuri mandre” (traducere de G. M.
Cantacuzino), iar ele au calitati speciale – sunt de pe alta lume (ex: Muntele Athos, Meteora). 
Sunt locuri sacre vizibile si sunt cele “cautate cu lumanarea”: il vedem ca e evident, il descoperim, il
consacram – cu ajutorul preotilor, episcopilor. In opinia episcopilor religia nu este legata de loc si de
spatii speciale, omul se poate ruga oriunde.
In cazul sacrului camuflat, importanta este marcarea locului pentru a-l putea tine deschis, trebuie
insemnate limita si centrul (intersectia nivelurilor cosmice), marcarea axei lumii – “axis
mundi”(Eliade). Fiecare asezare are o axa, fiecare casa are o axa, un centru, iar in raport cu acest centru
intensitatea se desfasoara catre limita.
Eliade amintea de “Roma quadrata” si nu pentru ca era patrata ci pentru ca cele doua axe cardio si
decumanus imparteau orasul in patru, dar si de existenta axei calitative a spatiului, cea verticala (binele
si raul, Dumnezeu si Satan). Toate aceste axe se intalnesc in Biserica – toate locasurile de cult din toate
culturile respecta aceste axe.
Politica lui Aristotel sustine diferenta violenta intre asezare si cetate :
asezarile, membrii ai aceluiasi trib, cu aceeasi religie – cu aceeasi zei
cetatile – triburi diferite cu limbi diferite, rase diferite, unde sa nu se aplice “purificarea etnica”
deoarece acestea (cetatile) devine loc de intalnire unde se dezbat problemele.
Lacasul de cult religios revine mereu in discutie, orice arhitect bun a facut lacase de cult (Le Corbusier,
Mies van der Rohe). Importanta este actualitatea temei – cel mai public loc cu putinta (consacrat) si cel
mai privat loc cu putinta, acest program a devenit o incercare vitala. El trebuie sa fie si casa si altceva,
si interior si exterior, si de pe aceasta lume si de pe cealalta, experienta a colosalului – nu se aseamana
cu nimic (Domul din Milano).
Prin apropierea de sacru, traitul impreuna, apropierea de celalalt devine mai suportabila.