Introducere

Petrolul brut, sau țițeiul, este o rocă sedimentară causto-biolotică, lichidă de culoare
neagră sau brună, uleioasă și inflamabilă. Acestă hidrocarbură s-a format în urma proceselor de
descompunere lentă a materiei organice și a planctonului depuse pe fundul unor bazine marine
cu apă sărată și puțin adâncă, care sub influența bacteriilor s-au transformat în nămoluri
sapropelice, asupra cărora au acționat un complex de factori, printre care se detașează presiunea
litostatică.

Condțiile geologice variate de formare și înmagazinare au condus la existența mai multor

tipuri de petrol. Astfel, după greutatea specifică se distinge: petrol ușor, cu o densitate de o,75-
0,82, mediu, cu o densitate de 0,82-0,88 și greu cu o densitate de peste 0,88.Pentru rafinare sunt
cunoscute următoarele tipuri de categorii: parafinic, naftenic (sau asfaltic) și mixt. După
conținutul de sulf se deosebește: petrol bogat în sulf (1-5%) și cu un conținut foarte redus de sulf
(1%). Valoarea petrolului este determinată după conținutul de sulf și după viscozitate, care, la
rândul său, influențează asupra calității produselor petroliere obținute din el.

Toată industria modernă depinde de petrol și de produsele sale. Structura materială și

modul de viață în comunitățile din suburbiile care înconjoară marile orașe sunt rezultatul unei
ample și necostisitoare alimentări cu petrol. Petrolul este o resursă epuizabilă, fiind o rocă
sedimentară caustobiolitică. El se prezintă ca un amestec complex de hidrocarburi solide și
gazoase, dizolvate în hidrocarburi lichide. Sub influența presiunilor mari petrolul începe să
migreze din zonele de formare spre suprafață. Creșterea considerabilă a producției de petrol, ca
rezultat al sporirii deosebite a consumului mondial, a impus dezvoltarea operațiunilor de
prospectare și exploarare cu repercusiuni directe asupra mărimii rezervelor sigure de petrol.
Rezervele sigure actuale 150 miliarde tone, pot acoperi consumul pentru 40-45 de ani.

Importanța petrolului în economia contemporană nu se rezumă doar la faptul că a devenit

principala sursă de energie. El constituie, totodată, meteria primă pentru petrochimie și pentru
alte industrii în plină expansiune și deține primul loc între produsele ce formează obiectul
schimburilor comerciale internaționale.

2
 1. Istoria petrolului

Petrolul, în mod justificat numit și „aurul negru”, pentru calitățile sale ca și pentru
avantajele ce rezultă din posedarea lui, s-a remarcat printr-o continuitate remarcabilă în ce
privește utilizarea lui în cursul istoriei, apărând pretutindeni universal și multiplu, dintotdeauna
etern și misterios. Petrolul nu a fost întotdeauna la fel de apreciat, ci de-abea în ultimii ani s-a
impus ca un produs extrem de căutat, ca un element absolut indispensabil bunei desfășurări a
vieții economice moderne și ca un important factor al politicii internaționale, provocând, în
consecință, dese și înfierbântate conflicte diplomatice, economice și chiar militare.

Primele mențiuni despre petrol apar în lucrările savanților din antichitate Herodot, Plutarh
și Strabo. În anul 3000 î.Hr., sumerienii foloseau țițeiul ca liant în construcții. În China, cu cca
2000 ani î.Hr., se foloseau chiar forajele. În stare bună petrolul este cunoscut și utilizat de către
geto-daci. În Evul Mediu prezența petrolului natural este semnalată în unele țări din Europa
(Italia, Franța, Elveția, România) și din Asia (India, Japonia, ș.a), unde era utilizat la iluminat și
încălzit, ca izolant și liant în construcții de ziduri și clădiri.

Industria de extracție și prelucrare modernă a petrolului se dezvoltă după anul 1900, ca

urmare a invenției motorului cu ardere internă (1862-1855) și a mototrului Diesel (1893).
Utilizarea tot mai largă a petrolului în transport a generat o dezvoltare fără precedent a acestuia,
secolul al XX-lea fiind numit “secolul petrolului”. Astfel, în perioada de până la cel de al doilea
Război Mondial, pe lângă regiunile petroliere de bază (Pennsylvania, Baku-Caucaz, Valea
Prahovei-deja existente), apar noi mai regiuni, cum ar fi California și Golful Mexic (S.U.A),
Volga-Ural (U.R.S.S), Caraibe, Golful Piersic, Asia de Sud-Est etc.

Producția mondială de petrol a crescut de la 21 milioane tone în anul 1900 la 146

milioane tone în 1925 și până la 400 milioane în 1938, sau de 19 ori. În această perioadă, peste
4/5 din producția mondială de petrol este susținută de țările din emisfera vestică, în special
S.U.A și Venezuela, care erau și principalele exportatoare pe piața mondială. După cel de al
doilea Război Mondial, petrolul deține un rol important ca sursă energetică și ca materie primă
pentru petrochimie. Perioada postbelică conturează schimbările ce au loc în repartiția geografică
a producției mondiale, prin apariția marilor regiuni petroliere actuale de talie mondială: Siberia
de Vest (Rusia), Golful Piersic(Arabia Saudită, Iran, Irak, Oman, Kuwait), Alaska (S.U.A),
Africa de Nord și de Vest, China de Nord-Est, Marea Nordului. Astfel, cea mai mare producție
mondială de petrol, începând cu anii ’60, o dețin regiunile și țările din emisfera estică. [,p.110]

3
 Industria petrolieră reprezintă o ramură cu un volum substanțial de capital, pozițiile
dominante în cadrul ei revenind companiilor mari particulare sau celor de stat. În economia
petrolieră a țărilor occidentale (în afara S.U.A), până în anii 60 dominau totalmente 7 companii
transnaționale: americane- Standart Oil of New-Jersz (mai târziu și-a schimbat denumirea în
Esson), Mobil Oil, Texaco Oil, Standart of California și Half Oil; companiile anglo-olandeză
Royal Dutsh-Shell și engleză British Petroleum. Acestea au creat în perioada postbelică așa
numitul Cartel Petrolier Internațional, a cărui activitate era concentrată în țările slab dezvoltate,
în care practic dictau condițiile de exploatare și prețurile la petrol. În tendința de a se opune
politicii coordonatoare de dictat prin care petrolul era cumpărat la prețuri extrem de mici, în anul
1960 Venezuela, Iran, Irak, Kuwait și Arabia Saudită formează Organizația Țărilor Exportatoare
de Petrol (OPEC). Abia după anul 1973 țările OPEC au început să-și impună politica lor datorită
situației politice favorabile, legate de războiul arabo-israilean, în ciuda presiunii din partea
Cartelului Petrolier Internațional de a coordona cu el prețurile la petrol, majorându-le substanțial.
Acestă situație a pus începutul unei noi etape în dezvoltarea industriei petroliere a lumii, etapă
care se suprapune cu o accentuare a primei crize a petrolului (1979-1980), fiind de fapt, crize ale
noilor raporturi economice și politice ale țărilor producătoare și consumatoare de petrol.

În ceea ce privește producția mondială de petrol, aceasta, deși a avut un mers fluctuant, a
cunoscut în ansamblu o creștere continuă. Ritmul cel mai ridicat se înregistrează după anul 1950,
când producția crește de la 523 milioane tone la 2991 milioane tone în anul 1992 (fig.2).[2.p.39]

Fig.1 Producția mondială de petrol la nivelul anului 1992

Africa O. Mijlociu Asia+Australia America Latină

America de Nord Europa de Est Europa de Vest

Africa
Europa de Vest 5%
15%
O. Mijlociu
17%
Europa de Est
8%

Asia+Australia
14%

America de Nord
27%
America Latină
14%

4
 2.Extragerea petrolului
Geologii şi experţii în prospecţiuni caută locurile unde s-ar putea găsi zăcăminte de ţiţei
brut. După ce fac unele măsurători şi iau eşantioane, ei forează pentru a se asigura că acolo există
cu adevărat petrol. În vremurile de început, dacă nimereai un zăcământ de ţiţei, erai împroşcat
din cap până-n picioare cu un jet de petrol şi noroi. Acest lucru însemna pierderea unei cantităţi
din ţiţeiul care ţâşnea; în plus, exista riscul unei explozii. În prezent însă, instalaţiile de foraj sunt
prevăzute cu instrumente de măsură şi cu supape speciale, împiedicându-se astfel erupţia
petrolului. De asemenea, se pot fora puţuri cu diametru mai mic, la adâncimi mai mari.
După un timp, presiunea care provoacă erupţia ţiţeiului şi a gazelor scade. Pentru a o
menţine la o anumită valoare, trebuie să se injecteze apă, substanţe chimice, bioxid de carbon sau
alte gaze, cum ar fi azotul. În funcţie de zonă, ţiţeiul poate avea diferite densităţi. În mod normal,
se preferă ţiţeiul uşor întrucât nu pune prea multe probleme la extragere şi rafinare.
Aşa cum arată Institutul American de Cercetări Petroliere, datorită tehnologiei moderne
se poate fora orizontal, aproape paralel cu scoarţa terestră, ceea ce înseamnă mai puţine puţuri
forate. Platformele de foraj marin, care şi-au făcut apariţia în 1947 în Golful Mexic, au mărit
mult producţia de petrol. Cum e şi firesc, metoda de extracţie afectează în mod direct preţul
produsului final.
2.1 Transportarea petrolului
În 1863, în Pennsylvania, ţiţeiul era transportat cu ajutorul unor conducte de lemn, cu
diametru mic, deoarece erau mai ieftine şi mai puţin incomode decât butoaiele* de 159 l
încărcate în căruţe trase de cai. În prezent, reţelele de conducte au evoluat şi au crescut mult la
număr. Potrivit cu Association of Oil Pipe Lines, în Statele Unite există o reţea de 300 000 km de
conducte folosită pentru transportarea petrolului!Majoritatea conductelor sunt din metal, fiind
folosite nu numai la transportul ţiţeiului brut până la rafinării, ci şi la transportarea produselor
petroliere finale până la distribuitori. Tehnologia modernă permite monitorizarea debitului şi a
presiunii din conducte cu ajutorul unor sisteme automate. Pentru verificarea întregului traseu,
lung de sute de kilometri, s-au inventat mici dispozitive „inteligente“, care se deplasează în
interiorul conductelor; s-a pus la punct şi o metodă de detectare a pierderilor din conducte
(Magnetic Flux Leakage), iar pentru detectarea fisurilor externe şi interne se apelează la tehnica
cu ultrasunete. Totuşi, un simplu utilizator al produsului final nu vede altceva decât un indicator
care arată că în sol se află o conductă de petrol şi că în acel loc este interzis să se facă săpături.
Oricât de practică ar fi însă reţeaua de conducte, ea nu constituie o soluţie potrivită pentru
transportul unor mari cantităţi de ţiţei peste ocean. Însă primii întreprinzători au găsit o soluţie şi
la această problemă: uriaşele petroliere. Aceste nave special proiectate au o lungime de 400 m.
Petrolierele sunt cele mai mari nave care traversează oceanele şi pot transporta 1 milion de barili
de ţiţei şi chiar mai mult. Din nefericire, oricât de robuste ar părea, petrolierele au un punct slab,
pentru care nu s-a găsit încă o soluţie, aşa cum se poate observa din chenarul „Câteva date despre
mareele negre“. Alte mijloace de transport pentru cantităţi mari de petrol sunt şlepurile şi
vagoanele tip cisternă. Totuşi, din întreaga epopee a petrolului, transportul nu e decât jumătate de
poveste.

5
 3. Răspândirea geografică a regiunilor și bazinelor petroliere
Exploatările petroliere cuprind două regiuni foarte bogate, numite “poli ai petrolului”:
 Un pol în sudul și sud-estul platformei euroasiatice, în regiunea cuprinsă între
Caucaz, Golful Piersic și nordul Africii.
 Al doilea pol se află în sudul platformei nord-americane peste Golful Mexic,
Marea Caraibilor și nordul Americii de Sud.

Fig. 2 Rezervele mondiale de petrol în 2009

Arabia Saudită extrage aproximativ 13% din cantitatea mondială de petrol. Extracția se
efectuează în vecinătatea și pe litoralul Golfului Piersic. Cel mai important bazin petrolier este
Chawar (cu principalele exploatări la Ghawar, Haradh, Abqaiq și Riyad) – situat la 50-100 km de
țărm, dispus pe o suprafață de 200 km 2 și concentrează peste 10 miliarde tone de petrol. Al doile
bazin petrolier este reprezentat de zona litoralului golfului, cu exploatări terestre și submerse de
la Ras Tanurah, Safaniya, Manifa, Zuluf și Berri, care dau peste jumătate din producția
submarină de petrol a Orientului Apropiat.

Iranul, cea mai veche țară producătoare din zonă, cu o producție anuală de 182,9
milioane tone, și-a scăzut simțitor producția, ca urmare a războiului purtat cu Irakul și a unor
măsuri protecționiste proprii. În ultimii ani, producția a înregistrat o ușoară creștere. Exploatările
principale se fac în sud-vestul țării, în spațiul dintre Munții Zagros și Golful Piersic la Gurren,
Marun și Ahwaz. A doua zonă este situată la granița cu Irakul.

Irakul, de pe locul 5 în lume până la izbucnirea Războiului din Golf s-a plasat pe locul 9,
cu o producție de petrolde 117,9 milioane tone. În prezent și-a diminuat exploatările substanțial
în urma embargoului impus de O.N.u din cauza războiului din Golf și regomului politic de la

6
Bagdad. Cel mai important zăcămint se află la Kirkuk, după care urmează câmpurile petroliere
de la Rumaila, Mufthia și Basrah.[5.p.113]

Emiratele Arabe Unite dețin mari zăcăminte: Abu Dabi, Dubai, Sharjah, pe uscat, dar și
pe platforma continentală a Golfului Mexic la Das și Zakum.

S.U.A se află pe locul al II-lea în privința extracția petrolului (12% din producția
mondială). Între marile zone de exploatare se remarcă regiunea Golfului Mexic. Extracția se
efectuează atât pe uscat, în delta fluviului Mississippi, cât și submarin, cu centrele Corsicana și
gura de vărsare a fluviului Rio Grande. Ce de-a doua zonă petrolieră este situată în
Middlecontinent (30 % din producția S.U.A) cu exploatările din statele: Texas, Kansas, New
Mexico. O altă zonă petrolieră este regiunea montană din vestul S.U.A, în statele Colorado,
Utah, New Mexico. Litoralul sud-vest pacific constituie o altă regiune petrolieră, exploatările
principale fiind la Elk Hills, Los Angeles și Wilmington.

Rusia este principalul producător din Europa Orientală, cu o pondere de 9,6% din totalul
mondial. Pe teritoriul Rusiei se evidențiază câteva zone petroliere importante. Prima zonă de
extracție este Siberia de Vest, unde au fost descoperite circa 300 de zăcăminte de petrol și gaze
naturale. Principalele bazine petroliere sunt Tiumeni, Surgut, Marmontova, Saim, Usti Balîk ș,a.
Zăcămintele depetrol din această zonă, ca dimensiuni și calitate, sunt comparabile cu cele din
Golful Piersic. În partea europeană a Rusiei, cea mai mare parte a producției se obține în zona
Volga-Ural, cu importante exploatări la Zainsk, Neftekamsk, Samara și Volgograd. O altă zonă
importantă este Caucazul de Nord, între Marea Caspică și Marea Neagră, poziție deosebit de
sensibilă din punct de vedere geopolitic, ceea ce se confirmă prin războiul ruso-cecen. În Siberia
Orientală, prin rezerve mari de petrol se remarcă zona Irkutsk, situată între Munții Enisei și
Lacul Baikal, cu bazine petroliere la Krasnoiarsk, Norilsk și Iakutsk, iar in Extremul Orient –
peninsula Kamceatka, insula Sahalin și platforma continentală a Mării Ohotsk.[5.p.116]

În Africa sunt concentrate mari rezerve, conturate în zone petroliere (țările nord-africane
și Nigeria). În zonele de nord, Libia are două areale, unul în Deșertul Libiei ( cu exploatările de
la Dohra, Gialo, Angila) și al doilea, la granița cu Algeria. Egiptul dispune de zăcăminte terestre
și submarine în Peninsula Sinai și Golful Suez. Recent a fost descoperit un zăcământ pe
platforma continentală a Mării Mediterane. Rezervele Algeriei sunt cantonate în două mari areale
sahariene: unul în nord – Hassi Messaoud cu centrele Alrar, Askarene ș.a. A doua mare zonă
africană se află în apropierea Golfului Guineei și se prelungește spre sud. Nigeria este pe primul
loc în Africa în ceea ce privește producția și exportul. Principalele centre de exploatare delta
fluviului Niger, iar altele sunt situate în Golful Guineea (unde continuă prospecțiunile
submarine).
7
 4. Comerțul mondial cu petrol
Nivelul general al activității economice și ritmul de creștere economică constituie o
preocupare economico-politică majoră atât pentru țările dezvoltate, dar, mai ales, pentru cele în
curs de dezvoltare. Unul din elementele cheie care este determinat de creșterea economică, dar și
pe care o poate determina, este petrolul. Datee recente indică operațiuni de comerț anual cu
petrol de aproximativ un miliard de tone. Europa Occidentală este prima zonă importatoare
(Franța, Germania ș.s.), proveniența importului fiind: Marea Nordului, Libia, Orientul Apropiat,
Rusia ș.a. America de Nord importă peste 25% din totalul mondial. Furnizorii principali sunt:
Arabia Saudită, Mexic, Nigeria, Venezuela. Japonia și China importă cantități mari din Orientul
Apropiat, Indonezia și Venezuela. Principalii exportatori sunt țările din Orientul Mijlociu și
Apropiat, din Africa, Nigeria, Libia și Algeria, din America Latină, Venezuela și Mexic, iar din
Europa, Federația Rusă.[1.p.102]

Fig.3 Principalele direcţii de transportare a petrolului în lume (după I. A. Radionova, 2007)

8
 4.1 Prețurile produselor petroliere pe plan mondial

Prețurile produselor petroliere continuă să fie volatile, fluctuațiile înregistrate rezultând

din interacțiunea cererii cu oferta de pe piață. Mișcările ciclice ale prețurilor cauzează o serie de
probleme de planificare operaționale în economia mondială. În ultima decadă, marcată de cel
puțin un eveniment politic major, cum ar fi războiul din Golf sau atacurile teroriste din 11
septembrie 2001 de la New York, prețurile produselor petroliere nu au înregistrat fluctuații atât
de puternice, ca în perioadele precedente – anii 70 – începutul anilor 80 – când șocurile
petroliere au zguduit activitatea economică mondială.

5. Locul și rolul O.P.E.C în economia mondială

5.1 Formarea și componența O.P.E.C

Organizația Statelor exportatoare de petrol, este o organizație interguvernamentală

permanentă, care coordonează și iniformizează politicile în domeniul petrolului ale țărilor
membre, în vederea asigurării unor prețuri stabile și echitabile pentru producători.

Ideea existenței acestei organizații dateză din anii 60, când companiile monopoliste au
luat măsuri de scădere la jumătate a prețului petrolului brut exportat de țările producătoare. Acest
lucru a dus la semnificative pagube materiale în economiile țărilor producătoare care au fost
astfel obligate să se gândească la noi modalități de asigurare a intereselor lor supreme și de
prevenire a irosirii surselor lor de venit. Astfel, în luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat
la Bagdad o serie de țări producătoare de petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită și
Kuweit. La întâlnirea de la Bagdad s-a născut ideea înființării unei organizații de apărare a
intereselor producătorilor, luând astfel ființă Organizația Statelor Exportatoare de Petrol.

O.P.E.C include în componența ei statele exportatoare de petrol brut, indiferent de

naționalitatea acestora: state arabe sau nearabe. Membrii săi sunt: Arabia Saudită, Kuweit, Iran,
Irak, Venezuela, Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria, Ecuador și
Gabon cu statut de membru participant.

Fig.4 Țările membre O.P.E.C

9
 5.2 Principalele obiective O.P.E.C

 Coordonarea și unificarea politicii petroliere a statelor membre și găsirea celor mai bune
metode de apărare a intereselor individuale și colective, astfel încât să se asigure prețuri
corecte și stabile pentru producătorii de petrol
 Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice și eficiente cu petrol a țărilor
consumatoare
 Acționarea în vederea stopării modificărilor iraționale privind prețurile petrolului pe piața
mondială și apărarea intereselor statelor exportatoare de petrol
 Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi proporționale cu capitalul investit de
către statele membre, precum și o redistribuire corectă a veniturilor obținute către cei care
investesc în industrie.

O privire retrospectivă asupra activității O.P.E.C ne arată că această organizație nu a

realizat tot ceea ce ar fi putut să realizeze, și nici până în prezent nu a putut pune bazele unei
politici solide, unice, în domeniul petrolier, deoarece fiecare țară membră are tendința de a-și
face propria politică, fără sa ia în considerare interesele economice ale tuturor țărilor membre
O.P.E.C, fapt ce duce în continuare la:

- Irosirea zăcămintelor petrolifere care nu sunt exploatate rațional, ele având caracter
epuizabil și de neînlocuit

10
 - Irosirea zăcămintelor petrolifere, dacă nu se iau în considerare în politica de producție
și necesitățile de protecție a zăcămintelor în vederea asigurării unei productivități
continue, eficiente și de lungă durată
- Exploatarea nerațională a rezervelor restrânge baza de producție a industirei petroliere
- Inexistența unei structuri pentru stabilirea prețului petrolului duce la confuzie și
dezechilibru între cerere și ofertă

Concurența dintre statele membre O.P.E.C are un rol negativ, destabilizator, de aceea se
impune înființarea unor comisii specializate permanente care să studieze rezervele, datele
geofizice etc. și să elaboreze politici comune pentru unitatea și integritatea organizației.

Totuși, în ultimii ani, s-a ajuns la o apropiere de acest deziderat, planurile de dezvoltare
internă ale stalelor membre pe următorii ani apropiindu-se destul de mult, ca principii și mod de
abordare a problemelor, astfel încât se speră ajungerea la o rezolvare a diferendelor din cadrul
organizației în viitorul apropiat.

Concluzie

Petrolul asigură astăzi mai bine de jumătate de consumul de energie al lumii, în pofida
faptului că aceste hidrocarburi naturale se găsesc în scoarța terestră în cantități relativ mici.
Petrolul, gazele si energia sunt nucleu in jurul caruia se invarte toata societatea, economia si
stilul nostru de viata dar de progresele tehnologice actuale. Cine controleaza petrolul controleaza
lumea. Se pare ca in ritmul actual de consum ar mai fi rezerve de petrol doar pentru 35~40 de
ani. Totodata consumul de petrol este in crestere datorita industrializarii Indiei si Asiei. Industria
de petrol este un sector viabil cu importante avantaje competitive. Ea deține o pondere
importantă în producția industrială a unei țări și are o contribuție însemnată la realizarea
venitului național. Modernizarea și dezvoltarea sa esre determinată pentru asigurarea cu resurse
energetice și cu materii prime a unor sectoare vitale pentru economia națională: sectorul
energetic, transporturile, agricultura, industria chimică etc.

În etapa actuală industria petrolieră constituie ramura principală a industriei de

combustibili și una dintre ramurile industriei glele care se dezvoltă cel mai rapid, având o
influență mare asupra economiei mondiale. Creșterea accelerată a cererii la produsele petroliere
din partea multor ramuri ale economiei, precum și a forțelor armate, cheltuielile relativ scăzute la
exploatarea și transportarea petrolului în comparație cu cele ale cărbunelui, concentrarea marilor
rezerve în țările în curs de dezvoltare cu brațe de muncă ieftine-toate acestea luate în ansamblul
11
lor au transformat industria petrolieră în una dintre cele mai rentabile sfere de aplicare a
capitalului.

Bibliografie

1. Aur N., Gherasim C., Geografie economică mondială, Editura Fundației România de mâine,
București, 2004. 272p

2. Bran F., Istrate I., Roșu A ., Geografia economică mondială, Editura Economică, 1996. 287p

3. Ilie A G., Murzakova A., Considerații generale privind piața mondială a petrolului, Editura
ASE, București, 2003. 272p

4. Launay J., Charlier J-M., Istoria secretă a petrolului, Editura Politică, București, 1989. 275p.

5. Matei C., Geografia economică și socială mondială Vol II, Chișinău, 2004, 248p.

6. Valcea I., Ungureanu A., Casa de editură și presă “ȘANSA” S.R.L, București, 1993. 310 p

12