Capitolul 2 .

Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Capitolul 2. Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

2.1. Coordonatele reformei economice şi politicii de

macrostabilizare în România în perioada 1990 – 2001
După decembrie 1989, România a urmărit cu maximă prioritate menţinerea
stabilităţii interne - obiectiv principal, justificat mai cu seamă dacă avem în vedere tulburările,
mergând până la războaie civile, în proximitatea geografică. De aceea, adoptarea noii
Constituţii, care a consacrat democraţia, pluralismul politic şi economia de piaţă, a fost
considerată obiectivul prioritar; acesta a fost atins în decembrie 1 9 9 1 .
În plan economic a fost aleasă o "strategie de reformă graduală", subordonată
obiectivului stabilităţii politice a ţării. Parlamentul şi Guvernul rezultate după alegerile din
mai 1990 au considerat că transformarea graduală a economiei reduce costurile sociale ale
tranziţiei, cel puţin pe termen scurt, ceea ce permite menţinerea stabilităţii interne. Reforma
graduală a fost preferată şi din alte motive:
• o particularitate a României a fost aceea că, în cursul întregului deceniu
trecut a făcut un efort deosebit pentru achitarea integrală a datoriei externe. Acest efort a fost,
el însuşi, un fel de terapie de şoc, cu un cost enorm în planul standardului de viaţă al
populaţiei. La capătul acestui efort epuizant şi absurd era dificil să convingi populaţia să
accepte alte sacrificii - mai cu seamă în condiţiile în care speranţa de ameliorare a
standardului de viaţă era foarte puternică;
• economia românească se caracteriza printr-o rigiditate extremă. Structura
capacităţilor de producţie era grav dezechilibrată, iar mecanismul economiei era hiper-
centralizat. În anii ’80, celelalte ţări din Europa Centrală începuseră deschiderea spre
instrumente de reglare a producţiei specifice pieţei – mai prudent în fosta Cehoslovacie, mai
viguros în Ungaria. România a parcurs, în schimb, drumul invers - de la deschiderea încercată
în anii '60 şi 70, spre cel mai crunt dogmatism stalinist, ulterior. Ca urmare, la începutul anilor
'90 nu existau nici mecanismele, nici instituţiile şi nici experienţa necesare pentru
abandonarea imediată a vechilor structuri de producţie.
• conjunctura economică mondială a fost profund nefavorabilă. După
prăbuşirea CAER - care conta pentru nu mai puţin de 45% din comerţul exterior al României -
a urmat războiul din Orientul Mijlociu. Irakul era un important partener extern iar datoria
acestei ţări faţă de România se cifra la aproape 2 miliarde de dolari. Criza iugoslavă a adus

11
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

alte pierderi pentru producţia naţională şi pentru comerţul exterior. Pe scurt, România a
pierdut, în mai puţin de 2 ani, 60% din pieţele sale externe.
Privind retrospectiv rezultatele abordării graduale se poate spune că în linii
generale, stabilitatea politică şi socială internă au fost atinse. Declinul economic a fost stopat
în 1993, iar în 1994 economia a cunoscut o anumită creştere, dar fără să rezolve problemele
de fond ale eficienţei şi durabilităţii.
Dar reforma graduală a avut costuri suplimentare evidente. În fond tranziţia
graduală prelungeşte perioada de declin economic - cu un inevitabil impact social. În plus
România a avut de suportat consecinţele neîncrederii pe care evoluţia prudentă pe calea
reformelor a atras-o atât în mediu politic occidental, cât şi în lumea oamenilor de afaceri.
Această stare de fapt nu a uşurat deloc decizia factorului politic intern. În momentele cele mai
dificile, iniţiativele de politică economică au generat un adevărat cerc vicios: au fost adoptate
măsuri care nu urmăreau decât "gestionarea crizei"- evitarea unui colaps generalizat în
economie - cu preţul transmiterii unor semnale confuze în afară, care, la rândul lor au întârziat
suportul financiar pentru depăşirea crizei.

2.2. Evoluţia negocierilor Guvernului României cu FMI

România a devenit membră a FMI la 15 decembrie 1972, prin ratificarea
Acordului de infiinţare al acestuia. Conform ultimei majorări de cote, adoptată de către
Consiliul Guvematorilor FMI la 30 ianuarie 1998 şi aprobată de România conform Legii
nr.73/5 mai 1999, cota ţării noastre este în prezent de 1030,2 milioane DST. În conformitate
cu Statutul FMI, atât cotele iniţiale stabilite la aderare, cât şi majorările ulterioare atribuite
ţărilor membre cu monede neconvertibile se acoperă astfel:
• 25% se varsă în Contul de resurse generale al FMI, în DST sau valute
converibile cu acordul ţărilor în cauză sau orice combinaţie de DST şi astfel de valute;
• 75% reprezintă contribuţia în lei depusă într-un cont pe numele FMI la
Banca Naţională a României.
Numărul de voturi de care beneficiază România se ridică la 10552, reprezentând
0,49% din totalul voturilor.
După anul 1990, relaţiile României cu FMI au cunoscut o dezvoltare deosebită,
România beneficiind de sprijinul acestei instituţii financiare intemaţionale sub diferite
aspecte:

12
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

• asistenţă tehnică în diferite domenii (supraveghere bancară, analiză statistică

etc);
• şase aranjamente stand-by (1991, 1992, 1994, 1997, 1999 şi 2001);
• o facilitate de transformare sistemică şi structurală (1994);
• doua facilităţi de finanţare compensatorie şi pentru situaţii neprevăzute (1991
şi 1992)
SITUAŢIA CREDITELOR CONTRACTATE ŞI TRASE EFECTIV DE LA FMI
Nr. Denumire credit Data Data Suma Tragerile
aprobării expirării aprobată efective

Facilitatea de finanţare -
20.03.91 247,700
compensatorie şi neprevăzută (1) -din care trasă la
1 247,700
(CCFF) 23.03.91 209,360
38,340
(Element import petrol) 16.01.91
10.04.92 318,100
11.04.91 trasă la
Aranjament de credit Stand-By (1) 380,500
-din care 16.0491 130,900
2
3.07.91 62,400
19.08.91 62,400
18.11.91 62,400
28.03.93 314,040 261,700
29.05.92
Aranjament de credit Stand-By (2) trasă la
-din care
3 03.06.92 157,020
28.08.92 52,340
19.11.92 52,340
Facilitatea de finanţare 10.06.92 56,560
- 131,970
compensatorie şi neprevăzute (2) -din care
4 trasă la 37,710
(CCFF)
15.06.92 18,850
(Element import petrol)
37,705
Aranjament de credit Stand-By (3) – 11.05.94 10.12.95 13,970 56,560
5 prelungit, majorat şi rescadent -din care trasă la
16.05.94 37,710
29.09.94 18,850
24.04.97 (+188,52) 37,705
31.12.95 377,050 188,525
Facilitatea de transformare 11.05.94
6 trasă la
sistematică (3) -din care
16.05.94 188,525
22.04.97 21.05.98 377,0501 120,600
Aranjamente de credit
7 -din care trasă la
Stand-By (4)
25.01.98 60,300
17.09.98 60,300
31.03.00 400,0002 139,7503
05.08.99 trasă la
Aranjament de credit Stand-By (5)
8 -din care 12.08.99 53,00
06.00 86,750
9 Aranjament de credit Stand-by
31.10.01 29.04.03 300,000 52,0
(6)
Sursa: FMI

13
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

NOTA: Stand by-ul menţionat la punctul 5 a fost prelungit, majorat şi rescadenţat (din punct de vedere al tregerilor) în şedinţa
Consiliului Directorilor Executivi FMI din 21 decembrie 1995 (data expirării a fost 21 aprilie 1997).Noua valoare a stand-by-ului creşte de la
131,97 mil. DST la 320,495 mil.DST, diferenţa de 188,525mil.DST fiind suma netrasă din facilitatea de transformare sistemică. Din cele
320,495mil. s-au tras:în 1994-56,56 şi în 1996-37,705.

Pe parcursul a doisprezece ani, Guvernul României a încheiat şase aranjamente

stand-by, care au urmărit în principal depăşirea dificultăţilor balanţei de plăţi, sprijinirea
eforturilor interne pentru reformă şi restructurare, precum şi pentru macrostabilizare
economică. Din cauza neîndeplinirii condiţionărilor referitoare la măsurile de redresare
economică prevăzute în cadrul programelor macroeconomice care au stat la baza încheierii
aranjamentelor stand-by, acestea s-au închis fără ca România să beneficieze de tragerea
integrală a sumelor convenite. Excepţie au făcut cele două facilităţi de finanţare
compensatorie din 1991 şi 1992, care s-au utilizat integral.
Programul economic pentru l999 care a stat la baza celui mai de-al cincilea
aranjament stand-by acordat României de FMI în august 1999 a înregistrat rezultate pozitive
în termenii ajustării externe şi ai stabilităţii financiare. Datorită politicilor macroeconomice
stricte şi a îmbunătăţirii competitivităţii externe, deficitul contului curent s-a redus drastic la
l‚3 miliarde USD (4% din PIB) în 1999 comparativ cu ţinta iniţială din program de 2,2
miliarde USD şi cu 3,0 miliarde USD (8% din PIB) realizat în 1998. Această evoluţie
favorabilă, precum şi progresul în restructurarea bancară şi eliminarea incertitudinii legate de
rambursările mari de datorie externă de la mijlocul anului, au condus la condiţii în mod
considerabil îmbunătăţite pe piaţa valutară interbancară şi pe cea financiară.
Totuşi, în ceea ce priveşte producţia şi inf1aţia, evoluţiile au fost mai puţin
favorabile. După scăderile PIB-ului real de 6% în 1997 şi de 5,72 % în 1998, sa estimat ca
PIB-ul real să scadă cu aproape 4% în 1 999 — declinul a fost mai mare decât s-a prevăzut în
program (3,72 %). În ciuda condiţiilor de cerere scăzută, rata inf1aţiei pe l2 luni a atins
aproape 55% la sfârşitul anului 1999, comparativ cu 41 % la sfârşitul lui 1998. Inf1aţia, care
era deja la nivele ridicate ca rezultat al creşterilor continue ale costurilor unitare cu forţa de
muncă şi ale preturilor administrate, s-a accelerat ca urmare a corecţiei mari a cursului de
schimb în ultima parte a anului 1998 şi la începutul lui 1999.
România este printre cele mai dificile şi controversate cazuri în care Fondul a
recomandat măsuri de asigurare a implicării concentrate a sectorului privat (bail-in). Pe
fundalul unei poziţii slabe a rezervelor şi previziunile pentru balanţa de plăţi, sentimentul
negativ de pe pieţele de capital şi experienţa României în cadrul aranjamentelor anterioare cu
Fondul, personalul Fondului a recomandat iniţial ca România să caute să-şi restructureze
obligaţiunile publice internaţionale scadente în mai-iunie 1999 ca mijloc ajutător de rezolvare

14
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

a crizei de lichiditate. Autorităţile s-au opus ferm la aceasta recomandare. În lumina sfaturilor
de la băncile de investiţii majore, au considerat că România ar avea prospecte puternice de
mobilizare spontană de noi bani după ce îşi demonstraseră angajamentul lor de a onora
obligaţiile de datorie prin evitarea restructurării. Ei au fost de asemenea îngrijoraţi că orice
restructurare ar împiedica reîntoarcerea lor la accesul pe piaţă şi abilitatea lor de a continua să
atragă noi investiţii directe şi credit comercial, şi chiar o criză financiară internă.
În contrast, personalul FMI a considerat că România nu a avut şanse realiste pentru
a fi capabilă să mobilizeze noi fonduri de pe piaţa obligaţiunilor. Totuşi, în aprilie 1999,
personalul FMI şi conducerea au acceptat poziţia autorităţilor, care au răscumpărat
obligaţiunile, dar au fost incapabile să facă alte plasamente. Singurele noi fonduri pe care au
putut să le mobilizeze au venit din Club Loan, împrumut din partea unui sindicat al băncilor
comerciale străine active în România. Iniţial, aprobarea aranjamentului cu Fondul şi
încheierea analizelor programului au fost condiţionate de mobilizarea de sume specifice
pentru finanţare de la sectorul privat. Cu trecerea timpului, a devenit clar că România nu va fi
capabilă să atingă aceste ţinte, iar pe fundalul unor evoluţii mai favorabile decât s-a programat
a conturilor externe, condiţiile privind finanţarea privată pentru aprobarea de către Board a
aranjamentului şi încheierea analizelor programului au fost progresiv relaxate şi apoi
abandonate. Această experienţă sugerează că stabilirea unor ţinte numerice pentru accesul pe
piaţă, ca o condiţie pentru utilizarea resurselor Fondului în cazurile în care s-a pierdut
leverage-ul prin rambursarea datoriei, nu furnizează un instrument efectiv pentru asigurarea
implicării sectorului privat şi probabil nu ar trebui repetat în alte cazuri.
Pentru atingerea ţintei de deficit fiscal, stabilită în programul economic fost
implementate politici stricte privind reducerea şi raţionalizarea cheltuielilor, în acelaşi timp
urmărindu-se îmbunătăţirea colectării veniturilor, atât prin întărirea disciplinei financiare,
inclusiv reducerea arieratelor, cât şi prin anumite modificări ale fiscalităţii în vederea lărgirii
bazei de impozitare şi a contracarării erodării veniturilor fiscale.
În ultimii treisprezece ani, în contextul obiectivului de reluare a creşterii
economice sustenabile, politica fiscală a fost astfel concepută, încât să reducă presiunile
asupra balanţei de plăţi şi să permită creşterea reală a creditului bancar pentru întreprinderile
sănătoase, în limitele creşterii activelor interne nete ale sistemului bancar. Dar, slaba
coordonare a politicii fiscale cu politica monetară, precum şi derapajul fiscal în anii electorali
(pentru a menţiona doar doi dintre factorii cu impact negativ) au condus la subminarea
obiectivelor propuse. În consecinţă, politica fiscală este printre primele domenii cărora li s-a
acordat prioritate în strategia de dezvoltare economică pe termen mediu.

15
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Din această perspectivă, anul 2000 reprezintă un an de cotitură prin:

• reforma fiscală promovată de la începutul anului 2000 şi ale cărei efecte se
aşteaptă să fie din ce în ce mai vizibile după 2001, în contextul menţinerii deficitului bugetar
în jurul a 3% din PIB până în 2004. Rezultatele măsurilor fiscale vor fi vizibile în creşterea
treptata a veniturilor indirecte din TVA, în reducerea veniturilor din impozitul pe profit, în
mărirea valorii transferurilor pentru protecţie socială;
• reforma asigurărilor de sănătate şi cea a sistemului de pensii;
• introducerea experimentală pentru 8 ordonatori de credit a bugetului pe
programe.
În ansamblul programului economic, politica fiscală îşi va aduce contribuţia la
reluarea unei creşteri economice sustenabile prin reducerea de la an la an a deficitelor fiscale
şi cvasi-fiscale care împovărează politica monetară. În acelaşi timp, Guvernul este conştient
că implementarea cu succes a reformelor în sectorul bancar şi cel al întreprinderilor necesită
analiza impactului lor bugetar.
Concluzia misiunii FMI a fost ca politicile macroeconomice au fost mai stricte în
1999 şi că au fost în linii mari în conformitate cu programul economic convenit cu FMI, cu
toate că s-au înregistrat deviaţii în câteva domenii (disciplina financiară la nivel de
întreprindere, reducerea arieratelor interne şi politica salarială).
Având în vedere conjunctura externă şi internă a României, precum şi
performanţele înregistrate de programul economic în 2001, Guvernul României a convenit cu
FMI încheierea actualului aranjament stand-by. Atât noul memorandum din 31 octombrie
2001, cât şi suplimentul la acest memorandum au fost aprobate de Consiliul Directorilor
Executivi. Memorandumul stabileşte obiectivele şi politicile economice ale Guvernului
României pentru 2002, formulate într-un cadru pe termen mediu, adaptate pentru aderarea la
UE. Programul economic este cuprinzător ca domenii, incluzând politici pentru soluţionarea
dezechilibrelor macroeconomice continui, precum şi a problemelor structurale din sectorul
bancar şi cel al întreprinderilor.
Politicile macroeconomice convenite cu FMI vor reduce dezechilibrele externe şi
deficitul contului curent. Politicile economice şi structurale convenite cu Fondul se referă la:
reducerea deficitului bugetar (prognozat la 3,5% din PIB pentru 2002 — exclusiv granturi şi
venituri din privatizare), controlul strict al evoluţiei salariilor, prudenţa monetară pentru
protejarea cursului de schimb şi reducerea inf1aţiei, reducerea pierderilor din sectorul public
prin accelerarea procesului de privatizare şi restructurare a întreprinderilor şi băncilor de stat.

16
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Fiecare din acordurile cu FMI a urmărit, de asemenea sprijinirea efortului intern de

reformă şi restructurare economică, atât prin pârghia financiară directă, reprezentată de
resursele valutare disponibilizate de Fond pentru România, cât şi poate mai important, prin
„unda verde” dată investitorilor străini şi comunităţii financiare internaţionale.
Tabel: Asistenţa financiară acordată României de FMI în perioada 1975 - 2001
Suma acordată Suma trasă
Data aprobării Data rezilierii (mil DST) (mil DST) Guvern
10.03.1975 02.10.1976 95 95 Ceauşescu
09.09.1977 08.09.1978 64.1 64.1 Ceauşescu
15.06.1981 14.01.1984 1102.5 817.5 Ceauşescu
11.04.1991 10.04.1992 380.5 318.1 Roman
29.05.1992 28.03.1993 314 261.7 Stolojan
11.05.1994 22.04.1997 320.5 94.3 Văcăroiu
05.08.1999 28.02.2001 400 139.75 Vasile
31.10.2001 31.03.2003 383 - Năstase

Acordurile stand-by între FMI şi România

1200
1000
800
600
400
200
0
75

77

81

91

92

94

99

01
19

19

19

19

19

19

19

20
3.

9.

6.

4.

5.

5.

8.

0.
.0

.0

.0

.0

.0

.0

.0

.1
10

09

15

11

29

11

05

31

Suma acordată (mil DST) Suma trasă (mil DST)

Principalele rezultate ale acordurilor încheiate de România cu FMI în

perioada 1991-1998
Primul aranjament stand-by, cu o durată de 12 luni, a fost aprobat la 11 aprilie
1991, pentru un volum total de 380,5 milioane DST. Acestuia i s-au adăugat trageri în cadrul
facilităţii de finanţare compensatorie pentru componenta de import ţiţei, în sumă totală de
247,7 milioane DST. Ca urmare a evoluţiei pieţei petroliere, tragerile nete s-au ridicat numai
la 94,3 milioane DST.
Acordul a vizat, în principal, accelerarea reformei declanşate încă din 1990, fiind
orientat în special pe reforma economică şi a sistemului financiar-bancar şi pe închegarea

17
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

cadrului legislativ şi instituţional adecvat economiei de piaţă. Caracterul gradual al adaptării

mecanismului economic este reflectat de trei din trăsăturile principale ale acordului:
• Liberalizarea treptata a preturilor, care urma să antreneze o rată a inflaţiei de
circa 100% pe întregul an 1991.
• Menţinerea cursurilor multiple în economie, cu o rată oficială puternic
supraevaluată în temeni reali în comparaţie cu performanţele economiei şi cu tolerarea mai
multor rate de schimb (curs interbancar, curs al caselor de schimb).
• Acceptarea unor rate ale dobânzilor în economie puternic negative în termeni
reali, justificată de caracterul preponderent corectiv al creşterii preţurilor şi de asimetriile
generate de liberalizarea în trepte a preţurilor.
Un obiectiv considerat esenţial şi care a fost privit drept principala ancoră a
programului l-a constituit limitarea severă a creşterii masei monetare, la numai 15% pe
ansamblul anului, căreia îi corespundea o creştere a creditului în economie cu 21 %. Aceste
limite au avut două justificări majore:
• absorbirea excesului de lichiditate existent la sfârşitul anului 1990. Aceste
a fost creat, mai cu seama în ultimii ani de economie centralizată prin monetizarea acumulării
de pierderi şi de stocuri şi reprimarea administrativă a preţurilor. S-a ajuns astfel ca o rotaţie a
masei monetare să se realizeze în 230 zile, de câteva ori mai lent decât în condiţii normale.
• stăvilirea prin pârghii monetare a spiralei inflaţioniste, în condiţiile renunţării
la pârghiile administrative de control al preţurilor. Este de remarcat faptul că acoperirea în
bunuri şi servicii a resurselor băneşti ale populaţiei ajunsese, la sfârşitul anului 1990, la numai
9%, ceea ce arată că, de fapt, populaţia deţinea numai o iluzie a puterii de cumpărare, în
condiţiile unei inflaţii reprimate.
Acordul pe anul 1992 a fost un aranjament stand-by pe 10 luni, aprobat la data de
29 mai 1992 pentru o sumă totală de 314 milioane DST. S-a adăugat o tragere de 76,8
milioane DST în cadrul componentei import ţiţei a facilităţii de finanţare compensatorie.
Principalele, obiective macroeconomice ale celui de-al doilea aranjament au fost:
• încheierea mişcării corective a preţurilor şi asigurarea determinării libere,
prin mecanisme nedistorsionate administrate, a celor două preţuri
fundamentale ce caracterizează economia de piaţă: preţul capitalului
(dobânda) şi "preţul preţurilor" (cursul de schimb al monedei naţionale);
• scăderea considerabilă a inflaţiei, care trebuia să ajungă la 1-2 % lunar la
sfârşitul anului 1992;
• menţinerea deficitului public în limite ce pot fi finanţate neinflaţionist;

18
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

• stoparea declinului economic; .

• redresarea poziţiei externe, prin ameliorarea balanţei de plăţi şi creşterea
rezervelor valutare.
Acest al doilea acord a prevăzut utilizarea efectivă a pârghiilor specifice pieţei, un
accent deosebit fiind pus pe niveluri pozitive în termeni reali ale ratelor dobânzii şi pe
unificarea reală a cursurilor valutare.
Cele două aranjamente cu F.M.I, au confirmat orientarea autorităţilor române
pentru schimbarea fundamentală a mecanismului de funcţionare a economiei, abandonându-se
planificarea centralizată în favoarea utilizării mecanismelor specifice pieţei.
Obiectivele cantitative (criteriile de performanţă) stabilite prin ambele aranjamente cu
F.M.I, au putut fi respectate, în fiecare caz, numai în primele trei trimestre de aplicare, ceea ce
a permis efectuarea unor trageri în sumă totală de 904,3 milioane DST (adică aproape 1270
milioane dolari). Ca urmare a neîndeplinirii unora dintre criteriile de performanţă, în cel de-al
patrulea trimestru al celor două acorduri nu s-au putut efectua trageri în sumă totală de 114,7
milioane DST (adică 11% din totalul sumelor convenite prin aranjamente).
Faptul că obiectivele ambelor aranjamente nu au putut fi îndeplinite până la capăt s-a
datorat unui complex de factori nefavorabili, interni şi externi, a căror combinaţie a dus la
înrăutăţirea performanţelor economiei.
Inflaţia (creşterea preturilor) înregistrată efectiv a depăşit de peste două ori, în fiecare
din anii acordului, nivelul avut în vedere. Principalele cauze ale acestui fenomen, exprimate
sintetic, sunt următoarele:
• Prelungirea cu mult peste graficele iniţiate a liberalizării preţurilor. Declanşată în
noiembrie 1990, operaţiunea de liberalizare s-a încheiat, în linii generale, abia în mai 1993.
Considerată iniţial a avea un rol favorabil pentru reducerea costurilor sociale, liberalizarea
graduală s-a dovedit a fi contraproductivă pe plan economic şi ineficientă pe plan social.
Practic, îndeosebi către sfârşitul procesului de liberalizare, componentei corective a preţurilor
i s-a adăugat în proporţie din ce în ce mai mare o componentă structurală, astfel încât efectul
pe plan social a fost din ce în ce mai nefavorabil. În plus, gradualismul liberalizării preţurilor
a generat anticipaţii inflaţioniste tot mai puternice, lupta împotriva acestora fiind, în condiţiile
date, deosebit de dificilă.
• Rezistenţa la restructurarea propriei activităţi manifestată la nivel
microeconomic. În faţa restricţiilor severe reprezentate de limitarea creşterii masei monetare,
agenţii economică au recurs la subterfugiul arieratelor de plăţi, care au reprezentat o injecţie
cu o pseudomonedă sui-generis.

19
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

• Menţinerea cursului oficial al monedei naţionale la niveluri nesustenabile. De-a

lungul întregii perioade analizate, cursul valutar a fost considerat o ancoră antiinflaţionistă.
Cursurile duale de până în noiembrie 1991 şi apoi, supraevaluarea pe căi administrative a
cursului valutar au condus la deteriorarea în continuare a balanţei de plăţi, consumarea
rezervelor şi incapacitatea de a atrage alte resurse decât cele oferite de F.M.I., impactul asupra
inflaţiei fiind în final cu totul neglijabil. În fapt, efectul favorabil pe termen scurt generat de
preţul mai mic al importurilor a fost contrabalansat de anticipaţiile raţionale ale operatorilor
de piaţă privind nesustenabilitatea unei asemenea politici, fapt care a amplificat presiunile
inflaţioniste.
• Cheltuieli extrabugetare ridicate. Cheltuieli de natura subvenţiilor bugetare,
îndeosebi pentru acoperirea diferenţelor nefavorabile de curs la import, au fost finanţate din
resurse extrabugetare.
Creşterea rezervelor valutare prevăzută în ambele acorduri, nu s-a putut realiza, ca
urmare a următoarelor cauze principale:
• pe plan intern, menţinerea unui curs supraevaluat al monedei naţionale a condus
la ieftinirea relativă a importurilor şi la descurajarea exporturilor, astfel că balanţa comercială
a înregistrat permanent deficite considerabile;
• importurile alimentare de forţă majoră (grâu, zahăr) şi importurile de energie,
greu de descentralizat, s-au efectuat în mod excepţional, pe seama rezervei valutare;
• modificarea frecventă a regimului valutar a erodat suplimentar încrederea
investitorilor autohtoni şi străini, ceea ce a dus, pe de o parte, la întârzierea voluntară a
repatrierii încasărilor valutare ale rezidenţilor iar, pe de altă parte, la amânarea proiectelor de
investiţii străine în România;
• finanţarea externă luată în calcul s-a realizat în mod sistematic în niveluri mai
scăzute şi cu întârziere.
Acordurile cu F.M.I. din anii 1991 şi 1992 s-au bazat într-o măsura însemnată pe
eficacitatea utilizării unor pârghii macroeconomice pentru stabilizarea mediului economic şi,
apoi reluarea creşterii pe baze stabile şi neinflaţioniste. Această orientare nu a avut succesul
urmărit, întrucât:
• Utilizarea pârghiilor specifice economiilor de piaţă s-a dovedit insuficientă
pentru a induce efectele scontate la nivel microeconomic. Astfel limitarea creşterii masei
monetare în anul 1991 nu a reuşit să tempereze presiunile inflaţioniste întrucât măsura a putut
fi contracarată prin mecanismul arieratelor de plăţi. Această stare de lucruri a arătat că, pe

20
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

lângă pârghiile macroeconomice, problemele specifice ale economiei trebuie rezolvate prin
măsuri la nivel microeconomic.
• Îndeosebi ca urmare a constrâgerilor generate de întâzierea ajustării producţiei,
utilizarea pârghiilor specifice economiei de piaţă a fost ezitată. Dobânzile s-au situat la un
nivel real pozitiv numai o scurt perioadă în cursul anului 1992, după care, sub presiunea
diferitelor sectoare ale economiei reale, creditele preferenţiale au anihilat rolul regulator al
dobânzii, acestea ajungând să înregistreze cele mai negative rate (în termeni reali) din toate
ţările în tranziţie din estul Europei. Şi în acest caz s-a produs un cerc vicios, dobânzile
negative în termeni reali amplificând presiunile inflaţioniste şi deprecierea cursului, iar ratele
ridicate ale inflaţiei făcând şi mai dureroasă şi greu acceptabilă atingerea unor dobânzi
pozitive.
• Cursul de schimb a fost utilizat preponderent ca ancoră antiinflaţionistă, fapt
care s-a dovedit un lux costisitor şi ineficient. Practic, supraevaluarea cvasipermanentă a
leului faţă de nivelul determinat de piaţă a antrenat menţinerea previzibilă a deficitului extern,
fără a reduce în mod semnificativ inflaţia.
Politicile economice utilizate au avut efecte limitate. Măsurile prevăzute în cele
două acorduri au fost concepute într-o unitate organică. Întârzierea în adoptarea unor decizii,
dincolo de termenele prevăzute, s-a repercutat de fiecare dată negativ asupra rezultatelor de
ansamblu ale programelor. Nu de puţine ori situaţia a căpătat trăsăturile unui cerc vicios.
Astfel, ca urmare a întârzierii restructurării, inflaţia a rămas ridicată, cea ce a diminuat
încrederea potenţialilor investitori străini şi români, care la rândul ei a încetinit suplimentar
restructurarea economiei.
Pe 8 decembrie 1993, România a semnat scrisoarea de intenţie şi memorandumul
de politică economică pentru un alt aranjament stand-by cu F.M.I., pe o durată de 19 luni, în
sumă de 132 milioane DST, la care s-au adăugat 377 milioane DST reprezentând facilitatea
de transformare sistemică {în total peste 700 milioane USD).
Aprobarea acestui aranjament a declanşat disponibilizarea tranşei a doua a
creditului SAL acordat de BIRD (150 milioane USD) şi Eximbank Japonia (37,5 milioane
USD), la care s-a adăugat o finanţare suplimentară din partea G - 24 de până la 275 milioane
USD.
Având în vedere rezultatele acordurilor anterioare pe de o parte şi, pe de altă
parte, insistenţa FMI pentru liberalizarea totală a cursului de schimb, negocierile au fost de
această dată deosebit de dificile, ele prelungindu-se, în mai multe etape, pe durata anului
1993. Negocierile s-au concentrat asupra unui pachet coerent şi bine închegat de politici

21
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

fiscale, monetare, valutare şi structurale, de natură să limiteze posibilitatea neîndeplinirii

obiectivelor macroeconomice fundamentale.
Perioada negocierilor a fost utilizată de partea română pentru crearea
premiselor care să asigure implementarea acestui program. A fost continuată
reforma sistemului fiscal, prin introducerea TVA. Cheltuielile bugetare au fost reduse prin
eliminarea completă a subvenţiilor de consum. A continuat procesul de liberalizare a
preţurilor, în condiţiile asigurării menţinerii parităţii preţurilor interne la energie cu cele
mondiale. Aceste acţiuni au contribuit la stoparea tendinţei de deteriorare a deficitului
bugetar, la eliminarea distorsiunilor majore din sistemul de preţuri şi la atenuarea în termeni
reali a fenomenului de blocaj financiar.
Acordul a fost o sinteză şi o dezvoltare a celor precedente, încorporând experienţa
acumulată de ambele părţi. Faţă de aranjamentele anterioare au fost introduse o serie de
obiective şi criterii de performanţă noi, care au concretizat, în fapt, translatarea obiectivului
principal dinspre nivelul macroeconomic spre sectorul real al economiei, după cum urmează:
- limitarea arieratelor întreprinderilor, precum şi izolarea financiară a unităţilor cu
pierderi;
-stabilirea unor obiective cantitative clare în domeniul privatizării, precum şi în
restructurarea sistemului financiar-bancar, inclusiv prin crearea bursei de valori;
-intervenţia statului în economie, directă, punctuală în restructurarea
întreprinderilor. Este de menţionat, în acest context, că între acordul cu FMI şi cel cu Banca
Mondială, s-a realizat o întrepătrundere şi sincronizare a obiectivelor urmărind evitarea
repetării necorelărilor din trecut între pârghiile la nivel micro şi cele la nivel macroeconomic.
Prima şi cea mai importantă dovadă a succesului din 1994 şi 1995 a fost reducerea
ratei inflaţiei de la o rată medie lunară de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 şi circa 2%
în 1995. Tot în sprijinul ideii de succes a programului stă şi stoparea demonetizării economiei
şi a "dolarizării". Începând cu al doilea trimestru al anului 1994, creşterea masei monetare a
devansat creşterea preţurilor, arătând, practic, că fenomenul de demonetizare - care a început
în 1990, imediat după declanşarea liberalizării preţurilor - s-a încheiat şi a început un proces
invers, care semnifică recâştigarea încrederii publicului în moneda naţională. Stoparea
"dolarizării" este un alt fenomen foarte important. Ambele fenomene au fost urmări fireşti ale
inflaţiei galopante pe care le-a suferit economia; acestea reprezentau modalitatea prin care
publicul - operatorii economiei şi cetăţenii - se apără împotriva pierderii substanţei banilor,
respectiv accelerând plăţile, scăpând de bani şi păstrând valuta, care îşi conserva practic

22
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

puterea de cumpărare. Fără eliminarea acestei tendinţe era de neimaginat stoparea declinului
şi reluarea durabilă a creşterii economice.
O a treia dovadă a macrostabilizării fost creşterea rezervelor valutare în sistemul
bancar. Nivelul rezervelor brute în devize ale băncilor comerciale a crescut în 1994, de la 806
milioane USD la 1495 milioane USD, la care s-au adăugat rezervele Băncii Naţionale, care au
crescut în cursul anului 1994, de la 40,4 milioane USD la 536 milioane USD. Această
evoluţie a fost posibilă în special datorită ameliorării sensibile a contului curent al balanţei de
plăţi care a înregistrat la sfârşitul anului 1994 un deficit de 428 milioane USD, mult mai
modest decât cel înregistrat la sfârşitul anului 1993, de 1174 milioane USD.
În sfârşit, macrostabilizarea a fost pusă în lumină de evoluţia cursului valutar.
Începând cu luna aprilie 1994, de când, practic, piaţa valutară a fost efectiv liberalizată - la
început, tot în cadrul licitaţiei de la Banca Naţională, iar de la 1 august 1994, efectiv pe piaţa
interbancară - cursul monedei naţionale a fost relativ stabil, iar apoi s-a depreciat corelat cu
rata inflaţiei. Stabilitatea cursului a avut solide raţiuni. Pe termen scurt, diferenţialul
dobânzilor a acţionat puternic în favoarea monedei naţionale, apărate de rate mai înalte de
dobândă în termeni reali. În anul 1994, ratele dobânzii la depozite au ajuns, în termeni reali,
până la 5-6% lunar, nivel perceput, într-adevăr, ca foarte avantajos. Pe termen ceva mai lung
a acţionat raportul cerere-ofertă de pe piaţa valutară. În anul 1994 s-a produs o ameliorare
semnificativă a balanţei comerciale, pe seama creşterii puternice a exporturilor; de aceea,
oferta de pe piaţa valutară a fost, în unele perioade, net superioară cererii.
Al patrulea acord cu FMI a fost aprobat în august 1997. Pe 9 aprilie 1997,
România a semnat scrisoarea de intenţie şi Memorandumul privind politica economică a
Guvernului României pentru un nou aranjament stand-by cu FMI, pe o durata de 13 luni.
Creditul vizat era de 301,5 milioane USD şi urma să fie tras într-un număr de 5 tranşe
trimestriale.
Programul macroeconomic pentru 1997 viza reducerea, în mod semnificativ, a
deficitelor bugetului general consolidat al statului şi al sectorului întreprinderilor de stat,
printr-o ajustare fiscală substanţială, creşteri mari ale preţurilor controlate, o politica eficientă
a veniturilor şi măsuri de întărire a disciplinei financiare. Reducerea acestor deficite va
permite o încetinire a creşterii masei monetare, a inflaţiei şi a ratei de depreciere a leului.
Deficitul bugetar pentru anul 1997 a fost respectat, dar în condiţiile în care rata
inflaţiei a fost cu 50% mai mare decât cea prognozată. Pentru anul 1998 deficitul bugetar
inclus în legea bugetului a fost de 3,6%, şi el fiind respectat cu mare dificultate. Guvernul nu
a exclus atingerea unui deficit bugetar de 4%, şi aceasta în condiţiile în care rectificarea

23
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

bugetară din luna septembrie 1998 a operat deja o amputare a cheltuielilor cu peste 6%.
Acoperirea deficitelor a fost extrem de costisitoare în anii 1997 şi 1998. De altfel, acoperirea
neinflaţionistă a deficitului este o operaţiune tot mai dificilă, având în vedere evoluţia datoriei
publice şi a sporirii serviciului acesteia. În aceşti doi ani, datoria internă a crescut aceasta s-a
întâmplat în principal pe seama dobânzilor pentru emisiunile de titluri de stat.
În cadrul balanţei de plăţi externe, contul curent a continuat să înregistreze solduri
negative. Astfel, în 1996 deficitul balanţei comerciale a fost de 2571 milioane USD, iar în
1997 de 2848,6 milioane USD. În 1998 soldul, a sporit la 3521,4 milioane USD. Pe toată
perioada de după 1993, România a efectuat în mod repetat export de venit naţional. Pe de o
parte guvernele s-au împrumutat din exterior pentru consum, şi nu pentru punerea în practică
a unor măsuri în sprijinul reformei. În unele perioade, cu deosebire în anii 1990 – 1996, peste
90% din îndatorarea externă a fost destinată consumului. Pe de altă parte România a semnat
acorduri prin care se angajează la liberalizarea comerţului exterior. Lipsa de consecvenţă a
celor care au negociat aceste acorduri şi absenţa unei politici interne de sprijinire a exportului
au determinat punerea în inferioritate a firmelor româneşti faţă de concurenţii lor externi.
Cifrele arată, faptul că deficitul comercial a crescut la cote alarmante.
Deficitul activităţilor economice creşte continuu. Expresia cea mai concludentă a
acestei tendinţe este nivelul blocajului economic. Asupra nivelului blocajului economic nu
există decât cifre aproximative. La jumătatea anului 1999, suma datoriilor restante atinsese
aproximativ 100.000 de miliarde de lei, cu mult peste totalul veniturilor bugetare. Interesantă
se arată aceeaşi evoluţie, având de această dată ca bază de calcul structura blocajului
financiar.
Deşi în primul semestru al anului 1997, rata inflaţiei atinsese 116%, depăşind deja
prognoza pentru întregul an, nu se poate afirma că, în domeniul stabilizării monetare, această
perioadă a fost lipsită de importanţă. În primele luni ale anului 1997, inflaţia a sporit (numai
în luna martie rata anualizată a inflaţiei depăşea 400%), prin descătuşarea tensiunilor
inflaţioniste datorate aşezării preţurilor la materiile prime şi liberalizării preţurilor la alimente.
Un puternic caracter inflaţionist la avut şi liberalizarea pieţei valutare. În perioada ianuarie-
februarie 1997 leul s-a depreciat cu peste 200%, intrând, odată cu luna martie, pe un palier de
relativă stabilitate. În lupta împotriva inflaţiei BNR şi Ministerul Finanţelor şi-au mobilizat
toate armele antiinflaţioniste.
Ca şi programele stabilite cu ocazia acordurilor anterioare cu FMI, nici acest
program nu a fost încheiat cu succes, neîndeplinirea unor indicatori stabiliţi prin
memorandumul privind politica economică a Guvernului României pentru 1997 ducând la

24
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

suspendarea dreptului României de a mai putea face cumpărări în cadrul acestui aranjament
stand-by.
De menţionat că programele economice care au stat la baza aranjamentelor cu FMI
şi care, prin aprobare de către Parlamentul României, au căpătat putere de lege, au constituit
nucleul coerent de măsuri care au permis mersul înainte al reformei şi conlucrarea între
principalele instituţii ale statului.

2.3. Starea economiei româneşti în preajma anului 1999: necesitatea

apelării la resursele Fondului Monetar Internaţional şi în anul 1999

La sfârşitul anului 1989, economia româneasca se afla într-o situaţie grea, lipsită
de perspective de ameliorare, întrucât sistemul economic superplanificat s-a dovedit
falimentar: hipercentralizare, mentalitate colectivistă a forţei de muncă, absenţa iniţiativei
private, giganţi industriali, productivitate redusă, tehnologii uzate fizic şi moral, ramuri
productive neperformante, etc. - rod al industrializării forţate.
Deşi economia impunea schimbări radicale, specifice trecerii la economia de piaţă,
măsurile de schimbare adoptate în primii doi ani au adâncit criza, având efecte
nesemnificative în direcţia realizării reformei.
Primele semne de stopare a crizei si de evoluţie spre stabilizare au apărut în 1993,
care au fost accentuate prin rezultatele economice din 1994 şi 1995, confirmând că, în parte,
perioada cea mai grea, de adâncire a crizei a fost depăşită.
Practic, în contextul procesului de reformă economică şi socială, economia
românească a parcurs, până în prezent, o serie de etape distincte, pe fondul unui curs pozitiv al
transformărilor.
Până în 1993, când, pe fondul tranziţiei societăţii româneşti de la un regim totalitar
şi o economie supercentralizată spre un stat de drept şi o economie socială de piaţă, a avut loc
o reducere drastică a producţiei, investiţiilor şi exporturilor, concomitent cu adoptarea unor
măsuri de deschidere a pieţei interne pentru importuri masive destinate consumurilor
“liberalizate” din economie. Situaţie creată, în principal, de incompatibilitatea dintre
managementul micro şi cel macroeconomic al perioadei, primul concentrat exclusiv pe
obiective pe termen scurt, al doilea direcţionat spre redimensionarea potenţială şi structurală a
cererii, ca stimul pentru reorganizarea producţiei. Concret, în această etapă, România a fost
confruntată cu o serie de dificultăţi majore, izvorâte din accentuarea dezechilibrelor
structurale macroeconomice şi sectoriale şi declinul profund al producţiei şi productivităţii

25
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

muncii, agravarea dezechilibrului între cerere şi ofertă, cu efecte în creşterea rapidă a inflaţiei
şi a deficitului bugetar, întârzierea finanţării externe, distorsiunile în sistemul de preţuri,
reacţia lentă de adaptare a agenţilor economici la măsurile de politica economică, amplificarea
spiralei inflaţioniste salarii-preţuri, ca urmare, în special, a unei politici populiste.

Începând cu anul 1993, demarează o etapa caracterizată prin intervenţii în anumite

domenii de activitate, menite să asigure stoparea declinului economic şi relansarea activităţii
productive şi reducerea costului social al tranziţiei. În concordanţă cu stadiul reformei, s-a
încercat constituirea sistemului instituţional şi completarea cadrului legislativ necesar
desfăşurării activităţii economiei de piaţă, bazată pe iniţiativă şi concurenţă, chiar dacă
aceasta a însemnat, uneori, şi luarea unor măsuri nepopulare, printre care amintim:
liberalizarea preţurilor, eliminarea subvenţiilor pentru producţie şi consum, introducerea unor
noi taxe şi reglementări fiscale, începerea procesului de restructurare a industriei etc.
Principala caracteristica a politicii economice, în această a doua perioadă, o reprezintă
continuarea eforturilor de macrostabilizare, în paralel cu amplificarea graduală a proceselor de
ajustare structurală, în scopul creării unei structuri competitive a sistemului economiei
naţionale. De asemenea, pentru continuarea procesului de reformă, s-a avut în vedere - deşi nu
întotdeauna cu destulă hotărâre din partea guvernanţilor - crearea unui cadru instituţional
special pentru transformarea structurii de proprietate şi administrarea proprietăţii statului,
promovarea unor măsuri organizatorice, instituţionale şi legislative pentru funcţionarea
corespunzătoare a pieţei de bunuri şi servicii, reglementarea şi organizarea pieţei forţei de
muncă, restructurarea sistemului bancar şi de asigurări, organizarea instituţiilor de bază şi a
cadrului legislativ necesar apariţiei pieţei de capital, perfecţionarea sistemului fiscal şi
bugetar, promovarea unor programe de reformă în sectoarele de sănătate, învăţământ,
asigurări sociale şi altele.

26
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Constituind una din condiţiile afirmării şi funcţionării economiei de piaţă,

adaptarea comportamentului agenţilor economici la exigenţele acestui nou mecanism, a
înregistrat unele progrese, rezultate prin aplicarea unor măsuri adecvate: dezvoltarea
aptitudinilor manageriale, întărirea disciplinei financiare a întreprinderilor, reglementarea
procedurilor de faliment, promovarea concurentei etc.
Concepute să activeze şi să stimuleze prioritar factorii pieţei, politicile structurale
promovate au constat în liberalizarea preţurilor, desfăşurarea reformei financiare şi
manageriale a agenţilor economici cu capital de stat, promovarea unei politici a veniturilor
salariale, în concordanţă cu evoluţia indicatorilor de eficienţă, reglementarea modului de
administrare a sectorului public, de exploatare a monopolului statului şi de eficientizare a
activităţii regiilor autonome, stimularea sectorului privat, aplicarea unor noi proceduri de
privatizare, liberalizarea comerţului exterior şi a investiţiilor de capital străin.
Drept urmare, aşa cum arată şi o serie de statistici, anul 1993 a însemnat stoparea
trendului negativ şi îmbunătăţirea climatului de afaceri, anul 1994 marcând anumite tendinţe
de refacere a echilibrelor fundamentale şi de instalare a macrostabilităţii. Reluarea creşterii
producţiei în majoritatea sectoarelor de activitate - obiectiv vizat de guvernanţi - a reprezentat
o importanţă deosebită pentru capacitatea societăţii de a se angaja în procesul complex de
restructurare, generat de începerea marii privatizări.
În 1995, a demarat astfel procesul de liberalizare a economiei, şi transferul - în
plan social - al unei părţi din resursele sistemului.. În acelaşi timp, la nivelul PIB s-au
înregistrat modificări în privinţa repartiţiei acestuia pe categorii de utilizări, ca urmare a
concentrării efortului economiei către investiţii şi export, gestionarea raţională a resurselor
interne sau externe, diminuarea stocurilor.
În 1996, programul de guvernare s-a axat, în principal, pe intensificarea ritmului
reformei şi începerea restructurării reale a economiei naţionale. În concordanţă cu obiectivele
asumate în campania electorala, a fost elaborat un program socio-economic pe termen scurt,
cu o serie de obiective imediate, cât şi un program de macrostabilizare până în anul 2000. În
această perioadă de guvernare, economia româneasca parcurge reforme structurale, al căror
ritm încearcă să ţină un echilibru între cerinţele majore, obiective ale economiei - reflectate în
angajamentele faţă de organismele internaţionale, în special faţă de FMI - şi rezistenţa la
schimbare a unei pieţe interne cu mecanisme de funcţionare destul de puţin previzibile.
Prin aplicarea unei “terapii de şoc”, efectele negative pe termen scurt s-au dovedit
destul de pronunţate, la limita unei crize economice de proporţii, existând un recul industrial,
în special prin prăbuşirea unor ramuri şi sectoare neperformante, care a atras după sine

27
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

tensiuni sociale prin disponibilizarea unei mase mari de tehnicieni şi muncitori calificaţi şi
specializaţi în domeniile respective. De asemenea, măsurile reformatoare necesare de
liberalizare a preţurilor (energie, combustibili şi produse alimentare), au determinat efecte de
creştere a ratei inflaţiei.
În aceste condiţii, pentru menţinerea cursului, a fost necesară intervenţia Băncii
Naţionale, care a avut şi o politica constantă de promovare şi susţinere a reformei, realizând în
acest timp şi o importantă rezervă valutară a ţării. Cu toate greutăţile unor condiţii cadru
dificile de realizare a reformei accelerate, relaţiile României cu organismele financiare
internaţionale au marcat un anumit progres, acestea implicându-se direct în stabilirea
programelor de restructurare, dar şi de finanţare, a economiei româneşti.
Anii 1997 şi 1998 s-au dovedit nefaşti pentru economia românească: indicatorii
macroeconomici demonstrează cu evidenţă această afirmaţie. În aceşti ani de căutări adesea
lipsite de finalitate, soluţiile au fost preluate în cea mai mare parte din experienţele anterioare
şi ca urmare, rezultatele s-au arătat nesatisfăcătoare.

Privind retrospectiv se poate aprecia că anul 1997 a constituit un eşec din punct de
vedere al stabilităţii monetare. În România, semnificaţia monetară a unui an fiscal se poate
aprecia în funcţie de trendul inflaţionist şi al cursului de schimb din ultimul trimestru al
anului. Din păcate după o scădere la jumătatea anului în ultimul trimestru al anului 1997, rata
inflaţiei a reînceput să crească. La sfârşitul anului 1997 baza monetară era cu 92,5% mai mare
decât în martie, iar rata lunară a inflaţiei ajunsese la 4,5% comparativ cu o rată prognozată
de 2 - 2,5%. Creşterea ratei inflaţiei a fost însoţită de o scădere importantă a produsului intern
brut. Estimat pentru anul 1997 la 249.750,2 miliarde de lei produsul intern brut a scăzut cu
6,6% faţă de anul precedent. Aceasta s-a datorat contracţiei activităţilor economice, ca urmare
a politicii de macrostabilizare. Într-o anumită măsură scăderea PIB-ului s-a datorat
disfuncţionalităţilor induse în sistem în anii precedenţi în care la loc de frunte se află
tolerarea, ba chiar încurajarea neperformanţei economice. O bună parte din cauzele recesiune
se datorează erorilor de guvernare.

28
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Evaluarea este dezavantajoasă, de pildă în ceea ce priveşte structura PIB.

Ponderea consumului în PIB a crescut, faţă de 1996, de la 83,7% la 85,5%. Variaţia de stoc
a crescut de la 1,6% la 2,3%. În acelaşi timp, formarea brută de capital fix a scăzut de la
23,1% la 19,2%.
Anul 1997 a fost cel mai dificil din 1990 până în prezent în ceea ce priveşte
dinamica investiţiilor. Investiţiile realizate în economie în 1997 au însumat 38.364 miliarde
de lei. Această cifră ponderată în termeni reali ne permite să concluzionăm că investiţiile au
scăzut faţă de 1996 cu 19%. Scăderea dramatică a investiţiilor a avut următoarele cauze:
a. situaţia economică precară a agenţilor economici, aceasta făcând ca
investiţiile bazate pe resurse proprii să fie drastic diminuate,
b. reducerea majoră a consumului. În semestrul întâi al anului 1997, în
urma efectelor corective şi a controlului sever al masei monetare câştigurile salariale au scăzut
simţitor. Puterea de cumpărare era în iunie cu 29% mai mică decât în aceeaşi perioadă a
anului 1996.
c. scumpirea creditului. Deşi pe parcursul anului 1997 – cu mici
excepţii – rata dobânzii a fost real negativă creditul depăşea posibilităţile agenţilor economici
de al returna. În aceste condiţii creditul bancar şi-a redus substanţial funcţia de sursă a
dezvoltării. La sfârşitul lunii noiembrie 1997 creditele neguvernamentale, în termeni reali,
reprezentau 56% faţă de decembrie 1996.
Se poate observa că printre sursele nebancare pentru investiţii nu se numără şi
piaţa de capital. Practic în această perioadă piaţa de capital nu a furnizat resurse financiare
pentru dezvoltare, această piaţă fiind încă prea fragilă pentru a susţine investiţiile. În aceiaşi o
situaţie îngrijorătoare a caracterizat sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii.
Pe fundalul recesiunii economice, efectivul de salariaţi pe economie a scăzut cu
509.000 persoane. În condiţiile în care numărul pensionarilor de asigurări social de stat a

29
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

crescut cu 145.000 de persoane, scăderea efectivă de salariaţi din economie a făcut ca rata
şomajului să crească de la 6,6% la sfârşitul anului 1996, la 8,8%.
Primul trimestru al anului 1998 nu a făcut decât să accentueze tendinţele negative
existente în anul 1997. Un factor agravant la constituit criza politică, ce a indus o criză de
autoritate a actului de guvernare. Potrivit proiecţiilor, în anul 1998 PIB urma să se situeze faţă
de cel al anului 1997, într-o marjă cuprinsă între –2% şi 0. Rata inflaţiei a fost estimată la
45%. Deficitul bugetar a fost prognozat să se încadreze în limite comparabile cu cele ale
anului 1997, şi anume 3,6% din PIB. Prognozele s-au dovedit a fi exagerat de optimiste. În
fapt anul 1998 a accelerat ritmul recesiunii demarate deja în anul 1997. Faţă de previziunile ce
prefigurau o uşoară reducere a PIB, acesta a scăzut cu 7,3%, reducerea fiind determinată de
scăderea activităţii din industrie şi construcţii.

Dincolo de aspectele de natură cantitativă, economia românească a înregistrat o

serie de procese care perpetuează criza structurală. Investiţiile realizate în economie au scăzut
în termeni reali faţă de 1997 cu 18,7%, activitatea cu ponderea cea mai mare a investiţiilor
fiind agricultura urmată de câteva domenii controlate de domeniul de stat: producţia,
transportul, distribuţia de energie electrică şi termică, gaze şi apă caldă, apărare, asistenţă
socială, extracţia ţiţeiului şi a gazelor naturale, etc.
Inflaţia, deşi cu mult mai ridicată decât în 1997 s-a menţinut în continuare la un
nivel ridicat. Rata inflaţiei, reprezentând creşterea preţurilor de consum în luna decembrie
1998 faţă decembrie 1997 a fost de peste 40%.
Consumul final total deţine o pondere ridicată în PIB şi anume 90,8%, economia
românească astfel de potenţial investiţional şi prin urmare opţiunea de reducere a deficitelor
este dificil de atins.

30
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Tendinţa de creştere a consumului în PIB a fost însoţită de o creştere a soldului

negativ al balanţei comercial de la 7,1% la 8,5%. Faţă de 1997 exporturile s-au redus cu 1,6%
iar importurile au crescut cu 4,8%. Gradul de acoperire a importurilor prin exporturi a fost în
1998 de 76,1%, comparativ cu 81% în 1997 şi arată clar că România se află într-o criză
semnificativă în ceea ce priveşte raporturile sale comerciale.
Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională internaţională
Deficitul contului curent al balanţei de plăţi a atins, în 1998, cel mai ridicat nivel,
în valoare absolutã, de după 1990, iar ca pondere în PIB (7,9%) a fost depăşit numai în anul
1992. Cu 3.010 milioane dolari SUA – nivel de două ori mai mare decât media perioadei 1991
- 1997, deficitul contului curent a condus, împreună cu scăderea cererii interne, la reducerea
PIB cu 7,3%. Faţã de anul anterior, deficitul s-a înrăutăţit, cu peste 40%, anulând uşoara
îmbunătăţire înregistrată în 1997. Sursa principală a deficitului a fost creşterea importului net
de bunuri şi servicii, dar şi creşterea veniturilor repatriate de investitorii străini. Evoluţia
deficitului de cont curent pe parcursul anului a fost neuniformă, cea mai mare parte a acestuia
(peste 90%) acumulându-se începând din trimestrul II, iar vârful înregistrându-se în trimestrul
IV (peste 38%), ca urmare a importurilor masive de bunuri de consum.

31
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

Deprecierea leului din ultimele luni ale anului s-a dovedit insuficientă pentru a
contracara cauzele interne care au alimentat deficitul, în special pe seama sporirii cererii de
import. Printre acestea se situează stagnarea restructurării economice şi a privatizării,
relaxarea politicii veniturilor, acordarea de facilităţi fiscale unor importatori, dar şi aprecierea
în termeni reali a leului din prima jumătate a anului, care a fost susţinutã de intrări de capital.
Mediul extern nefavorabil, caracterizat prin preţuri scăzute pentru exporturile româneşti şi
accesul greoi la finanţare, a complicat şi mai mult poziţia balanţei de plãţi.

Contul curent
milioane de dolari
1997 1998
a)Balanţa comercială (bunuri) -1980 -2611
- export (FOB) 8431 8300
- import (FOB) 10411 10911
b)Servicii - net -414 -503
c)Venituri - net -322 -513
d) Transferuri curente – net 579 617
Sold cont curent -2137 -3010
Sursa: BNR

Absenţa unui acord cu FMI, pe de o parte, şi climatul extern nefavorabil, pe de altă

parte, dublate de scăderea rating-ului de ţarã pentru România, au dus la diminuarea intrărilor
din împrumuturi noi pe termen mediu şi lung, care constituiseră principala sursă de finanţare

32
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

în anul anterior. În aceste condiţii, investiţiile directe, crescute substanţial prin privatizarea
Romtelecom din decembrie 1998, au devenit prima sursă de finanţare a deficitului, urmate de
tragerile din împrumuturile externe contractate anterior, activele externe de rezervã
administrate de Banca Naţionalã (a căror reducere reprezintă jumătate din acumularea din
1997) şi intrările din investiţii de portofoliu.
Creşterea deficitului de cont curent a rezultat, în principal, din majorarea
deficitului balanţei comerciale, deşi ponderea sa în deficitul contului curent a scăzut de la
92,6% în 1997 la 86,7% în 1998. Stagnarea exporturilor şi creşterea importurilor au făcut ca
gradul de acoperire a importurilor cu exporturi să fie de 76,1% în 1998, comparativ cu 81% în
anul anterior. Balanţa serviciilor a înregistrat un deficit de 503 milioane dolari, în creştere cu
peste o cincime faţã de anul precedent, mai mult de jumătate din deficitul anual acumulându-
se în trimestrul IV. Ca şi în cazul balanţei comerciale, contribuţia serviciilor la deficitul de
cont curent s-a redus faţă de anul 1997. Creşterea cu aproape 2% a ponderii deficitului
poziţiei “venituri” în deficitul contului curent faţã de anul precedent s-a datorat, în principal,
plăţilor de dobânzi aferente datoriei externe pe termen mediu şi lung. În mod tradiţional
excedentarã, balanţa transferurilor curente a înregistrat, în 1998, o creştere a intrărilor nete de
6,6% provenite din influxuri de transferuri private, sub formã de transferuri băneşti de la
nerezidenţi, asistenţă PHARE şi bilateralã.
În cadrul contului de capital, investiţiile directe (în numerar şi în natură) au
crescut faţă de 1997 cu douã treimi, înregistrând un volum total anual de 2 040 milioane
dolari. Creşterea a provenit din privatizarea a 35% din Compania Naţională Romtelecom, cea
mai importantã realizare a anului în acest domeniu. Abstracţie făcând de încasările din
privatizare, investiţiile directe s-au menţinut, ca şi în anul anterior, la nivelul de aproximativ
100 milioane dolari pe lunã, nivel destul de modest în raport cu nevoia de retehnologizare.
Reducerea cu 85,3% a investiţiilor de portofoliu faţă de anul precedent reflectã, pe de o parte,
posibilitatea limitatã de noi emisiuni de obligaţiuni româneşti pe pieţele externe de capital, iar
pe de altă parte, insuficienta dezvoltare a pieţei interne de capital, care să atragă investitori
străini. Aceste fenomene poartã şi amprenta contagiunii crizelor financiare externe, mai ales
cea din Rusia.
În anul 1998, rezervele valutare ale statului administrate de Banca Naţională au
cunoscut o scădere semnificativă (818,7 milioane dolari), concentrată în partea a doua a
anului, care a avut loc pe seama efectuării unor plăţi în contul datoriei publice externe şi a
intervenţiilor băncii centrale pe piaţa valutară interbancară.

33
Capitolul 2 . Politica de reformă şi de macrostabilizare în România

În anul analizat, finanţarea externă a avut de suferit pe fondul neîndeplinirii

prevederilor acordului stand-by încheiat cu FMI în anul 1997, al continuării efectelor crizelor
financiare din Asia de Sud-Est, al declanşării crizei din Rusia şi al scăderii rating-ului de ţară
de către agenţiile internaţionale de profil. Astfel, statul român a contractat şi garantat în anul
1998 împrumuturi externe de numai 26,6% din plafonul de îndatorare aprobat de Parlamentul
României, în valoare de 2,9 miliarde dolari.
Soldul datoriei externe pe termen mediu şi lung a depăşit nivelul de 9 miliarde
dolari, în creştere cu 5,8% faţă de finele anului precedent. Deprecierea dolarului american, în
raport cu celelalte valute, a contribuit la creşterea soldului datoriei (contractate în alte valute),
cu 302,1 milioane dolari, suma intrărilor nete (trageri minus rambursări) fiind de220,8
milioane dolari.
Indicatorii de îndatorare au avut evoluţii nefavorabile. Astfel, raportul dintre
serviciul datoriei şi exportul de bunuri şi servicii a crescut de la 25,9% în 1997, la 34,6% în
1998, în condiţiile în care nivelul considerat critic se cifrează la 25% din exporturile de bunuri
şi servicii. Aceastã deteriorare a avut loc pe fondul scăderii exportului de bunuri şi servicii,
precum şi al creşterii serviciului datoriei. Totuşi, ponderea datoriei externe totale în PIB a fost
de 25,3%(nivel critic 100%), iar ponderea acesteia în exporturi a fost 100,4% (nivel critic
200%). Ca urmare, România are în continuare un nivel de îndatorare moderat.
Aceste câteva cifre arată că principalele dezechilibre ale economiei româneşti s-au
menţinut în 1998. Simultaneitatea inflaţiei ridicate şi a declinului economic a reprezentat în
continuare principalul simptom malign al crizei. Deficitele s-au adâncit, iar procesele de
natură calitativă s-au desfăşurat într-un ritm prea lent. De aici, decurge necesitatea apelării,
Guvernului României la resursele FMI, şi în anul1999.

34