Valoarea stilistică a adjectivului

Exprimând însuşiri ale obiectelor(culori, forme ,dimensiuni, calităţi etc.) adjectivul

este unul din mijloacele principale de prezentare artistică a realităţii prin cuvinte .
Adjectivul, ca mijloc de exprimare artistică, este folosit de obicei în descrieri, ca
atribut al unui substantiv sau nume predicativ. Sensul lui poate reda variatele
nuanţe ale culorilor, calitatea şi tonalitatea sunetelor, dimensiunile şi chiar
caracteristica (felul) mişcărilor când substantivul pe care îl însoţeşte denumeşte o
acţiune. Epitetul adjectival este un determinant expresiv al unui substantiv
(adjectivul putând fi atribut sau nume predicativ) dar realizarea artistică nu se
datorează numai adjectivului-epitet ci rezultă din asocierea făcută de scriitor
între adjectiv şi un anumit substantiv, care, în realitate, nu posedă însuşirea
exprimată de adjectivul respectiv.

De exemplu: în nori cenuşii epitetul

adjectival conduce la comparaţia (presupusă) nori ca cenuşa;

în „Iar vîntul sperios vo creangă farmă”, (de Mihai Eminescu, Călin – File din

poveste), epitetul sperios realizează personificarea obiectului vântul. Uneori,
adjectivul-epitet conduce la realizarea unei metafore (cu substantivul însoţit), unei
hiperbole sau altei figuri de stil.

Exemplu de hiperbolă: „Noaptea era neagră şi mohorâtă, noapte de

toamnă, tristă şi năbuşitoare. Nori graşi, plumburii, măturau
crestele dealurilor, învolburându-se în văzduh şi limpezindu-se ca
nişte balauri năprasnici, porniţi parcă să înghită dintr-o sorbire satul. Pomii prin
grădini dârdâiau cutremuraţi de frig, cu nişte glasuri plângătoare şi
ostenite.”
(L. Rebreanu, Ion)

Adjectivele subliniate sunt folosite în scop stilistic. Cu ajutorul lor autorul a

realizat şi comunicat cititorului tabloul unei nopţi de toamnă aşa cum a văzut-o
cu ochii lui de artist, în culorile ei întunecate, cu atmosfera ei apăsătoare, cu
mişcarea norilor şi glasul copacilor.
Un adjectiv poate fi însă, în acelaşi timp epitet al substantivului şi a al verbului:

„Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se

mai ridică în cale.”
(Al. Vlahuţă, România pitorească)

În acest text, adjectivul furioasă este epitet al substantivului Dunărea, cu care

este acordat –Dunărea furioasă- şi al verbului se aruncă – se aruncă furioasă.