Barbizon a fost mai mult decât un loc, a fost un laitmotif.

A fost o oază pentru mulţi artişti, acolo

găsindu-şi inspiraţia sau descoperind laturi artistice necunoscute.

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu avea 23 de ani când s-a lăsat de pictat îngeri și a plecat spre Paris. Își dorea mai
mult ca orice să studieze arta, iar Mihail Kogălniceanu i-a venit în ajutor, oferindu-i o bursă. Ucenic în
numeroase ateliere, Grigorescu știa că doar munca asiduă îi va aduce faima – avea să participe în anii
următori la marile expoziții de artă, iar picturile sale aveau să ajungă în posesia aristocrației europene
a secolului al XIX-lea. La Paris, însă, principalul profesor i-a fost... Muzeul Luvru. Acolo i-a studiat
îndeaproape pe marii pictori ai omenirii și, mai ales, a învățat cu creionul în mână ce înseamnă un
portret istoric. Și, de aici pornind, Grigorescu a lăsat românilor tablourile emblematice ale atacului de
la Smârdan sau luptei de la Călugăreni.

În schimbul bursei sale pariziene, românul trebuia să trimită periodic în țară cópii după tablouri
celebre. Prima dintre acestea este „Justiția și pedeapsa divină urmărind crima” după Pierre-Paul
Prud’hon și a fost trimisă în România în 1864, împreună cu menționarea faptului că artistul „...a făcut
un serviciu țării, făcându-i cunoscută pictura franceză”.

Însă nu Parisul avea să fie revelația pictorului român, ci Barbizon, un sătuc de la marginea capitalei
franceze. Acolo și-a descoperit Grigorescu vocația de peisagist; acolo, de unde avea să se nască, mai
târziu, impresionismul. La Barbizon a trăit o bună bucată de timp, în mijlocul naturii și al altor artiști
cunoscuți ai vremii. Courbet, Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny erau doar câțiva dintre
cei mai bine vânduți artiști ai timpului, care plecaseră de la oraș, luptând împotriva academismului.
Școala de la Barbizon își declarase autonomia în artă, iar Grigorescu îi era discipol. A învățat de la ei și
s-a lăsat inspirat de natură și de dorul de casă. La Barbizon, românul a deprins secretul artei sale –
liniștea naturii, cu o urmă de vânt printre crengi sau spice de grâu. Până la Barbizon, arta lui fierbea –
frământările sociale de acasă îl făcuseră să-i zugrăvească pe ţărani într-o lumină zbuciumată.

La Barbizon, în compania celorlalţi artişti, s-a schimbat totul. „De la aceștia a învățat Grigorescu
limba. Căci, de spus, avea el ce spune. În atelierul lor — care era vasta pădure de la Fontainebleau —
a pus pe pânză cei dintâi arbori și cea dintâi brazdă de pământ adevărat. Acolo a înțeles el că în artă
nu-i nimic fără însemnătate”, avea să scrie Alexandru Vlahuță mai târziu.
Trei dintre picturile sale de la Barbizon au ajuns în posesia împăratului Napoleon al III-lea, iar restul s-
a împărțit în toată lumea – unele s-au deteriorat, altele sunt expuse în marile muzee europene, iar
altele au luat calea Rusiei, împreună cu tezaurul.

Jean-François Millet

De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în artiștii francezi fierbea revolta. Un grup de tineri pictori, în
frunte cu Jean-François Millet și Théodore Rousseau, a întors spatele academismului și clasicimului.
Şi, trăind viaţa boemă a Şcolii de la Barbizon, au făcut în aşa fel încât natura, în forma ei nealterată,
să primeze în pânzele lor.

Jean-François Millet, unul dintre liderii noului orizont artistic european, a studiat pictura din copilărie,
când şi-a făcut ucenicia în atelierul peisagistului Mouchel. Apoi, cum era și firesc, pleacă din satul
natal din apropiere de Cherbourg la Paris, unde este admis, în 1835, la Academia de Arte Frumoase.
Aici, banii îi câștigă tot din pictură – portrete comandate și tablouri bogate și opulente, influențate de
stilul rococo. Viața personală nu îi aduce prea multe bucurii – soția lui moare tânără, de tuberculoză.
În perioada celei de-a Doua Republici Franceze, lui Millet îi sunt achiziționate, pentru sume fabuloase,
câteva tablouri de către stat. Numai bine pentru el, căci banii îi oferă șansa de a scăpa de oraș.

La Barbizon, satul de la marginea agitației cotidiene, Millet şi-a găsit inspirația. Natura a ocupat prim-
planul în opera lui, însă realismul de zi cu zi al omului obișnuit i-a adus faima. Criticii de artă spun că
realismul său a trecut dincolo de pânză, ajungând până la conceptul japonez de mottainai, care se
traduce printr-un „sentiment de regret atunci când valoarea intrinsecă a unui obiect sau a unei
resurse este risipită fiind utilizată în mod neadecvat”. A se vedea, de pildă, pictura din 1857,
„Culegătoarele de spice”, în care Millet înfăţişează, cu realism şi cu detalii, trei ţărănci cărora li s-a
permis să adune spicele rămase pe câmp după recoltă.

Dar atmosfera autentică a cătunului francez din tablourile lui Millet a fost inspirată și de hanul
Ganne, locul unde membri Școlii își trăiau viața de artiști – locuiau, mâncau, petreceau până
dimineața și dezbăteau arta din fir a păr. „Ne străduim să studiem cu toată inima, visăm viața și nu
copiem ceea ce vedem cu precizie matematică, ci simțim și explicăm lumea reală, fiind condamnați să
nu o putem ocoli”, mărturisea prietenul său Rousseau.
Barbizon a fost mai mult decât un loc, a fost un laitmotif. Iar picturile lui Millet realizate în tot acel
timp sunt, pare-se, precursoare ale impresionismului. Vom recunoaşte câmpurile, lucrătorii,
motivele, mai târziu, în operele lui Van Gogh.