PROIECT DE CATEHIZARE PAROHIALĂ

I. INTRODUCERE
Proiectul catehetic Învierea lui Hristos – taina unității noastre este organizat de către
Sectorul Cultural-educațional, prin Biroul Catehizare, învățământ și activități cu tineretul, în
perioada 15 martie – 02 mai 2021, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop
Ciprian și cu aprobarea Permanenței Consiliului Eparhial.
Prezentul concept reglementează organizarea și desfășurarea Proiectului catehetic
eparhial Învierea lui Hristos – taina unității noastre, care se adresează copiilor de gimnaziu,
tinerilor liceeni și studenți, părinților și tuturor acelora care participă la grupul de cateheză,
alcătuit la nivelul fiecărei parohii.

II. DESCRIEREA PROIECTULUI

1. Argument
Postul Mare este una dintre cele mai frumoase călătorii duhovnicești, o școală a
pocăinței a cărei destinație este Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Pelerinajul acesta este cel
mai frumos răspuns dat lui Dumnezeu, spre a-L cuceri să vină în inima noastră. Rostul adânc
al Postului Mare are în vedere reevaluarea și schimbarea vieții. Urcușul duhovnicesc
presupune ,,să ne răstignim patimile pe crucea vieții personale, să ne asumăm o nevoință ce
presupune mult efort și stăruință, întemeiați, însă, pe credință, speranță și iubire jertfelnică,
după modelul lui Hristos”1.
În această perioadă suntem chemați să recâștigăm starea de rai, pe care am pierdut-o
prin acceptarea păcatului în viața noastră. Toată energia postului este centrată pe schimbarea
existenței noastre de la cele trecătoare la cele veșnice, de la păcat la virtute, de la cele
pământești la cele cerești, de la diavol la Dumnezeu. Toți suntem chemați în cămara de nuntă
a Mirelui Ceresc.

2. Motivație
Având în vedere că Postul Mare este unul din cele mai frumoase răstimpuri liturgice
ale anului bisericesc, propunem o strategie catehumenală menită să ajute la cunoașterea
spiritualității ortodoxe a acestei perioade și, totodată, să intensifice comuniunea dintre
familie și parohie. Proiectul se dorește a fi o sugestie tematică, menită să atragă discuţii
pentru consolidarea şi dezvoltarea cunoştinţelor, întărirea vieţii creştine din parohie și
înţelegerea mai clară a ceea ce se întâmplă în Biserică.

3. Titlul: Învierea lui Hristos – taina unității noastre

4. Obiective generale
1. Formarea religioasă și comunitară a copiilor și adolescenților din parohiile Eparhiei
noastre, în perioada Postului Sfintelor Paști 2021;

1
† CIPRIAN, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei, „Cuvânt pastoral la Praznicul Învierii Domnului”, în: revista
Glasul Adevărului, nr. 244, Buzău, 2019, p. 4.
1
 2. Formarea comportamentului adecvat în receptarea valorilor religioase, de cultură și
de civilizație tradițional românească.

4.1 Obiective catehetice

1. Conștientizarea importanței Postului Mare, ca mijloc de desăvârșire în virtute și
îmbunătățire sufletească;
2. Înțelegerea actului postirii – singura metodă prin care omul redescoperă adevărata
sa natură spirituală;
3. Integrarea copiilor în comuniunea liturgică/pastorală;
4. Cunoașterea principalelor învățături biblice, liturgice și patristice despre specificul
postului și al punctului său culminant – Învierea;
5. Asumarea unui duh misionar ortodox, prin exemplul personal și mărturisire
(marcarea Anului omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi a Anului
comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor).

III. ASPECTE ORGANIZATORICE

1. Grup țintă: grupurile catehetice parohiale
2. Durata proiectului: 15 martie – 02 mai 2021
3. Participanți: Proiectul se adresează copiilor, părinților, preoților, profesorilor de
religie/de altă disciplină implicați în proiectele catehetice parohiale și altor educatori creștini.
4. Parteneri: diverse instituții comunitare (Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, școală,
primărie, fundații etc.).
5. Resurse: spațiul pus la dispoziție de parohie, mijloace audio-video, filme, icoane și
alte obiecte liturgice, blocuri de desen, blaturi de lemn sau sticlă, carton, carioci, creioane
colorate, tempera, acuarele, cărți tematice, hârtie și instrumente de scris, instrumente foto-
video.
6. Implementare
În parohiile care au deja alocate, în programul lor pastoral, un spațiu și un timp
dedicate catehezei, temele și activitățile din acest proiect se vor integra în mod firesc. La
începutul și la finalul fiecărei cateheze, se va rosti o rugăciune (preferabil dintre cele specifice
Postului Mare). În partea incipientă, preotul va face o introducere cu caracter expozitiv, iar
ulterior, în restul timpului alocat întâlnirii, el va modera întrebările și formularea adecvată a
răspunsurilor. În cadrul acestor întâlniri este recomandată evitarea monologului excesiv și a
tonului de predică, cultivându-se, așadar, o atmosferă interactivă, favorabilă dialogului firesc.
Dacă în cadrul acestor întâlniri se vor implica și colaboratori (studenți teologi, profesori de
religie etc.), moderarea dialogului catehetic și a atribuțiilor ce decurg din acesta vor fi
împărțite în mod egal.
Proiectul catehetic este structurat pe săptămânile Păresimilor, ținând cont de varietatea
sensurilor duhovnicești care străbat această perioadă a Bisericii, și cuprinde abordări tematice,
scripturistice, patristice, aplicative, surse de inspirație (sub formă de cateheze gata elaborate
Anexa 1-3 și sugestii bibliografice Anexa 4). Formatul fiecărei întâlniri este împărțit în 2
secțiuni, după cum urmează:
1. Dialog catehetic (prezentare, exegeză pe text scripturistic, patristic, comentarii);
2. Activitate practică.

2
 În cadrul acestor întâlniri, în săptămâna 19 – 25 aprilie, se va desfășura concursul
Învierea Domnului – lumină, tradiție și culoare. Acest concurs prevede ca, la nivelui
fiecărei parohii, să se organizeze un atelier de încondeiere a ouălelor sau, după caz, de
evidențiere a unei tradiții locale cu specific pascal (ex: gastronomie, coșul pascal, lumânarea
etc.). Fiecare preot va alege, în funcție de membrii grupului său de cateheză și de specificul
local, activitatea pe care să o desfășoare.
Tinerii participanți vor fi premiați în Ziua Izvorului Tămăduirii cu diplome de
participare (Învierea lui Hristos – taina unității noastre, 2021) și cu premii a căror natură o
vor decide, după caz, Consiliul parohial și preotul paroh.

IV. METODE CATEHETICE ȘI MISIONARE

Dialogul catehetic, dezbaterea în cadrul grupului de cateheză, expunerea, colocviul,
acte filantropice organizate, lectură (biblică, patristică, liturgică), proiecție de film și imagini.

V. EVALUARE
Protoieriile vor transmite parohiilor conceptul proiectului şi vor monitoriza, prin
coordonatorii și responsabilii cu activitatea catehetică, buna sa desfăşurare.
Proiectul va fi raportat la final de către parohii la adresa catehizarebzvn@gmail.com
și va cuprinde materiale foto-video specifice temelor prezentului concept, până la data de 12
mai 2021. Fiecare parohie va menționa: protoieria în cadrul căreia se desfășoară activitatea,
numele și prenumele preotului catehet și numărul de copii sau adulți (în funcție de auditoriu)
prezenți la aceste întâlniri.

Săptămâna I: 15 – 21 martie
Titlul: Postul mare – pelerinaj către Domnul Hristos Cel Înviat
Teme și subteme:
 „Stilul de viață” al Postului;
 Postul și bucatele lui;
 Postul – desăvârșirea în virtute;
 Credința în familie și morala în societate;
 Terapia prin post;
 Parohie și familie;
 Conștientizarea măsurii postului, ținând cont de provocările creștinului astăzi;
 Analiză și comentarii: Isaia 53; Matei 4; Marcu 1; Luca 4;
 Modele de postire din Viețile Sfinților și din Pateric;
Cuvinte cheie: post, familie, virtute, terapie, urcuș duhovnicesc.
Activitatea practică
Eseu (1 pagină), pornind de la următoarea cugetare: „Tot binele și frumosul se
săvârșesc și se făptuiesc prin post” (Sfântul Grigorie Palama).

Săptămâna a II-a: 22 – 28 martie

Titlul: Pocăința – leac și lumină a învierii sufletului
Teme și subteme:

3
  Creștinismul – religia iubirii și a iertării;
 Realitățile spirituale și practice ale spovedaniei;
 Pocăința în Sfânta Scriptură: ninivitenii, Rahav desfrânata, David, Manase, Ieremia,
Apostolul Petru, Zaheu vameșul etc.;
 Conștientizarea stării de păcătoșenie, regretul, căința, hotărârea de a nu mai păcătui;
 Canonul de pocăință și canonul Sfintei Împărtășanii;
 Postul, rugăciunea, spovedania;
 „Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur despre pocăință” (lectură și comentarii);
 Modele de slujitori ai preoției lui Hristos în comunitatea respectivă.

Cuvinte cheie: iertare, pocăință, familie, renaștere, iubire.

Activitatea practică
Atelier de pictat icoane pe sticlă/lemn/ceramică (tehnică la alegere).

Săptămâna a III-a: 29 martie – 4 aprilie

Titlul: Sfânta Cruce – semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi
Teme și subteme:

 De ce Duminica a treia din Postul Mare se mai numește și „a Sfintei Cruci”?;

 Semnificația Sfintei Cruci;
 Formele văzute și nevăzute ale Crucii;
 Jertfa Crucii și slava Învierii;
 Crucea vieții;
 Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi;
 Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească;
 Cum ne asumăm Crucea, astăzi?;
 Sfânta Cruce, steagul de biruință al lui Hristos;
 Exegeză pe text: Marcu 8, 34-38; 9, 1;
 Analiza următoarelor aspecte din opera Sfântului Ioan Gură de Aur despre Cruce:
1. „Datorită Crucii nu mai rătăcim în pustietăţi, deoarece am cunoscut adevărata cale; nu
mai trăim în afara palatelor împărăteşti, deoarece am găsit uşa; nu ne mai temem de
săgeţile cele aprinse ale diavolului, că am văzut izvorul. Datorită Crucii nu mai suntem în
văduvie, că am primit pe Mirele; nu ne mai temem de lup, că avem pe Păstorul cel bun.
Eu sunt Păstorul cel bun, spune Domnul (Ioan 10, 11)”.
2. „Crucea a mântuit lumea, a întors lumea la Dumnezeu, a alungat rătăcirea, a adus din
nou pe lume adevărul, a prefăcut pământul în cer şi a făcut pe oameni îngeri. Din pricina
crucii, demonii nu mai sunt înfricoşători, ci uşor de dispreţuit. Nici moartea nu mai este
moarte, ci somn”.
3. „Vederea crucii le aduce diavolilor în minte drama Golgotei şi rana de nevindecat care
le-a fost făcută prin arma cu care a fost înarmat Iisus Hristos pentru lupta supremă. Se
cutremură în faţa vederii unui cimitir; ei sunt îngroziţi în faţa amintirilor Golgotei”.
Cuvinte cheie: moarte, Cruce, Înviere, biruință, lepădare, mântuire.

4
 Activitatea practică: împodobirea cu flori a Sfintei Cruci pentru slujba de a doua zi.

Săptămâna a IV-a: 5 – 11 aprilie

Titlul: Familia – leagănul credinței și al formării creștine
Teme și subteme:
 Familia – „mica biserică”, la tinereţe, şi „mica mănăstire”, către bătrâneţe;
 Iubirea – fundament al familiei și al educației creștine;
 Valorile creștine;
 Participarea membrilor familiei la Tainele Bisericii;
 Familia și școala – instituții care plămădesc viitorul;
 Familia și educația viitorului adult;
 Armonia familiei și educația copiilor;
 Rolul membrilor familiei în educația copiilor;
 Parteneriatul școală – familie în lumina actuală;

Cuvinte cheie: familie, educație, biserică, școală, adult.

Activitatea practică: acțiune filantropică dedicată familiilor sărace cu sprijinul
partenerilor (școală, primărie, fundații etc.)

Săptămâna a V-a: 12 – 18 Aprilie

Titlul: Credință și slujire – Cum ne folosim de darul curățitor al dumnezeieștii
slujiri?
Teme și subteme:
 Deniile din Postul Sfintelor Paști. Explicație și simbolism;
 Pedagogia duhovnicească a canonului;
 Sfânta Maria Egipteanca – pildă a pocăinţei şi a ridicării omului din păcat prin
smerenie şi prin post;
 Cum e reprezentată Sfânta Maria Egipteanca în icoane?
 Icoana Maicii Domnului „Eghiptissa” a Sfintei Maria Egipteanca;
 Sfântul Andrei Criteanul;
 Canonul cel Mare – dialog al omului păcătos cu propria conștiință;
 Exegeză pe text: Ev. Luca 7, 36-50; Marcu 10, 32-45.
Cuvinte cheie: denie, acatist, canon, pildă, apoftegmă, pocăință.

Activitatea practică: Participare la slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul de

miercuri seara sau o altă activitate propusă de catehet.

Săptămâna a VI-a: 19 – 25 aprilie

Titlul: Pregătirea Ierusalimului din suflet
Teme și subteme:

5
  Ce sunt Floriile și care este legătura lor cu Intrarea Domnului în Ierusalim?;
 Semnificația Icoanei Intrării Domnului în Ierusalim;
 Duminica Floriilor și încheierea postului de patruzeci de zile;
 Ierusalimul pământesc și Ierusalimul ceresc;
 Intrarea Domnului în Ierusalimul pământesc – prefigurarea trecerii Lui prin suferinţă
şi moarte;
 Intrarea Sa cu trupul înviat în Ierusalimul ceresc, în slava Preasfintei Treimi;
 Mirul de mare preţ al Mariei – simbol al Sfântului şi Marelui Mir din Biserică;
 Ramurile înverzite şi florile din Duminica Floriilor sunt simbolul virtuţilor din suflet
adunate în timpul Postului Sfintelor Paşti;
 Exegeză pe text: Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9; Ioan 12, 1-18;

Cuvinte cheie: post, Sfântul Mir, ramuri, virtute, flori.

Activitatea practică:
Desfășurarea concursului: „Învierea Domnului – lumină, tradiție și culoare”

Săptămâna a VII-a: 26 aprilie – 2 mai

Titlul: Să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos

Teme și subteme:

 Drumul Crucii
- Luni: „smochinul neroditor”;
„pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți”;
- Marți: „Pilda celor 10 fecioare”;
- Miercuri: „ziua trădării Mântuitorului Iisus Hristos de către Iuda”;
- Joi: „Liturghia Sfântului Vasile – Împărtăşania pentru bolnavi”; „Cina cea de Taină”;
„Denia celor 12 Evanghelii”; „Spălarea picioarelor ucenicilor – pildă de smerenie;
- Vineri: „pomenirea Sfintelor, Înfricoșătoarelor și Mântuitoarelor Pătimiri ale
Mântuitorului”; „mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a
dobândit raiul”; „Prohodul Domnului”;
- Sâmbătă: „îngroparea lui Hristos cu trupul și pogorârea la iad cu dumnezeirea pentru
a ridica din stricăciune la viață veșnică pe cei din veac adormiți”;
- Duminică: „ziua zilelor, ziua Învierii”.

Cuvinte cheie: Săptămâna Mare, pocăință, patimă, Cruce, jertfă, moarte, viață,
Înviere.

Activitatea practică: participarea la Denii, participarea la Sfânta Liturghie și

împărtășirea grupului țintă, activități de voluntariat în cadrul parohiei.

6
 Anexa 1

Cateheză despre Perioada Triodului

I. Pregătirea aperceptivă
Anul bisericesc este împărțit în trei perioade. Această împărțire a anului bisericesc în
trei perioade ţine cont şi de întreita slujire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel,
Perioada Octoihului scoate în evidenţă activitatea profetică, didactică sau învăţătorească a
Mântuitorului Iisus Hristos, Perioada Triodului scoate în evidenţă slujirea preoţească sau
arhierească a Mântuitorului Iisus Hristos, centrată pe pătimirea, moartea şi jertfirea Sa
pentru întreg neamul omenesc, iar apoi Perioada Penticostarului rememorează, în conştiinţa
noastră, demnitatea împărătească a Mântuitorului, aceea de biruitor al morţii şi deschizător
al Împărăţiei celei veşnice.
Poate unii dintre dumneavoastră v-aţi uitat în calendar şi aţi văzut scris, în Duminica a
XXXIII-a după Rusalii (a vameşului şi a fariseului), în paranteză, „începutul Triodului” şi
v-aţi întrebat: Oare despre ce este vorba?

II. Anunțarea temei

Vorbim, așadar, despre Perioada Triodului.

III. Tratarea
Cuvântul „Triod” vine de la „tri”=trei şi „od”=ode, cântări, mai bine zis stihiri, care se
adaugă, începând din Duminica Vameşului şi a Fariseului, în slujba Utreniei (de
dimineaţă), imediat după citirea Sfintei Evanghelii: „Uşile pocăinţei...”, „În cărările
mântuirii...” şi „La mulţimea faptelor mele celor rele...”. Triodul este cunoscut atât ca o
carte de cult, cât şi ca o perioadă liturgică a anului bisericesc. Practic, aceste două noţiuni
sunt într-o interdependenţă indivizibilă. Nu se poate stabili exact ce a apărut mai întâi:
materialul imnografic al cărţii sau etapele perioadelor Triodului, căci este vorba de un proces
foarte complex care s-a dezvoltat diferit, în funcţie de timp şi loc. Triodul era o adevărată
şcoală de învăţătură creştină, dar şi duhovnicească pentru aceştia, însă, în timp, dispărând
instituţia catehumenatului, accentul a fost transmutat de la botez spre pocăinţă, „al doilea
botez”, de la baia botezului la „baia lacrimilor”, de la moarte şi înviere prin Taina Botezului,
la omorârea patimilor şi înviere cu Hristos prin Taina Spovedaniei şi a Euharistiei.
De aceea, în fiecare an, întâmpinăm Perioada Triodului cu multă emoţie şi nădejde,
ştiind că această perioadă lucrează în noi ca o şcoală de învăţătură ascetico-mistică şi ne
prezintă o strategie duhovnicească, experiată de Sfinţii Părinţi, ce ne conduce pas cu pas în
urcuşul spre mântuire.
1. Duminica Vameşului şi a Fariseului, numită şi „Vestitoarea”, deschide această
perioadă şi ne prezintă valoarea spirituală a smereniei, numită de Sfinţii Părinţi „Împărăteasa
virtuţilor”. Smerenia alungă mândria diavolilor, a lui Adam celui căzut şi ne aşază în starea de
7
normalitate duhovnicească. Domnul nostru Iisus Hristos începe Predica de pe munte cu
smerenia: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3), iar către
ucenici spune: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).
Se pune întrebarea: De ce Sfinţii Părinţi încep Triodul cu această virtute? Pentru că,
dacă am face ceva cu mândrie sau spre slavă deşartă, nu adunăm nimic. Spun Sfinţii Părinţi că
diavolul mândriei se bucură când vede că oamenii postesc, se roagă, fac milostenie, căci vine
el şi le sădeşte mândria în inimă şi risipeşte toată agoniseala.
Smerenia este acea stare spirituală intimă în care recunoaştem că tot ceea ce avem este
de la Dumnezeu şi fără El nu putem face nimic. Smerenia este starea de normalitate, starea
firească a omului în faţa lui Dumnezeu, în atmosfera căreia se desfăşoară întreg dialogul
nostru cu Creatorul. În acest duh al smereniei, vameşul strigă: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului”, strigătul lui devenind laitmotivul Triodului, concretizat în Canonul Sfântului
Andrei „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă”, dar şi cea mai deasă expresie liturgică
„Doamne miluieşte”, cât şi neîncetatul glas isihast: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Aşadar, în adâncul smereniei, rosteşti cuvinte pline de har şi de adevăr, eşti pe culmile
rugăciunii şi ceri mila lui Dumnezeu, care este revărsare din preaplinul iubirii dumnezeieşti în
faţa condiţiei umane căzute („Milă voiesc, iar nu jertfă” – Matei 9, 13, iar în Pilda
samarinenului milostiv ni se spune că „i s-a făcut milă de el” – Luca 10, 33).
Deci, în această duminică, învăţăm nu numai despre virtutea smereniei, ci şi despre
smerita cugetare, adică rugăciunea smerită, smerenia şi coborârea minţii în inimă, având ca
model întruparea, pogorârea lui Dumnezeu, din cerul minţii în inima pământului, adică din
cerul cel mai de sus sau înaltul cerului în peştera Betleemului, toate acestea făcându-se din
iubirea sau mila lui Dumnezeu.
În săptămâna ce urmează acestei duminici, Biserica a rânduit dezlegări la mâncare de
dulce în zilele de miercuri și vineri. Unii cred că această dezlegare este dată spre întărirea
fizică înainte de post, dar se pare că adevăratul motiv este legat de așa numitul Post
Arțivurion2.
2. Duminica Fiului risipitor prezintă cea de-a doua treaptă a urcuşului Triodului:
pocăinţa. Ordinea aceasta se regăseşte şi în Scara Fericirilor, prin fericirea a II-a: „Fericiţi cei
ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Mintea pogorâtă în inimă înalţă rugăciuni de
pocăinţă, dezvăluindu-şi firea înclinată spre păcat: „...miluieşte-mă pe mine, păcătosul

2
Este vorba de un post de doliu ce dura o săptămână, pe care episcopul Serghie Armeanul (sec. VI) l-a
instituit în cinstea câinelui său pierdut – Arţivurion. Primul care s-a ridicat împotriva acestui „nebunesc
obicei” a fost Eftimie Pribleptos, care a şi scris celebrul său tratat „Contra armenilor”. Acest post armenesc
a fost condamnat de-a lungul veacurilor şi de alţi Părinţi ai Bisericii: Ioan Postitorul, Teodor Studitul,
Nicolae Grămăticul (Canonul 16) ş.a. Şi copţii, şi sirienii aveau acum, cu zece săptămâni înainte de Paşti, un
post de trei sau şapte zile, în memoria pocăinţei ninivitenior, dar mai ales pentru a scăpa de epidemii. Se
pare că nici acest post nu a fost încurajat de Biserică. Deci scopul dezlegării din această săptămână nu este
unul „pedagogic” sau „fiziologic”, menit să întărească trupul omului înainte de post, căci ar fi fost instituit
cu o săptămână mai târziu. Nu aceasta a fost intenţia, ci una exclusiv apologetică şi polemică. Astăzi, putem
spune fără sfială, deşi unii nu ar fi de acord, că această dezlegare (harţi) nu-şi mai găseşte rostul, pentru că
nu mai există această problemă legată strict de contextul vieţii religioase de atunci. Creştinii nu ţin nici
posturile noastre ortodoxe, cu atât mai puţin sunt tentaţi să ţină acest post eterodox.

8
(păcătoasa)”, ceea ce duce nu numai la rugăciune neîncetată, ci şi la „neîncetata pocăinţă”
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
Această stare de smerenie adâncă şi neclintită pocăinţă atrage nu numai mila lui
Dumnezeu, ci şi iubirea cea nestinsă a Lui, care aprinde în noi dorul cel nestăvilit, dorul
nebun după Dumnezeu. De aceea, Pilda Fiului risipitor, supranumită de exegeţi Pilda Tatălui
iubitor, are ca temă şi dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Întâlnirea dintre Tatăl şi
fiul risipitor, remarcabil oglindită de Rembrandt în „Fiul risipitor”, este poate icoana cea mai
luminoasă şi expresivă a dragostei lui Dumnezeu pentru omul metamorfozat în creuzetul
smereniei şi pocăinţei, ce iradiază aurul dragostei nespuse. De aceea, întâlnirea se desfăşoară
într-o tăcere grăitoare, ce ne cutremură străfundurile fiinţei noastre până la transfigurare. Tatăl
Se odihneşte pe grumazul fiului reîntors, îl sărută, semn al iertării şi împăcării, şi, după ce-şi
trage sufletul, ca şi cum n-ar mai vrea să plece de acolo şi ar mai trăi un veac, dă porunci
iubitoare slujitorilor îngeri: haina, inelul, încălţămintea, semne ale libertăţii, ale harului, ale
autorităţii şi puterii.
Auzind toate acestea, catehumenii lăcrimau aşteptând haina Botezului, pecetea
Mirungerii, astfel născându-se la o viaţă nouă în care vor călca „peste scorpii şi peste balauri”,
adică peste păcate şi patimi, în drumul lor spre Împărăţia şi Ospăţul viţelului junghiat, Hristos
Domnul.
În aceste prime două duminici ale Triodului, Sfinţii Părinţi au scos la înaintare
„artileria grea”, cele mai frumoase pilde rostite de Domnul Hristos. Însă n-au aşezat întâi
Pilda Fiului risipitor, coroana pildelor, ci i-au făcut o pregătire aleasă prin Pilda Vameşului şi
a Fariseului. Aceste două parabole ne înalţă atât de sus, încât zburăm împreună cu îngerii şi
se împlinesc cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Creştinii trăiesc pe pământ, dar
parcă vieţuiesc în ceruri”.
3. Duminica lăsatului sec de carne sau a Înfricoșătoarei judecăți (Matei 24, 31-
46), deși destul de veche, se pare că a apărut abia la începutul sec. VII, când împăratul
Heraclius a instituit o săptămână în care să nu se mănânce carne, ci numai lactate – aceasta ca
stare de compromis între cei care se certau dacă Postul Mare trebuie să fie de 7 sau 8
săptămâni. Mai tărziu, această regulă a fost considerată ca o pregătire pedagogică pentru
asceza aspră a Postului Mare. Totuși, celelalte posturi nu au o astfel de pregătire fără carne.
⁕ Sâmbăta asceţilor, cu denumirea completă de Pomenirea tuturor cuvioşilor şi de
Dumnezeu purtătorilor părinţilor noştri celor ce au strălucit întru nevoinţă. Deşi această
sâmbătă e mai veche ca cea a morţilor, în prezent ea se prezintă ca o completare a aceleia.
Biserica dă exemple vii de asceză şi înfrânare. Aceste exemple nu sunt numai dintre monahi,
ci și din alte categorii.
⁕ Săptămâna brânzei [Ἑβδομὰς τῆς τυρινῆς] sau Săptămâna albă face o introducere
duhovnicească şi liturgică la Postul Mare. Triodul este folosit şi în zilele de rând. Apar
rânduiala Tricântărilor şi alte rânduieli asemănătoare Postului Mare. Miercurea şi vinerea din
această săptămână sunt zile aliturgice. În sec. IX-XII, la Constantinopol, în aceste două zile se
oficia Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, cu unele mici modificări de rânduială faţă de
Postul Mare. Neliturghisirea în aceste 2 zile poate fi înţeleasă doar ţinând cont de regula de
postire a monahilor palestinieni din acea vreme3.

3
Conform vechilor izvoare, monahii palestinieni aveau un post foarte aspru (fără niciun fel de dezlegare) în
zilele de miercuri şi vineri ale acestei săptămâni, ca o pregătire pentru Postul Mare (aşa cum reiese şi din
9
 4. Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză este în
strânsă legătură cu duminica precedentă. Judecata lui Dumnezeu şi izgonirea lui Adam
din Rai sunt cele două limite ale timpului umanităţii. Însă Sfinţii Părinţi au aşezat întâi
finalul, spre care tindem, iar apoi ne-au arătat de unde am pornit. Pentru a face un pas spre
viitor trebuie să-ţi asumi trecutul şi să-l transfigurezi. La începutul Postului Mare, noi ne
asemănăm mai mult cu Adam cel căzut, pentru a ajunge la sfârşitul lui, în noaptea Învierii
să fim ca Adam cel nou, Hristos Domnul. Această duminică se mai cheamă şi „Duminica
iertării”, pentru că ne cerem iertare unii altora spre a intra în post împăcaţi. Tocmai despre
iertare şi post ne vorbeşte şi pericopa evanghelică (Matei 6, 14-21).

Săptămânile și duminicile Postului Mare

Prima săptămână a Postului Mare, numită și Săptămâna Mare. Luni și marți din
această săptămână sunt zile aliturgice, datorită ascezei totale a monahilor în aceste 2 zile.
Strictețea postului e mai mare față de celelalte săptămâni. La Pavecernița Mare din primele 4
zile se adaugă Canonul Sf. Andrei Criteanul, preluat din Joia Săptămânii a V-a și împărțit în 4
secțiuni.
⁕ Sâmbetele Postului Mare: Prima sâmbătă a Postului Mare este numită „Sâmbăta
Sfântului Teodor Tiron” și este legată nu de pomenirea propiu-zisă a lui, ci de ,,minunea
colivelor”, făcută de el în Postul Mare. Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a și a IV-a sunt
dedicate pomenirii morților. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită și Sâmbăta
Acatistului (Născătoarei de Dumnezeu).
Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului
de asediul perșilor în anul 626. Denumirea de Sâmbăta Acatistului este legată de cântarea în
picioare a unui imn închinat Fecioarei Maria. Se pare că acest imn – Apărătoare Doamnă... –
exista și înainte de 626 și el a fost compus de patriarhul Serghie al Constantinopolului. Acest
Acatist a fost numit o vreme Imnul cetății Constantinopol sau chiar al poporului bizantin.
a) Duminica I a Postului Mare, numită în vechime a Proorocilor Moise, Aaron,
David și Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra
tuturor ereziilor, sărbătoare instituită de patriarhul Metodie al Constantinopolului la 11 martie
843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Se obișnuiește în
anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane și să se citească Synodikonul,
care este un act în care sunt anatematizați ereticii din toate timpurile și locurile și sunt fericiți
apărătorii dreptei credințe.
b) Duminica a II-a din Postul Mare – a Sf. Grigorie Palama, numită în trecut a
Fiului risipitor. În prezent se citește la Liturghie despre vindecarea slăbănogului din
Capernaum, pericopă care se citește și în perioada Octoihului. Pomenirea Sf. Grigorie Palama

rânduiala slujbei). Acest post a atras după sine regula monahală de a nu face niciun fel de Liturghie, în timp
ce la Constantinopol se făcea Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Se pare că dezlegarea de a mânca
„(foarte) puţină brânză” în aceste două zile este mult mai târzie, de prin sec. IX, „spre surparea învăţăturii
lui Iacob şi a ereziei tetradiţilor”, aşa cum prevede Canonul 33 al Sf. Nichifor al Constantinopolului. Sf.
Nicodim Aghioritul (sec. XVIII), comentând în Pidalion acest canon, spune că această dezlegare trebuie să
se facă doar în mănăstirile unde sunt adepţi ai acestor erezii şi nu peste tot. Dar, întrucât tendinţa generală
este în direcţia slăbirii regulilor de post, în present, aceste zile nu mai sunt de ajunare şi, în acest caz, regula
de a nu sluji Liturghie nu mai are niciun sens.

10
(+ 1359) ca apărător al isihasmului are o importanță duhovnicească foarte profundă pentru
acest post.
c) Duminica a III-a din Postul Mare – a Sfintei Cruci era în trecut a Vameșului, dar
nu pentru că n-ar fi existat prăznuirea Sfintei Cruci, doar că nu era în a III-a duminică, ci în
miercurea din săptămâna a IV-a, când se înjumătățește Postul Mare. Și în prezent se spune
că, ,,precum prin lemnul (pomul) care era în mijlocul raiului desfătărilor a venit căderea, tot
așa, prin lemnul (Crucii), care este cinstit la mijlocul Postului, primim mântuirea”. Dar tocmai
pentru că această sărbătoare a primit o cinstire foarte mare, s-a hotărât mutarea ei în zi de
duminică. Mai trebuie să menționăm că, începând cu săptămâna a IV-a, se pun ecteniile
pentru cei spre luminare, aceasta reieșind din vechea practică a treptelor catehumenatului.
d) Duminicile a IV-a – a Sf. Ioan Scărarul și a V-a – a Cuvioasei Maria Egipteanca
au o istorie diferită de celelalte duminici din Postul Mare. Și ele, în trecut, aveau alte
denumiri. De exemplu, în a IV-a duminică era citită pericopa despre Samarineanul milostiv,
iar în a V-a, pericopa despre Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr. Mai mulți liturgiști
consideră că apariția acestor duminici este în strânsă legătură cu practica veche, potrivit
căreia, în timpul săptămânii (de luni până vineri), în perioada Triodului, nu se făceau pomeniri
ale Sfinților, ci ei erau repartizați pentru ziua de sâmbătă, iar cei mai mari pentru ziua de
duminică. Și Sf. Ioan Scărarul, și Sf. Maria Egipteanca au dată fixă de prăznuire, dar, pentru
că pomenirea lor nu era posibilă în timpul săptămânii, ea a fost așezată în duminici speciale.
Practic, în vinerea săptămânii a VI-a, se încheie Postul Patruzecimii, care este prima
parte a Postului Mare, și, din Sâmbăta lui Lazăr, dar mai ales din lunea săptămânii a VII-a,
începe o altă etapă a Postului Mare – Postul Pătimirilor sau Postul Paștilor, care are o altă
structură și dinamică.

Săptămâna Pătimirilor
Întreaga Săptămână a Pătimirilor este o meditație la Pătimirile Domnului, dar și la
ultimele fapte și învățături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o săptămână de
intensificare a eforturilor noastre duhovnicești în vederea unei pregătiri mai bune pentru
Praznicul Învierii. Postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr și până în
Sâmbăta Mare, este văzut și trăit ca un Post mai special de pregătire pentru Paști și o
continuare firească și mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea de dinainte
de Florii.
Primele trei zile ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri: Sfânta și Marea Luni / Marți /
Miercuri formează un grup aparte față de restul zilelor acestei săptămâni. Ele sunt
asemănătoare și în rânduiala slujbei, chiar dacă fiecare zi are ca subiect de prăznuire
evenimente sau pilde diferite. Luni, de exemplu, Biserica face amintire de smochinul
neroditor și de Iosif cel preafrumos; Marți – se amintește de pilda celor zece fecioare (Matei
XXV), iar Miercuri – de ungerea Mântuitorului în Betania și de trădarea lui Iuda.
Sfânta si Marea Joi. Specific pentru această zi a fost dintotdeauna o Liturghie
solemnă joi seara (sau după amiază)4, la care, încă din vechime, se sfințeau Sfintele Taine

4
În legătură cu această zi, Canonul 50 Cartagina a permis ca în această zi – singura în an – credincioșii să se
poată împărtăși pe mâncate, probabil, în amintirea Cina celei de Taină, la care, într-adevăr, mai întâi a fost
mâncarea și apoi împărtășirea. Aceeași ordine a fost valabilă în toată Biserica până pe la jumătatea sec. II, când
deja s-a trecut la rânduiala actuală. Canonul 29 Trulan a anulat Canonul 50 de la Cartagina.
11
pentru tot anul și se sfințea și Marele Mir. În toate rânduielile, accentul, în această zi, cădea pe
Liturghie și pe amintirea Cinei Domnului.
Sfânta și Marea Vineri se referă la evenimente biblice, de la prinderea lui Iisus în
Grădina Ghetsimani și până la moartea Lui pe cruce. Mărturii despre o prăznuire deosebită a
acestei zile avem încă din sec. II. De cele mai multe ori, până la începutul sec. IV, această zi
era numită paști (de la evreiescul pesah – trecere ); în unele regiuni, ziua era însoțită de o
nespusă bucurie. Începând cu sec. IV, când se generalizează data Paștilor ca zi a învierii
Domnului (și anume duminica), vinerea și sâmbăta înainte de Înviere devin zile de post aspru
și doliu. Strictețea postului s-a concretizat și prin interdicția, prin sec. V, de a face Liturghie în
această zi. Acolo au început a se dezvolta anumite slujbe care aveau ca element de bază
parcurgerea pe jos a acelor locuri în Joia și Vinerea Mare, citindu-se la fiecare popas un
fragment corespunzător din Sfânta Evanghelie. Mai târziu, acest obicei s-a răspândit și în alte
părți ale Răsăritului și chiar în Apus. Tot în legătură cu această zi, tradiția liturgică a
Constantinopolului (din sec IX-XII) menționează două obiceiuri, și anume: a) lepădarea de
Satana a catehumenilor ce urmau să se boteze a doua zi, sâmbătă; și b) apariția citirii celor 12
Evanghelii ale Pătimirilor. Se presupune că la început erau doar 11, după numărul
Evangheliilor Învierii, dar ceva mai târziu s-a mai adăugat una, deja pentru valoarea simbolică
a numărului ,,12”. Sunt menționate și 15 Antifoane specifice zilei și o rânduială deosebită a
Ceasurilor, cu citiri din Paremii, Apostol și Evanghelie. Ziua liturgică se încheie cu Vecernia,
la Stihoavna căreia se scoate Sfântul Epitaf.
Sfânta şi Marea Sâmbătă este ziua liturgică care reflectă evenimentele biblice
petrecute de la coborârea de pe cruce şi îmbălsămarea trupului lui Hristos şi până la punerea
în mormânt şi coborârea la iad a Mântuitorului. Sărbătoarea are şi un profund caracter
dogmatic, care este relevat în mod deosebit de troparul: „În mormânt cu trupul, în iad cu
sufletul, ca un Dumnezeu...”. Există o mulţime de mărturii despre serbarea acestei zile la
Ierusalim, începând cu sec. IV şi mai departe.
Momentul central al acestei zile liturgice era botezul celor pregătiţi pentru luminare.
Slujba în această zi începe seara, cu Utrenia, la care se cântă Prohodul Domnului, după care se
cântă, în chip prophetic, Binecuvântările Învierii. La sfârşitul Doxologiei Mari se face
procesiune în jurul bisericii cu Sfântul Epitaf, iar la sfârşitul Utreniei se citesc Apostol şi
Evanghelie. A doua zi se citesc Ceasurile, apoi Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu
Vecernia. Heruvicul obişnuit este înlocuit cu un alt imn: Să tacă tot trupul..., care se pare că
este cel mai vechi Heruvic. Axionul este şi el special.
După Liturghie se face binecuvântarea pâinii şi a vinului, care se dau celor prezenţi în
biserică. Această rânduială este în legătură cu un vechi obicei monahal care prevedea ca
Liturghia să fie făcută după amiază, iar după aceasta monahii să rămână în biserică până la
începutul slujbei pascale. Pentru a rezista, ei gustau o bucată de pâine (relativ mare) şi puţin
vin pentru a se întări, iar în acest timp ascultau citirea din Faptele Apostolilor.

IV. Recapitularea
Este bine, credem, să fixăm cele învățate prin următoarele întrebări:
Ce este Triodul ?
Ce perioade mai cunoașteți, în afară de cea a Triodului?
Care sunt duminicile care alcătuiesc perioada Triodului?

12
 Din câte săptămâni este alcătuită perioada Triodului?
Care este ultima săptămâna a Triodului? Ce importanță are pentru noi această
săptămână?

V. Asocierea
Dacă dorim să ne alegem un model de pocăinţă, ideal ar fi să urmăm mai mulţi sfinţi
în fapte, aşa cum ne arată Triodul, atunci când doreşte să ne învețe cum să ne pocăim,
pornind de la exemplele scripturistice, deci de la pildele oferite de Mântuitorul, continuând
cu cele din Vechiul Testament şi apoi cu cele din viaţa Bisericii. Modelele de pocăinţă
prezentate de Triod sunt adevarate pilde pentru viaţa oricărui creştin, găsind în ele exemple
vii în amintirea Bisericii prin slujbele lor, prin cinstirea lor, dar mai ales pentru ceea ce ne
oferă ele până la sfârşitul veacurilor: îndemnuri la pocăinţă şi felurile în care aceasta se face.

VI. Generalizarea
Perioada Triodului este, prin excelenţă, perioada în care, prin post şi prin
rugăciune, prin curăţirea de patimi și prin primirea lui Hristos în fiinţă, prin primirea
Împărtăşaniei, omul se apropie mai mult de Dumnezeu. Dar, pentru a ajunge la această unire
cu Hristos, trebuie ca fiecare dintre noi să aducă o jertfă lui Dumnezeu, adică o pocăinţă
pentru păcatele sale, o transformare a vieţii prin harul primit de la Dumnezeu.

VII. Aplicarea
Să începem calea Triodului trecând prin ușa pocăinței, care este Duminica Vameșului
și a Fariseului, cu această hotărâre: Să fim puțin mai smeriți, să nu ne închipuim despre noi
înșine că ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Să avem nădejde și să ne mulțumim să stăm
într-un mic ungher, având însă puternică nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Să ne nevoim
cu nevoința cea bună, căci nevoință este Triodul. Nevoință este Postul Mare. Nevoință este
înfrânarea. Nevoință este întreagă viața noastră. Să purtăm și noi partea noastră de luptă în
această nevoință. Atunci Dumnezeu ne va dărui și nouă, la capătul acestui răstimp, praznicul
Paștelui. Ne va cerceta în casa sufletului nostru, va săvârși minunea Învierii noastre, ne va
dărui îndreptarea din păcatele noastre și, în sfârșit, ne va găzdui la masa praznicală a
Paștelui, a acestei zile sărbătorești a Învierii, la care, mă rog din adâncul inimii, să ne
întâlnim cu toții, nimeni să nu lipsească.

Bibliografie
Alexander Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe și Laurențiu
Constantin, Editura Univers enciclopedic, București, 1995 (accesibilă și în format PDF) sau
ediția din 2013, Editura Sophia, București;
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat: mistagogia timpului liturgic, Eitura Deisis,
Sibiu, 2000;
Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, vol. II, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007;

13
 Paul Evdochimov, Viaţa spirituală în cetate, traducere din limba franceză de Măriuca
şi Adrian Alexandrescu, Editura Nemira, 2010;
Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei, meditaţii duhovniceşti la vremea
Triodului, ediţia a II-a, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas,
Editura Sofia, Bucureşti, 2009;
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Viaţa în Duh – cateheze şi cuvântări, ediţia a
II-a, traducere de Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2011.

14
 Anexa 2

Cateheză despre familia creștină

Pregătirea aperceptivă
Creându-l pe om după chipul și asemănarea Sa, oferindu-i în dar viața, condițiile și
posibilitățile pentru a o perpetua, creându-i calitatea sufletului de a nu trăi în izolare, ci de a se
deschide permanent spre comuniune și comunicare, Dumnezeu i-a oferit, în același timp,
omului și modul de conviețuire ordonată și organizată, pe măsura împlinirii menirii sale.

Anunțarea temei
Toate aceste deziderate se desfășoară în familie, la care ne vom referi în cele ce
urmează.

Tratarea
În înțeles comun, familia este definită ca „celula de bază a societății”. Potrivit
învățăturii creștine, familia trebuie văzută ca o „misiune a Bisericii” sau, după cunoscuta
expresie a Sfântului Ioan Gură de Aur, ca „Biserica de acasă”. Biblia Vechiului Testament se
deschide cu facerea lumii, încununată, nu întâmplător, cu actul nupțial al creării primei
familii. Noul Testament, tot la început, vorbește de prima minune a Mântuitorului, săvârșită
cu prilejul unei nunți, la Cana Galileii. În acest sens, observăm că Adam, strămoșul nostru, a
fost rânduit nu doar ca soț al Evei, ci ca preot al întregii creații, după cum Hristos, Adam cel
Nou, se va „cununa” cu Biserica Sa, dar va fi și Preotul Legii celei noi (pr. Al. Schmemann).
Adam Îl închipuie, așadar, pe Hristos, Eva – Biserica. De altfel, nu numai familia, ci întreaga
creație a fost chemată să fie o Biserică în devenire posibilă (pr. D. Stăniloae). Înțelegem,
astfel, de ce în Noul Testament se vorbește despre Hristos ca despre un „Mire”, iar „Mireasa ”
fiind Biserica (Ioan 3, 29; Efeseni 5, 21-23). Hristos și Biserica devin modele de iubire
desăvârșită pentru bărbat și femeie, uniți prin binecuvântarea lui Dumnezeu.
Literatura patristică descrie familia creștină ca pe o „casă a Domnului” (Clement
Alexandrinul), ca pe „o mică biserică” sau „biserica de acasă” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Nu
întâmplător, primele biserici în care s-au săvârșit sfintele slujbe au fost casele creștinilor
evlavioși. Sfântul Ignatie Teoforul avea să mărturisească inspirat: Acolo unde este Hristos,
acolo este și Biserica universală!” (Epistola către Smirneni).
Caracteristicile familiei creștine sunt: unitatea și indisolubilitatea. Unitatea înseamnă
că în cadrul familiei un bărbat nu poate avea decât o singură femeie. Poligamia nu este admisă
după învățătura creștină, fiindcă Dumnezeu i-a creat omului doar o singură femeie și nu mai
multe. Unitatea familiei se bazează, în primul rând, pe unitatea de ființă dintre soți: „Și a zis

15
Adam: iată, acesta e os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru
că este luată din bărbatul ei” (Facere 2, 23). Această unitate poartă în sine binecuvântarea lui
Dumnezeu încă de la creație: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu
femeia sa și vor fi amândoi un singur trup” (Facere 2, 24). De aici și concluzia „ceea ce a
legat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Unitatea de ființă duce în mod necesar și
la egalitatea dintre bărbat și femeie în cadrul familiei. Apostolul ridică unitatea familiei
temeluită pe iubire și căsătorie, la unitatea dintre Hristos și Biserică; „Bărbați, iubiți-vă
femeile voastre precum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25).
Pe baza acestei unități „bărbatul se sfințește prin femeie și femeia se sfințește prin bărbat” (I
Corinteni 7, 14). Strâns legată de unitatea familiei este și indisolubilitatea ei, adică familia
întemeiată prin căsătorie este pentru toată viața, ca și căsătoria, nu pot fi desfăcute.
Două lucruri pot leza totuși indisolubilitatea căsătoriei și a familiei: desfrâul și
moartea unuia dintre soți. Desfrâul, fiindcă acesta înseamnă o trădare a iubirii dintre soți și
destramă astfel comuniunea dintre ei (Matei 5, 32; 19, 9). Moartea unuia dintre soți, știrbind
în mod natural familia, dă drept soțului rămas în viață să-și refacă familia: „Căci femeia cu
bărbatul este legată prin lege cât trăiește el, iar dacă bărbatul i-a murit... este liberă după lege
să ia alt bărbat” (Romani 7, 2-3). Apostolul vine însă și cu altă precizare, spunând: „Femeia
este legată de lege cât trăiește bărbatul, iar dacă va muri bărbatul ei este liberă să se mărite cu
cine vrea, numai în Domnul. Dar mai fericită este de va rămâne așa...” (I Corinteni 7, 39-40).
Se statornicise obiceiul, în Biserica primară, urmând îndemnul Apostolului, ca o femeie
rămasă văduvă să nu se mai recăsătorească.
Strâns legat de caracteristicile familiei este și scopul pentru care a fost creată. Acesta
este întreit: nașterea de copii, ajutorare reciprocă a soților și ferirea de desfrânare. Nașterea de
copii reprezintă însăși menirea naturală a familiei, ca perpetuare a neamului omenesc. Dar în
același timp, procrearea este și un act sacru. S-a remarcat astfel că, „prin nașterea de copii, se
continuă într-un fel opera lui Dumnezeu, omul devenind colaboratorul direct al Creatorului.
Nașterea de prunci devine atunci nu un simplu act mecanic, precum se întâmplă în regnul
animal, ci o adevărată taină, iar continua aducere la existență de noi și noi ființe, poruncă
dumnezeiască” (Nicolae, Mitropolitul Banatului).
Ajutorarea soților în familie este dată de legământul făcut de ei, prin care se obligă să
fie alături unul de altul toată viața, atât la bine, cât și la rău. De aceea, ei spun unul altuia:
„soț” și „soție”, purtând același nume. Ajutorarea reciprocă este înscrisă în însăși menirea
familiei, chiar de la creație (Facere 2, 18), însă se spune că „bărbatul să acorde femeii iubire
datorată, asemenea și femeia bărbatului” (I Corinteni 7, 3). Neîmplinirea acestei datorii
reprezintă o lașitate și o trădare a iubirii familiale.
Familia îndeplinește și scopul moral de a feri de păcatul desfrânării, după cum ne arată
Apostolul: „Din cauza desfrânării, să-și aibă fiecare femeia sa și fiecare să-și aibă bărbatul
său. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân
pe trupul său, ci femeia” (I Corinteni 7, 2-4). Cât privește condițiile întemeierii familiei prin
căsătorie, acestea sunt următoarele:
În primul rând, căsătoria trebuie să fie un act liber. Fără libertate nu poate fi luată
hotărârea necesară pentru întemeierea familiei și atunci familia nu poate forma o unitate de
voință și acțiune. Este destrămată înainte de a se fi întemeiat. Sunt chiar întrebați cei ce vor
să-și întemeieze familia, fac acest pas în mod liber și nesiliți de nimeni. Când doi tineri se

16
hotărăsc să-și unească viețile, din dragoste și cu deplină responsabilitate, vor cere atât
binecuvântarea părinților trupești, cât și a preoților duhovnici. Cu aceste binecuvântări și
regăsiți sufletește prin Spovedanie și Împărtășanie, tinerii vor primi, apoi, binecuvântarea lui
Dumnezeu prin Taina Cununiei. Rânduiala tradițională, deosebit de frumoasă, cere ca mirii să
fie cununați imediat după Sfânta Liturghie, la care să participe și ei, și în cadrul căreia să se
împărtășească. În cultul Bisericii primare nu exista o slujbă separată a nunții, mirii fiind
cununați în partea finală a Liturghiei, la care se împărtășeau. În amintirea acestui fapt, în
rânduiala de astăzi a cununiei avem momentul gustării pâinii (pișcotului) și a vinului, ca
simboluri ale Euharistiei de altădată.
În al doilea rând, căsătoria se întemeiază pe afecțiunea sau pe iubirea reciprocă dintre
cei ce intenționează să întemeieze familia, și nu pe interese, calcule sau presiuni din afară.
Dacă nu există această iubire de la întemeierea familiei, ea nu va fi găsită, oricât ar căuta-o
cineva mai târziu în cadrul familial.
Ca expresie a iubirii care trebuie să-i lege în cadrul unității familiale, soții au datoria
de a statornici buna înțelegere prin potrivirea firilor și a caracterelor într-o unitate de simțire și
acțiune. Făgăduința credincioșiei (fidelității) pe care au depus-o soții în fața Sfântului Altar
trebuie să rămână statornică și puternică, nelăsându-se pradă ispitelor și păcatului.
Întrucât copiii reprezintă o prelungire a vieții și ființei părinților, aceștia trebuie să le
creeze condițiile necesare de creștere și dezvoltare trupească, asigurându-le hrana,
îmbrăcămintea, locuința. Părinții trebuie să poarte grijă și de formarea sufletească, de
educarea copiilor. Pe drept cuvânt se vorbește de „cei șapte ani de acasă...” sau e zicala că „pe
copil, cum îl înveți, așa îl vei avea în viață”. De fapt, educația pe care o primește copilul prin
modelarea sufletului și dăltuirea caracterului va fi icoana părinților, spre cinstea sau rușinea
lor.
Copiii trebuie să dea ascultare bunelor îndemnuri venite din partea părinților (se
impune însă ca și sfaturile părinților să fie vrednice de urmat...). Se cuvine ca, în caz de
neputință sau boală, copiii să acorde părinților ajutor și îngrijire, iar iubirea față de ei să se
continue și după moarte, prin rugăciunile înălțate către Dumnezeu pentru odihna sufletului
lor.
Har peste har se revarsă în familia creștină prin slujbele Bisericii, în fruntea lor
aflându-se Sfânta Liturghie, a cărei rânduială unește cele nevăzute cu cele văzute, cele tainice
cu cele descoperite. Cerul și pământul se unesc în comuniunea euharistică, pe Sfântul Disc,
așa cum, în bobul de rouă, se reflectă întreaga boltă albastră a cerului senin, unită cu marginile
verzi ale peisajului terestru. Liturghia ne oferă conștiința că familia este alcătuită nu doar din
cei de pe pământ, ci și din cei de dincolo, în același sens, că neam înseamnă a-i număra nu
doar pe cei vii, ci și pe cei plecați. Să ne amintim că Sfânta Scriptură însăși, vorbind,
bunăoară, de moartea patriarhului Avraam, zice: „Apoi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneți
adânci (...) și s-a adăugat la poporul său” (Facere 25, 8). Faptul că aparținem unei familii ne
asigură conștiința identității, iar simțământul că suntem în comuniune euharistică atât cu viii,
cât și cu cei adormiți ne deschide calea spre universalitate.

Recapitularea
Care este caracterul natural al familiei?
Care este originea divină a familiei?

17
 Care sunt trăsăturile caracteristice ale familiei?
Care este scopul familiei?
Din cine este formată familia?

Asocierea
Pornind de la constatarea Sfinților Părinți că familia reprezintă o „Biserică mai mică”,
s-a remarcat că, „dacă Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, întrucât face parte din
Biserică, poate fi socotită mireasa lui Hristos, iar El ca Mire ceresc al ei o unește cu Sine, o
umple de viață divină, o încadrează în organismul cel mare al Bisericii, o luminează, o
întărește, o sfințește. Și așa cum unitatea și puterea Bisericii o constituie Hristos, tot Hristos
constituie unitatea și puterea familiei creștine. Prezența lui Hristos face din familie un
organism în care pulsează veșnicia.

Generalizarea
Familia creștină este cea mai importantă împărăție pământească, creată după chipul
Împărăției cerești. Legea ei de viață este iubirea. Hotarul ei, fidelitatea. Paza ei, rugăciunea.

Aplicarea
Întemeiată odată cu Taina Sfintei Căsătorii, familia creștină reprezintă un așezământ
divin, revenindu-i datoria cultivării virtuților creștine, a atașamentului față de Biserică și de
credința străbună. Constituind vatra de formare a viitorilor cetățeni, familia are datoria
cultivării virtuților cetățenești, a împlinirii datoriilor sociale și a dragostei față de patrie.
Atragem atenția că familia are și dușmani, de care trebuie să ne ferim: ateismul și credințele
deșarte, viața dezordonată (alcoolul, drogurile, prostituția, pornografia), lenea, hoția,
infidelitatea și divorțul, ura, egoismul etc., păcate și vicii care dezvăluie, de fapt, lipsa
evidentă a responsabilității.

Bibliografie
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omili la căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni”,
Traducere și note Marcel Hancheș, în: Altarul Banatului, nr. 1-3, 2002;
Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Adevărul şi frumuseţea
căsătoriei. Teologia iubirii, Alba Iulia, 1996;
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003;
Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale, Vol. I, Editura Sophia, București,
2012;
Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma, Cateheze, Vol. I, Editura Episcopiei Devei și
Hunedoarei, Deva, 2016;
John Meyendorf, Căsătoria, perspectivă ortodoxă, Editura Renaşterea&Patmos, Cluj-
Napoca, 2012;
Pr. Prof. Vasile Mihoc, „Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de
prunci, scop principal al căsătoriei”, în: Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr. 9-10;

18
 Pr. Lector Mihai Vizitiu, „Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli”,
în: vol. Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995;
Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale, Vol. I, Editura Sophia, București,
2012;
Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma, Cateheze, Vol. I, Editura Episcopiei Devei și
Hunedoarei, Deva, 2016
Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad.
Pr. Lucia Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006;
Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Familia azi. Probleme pastorale şi sociale”, în: rev.
Glasul Bisericii, anul LVII (2001), nr. 9-12.

Anexa 3

Cateheză despre Pătimirile Domnului

Pregătirea aperceptivă
Săptămâna Mare, ultima săptămână a Postului Paștelui, numită și Săptămâna Sfintelor
Pătimiri, are menirea de a pregăti credincioșii pentru Înviere. Pentru a simți bucuria pascală
trebuie să ne pregătim în această săptămână atât sufletul, cât și trupul, înăsprind postul pe cât
ne stă în putință măcar în aceste ultime zile, care sunt și cele mai importante din Post. După
cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, bucuria lui Dumnezeu se revarsă și peste cel care a
venit abia în ceasul al unsprezecelea, ca și peste cel care a venit încă din ceasul întâi la
Hristos.

Anunțarea temei
De aceea, cu frică și cu cutremur, în cele ce urmează, vom discuta despre Cinstitele
Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Tratarea
În Săptămâna Sfintelor Pătimiri reamintim și retrăim ultimele zile din viața
Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune și dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate și măreție
în același timp, de tristețe, dar și de bucurie, de pocăință, dar și de nădejde. Fiecare zi are un
înțeles și un mesaj foarte clar și adânc. Primele trei zile se numesc mari și sfinte pentru că
reamintesc sensul eshatologic al Paștelui. A patra zi, joi, marchează cea din urmă Cină a
Domnului cu ucenicii Săi și trădarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numită și „Paștile Crucii”,
este cu adevărat începutul Paștelui, iar sâmbătă este ziua în care tristețea este transformată în
bucurie prin omorârea morții. Această săptămână se deosebește de toate celelalte perioade ale
anului bisericesc prin câteva caracteristici liturgice, care îi conferă o notă de sobrietate și
măreție în același timp, de tristețe dar și de bucurie, de pocăință și de nădejde în Învierea
Mântuitorului. În această perioadă se retrăiește amintirea plină de dramatism a pătimirilor

19
Mântuitorului Iisus Hristos, care lasă să se întrevadă, în orice moment, bucuria și lumina
învierii.
Ceea ce marchează, în primul rând, această săptămână este modul în care se postește.
Conform rânduielilor canonice tradiționale, în această săptămână, în primele trei zile: luni,
marți și miercuri, ca și ultimele zile, vineri și sâmbată, se ajunează până spre seară, când se
poate mânca puțină pâine și se bea apă. Ziua de joi este o zi obișnuită de post, se mănâncă o
dată pe zi, seara, hrană uscată. Cu gândul la Pătimirile Mântuitorului, creștinul înțelege că este
momentul ca și el să facă această jertfă a postului, pentru ca bucuria Învierii să fie pe măsura
sacrificiului făcut. Este perioada în care se împărtășesc cei mai mulți credincioși. În fiecare
zi, Biserica ne înfățisează evenimente și momente din istoria sfântă a mântuirii, din Vechiul și
Noul Testament, care ne aduc aminte de faptele vrednice de pocăință și de datoria de a veghea
permanent pentru ca să putem lua parte cu Mântuitorul la Împărăția Sa.
Lunea cea mare
„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar
nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul
să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteptă
strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu”
(Troparul zilei). În această zi, se face pomenire de fericitul Iosif și de smochinul ce s-a uscat
prin blestemul Domnului.
De astăzi încep Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel
preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – este icoană a lui
Hristos, pentru că, asemenea lui, și Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de
ucenicul său cu treizeci de arginți, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului.
Sculându-Se de acolo prin El însuși, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge
cu putere și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se
pe El însuși pentru noi și ne hrănește cu pâine cerească.
Istoria smochinului a fost așezată aici spre a îndemna la umilință, după cum istoria lui
Iosif a fost așezată spre a ne înfățisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadă
duhovnicească este un smochin. Dacă Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după
viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și-l trimite în focul veșnic.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-
însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumina, și mă mântuiește” (Condacul
zilei).
Marțea cea Mare
Această zi ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului, cu două parabole
strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și parabola talanților (Matei
25, 14-30; Luca 19, 12-27). Când Domnul se suia la Ierusalim și se ducea la Pătimiri, a spus
ucenicilor Săi și aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind în feciorie să nu se
îngrijească și de celelalte virtuți, și mai ales de milostenie, prin care se vădește strălucirea
fecioriei. „La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tăierea smochinului temându-te, cu
iubire de osteneală lucrează-l, ticăloase, priveghind și strigând: Să nu rămânem afară de
cămara lui Hristos” (Condacul zilei).
Miercurea cea Mare

20
 În această zi, se face pomenire de femeia cea păcătoasă (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-
50), care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul acesta s-a întâmplat puțin înainte de
mântuitoarea pătimire. Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon cel lepros, o
femeie păcătoasă s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea
ei s-a pus în acea zi pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindeni și
tuturor fapta ei cea cu multă căldură. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a
văzut că o are Hristos pentru toți, dar mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în
casa unui lepros. Se gândea deci femeia că îi va vindeca boala după cum l-a vindecat și pe
acela. Și, într-adevăr, Hristos a tămăduit-o, dându-i iertare de păcate. „Doamne femeia ce
căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-
se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare…”.
Joia Cinei celei de Taină
„Când măriții ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu
iubirea de arginți bolnăvindu-se, s-a întunecat… Vezi, iubitorule de avuții, cel ce pentru
acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de sufletul nesățios care a îndrăznit unele ca acestea
asupra Învățătorului. Cel ce ești peste toți bun, Doamne, slavă Ție” (Tropar Joia Mare).
Patru lucruri mai prăznuim în această zi: spălarea picioarelor, Cina cea de Taină,
Rugăciunea din grădina Ghetsimani, vânzarea și prinderea Domnului. Înainte de a începe
Cina, Hristos S-a sculat, Și-a dezbrăcat hainele și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin
aceasta a vrut să îl facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble
după întâietăți: „Cel care vrea să fie întâiul să fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se
El însuși pildă. La sfârșitul mesei aduce vorbă și despre vânzarea Lui. După puțin timp, luând
pâinea a zis: „Luați mâncați”; la fel și paharul, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este
Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
După aceea, arătându-Se om, spune ucenicilor: „Întristat este sufletul meu până la moarte”
(Matei 26, 38) și S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda
cunoștea locul și, luând câțiva soldați, a venit să-L prindă. A fost prins și dus la Ana, la
Caiafa, și în cele din urmă la Pilat. Acum, Petru se va lepăda de trei ori de Hristos, tăgăduind
că-L cunoaște. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii
Sfânta Cruce.
Vinerea Pătimirilor
În aceasta zi se pomenesc Sfintele, Mântuitoarele și Înfricoșătoarele Pătimiri ale
Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă
pomenire de mărturisirea mântuitoare fãcută de tâlharul recunoscător, care a fost împreună cu
El. Biserica numește Pătimirile Domnului: sfinte – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul
Sfinților, sfințenia însăși; mântuitoare – pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a
răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșătoare, pentru că nu poate fi ceva
mai înfricoșător decât ocara pe care Făcătorul a răbdat-o de la făptura Sa.
Seara săvârșim Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptă a tânguirii pentru
Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoară de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al
celor trei zile petrecute în mormânt. „În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au
spăimântat oștirile îngeresti, pogorârea Ta cea multă preamărind” (Starea întâi – Prohodul
Domnului).
Sâmbăta Mare

21
 În această sfântă zi prăznuim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos și pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat
spre viață veșnică. Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul Trup al Domnului, l-
a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui:
„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tău, cu giulgiu curat
înfășurându-l și cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus” (Tropar).
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul lui curat și
dumnezeiesc Se pogoară în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și l-a dat în
mâinile Tatălui. Și-a dat și propriul Său sânge, preț de răscumpărare pentru noi. Trupul
Domnului a suferit și despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciunea în înțelesul
unei putreziri a trupului. După-amiază săvârșim Liturghia Sfântului Vasile unită cu Vecernia.
„Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să
nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea
spre mâncare credincioșilor. Și merg înaintea lui cetele îngerești cu toată căpetenia și puterea,
heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și cântând
cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia” (Heruvic).
Ceea ce constituie însă caracteristica esențială a acestei săptămâni sunt slujbele divine
deosebite ce se săvârșesc în acest interval de timp și care îi dau caracterul de unicitate. Este
vorba, în primul rând, de minunatele slujbe ale deniilor, adică acele servicii divine cu caracter
de priveghere, care se săvârșesc seara și care, de fapt, sunt utrenii de a doua zi. Ele ne duc cu
gândul la primele veacuri creștine, când cultul divin se săvârșea seara, spre ziua următoare,
creând acea atmosferă de mai apropiată comuniune cu Dumnezeu și de meditare la viața de
apoi.
În această săptămână, urmărim pas cu pas și devenim solidari cu pătimirile
Mântuitorului Hristos. Îmbrăcate în veșmântul plin de poezie al imnografiei creștine și
învăluite în misterul creat de frumoasa psalmodie ortodoxă, pătimirile Mântuitorului devin ale
noastre, ca participanți activi la cultul divin, gustând din plin atmosfera de mister care se
răspândește în lăcașul de cult.

Recapitularea
Așadar, am văzut că Hristos S-a jertfit pentru noi și pentru a noastră mântuire, a
refăcut legătura dintre omul cel căzut în păcat și Creatorul său – Dumnezeu. A pătimit pentru
ca noi să devenim membri ai noii Biserici și părtași ai Împărăției lui Dumnezeu.

Asocierea
Oarecând, evreii aduceau un miel ca jertfă în perioada Paștelui, sângele vărsat de
acesta simbolizând curățirea păcatelor. Astazi, însă, Mielușelul lui Dumnezeu de bună voie se
aduce pe sine, nu ca simbol și nu doar pentru un singur popor, ci jertfă pentru mântuirea
tuturor.

Generalizarea
Așa și noi, să ascultăm glasul Stăpânului și, mergând în această lume plină de
necredință și de nepăsare, să vestim Cuvântul adevărului. Să-i aducem pe toți la picioarele
Crucii lui Iisus, căci zilele trec ca fumul și vine moartea când nu vom mai putea face nimic.

22
 Să fugim ca de foc de pilda trădătorului Iuda; să ne ferim de necredința evreilor, care
n-au vrut să cunoască pe Fiul lui Dumnezeu. Să fugim de lepădarea lui Petru, căci omul se
leapădă de Dumnezeu foarte ușor, prin viața lui, prin faptele lui, fie din știință, fie din
neștiință.

Aplicarea
Cum trebuie deci să-L răsplătim pe Hristos? Hristos Se jertfește pentru noi și noi să ne
jertfim pentru El!
Jertfa trebuie făcută prin post, iubire și smerenie. Hristos pătimește pentru noi, iar noi
trebuie să pătimim pentru aproapele. Hristos le rabdă pe toate, așadar, și noi să răbdăm
necazurile și greutățile. Să plângem azi mulțimea păcatelor noastre, să ne gândim că Hristos a
primit pălmuiri, scuipări și chinuri pentru noi. Să ne gândim mai mult că orice păcat e o rană
adusă Domnului. Așadar, să lucrăm cu frică și cu cutremur la mântuirea noastră și să zicem și
noi cu umilință și durere: „Închinămu-ne Patimilor Tale, arată-ne nouă și cinstită Învierea Ta”
(„Veniți să fericim pe Iosif”).

Bibliografie

Aivanhov O.M., Crăciunul şi Paştele în tradiţia iniţiatică, Editura Prosveta,

Bucureşti, 2009;
Pr. Dr. I. Bude, Nu „Paşte”, ci „Paşti”!, http://www.crestinortodox.ro, accesat
14.02.2020, ora 15:00;
Pr. Prof. Dr. N. Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Eurorinter,
Bucureşti, 1992;
Arhimandrit T. Părăian, Darurile Învierii, Gânduri care duc spre Lumină, Editura
ASAB Bucureşti, 2011;
Alexander Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe și Laurențiu
Constantin, Editura Univers enciclopedic, București, 1995 (accesibilă și în format PDF) sau
ediția din 2013, Editura Sophia, București;
Makarios Simonopetritul, Triodul explicat: mistagogia timpului liturgic, Editura
Deisis, Sibiu, 2000;
https://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/saptamana-patimilor-saptamana-
mare-71144.html.

23
 Anexa 4

BIBLIOGRAFIE

***Bucuria nunții binecuvântate. Cateheze pentru familia creștină, Editura Cuvântul

Vieții Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București 2011;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile despre Pocăință, Traducere din limba greacă e Pr.
Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1998;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cum să comunicăm copiilor credinţa ortodoxă. Convorbiri,
reflexii şi alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu, 2002;
Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre creşterea copiilor”, în: vol. Despre feciorie.
Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, trad. pr. D. Fecioru, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti;
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omili la căsătorie – Comentariu la Epistola către Efeseni,
Traducere și note Marcel Hancheș, în Altarul Banatului, nr. 1-3, 2002;
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas,
Editura Sofia, Bucureşti, 2009;
Alexander Schmemann, Postul cel Mare, traducere de Andreea Stroe și Laurențiu
Constantin, Editura Univers enciclopedic, București, 1995 (accesibilă și în format PDF) sau
ediția din 2013, Editura Sophia, București;
24
 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat: mistagogia timpului liturgic, Eitura Deisis,
Sibiu, 2000;
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Viaţa în Duh – cateheze şi cuvântări, ediţia a
II-a, traducere de Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2011;
† Mitropolit Nicolae Mladin, „Tineretul și rugăciunea”, articol din Tineretul și
creștinismul, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008;
† Mitropolit Emilianos Timidiades, „Preot, parohie, înnoire”, articol din Tinerii și
biserica în zilele noastre, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2008;
† Irineu, Episcop de Ecaterinburg şi Irbiţk, Mamă, ai grijă!, Călăuziri pentru
creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor, trad. din lb. greacă de diac. drd. Nicuşor Morlova,
Editura Buna-Vestire, Bacău, 2001;
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Perspective catehumenale. Tradiție și
contextualizare pastorală: studii catehumenale și cateheze pentru ziua de azi, Astra Museum-
Techno Media, Sibiu, 2013;
Paul Evdochimov, Viaţa spirituală în cetate, traducere din limba franceză de Măriuca
şi Adrian Alexandrescu, Editura Nemira, 2010;
Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei, meditaţii duhovniceşti la vremea
Triodului, ediţia a II-a, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, vol. II, Editura Crigarux, Piatra Neamţ, 2007;
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Viaţa în Duh – cateheze şi cuvântări, ediţia a
II-a, traducere de Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2011;
Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, În Hristos şi în Biserică. Adevărul şi frumuseţea
căsătoriei. Teologia iubirii, Alba Iulia, 1996;
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003;
Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, Cateheze pastorale, Vol. I, Editura Sophia, București,
2012;
Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma, Cateheze, Vol. I, Editura Episcopiei Devei și
Hunedoarei, Deva, 2016;
John Meyendorf, Căsătoria, perspectivă ortodoxă, Editura Renaşterea&Patmos, Cluj-
Napoca, 2012;
Pr. Prof. Vasile Mihoc, „Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de
prunci, scop principal al căsătoriei”, în: Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr. 9-10;

25
 Pr. Lector Mihai Vizitiu, „Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli”,
în: vol. Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995;
Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad.
Pr. Lucia Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă, 2006;
Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Familia azi. Probleme pastorale şi sociale”, în: rev.
Glasul Bisericii, anul LVII (2001), nr. 9-12.
Pr. Prof. Dr. N. Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner,
Bucureşti, 1992;
Arhimandrit T. Părăian, Darurile Învierii, Gânduri care duc spre Lumină, Editura
ASAB Bucureşti, 2011.

26