Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
8 Monopolul
8 Monopolul
MONOPOLUL
Figura 8.1 (a, b şi c) prezintă legătura dintre cerere, venit total şi venit marginal pentru
un monopol. Venitul total se obţine înmulţind preţul cu cantitatea, la fiecare punct de pe curba
cererii. Venitul marginal este creşterea de venit total rezultată din sporirea cu o unitate a
producţiei. Când cererea este elastică – vezi grafic (b) – venitul marginal este pozitiv şi venitul
total creşte. Când cererea este inelastică, venitul marginal este negativ şi venitul total scade.
Venitul marginal este mai mic decât preţul la toate nivelurile de producţie.
Figura 8.1. Cerere, venit total şi venit marginal pentru un monopol
(a)
Venit
Cantitate
marginal
(1) Preţ
(4)
(2) Venit total
(3)
1 80 mil lei 80
77,6 155,2 75,2
2
75,2 225,6 70,4
3
. . .
. . .
. . .
16 44,0 704 3,2
17 41,6 707,2 -1,6
18 39,2 705,6
. . .
. . .
. . .
33 3,2 105,6 -78,4
34 0,8 27,2 -27,2
35 0 0
1
Vezi capitolul 3.
venitului marginal intersectează axa orizontală la nivelul producţiei pentru care venitul total
este maxim. Altfel spus, venitul total este maxim atunci când venitul marginal este zero.
De aici se desprinde o regulă simplă care poate fi aplicată pentru reprezentarea curbei
venitului marginal care corespunde unei curbe a cererii reprezentată printr-o linie dreaptă:
curba venitului marginal intersectează întotdeauna axa orizontală la jumătatea distanţei dintre
punctul de intersecţie al curbei cererii cu axa orizontală şi originea sistemului de axe. Această
regulă nu se poate aplica pentru curbe ale cererii care nu sunt reprezentate printr-o linie
dreaptă.
(b)
)
lei
l. Zonă de cerere
mi 80 elastică
r(
ita
un Cerere unitară
nit
ve
şi 40
eţ Zonă de cerere
Pr inelastică
Cerere
0
10 20 30 40
-13
Venit marginal
Cantitate
(c)
80
) Venit total
lei
il.
(m 40
al Venit total
tot maxim
nit
Ve
0
10 20 30 40
Cantitate
Întotdeauna, curba venitului marginal este situată sub curba cererii. Acest lucru arată
că pentru un monopol venitul marginal este mai mic decât preţul (creşterea venitului total
generată de vânzarea unei unităţi suplimentare de produs este mai mică decât preţul acelei
unităţi). De ce? Pentru a creşte volumul total al vânzărilor, monopolul trebuie să reducă preţul
tuturor unităţilor vândute şi nu doar al ultimei unităţi.
(a)
80
Cost total
)
lei
l. 60
Venit total
Profit maxim
mi
eci
(z
40
nit
ve
şi
al
20
tot
st
Co
0
5 10 15 20 25 30 35
Producţie
(b)
) 80
lei Cost marginal
il.
(m
r 60
ita Cost mediu
un
nit Profit
ve 40
şi
st
co Curba cererii
20
eţ,
Pr
0 5 10 15 20 25 30 35
Producţie
(c)
Venit
marginal Cost
Preţ
(4) marginal Cost total Profit total
Producţie (2) Venit total
(5) (6) (7)
(unităţi) (3)
(1)
1 80 mil. lei 80 27,2 190,4 -110,4
75,2 -62,4
2 77,6 155,2 24,4 217,6
70,4 .
3 75,2 225,6 . .
. . . . . . .
. . . . . . .
. . . . . .
.
12 53,6 643,2 22,4 18,4 404 239,2
13 51,2 665,6 17,6 20 424 241,6
14 48,8 683,2 12,8 22 446 237,2
15 46,4 696 8 24,4 470,4 225,6
16 44 704 3,2 27,2 497,6 206,4
17 41,6 707,2 30,4 528 179,2
80
Cost marginal
) 60
lei Pierdere
Uneori, cererea poate să nu fie suficient de mare astfel încât să permită monopolului să
obţină profit. De exemplu, în acest grafic curba cererii se află permanent sub curba
il.
costului total mediu. Pe termen scurt, cel mai bun lucru pe care poate să îl Cost
(m facă mediu
o firmă
40
aflată într-o asemenea situaţie este să îşi diminueze pierderile prin menţinerea nivelului
eţ
de producţie la punctul în care venitul marginal este egal cu costul marginal.Cost
Pr În cazul în mediu
variabil
care condiţiile pieţei se modifică şi curba cererii se deplasează şi mai mult spre
originea sistemului de coordonate – împiedicând astfel obţinerea unui preţ care ar
20 – strategia pe termen scurt a monopolului ar fi închiderea
acoperi costul total mediu
firmei. Cerere
Pe termen lung, menţinerea unor condiţii nefavorabile ale pieţei generează probleme
0
5 de monopol.
unei asemenea firme, în ciuda poziţiei sale 10 15 firma 20
Dacă depinde în25întregime30de 35
În lumea reală nici o firmă nu este perfect protejată pe termen lung de rivali, deoarece
profitul economic obţinut de un monopol atrage alţi antreprenori, care îşi folosesc întreaga
ingeniozitate pentru a găsi modalităţi de intrare pe piaţa respectivă.
Ce poate să facă o firmă pentru a se proteja de rivali? O posibilitate ar fi să convingă
autorităţile să interzică intrarea pe piaţa respectivă. Acesta este un exemplu de comportament
căutător de rente (rent-seeking). Căutarea, obţinerea şi păstrarea rentelor este însă o activitate
costisitoare pentru firme. Astfel, în cazul unui monopol, căutarea rentei determină creşterea
costului total mediu şi, prin urmare, diminuează profitul pe termen lung.
Un alt mod de a împiedica intrarea rivalilor pe piaţă constă în diminuarea voluntară a
preţului. Astfel, un monopol poate să-şi vândă produsul la un preţ mai mic decât cel care ar
permite maximizarea profitului pe termen scurt.
Unele firme nu practică acelaşi preţ pentru toţi cumpărătorii produselor sau serviciilor
lor. De exemplu, este greu să găseşti într-un avion pasageri care au plătit acelaşi preţ pe bilet
pentru aceeaşi călătorie. Preţurile aceloraşi produse sunt diferite în funcţie de locul procurării
lor (hipermarket sau chioşcul de la colţul străzii), de cantităţi etc. Această practică este
cunoscută sub denumirea de discriminare prin preţ.
Discriminarea prin preţ constă în perceperea unor preţuri diferite pentru unităţi diferite
din acelaşi produs, atunci când diferenţele de preţ nu sunt justificate de diferenţe de costuri.
Pentru ca discriminarea prin preţuri să fie posibilă este necesară existenţa sinultană a trei
condiţii: (i) firma care o practică trebuie să aibă o anumită putere pe piaţă (adică, să poată să
stabilească, în mod profitabil, un preţ mai mare decât costul marginal); (ii) cele două sau mai
multe pieţe pe care se vinde un produs să poată fi separate; cu alte cuvinte, să nu poată exista
posibilitatea transferului sau revânzării produsului respectiv de pe o piaţă pe cealaltă, în caz
contrar – prin arbitraj – preţurile egalându-se în mod natural 3; şi (iii) curbele cererii de pe
pieţele segmentate să aibă elasticităţi diferite la niveluri date ale preţurilor. În plus, vânzătorii
trebuie să poată clasifica cumpărătorii în funcţie de tipul de elasticitate a cererii pentru
produsul respectiv – astfel, pentru cei cu o cerere inelastică se pot practica preţuri mari, iar
pentru cei cu cerere elastică se pot practica preţuri mai mici.
Motivul care determină firmele să practice discriminarea prin preţ este posibilitatea ca
prin aceasta profiturile să fie majorate. Atunci când vinde încă o unitate suplimentară dintr-un
anumit produs, firma realizează venit marginal; acesta este rezultatul a două efecte de sens
contrar: primul se referă la creşterea de venit datorată vânzării unei bucăţi suplimentare, adică
preţul p al acesteia, iar al doilea reprezintă scăderea de venit asociată întregii producţii (Qp),
unde p este scăderea de preţ necesară pentru a determina vânzarea încă unei unităţi
suplimentare. Toate metodele de discriminare prin preţ pot fi privite ca metode care încearcă
să minimizeze acest ultim efect determinat asupra venitului marginal de către creşterea
vânzărilor. Deci, cu alte cuvinte, ca metode care încearcă să realizeze o extindere a vânzărilor
prin oferirea unui preţ mai scăzut doar ultimului consumator (sau anumitor consumatori), fără
a oferi simultan şi celorlalţi acelaşi preţ mai scăzut.
Există trei tipuri de discriminare prin preţ:
Aceasta este situaţia în care un monopolist vinde cantităţi diferite din acelaşi produs la
preţuri diferite şi aceste preţuri pot să difere de la persoană la persoană.
Discriminarea prin preţuri de gradul 1 presupune ca fiecare unitate de produs să fie
vândută acelui individ care o preţuieşte cel mai mult, la preţul maxim pe care individul este
dispus să îl plătească. Astfel, pe această piaţă nu există surplus al consumatorului, acesta fiind
absorbit în întregime de către producător. Ca rezultat, această discriminare prin preţuri
conduce la un nivel eficient de producţie.
3
Sunt câteva modalităţi de limitare a posibilităţii de revânzare: în cazul serviciilor (de regulă, acestea nu pot fi
revândute): prin stabilirea unor condiţii de garanţie astfel încât să nu se aplice produselor revândute, existenţa
unor costuri mari de tranzacţionare (de exemplu, costuri de transport între diferite pieţe), prin impunerea
anumitor clauze contractuale sau prin integrare pe verticală (vezi cazul Petrom, în legătură cu care alte firme
proprietare de staţii de benzină s-au plâns că practică preţuri mai mici pentru benzina vândută propriilor sale
staţii; sau cazul Alcoa, la începutul secolului, care ca producător de aluminiu a cumpărat numeroase firme din
aval, dar numai în ramuri unde cererea era elastică – cabluri electrice, unde exista posibilitatea de substituire cu
cabluri din cupru, subansamble pentru automobile etc., dar nu şi din ramuri cu cerere inelastică, cum ar fi
siderurgia sau construcţia de avioane).
Discriminarea perfectă prin preţ este rareori întâlnită în viaţa reală (de exemplu, în
mici comunităţi în care fiecare locuitor ştie totul despre disponibilitatea de plată a celorlalţi
locuitori, astfel încât medicul poate să ceară tarife diferite de la pacient la pacient pentru
consultaţiile acordate). În acelaşi timp, acest tip de discriminare prin preţuri este util pentru că
oferă un exemplu de alocare eficientă a resurselor, altul decât cel realizat de o piaţă
concurenţială.
Aceasta este situaţia în care un monopolist vinde cantităţi diferite dintr-un produs la
preţuri diferite, dar toţi indivizii care cumpără aceeaşi cantitate plătesc acelaşi preţ. Astfel,
preţurile diferă în funcţie de cantitate, dar nu şi în funcţie de indivizi (de exemplu, discount-
urile la achiziţiile en-gros). De exemplu, oricine cumpără şase sticle cu Coca-Cola la Metro
sau Selgros plăteşte acelaşi preţ – mai mic decât preţul de vânzare a aceluiaşi produs la un
magazin din cartier. Folosirea unor preţuri diferite în funcţie de cantitatea de produs
cumpărată este întâlnită şi în cazul utilităţilor publice (de exemplu, preţul unitar al unui kw/h
de electricitate depinde de cantitatea consumată).
Aceasta este o situaţie în care un monopolist vinde produsul său unor persoane diferite
la preţuri diferite, dar fiecare unitate de produs vândută are acelaşi preţ. Acesta este cea mai
folosită formă de discriminare prin preţuri (de exemplu discounturile pentru pensionari,
studenţi, etc.).
max P1 (Q1) Q1 p 2 (Q 2) Q 2 C Q1 Q
Q1Q 2
Soluţia optimă presupune:
1
P1 1 1
(Q ) Cmg (
Q1 Q2)
1 1
(Q )
1 Cmg (Q Q )
P 2 Q2
( ) 1
2 (Q2) 1 2
1 1
Dacă P1 > P2, atunci : 1 1
1 (Q1) 2 ( Q 2)
1 1
Rezultă că:
1 (Q1) 2 ( Q 2)
Adică : 2 (Q 2) 1 (Q1)
Dacă firma nu poate să practice discriminarea prin preţ, ea are o curbă a cererii dată de
relaţia Q (a c) (b d ) / P şi produce într-un punct situat la jumătatea curbei cererii, ale
în care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ este –1. Astfel, P1* este preţul
care permite maximizarea profitului – orice reducere a preţului determinând reducerea
venitului pe piaţa 1. Dacă cererea pe piaţa 2 este foarte mică, monopolul nu va dori să reducă
preţul pentru a vinde pe acestă piaţă: el va vinde numai pe o piaţă pe care cererea este mare.
În acestă situaţie, dacă discriminarea prin preţuri este posibilă, producţia totală creşte atâta
timp cât monopolul consideră că este în interesul lui să vândă pe ambele pieţe.
Figura 8.4. Discriminarea prin preţuri în cazul unor curbe ale cererii reprezentate printr-o linie dreaptă.
Preţ (P)
P1*
Dacă monopolul poate să practice discriminarea prin preţuri, producţia totală oferită este Q 1
+ Q2. În cazul în care discriminarea prin preţuri nu este posibilă, monopolul se va adersa
doar grupului de consumatori cu disponibilitate de plată mai mare (C1), iar producţia oferită
pe piaţă este doar Q1 (la preţul P1).
Să presupunem că un monopol se confruntă cu două pieţe ale căror curbe ale cererii
sunt date de relaţiile:
Q1(p1) = 100 – P1
Q2(p2) = 100 – 2P2
P1(Q1) = 100 – Q1
P2(Q2) = 50 – Q2/2
Dacă venitul marginal este egal cu costul marginal pe fiecare piaţă, se obţine:
100 – 2Q1 = 20
50 – Q2 = 20
Astfel, Q1* = 40 şi Q2* = 30. Înlocuind în funcţiile inverse ale cererii se obţine P1* = 60
şi P2*= 35.
În situaţia în care monopolul trebuie să practice acelaşi preţ pe ambele pieţe, se
determină mai întâi cererea totală:
Q(P) = Q1(P1) + Q2(P2) = 200 –3P.
Curba invesă a cererii este:
200 Q
P (Q )
3 3
Din condiţia cost marginal = venit marginal, se obţine:
200 2
Q 20
3 3
Rezultă:
1
Q* = 70 şi P* = 43 3 .
Prin cea de-a treia diferenţă se explică de ce monopolul este o situaţie de eşec al pieţei.
Aceasta arată că unele câştiguri potenţiale din schimb nu se realizează. Dacă celelalte condiţii
nu se modifică, creşterea producţiei de la 121 la 200 de unităţi ar putea să aducă beneficii
consumatorilor care sunt mai mari decât costul acestora. Astfel, atât consumatorii cât şi
producătorii ar fi mai bine situaţi. Câştigul potenţial din schimb care este irosit este
reprezentat în figura 8.5(b) prin aria haşurată cuprinsă între curbele cererii şi ofertei şi
mărginită la stânga de cantitatea care maximizează profitul pentru monopol. Această pierdere
socială de bunăstare constituie justificarea pentru considerarea monopolului dept formă de
eşec al pieţei.
Pierdere socială O pierdere de surplus al consumatorului sau al producătorului care nu
este compensată de un câştig al altcuiva.
P2
eţ
Cost total mediu pe termen lung
Pr
P1
Venit marginal Cost marginal
Cerere
Q2 Q1
Cantitate
Acest grafic arată curbele costului şi cererii pentru un monopol natural (de exemplu, o
firmă producătoare de energie termică). În lipsa regularizării, monopolul ar putea să
obţină profit maxim percepând preţul P 2 şi vânzând cantitatea Q2. Dacă autoritatea de
reglementare impune un preţ maxim P 1, firma va considera că merită să producă o
cantitate Q1.
Soluţia reglementării
În cazul monopolului natural, concurenţa dintre două sau mai multe firme este
ineficientă. Soluţia tradiţională este de a permite unei singure firme să opereze pe piaţă, în
condiţiile reglementării, de regulă, a preţului de vânzare al produsului. De exemplu, preţul pe
care firma poate să îl perceapă poate fi limitat la nivelul P 1 (preţul la care curba cererii
intersecteză curba costului total mediu pe termen lung). În condiţiile unui preţ reglementat,
firma obţine profitul maxim producând un nivel al producţiei Q1. Rezultatul constă în
formarea unui preţ mai mic şi a unei cantităţi mai mari comparativ cu situaţia monopolului
pur nereglementat sau a împărţirii producţiei între două sau mai multe firme.
În vederea unei pieţe perfect eficiente, preţul s-ar putea reduce la nivelul costului
marginal, care este puţin mai mic decît P1. Pentru orice preţ mai mic de P1, firma înregistrează
o pierdere. Ea ar putea să reziste pe termen lung numai dacă primeşte subvenţii. Dacă firmei i
se permite să practice un preţ la nivelul P1, care este suficient de mare pentru a acoperi toate
costurile, se poate evita necesitatea acordării unei subvenţii.
Există situaţii în care monopolul poate să aibă ca obiectiv maximizarea venitului total
(cifra de afaceri). O firmă poate opta pentru o astfel de gestiune (sau i se poate impune prin
politica de reglementare) atunci când încearcă să evite intrarea pe piaţă a unor rivali. În
această situaţie, firma preferă profituri imediate mai mici, şi uneori chiar pierderi, pentru a-şi
proteja poziţia pe piaţă.
Venitul total este maxim, atunci cînd venitul marginal este zero. În figura 8.7,
producţia corespunzătoare acestei situaţii este Q1 şi preţul de vânzare este P1. În raport cu
obiectivul de maximizare a profitului care presupune producţia Q * şi preţul P*, acum are loc o
creştere a cantităţii vândute şi o scădere a preţului de vânzare şi a profitului.
Deşi în acest exemplu profitul total rămâne pozitiv (doar scade), nu este exclus ca,
pentru alte configuraţii, maximizarea venitului total să conducă la pierderi (situaţia în care
costul total mediu ar fi mai mare decât venitul mediu).
O gestiune care tinde spre utilizarea raţională a resurselor trebuie să pună în evidenţă
costul real de obţinere a tuturor bunurilor. În cazul monopolului, este vorba de determinarea
simultană a cantităţii şi a preţului, astfel încât preţul de vânzare să fie egal cu costul marginal.
În figura 8.7, cantitatea (Q3) şi preţul (P3) sunt determinate de intersecţia dintre curba costului
marginal şi curba venitului mediu.
P*
P3
P1
Cost mediu
P2
Venit mediu
Q* Q3 Q1 Q2
Venit
marginal
(i) Strategia de maximizare a profitului implică stabilirea producţiei (Q*) la nivelul la care
venitul marginal este egal cu costul marginal. În acest caz, preţul este P*. (ii) Strategia de
maximizare a cifrei de afaceri implică stabilirea producţiei (Q 1) la nivelul la care venitul
marginal este zero. În acest caz, preţul este P1. (iii) Strategia gestiunii de echilibru implică
stabilirea producţiei (Q2) la nivelul la care preţul este egal cu costul mediu. În acest caz,
preţul este (P2). (iv) Strategia de stabilire a preţului la nivelul costului marginal implică
stabilirea producţiei (Q3) la nivelul la care costul marginal este egal cu preţul. În acest caz,
preţul este (P3).
ANEXĂ
Poziţia de monopol natural impune reglementarea din partea statului. O posibilă metodă
de reglementare ar fi prin intermediul politicilor de protecţie a concurenţei, politici care au în
vedere interzicerea abuzului de poziţie dominantă.4
O altă metodă o constituie controlul direct asupra preţurilor sau tarifelor practicate de
firmele aflate într-o astfel de poziţie. În această privinţă, două sunt abordările posibile: (i)
fixarea unei limite maxime de creştere a preţurilor sau (ii) limitarea ratei profitului.
Cea de a doua metodă este utilizată în special în Canada, japonia sau statele Unite, ţări
în care agenţii specializate de reglementare stabilesc limita maximă admisibilă a ratei
profitului. Preţului astfel reglementat i se permite să crească numai atunci când firma
respectivă obţine rate mai mici ale profitului; în schimb, atunci când realizează rate mai mari,
preţul trebuie să fie diminuat.
În ultimul deceniu însă, pe plan internaţional, prima metodă – de stabilire a unei creşteri
maxim admisibile a preţului – a cunoscut o răspândire mai mare, pe considerentul că oferă
firmelor stimulente mai puternice de a fi eficiente.
În această abordare, preţul reglementat este ajustat anual cu rata inflaţiei plus sau minus
o sumă predeterminată, fără luarea în considerare a dimensiunii profitului firmei în cauză. În
Marea Britanie de exemplu, în ramuri precum gazele naturale şi energia electrică. Regula este
IPC – X, unde IPC este indicele pretului de consum, iar X reprezintă sporul de eficienţă anual
anticipat al firmei respective. În cazul apei, regula este IPC + K, unde K reprezintă atât sporul
anticipat de productivitate, cât şi o creştere anuală în termeni reali admisă a preţului apei, în
scopul de a permite îmbunătăţiri calitative.
În practică, cele două metode nu sunt atât de diferite pe cât par la prima vedere. Astfel,
în primul rând, o metodă de genul IPC – X nu oferă decât mecanismul conform căruia preţurile
se modifică de la un an la altul, nu şi modul cum sunt stabilite iniţial. Pentru aceasta, o
alternativă de luat în considerare este ca, la momentul iniţial, să fie acceptată o rată
convenabilă a profitului.
4
Vezi capitolul 13.
În al doilea rând, regula de control al creşterii preţurilor necesită revizuiri periodice,
deoarece agenţia de reglementare nu poate anticipa cu acurateţe modificările de productivitate
ce pot interveni într-un interval de – să zicem – zece ani. De regulă, discuţiile cu privire la
dimensiunea lui X au loc cam la un interval de cinci ani; în momentul efectuării acestor acestor
revizuiri, este normal ca rata profitului să fie unul dintre elementele luate în analiză. Astfel,
dacă nivelul său este ridicat, atunci probabil creşterea admisibilă a preţurilor va fi diminuată şi
invers.
Pe de altă parte, cele două metode au efecte diferite asupra firmelor. Limitarea creşterii
preţurilor determină o sporire a riscurilor suportate de firme. Astfel, în cazul în care are loc o
creştere a costurilor firmei, profitul său se va reduce deoarece firma nu poate majora preţurile
într-o măsură care să acopere complet creşterea costurilor (cel puţin până la următoarea
revizuire). În schimb, în cazul controlului ratei profitului, firmele vor încerca şi, de regulă, vor
reuşi să obţină o creştere compensatorie a preţului, astfel încât profitul său să nu se modifice
prea mult.
Invers, în situaţia unei scăderi a costurilor, prima metodă este mai avantajoasă pentru
firma în cauză, deoarece profitul ei creşte. Spus altfel, în această situaţie, în cazul metodei
bazate pe controlul ratei profitului, consumatorii sunt cei care suportă o parte importantă a
riscurilor pe care, în cazul limitării creşterii preţului, le suportă firmele.
Rezultatul este acela că firmele supuse unei metode de limitare a creşterii preţurilor
sunt stimulate să îşi diminueze costurile; riscurile mai mari pe care le au de suportat determină
însă o creştere a costului capitalului, prin creşterea ratei dobânzii la împrumuturile contractate
pentru investiţii.
Aceasta înseamnă că în cazul alegerii celei de-a doua metode, agenţia de reglementare
poate stabili o rată ţintă a profitului mai mică decât media şi totuşi, investitorii să rămână
interesaţi, datorită riscurilor mai mici la care sunt supuse profiturile respective. În schimb, în
situaţia utilizării primei metode, agenţia de reglementare trebuie să-i permită firmei în cauză
posibilitatea obţinerii unor profituri mai mari, pe considerentul că profiturile respective sunt
mai riscante. În caz contrar, firmele nu vor putea atrage noi investiţii, iar calitatea serviciilor
lor poate avea de suferit.
Şi în România, în unele ramuri, au fost înfiinţate agenţii de reglementare (energie
electrică, gaze naturale, comunicaţii electronice) care aplică metode de control al tarifelor
similare celor prezentate. De exemplu, în momentul privatizării (sfârşitul anului 1998),
tarifelor practicate de Romtelecom pentru furnizarea de servicii de telecomunicaţii de bază le-a
fost aplicată o metodă de genul IPC + X, unde X era stabilit la 5% anual. Semnul (+) din
formulă avea în vedere, în mod evident, ideea de a admite creşteri ale tarifelor în termeni reali,
creşteri impuse de necesitatea efectuării unor investiţii substanţiale, care să-i permită
companiei să facă faţă concurenţei în momentul deschiderii pieţei (1 ianuarie 2003).
STUDIU DE CAZ
Piaţa electricităţii în Uniunea Europeană
Obligaţiile de serviciu public. Statele membre impun anumite obligaţii de serviciu public
pentru a asigura “siguranţa, inclusiv cea a furnizării, regularitatea, calitatea şi preţul
furnizării şi a protecţiei mediului înconjurător”, cu condiţia ca aceste obligaţii să fie clar
definite, non-discriminatorii, verificabile şi aduse la cunoştinţa publicului.
Oricare dintre aceste proceduri este aleasă, ea trebuie să se bazeze pe criterii obiective,
transparente şi nediscriminatorii (măsuri de tip comportamental).
Accesul terţilor la reţea. Statele mebre pot alege între trei modele diferite:
- Accesul reglementat, caz în care tarifele sunt reglementate şi făcute publice de către
stat şi sunt aplicabile tuturor părţilor interesate.
- Accesul negociat, caz în care consumatorii eligibili sau furnizorii pot negocia tarifele
de acces la reţea cu operatorul/proprietar aflat pe piaţă (de regulă, fostele monopoluri).
Preţurile şi condiţiile de acces sunt stabilite prin negocierea dintre cele două părţi şi
sunt confidenţiale. Deci, operatorii de sistem trebuie să fie implicaţi în negocieri şi
trebuie să publice marje de preţ indicative de transmisie şi distribuţie, pe baze anuale.
- Cumpărătorul unic, caz în care un singur cumpărător desemnat (probabil, operatorul
existent) este cel care vinde energie electrică tuturor consumatorilor eligibili. Aceştia
sunt liberi să încheie contracte de furnizare – cu producători/furnizori - atât în cadrul,
cât şi în afara teritoriului deţinut de operatorul existent. Cantitatea de electricitate
contractată de consumatorul eligibil este cumpărată de către cumpărătorul unic la un
preţ egal cu cel oferit de acesta consumatorilor eligibili minus tariful pentru serviciile
de reţea.
Deschiderea pieţei. Directiva propune deschiderea către concurenţă a unor cote din ce în
ce mai mari din piaţa electricităţii, în aşa fel încât din iulie 2007 aceasta să fie complet
liberalizată.
În ceea ce priveşte deschiderea pieţei, unele ţări membre au realizat deja acest lucru mai
rapid decât cereau DE. Totuşi, până la summit-ul de la Barcelona, Franţa, Belgia şi
Portugalia nu aveau intenţia de a deschide piaţa mai mult decât cerinţele minime ale DE.
În Marea Britanie în schimb, în contextul New Electricity Trading Arrangements (NETA),
a doua etapă a reformei, nu mai există o distribuţie centralizată a energiei, iar vânzarea-
cumpărarea se realizează pe baze voluntare, în conformitate cu o nouă structură de
licitaţie. În plus, plăţile pentru capacităţi au fost abolite.
Referitor la măsurile structurale, majoritatea statelor membre (Austria, Belgia,
Danemarca, Irlanda, Olanda şi Portugalia) au mers dincolo de nivelul minim, adică cel al
separării transmisiei, fie (i) impunând ca OST să fie o companie diferită din punct de
vedere juridic, deşi aflată în continuare sub controlul şi în proprietatea operatorului
existent, fie (ii) prin introducerea unei separări din punct de vedere al proprietăţii. Alte
state, cum ar fi Franţa, Germania şi Grecia au realizat doar condiţiile minime impuse şi
anume separarea din punct de vedere al managementului.
Numai o singură ţară a ales sistemul de acces negociat al terţilor la reţea, în vreme ce toate
celelalte ţări au în prezent o agenţie de reglementare care supervizează regimul de acces.
8
Presidency Conclusions, Barcelona European Council, 15 and 16 March 2002, SN 100/02