Fortele Terestre - BTM - 2011-1

for]ele terestre
BULETIN DE TEORIE MILITAR~ EDITAT DE

STATUL MAJOR AL FOR}ELOR TERESTRE
ANUL III
NR. 1(9)
2011
SUPLIMENT AL „REVISTEI FOR}ELOR TERESTRE“

FONDAT~ |N 1954 SUB TITLUL „REVISTA ARMELOR“
COPYRIGHT:
sunt autorizate orice reproduceri, fãrã perceperea taxelor
aferente, cu condiþia indicãrii exacte a numãrului ºi a datei
de apariþie a publicaþiei.
GRAFICA:
Colonel Dragoº ANGHELACHE
revista_ft@yahoo.com
Responsabilitatea integralã a asumãrii intelectuale a articolelor

trimise redacþiei aparþine autorilor.
CUPRINS
Transformarea Forţelor Terestre
Leadership în context multicultural 9
Căpitan asist.univ.drd. Marius RALEA
Aspecte fundamentale privind managementul carierei subofiţerilor şi

maiştrilor militari din armata României 19
Maistru militar principal Cornelia MIHALCEA
Particularităţi ale adaptabilităţii fetelor la mediul

educaţional militar (2) 30
Locotenent-colonel dr.Leontin STANCIU
Daniela COSMA
Cooperarea civili-militari, o responsabilitate atât civilă, cât şi militară 43

Plutonier Ciprian POPESCU
Investigarea fenomenului militar

Teatrele de operaţii multinaţionale – oportunitate politico-militară,
strategică şi operaţională 63
Colonel Gheorghe SOARE
Comanda şi controlul Forţelor Terestre în operaţiile de răspuns la criză.

Rolul structurilor ISTAR în asigurarea superiorităţii decizionale (1) 78
Colonel dr.Vasile CERBU
Tulburarea post-traumatică. Abordări 91

Maria-Magdalena MACARENCO
Structurile de artilerie terestră în noua paradigmă a securităţii naţionale.

Particularităţi în operaţiile de stabilitate şi sprijin 105
Colonel Mircea FECHETE
Impactul conceptului de eficienţă asupra entropiei sistemului

artileriei terestre în operaţiile întrunite moderne 112
Colonel Constantin SIMION
februarie, 2011 3
Cuprins
Rolul consilierului juridic în pregătirea şi desfăşurarea
acţiunilor militare (1) 123
Locotenent-colonel Roland-Dorian ENE
Scenarii imposibile – Adjaria 134

Dipl.ing.dr.Isabela ANCUŢ
Crize şi conflicte armate: istoric, cauze şi motivaţii 148

Colonel dr.Ilie PENTILESCU
Teatre de operaţii
Problematica securităţii globale în contextul transformărilor
actuale din mediul internaţional (8) 163
Diplomat ing.dr.Mariana ANCUŢ
Riscuri şi ameninţări CBRN în contextul geostrategic actual 181

Colonel Ioan FĂRCAŞ
Insurgenţă şi contrainsurgenţă – aspecte teoretice 191

Colonel Ovidiu PREDA
Terorismul şi lumea a treia (4) 201

Locotenent Bogdan RĂDULESCU
Analiza predictivă în combaterea terorismului 215

Căpitan Constantin-Cristian ZAVATE
Terorismul politic 224

Specificitatea aplicării dreptului internaţional umanitar al conflictelor

armate în cadrul coaliţiilor şi alianţelor militare 232
Sublocotenent Bogdan-Andrei CONSTANTIN
Asigurarea condiţiilor privind pregătirea eficientă a militarilor

şi subunităţilor, pentru desfăşurarea acţiunilor şi operaţiilor, în
îndeplinirea obligaţiilor şi cerinţelor impuse de misiunile asumate
în cadrul Alianţei 243
Locotenent-colonel Marius COTUN
4 www.rft.forter.ro
Cuprins
Logistică
Tendinţe ale evoluţiei managementului lanţului de aprovizionare-livrare
în sistemul militar 257
Colonel Alexandru NEDELCU
Colonel George BOROI
Trends in the Evolution of Supply-Delivery Chain Management

within Military System 266
Educaţie, instrucţie şi învăţământ

Învăţământul militar de geniu– prezent şi perspectivă 275
Locotenent-colonel ing. Vasile PETCU
Pregătirea profesională a cadrelor militare, a civililor contractuali,

precum şi a soldaţilor şi gradaţilor voluntari 281
Catherine PĂVĂLOIU
Leadership-ul şi performanţa în Armata Română 292

Sublocotenent drd. Mitrea Ioan
Relaţia dintre societate şi armată 297

Bioetică ortodoxă– bioetică seculară 312

Preot Constantin ŢANU
Aspecte atitudinale ale subordonaţilor şi stilul de conducere 327

Maior Sorin PANCU
Necesitatea pregătirii de specialitate a militarilor, subunităţilor şi

unităţilor pentru desfăşurarea acţiunilor şi operaţiilor în mediul montan 331
Locotenent-colonel Răzvan COMAN
Importanţa aspectelor non-cognitive ale inteligenţei pentru adaptare 345

Maior Marius NIŢULESCU
Importance of Non-Cognitive Aspects of Intelligence for Adaptation 351

Major Marius NIŢULESCU
februarie, 2011 5
Cuprins
Considerente ale psihologiei moderne privind
interacţiunea componentelor psihice 357
Maior Marius Niţulescu
Reasons for Interaction Components of Mental

in Modern Psychology 368
Major Marius Niţulescu
Tehnică militară şi armamente

Concepţia organizării şi întrebuinţării structurilor de geniu
în statele membre NATO: Marea Britanie 381
Locotenent-colonel Laurenţiu ARIN
Aprecieri asupra posibilităţilor tehnico-tactice ale

autovehiculelor blindate uşoare în misiunile internaţionale 391
Locotenent-colonel dr.Ioan VIRCA
Locotenent-colonel dr.Constantin GRIGORAŞ
Sistemul de rachete sol-aer PECHORA 399

Maior Gabriel DĂNILĂ
6 www.rft.forter.ro
TRANSFORMAREA
FORŢELOR
TERESTRE
Sumarul rubricii:
Leadership în context multicultural 9
Căpitan asist.univ.drd. Marius RALEA
Aspecte fundamentale privind managementul carierei subofiţerilor

şi maiştrilor militari din armata României 19
Maistru militar principal Cornelia MIHALCEA
Particularităţi ale adaptabilităţii fetelor la mediul

educaţional militar (2) 30
Locotenent-colonel dr.Leontin STANCIU
Daniela COSMA
Cooperarea civili-militari, o responsabilitate atât civilă, cât şi militară 43

Plutonier Ciprian POPESCU

Leadership
în context multicultural
CăPITAN ASIST.uNIv.DRD. MARIuS RALEA
Abstract
Alongside the military power, there are many factors that can
influence the success of solving the complex situations within the
armies of the world. The cultural aspects and civil society are the most
important factors. The actual world war scenario brought important
changes within the making decision process of the armies in the world.
More and more military forces are involved in peacekeeping opera-
tions or in humanitarian assistance whilst the conventional war lost of
its importance. The website of the UN Peacekeeping Directorate
reveals the fact that the post-Cold War period recorded an important
hop in the number of this kind of military operations. It becomes more
and more clear that the military leaders and forces deployed in these
areas have to work with other national cultures or non-military orga-
nizations. The modern military forces had to intensify the reform pro-
cess in order to get success, both in the military conventional opera-
tions and other-than-war operations. In this respect, the cultural com-
petence is a new one that is necessary to the leaders involved in such
military operations..
Cuvinte-cheie: cultură, decizie, lider, leadership, management,
organizaţie, risc.
Pe lângă puterea militară, mai mulţi factori pot influenţa succesul în

rezolvarea situaţiilor complexe din armatele lumii. Aspectele cul-
turale şi societatea civilă sunt cei mai importanţi factori. Actualul scenariu
februarie, 2011 9
Transformarea forţelor terestre
mondial al războiului a adus importante schimbări în luarea deciziilor în arma-
tele lumii. Tot mai multe forţe militare sunt implicate în operaţii de menţinere a
păcii sau asistenţă umanitară, iar războiul convenţional a pierdut teren.
Website-ul Departamentului de Menţinere a Păcii din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor unite arată faptul că perioada de după Războiul Rece a înregistrat un
important salt al numărului acestor tipuri de operaţii militare. Devine tot mai
clar faptul că liderii militari şi forţele dislocate în aceste zone sunt nevoiţi să
lucreze cu alte culturi naţionale sau cu organizaţii non-militare. Forţele militare
moderne au fost nevoite să-şi intensifice procesul de reformă pentru a avea suc-
ces atât în operaţiile militare convenţionale, cât şi în operaţii altele decât războ-
iul. Astfel, printre noile competenţe necesare liderilor implicaţi în aceste acţiuni
militare se numără şi competenţa culturală.
Forţele militare trebuie să acorde o mare atenţie leadership-ului şi să
caute să-şi dezvolte calităţile interculturale, prin diferite programe, pentru a
avea succes în operaţiile militare moderne. Conlucrarea cu mai multe culturi
diferite pentru atingerea aceluiaşi obiectiv va deveni un aspect foarte impor-
tant al organizaţiilor militare, la nivelul conducerii. Se recunoaşte astfel nece-
sitatea pregătirii militarilor implicaţi în organizaţiile internaţionale pentru a-şi
dezvolta cunoştinţe despre cultura şi limba din zonele de conflict. Importanţa
aspectelor interculturale ale liderilor care lucrează în medii multinaţionale
este tot mai mult cercetată de societatea zilelor noastre.
Marii conducători care au participat în teatrele de operaţii internaţionale
sugerează faptul că liderii militari ar trebui să primească o bună educaţie care
să implice competenţe în limbi străine şi dezvoltarea cunoştinţelor culturale.
Aceste competenţe nu se pot dezvolta peste noapte, la pregătirea dinaintea
misiunii. Trebuie insistat tot mai mult pe pregătirea militarilor încă din timpul
studiilor pentru a căpăta cunoştinţe solide care să-i ajute să-şi dezvolte aptitu-
dinile necesare interoperabilităţii cu alte structuri militare străine.
Cunoştinţele culturale sunt foarte importante pentru operaţiile la nivel tactic
din teatrele de operaţii internaţionale. Aceste cunoştinţe trebuie să cuprindă:
– istoria zonei şi originea conflictului;
– componente culturale, valori, tradiţii şi credinţe ale popu-laţiei din
zona de conflict (religie, educaţie, activităţi economice);
– pregatire lingvistică pentru cunoaşterea cel puţin a unei limbi de
circulaţie internaţională;
– geografia fizică, topografia şi clima zonei de operaţii;
– înţelegerea diferenţelor culturale – liderul trebuie să ştie faptul că
10 www.rft.forter.ro
Leadership în context multicultural
elemente ale unei anumite culturi pot aduce grave ofense altei culturi, iar
acest lucru poate afecta succesul misiunii;
– liderii trebuie să-şi pregătească militarii pentru a crea legături inter-
culturale care să-i ajute să-şi dezvolte relaţiile cu alţi membri din cadrul
misiunii internaţionale.
Liderii din trupele de uscat ale SuA se ghidează după 11 principii care sunt,
de fapt, orientări excelente ce asigură fundamentele acţiunii2. Ele sunt universa-
le şi reprezintă adevăruri fundamentale care au fost validate în timp. Acestea au
fost elaborate prin studii asupra conducerii încă din 1948 şi au fost incluse în
doctrina leadership-ului în 1951. Principiile sunt folosite pentru a conduce şi a
autoevalua, fiind următoarele:3
1. Cunoaşte-te pe tine însuţi şi urmăreşte autoperfecţionarea. „Pentru a te
cunoaşte pe tine însuţi trebuie să înţelegi cine eşti, să ştii care-ţi sunt preferin-
ţele, punctele tari şi slăbiciunile“. Cunoscându-şi slăbiciunile, liderul le poate
depăşi şi pune în valoare forţa. urmărirea autoperfecţionării înseamnă dezvol-
tarea continuă a punctelor tari şi efortul continuu de înlăturare a slăbiciunilor.
2. Fii expert din punct de vedere tehnic şi tactic. „Se aşteaptă de la tine să
fii expert din punct de vedere tehnic şi tactic în exercitarea misiunilor tale“. În
plus, liderul este responsabil de pregătirea subordonaţilor săi, pentru ca aceştia
să-şi poată îndeplini sarcinile, ca şi de suplinirea liderului său în cazul în care
acesta nu o mai poate face.
3. Asumă-ţi responsabilitatea acţiunilor proprii. Conducerea implică
întotdeauna responsabilitate. Exemplul său trebuie să fie întotdeauna potrivit
situaţiei.
4. Adoptă decizii temeinice şi la timp. „Trebuie să fii capabil să apreciezi
rapid situaţiile şi să adopţi decizii temeinice“. Liderii indecişi pot provoca ezi-
tare, pierderea încrederii şi confuzie.
5. Fii exemplu personal. „Soldaţii tăi vor şi au nevoie ca tu să fii model“.
Niciun aspect al leadership-ului nu este mai puternic. De cele mai multe ori,
soldaţii imită comportamentul liderului lor. Acesta trebuie să stabilească stan-
darde înalte, dar posibil de atins, să fie dispus să facă el însuşi ceea ce le cere
soldaţilor săi, să împartă pericolele şi dificultăţile cu subordonaţii săi.
6. Cunoaşte-ţi subordonaţii şi urmăreşte asigurarea bunăstării lor.
„Trebuie să-ţi cunoşti soldaţii şi să ai grijă de ei“. Nu este suficient să le
februarie, 2011 11
cunoască numele şi localitatea de provenienţă. Liderul trebuie să cunoască la
ce sunt ei sensibili şi ce este important pentru ei în viaţă. Este nevoie să-şi
consacre timpul şi efortul pentru a asculta şi învăţa despre subordonaţii săi.
7. Informează-ţi permanent subordonaţii. „Soldaţii fac tot ceea ce pot
atunci când ştiu de ce fac un anumit lucru“. Sunt exemple în care soldaţii sin-
guri au schimbat uneori rezultatul luptei, folosind iniţiativa, în absenţa ordi-
nelor.
8. Dezvoltă subordonaţilor sentimentul responsabilităţii. „Subordonaţii
tăi vor simţi un sentiment de mândrie şi responsabilitate când îndeplinesc cu
succes o sarcină ce le-ai încredinţat-o“. Delegarea indică faptul că liderul are
încredere în subordonaţii săi, fapt care îi face pe aceştia să dorească chiar mai
multă responsabilitate.
9. Asigură-te că sarcina este înţeleasă, urmărită şi îndeplinită. „Soldaţii
tăi trebuie să înţeleagă ce aştepţi de la ei“. Ei au nevoie să ştie ce vrea liderul,
care este standardul şi când vrea să fie făcut.
10. Construieşte echipa. „Ca lider trebuie să dezvolţi spiritul de echipă la
soldaţi, care îi motivează să meargă de bunăvoie şi cu încredere în luptă“.
Lupta este o activitate de echipă. Soldaţii au nevoie de încredere în capacita-
tea liderului de a-i conduce şi în capacitatea lor de a acţiona ca membrii unei
echipe.
11. Foloseşte echipa conform capacităţilor acesteia. „unitatea ta are
capacităţi şi limite. Tu ai obligaţia să le cunoşti“. Soldaţii vor avea satisfacţii
în îndeplinirea unor sarcini care sunt rezonabile şi solicitante, dar vor fi frus-
traţi dacă sarcinile sunt prea uşoare, nerealiste sau imposibil de îndeplinit.
Factorii şi principiile leadership-ului vor fi întotdeauna de ajutor în înde-
plinirea misiunii şi în asigurarea grijii faţă de subordonaţi. Ele sunt bazele lea-
dership-ului ca acţiune. Deoarece în lume există diferenţe culturale, înţelege-
rea impactului culturii asupra comportamentului este deosebit de importantă
pentru studiul leadership-ului. Cultura poate influenţa atitudinea managerială,
ideologia managerială şi chiar relaţia dintre conducători şi subordonaţi. Poate
că cel mai important lucru este influenţa culturii asupra modului cum gândesc
şi se comportă oamenii.
În termeni generali, impactul culturii asupra leadership-ului este reflec-
tat de credinţele şi comportamentul oamenilor. Iată câteva dintre modalităţile
în care cultura şi societatea pot influenţa direct abordările manageriale:
Luarea centralizată/descentralizată a deciziilor. În unele culturi toate
deciziile importante sunt luate la nivelul decidenţilor superiori; în altele, aces-
te decizii se iau şi de către decidenţii de la nivel mediu şi inferior.
Siguranţă/risc. În unele societăţi managerii sunt aversivi faţă de risc şi
au mari dificultăţi în luarea deciziilor în condiţii de incertitudine. În alte socie-
tăţi este încurajată luarea deciziilor în condiţii de risc, iar deciziile în condiţii
de incertitudine sunt o obişnuinţă.
Răsplata individuală/colectivă. În unele ţări persoanele care desfăşoa-
ră o activitate remarcabilă primesc o recompensă individuală. În altele, nor-
mele culturale solicită recompense de grup.
Proceduri formale/informale. În unele societăţi majoritatea lucrurilor
sunt realizate informal. În alte societăţi sunt instituite proceduri formale res-
pectate în mod strict.
Loialitate organizaţională ridicată/scăzută. În unele societăţi oamenii
se identifică într-o foarte mare măsură cu organizaţiile sau liderii lor, în timp
ce în altele, oamenii se identifică cu grupurile lor ocupaţionale.
Cooperare/concurenţă. unele organizaţii încurajează cooperarea între
oamenii, în timp ce altele încurajează competiţia dintre aceştia.
Stabilitate/inovare. Cultura anumitor ţări încurajează stabilitatea şi
rezistenţa la schimbare; alte ţări pun mare accent pe inovare şi schimbare.
• Sensibilitatea la diferenţele culturale creează posibilitatea analizei
evenimentelor din perspectivă culturală. Ceea ce la suprafaţă poate părea
similar este posibil să fie foarte diferit în alte contexte culturale. Cele mai
importante influenţe asupra leadershipului internaţional le au următoarele ele-
mente ale culturii: limba, estetica, religia, educaţia, percepţiile şi stereotipiile,
valorile.
Influenţa limbii. În managementul internaţional, limba are patru semni-
ficaţii distincte:
– un mijloc important de culegere şi evaluare a informaţiilor;
– permite accesul la societatea locală;
– contribuie într-o măsură semnificativă la creşterea gradului de comu-
nicare cu partenerii locali sau membrii canalelor de distribuţie;
– se extinde dincolo de capacitatea de comunicare, dincolo de mecanis-
mul traducerii şi interpretării unui text.
februarie, 2011 13
Comunicarea simbolică este la fel de importantă. A fi punctual este o
normă de comportament în SuA; în schimb, alte culturi, a întârzia este o obiş-
nuinţă. Ridicarea sprâncenelor în Germania înseamnă recunoaşterea unei idei
valoroase, pe când în Marea Britanie şi Olanda este un semn de scepticism.
Punerea picioarelor pe birou este un semn de relaxare în SuA, pe când în
lumea arabă arătatul tălpilor este o ofensă.
Formele de adresare sunt un alt element de limbaj. Limba engleză are
o singură formă de adresare „tu”. În limbile germanice şi romanice există
două forme de adresare, personală şi formală. În japoneză există trei forme de
adresare, în funcţie de nivelul ierarhic şi statutul social (superior, egal, infe-
rior). Există, de asemenea, diferenţieri în modul de adresare pentru femeie şi
bărbat.
Influenţa esteticii. Estetica se referă la ideile unei culturi privitoare la
frumuseţe şi bun gust, aşa cum sunt ele exprimate în artă, folclor, muzică,
dramă şi dans şi aprecierea specifică a culorilor şi formelor. Ea prezintă un
interes special pentru managerul internaţional datorită rolului pe care îl are
în interpretarea semnificaţiilor simbolurilor diferitelor metode de expresie
artistică, a culorilor şi standardelor de frumuseţe din fiecare cultură.
Japonezii, de exemplu, au preferinţe complet diferite în artă, design, muzică
şi bucătărie, faţă de americani.
Semnificaţia diferitelor culori poate varia de la o cultură la alta. Astfel,
negrul este culoare de doliu în Europa şi SuA, în timp ce în Japonia şi cele
mai multe ţări din Extremul Orient albul are această semnificaţie. verdele este
culoarea naţionalistă în Egipt şi nu poate fi folosită la ambalaje. În Franţa,
Danemarca şi Suedia, verdele este asociat cu articolele cosmetice. În
Malaezia, verdele este asociat cu jungla şi bolile. În Orient, verdele simboli-
zează exuberanţa şi tinereţea. Liderii din organizaţii interculturale trebuie să
cunoască aceste modele utile în planificarea activităţii lor. În general, culori-
le steagului ţării sunt culori „sigure”.
Influenţa educaţiei. una din funcţiile culturii este aceea de transmi-
tere a acesteia, precum şi a tradiţiilor existente, noilor generaţii. Această
funcţie se manifestă atât în ţările dezvoltate, cât şi la aborigenii din
Australia şi se realizează prin educaţie. Educaţia reprezintă procesul de
transmitere a deprinderilor, ideilor şi atitudinilor, precum şi instruirea în
anumite discipline.
Informaţiile disponibile cu privire la educaţie la nivel mondial se referă
în primul rând la încadrarea ţării în diferite niveluri de educaţie - primar -
mediu - superior. Acest gen de informaţii poate da liderului internaţional o
imagine despre complexitatea oamenilor din diferite ţări. Datorită disponibi-
lităţii doar a datelor cantitative, există pericolul de a fi scăpate cu vederea
aspectele cantitative. În plus, este dificil de interpretat aceste date în funcţie
de nevoile organizaţiei. Deci, firma este confruntată nu numai cu nivelul de
educaţie, ci şi cu natura educaţiei primite. În unele ţări, studiile superioare
pregătesc specialişti în primul rând pentru ocupaţiile tradiţionale.
Influenţa religiei. Pentru înţelegerea deplină a culturii, este necesară şi
cunoaşterea comportamentului mental, interior, care dă naştere manifestaţii-
lor externe. În general, religia unei culturi este aceea care ne dă cea mai bună
pătrundere psihologică a acestui comportament. Prin urmare, deşi organizaţia
este interesată în cunoaşterea modului cum se comportă membrii săi, sarcina
conducerii va fi facilitată de înţelegerea motivaţiei unui anumit comporta-
ment.
Religia este unul dintre elementele cele mai sensibile ale culturii. Religia
presupune existenţa unei forţe supranaturale care ne guvernează vieţile. Ea
defineşte idealurile de viaţă, care sunt reflectate la rândul lor în atitudinile şi
valorile societăţii şi indivizilor.
Religia stă la baza similarităţilor culturale în ţările care împărtăşesc ace-
leaşi credinţe şi comportamente. Impactul acestor similarităţi poate fi evaluat
prin studierea religiilor dominante din lume: creştinismul, islamismul, hin-
duismul, budismul şi confucianismul.
Exemplu: implicaţiile islamismului asupra leadership-ului internaţional4.
Influenţa percepţiilor şi stereotipiilor. Percepţia reprezintă modul în
care vede o persoană realitatea. De multe ori diferite societăţi au percepţii
diferite asupra aceluiaşi eveniment. Stereotipia reprezintă tendinţa de a perce-
pe o altă persoană ca aparţinând unei singure clase sau categorii. Într-un alt
studiu privind perceperea managerilor japonezi şi britanici de către ei înşişi şi
apoi perceperea unora de către ceilalţi s-au constatat diferenţe semnificative.
Fiecărui repondent i s-au dat 18 cuvinte diferenţiate semantic: leneş/harnic,
nerăbdător/răbdător, secretos/franc etc. Japonezii s-au descris ca foarte har-
nici, oneşti, prudenţi, politicoşi şi metodici. Britanicii au fost de acord cu
aceste autopercepţii ale japonezilor. Totuşi, britanicii nu au fost de acord cu
japonezii când i-au caracterizat ca hotărâţi, flexibili, extrovertiţi şi franci. În
plus, când japonezilor li s-a cerut să se descrie aşa cum cred ei că britanicii o
februarie, 2011 15
vor face, nu şi-au închipuit că britanicii îi văd ambiţioşi şi secretomani.
Japonezii au crezut că britanicii îi văd ruşinoşi, neambiţioşi, nedecişi şi intro-
vertiţi. În general, japonezii s-au evaluat destul de corect, însă au supraestimat
aprecierea lor de către britanici. Britanicii s-au evaluat ca fiind oneşti, politi-
coşi, previzibili, cooperanţi, logici şi harnici. Japonezii i-au evaluat mai puţin
la aceste trăsături şi nu i-au văzut pe britanici decisivi, franci, ambiţioşi sau
flexibili. În plus, britanicii au fost mai puţin precişi în privinţa modului cum
îi văd pe ei japonezii. Ei au fost văzuţi ca mai puţin prudenţi, metodici, logici
şi cu simţul umorului decât s-au văzut ei înşişi. Pe deasupra, britanicii s-au
văzut ca firi deschise, pe când japonezii nu au fost de acord cu acest lucru.
Influenţa valorilor şi atitudinilor asupra leadership-ului internaţio-
nal. valorile reprezintă convingerile de bază pe care le au oamenii referitoare
la ceea ce este bun şi rău, corect şi incorect, important şi neimportant. Aceste
valori sunt deprinse din cultura în care a crescut individul şi ele influenţează
în mod direct comportamentul persoanei.
Implicaţii asupra
Elemente
leadership-ului
I. Concepte fundamentale islamice
Standardizarea produselor şi a promo-

1. Unitatea
vării, loialitatea faţă de marcă
Garanţii ale produsului mai puţin forma-

2. Legitimitatea
le, profit satisfăcător, nu maxim
3. Zakat (2,5% taxă obligatorie Publicitate instituţională, folosirea profi-

la reclamele „bogate”) tului pentru scopuri caritabile
Creditul nu se poate folosi ca instru-

4. Interzicerea luării de camătă ment de marketing, ci doar reducerile
de preţ în numerar
Alimentele pentru animalele de casă
5. Supremaţia vieţii umane sunt mai puţin importante, reclama tre-
buie să reflecte înaltele valori umane
Dezvoltarea serviciilor comunitare,

6. Comunitatea
pachete de alimente „kosher”
Produsele nutritive şi uşor digestibile la

începutul şi sfârşitul postului, dezvolta-
7. Abstinenţa
rea producţiei de băuturi nealcoolice,
alimentele cu caracter vegetal
8. Environmentalismul Acceptarea echipamentelor antipoluante
Program de lucru, traficul consumatoru-

9. Rugăciunea zilnică
lui etc.
II. Cultura islamică
1. Obligaţiile familiale şi de Comunicarea din om în om, utilizarea

castă grupurilor de referinţă
2. Obligaţia sacră faţă de Reliefarea sfatului sau aprobării părinţi-

părinţi lor în reclamă
Elaborarea de produse-simbol ale ospi-

3. Obligaţia ospitalităţii
talităţii
4. Conformarea cerinţelor codu-

Magazine speciale pentru femei, cu pro-
lui de conduită sexuală şi inte-
movarea mai personală a produselor
racţiune socială
Accesul la femeile-consumator se poate
a) îmbrăcarea modestă a
face prin femei-vânzători, cataloage,
femeilor în public
magazine pentru femei, demonstraţii la
b) separarea audienţei masculi-
domiciliu
ne de cea feminină
5. Obligaţia respectării sărbăto-

Oferirea de cadouri
rilor religioase
BIBLIOGRAFIE
*** Efecte stresante ale câmpului de luptă – studii şi articole din publi-
caţii militare străine, Centrul de informare şi documentare al Ministerului
Apărării Naţionale, Editura Militară, Bucureşti, 1992.
*** Great People of the 20th Century, Published by Time Books, New
York, uSA, 1996.
Bennis W., Nanus B. – Liderii – strategii pentru preluarea conducerii,
februarie, 2011 17
Business Tech International Press, Bucureşti, 2000.
Bogardus E.S. – Comandement et situation sociales, în Bronone C.G.,
Cohn T.S. – Chefs et meneurs, PNF, Paris, 1963.
Fiedler F. E. – A Theory of Leadership Effectiveness, McGraw-Hill, New
York, 1967.
Hellriegel Don, Slocum John W. Jr., Woodman Richard W. –
Organisational Behavior, Sixth Edition, West Publishing Company, 1992.
Hersey P., Blanchard K.H., Johnson D.E. – Management of
Organisational Behavior. Leading Human Resourses, Prentice Hall, New
Jersey, 2001.
Lévy-Leboyer Claude – Comment choisir et former des leaders, Editura
d’Organizations, Paris, 2003.
Manfred F.R., de vries Kets, Leadership – Arta şi măiestria de a condu-
ce, Editura Codecs, Bucureşti, 2003.
Redden Joseph – prefaţă la The Military Commender and the Law, Air
Force Judge Advocate General School, Air university Press, Maxwell Air
Force Base, Alabama, uSA, 1998.
Zlate Mielu – Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol. I,
Editura Polirom, Iaşi, 2004.
NOTE:
1
Gen. Romeo A. Dallaire (2000).
2
Lt. Gen. Redden, Joseph, prefaţă la „The Military Commender and the Law“,
Air Force Judge Advocate General School, Air university Press, Maxwell Air Force
Base, Alabama, uSA, 1998, p.2.
3
Mr. asist.univ. Constantin Trocan, „Leadership-ul – preocupare constantă în
armatele ţărilor membre NATO şi în Armata României“.
4
Sursa: Adaptat după: Jeannet, P.R., Hennessey, H.D., „International Marketing
Management“, Houghton, Mifflin Company, Boston, 1998, p.79-80.
Aspecte fundamentale
privind managementul
carierei subofiţerilor
şi maiştrilor militari
din armata României
MAISTRu MILITAR PRINCIPAL CORNELIA MIHALCEA
Abstract
This article highlights aspects of military career and its manage-
ment with a focus on career NCOs and WOs. Also, this article discus-
ses both about the concept of career and its development as a perma-
nent obligation of the military institution and the military activity
aimed at increasing efficiency through optimal structuring of career
paths by the use and timely recovery of during their career.
One of the fundamental issues related to career management is
represented by non-commissioned officers that must respect the rules
that ensure a continuous evolution.
Cuvinte-cheie: carieră, militari, maistru, management, proiecţie,
profesie, profesionist, subofiţeri.
D eşi în limbajul curent conceptul de carieră este larg folosit, el are

numeroase înţelesuri, neexistând până în prezent o definiţie unanim
acceptată care să întrunească consensul specialiştilor, în literatura de speciali-
tate fiind cunoscute diferite formulări sau numeroase opinii. În general, înţe-
lesul popular al termenului de carieră este asociat cu ideea de mişcare ascen-
dentă sau de avansare a unei persoane într-un domeniu de activitate dorit, cu
scopul de a obţine mai mulţi bani, mai multă responsabilitate sau de a dobândi
mai mult prestigiu şi mai multă putere.
februarie, 2011 19
O carieră se referă la situaţii diferite pentru oameni diferiţi. Este posibil
ca un individ să gândească cariera ca fiind o serie de posturi diferite în firme
diferite, în timp ce un alt individ vede cariera sa similiară ca o ocupaţie.
Dar, conceptul de carieră a dobândit treptat o accepţiune mult mai largă şi
o aplicabilitate tot mai globală. Astfel, devenind deosebit de complex, concep-
tul în sine are în vedere atât întregul personal al organizaţiei, cât şi dezvoltarea
în cadrul postului deţinut sau chiar în cadrul altor ocupaţii, deoarece capacita-
tea unei persoane de a face faţă unor noi locuri de muncă sau unor responsabi-
lităţi mai mari creşte pe măsură ce timpul trece şi se acumulează experienţă.
Conceptul de carieră este legat nemijlocit nu numai de procesul muncii
prestate, dar şi de modul de viaţă sau de condiţiile de trai, deoarece viaţa
extraprofesională a unei persoane joacă un rol deosebit în cadrul carierei.
Aşadar, cariera reprezintă o parte importantă din viaţa unui individ, care la
rândul ei reprezintă o permanentă luptă pentru atingerea scopurilor sau obiec-
tivelor personale. Astfel, indivizii sunt de obicei dornici să-şi dezvolte carie-
re care ţin cont atât de nevoile personale şi familiale, inclusiv educaţia copii-
lor, cât şi de carierele partenerilor sau de calitatea vieţii.
Cariera reprezintă, de asemenea, un concept utilizat în domeniul activi-
tăţii umane, având cel mai adesea înţelesul de trecere dintr-un post în altul, ca
urmare a acumulării unei anumite experienţe în muncă, sau de promovarea de
pe o treaptă pe alta, superioară, în ierarhia organizaţională.
În domeniul militar, termenul de carieră se suprapune peste cel de profe-
sie. Profesia militară presupune carieră militară. Şi asta pentru că instituţia mili-
tară este o instituţie strict ierarhizată, în care personalul militar profesionalizat
ocupă de-a lungul activităţii profesionale posturi începând de pe cea mai de jos
treaptă a ierarhiei militare, până în vârful acesteia, pe o treaptă mai înaltă.
Posturile din instituţia militară sunt distribuite pe niveluri ierarhice, astfel încât
pentru parcurgerea lor este nevoie de timp îndelungat, aproximativ egal cu dura-
ta de activitate militară a unui militar profesionist. În acest context, cariera mili-
tară desemnează succesiunea ierarhică de posturi, competenţe, responsabilităţi,
forme de pregătire şi stagii în grade şi funcţii specifice profesiei militare, pe care
le poate parcurge un cadru militar, după trasee şi reguli prestabilite, din momen-
tul accederii lui în sistemul militar şi până la ieşirea din sistem.
Cariera militară se proiectează, din perspectivă organizaţională, în acord
cu nevoile armatei, cerinţele posturilor şi interesele individuale ale cadrelor
militare, prin alocarea progresivă a gradelor şi posturilor militare şi concomi-
tent cu perfecţionarea graduală a pregătirii generale şi profesionale.
Aspecte fundamentale privind managementul
carierei subofiţerilor şi maiştrilor militari din armata României
Dezvoltarea carierei cadrelor militare constituie o obligaţie permanentă
a acestora, dar şi a instituţiei militare şi are ca scop creşterea eficienţei activi-
tăţii militarilor, prin structurarea optimă a traseelor în carieră, modul de utili-
zare şi valorificare oportună a meritelor lor pe parcursul carierei.
Conţinutul managementului
carierei militare
Pe parcursul evoluţiei sale, conceptul de management al carierei a căpă-

tat mai multe definiţii, care în esenţă nu se deosebesc una de alta. Astfel,
managementul carierei poate fi definit ca proces de proiectare şi implementa-
re a scopurilor, strategiilor şi planurilor care să permită organizaţiei să-şi satis-
facă necesităţile de resurse umane, iar indivizilor să-şi îndeplinească scopuri-
le carierei lor. Sau managementul carierei poate fi privit ca procesul prin care
se planifică şi modelează progresul indivizilor în cadrul unei organizaţii în
concordanţă cu evaluările nevoilor organizatorice, precum şi cu performanţe-
le, potenţialul şi preferinţele individuale ale membrilor acesteia.
Prin urmare, managementul carierei cuprinde integrarea planificării şi
dezvoltării carierei, iar într-o accepţiune mai largă implică multiplele interde-
pendenţe funcţionale ale planificării carierei individuale, planificării carierei
organizaţiei şi dezvoltării carierei. El are multiple legături cu celelalte activi-
tăţi ale managementului resurselor umane. De exemplu, planificarea carierei
este parte integrantă a planificării resurselor umane, iar evaluarea performan-
ţei este una din condiţiile necesare pentru dezvoltarea carierei profesionale.
Managementul carierei militare cuprinde activităţile de proiectare, plani-
ficare, implementare şi evaluare a politicilor, strategiilor, obiectivelor şi pro-
gramelor de dezvoltare şi utilizare profesională a ofiţerilor, maiştrilor militari
şi subofiţerilor în cadrul organizaţiei militare, în concordanţă cu performanţe-
le şi potenţialul fiecăruia, în scopul realizării nevoilor armatei şi aspiraţiilor
profesionale ale cadrelor militare.
Prin managementul carierei militare se urmăreşte atingerea următoarelor
obiective:
– gestionarea carierei personalului militar profesionalizat şi a posturilor
din statele de organizare printr-un sistem flexibil şi eficient pentru valorifica-
februarie, 2011 21
rea superioară a pregătirii, experienţei, potenţialului de dezvoltare şi perfor-
manţelor militarilor, pe baza evaluării corecte a acestora;
– motivarea personalului militar profesionalizat pentru asigurarea stabi-
lităţii acestuia în sistemul militar printr-o carieră atractivă, dezvoltare profe-
sională, salarizare şi măsuri de protecţie adecvate;
– realizarea unui sistem viabil, care să ofere personalului militar profe-
sionalizat şanse şi oportunităţi reale de reconversie profesională şi plasament
pe piaţa civilă a forţei de muncă.
Funcţionalitatea mangementului carierei militare se fundamentează pe
respectarea următoarelor principii:
– asigurarea şanselor egale de promovare şi dezvoltare profesională
pe parcursul carierei militare;
– asigurarea transparenţei şi accesului liber la informaţiile privind
profesia militară, posturile vacante, procesul de promovare şi oportunită-
ţile de dezvoltare profesională;
– armonizarea nevoilor şi aspiraţiilor individuale ale cadrelor milita-
re cu cerinţele şi obiectivele organizaţionale ale instituţiei militare;
– implicarea individului în proiectarea propriei cariere, prin imple-
mentarea sistemului de management al carierei individuale;
– asigurarea predictibilităţii traseelor în carieră, prin planificarea
organizaţională şi individuală a carierei militare;
– evaluarea performanţei şi potenţialului cadrelor militare, ca funda-
ment al tuturor deciziilor de evoluţie în carieră, dezvoltare profesională,
utilizare şi recompensare a cadrelor militare;
– promovarea unui management integrat al tuturor proceselor speci-
fice carierei militare.
Managementul carierei militare se realizează în cadrul unui sistem inte-
grat, ce include structuri de specialitate în domeniul managementului carierei,
precum şi grupuri de lucru specifice, numite comisii de selecţie.
Documentele care stau la baza managementului carierei militare sunt Ghidul
carierei militare şi alte acte normative referitoare la promovarea valorilor pe
criterii de competenţă, precum şi la asigurarea transparenţei şi şanselor egale
de evoluţie în carieră a ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor din Armata
României.
În cele ce urmează voi trata aspecte legate numai de cariera maiştrilor
militari şi a subofiţerilor din armată.
Cariera subofiţerilor
şi a maiştrilor militari
Subofiţerul/maistrul militar constituie categoria de personal militar pro-

fesionalizat al armatei care întruchipează luptătorul şi specialistul militar,
capabil să lupte, să instruiască, să conducă şi să motiveze militarii din subor-
dine pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin.
Formarea maiştrilor militari/subofiţerilor în activitate se realizează pe
două filiere: filiera directă, utilizată preponderent pentru formarea maiştrilor
militari, prin parcurgerea integrală a etapelor de formare, potrivit normelor
stabilite pe plan naţional, de către tinerii cu sau fără pregătire militară ante-
rioară, cu respectarea unor criterii generale şi specifice, şi pe filieră indirectă,
prin parcurgerea etapelor/modulelor de formare iniţială/pregătire de bază în
armă şi de pregătire pentru prima funcţie sau a unor cursuri de formare a subo-
fiţerilor sau maiştrilor militari în activitate, potrivit standardelor ocupaţionale
din Ministerul Apărării Naţionale în şcolile de aplicaţie ale armelor, de către
gradaţii voluntari, subofiţerii în rezervă din Ministerul Apărării Naţionale sau
civili din cadrul şi din afara ministerului, cu respectarea unor criterii genera-
le şi specifice. Însă, principala sursă de formare a subofiţerilor pe filiera indi-
rectă o constituie gradaţii voluntari.
Formarea subofiţerilor în activitate, pe filiera indirectă, este destinată înca-
drării deficitului de personal militar profesionalizat aflat la baza carierei milita-
re sau a deficitului de personal militar cu competenţe profesionale care nu pot
fi dobândite în instituţiile militare de învăţământ.
Traseul în carieră al subofiţerilor şi maiştrilor militari începe cu parcur-
gerea etapelor de formare iniţială, pregătire de bază în armă şi pentru prima
funcţie, sau a cursului de formare a subofiţerilor în activitate, şi marchează
condiţiile minime şi punctele obligatorii de parcurs pentru evoluţia în carieră
a acestora, şi anume: îndeplinirea stagiului minim în gradul deţinut, îndepli-
nirea unor stagii minime obligatorii în diferite funcţii, absolvirea unor forme
de pregătire, precum şi îndeplinirea unor norme de performanţă profesională
şi conduită într-o anumită perioadă de timp.
La proiectarea traseului în carieră se au în vedere următoarele aspecte:
a) numirea în prima funcţie – după încheierea procesului de formare
februarie, 2011 23
iniţială, subofiţerii şi maiştrii militari sunt numiţi în funcţii de la baza ierar-
hiei militare, corespunzător specializării iniţiale în armă;
d) stagiul minim în funcţii şi structuri militare – evoluţia în carieră
este condiţionată de îndeplinirea, pentru perioade de timp determinate, a
unor funcţii în anumite tipuri de structuri operative, de instrucţie sau de
învăţământ, la diferite niveluri ierarhice;
g) cursurile de carieră – accesul în funcţii prevăzute cu grade supe-
rioare celor deţinute este condiţionat de absolvirea cursului de carieră
corespunzător;
h) cursurile de perfecţionare a pregătirii sau de specializare – schim-
barea traseului în carieră este posibilă în condiţiile absolvirii unui curs de
perfecţionare sau de specializare, potrivit prevederilor legale;
i) stagiul minim în grad – înaintarea în gradul următor este condiţio-
nată de îndeplinirea stagiului minim în grad, potrivit prevederilor legale;
j) participarea la misiuni/posturi internaţionale – constituie un avan-
taj în procesul de analiză în vederea numirii în funcţiile prevăzute cu grade
superioare.
Categorii de subofiţeri
şi maiştri militari
În raport cu domeniul în care îşi desfăşoară activitatea şi cu stadiul carie-

rei militare în care se află, maiştrii militari şi subofiţerii se pot afla în una din
următoarele categorii:
– luptători – maiştrii militari şi subofiţerii aflaţi în prima parte a
carierei militare, care ocupă funcţii de comandanţi/şefi de micro-structuri
– echipe, echipaje, posturi, grupe, plutoane, aflate în compunerea structu-
rilor de tip batalion şi regiment, sau a unităţilor şi formaţiunilor similare
acestora;
– specialişti – maiştrii militari şi subofiţerii care ocupă funcţii de spe-
cialişti tehnici şi şefi de structuri tehnice - şef grupă reparaţii, şef atelier,
şef secţie, cei din domeniul informaţii militare, precum şi subofiţerii sani-
tari şi instrumentişti din muzicile militare;
– de stat major – provin din maiştri militari şi subofiţeri luptători şi
specialişti şi ocupă funcţii în comandamente de batalion şi superioare
acestora, în toate domeniile activităţii de stat major;
– consilieri ai comandanţilor/şefilor - provin din maiştri militari şi
subofiţeri luptători şi specialişti, şi de administraţie;
– de administraţie – provin din maiştri militari şi subofiţeri luptători
şi specialişti şi ocupă funcţii în domeniu precum: gestiune materială,
financiară, administrare cazărmi, aprovizionare şi altele asemenea.
Etapele carierei militare

corespunzătoare subofiţerilor
şi maiştrilor militari
În funcţie de competenţele dobândite, experienţa profesională, cerinţele

posturilor şi nivelul studiilor necesare în îndeplinirea atribuţiilor funcţionale,
subofiţerii şi maiştrii militari se pot afla într-una din următoarele etape de evo-
luţie în carieră:
– etapa carierei inferioare – este corespunzătoare activităţii pe timpul
stagiului în gradele de maistru militar clasa a v-a – maistru militar clasa a
III-a, respectiv sergent – plutonier;
– etapa carierei medii – este corespunzătoare activităţii pe timpul sta-
giului în gradele de maistru militar clasa a II-a – maistru militar clasa I,
respectiv plutonier major – plutonier adjutant;
– etapa carierei superioare – este corespunzătoare activităţii pe tim-
pul stagiului în gradele maistru militar principal, respectiv plutonier-adju-
tant principal.
Regulile de utilizare
şi evoluţie în carieră
a subofiţerilor şi maiştrilor
militari
În procesul de utilizare şi evoluţie în carieră a subofiţerilor şi maiştrilor

militari, indiferent de filiera de formare, se aplică următoarele reguli:
– absolvenţii cursului de bază sunt numiţi în funcţii de la baza ierar-
hiei militare. În aceste funcţii pot rămâne pe timpul stagiului în gradele de
februarie, 2011 25
sergent/maistru militar clasa a v-a şi sergent major/maistru militar clasa a
Iv-a;
– înaintarea în gradul următor, respectiv sergent major/maistru mili-
tar clasa a Iv-a se face fără a fi condiţionată de absolvirea unui curs de
carieră;
– sergenţii-majori/maiştrii militari clasa a Iv-a care au absolvit cur-
sul avansat pot fi înaintaţi în gradul de plutonier/maistru militar clasa a III-
a şi numiţi în funcţii corespunzătoare pregătirii.
În această etapă a carierei, funcţie de nevoile armatei, pregătirea şi expe-
rienţa acumulată de către maiştrii militari şi subofiţerii – absolvenţi cu diplo-
mă de licenţă a unei instituţii civile de învăţământ superior, la propunerea
comisiilor de selecţie, pot urma cursul pentru formarea ofiţerilor şi pot trece
în corpul acestora;
– plutonierii/maiştrii militari clasa a III-a care au absolvit cursul de
plutonier-major/maistru militar clasa a II-a pot fi înaintaţi în aceste grade
şi numiţi în funcţii corespunzătoare pregătirii lor;
– plutonierii adjutanţi/maiştrii militari clasa I pot fi înaintaţi în gradul
următor, respectiv plutonier-adjutant principal/maistru militar principal şi
numiţi în funcţii de subofiţeri de stat major, de administraţie, de specialişti
şi de consilier al comandantului/şefului structurii fără a fi condiţionaţi de
absolvirea unui curs de carieră.
Înaintarea în gradul următor şi promovarea subofiţerilor şi maiştrilor mili-
tari pe o funcţie corespunzătoare se face în condiţii de selecţie fundamentată, pe
baza analizei competenţei profesionale şi a potenţialului de dezvoltare, de către
comisiile de selecţie. Aceste aspecte sunt evidenţiate prin intermediul activităţii
de apreciere anuală care au drept scop:
– identificarea celor mai buni maiştri militari şi subofiţeri în vederea
promovării, dezvoltării profesionale şi recompensării acestora;
– utilizarea eficientă a maiştrilor militari şi subofiţerilor şi încadrarea
lor în posturi potrivit cerinţelor postului, competenţei şi performanţei pro-
fesionale şi potenţialului individual;
– conştientizarea maiştrilor militari şi subofiţerilor evaluaţi asupra
modului de îndeplinire a atribuţiilor funcţionale şi a modalităţilor de îmbu-
nătăţire a performanţei şi potenţialului.
Documentele care se întocmesc în cadrul activităţii de apreciere sunt
hotărâtoare pentru activitatea comisiilor de selecţie, a comandanţilor şi a
structurilor responsabile cu managementul carierei individuale, iar la nivelul
organismului militar sunt elaborate documentări şi studii referitoare la apre-
cierea valorică a armatei şi evoluţia corpurilor de cadre. De asemenea, pe baza
acestor documente se planifică cariera militară, se întocmesc programe de
pregătire sau de dezvoltare a carierei care îmbunătăţesc performanţa la nivel
organizaţional.
Propuneri de modernizare
a managementului carierei,
a subofiţerilor şi maiştrilor
militari
Pentru dezvoltarea managementului carierei acestor categorii de militari

se impun următoarele:
• Realizarea unui sistem integrat de management al resurselor umane
prin care să se realizeze valorificarea superioară a pregătirii, experienţei,
potenţialului de dezvoltare şi performanţelor acestor categorii de personal,
precum şi oferirea de oportunităţi de reconversie profesională şi de plasa-
ment pe piaţa civilă a forţei de muncă.
• Dezvoltarea carierei individuale, prin dezvoltarea pregătirii opera-
ţionale, inclusiv respectarea standardelor impuse în domeniul cunoaşterii
unei limbi de circulaţie internaţională, încurajarea pregătirii personale în
sistemul militar şi civil de învăţământ, în vederea creşterii performanţelor
pe funcţii şi sporirii şanselor de evoluţie în carieră. Consider că în actuala
etapă de modernizare a Armatei României, perfecţionarea pregătirii profe-
sionale a subofiţerilor şi maiştrilor militari prin participarea fiecăruia la cel
puţin o misiune internaţională şi completarea studiilor în instituţiile civile
de învăţământ superior ar trebui să constituie o necesitate.
• Implementarea sistemului de management al carierei individuale,
orientat pe gestiunea centralizată a evidenţei şi documentelor individuale
ale militarilor, asigurarea consilierii şi îndrumării acestora, precum şi
implicarea lor în construirea propriei cariere.
februarie, 2011 27
• Perfecţionarea sistemului de formare şi specializare a subofiţerilor
prin ridicarea cerinţelor operaţionale, intensificarea cooperării internaţio-
nale pentru pregătirea la standarde NATO, precum şi prin valorificarea
experienţei acumulate în urma participării militarilor la acţiunile din tea-
trele de operaţii.
• Motivarea subofiţerilor şi maiştrilor militari pentru menţinerea
acestora în structurile Ministerului Apărării Naţionale, prin asigurarea
unei cariere atractive, cu posibilităţi de dezvoltare profesională şi dezvol-
tarea unui sistem de salarizare, competitiv pe piaţa forţei de muncă, având
la bază gradul militar şi vechimea în serviciu, corespunzător politicilor de
salarizare pentru aceste categorii de militari, din armatele statelor membre
NATO.
Concluzii
Modul de înţelegere a carierei militare reflectă o serie de constante indis-

pensabile evoluţiei, cum ar fi sporirea gradului de satisfacţie exprimată con-
cret prin avansare sau promovare, ocuparea treptată a unor posturi, îndeplini-
rea unor sarcini, roluri sau etape ce definesc parcursul carierei.
Prin urmare, dezvoltarea carierei militare a subofiţerilor şi maiştrilor
militari nu este o problemă de sine-stătătoare, ci trebuie privită în contextul
vieţii şi dezvoltării de ansamblu a unui militar, şi nu numai în calitatea sa de
angajat al sistemului militar.
Pentru orice armată, cariera militară a fost dintotdeauna privită cu res-
pect şi a exercitat o atracţie deosebită asupra populaţiei tinere în special, atât
ca mod de manifestare a patriotismului, cât şi ca formă de afirmare socială.
BIBLIOGRAFIE:
*** Concepţia de formare, dezvoltare profesională şi utilizare a subofi-

ţerilor şi maiştrilor militari din Armata României, Bucureşti, 2004.
*** Ghidul carierei militare, Bucureşti, 2001.
*** Strategia naţională de apărare a ţării.
*** Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2005.
Baranga A. – Profesionalizarea personalului armatei şi dinamica evolu-
ţiei acestuia în cariera militară, Editura SMG, Bucureşti, 2002.
Manolescu A., Lefter v., Deaconu A. – Managementul Resurselor
Umane, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p.375.
Milkovich G. T., Boudreau J. W. – Human Resource Management, Sixth
Edition, Irvin, Boston, 1991.
Nicolescu O. – Managerii şi managementul resurselor umane, Editura
Economică, Bucureşti, 2004, p.183.
februarie, 2011 29
Particularităţi ale
adaptabilităţii fetelor la
mediul educaţional militar (2)
LOCOTENENT-COLONEL DR.LEONTIN STANCIu
DANIELA COSMA
(urmare din nr.4/noiembrie 2010)
Descrierea experimentului
Primul contact cu mediul militar este important în evoluţia adaptativă

normală a fetelor. Pentru o adaptare adecvată se urmăreşte ca activităţile spe-
cifice să se desfăşoare stadial şi întrun cadru organizat. În acest sens, am fost
interesaţi să aflăm dacă programul este foarte încărcat şi dacă acesta le afec-
tează rezistenţa fizică şi psihică. un procentaj destul de ridicat dintre elevele
primului lot cercetat – 70% la primul chestionar, respectiv 62% la chestiona-
rul al doilea – au considerat că programul este foarte încărcat şi acesta consti-
tuie un factor care creează dificultăţi în procesul de adaptare, fapt ce le poate
afecta rezistenţa fizică şi psihică. După acordarea AFT de ARACIS (Agenţia
Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior) a „Gradului de
încredere ridicat”, s-a recomandat diminuarea numărului de ore. La acelaşi
chestionar, procentul elevelor care sunt acum în anul I şi consideră că progra-
mul încărcat îngreunează adaptarea la cerinţele vieţii militare s-a micşorat
vizibil: 45% la primul chestionar şi 38% la al doilea chestionar. Cu toate că
Particularităţi ale adaptabilităţii fetelor la mediul educaţional militar
şi-a diminuat semnificativ influenţa, programul încărcat se menţine ca princi-
palul factor ce creează dificultăţi de adaptare.
Dacă în prima etapă a anului de învăţământ activităţile de
instrucţie/didactice erau socotite „mai puţin interesante” şi „neinteresante”
120%
100%
8 8
s Chestionar 13 luni LotuL 1
80%
Chestionar 13 luni LotuL 2
60% s Chestionar 29 luni LotuL 1
40% s
8 8
s 8 Chestionar 29 luni LotuL 2
20% 8 s
8
0% 8
sunt mai difici-
sunt încuraja-
mei de învăţă-
Climat psiho-
unele sarcini
social pozitiv
încărcat şi le
alegerea for-
propuneri şi
le decât ar
şcolar este
mânt dorită
Programul
te să facă
afectează
sugestii
trebui
Figura nr.1
Tabelul nr.1.
Situaţia comparativă a rezultatelor obţinute la cele două loturi
CHESTIONAR 1 CHESTIONAR 2
1 săptămână 3 săptămâni
ITEMI
Lotul 1 Lotul 2 Lotul 1 Lotul 2
Alegerea formei de învăţământ

datorită stabilităţii financiare 60% 52% 32% 17%
pe care o oferă profesia.
Nu regretă alegerea făcută. 97% 85% 100 % 93%
Programul de instrucţie/ şcolar

este încărcat şi afectează rezis- 70% 45% 62% 38%
tenţa fizică şi psihică.
Activităţile de instrucţie-instru-
ire sunt puţin interesante sau 60% 48% 34% 38%
neinteresante.
Unele sarcini sunt mai dificile şi
22% 19% 21%
ar trebui executate de băieţi. 5%
Elevele care întârzie la program

sau comentează ordinele 38% 29% 13% 14%
comandanţilor sunt sancţionate.
februarie, 2011 31
Sunt încurajate să facă propu-

neri şi sugestii privind îmbună-
82% 78% 84% 89%
tăţirea programului instructiv-
educativ.
Băieţii sunt împotriva prezenţei
4% 2% — 1%
fetelor în şcoală.
Climat psihosocial pozitiv. 65% 76% 89% 88%
Activităţi sportive, culturale. 68% 71% 89% 88%
pentru 60% din elevele primului lot şi 48% din elevele celui de-al doilea lot,
după trei săptămâni acest procent s-a micşorat considerabil, numai 34%, res-
pectiv 38% apreciind că activităţile desfăşurate în tabără, respectiv academi-
ce, sunt neinteresante. Din punctul de vedere al imaginii vieţii militare, aşa
cum este ea percepută de către fete, li s-a cerut să numească motivele care le-
au determinat să aleagă această formă de învăţământ. Astfel, 60% din elevele
primului lot şi 52% din elevele celui de-al doilea lot au apreciat la prima apli-
care a chestionarului că un loc de muncă sigur este motivul principal, în timp
ce numai 30%, respectiv 48%, au invocat o tradiţie de familie sau vocaţia.
Aplicarea aceluiaşi chestionar, după trei săptămâni, evidenţiază că motivele
iniţiale s-au structurat în motive intrinseci: 68% din primul lot şi 83% din al
doilea învaţă din plăcere, ceea ce duce la o motivare puternică; pentru 32%,
respectiv 17% rămânând dominante motivele extrinseci (loc de muncă asigu-
rat, stabilitate financiară). Caracterul organizat, planificat, al tuturor activită-
ţilor, climatul de ordine şi disciplină, sistemul de norme, valori şi reglemen-
tări specifice instituţiei militare reprezintă câteva aspecte apreciate pozitiv de
către fete. Diferenţe semnificative pe cele două loturi s-au obţinut la itemul
„sarcini dificile”. Dacă la aplicarea primului chestionar 52% din subiecţi au
considerat că unele sarcini sunt prea dificile, la a doua aplicare a chestionaru-
lui, procentul s-a înjumătăţit, doar 21% apreciind că sarcinile din cadrul
modulului academic sunt prea dificile. Procentajul pentru emoţiile generate
de prezenţa şefilor s-a micşorat cu aproximativ 30% la aplicarea celui de-al
doilea chestionar la ambele loturi, ceea ce demonstrează adaptarea la cerinţe-
le relaţiilor de subordonare; în schimb, a crescut starea de încordare înaintea
şi în timpul executării activităţilor mai dificile. Fetele au început, aşadar, să
conştientizeze că aceste activităţi presupun asimilarea unor responsabilităţi
deosebite (subl. red.).
Aflarea la intersecţia a două lumi – una „civilă” şi alta „militară” – creea-
ză, de cele mai multe ori, o tensiune lăuntrică, uneori insuportabilă. Aceasta
poate avea urmări asupra procesului instructiv-educativ. Factorii care influen-
ţează negativ stabilitatea afectivă au suferit, la aplicarea celui de-al doilea
chestionar, unele modificări: oboseala a continuat să rămână pe primul loc,
deşi procentul a scăzut de la 64% la 41% la primul lot, şi de la 59% la 40% la
lotul 2; factorul „depărtarea de casă” a dispărut şi se evidenţiază absenţa fac-
torilor care influenţează negativ echilibrul psihic.
 LOT 1   LOT 2

  

1. sunt obosită 3. sunt departe de casă
2. am dificultăţi în concentrare 4. Mă inhib uşor în activităţile de instruire
Figura nr.2
Fetele se găsesc încă în perioada adolescenţei prelungite (20-25 ani),

ceea ce face posibilă continuarea crizei de originalitate, criză care îşi are pro-
priile particularităţi, de la o elevă la alta, atât în ceea ce priveşte amploarea şi
durata, cât şi ca forme de manifestare. Aceste manifestări pot duce la acte de
indisciplină, dar rezultatele obţinute la întrebarea referitoare la respectarea
programului unităţii şi a prevederilor regulamentelor militare arată că majori-
tatea fetelor se încadrează în programul stabilit şi îndeplinesc ordinele primi-
te. După aplicarea celui de al doilea chestionar, numărul celor care au avut
ţinută necorespunzătoare, au întârziat la program sau care au comentat ordi-
nele comandantului (în proporţie de 10%) a scăzut simţitor la 3%, ceea ce
demonstrează conştientizarea responsabilităţilor profesiei militare.
Discutarea principială a tuturor problemelor, circulaţia corectă a informa-
ţiilor, atât pe verticală cât şi pe orizontală, elimină eventualele situaţii conflic-
tuale şi înlesnesc procesul de adaptare. În aceste condiţii, 82%, respectiv 78%
la primul chestionar, şi 84%, respectiv 89% la al doilea chestionar, au afirmat
februarie, 2011 33
că au fost încurajate să facă propuneri şi sugestii pentru îmbunătăţirea progra-
mului. Din corelarea întrebărilor privind eventualele constrângeri şi atmosfera
în cadrul plutonului a reieşit că nu există dificultăţi majore în relaţiile interper-
sonale şi în modul de comunicare al fetelor cu băieţii, în cadrul activităţilor
comune.
Verificarea unor ipoteze
S-a realizat un sondaj proporţional cu o eroare limită 10% din medie şi

un prag de siguranţă 0,05 pe un eşantion de 60 elevi din Colegiul Militar
Liceal „Mihai viteazul”, studenţi de anul I din Academia Forţelor Terestre şi
absolvenţi de la Centrul de Instruire pentru Comunicaţii şi Informatică
„Decebal” (CICID) Sibiu. În urma prelucrării datelor din chestionare a rezul-
tat că fetele:
– iniţial depăşesc ca tendinţă centrală băieţii la discipline fundamentale
şi tehnice;
– omogenitatea este mult mai mare şi creşte cu vârsta;
– o mică parte a eşantionului a întâmpinat probleme de acomodare la
cerinţele instituţiei;
– aspectele vieţii privind condiţiile generale din instituţii nu sunt privite
ca satisfăcătoare de un procent semnificativ;
– se simt discriminate doar în cadrul modulelor de instrucţie.
La nivelul subiecţilor de la colegiile militare liceale şi Academiei
Forţelor Terestre (AFT) se observă şocul trecerii la o nouă treaptă de învăţă-
mânt, reflectat în rezultatele şcolare. Astfel, cel mai mare procentaj din eşan-
tionul general a obţinut în primul semestru rezultate mai slabe decât în ulti-
mul an de învăţământ din ciclul anterior (71,9%). Peste jumătate din eşantio-
nul general se aşteptau la aceste rezultate.
În rândul studenţilor din AFT, materiile cu cele mai multe rezultate slabe
sunt matematica şi informatica (43,18%). În cazul elevilor din colegiul mili-
tar, situaţia este şi mai accentuată în privinţa materiilor exacte. Astfel, 76,09%
au rezultate mai slabe decât se aşteptau la matematică, informatică sau fizică.
Cea mai mare parte a eşantionului investigat îşi asumă rezultatele slabe obţi-
nute, considerând cauză principală a acestora „lipsa cunoştinţelor de bază”
(41,9%). Pe locul al doilea se situează „severitatea profesorilor”, urmată de
„nivelul ridicat al cerinţelor”. În cadrul părţii de eşantion compuse din elevi
de la CMCID această ordine se schimbă, severitatea instructorilor având un
procentaj mai mic decât nivelul ridicat al cerinţelor. O parte dintre studente
(19,05%) introduc şi alte motive decât cele incluse în listă, mulţi dintre ei cri-
ticându-se pentru faptul că nu au acordat o atenţie şi o preocupare permanen-
tă materiilor respective, iar o parte criticând sistemul de predare şi evaluare al
unor profesori.
 
   
C.M.L. A.F.T.
1. Membru activ 2. Participant la nivel 3. izolat
mediu
Figura nr.3 Grafic privind integrarea în colectiv
Procentele înclină spre „membru activ al colectivului”. Procentul cel mai

mare de subiecţi care au ales această variantă îl regăsim în cadrul studenţilor
de la AFT.
un procent semnificativ din eşantionul general (87,62%) se consideră
potriviţi cu instituţia în care sunt încadraţi. Dacă ar fi să facem o diferenţiere
pe sexe, procentul este puţin mai ridicat în rândul fetelor (89,74%) faţă de cel
al băieţilor (de 83,33%).
Mare parte din eşantion a avut măcar un moment critic de la începutul
anului şcolar/ universitar. La cei de vârstă mare, cele mai critice momente au
fost legate de activităţi cu specific militar, cu care nu au avut deloc sau au avut
foarte puţin contact (cei care au absolvit un colegiu militar), ca de exemplu
pregătirea militară de bază, tragerile pe timp de noapte, taberele de instrucţie.
În rândul celor de la AFT aceste activităţi întrunesc un procentaj de 70,45%.
Situaţia este diferită la elevii de colegiu, legându-se în principal de o notă mai
proastă, o situaţie dificilă legată de învăţătură, chiar corigenţa la unii elevi
(41,30%).
Diferenţe majore între categoriile de elevi/ studenţi apar şi în privinţa
atractivităţii activităţilor. Pentru studenţii din AFT, alegerea cea mai frecven-
februarie, 2011 35
inDeCis
aFt Figura nr.4

nu
CML Adaptarea la cerinţe
Da
0,00% 20,00% 40,85% 60,85% 80,85% 80,85%
tă se îndreaptă spre activităţile sportive (50%), apoi spre activităţile cu speci-

fic militar (34,09%) şi cele cu specific cultural (22,73%). La elevi, pe primul
loc ca activităţi atractive regăsim activităţi cum ar fi „Balul bobocilor”, disco-
teci, petreceri cu colegii (36,96%), urmate de excursii, drumeţii (organizate cu
clasa, 30,43%) şi apoi festivităţile militare la care au participat (20,09%).
Desprindem de aici diferenţa de interese specifice vârstei, pentru cei mici
fiind mai importantă crearea legăturilor, închegarea unui colectiv care, după
cum am observat, este mai dificilă pentru ei, lucru pentru care se pune un mai
mare accent aici.
Astfel, spre deosebire de celelalte categorii de subiecţi, fetele de la AFT
au ca trăsătură pozitivă principală perseverenţa, urmată de adaptabilitate şi
echilibru, iar dintre trăsăturile negative sunt caracterizate mai ales de timidi-
tate, intoleranţă, delăsare sau individualism. Cele din CICID se caracterizea-
ză ca echilibrate şi sociabile iar elevele de la CML aleg adaptabilitatea, capa-
citatea de cooperare şi conştiinciozitatea, iar ca trăsături negative timiditatea,
individualismul, intoleranţa sau instabilitatea.
Pornind de la aceste considerente am emis ipoteza că adaptabilitatea
depinde de sex, caracteristici psiho-individuale şi vârstă şi am optat pentru
ANOvA FACTORIAL fiind vorba de studiul influenţei simultane a două sau
mai multe variabile independente asupra unei variabile dependente. Există
mai multe avantaje în utilizarea unui design experimental factorial. un prim
câştig este eficienţa studiului, deoarece două sau mai multe variabile indepen-
dente sunt analizate simultan şi sunt extrase informaţii referitoare la fiecare
factor în parte, cât şi la interacţiunea dintre aceştia şi influenţa lor asupra
variabilei independente. Din această perspectivă, ANOvA FACTORIAL con-
duce la calculul a trei teste statistice F. În cele ce urmează ne vom opri doar
asupra testului ANOvA BIFACTORIAL (două variabile independente cu mai
Tabelul nr. 2 Anova Factorial

B1 FETE B2 BĂIEŢI
X X2 X X2
A1
51 2601 63 3969 A1(linie)=
Caracteris-
45 2025 57 3249 189+258= 447
tici
A1²=7623+13644
Psiho-indi- 39 1521 51 2601 = 21267
viduale Media lui
30 900 48 2304
A1 = 44,7%
24 576 39 1521
Σ 189 7623 258 13644
Media 37,8 51,6

42 1764 36 1296
A2 39 1521 30 900 A2(linie)=

33 1089 30 900 174+147= 321
Importanţ
A2² =6192
a vârstei 33 1089 27 729 +4401= 10593
27 729 24 576 Media lui
A2 = 32,1%
Σ 174 6192 147 4401
Media 34,8 29,4

33 1089 36 1296
A3 33 1089 33 1089
(linie) A3 =
Importanţ 30 900 36 1296 150+162= 312
a sexului A3² = 4536+5310
27 729 30 900
= 9846
27 729 27 729 Media lui
Σ 150 4536 162 5310

A3 = 31,2%
Media 30 32,4
B1=189+174+150 B2=258+147+162
=513 =567 S Xtot.=1080
B1²=7623+ B2²=13644 S Xtotal² = 41706
6192+4536 = +4401+5310 = Media lui X total =
18351 23355 36
Media B1= 34,2 Media B2= 37,8
februarie, 2011 37
multe trepte fiecare). După cum se observă, din combinarea celor doi factori,
fiecare cu trei trepte, se obţin nouă situaţii experimentale diferite.
vom prezenta sumar analiza realizată.
A = 41706; B = 38880; C = 40019,4; D= 38977,2; E = 40582,8
SSlinii (factorul A) = C-B = 1139,4 ;SScoloane (factorul B) = D-B = 97,2
SS total = A-B = 2826
SSlinii × coloane (interacţiune) = (E-B)-(C-B)-(D-B) = 466,2; SSintracelula
= (A-B)-(E-B) = 1123,2
De asemenea stabilim gradele de libertate: dflinii = = 2; dfcoloane = 1; dfin-
teracţiune = 2; df total = 29
dfintracelulă = dftotal – dflinii – dfcoloane – dfinteracţiune = 29-2-1-2 = 24
MSlinii (A) = 569,7; MScoloane (B) = 97,2 ;MSlinii × coloane (AB) = =
233,1 ;MSintracelula = 46,8.
ultimul pas rămas de făcut este calcularea celor trei F: FA = MS linii /
MSintracelulă = = 12,17
FB = MScoloane / MSintracelulă = = 2,07; FC = MSinteracţiune / MSintracelula
= 4,98
Tabelul sumar ANOvA 3×2 al problemei este:
Tabelul nr. 4
Sursa
SS df MS F Prag p
dispersiei
Linii (A) 1139,4 2 569,7 12,17 (2,24) <.01
Coloane (B) 97,2 1 97,2 2,07 (1,24) >.05
Interacţiune 466,2 2 233,1 4,98 (2,24) <.05
Intracelulă 1123,2 24 46,8
Totală 2826 29
Aşadar, se observă că din cele trei raporturi F, două sunt semnificative

statistic F linii (determinat de factorul A=caracteristici psiho-individuale) şi F
interacţiune (determinat de acţiunea comună a factorilor A şi B), caracteristici
corelate cu vârsta. Sexul nu a reieşit ca factor semnificativ.
Tehnicile omega sunt utilizate doar în condiţiile în care raporturile F sunt
semnificative statistic. Pentru problema de faţă, doar Flinii şi Finteracţiune au
fost semnificativi şi au respins ipoteza nulă. Ca urmare, am calculat doar doi
coeficienţi .
Pentru omega linii (factorul A):
Pentru omega linii-coloane (factorul A,B):
Pentru omega interacţiune:
(1)
Datele indică că aproximativ 36,4% din dispersia rezultatelor se datorea-

ză factorilor psiho-individuali specifici sexului, iar 12,9% poate fi atribuită
interacţiunii dintre vârstă şi caracteristici.
(2)
Concluzii şi implicaţii
Deşi se menţine ca principal factor de inadaptare, programul încărcat şi-

a diminuat – vizibil sperăm – influenţa negativă. Explicaţia o găsim în aplica-
rea, după prima cercetare, a măsurii privind revizuirea modului de repartiţie a
activităţilor de instruire în cadrul programului unităţii, şi diminuarea număru-
lui de ore din programul academic astfel încât, începând cu anul şcolar 2010-
2011, au fost asigurate alternarea sarcinilor de nivel mediu cu activităţile
grele, monotone sau de mare răspundere. În ce priveşte caracterul interesant
sau neinteresant al activităţilor, procentele ridicate obţinute la prima aplicare
a chestionarului la ambele loturi evidenţiază existenţa unei neconcordanţe
între imaginea asupra armatei proiectată anterior admiterii în şcoală şi realită-
ţile existente. Diminuarea acestei neconcordanţe materializată în înjumătăţi-
rea procentelor a fost posibilă datorită competenţei cadrelor didactice din AFT
care au reuşit să adapteze metodologiile didactice la specificul disciplinelor
februarie, 2011 39
de învăţământ, ceea ce a determinat transformarea motivaţiei extrinseci în
motivaţie intrinsecă. La diminuarea crizei de originalitate a adolescenţei, criză
materializată în primul rând în nerespectarea regulamentelor militare, a con-
tribuit în mare măsură discutarea principială a tuturor problemelor prin pro-
gramul de mentorat care asigură un circuit informaţional deschis studente-
comandanţi-profesori. Faptul că au fost încurajate să facă propuneri şi suge-
stii pentru îmbunătăţirea programului a permis dezvoltarea spiritului de iniţia-
tivă şi afirmarea propriei personalităţi. Din corelarea întrebărilor privind difi-
cultatea sarcinilor de îndeplinit şi acceptarea sugestiilor şi propunerilor pri-
vind problemele întâlnite a reieşit că fetele nu manifestă inhibiţie în activita-
tea de instruire. Referitor la gradul de mulţumire în privinţa mai multor aspec-
te ale vieţii din instituţie, problemele cele mai mari le ridică timpul liber,
cerinţele din punct de vedere fizic la toate categoriile de subiecţi, iar cele mai
mulţumitoare aspecte sunt legate de relaţia cu colegii, de calitatea învăţămân-
tului şi comunicarea cu cadrele didactice.
Chiar dacă în unele subunităţi graniţa egalităţii între sexe a fost dificil de
trecut, fetele au reuşit să demonstreze că se pot realiza în orice domeniu pro-
fesional. Elevele au contribuit, în primul rând, la valorizarea estetică a grupu-
lui militar, ele având rolul de a echilibra relaţiile şi comportamentul băieţilor.
În unele subunităţi, mediul a devenit camaraderesc, solidar, fetele aducând,
prin prezenţa lor, mai multă flexibilitate şi o mai mare disponibilitate spre dia-
log.
Am reuşit, în urma acestui studiu, să ne formăm o imagine asupra situa-
ţiei adaptării în primul an de învăţământ militar. Este de menţionat că asupra
elevilor din CICID şi AFT chestionarul a fost aplicat de către operatori=stu-
denţi membri ai cercului de optimizarea capabilităţilor şi proceselor organiza-
ţionale, pentru a evita tendinţa de a răspunde dezirabil. Subiecţii au fost foar-
te deschişi, neîncercând să evite niciunul din subiectele abordate, chiar având
iniţiative în aprofundarea unor situaţii. Absolvenţii şi foştii colegi de la CML
au fost contactaţi prin intermediul poştei electronice.
Prima ipoteză a acestui studiu susţinea că trecerea la un nou ciclu de
învăţământ determină, iniţial, o scădere a performanţelor şcolare, lucru con-
firmat, rezultatele cele mai scăzute fiind mai ales la materiile cu ponderea cea
mai importantă în specificul instituţiilor. Am aplicat pentru verificare testul T
referitor la egalitatea mediilor a două populaţii normale. Ipoteza a fost respin-
să. Există deci diferenţe semnificative între etapele avute în vedere.
Cea de a doua ipoteză susţinea că există, în perioada de început a noului
ciclu, probleme de acomodare la cerinţele instituţiei, care determină chiar
ideea de renunţare la învăţământul militar, lucru demonstrat prin faptul că au
existat multe momente critice, legate de diverse variabile, specifice fiecărei
instituţii, precum şi prin faptul că adaptarea la regulamentele specifice este
dificilă în această etapă. Ipoteza a fost admisă.
ultima ipoteză se referea la faptul că există probleme de adaptare la con-
diţiile generale oferite de instituţiile militare de învăţământ, lucru confirmat
doar parţial, deoarece deşi există şi surse de nemulţumire, cea mai mare parte
a aspectelor vieţii din instituţii sunt percepute ca satisfăcătoare (la nivel
mediu) sau chiar ca oferind un grad mare de mulţumire.
La fel cu toate categoriile de fete, din orice mediu, şi cele încadrate în
instituţiile militare de învăţământ demonstrează că trecerea la un nou ciclu de
şcolarizare ridică, iniţial, nişte probleme de adaptare. Totuşi, aceste probleme
se atenuează în timp şi nu determină reacţii majore sau la nivel de masă, care
să provoace disfuncţionalităţi.
Schimbările în viaţa militară au survenit brusc, ca prezenţa fetelor, sau
lent, aproape invizibil, şi au fost totuşi necesare; fără aceste schimbări care ţin
de profesionalizarea armatei nu se putea continua. Cei ce încă nu s-au obiş-
nuit cu ideea de schimbare se vor elimina singuri din sistemul militar, pentru
că în prezent cei ce vin din urmă, deschişi la nou, vor câştiga lupta.
În şcoli, în cadrul misiunilor sau în baza militară, poziţia femeilor trebu-
ie să rămână fermă. Nu şi-au ales din întâmplare cariera militară şi nici nu vor
renunţa la ambiţia lor de a demonstra că pot avea aceleaşi performanţe ca cei-
lalţi.
BIBLIOGRAFIE
*** Carta Albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă şi inte-

grare euroatlantică, Bucureşti, Editura Militară, 2000.
Coasan A., vasilescu, A. – Adaptarea şcolară, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Cracsner C – Elemente de psihologie militară, Editura Academiei de
Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003.
februarie, 2011 41
Langa E, Nicolescu C, Petrescu D, – Mentalitatea tinerelor în unifor-
mă, în: “Spirit Militar Modern”, nr.7/2003.
Rotariu T, Ilut P – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura
Polirom, Iaşi, 1997.
http://www.nato.int/issues/women_nato/index.html
http//www.mapn.ro
http//www.e-scoala.ro
Server\T-4_2010\texte\103 - Adaptabilitatea fetelor la mediul universitar
militar.
Cooperarea civili-militari,
o responsabilitate
atât civilă, cât şi militară
PLuTONIER CIPRIAN POPESCu
Abstract
This immersion in the vast area that the civilian cooperation –
military is and will remain a reference area, cooperation with civilians
representing a challenge for all military personnel, both due to diffe-
rences in organizational culture, the more active involvement in huma-
nitarian projects and processes support of the local population, the
political problems in working with government officials.
In order to implement various entities cooperate with civilian
structures involved in this level of civil-military cooperation, it is
imperative that training programs conducted both before and after
stream in theaters of operations to know the following:
– International law relating to both the person’s status, the status
of forces, humanitarian law, rules of engagement;
– Identification of existing facilities in that country for a better
achievement of host nation support;
– Achieve cooperation with local authorities, the civilian popu-
lation, national, international area of operations.
Knowing these aspects mentioned above, cooperation between
military and civilians could lead to increased confidence, both the
safety of the local population and military force involved. Therefore,
CIMIC specialists mission is to continuously grow and as much as
possible the number of those who understand that the multinational
februarie, 2011 43
troops, in general, and Romanian troops, in particular, are there in
their country (be it Afghanistan, Kosovo) for to bring peace and stabi-
lity to help keep hope for a better future.
News story broadcast by Radio Romania to demonstrate the
importance of CIMIC missions and their contribution to the stability
of the situation in an area of very active and dangerous conflict has
demonstrated that the projects initiated, that a small gesture which
does not involve financial sacrifice – collecting toys ! – can have large
effects on destination and can save lives! Complete the mission in Irak,
after seven years, with only a few casualties in conditions of extreme-
ly difficult and dangerous missions among the Romanian military and
the result can be performed by structures that have driven all these
years in Irak.
Cuvinte-cheie: Afganistan, CIMIC, civili, Dhi-Qar, globalizare,
Irak, militari, NATO, reconstrucţie, societate, Zabul.
ooperarea civili-militari (CIMIC) constituie una din componentele

C primordiale a acţiunilor militare, în speţă fie că putem discuta des-
pre asistenţă civilă, fie de asistenţă militară, cu scopul reabilitării atât econo-
mice cât şi a refacerii infrastructurii unei naţiuni, constituind unul din dome-
niile în care instituţia militară se implică foarte mult, acest lucru fiind impus
şi de necesitatea cooperării cu autorităţile centrale, locale şi populaţia civilă
din zonele conflictuale, în zonele unde au avut loc o serie de calamităţi natu-
rale ori dezastre1.
Pentru a sublinia importanţa cooperării civili-militari, anul 1944, din per-
spectiva generalului american Dwight David Eisenhower, a constituit unul din
momentele care au permis descrierea sarcinilor care trebuiau rezolvate din
perspectiva capabilităţilor CIMIC. Astfel, generalul american Eisenhower
afirma:
„Cu cât voi elimina mai repede problemele care sunt din afara domeniu-
lui militar, cu atât voi fi mai fericit! ... câteodată mă gândesc că trăiesc zece ani
în fiecare săptămână, din care nouă ani sunt dedicaţi problemelor politice şi
economice ... şi acest lucru îmi dă cumplite dureri de cap. Resurse de apă insu-
ficiente, lipsa curentului electric, lipsa de alimente, lipsa carburanţilor şi cada-
vrele împrăştiate în tot oraşul.”
Aceste afirmaţii nu fac altceva decât să întărească, să inoculeze în gân-
direa fiecăruia din noi, fie militari, fie civili, faptul că relaţiile de colaborare
şi sprijin reciproc trebuie să primeze în detrimentul stărilor de animozitate,
Cooperarea civili-militari, o responsabilitate atât civilă, cât şi militară
conflict. Pentru a putea crea o relaţie de cooperare cât mai solidă dintre
mediul civil şi cel militar au existat o serie de teorii care au încercat să ofere
un răspuns cât mai pertinent asupra noilor realităţi de securitate şi a mediului
în care se va putea dezvolta conceptul de CIMIC, inclusiv ceea ce ar putea
dăuna relaţiilor civili-militari. Astfel, A.R. Luckham a încercat să dezvolte o
tipologie a relaţiilor civili-militari, care să se bazeze pe trei dimensiuni, şi
anume:
– puterea civilă – în care instituţiile şi organizaţiile trebuie să fie
capabile să-şi legitimeze propriile moduri de acţiune, să-şi rezolve proprii-
le conflicte interne2;
– puterea instituţiilor militare – are la bază trei tipuri de resurse, şi
anume: coercitive şi strategice, organizaţionale (coeziune, capacitate pro-
fesională) şi politice;
– interacţiunea dintre puterea militară şi puterea civilă.
Această interacţiune dintre puterea militară şi cea civilă ar trebui să aibă
la bază un echilibru de putere dintre componenta civilă şi cea militară, dar
în accepţiunea unor state, echilibrul este unul de slăbiciune reciprocă, faţă de
statele mult mai dezvoltate, unde echilibrul are o putere reciprocă.
Elaborarea acestor
teorii, tipologii, eveni-
INTERACŢIUNEA DINTRE PUTEREA mentele internaţionale
MILITARĂ ŞI PUTEREA CIVILĂ recente ce au implicat
diverse acţiuni militare
au reliefat o creştere a
importanţei coordonă-
rii componentei milita-
PUTEREA re şi civile, dar nu în
PUTEREA ultimul rând, şi cu cele
MILITARĂ
CIVILĂ ale O.I., O.N.G., şi pri-
vate de voluntari.
Astfel a apărut necesi-
tatea definirii termenu-
Figura nr.1 – Interacţiunea dintre puterea militară lui de cooperare civili-
şi cea civilă militari pentru a elimina
unele confuzii ce au existat, în speţă unii militari crezând că CIMIC este nece-
sar numai în operaţii multinaţionale, iar alţii considerând că CIMIC este nece-
sar numai în operaţii militare pe teritoriul naţional.
februarie, 2011 45
Lumea militară şi elementul civil sunt într-o interdependenţă profundă
oriunde în lumea liberă şi complexitatea acestei relaţii are de a face cu extra-
ordinara, câteodată şi dureroasa transformare pe care întregul glob o suferă în
prezent – globalizare, terorism. Relaţia dintre civili şi militari este mult mai
expresivă decât ieri, în primul rând fiindcă lumea civilă nu mai este ceea ce a
fost, cum nici militarii şi comandanţii lor nu mai sunt ceea ce erau.
Finalmente, aceste „virtuţi publice” care sunt democraţia şi libertatea nu mai
sunt nici ele ceea ce au fost la începutul secolului trecut. Paradoxal, democra-
ţia şi libertatea sunt mult mai „vulnerabile”, mai dezvoltate dar mai perfecti-
bile, mai răspândite dar uşor influenţate, atacate. În plus, globalizarea prin
modul său expansiv induce în această perioadă o serie de noi cerinţe, de la
noţiuni cum ar fi „statul-naţiune” sau „securitate” şi, de aceea, noţiuni funda-
mentale precum „apărare” sau „destin naţional”, „cultură”, „societate civilă”
reprezintă mult mai mult în zilele noastre decât reprezentau ieri3.
CIMIC îşi propune să contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
S TAT U L - N A Ţ I U N E
DESTIN
APĂRARE NAŢIONAL
SOCIETATE
CULTURĂ CIVILĂ
GLOBALIZARE
Figura nr.2 – Cerinţe ale globalizării
localnicilor prin implementarea unor proiecte de asistenţă umanitară şi prin

sprijinirea unei evoluţii stabile a vieţii economice în zona de operaţii. Acest
mod de acţiune are certe valenţe de influenţare asupra populaţiei locale.
Capacitatea sa argumentativă decurge din forţa faptelor, cu mult mai mare
decât forţa cuvintelor, cea din urmă în mod cert contraproductivă atunci când
apare un decalaj vizibil între vorbe şi fapte. Fără a fi un obiectiv în sine pen-
PRINCIPII CIMIC
Beneficiul
Misiunea civililor
este cea mai
importantă obiectivele
ASPECTE MILITARE
ASPECTE CIVILE
comune
Comandantul Consensul
umanismul
economia
transparenţa
Concentrarea Comunicarea
Figura nr.3 – Principii CIMIC
tru CIMIC, care îşi bazează întreaga conduită pe respectarea strictă a princi-
piului transparenţei, fără a manifesta nici cea mai mică intenţie de a influ-
enţa organizaţiile, autorităţile şi populaţia cu care relaţionează, acordarea asis-
tenţei CIMIC nu este condiţionată sub nicio formă de acceptarea prezenţei şi
activităţii militarilor forţelor NATO, uE.
România a fost un model al relaţiilor civili-militari încă din Evul Mediu.
Atunci când o armată de 10 000 de oameni învingea o armată de 500 000 de
soldaţi ai Imperiului Otoman, dacă civilii n-ar fi cooperat cu militarii, am fi
asistat la o transformare în paşalâc. Obişnuiam în Evul Mediu să stăm în
munţi şi prin cooperarea militarilor cu civilii reuşeam să înfrângem adversa-
rii, prin metode asimetrice, în comparaţie cu formele de luptă din acele vre-
muri. Altfel, România n-ar fi existat în anul 2005, ca membru al NATO, în
special după aceşti cincizeci de ani de „paranteză roşie”, în care am fost uitaţi,
februarie, 2011 47
dacă nu ar fi existat o coeziune între mediul militar şi cel civil.
Cooperarea civil-militară4 reprezintă o dimensiune a operaţiilor în care
politica se derulează la nivel strategic, iar implementarea sa se face la nivelu-
rile operativ şi tactic şi este în responsabilitatea comandantului, care va asigu-
ra corelarea acţiunilor militare cu cerinţele autorităţilor militare şi civile abi-
litate în materializarea politicii de apărare. Legătura dintre militari şi agenţii-
le civile trebuie privită ca o formă de colaborare extinsă, prin identificarea
unor interese comune, dublarea eforturilor şi rezolvarea lipsurilor existente,
prin măsurile generale de ripostă. Forţele italiene, care au deţinut o lungă
perioadă de timp controlul militar al provinciei sudice Irakiene Dhi-Qar, dis-
puneau de o structură CIMIC la nivel de companie, care avea ca misiune să
interacţioneze cu agenţiile civile în atingerea scopurilor propuse. Procesul
ajută atât partea militară, cât şi agenţiile civile să-şi atingă scopurile finale.
Domeniul cooperării civil-militare este destul de vast şi necesită existenţa
unei legături strânse între structura privind politica de apărare şi cea juridică.
În teatrul de operaţii, cooperarea civil – militară are un rol important, datori-
tă necesităţii obţinerii resurselor locale, acţionării într-un cadru internaţional
legal şi facilitării trecerii în final la o conducere civilă.
După cum am menţionat anterior, domeniul cooperării civil-militare este
destul de vast şi pentru a elimina acele confuzii vis-a-vis de termenul de
cooperare civili-militari este imperios necesar a se pleca de la a înţelege ter-
menul de cooperare civili-militari.
În accepţiunea NATO, CIMIC-ul reprezintă „totalitatea acţiunilor şi
măsurilor întreprinse pentru realizarea coordonării şi cooperării între coman-
danţii militari, personal, pe de o parte, şi autorităţile naţionale şi locale şi
populaţia civilă, organizaţiile internaţionale, neguvernamentale şi private de
voluntari, pe de altă parte“5.
În accepţiunea ONU, care conferă conceptului o perspectivă mai largă,
CIMIC-ul reprezintă o „relaţie de sprijin reciproc, planificare integrată şi
schimb constant de informaţii, necesar la toate nivelurile, între forţele milita-
re, organizaţiile şi agenţiile umanitare, care acţionează pentru îndeplinirea
unui scop comun, ca răspuns la o situaţie de urgenţă umanitară“.
În accepţiunea UE: „sarcini sau activităţi specifice desfăşurate de forţe-
le uE, izolat sau în parteneriat, cu una sau mai multe organisme civile, întot-
deauna în sprijinul misiunii comandantului“.
De-a lungul timpului, conceptul şi activităţile CIMIC au avut diferite
abordări: în perioada Războiului Rece, a fost confundat cu ideile de „sprijin
al naţiunii-gazdă“, „asistenţă umanitară“, „acţiuni în caz de dezastre“ etc.,
deoarece evenimentele la care forţele militare participau – misiuni de menţi-
nere a păcii (situaţii de răspuns la crize) erau foarte puţine, devenind tot mai
frecvente după 1990. În acele circumstanţe, nu se putea vorbi pe deplin de
CIMIC-ul operaţional, deoarece se realiza doar sprijinul acordat forţelor mili-
tare de către autorităţile civile, prin asigurarea căilor de comunicaţii ferovia-
re şi rutiere, în vederea transportului echipamentelor militare către potenţiale-
le zone / teatre de operaţii.
În actualul context geopolitic şi geostrategic, când extinderea procesului
de globalizare a căpătat noi valenţe, CIMIC-ul îşi face simţită prezenţa în
întreg spectrul de operaţii militare, atât în cadrul apărării colective – Articolul
5, cât şi în cadrul operaţiilor de răspuns la crize – non-Articol 5. În ambele
situaţii comandanţii trebuie să îşi însuşească factorii sociali, politici, culturali,
religioşi, economici, de mediu şi umanitari atunci când planifică şi conduc
operaţiile militare. Pe lângă acestea, trebuie să relaţioneze cât mai flexibil cu
un număr mare de organizaţii internaţionale şi neguvernamentale care au
obiective, metode şi perspective proprii, toate necesitând a fi armonizate cu
cele ale forţelor militare.
Termenul de cooperare civili-militari are acelaşi înţeles atât pentru opera-
ţiile desfăşurate pe teritoriul naţional, cât şi pentru operaţiile multinaţionale des-
făşurate sau în curs de desfăşurare în afara graniţelor României, având ca ele-
mente comune resursele, relaţionarea dintre comandant şi agenţiile non-milita-
re, liderii tribali locali, autorităţile locale, centrale, în zona în care elementele
militare îşi desfăşoară acţiunile. Astfel, în accepţiunea specialiştilor militari,
cooperarea civili-militari (CIMIC) reprezintă totalitatea acţiunilor şi a măsuri-
lor întreprinse pentru realizarea coordonării şi cooperării între comandanţii mili-
tari, pe de o parte, şi autorităţile centrale şi populaţia civilă, organizaţiile guver-
namentale, nonguvernamentale, internaţionale şi private de voluntari, pe de altă
parte6, CIMIC reprezintă totodată şi o interfaţă dintre Forţa Întrunită şi institu-
ţiile, populaţia civilă ce acţionează în aria de operaţii. Acest concept de CIMIC
presupune atât activităţi7 în sprijinul acţiunilor militare prin stabilirea concepţiei
de acţiune şi a modului de coordonare a acestora, cât şi activităţi în sprijinul
administraţiei centrale (locale) sau populaţiei în scopul normalizării situaţiei de
conflict, cât şi a înlăturării efectelor produse în urma dezastrelor naturale sau
industriale, acestea corespunzând unor elemente distinctive, şi anume:
– legătura civili–militari – prin sprijinirea elementului operaţional
(planificare şi conducere) şi legătura cu autorităţile guvernamentale, non-
februarie, 2011 49
guvernamentale;
– sprijinirea mediului civil – printr–o gamă largă de activităţi con-
form misiunilor forţelor militare (pot implica o serie de resurse militare,
informaţionale), iar deciziile trebuie să fie luate la nivel înalt, având ca
fundament factorii politici, militari şi civili.
O relaţie eficientă cu o gamă largă de organizaţii civile, cu populaţia,
guvernul, autorităţile locale, este fundamentul pentru soluţionarea conflictelor,
iar pentru stabilirea şi menţinerea acestor relaţii, CIMIC reprezintă unul din
instrumentele de bază ale comandantului, indiferent că se află pe teritoriul
naţional sau în misiuni multinaţionale, experienţele ultimelor conflicte relie-
fând faptul că operaţiile militare sunt mult mai eficiente, iar în opinia mea con-
sider că reprezintă unul din pilonii cei mai importanţi ai operaţiilor militare.
Structuri CIMIC
După cum se cunoaşte, structura CIMIC de bază o constituie grupul

CIMIC, acesta fiind proiectat a desfăşura acţiuni atât pe timp de pace, cât şi
la criză şi război, acesta nefiind o structură dislocabilă (pentru participarea la
operaţii, grupul CIMIC nu se dislocă în intregime, ci numai anumite elemen-
te din compunerea sa – companii generale CIMIC, plutoane CIMIC, echipe
funcţionale de specialişti CIMIC8), având un centru de expertiză în domeniul
CIMIC cu rol în pregătirea personalului CIMIC la nivel tactic. Rolul său este
de a crea condiţiile civil-militare care să confere comandantului posibilitatea
alegerii cursului de acţiune optim în vederea îndeplinirii cu succes a misiunii
şi acţionează într-un spaţiu complex, de la infrastructură, asistenţă medicală,
juridică, până la relaţii internaţionale.
Dimensiunea acestui grup CIMIC este de nivel batalion, având detaliate
pe funcţiuni o serie de companii, grupuri cu diferite sarcini. Misiunile acestui
grup CIMIC pot fi astfel clasificate:
– pe timp de pace – prin pregătirea forţelor şi mijloacelor pentru par-
ticiparea la misiuni, prin înlăturarea efectelor produse de dezastrele natu-
rale, sprijinirea acţiunilor antiteroriste, sprijinul naţiunii-gazdă;
– pe timp de criză – activităţi specifice managementului crizei (pla-
nificare, coordonare, executare), controlul populaţiei şi al resurselor, par-
ticiparea în cadrul operaţiilor de sprijin al păcii;
– pe timp de război – pentru apărarea naţională, apărarea colectivă
(NATO), sprijinul operaţiilor, sprijinul naţiunii-gazdă.
Abordând doar o parte din această zonă atât de vastă a dimensiunii de
cooperare civili-militari, nu se poate omite nici concepţia de pregătire a per-
sonalului CIMIC9, care la o primă lecturare pare destul de bine elaborată, prin
participarea la grupuri de lucru, conferinţe, seminarii, studierea de publicaţii,
participarea la exerciţii de pregătire, dar care în realitate par inabordabile. De
aceea, prin acest studiu încerc să reliefez o stare generală a dimensiunii
CIMIC, punctând doar unele aspecte importante ale relaţiei civili-militari, dar
accentuând mai mult latura multinaţională a acestei dimensiuni, privită prin
prisma multitudinilor de realităţi din teatrele de operaţii, care sunt mult dife-
rite de cele de pe teritoriul naţional, în speţă la problemele referitoare la pro-
iectele CIMIC, modul de negociere, aspecte legale ale CIMIC, importanţa uti-
lizării translatorilor în activităţi CIMIC.
CIMIC în teatrele de operaţii
Desfăşurarea de forţe şi mijloace CIMIC în teatrul de operaţii ca

parte a unui contingent naţional contribuitor la Forţă se face prin interme-
diul procesului de generare a Forţei. Aceste forţe vor fi desfăşurate iniţial
însoţind formaţiunile de tip mare unitate şi unitate şi vor fi plasate sub con-
trolul CJTF. Având în vedere faptul că într-o operaţie de răspuns la criză,
elementul esenţial va fi întotdeauna tranziţia puterii către autorităţile civi-
le, acest lucru trebuie realizat într-o manieră cât mai uşor cu putinţă. La
nivelul Ministerului Apărării Naţionale/SMFT, Componenta Operaţională
Terestră este structura de comandă subordonată nemijlocit Statului Major
al Forţelor Terestre, destinată conducerii acţiunilor militare întrunite de
nivel operativ şi are ca misiuni principale: planificarea şi conducerea acţiu-
nilor militare întrunite independent, sau în cadrul unui război de
coaliţie/alianţă, în orice zonă de pe teritoriul naţional sau în spaţiul de inte-
res strategic al României; exercitarea conducerii operaţionale asupra struc-
turilor militare naţionale aflate în misiuni internaţionale; evaluarea structu-
rilor operaţionalizate sau în curs de operaţionalizare, prin planificarea şi
conducerea exerciţiilor întrunite. Structurile militare naţionale, dislocate în
teatrele de operaţii, au fost folosite în general în faza operaţiunilor post-
februarie, 2011 51
combat, îndeplinind misiuni de protecţia Forţei, ripostă antiteroristă (în
special căutare-scotocire), distrugerea reţelelor de droguri, depozite,
misiuni specifice Poliţiei Militare, misiuni de Combat Support (geniu-
infra-structuri), misiuni de culegere de informaţii şi participarea la misiuni
INFOOPS şi CIMIC.
În toate teatrele de operaţii se desfăşoară operaţii informaţionale acti-
ve, îndreptate spre obţinerea sau menţinerea sprijinului populaţiei civile, cât
şi pentru contracararea mijloacelor media ostile. Acestea sunt operaţiile
informaţionale (inclusiv media, CIMIC şi psihologice), care au rolul de
multiplicator de forţă şi factor de reducere a violenţei, operaţii ce sunt inte-
grate în campanii planificate şi conduse la nivel operativ. Cea mai importan-
tă structură naţională specializată este Batalionul 1 CIMIC.
Operaţionalizarea Batalionului 1 CIMIC are ca obiectiv principal punerea la
dispoziţia armatei române a unor structuri şi personal specializat, capabil să
asigure consilierea comandanţilor în domeniul larg şi complex al relaţiilor
civil-militare în orice teatru de operaţii multinaţionale, misiuni ce se vor axa
pe trei direcţii principale:
– urgenţe civile (sprijinul autorităţiilor locale şi populaţiei civile din
zonele afectate de calamităţi pe teritoriul naţional – în parteneriat cu
IGSu);
– completarea comandamentelor forţelor multinaţionale cu personal
CIMIC specializat, capabil să îndeplinească o gamă largă de misiuni specifice;
– participarea cu structuri CIMIC specializate (de la nivel echipă, la
nivel companie) în teatre de operaţii multinaţionale.
Misiunile specialiştilor CIMIC derivă din realităţile câmpului de luptă

modern, cu provocări noi, complexe, care nu pot fi contracarate doar prin ope-
raţii militare propriuzise. Trista realitate a tuturor teatrelor de operaţii multi-
naţionale din lume, în care se află dislocaţi militari români, este aceea că, indi-
ferent de ţara din care provin sau de misiunea pe care o au, trupele multina-
ţionale vor fi întotdeauna privite cu neîncredere sau cu ostilitate şi uneori
chiar cu ură de către o parte a populaţiei locale. De aceea, misiunea specialiş-
tilor CIMIC este de a face să crească permanent şi cât mai mult posibil numă-
rul acelora care înţeleg că trupele multinaţionale, în general, şi militarii
români, în special, sunt acolo, în ţara lor (fie ea Afganistan, Irak, sau Kosovo)
pentru a aduce pacea şi stabilitatea, pentru a-i ajuta să păstreze speranţa într-
un viitor mai bun.
Proiecte CIMIC – un factor
catalizator al relaţiilor
civil-militare
Rolul acestor proiecte CIMIC, care dacă sunt bine argumentate şi finan-
ţate pot aduce în acea zonă, regiune, o îmbunătăţire a imaginii forţei militare
în faţa comunităţii locale, pot creşte moralul trupelor, oferindu-le şansa de a
lucra alături de populaţia locală la reconstrucţia respectivei zone. Astfel, pro-
iectele CIMIC pot fi clasificate în:
– proiecte de acţiune civică – se referă la proiecte mici, de cel mult
100 la 1 000 uSD;
– proiecte mici-medii – se referă la proiecte de la 5 000 la
50 000 uSD.
Aceste proiecte medii sunt destul de greoaie, necesită un control şi sar-
cini mult mai precise şi clare. De ce spun acest lucru – pentru că ofiţerul,
subofiţerul CIMIC aflat într-o zonă de conflict, pe baza propunerilor venite de
la autorităţile locale, propune către agenţiile desemnate prin implementarea
acestor proiecte (staţii de alimentare cu apă, construcţii civile), iar acele agen-
ţii pot aproba sau nu implementarea acelor proiecte. Dezacordul celor care
finanţează aceste proiecte va duce la o scurtcircuitare a relaţiilor cu membrii
autorităţilor locale, în speţă în IRAK a principalilor lideri tribali. Îmi aduc
aminte că era o bucurie pentru ofiţerul CIMIC în momentul în care pe mail
recepţiona avizul favorabil de implementare al acelui proiect. Această bucu-
rie exprimată dădea un suflu de speranţă comandantului cum că locuitorii ace-
lei zone, regiuni, vor fi mai receptivi cu militarii care patrulează pe acea zonă,
conferindu-le o anumită siguranţă.
Echipele de reconstrucţie provincială

(Provincial Reconstruction Team) misiune, sarcini şi activităţi
unii din primii paşi au fost decişi în cadrul Summit-ului de la Riga din
2006 pentru a spori capacitatea forţelor NATO să sprijine eforturile de stabi-
lizare şi reconstrucţie în toate fazele critice şi de criză. Responsabilităţile pri-
mare pentru stabilizare şi reconstrucţie au fost preluate de organizaţiile loca-
le şi internaţionale şi organizaţiile non-guvernamentale. Cu toate acestea, pro-
blemele de securitate pot împiedica aceşti actori de a realiza aceste responsa-
bilităţi. Expertizele civile, pentru a stabili nivelul resurselor naţionale, pot fi
februarie, 2011 53
necesare în viitor pentru a consilia militari în contextul de sprijin pentru sta-
bilizare şi reconstrucţie, în coordonare cu naţiunea-gazdă. Aceasta ar putea
include consultanţă pe probleme cum ar fi reconstruirea industriei locale, reţe-
365 000 le de transport, relansa-
6% rea producţiei agricole,
1 054 000
de sănătate, şi recons-
2 150 000
45%
22% trucţia civilă infrastruc-
tura de comunicaţii.
475 000
10% Coordonarea
480 000 323 000
10% 7% civil-militară dintre
actorii din domeniu
este un element impor-
Figura nr. 4 – Proiectele CIMIC în 2010 tant al operaţiunilor
curente şi viitoare ale
NATO. Echipele de Reconstrucţie Provincială mandatate pentru Afganistan
sunt un bun exemplu. Aceste echipe mici de lucru civile cât şi militare, de per-
sonal în provincii, permit o mai bună extindere a autorităţii guvernului central
afgan şi ajută autorităţile locale în a furniza securitate.
Instrumentul de P.R.T. (Echipa de Reconstrucţie Provincială), care a fost
„folosit cu succes în Irak, şi apoi aplicat şi în coaliţia condusă de ISAF în
cadrul misiunii Enduring Freedom din Afganistan, se dovedeşte a fi un“ punct
de referinţă pentru toate ţările implicate şi un model esenţial pentru a asigura
o bună desfăşurare a forţelor ISAF.
P.R.T. ar trebui perceput ca:
– mediator al acţiunilor militare;
– nu ca o forţă de ocupaţie;
– flexibil: capacitatea de a opera în ambele activităţi – conflict, recons-
trucţie post şi dezvoltare în acele zone ale zonelor cu risc ridicat de ostilităţi.
Misiune
Misiunea primordială a P.R.T.-urilor cu referire la teatrul de operaţii
Afganistan este de a „asista Republica Islamică Afganistan pentru a extinde
autoritatea, pentru a facilita dezvoltarea unui mediu sigur şi stabil într-o zonă
definită de operaţii, pentru a îmbunătăţi eforturile de reforma sectorului de
securitate şi de reconstrucţie.
Analizând acest concept aş putea afirma că P.R.T.-urile sunt concepute,
extrapolând cazul Afganistanului, pentru a spori capacitatea guvernului respec-
tivei ţări în a contribui la stabilirea unui mediu sigur, astfel încât să permită
„autorităţilor locale, agenţiilor internaţionale, ONG-urilor şi societăţii” să iniţie-
ze un proces de reconstrucţie civilă, tranziţie politică şi dezvoltare economică.
Sarcini şi activităţi
P.R.T.-ul îndeplineşte îndatoririle sale de a asista autorităţile locale în
reconstrucţie. Prin urmare, este un rol de sprijin al autorităţilor locale.
În Afganistan, obiectivul principal îl reprezintă reconstrucţia şi dezvolta-
rea unui sistem de securitate compatibil cu noile provocări ale noului mediu
de securitate, cât şi de asigurare a unei bune guvernări, printr-o proiectare şi
punere în aplicare a proiectelor de reconstrucţie, promovare a dialogului cu
liderii locali, instruire a forţelor de securitate, demobilizare a grupurilor arma-
te, prestare de îngrijiri medicale etc.
Angajamentele financiare fac ca investiţiile în reconstrucţia unora din
cele mai critice domenii, cum ar fi educaţia, sănătatea, agricultura, securitatea
şi, nu în ultimul rând, guvernarea, tind să devină o prioritate a P.R.T.-urilor.
Elementele de CIMIC sunt angajate în mod indirect, prin simpla prezenţă a
forţelor sale militare, având un efect semnificativ de stabilizare prin patrule,
prin colectarea şi difuzarea de informaţii, asistenţă pentru construcţia de faci-
lităţi pentru forţele de securitate locale, cum ar fi Check Point, departamente
de poliţie şi donaţii de diferite tipuri, dar şi direct, în unele cazuri, prin instrui-
re şi îndrumare a ANFS.
Analizând sub diverse forme modul cum P.R.T.-urile îşi îndeplinesc
îndatoririle, putem afirma fără echivoc că acestea încearcă umplerea golurilor
existente care provin din diversele slăbiciuni ale guvernărilor, vidarea lor cu
scopul de a oferi sprijin instituţiilor locale printr-o serie de relaţii practice şi
adecvate cu autorităţile locale.
Războiul din Afganistan –

o nouă dimensiune a CIMIC
Misiunile de tip CIMIC fac parte dintr-o sferă largă de misiuni specifi-
ce operaţiilor de contrainsurgenţă executate de militarii români din cadrul
structurilor subordonate, în speţă de Combined Team Zabul (CTZ), având ca
scop câştigarea încrederii populaţiei civile afgane şi de a stabili relaţii de
colaborare cu liderii acestora. Această misiune este extrem de dificilă dato-
februarie, 2011 55
rită reticenţelor unor comunităţi din satele aflate în aria de operaţii a forţe-
lor româneşti, a existenţei populaţiei civile afgane la limita dintre securita-
tea oferită de militari şi ameninţările insurgenţilor către acea populaţie de a
nu fraterniza cu forţele ostile lor. Astfel, aceste misiuni devenind după cum
am menţionat extrem de dificile, ceea ce a determinat din partea forţelor
participante o atenţie mult mai mare şi o pregătire până la ultimul amănunt
a acţiunilor, misiunilor, pentru ca în final populaţia civilă să se alăture efor-
tului de sprijinire a autorităţilor afgane pentru implementarea securităţii şi
instituirea unui regim de viaţă democratic în Afganistan.
De aceea, sprijinul acordat populaţiei civile nu se rezumă doar la acţiuni
militare de asigurare a securităţii principalelor căi de comunicaţii, a principa-
lelor zone locuite, ci prin sprijin material pentru finalizarea unor proiecte care
vizează construirea de comunicaţii, reabilitări ale reţelelor de apă, construcţia
de şcoli şi unităţi sanitare (dispensare, spitale).
La nivelul CTZ există un modul CIMIC româno-american care are ca
atribuţii principale consilierea comandantului CTZ, asigurarea expertizei asu-
pra impactului operaţiilor militare asupra populaţiei civile, precum şi modul
cum pot influenţa societăţile civile afgane operaţiille militare. Abordând acti-
vitatea CIMIC prin prisma forţelor participante (batalioane de infanterie),
coordonarea, relaţionarea misiunilor CIMIC cu CTZ se face prin ofiţeri spe-
cialişti CIMIC aflaţi la nivelul acestor batalioane, ei fiind implicaţi direct în
coordonarea şi conducerea activităţii de cooperare civili-militari prin deplasa-
rea în satele din aria lor de responsabilitate, fiecare având alături o echipă de
specialişti CIMIC din cadrul Grupului CIMIC.
Ceea ce este interesant de reliefat este faptul că expertiza efectuată de spe-
cialiştii CIMIC este destul de complexă, prin modul de evaluare al localităţilor
din jurul principalelor locaţii în care sunt militarii români, de evaluare a nevoi-
lor de care acei oameni au imperios nevoie, plecând de la faptul că în acea zonă
se cunoştea faptul că sursele de apă erau precare şi era necesară o reabilitare a
surselor de apă. Discuţiile pe tema acestui subiect vor face o analiză mult mai
pertinentă într-o ulterioră analiză a dimensiunii CIMIC în Afganistan.
Concluzii
După această imersiune în domeniul atât de vast al cooperării civili-mili-

tari, acesta este şi va rămâne unul de referinţă, lucrul cu civilii reprezentând o
februarie, 2011

57
Figura nr. 5 – P.R.T.-urile din regiunea Kabul (Sursa: http://afpakwar.com/blog/archives/4945)

provocare pentru întreg personalul militar datorită diferenţelor de cultură
organizaţională, a implicării tot mai active în procesele şi proiectele umanita-
re de sprijin a populaţiei locale, a problemelor politice, în lucrul cu reprezen-
tanţii guvernamentali.
Pentru a putea implementa, coopera cu diverse entităţi civile, structurile
implicate pe acest palier al cooperării civil-militare sunt obligaţe prin progra-
mele de pregătire care le desfăşoară atât înainte, cât şi după defluirea în tea-
trele de operaţii, să cunoască următoarele:
– legislaţia internaţională privitoare atât la statutul persoanei, a statu-
tului forţelor, a dreptului umanitar, a regulilor de angajare;
– identificarea facilităţilor existente în acea ţară pentru o bună reali-
zare a sprijinului naţiunii-gazdă;
– realizarea cooperării cu autorităţile publice locale, populaţia civilă,
organizaţiile naţionale, internaţionale din zona de operaţii;
– negocierile CIMIC, care sunt adesea multilaterale şi de aceea nece-
sită o atenţie sporită în atingerea unor puncte comune.
Cunoscând aceste aspecte enunţate mai sus, cooperarea dintre militari şi
civili ar putea duce la creşterea încrederii, siguranţei atât a populaţiei locale,
cât şi a forţei militare implicate. De aceea, misiunea specialiştilor CIMIC este
de a face să crească permanent şi cât mai mult posibil numărul acelora care
înţeleg că trupele multinaţionale, în general, şi militarii români, în special,
sunt acolo, în ţara lor (fie ea Afganistan, Kosovo) pentru a aduce pacea şi sta-
bilitatea, pentru a-i ajuta să păstreze speranţa într-un viitor mai bun.
Reportajul difuzat de Radio România Actualităţi pentru a demon-stra
importanţa misiunilor CIMIC şi contribuţia lor la stabilitatea situaţiei dintr-o
zonă de conflict deosebit de activă şi periculoasă a demon-strat că prin pro-
iectele iniţiate, un gest mic care nu implică sacrificii financiare – strângerea
de jucării! – poate avea efecte foarte mari la destinaţie şi poate salva vieţi!
Încheierea misiunii din Irak, după şapte ani, cu doar câteva victime, în condi-
ţiile unor misiuni extrem de grele şi periculoase în rândul militarilor români,
poate fi şi rezultatul structurilor CIMIC care au acţionat în toţi aceşti ani în
Irak.
BIBLIOGRAFIE:
*** SMG/PF 5.2 – Doctrina pentru cooperare civili-militari.

*** SMG/PF 5.3 – Manualul CIMIC.
*** AJP- 9 – NATO Civil – Military Cooperation Doctrine.
Troaşcă Alexandru – Tactica unităţilor de acţiuni CIMIC, Tratat de şti-
inţă militară, volumul III, Editura universităţii de Apărare, Bucureşti, 2004.
ALTE SURSE:
http://mariobalint.blogspot.com/2009/06/relatiile-civil-militare-cimic-
in-Irak.html
www.mapn.ro
Plutonierul-major Ciprian Popescu este subofiţer de stat major

nivel 1 în cadrul compartimentului CIMIC (relaţii civil-militare) la
Brigada 15 Mecanizată din Iaşi. Alte funcţii pe care le-a îndeplinit
de-a lungul carierei au fost: subofiţer de stat major în cadrul S.2
Informaţii – Iraqi Freedom, subofiţer de stat major în cadrul compar-
timentului documente NATO şi subofiţer de stat major în cadrul com-
partimentului CIMIC Comandamentul 10 Operaţional Iaşi.
A terminat Institutul Militar Auto „Basarab I” din Piteşti şi este
absolvent al universităţii „Dimitrie Cantemir” – Facultatea de Ştiinţe
Juridice, Iaşi, licenţiat, susţinând lucrarea „Problematica terorismului în
dreptul internaţional”, promoţia 2004 şi a finalizat cursurile masterale
în domeniul „Studii europene de integrare şi securitate“ la universitatea
„Al.I.Cuza”, Iaşi. Cursuri de perfecţionare: curs „Mabey Johnson”,
Split, Croaţia; curs „Introduction to NATO“ şi „Conflict management
and negociation”, „Low of Armed Conflict” şi „Afghanistan pre-
deployment” la universitatea Naţională de Apărare.
februarie, 2011 59
NOTE:
1
Alexandru Troaşcă , „Tactica unităţilor de acţiuni CIMIC, Tratat de ştiinţă mili-
tară“, volumul III, Editura universităţii de Apărare, Bucureşti, 2004, p.454.
2
Finer, în „The Man of the Horseback”(Omul de pe crupa calului), afirma că
intervenţia armatei în politică nu este posibilă atunci când instituţiile politice nu sunt
dezvoltate şi lipsite de legitimitate.
3
http://www.princeradu.ro/news/2089/19/Impactul-relatiilor- civili-militari-asupra-
securitatii-nationale.
4
http://mariobalint.blogspot.com/2009/06/relatiile-civil-militare-cimic-in-iraq.html
5
Doctrina CIMIC NATO (AJP-9).
6
Doctrina CIMIC-NATO(AJP-9).
7
Activităţile CIMIC sunt guvernate de respectarea unui număr de principii, dintre
care principiul comunicării propune modalităţi de optimizare a relaţiilor cu agenţiile
civile, autorităţile locale, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale, populaţia
locală etc., printr-o comunicare eficientă, vitală pentru menţinerea consensului şi a
cooperării.
8
În efortul de reconstrucţie şi dezvoltare, specialiştii CIMIC lucrează astfel încât
să creeze cadrul optim pentru tranziţia responsabiliăţilor asumate temporar de militari
(asigurarea ordinii publice, aprovizionării populaţiei în funcţionarea utilităţilor) către
autorităţile civile corespunzătoare. În acest scop, CIMIC cooperează cu celelalte divi-
ziuni ale statului major pentru clarificarea tuturor aspectelor operaţiei care ar putea
influenţa, într-un sens sau altul, situaţia umanitară. Specialiştii CIMIC pun la dispozi-
ţia planificatorilor militari consultanţă şi avizează comandantul asupra tuturor aspec-
telor menţionate anterior.
9
Menţionez că pentru pregătirea personalului din cadrul grupului CIMIC, a bene-
ficiat de sprijinul experţilor din cadrul Centrului de Relaţii Civil-Militare, de pe lângă
Şcoala Navală Postuniversitară, Monterey – California, SuA. De asemenea, personal
din grupul CIMIC românesc a participat la pregătire în cadrul Centrului de pregătire
afaceri civile, la Fort-Bragg din Carolina de Nord – SuA.
INVESTIGAREA
FENOMENULUI
MILITAR
Sumarul rubricii:
Comanda şi controlul Forţelor Terestre în operaţiile de răspuns

la criză. Rolul structurilor ISTAR în asigurarea superiorităţii
decizionale (1) 78
Colonel dr.Vasile CERBU
Tulburarea post-traumatică. Abordări 91

Maria-Magdalena MACARENCO

Particularităţi în operaţiile de stabilitate şi sprijin 105
Colonel Mircea FECHETE
Impactul conceptului de eficienţă asupra entropiei sistemului

artileriei terestre în operaţiile întrunite moderne 112
Colonel Constantin SIMION
Rolul consilierului juridic în pregătirea şi

desfăşurarea acţiunilor militare (1) 123
Locotenent-colonel Roland-Dorian ENE
Scenarii imposibile – Adjaria 134

Dipl.ing.dr.Isabela ANCUŢ
Crize şi conflicte armate: istoric, cauze şi motivaţii 148

Teatrele de operaţii
multinaţionale –
oportunitate politico-
militară, strategică
şi operaţională
COLONEL GHEORGHE SOARE
Résumé
Les forces militaires Roumaines participant à la conduite des
opérations multinationales de plus de 15 ans, leur contribution à la
paix régionale et mondiale et de la stabilité et le développement de la
coopération militaire internationale, est reconnu et apprécié par les
organismes relevant dont le mandat ont agi – OTAN, ONU, OSCE UE.
Les caractéristiques de chaque type d'opération permettent de déter-
miner la taille, la structure et la composition de la force et de ses capa-
cités et répondre aux besoins. En outre, une force peut être déterminée
par les caractéristiques du théâtre d'opération. Au fil du temps, les
opérations militaires sur les théâtres comme les Balkans, Irak et
Afghanistan ont transité la zone des opérations traditionnelles, centres
sur la bataille elle-même où l'accent est mis sur les actions cinétiques,
vers des opérations d'application de la paix, et opérations de stabilité,
où l'accent est les actions non-cinétiques, comme les actions civilo-
militaires, actions type KLE (Key Leader Engagement – contacts avec
les principaux dirigeants) ou complexes actions reconstruction post-
conflit.
Cuvinte-cheie: Afganistan, Balcani, CIMIC, conflict, luptă,
NATO, ONu, operaţii, OSCE, reţea, Irak, teatre.
februarie, 2011 63
orţele militare româneşti participă la desfăşurarea operaţiilor multi-
F naţionale de peste 15 ani, contribuţia lor la menţinerea sau stabilita-
tea păcii regionale şi mondiale, precum şi la dezvoltarea cooperării militare
internaţionale, fiind recunoscută şi apreciată de organismele sub al căror man-
dat au acţionat – NATO, ONu, OSCE, uE.
Caracteristicile fiecărui tip de operaţie determină mărimea, structura şi
componenţa forţei, precum şi capabilităţile sale şi necesităţile de susţinere. Pe
lângă aceasta, o forţă poate fi determinată şi de caracteristicile teatrului de
operaţii în care acţionează.
În timp, operaţiile militare desfăşurate în teatre precum Balcani, Irak sau
Afganistan au tranzitat din zona operaţiilor clasice, de luptă propriu-zisă, în
care accentul cade pe acţiunile cinetice, către operaţii de impunere a păcii,
operaţii de stabilitate, unde accentul se pune pe acţiuni non-cinetice, cum ar
fi: acţiunile CIMIC, acţiuni de tip KLE (Key Leader Engagement – contacte
cu liderii principali) sau acţiuni complexe de reconstrucţie post-conflict.
Noile abordări în domeniul operaţiilor mutinaţionale, rezultate în ultimii
ani de participare a forţelor militare NATO şi româneşti în diferite teatre de
acţiuni militare şi în urma lecţiilor învăţate, demonstrează că este necesar să
reanalizăm conceptele referitoare la teatrele de acţiuni militare prin imple-
mentarea noilor concepte NATO şi aplicarea lecţiilor învăţate.
Participarea armatei române în teatrele de operaţii multinaţionale a repre-
zentat pentru România beneficii şi oportunităţi atât din punct de vedere politic
şi economic, cât şi din punct de vedere militar, motiv pentru care considerăm
că este esenţial ca acestea să fie cunoscute şi analizate. Aşa cum orice acţiune
militară presupune o desfăşurare în timp, tot aşa ea presupune şi o desfăşurare
în spaţiu. Acest element a avut, are şi va avea un rol esenţial în pregătirea şi
ducerea acţiunilor militare. Aprecierea lui corectă asigură în mare măsură, în
combinaţie cu celelalte elemente, succesul unei acţiuni militare sau, dimpotri-
vă, poate conduce la insucces, în cazul minimalizării importanţei acestuia.
Importanţa acestui factor, în raport cu fenomenul militar, a fost recunoscută din
cele mai vechi timpuri. Iată ce afirma Sun Tzî acum mai bine de 2 500 de ani:
„...componentele artei războiului sunt: în primul rând aprecierea spaţiului
(suprafaţa, întinderea, lungimea); în al doilea rând, evaluarea cantitativă (volu-
mul); în al treilea rând, calculele (numărul); în al patrulea rând, comparaţiile
(greutatea); şi în al cincilea rând, şansele victoriei. Aprecierea spaţiului este în
funcţie de teren; cantităţile decurg din aprecierea spaţiului, cifrele din cantităţi,
Teatrele de operaţii multinaţionale –
oportunitate politico-militară, strategică şi operaţională
comparaţiile – din cifre şi victoria – din comparaţii1.”
În zilele noastre se manifestă două tendinţe majore cu privire la spaţiul
de luptă: datorită nivelului la care a evoluat omenirea în general, am putea fi
tentaţi, pe de o parte, să minimalizăm rolul acestui factor, considerând în mod
eronat în aprecierea noastră, că având la dispoziţie forţe foarte bine instruite
şi înalt specializate, precum şi mijloace de luptă dintre cele mai performante,
acestea pot acoperi arii din ce în ce mai extinse iar, pe de altă parte, datorită
evoluţiei strategiei, artei militare şi tacticii, a gândirii militare în general, să
maximizăm importanţa sa.
În realitate apreciem că, în ciuda evoluţiilor şi tendinţelor amintite, spa-
ţiul va influenţa în mod decisiv şi pe viitor orice acţiune militară, însă de
multă vreme s-a renunţat la cucerirea „fizică” a acestuia în totalitate ca şi cri-
teriu esenţial privind victoria militară – abordarea operaţiilor militare prin
prisma unor concepte moderne, precum războiul bazat pe reţea şi, îndeosebi,
operaţiile bazate pe efecte, sunt edificatoare în acest sens.
S-a constatat că este de ajuns pentru îndeplinirea scopului (militar) pro-
pus – înfrângerea voinţei adversarului – să se identifice şi apoi să se cucereas-
că (nimicească, distrugă, elimine – în funcţie de situaţie) acele elemente care
îl fac pe acesta să-şi recunoască înfrângerea, din punct de vedere militar.
Astfel putem distinge, în prezent, între noţiunea de „teatru (regiune, arie)
de război” – ceea ce reprezintă spaţiul în care beligeranţii pregătesc şi desfă-
şoară ostilităţile, de fapt teritoriul beligeranţilor, şi noţiunea de „teatru de ope-
raţii” – ceea ce reprezintă spaţiul în care au loc în mod nemijlocit conflictele
militare.
Dacă în trecut victoria militară reprezenta o opţiune majoră, o condiţie
esenţială, mergând uneori chiar până la identificare cu scopul final al unui răz-
boi (de cele mai multe ori satisfacerea unui interes economic, politic, religios,
etnic etc.), în prezent se constată că victoria din punct de vedere militar echi-
valează din ce în ce mai puţin cu atingerea scopului final. În conflictele recen-
te, victoria militară este, de cele mai multe ori, uşor de obţinut (a se vedea,
spre exemplu, ultimul război din Golf), dar datorită dorinţei de a „legitimiza”
şi „justifica” intervenţia militară în faţa opiniei publice interne şi internaţio-
nale, încă din faza preconflictuală, cele mai multe şi complicate probleme de
rezolvat se constată că apar în perioada post-conflict (stabilizare a situaţiei,
tranziţie şi reconstrucţie).
Revenind însă la problema spaţiului, acesta reprezintă cadrul şi, în ace-
laşi timp, suportul de desfăşurare pentru acţiunile militare. Delimitarea aces-
februarie, 2011 65
tuia este făcută de o serie de repere importante, iar locul concret al acţiunii
militare în spaţiul geografic este o urmare firească a scopurilor politice, urmă-
rite de fiecare stat, grupuri de state, alianţe sau coaliţii.
Aceste delimitări marchează, în fapt, împărţirea zonelor de influenţă la
nivel regional, zonal sau global între marile puteri ale lumii şi sunt denumite
teatre de operaţii (acţiuni) militare.
Funcţie de interesele strategice proprii, fiecare stat îşi delimitează, de
regulă, încă din timp de pace, propriul teatru de operaţii, pe care, în timp de
război, îl va folosi pentru prezervarea drepturilor şi intereselor fundamentale.
Dimensiunile teatrelor de operaţii, cantitatea şi calitatea forţelor şi mij-
loacelor dispuse în acestea, condiţiile naturale, infrastructura şi mediul speci-
fic (terestru, maritim, aerian, cosmic) au influenţe definitorii asupra dimensiu-
nilor acţiunilor militare întrunite, preconizate a se desfăşura în acestea.
Determinant pentru teatrul de operaţii militare este teatrul de război.
Încercând o relaţionare între cele două noţiuni, de tip parte-întreg, teatrul de
război reprezintă întregul, iar teatrul de operaţii militare, la toate nivelurile
sale, parte a acestuia (figura nr.1).
În delimitarea teatrului de război avem în vedere nu numai zona în care
se duc operaţiile (acţiunile) militare propriu-zise, ci şi spaţiul în care se fac
pregătirile în vederea acestora – mobilizarea şi concentrarea trupelor, pregăti-
rea lor pentru război, dislocarea diferitelor depozite, acumulări de materiale.
Prin urmare, noţiunea de teatru de război cuprinde nu numai un teritoriu
favorabil pentru ducerea luptei armate sau a altor operaţii (de exemplu, cele
din spectrul operaţiilor de stabilitate, sprijin, tranziţie şi reconstrucţie), ci un
spaţiu mai mare, în cadrul căruia se desfăşoară şi o serie de activităţi ce tre-
buie să aibă loc deopotrivă înainte de declanşarea conflictului armat, în spri-
jinul nemijlocit al acestuia, dar şi după încheierea propriu-zisă a conflictului
armat.
În literatura de specialitate contemporană, teatrul de operaţii militare este
definit în diverse modalităţi şi în termeni diferiţi, astfel:
• „Partea din teritoriul beligeranţilor, determinată de elemente geo-
grafice distincte, unde se desfăşoară acţiunile militare“2;
• „...întinderea geografică cu un relief variat care cuprinde mai multe
direcţii strategice şi operative, şi în care se desfăşoară acţiunile militare,
pe uscat, pe mare (ocean) şi în spaţiul aerian ale părţilor beligerante „3;
• „Partea din teritoriul părţilor beligerante, delimitată de elemente
geografice caracteristice, unde se desfăşoară acţiuni militare cu caracter
februarie, 2011
Teatrul de acţiuni militare de interes naţional

ZONA DE SIGURANŢĂ
STRATEGICĂ
ZONA DE SIGURANŢĂ
ZONA DE STRATEGICĂ
REZISTENŢĂ
ŞI NIMICIRE

TEATRU DE OPERA-
ŢII PENTRU APĂRA-
TEATRU DE OPERAŢII REA MOLDOVEI
PENTRU APĂRAREA
ZONA LIBERĂ ZONA DE
TRANSILVANIEI
ŞI DE MANEVRĂ SIGURANŢĂ
STRATEGICĂ

ZONA DE
REZISTENŢĂ
ŞI NIMICIRE
TEATRU DE
TEATRU DE OPERAŢII PENTRU APĂRAREA OPERAŢII PEN-
MUNTENIEI ŞI OLTENIEI TRU APĂRAREA
DOBROGEI
ZONA DE SIGURANŢĂ
STRATEGICĂ
67
violent şi non-violent“4.
Din perspectiva operaţiilor bazate pe efecte şi a războiului bazat pe reţea,
teatrul de operaţii conţine, pe lângă elemente de natură fizică, şi o serie de ele-
mente care ţin de domeniile cognitiv şi informaţional în care acţionează cei
care decid, precum şi mijloacele de achiziţionare a cunoştinţelor şi transmite-
re a acestora. În acest fel se realizează saltul de la spaţiul de luptă la mediul
operaţional.
Dimensiunile spaţiale ale teatrelor de operaţii militare sunt condiţionate,
în opinia majorităţii specialiştilor militari, în principal, de următoarele ele-
mente:
a) valoarea probabilă a forţelor beligerante ce vor fi angajate;
b) scopurile strategice urmărite;
c) adâncimea probabilă a acţiunilor militare;
d) unele elemente geografice importante (munţi, fluvii, mări interioa-
re, lacuri mari, litoral maritim, centre şi obiective social- economice etc.);
e) raza de acţiune a mijloacelor de luptă care pot fi folosite la distan-
ţe mari;
f) interesele strategice ale actorilor în zonă, regiunea, continentul
respectiv.
Analiza dimensiunilor spaţio-geografice ale teatrelor de operaţii se
impune în abordarea acţiunii militare, deoarece ele constituie „dimensiuni
potenţiale“ pentru acţiunile militare întrunite. De-a lungul timpului, teatrele
de operaţii au evoluat continuu, ajungând ca în ultimele conflicte militare să
cuprindă zone continentale, maritime, oceanice sau, de cele mai multe ori,
zone mixte. Concomitent cu creşterea dimensiunilor spaţiale ale teatrelor de
acţiuni militare în trecut, un mare accent s-a pus pe creşterea caracterului dis-
tructiv şi neselectiv, pe suprafeţe întinse, a acţiunilor militare. Aceste remarci
pot fi argumentate cu exemple concrete privind dimensiunea teatrelor de
acţiuni militare din cele două conflagraţii mondiale, dar şi din analiza conflic-
telor din perioada Războiului Rece sau post-Război Rece.
Dacă în Primul Război Mondial, dimensiunea spaţială a acţiunilor mili-
tare se ridica la nivel continental şi zonal, fără însă a se putea vorbi de o inte-
grare acţională a acestora, datorită posibilităţilor tehnice reduse de la vremea
respectivă, cel de-Al Doilea Război Mondial dublează sau chiar triplează
dimensiunea teatrelor de operaţii şi, implicit, a teatrelor de război.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, cursa înarmărilor – trăsătură
dominantă a Războiului Rece – a cunoscut un ritm de dezvoltare fără prece-
dent. Acest lucru a condus la extinderea dimensiunilor teatrelor de operaţii la
dimensiuni planetare.
O dată cu cucerirea cosmosului, globul pământesc nu mai are dimensiuni
necunoscute, iar dimensiunea spaţială a acţiunilor militare şi a teatrelor nu
mai cunoaşte limitări la nivelul Pământului. Limitările, dacă mai se poate
vorbi în aceşti termeni, vor avea dimensiuni atât cât impune necesitatea
optimă pentru dobândirea succesului.
De fapt, extinderea spaţială a teatrelor de operaţii este cea mai agresivă
formă de impunere a fenomenului de globalizare din perspectiva acţiunii mili-
tare. Apariţia armei nucleare şi folosirea acesteia conduce la împingerea
dimensiunilor teatrelor şi acţiunilor militare dincolo de limita raţionalului şi a
scopurilor războiului.
În prezent, se constată o creştere a dimensiunilor teatrelor de operaţii
care, în general, se suprapun peste zonele de interes ale statelor sau alianţelor,
dar se constată şi o creştere a preocupării pentru reducerea dimensiunii spa-
ţiilor în care se desfăşoară acţiuni violente. Delimitarea teatrelor de acţiuni
militare nu are un caracter imuabil, ci se modifică în funcţie de evoluţia fac-
torilor politico-economici, tehnico-militari şi a infrastructurii, care impun
limitări sau stimulări asupra acestuia.
Caracteristicile dimensionale, fizico-geografice ale teatrului, condiţio-
nează într-o mare măsură forma acţiunilor de luptă adoptate, lărgimea şi
adâncimea dispozitivului, aliniamentele şi misiunile stabilite, direcţiile de
acţiune, cursurile acţiunilor. Teatrul de acţiuni militare poate fi particulari-
zat şi de tipul războiului: de apărare, ofensiv, de coaliţie, de alianţă, naţional,
regional, zonal, mondial etc.
Factorii tehnico-militari determină în cadrul teatrului posibilităţile desfă-
şurării unor acţiuni de mică sau mare amploare. Exploatarea la maximum a
posibilităţilor tehnicii este foarte mult condiţionată de infrastructura teatrului:
căi de comunicaţie, rezerve de carburant, alimente, baze de mentenanţă, legă-
turi de comunicaţii, reţele informatice, informaţionale, aeroporturi, porturi
etc.
ultimele conflicte armate au scos în evidenţă noi fizionomii ale teatrelor
şi acţiunilor militare datorită profundelor mutaţii care au avut loc în evoluţia
gândirii militare (războiul bazat pe reţea şi operaţiile bazate pe efecte repre-
zintă elemente concludente care justifică această afirmaţie), a mijloacelor de
ducere a luptei, a sistemelor de comandă-control, a tuturor sistemelor care asi-
gură logistica acţiunilor militare.
februarie, 2011 69
Teatrul de operaţii a suferit o rarefiere a acţiunilor violente şi o reducere
a dimensiunilor acestora, strict limitate la domeniul primar (instalaţie, tanc,
tun, radioreleu, antenă etc.), care însă este decisiv în asigurarea funcţionalită-
ţii unui ansamblu sistemic. Conţinutul şi dimensiunea teatrelor de acţiuni
militare sunt determinate, în afară de factorii geografici şi geofizici, şi de ele-
mentele componente ale acestuia: direcţiile (strategice, operative, tactice),
obiectivul strategic, aliniamentele strategice, adâncimea, lărgimea.
Teatrul de operaţii este un factor de maximă importanţă care potenţează
amploarea şi, implicit, dimensiunea spaţială a acţiunilor militare. Criteriul de
bază pentru delimitarea acestuia îl constituie gruparea şi dispunerea existentă
de forţe şi mijloace ale adversarilor probabili.
Problematica teatrului de operaţii a rămas şi va continua să rămână de
actualitate. Astfel, spaţiul terestru şi maritim al globului este împărţit de mari-
le puteri globale şi regionale în numeroase teatre de operaţii, în cadrul cărora
sunt staţionate grupări de forţe militare care în orice moment pot declanşa
acţiuni militare de nivel strategic.
Dispunerea forţelor în teatrele de operaţii, funcţie de interesele strategi-
ce ale unor state sau alianţe, poate extinde la dimensiuni nelimitate amploa-
rea acţiunilor militare. O importanţă decisivă pentru asigurarea viabilităţii tea-
trelor de acţiuni militare o constituie operaţionalizarea infrastructurii acestora
şi pregătirea pentru declanşarea şi desfăşurarea acţiunilor militare întrunite.
Experienţa acumulată prin participarea forţelor româneşti la misiuni ală-
turi de aliaţii din NATO contribuie permanent la îmbunătăţirea angajării for-
ţelor şi la perfecţionarea sistemului relaţiilor de comandă şi control în teatre-
le de operaţii multinaţionale. De asemenea, determină aşezarea pe fundamen-
te foarte stabile a conceptelor şi doctrinelor care au aplicabilitate în domeniul
angajării forţelor şi modului de acţiune a acestora în cadrul teatrelor de ope-
raţii multinaţionale.
În urma participării forţelor militare româneşti la misiuni în teatrele de
operaţii, şi ţinând cont de importanţa spaţiului în succesul acţiunilor militare,
consider că este necesară revizuirea şi completarea cadrului conceptual refe-
ritor la teatrele de operaţii şi angajarea forţelor, prin implementarea noilor
concepte NATO adoptate sau dobândite în urma experienţelor acumulate.
Revizuirea şi completarea cadrului conceptual se impune din următoare-
le considerente:
– nu sunt implementate şi detaliate în totalitate noile concepte NATO
referitoare la organizarea teatrelor de acţiuni militare multinaţionale;
– este necesară analiza din punct de vedere a organizării teatrelor de
acţiuni militare în funcţie de tipul acţiunii militare;
– lecţiile învăţate trebuie implementate în noi concepte referitoare la
organizarea şi conducerea forţelor angajate într-un teatru multinaţional de
acţiuni militare.
Participarea armatei române

în teatrele de operaţii
multinaţionale şi beneficiile
politico-militare, strategice şi
operaţionale obţinute
de România
Politica pragmatică şi reforma în domeniul militar, dar şi procesul de

transformare realizat în vederea integrării euroatlantice, au asigurat valorifi-
carea potenţialului militar al statului român, prin angajarea şi participarea la
operaţiuni în sprijinul păcii şi de asistenţă umanitară în diferite părţi ale lumii.
Astfel, participarea la operaţiunile şi misiunile NATO a permis statului român
să câştige şi să menţină statutul de actor credibil şi furnizor de securitate în
sistemul internaţional.
Începând cu momentul semnării Parteneriatului pentru Pace în anul
1994, România ca stat, dar şi armata română şi-au adecvat treptat politicile,
orientându-se către valorile şi reformele care au deschis drumul spre NATO.
România, ca ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice, a demarat un proces de
transformare fundamentală a structurii de forţe având ca scop adaptarea
Armatei României la necesităţile prezente şi viitoare.
un alt element de ordin strategic îl constituie faptul că aplicarea standar-
delor operaţionale NATO, într-o primă etapă, numai în unităţile participante
la aceste misiuni, a permis identificarea căilor şi modalităţilor eficiente de
implementare a acestora la nivelul întregii armate, asigurându-se astfel eşalo-
nat „vocabularul” militar şi operaţional comun, necesar creării unor relaţii
februarie, 2011 71
funcţionale eficiente în cadrul structurilor militare multinaţionale.
Capabilităţile şi deprinderile personalului militar român, dobândite cu
prilejul participării la misiunile NATO, a constituit baza creşterii nivelului de
profesionalism necesar planificării şi desfăşurării acţiunilor militare într-un
cadru multinaţional, în condiţii diferite de ordin geopolitic, de relief şi climă,
de tradiţie şi civilizaţie. valoarea corpului de cadre militare şi a capabilităţilor
probate ale întregului personal au întrunit aprecierea unanimă a factorilor de
decizie din ţările membre NATO, precum şi a personalităţilor militare, care
consideră Armata României ca un partener credibil şi de nădejde, pe care se
poate conta oricând în alcătuirea forţei multinaţionale participante la astfel de
misiuni.
Cooptarea Armatei României în cadrul Forţei de Pace din Afganistan a
reprezentat o recunoaştere atât a poziţiei României faţă de flagelul terorismu-
lui contemporan, cât şi o confirmare a încrederii pe care Alianţa o are în pro-
bitatea şi profesionalismul militarilor români.
În anul 2009, România participa la misiuni sub egida NATO cu un număr
de peste 1 270 militari, angajaţi într-un larg spectru de misiuni, cu un nivel
foarte ridicat.
Dacă la început participarea românească s-a rezumat la misiuni conduse
de ONu, cu rambursarea ulterioară a cheltuielilor, în prezent România face,
alături de eforturile umane şi materiale, eforturi financiare considerabile pen-
tru susţinerea implicării sale în misiunile NATO. Iniţial, participarea la misiu-
nile Alianţei avea ca scop atingerea obiectivelor de integrare euro-atlantică, în
timp ce, în prezent, această participare ţine de îndeplinirea responsabilităţilor
de membru NATO privind participarea la operaţiunile şi misiunile Alianţei.
În concordanţă cu obiectivele de politică externă şi angajamentele inter-
naţionale asumate, Armata României trebuie să fie în măsură să pregătească,
să desfăşoare şi susţină participarea unor forţe la operaţii de pace, în scopul
soluţionării situaţiilor de criză care afectează interesele naţionale şi ale comu-
nităţii internaţionale. În cazul unei agresiuni militare împotriva României, cât
şi împotriva unui stat partener ori aliat sau a unui grup de state faţă de care
statul român şi-a asumat obligaţii de sprijin, Armata României trebuie să fie
în măsură să participe la operaţii comune cu caracter multinaţional.
În baza opţiunilor politice, participarea României la operaţii multinaţio-
nale vizează:
a) sprijinul comunităţii internaţionale în asigurarea păcii şi securităţii
în lume;
b) afirmarea rolului României de generator de securitate şi stabilitate;
c) dezvoltarea şi diversificarea cooperării cu toate statele;
d) instruirea şi pregătirea unităţilor şi efectivelor participante, cores-
punzător particularităţilor mediului internaţional şi al modului de acţiune
în zonele reale de conflict şi război;
e) realizarea criteriilor de standardizare şi interoperabilitate cu arma-
tele ţărilor membre NATO.
Armata României va avea în vedere participarea la următoarele tipuri de
operaţii:
a) operaţii întrunite multinaţionale pentru apărarea colectivă, con-
form art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord;
b) operaţii de pace (PO – peace operations) sub egida ONu/ OSCE şi
conduse nemijlocit de către aceasta;
c) operaţii non-articolul 5 de răspuns la crize, conduse de NATO sau
sub mandat ONu/ OSCE.
Armata României poate participa la acest tip de operaţii, având în vede-
re următoarele considerente:
a) încadrarea în noul concept strategic al NATO privind realizarea
securităţii colective;
b) modalităţile de intervenţie în situaţiile de criză se bazează pe con-
cepte operaţionale care presupun interoperabilitatea cu structurile Alianţei
Nord-Atlantice;
c) scopurile şi obiectivele operaţiilor se circumscriu intereselor naţio-
nale cu privire la edificarea arhitecturii de securitate şi urmăresc obţinerea
unei reglementări politice pe termen lung, în condiţiile specificate în man-
dat.
Dislocarea forţelor armate în operaţii multinaţionale, transformarea con-
ceptelor clasice de apărare în politici expediţionare şi lărgirea rolului şi misiu-
nilor Armatei României au contribuit în cadrul strategiilor naţionale în dome-
niul securităţii la conturarea treptată a unui nou profil strategic al României.
Din această perspectivă, transformarea politicilor de apărare este fundamen-
tală: de la o abordare axată pe asigurarea securităţii proprii şi protecţia terito-
riului naţional, s-a trecut într-o primă etapă la asumarea unui rol important în
securitatea Sud-Estului Europei, iar în prezent, la articularea unor politici
coerente la nivel multiregional, înglobând componente de reconstrucţie şi sta-
bilizare în zone îndepărtate de continentul european, precum Asia Centrală şi
Orientul Mijlociu. Securitatea României ca stat european nu poate fi definită
februarie, 2011 73
şi promovată decât în interiorul NATO şi uE, şi în funcţie de politicile speci-
fice ale celor două organizaţii. De asemenea, rolul României în plan global
este circumscris noului statut de membru NATO, precum şi unor angajamen-
te şi politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind
modalităţi comune de acţiune şi promovare a unor interese de securitate
mutual împărtăşite.
Nu în ultimul rând, activarea şi dezvoltarea unor formate subregionale de
cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea
unor proiecte transfrontaliere, permit susţinerea politicilor naţionale într-un
cadru conjugat de acţiune. Astfel, securitatea naţională a României se defineş-
te la intersecţia dintre supranaţionalitate, multinaţionalitate şi regionalitate, în
aceeaşi măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor şi proceselor interne sta-
tului şi societăţii româneşti.
Toate aceste elemente nu fac parte dintr-un proces conjunctural, substan-
ţa sa fiind dată de necesitatea adaptării periodice la un complex de cerinţe,
valori şi necesităţi naţionale şi internaţionale. Aceste participări sunt benefice
pe mai multe planuri:
Beneficii în plan politic:
• Consacrarea apartenenţei României la comunitatea ţărilor democra-
tice din aria euro-atlantică, ale căror valori (democraţie pluralistă, econo-
mie de piaţă şi dezvoltare economică durabilă) le împărtăşeşte.
• Participarea nemijlocită la procesul de decizie în domeniul securi-
tăţii şi apărării din spaţiul european, precum şi din zonele învecinate aces-
tuia într-o perioadă în care schimbările peisajului geopolitic continental în
zone din vecinătatea imediată a României sunt în plină desfăşurare.
• Obţinerea de garanţii de securitate, inclusiv intrarea sub umbrela
nucleară a Alianţei.
• Efectul de catalizator al integrării României în uE, dat fiind că exis-
tă o legătură indisolubilă între procesul de extindere al NATO şi al uE.
Beneficii în plan economic:
• Stimularea creşterii economice prin sporirea încrederii investitori-
lor străini şi creşterea aportului de capital şi de tehnologie străină în eco-
nomia românească.
• Extinderea accesului industriei româneşti la tehnologii occidentale
restricţionate din domeniul industriei de apărare şi IT pentru aplicaţii mili-
tare sau duale (civile şi militare).
• Crearea de baze militare NATO pe teritoriul României aduc avanta-
je agenţilor economici din domeniul construcţiilor, comerţului, serviciilor
şi în alte sectoare de activitate, pe plan local.
Beneficii în plan militar:
• Stimularea reformei militare şi modernizării armatei.
• Sporirea capacităţii de apărare a ţării.
• Facilitarea tranziţiei la o armată modernă, prin compensarea defici-
tului de securitate generat de accelerarea reformei militare.
• Participarea directă la procesul de decizie militară în cadrul planifi-
cării şi desfăşurării operaţiilor conduse de NATO.
• Instruim forţele proprii în medii climatice diferite şi cu ostilitate
reală.
• Testăm sistemele de armă şi tehnica în condiţii reale.
• Câştigăm experienţă în cooperarea cu aliaţii, partenerii şi autorităţi-
le civile din alte state.
Toate aspectele prezentate mai sus, împreună cu modul în care ţara noas-
tră va răspunde obligaţiilor care decurg din statutul de membru al Alianţei, vor
conferi ţării noastre mai multă credibilitate pe plan internaţional, ceea ce va
influenţa în mod pozitiv realizarea obiectivelor noastre de politică externă şi
de securitate.
Aderarea la NATO reprezintă o recunoaştere implicită a reformelor şi a
evoluţiei interne, a importanţei strategice a României ca verigă indispensabi-
lă între flancul nordic şi cel sudic al NATO, precum şi a contribuţiei la com-
baterea noilor provocări cu care se confruntă Alianţa. Ca membru NATO,
România are potenţialul şi capacitatea de a participa activ nu numai la opera-
ţiunile şi misiunile Alianţei, dar şi în plan conceptual, la modelarea iniţiative-
lor aliate. Rolul politic al României în cadrul NATO se manifestă pe următoa-
rele planuri:
• România, ca aliat direct interesat de menţinerea şi sporirea relevan-
ţei NATO. Am menţionat deja că România sprijină în mod concret proce-
sul de adaptare a strategiilor şi structurilor aliate, dorind să contribuie la
sporirea eficienţei NATO.
• România, promotor al consolidării relaţiei transatlantice. Deoarece
consideră că obiectivele fundamentale ale Europei şi Statelor unite coin-
cid, ţara noastră promovează ideea că relaţia transatlantică trebuie să fie
puternică şi durabilă, exprimând opinia că este important ca SuA să fie
implicate în afacerile europene, mai ales în domeniul securităţii.
• România, catalizator al consensului în cadrul Alianţei. Prin exerci-
februarie, 2011 75
tarea funcţiei de preşedinte al unor organizaţii regionale cu diverse ocazii,
dintre care cea mai semnificativă fiind în 2001 la OSCE, România a ară-
tat că are capacitatea de a-şi asuma în plan politic rolul de mediator al con-
sensului, ceea ce demonstrează că ţara noastră este capabilă să sprijine for-
marea consensului necesar în procesul de luare a deciziilor şi în cadrul
Alianţei.
• Generator de idei şi iniţiative. Având experienţa proceselor de refor-
mă pe care le-a parcurs pe drumul către NATO, România doreşte să se
impună încă de la început ca un stat capabil să promoveze iniţiative, idei
şi concepte, care să consolideze noul rol al Alianţei.
• Contribuitor cu expertiză în probleme regionale. După mai mult de
15 ani de implicare activă în numeroase iniţiative de cooperare regională,
România apreciază virtuţile diplomaţiei apărării ca un instrument util folo-
sit pentru a promova schimbarea mentalităţilor, transparenţa, încrederea şi
modernizarea structurilor militare.
• Susţinător activ al reformelor în statele candidate la NATO. Datorită
poziţiei sale geografice, precum şi datorită rolului activ jucat de ţara noas-
tră în asigurarea securităţii şi stabilităţii spaţiului învecinat, România este
direct interesată să ofere experienţa acumulată şi să susţină dezvoltarea
dialogului, cooperării şi parteneriatului în cadrul Consiliului de Parteneriat
Euro-Atlantic (EAPC) şi Dialogului Mediteranean. Ţara noastră are o
experienţă semnificativă în ceea ce priveşte reformele democratice şi mili-
tare. De aceea, România va împărtăşi din experienţa sa şi va acorda asis-
tenţă şi sprijin statelor din regiune angajate în procesul de reformă militară.
Doresc să închei prin următoarea remarcă: noi nu avem nicio îndoială că

integrarea României în NATO este un câştig pentru stabilitatea şi securitatea
regională în Balcani, zona Mării Negre, Caucazul de Sud şi chiar în Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală. Acest lucru trebuie însă dovedit aliaţilor şi partene-
rilor noştri şi aceasta este sarcina noastră în perioada următoare.
BIBLIOGRAFIE
*** Legea apărării naţionale a României, în: „Monitorul Oficial”, 1994.

*** AJP-01(D), Allied Joint Doctrine, cap III.
*** AJP-03, Allied Joint Operations, cap II.
Pop Mureşan Laurenţiu, Bonciu Aurel Florentin – Politica Europeană de
Securitate şi Apărare – elemente de influenţare a României în domeniul poli-
ticii de securitate şi apărare, Institutul European din România, Studii de
impact II, Studiul nr.4, Bucureşti, 2004.
http://www.mapn.ro. – Strategia de securitate naţională a României, 2010.
http://www.mapn.ro. – Strategia militară a României, 2006.
NOTE:
1
Sun Tzî, „Arta războiului”, Editura Militară, Bucureşti, 1976, p.43.
2
„Doctrina acţiunilor întrunite ale Forţelor Armate”, Tipografia Militară a MApN,
Bucureşti, 2001, p.88.
3
Elemente de strategie militară, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p.205.
4
vasile Marin, „Elemente de analiză geopolitică şi geostrategică a spaţiului”,
Editura Fundaţia Dacia, universitatea Sextil Puşcariu, Braşov, 2000, p.216.
februarie, 2011 77
Comanda şi controlul
Forţelor Terestre
în operaţiile de răspuns
la criză. Rolul structurilor
ISTAR în asigurarea
superiorităţii decizionale (1)
COLONEL DR.vASILE CERBu
Résumé
Les nouveaux défis de sécurité générées par des processus tels
que la mondialisation et la fragmentation sont ajoutés aux formes tra-
ditionnelles de vulnérabilités, générant des risques et des menaces de
crises, qui peuvent atteindre le stade d'un conflit qui peut se dévelop-
per dans cette phase. Exigence de l'OTAN pour être en mesure de con-
trer la menace et la nature des responsabilités qui lui incombent, sup-
posons que l'armée roumaine (et, implicitement, l’Armée de Terre
Roumaine), à développer les capacités qui permettent de mener des
opérations sur leur territoire, dans la zone de la responsabilité de
l'OTAN, et dans un environnement plus large, constamment influencée
par des facteurs qui déterminent et exigent un changement ou peut
générer une crise d’une intensité différente.
Cuvinte-cheie: cercetare, comandă, control, criză, decizie,
informaţii, ISTAR, operativ, ORC, supraveghere, tactic.
Rolul structurilor ISTAR în asigurarea superiorităţii decizionale (1)
oile provocări la adresa securităţii, generate de suprapunerea unor

N procese precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă formelor
clasice de vulnerabilităţi, riscuri şi ameninţări generatoare de crize, care pot
parcurge inclusiv etapa de conflict, respectiv pot evolua în această etapă.
Cerinţa Alianţei Nord-Atlantice de a fi în măsură să contracarăm ameninţări-
le, precum şi natura responsabilităţilor care-i revin, presupun ca Armata
României, şi implicit Forţele Terestre, să-şi dezvolte acele capabilităţi care fac
posibilă desfăşurarea de operaţii pe teritoriul naţional, în aria de responsabili-
tate a NATO, cât şi într-un mediu mai extins, influenţat în permanenţă de fac-
tori care determină şi impun schimbarea sau care pot genera crize de intensi-
tate diferită.
În toate situaţiile în care interesele naţionale ale statului român sunt ame-
ninţate sau securitatea statelor aliate este afectată, Armata României trebuie să
fie în măsură să descopere şi să acţioneze atât împotriva ameninţărilor con-
venţionale, cât şi a celor asimetrice, independent, în cooperare cu alte institu-
ţii ale statului român, cât şi în cadrul Alianţei1, pentru realizarea acestui obiec-
tiv fiindu-i necesar un sistem de comandă şi control performant.
Sistemul de comandă-control a Forţelor Terestre, parte integrată a siste-
mului de comandă-control al Armatei Române, este un element esenţial fără
de care întrebuinţarea în operaţii a acestora nu ar fi posibilă. Acest sistem
suportă un proces continuu de modelare care, pe baza experienţei acumulate
de Armata României şi în cadrul Alianţei, asigură realizarea arhitecturii pen-
tru cele mai adecvate măsuri de răspuns, atât în timp de pace, cât şi în situaţii
de criză (inclusiv în etapa de conflict – forma de maximă violenţă pe care o
poate parcurge o stare de criză).
Arhitectura sistemului de comandă-control a Forţelor Terestre trebuie să
asigure realizarea unui flux informaţional-decizional eficient, care să facă
posibilă o reacţie adecvată în contextul noilor fizionomii ale crizelor. Este
necesară o delimitare clară a structurilor de comandă-control cu sarcini ope-
raţionale, de cele cu sarcini administrative.
Întrebuinţarea structurilor de forţe terestre în litera şi spiritul misiunilor
lor legale are loc, în exclusivitate, în baza deciziei autorităţilor constituţiona-
le abilitate, care poartă întreaga responsabilitate pentru legalitatea hotărârilor
luate şi pentru directivele date în acest sens2.
Pentru a vizualiza spaţiul de luptă, a evalua situaţia, a direcţiona şi coor-
dona operaţiile în vederea realizării obiectivelor în operaţiile de răspuns la
februarie, 2011 79
criză, comandanţii desemnaţi să asigure comanda şi controlul structurilor din
forţele terestre la nivel operativ şi tactic, prelucrează un mare volum de infor-
maţii. Principalele cerinţe ale exercitării comenzii la nivel operativ şi tactic în
forţele terestre sunt reprezentate de vizualizarea situaţiei curente şi viitoare a
adversarului/ inamicului/ ameninţărilor şi a forţelor proprii, formularea con-
cepţiei şi direcţionarea operaţiei de răspuns la criză.
Componentele procesului
de comandă şi control
Pentru a permite manifestarea iniţiativei subordonaţilor şi exploatarea

oportună a ocaziilor favorabile ivite în aria de confruntare/operaţii, actul de
comandă-control trebuie să fie ferm, dar suficient de flexibil. Comanda-con-
trolul se exercită din locul unde se află comandantul, care se poate găsi fie la
o unitate din subordine, fie în deplasare, fie la punctul de comandă al structu-
rii proprii. Comanda-controlul operaţiei de răspuns la criză poate fi definită ca
un proces prin care comandantul impune subordonaţilor voinţa şi intenţiile
sale privind acţiunile militare şi include autoritatea şi responsabilitatea
comandantului asupra unei structuri militare de nivel operativ sau tactic3. Are
trei componente fundamentale: decizia, conducerea şi controlul4.
Decizia comandantului, în accepţiunea atât a specialiştilor militari stră-
ini cât şi români, poate fi definită ca fiind anticiparea activităţilor care vor fi
declanşate şi rezultatele care pot fi aşteptate prin punerea în practică a aceste-
ia şi reflectă caracterul ireversibil al operaţiilor începute şi consecinţele ciclu-
lui decizional. La nivelul structurilor militare ale forţelor terestre (nivel ope-
rativ şi tactic), luarea deciziei implică judecăţi strategice, operative şi tactice,
în funcţie de situaţii, care-l obligă pe comandant să soluţioneze în mod conti-
nuu şi cu operativitate problemele, dacă să decidă, când şi ce să decidă.
Conducerea vizează influenţa exercitată de comandant asupra personalu-
lui, individual şi în grup, fiind concentrată mai ales asupra relaţiei specifice
care se stabileşte între acesta şi subordonaţii săi. Conducerea presupune urmă-
toarele cerinţe: a) asumarea responsabilităţii deciziilor; b) loialitate faţă de
subordonaţi; c) direcţionarea forţelor şi resurselor repartizate către finalul
dorit; d) stabilirea unui climat de lucru în echipă care să asigure succesul;
e) curaj fizic şi moral în faţa obstacolelor şi dificultăţilor şi o viziune care
focalizează dar şi anticipează cursul operaţiilor viitoare.
Controlul constituie acea secvenţă a comenzii operaţiei de răspuns la
criză prin care comandantul structurii militare implicate realizează următoa-
rele obiective: a) îşi exercită autoritatea cu care este învestit asupra marii uni-
tăţi/unităţii proprii şi a celor primite temporar sub comandă (control); b) influ-
enţează evenimentele într-o anumită zonă de operaţii şi între anumite limite
de timp; c) evaluează şi monitorizează starea eficienţei organizaţionale;
d) identifică abaterile faţă de standardele stabilite şi le corectează. Activităţile
de control trebuie să asigure5: a) sincronizarea acţiunilor în toate zonele de
responsabilitate; b) măsurarea, raportarea şi corectarea performanţei unităţi-
lor aflate sub comandă/control operaţional fără a afecta în mod semnificativ
libertatea de acţiune a acestora; c) menţinerea sau delegarea autorităţii;
d)exercitarea comenzii dintr-un punct critic din spaţiul de acţiune şi posibili-
tatea revederii planurilor viitoare concomitent cu desfăşurarea operaţiilor
curente.
Relaţiile de comandă-control
Comandamentele/comenzile structurilor forţelor terestre acţionează per-

manent pentru orientarea şi menţinerea sub control a unităţilor din subordine
(inclusiv a structurilor ISTAR – informaţii, supraveghere, determinare ţinte,
cercetare), precum şi pentru alocarea corespunzătoare a resurselor în vederea
realizării efectului final stabilit.
Pe timpul participării la operaţii de răspuns la criză în mediul multinaţio-
nal, din punct de vedere al comenzii şi al controlului şi datorită necesităţii de
a asigura interoperabilitatea între forţele participante, apar o serie de proble-
me noi pe care nu le regăsim într-o acţiune militară executată în mod indepen-
dent de către o singură naţiune.
Acestea, în opinia majorităţii specialiştilor militari, au în principal doar
cauze majore:
a) diferenţele mari existente în abordarea doctrinară a operaţiilor de
răspuns la criză (planificare, execuţii etc.) de către armatele diferitelor
state participante;
b) posibila fricţiune pe care o presupune existenţa şi funcţionarea
unui lanţ de comandă-control multinaţional.
urmare a acestor aspecte, la nivelul Alianţei, în domeniul comenzii şi
februarie, 2011 81
controlului au fost imaginate şi implementate o serie de concepte, precum
transferul de autoritate, comandă completă/ totală, comandă/ control operaţio-
nal/operaţional sau tactic/ tactic, care au rolul de a rezolva aceste probleme.
Pe timpul participării la operaţii de răspuns la criză (ORC) în mediul
multinaţional, România păstrează autoritatea naţională completă (totală) asu-
pra structurilor de forţe terestre participante, putând decide, în funcţie de evo-
luţia situaţiei din aria de confruntare/operaţii şi în urma consultărilor cu alia-
ţii, creşterea numărului acestora, diminuarea sau chiar retragerea lor.
În acest sens, o importanţă deosebită o are stabilirea personalului care
exercită funcţia de comandant al contingentului naţional, care este învestit cu
autoritatea comenzii depline asupra forţelor naţionale şi reprezintă elementul
de păstrare a suveranităţii naţionale.
Participarea structurilor militare naţionale de forţe terestre la ORC în
mediul multinaţional se realizează în urma unor negocieri concretizate prin
semnarea de către părţi a unor memorandumuri de înţelegere şi acorduri teh-
nice, prin care se stabilesc, de regulă, următoarele6:
a) tipul de subordonare a forţei din punct de vedere al comenzii şi
controlului;
b) regulile de angajare;
c) responsabilităţile privind susţinerea logistică a misiunii;
d) modul de transfer al autorităţii asupra forţelor;
e) alte aspecte legate de specificul misiunii.
Subordonarea şi transferul de autoritate al structurilor de forţe terestre au
loc în procesul de proiecţie şi generare a forţelor pentru îndeplinirea unor
misiuni, pe teritoriul naţional sau în afara acestuia, sub comandă naţională
(militară sau a altor instituţii) sau multinaţională. Din punctul de vedere al
relaţiilor faţă de eşalonul superior, structurile militare de forţe terestre se pot
găsi în una din următoarele relaţii de subordonare:
a) subordonare organică/ permanentă;
b) subordonare temporară.
În ceea ce priveşte transferul de autoritate, din perspectiva conducerii
ORC, acesta reprezintă activitatea/ actul material prin care se atribuie dreptul
de comandă-control – într-una din formele sale menţionate anterior – unui
comandament, altul decât cel naţional, asupra unei structuri de forţe terestre
care operează în mediul multinaţional.
În cadrul Alianţei şi în accepţiunea specialiştilor militari ai acesteia,
transferul de autoritate (TOA) reprezintă o acţiune prin care o naţiune mem-
bră sau un comandament NATO predă comanda sau controlul operaţional/
tactic al forţelor specificate către un alt comandament NATO7.
Din punct de vedere al legislaţiei naţionale, participarea României la
operaţii multinaţionale, prin urmare (în mod implicit) şi activitatea de trans-
fer de autoritate, este reglementată, generic, de Legea nr. 45/1994 a apărării
naţionale a României, care prevede că în interesul securităţii colective şi potri-
vit obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale, la solicitarea
preşedintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare participarea
cu efective şi tehnică militară la constituirea forţelor internaţionale destinate
menţinerii păcii sau în scopuri umanitare8 şi, mai detaliat, de către Legea nr.
42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara statului român.
În conformitate cu procedurile acesteia din urmă, transferul de autoritate se
efectuează de către Ministerul Apărării Naţionale şi reprezintă acţiunea prin
care România predă comanda-controlul la nivel operaţional şi tactic al forţelor
sale participante într-o anumită misiune comandantului sau comandamentului
străin care este învestit cu autoritatea comenzii-controlului misiunii respective,
iar participanţii la misiune execută ordinul comandantului Forţei – conform
aranjamentelor de comandă-control stabilite. De asemenea, structurile de forţe
terestre participante la ORC în afara statului român pot avea sub comandă-con-
trol operaţional şi tactic unităţi sau subunităţi ale forţelor armate străine9.
În opinia noastră, transferul de autoritate asigură eficienţa ORC desfăşu-
rate de către structurile naţionale de forţe terestre în mediul multinaţional, cu
respectarea suveranităţii statale a României şi a principiilor şi normelor de
drept internaţionale, realizându-se în baza unor documente oficiale. Acestea
se încheie/ semnează înaintea proiecţiei structurilor de forţe terestre în spaţiul
de confruntare/ operaţii, cele mai importante fiind:
– mandatul Consiliului de Securitate al ONu;
– scrisoarea/acordul secretarului general al NATO privind participa-
rea unor contingente naţionale la forţa întrunită multinaţională, adresată
conducerii politico-militare a României;
– hotărârea Parlamentului privind aprobarea participării unor forţe
naţionale la ORC multinaţionale;
– acordul privind statutul forţelor;
– aranjamentele de comandă-control la nivelul forţei multinaţionale etc.
Rezultatul realizării transferului de autoritate este reprezentat de punerea
structurii de forţe naţionale (implicit de forţe terestre), din punct de vedere al
subordonării şi relaţionării pe verticală, cu celelalte elemente care compun
februarie, 2011 83
forţa multinaţională, într-una din următoarele situaţii: comandă operaţională;
control operaţional; comandă tactică; control tactic.
Comanda operaţională reprezintă autoritatea acordată unui comandant
de a atribui misiuni sau sarcini comandanţilor aflaţi în subordine, de a desfă-
şura unităţi, de a reatribui forţe şi de a reţine sau delega controlul operaţional
şi (sau) tactic după cum apreciază ca fiind necesar10. Astfel, conform acestei
definiţii, comandantului Forţei nu-i este atribuită autoritatea de a modifica
organizarea de bază a unei unităţi, nu-i poate încredinţa sarcini noi, unitatea
nu poate fi dislocată în altă arie de confruntare/ operaţii, dar poate modifica
organizarea şi relaţiile de comandă, în condiţiile în care structura de bază a
unităţii rămâne intactă.
Prin control operaţional înţelegem autoritatea delegată de a dirija forţe-
le atribuite în aşa fel încât un comandant să poată executa misiuni sau sarcini
specifice care de obicei sunt limitate, de a desfăşura unităţile din subordine
implicate şi de a reţine sau delega controlul tactic al acestora11. Nu include
controlul administrativ şi logistic.
Comanda tactică este definită ca fiind autoritatea delegată unui coman-
dant de a atribui misiuni forţelor aflate sub comanda sa pentru îndeplinirea
obiectivelor stabilite de autoritatea mai înaltă (eşalonul superior)12.
Conducerea detaliată – şi, de regulă, locală – precum şi controlul depla-
sărilor sau manevrelor necesare pentru îndeplinirea misiunilor sau obiective-
lor stabilite reprezintă ceea ce generic denumim control tactic13.
În oricare din aceste situaţii în care se poate afla contingentul românesc
de forţe terestre (implicit structurile ISTAR), dacă se primeşte ordin de exe-
cutare a unei misiuni care contravine normelor de drept internaţional, de drept
naţional sau a obiceiului războiului, se refuză executarea acestuia14.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în nicio situaţie, în ORC multina-
ţională, indiferent de caracterul sau de tipul transferului de autoritate agreat,
nu va exista o relaţie de subordonare a structurilor ISTAR de tip „comandă
totală”, aceasta fiind atribut naţional (prin Direcţia Informaţii Militare).
Pentru definirea termenilor prin care se stabilesc diferitele tipuri de rela-
ţii, specialiştii militari, atât români cât şi străini, au ajuns la puncte de vedere
comune. O excepţie o constituie specialiştii militari români în domeniul infor-
maţiilor militare de la nivel strategic, care au impus o definire particulară a
termenilor de comandă şi control operaţional şi tactic, cât şi a celor de coman-
dă şi control administrativ asupra structurilor de informaţii militare speciali-
zate (Bg. Inf. Mil.) aflate sub comandă operaţională a Direcţiei Informaţii
Militare şi comandă administrativă a Statului Major al Forţelor Terestre, în
sensul transferului unor competenţe specifice comenzii-controlului adminis-
trativ spre comanda-controlul operaţional.
Sistemul de comandă-control
a Forţelor Terestre în operaţiile
de răspuns la criză
Pentru exercitarea comenzii şi controlului la nivelul Forţelor Terestre

(implicit al elementelor ISTAR), este necesar un sistem de comandă-control,
parte a sistemului militar naţional de comandă- control, care să cuprindă:
– structurile de comandă şi control;
– lanţul de comandă;
– sistemul de sprijin.
Acest sistem trebuie să fie flexibil, robust, fiabil şi capabil să asigure,
comandanţilor tuturor structurilor, condiţiile necesare executării misiunilor şi
realizării scopurilor propuse la toate nivelurile ierarhice ale forţelor terestre
(tactic şi operativ).
Structurile de comandă-control a Forţelor Terestre

Structurile de comandă-control ale Forţelor Terestre sunt reprezentate de
centre şi de comenzi/ comandamente care îşi vor exercita competenţele spe-
cifice în domeniile operaţional şi administrativ.
La nivel strategic, comanda operaţională a Forţelor Terestre se exercită
de către şeful Statului Major General prin Centrul de Conducere Operaţională,
care este componentă a Centrului Naţional Militar de Comandă. Acesta exe-
cută următoarele atribuţii:
a) comanda operaţională a Componentei Operaţionale Terestre
(COT);
b) comanda operaţională a structurilor de forţe terestre angajate în
soluţionarea urgenţelor civile şi a celor aflate în misiuni în afara teritoriu-
lui naţional;
c) comanda operaţională a structurilor de forţe terestre care participă/
execută supravegherea şi avertizarea timpurie (supravegherea electronică,
supravegherea terestră, supravegherea CBRN, supravegherea aeriană).
februarie, 2011 85
La nivel operativ, comanda şi controlul operaţional a forţelor terestre se
realizează prin Centrul de Conducere Operaţională (CCOp), şeful Statului
Major al Forţelor Terestre (SMFT) şi şeful Componentei de Operaţii Speciale
(COS) – numai pentru structurile de forţe pentru operaţii speciale din compu-
nerea forţelor terestre. La ordin, se poate constitui Comandamentul Forţelor
Întrunite (CFI), care exercită comanda-controlul categoriilor de forţe ale arma-
tei (inclusiv forţele terestre), şi Comandamentul pentru instruire, educaţie, doc-
trine şi mobilizare (CIEDM), care asigură comanda-controlul activităţilor spe-
cifice.
La nivel tactic, comanda-controlul structurilor de forţe terestre se reali-
zează de comandamentele/ comenzile componentei operaţionale terestre şi a
marilor unităţi, unităţilor şi subunităţilor/ formaţiunilor, pentru îndeplinirea
misiunilor stabilite.
Comanda administrativă a Forţelor Terestre se exercită astfel:
a) la nivel strategic, de către Statul Major General;
b) la nivel operativ, de către Statul Major al Forţelor Terestre;
c) la nivel tactic, de către comandamentul/ comenzile de divizie, bri-
găzi, unităţi/ formaţiuni militare15.
La instituirea stării de asediu şi a stării de urgenţă unele atribuţii ale
administraţiei publice centrale de specialitate şi ale administraţiei publice
locale trec în competenţa autorităţilor militare sau a altor autorităţi publice,
conform decretului de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă16.
Starea de asediu şi starea de urgenţă se instituie de preşedintele
României, prin decret, contrasemnat de primul-ministru, publicat în
„Monitorul Oficial“ al României şi aprobat de Parlamentul ţării în termen de
cel mult cinci zile de la instituirea uneia din cele două situaţii17. Structura care
asigură comanda-controlul operaţiilor specifice şi competenţele acesteia se
stabileşte prin decretul de instituire a celor două stări. În principiu, comanda-
controlul operaţiilor de aplicare a măsurilor dispuse prin decretul de institui-
re a stării de asediu revine Ministerului Apărării Naţionale. În cazul instituirii
stării de urgenţă, coordonarea măsurilor dispuse prin decret revine
Ministerului Administraţiei şi Internelor18.
În situaţia instituirii stării de urgenţă, structurile de forţe terestre sprijină
forţele Ministerului Administraţiei şi Internelor, la cererea acestuia adresată
Ministerului Apărării Naţionale/ Statului Major General, în baza hotărârii
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în limitele şi condiţiile stabilite de
acestea, în misiuni pentru care au instruirea şi dotarea corespunzătoare19.
Pe durata stării de urgenţă, instituită ca urmare a iminenţei producerii ori
producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlătu-
rarea, după caz, a urmărilor unor dezastre, structurile de forţe terestre partici-
pă la aplicarea unor măsuri sub comanda-controlul comandamentelor/ comen-
zilor proprii. Gestionarea acestor măsuri dispuse revine Sistemului Naţional
de Management a Situaţiilor de urgenţă, sub conducerea nemijlocită a minis-
trului administraţiei şi internelor şi în coordonarea primului-ministru20.
Autoritatea structurilor de comandă-control ale Ministerului Apărării
Naţionale se impune prin ordonanţe sau ordine. Pe durata stării de asediu
ordonanţa se emite de ministrul apărării naţionale (când starea de asediu este
instituită pe întreg teritoriul naţional) sau de comandanţii de mari unităţi în
raza teritorială pentru care au fost împuterniciţi de şeful Statului Major
General, când starea de asediu a fost instituită doar în anumite unităţi admi-
nistrativ-teritoriale.
În funcţie de situaţia operativă concretă din unităţile administrativ-terito-
riale în care a fost instituită starea de asediu sau starea de urgenţă, Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării poate dispune ca unităţile militare destinate apără-
rii (inclusiv structurile de forţe terestre) să fie trecute în trepte superioare ale
capacităţii de luptă, potrivit planurilor întocmite, inclusiv completarea lor cu
resurse umane ori materiale conform organizării de război.21
Pentru executarea măsurilor care le revin, structurile de comandă-control
ale forţelor terestre pun în aplicare planurile de cooperare şi de acţiune speci-
fice, stabilesc forţele şi mijloacele necesare punerii lor în aplicare şi asigură
cunoaşterea de către personalul din subordine a obligaţiilor ce îi revin.
Lanţul de comandă
Lanţul de comandă în baza căruia se exercită comanda-controlul structu-

rilor forţelor terestre (implicit ISTAR) este structurat ierarhic şi include
comandanţii/ şefii din structura de forţe a Armatei României, astfel:
• la nivel strategic – şeful Statului Major General, Şeful Direcţiei
Generale de Informaţii a Apărării prin Direcţia Informaţii Militare – J.2
(pentru structurile ISTAR) şi comandantul Centrului Naţional Militar de
Comandă;
februarie, 2011 87
• la nivel operativ – comandantul Centrului de Conducere
Operaţională, şeful Statului Major al Forţelor Terestre şi comandantul
Componentei Operaţiilor Speciale (numai pentru structurile de operaţii
speciale din compunerea Forţelor Terestre);
• la nivel tactic – comandantul Componentei Operaţionale Terestre,
comandanţii de mari unităţi (unităţi, subunităţi, formaţiuni militare).
În operaţii multinaţionale, lanţul de comandă, la nivelul ariei de confrun-
tare (operaţii), include pe comandantul grupării de forţe la nivel de arie de
confruntare (operaţii) şi comandantul marii unităţi (grupării de forţe) în com-
ponenţa căreia s-a găsit structura de forţe terestre naţionale. Lanţul de coman-
dă trebuie să asigure realizarea principiului unităţii de comandă, planificarea
centralizată şi execuţia descentralizată, unitatea de efort şi reducerea timpului
necesar luării deciziei şi, implicit, asigurarea superiorităţii decizionale.
Superioritatea decizională permite structurilor de forţe terestre angaja-
te în operaţii de răspuns la criză sau planificate a participa la acest tip de ope-
raţii să obţină şi să menţină iniţiativa – principiu fundamental al oricărei
acţiuni militare. Prin obţinerea şi menţinerea iniţiativei, structurile ISTAR de
forţe terestre au un rol deosebit de important şi sunt capabile să controleze
cursul, direcţia şi ritmul acţiunilor, să-şi stabilească obiective şi să-şi planifi-
ce modalităţi de realizare a acestora, permite acestora să realizeze o planifica-
re adaptivă şi o implementare proactivă. Această situaţie va impune adversa-
rului o poziţie reactivă. Este esenţial ca adversarul să fie pus în situaţia de a
avea doar „răspunsuri aşteptate” la propriile decizii ale comandantului struc-
turilor de forţe terestre.
În situaţiile complexe şi ambigui generate de crize, nu este posibil de
anticipat, întotdeauna, cum va reacţiona adversarul cu certitudine. De aceea,
aprecierile despre ce răspuns vor primi acţiunile noastre din partea adversaru-
lui şi care dintre ele vor fi mai indicate devin foarte importante. Aceasta con-
stituie o bază a ciclului adaptativ de luare a deciziilor, în care opţiunile sunt
generate, testate, evaluate şi aplicate (dacă asigură succesul), sau abandonate
în caz contrar22.
Superioritatea decizională se referă nu numai la aspectul „uman”, prin care
se obţine o decizie mai bună, ci este o noţiune mult mai cuprinzătoare, care
include şi atribute organizaţionale şi operaţionale, care dau valoare deciziei şi
prevalează în spaţiul decizional. Din această perspectivă, superioritatea decizio-
nală cuprinde trei domenii importante: uman, organizaţional şi operaţional.
Sistemul de sprijin al comenzii şi controlului Forţelor Terestre
Sistemul de sprijin constituie unul din elementele esenţiale ale sistemu-

lui de comandă-control a structurilor de forţe terestre şi cuprinde subsistemul
de informaţii militare, subsistemul de comunicaţii şi informatică, subsistemul
de sprijin logistic, punctele de comandă şi procedurile de comandă-control23.
Rolul structurilor ISTAR în asigurarea superiorităţii decizionale
Subsistemul de informaţii militare (compus din elementele ISTAR) al

structurilor de forţe terestre reprezintă un ansamblu de elemente interrelaţio-
nate (forţe, mijloace, acţiuni şi măsuri), conceput într-o idee unitară, în scopul
asigurării de informaţii oportune şi eficiente, conducerii acestora şi a elemen-
telor de comandă-control a Forţelor Terestre, de la nivelurile operativ şi tac-
tic, pe timpul managementului situaţiilor de criză. Acesta este element al pute-
rii de luptă a structurilor de forţe terestre şi asigură informaţii relevante, pro-
cesate, pentru comandant şi statul său major, în exercitarea comenzii şi con-
trolului24. De asemenea, apreciem că informaţiile sunt cea mai importantă
resursă aflată la dispoziţia comandantului. Informaţiile de la toate eşaloanele,
din toate sursele, generează imaginea operaţională comună recunoscută a
ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor din aria de confruntare/ operaţii.
În urma interpretării imaginii operaţionale comune integrate/ recunoscute,
comandanţii înţeleg situaţia şi iau decizii.
(continuare în nr. 2/ 2011)
NOTE:
1
Cf. Colectiv, „Concepţia privind comanda şi controlul structurii de forţe în
Armata României“, CP 1/ S-119 din 09.02. 2010, p.5.
2
Cf. Colectiv, FT-1, „Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre“, Bucureşti, 2006,
art. 0201.
3
Cf. AJP-3.4. (A) Non-Article 5, Crisis Response Operations, project, 2004,
art. 0202, 0206.
4
Cf. FM 22-100, „Army Leadership“, 1990, pct.1.6.
februarie, 2011 89
5
Cf. Colectiv, FT-1, „Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre“, Bucureşti, 2004,
art. 0207.
6
Cf. Lt.col. Ion vlad, „Războiul bazat pe reţea şi operaţiile bazate pe efecte în
viziunea strategiei de transformare a Armatei României“, teză de doctorat, Bucureşti,
2010, p.195.
7
Cf. AAP – 6 (2007), „Glosar NATO de termeni şi definiţii (engleză, franceză,
română)“, p.532.
8
Cf. Legea nr. 45/1994 a apărării naţionale a României, art.5.
9
Cf. Legea nr.42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teri-
toriului statului român, art.11.
10
Cf. AAP-6 (2007), Glosar NATO de termeni şi definiţii (engleză, franceză,
română), p.11.
11
Op.cit., p.O-06.
12
Op.cit., p.T-03.
13
Op.cit., p.T-04.
14
Cf. Legea nr.42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teri-
toriului statului român, art.12.
15
Cf. Colectiv, FT-1, „Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre“, Bucureşti, 2006, art.
0211-0212.
16
Cf. Legea nr.453/01.11.2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu şi a stării de urgenţă, art.7, aln.1.
17
Op. cit., art.10 şi art.18.
18
Op. cit., art.17-18.
19
Op. cit., art.18, pct. 3-4.
20
Op. cit., art.19-20.
21
Op. cit., art 21, aln.1.
22
Cf.Anne-Marie Grisogova, „Transitioning a Brigade to an Adaptive
Organisational Stance“, Workshop Paper, Defence, Science and Technologs
Organisation, Adelaide, 2008, p.1-2.
23
Cf. The Battle Staff Smartbook, second edition, The Lightning Press, Lakeland-
Florida, 2005, p.5.1-5.3.
24
FM 3.0, Operations, Washington DC, 14 June 2001, p.3.1.
Tulburarea
post-traumatică. Abordări
MARIA-MAGDALENA MACARENCO
Abstract
Post-traumatic stress disorder (PTSD) is an emotional illness
that develops when a person is exposed to a highly dangerous, very
terrifying, possibly life-threatening event. Trauma can be relative
depending on the reaction of the person experiencing it. Seemingly
minor or “normal human events" can cause extreme trauma responses
in some people, for example. Likewise, not all people exposed to war,
for example, will develop PTSD.
The early intervention is crucial in the treatment’ success.
Treatment with medications alone does not and cannot transform
PTSD, it can only control or alleviate some symptoms, and symptom
control remains dependent upon the medication regimen. At their best,
these drugs only serve to delay the inevitable confrontation with the
pain, suffering, grief and guilt, buried deep inside.
Genetics explains a substantial part of the vulnerability in deve-
loping this disorder.
Cuvinte-cheie: stres post-traumatic, vulnerabilitate genetică,
intervenţie psihoterapeutică.
ulburarea de stres post-traumatic (TSPT) reprezintă o condiţie care

T a acompaniat nu doar războaiele moderne, ci toate războaiele.
Clusterul său de simptome a fost prima oară diagnosticat ca „nostalgie” prin-
februarie, 2011 91
tre soldaţii suedezi în 1678. Medicii germani numeau această stare „heim-
weh” iar francezii „maladie du pays”, ambele însemnând „boala de ţară”,
însemnând angoasa militarului care îşi doreşte să scape de zona de luptă şi să
se întoarcă acasă. Spaniolii au denumit-o „estar rote”, care descrie condiţia
sufletului ca urmare a războiului - „a fi sfărâmat”. În Primul Război Mondial
s-a vorbit despre „şocul obuzului”, considerându-se că explozia unui obuz
schimbă presiunea atmosferică din preajma soldaţilor, afectându-le sistemul
nervos. Soldaţii care manifestau simptome ale TSPT erau judecaţi ca fiind laşi
sau ca având o slăbiciune personală, tulburarea fiind recunoscută ca „nevroză
de luptă” sau „nevroză traumatică”, denumiri care erau o reflectare a stigmei
sociale. 306 militari britanici au fost executaţi în timpul războiului pentru laşi-
tate, mulţi dintre ei fiind victime ale „şocului de obuz”. În Al Doilea Război
Mondial se vorbea despre „oboseala de luptă”. Deşi TSPT a fost neluată în
considerare decenii la rând, războiul din vietnam a adus în atenţia publicului
această tulburare când medicii au început să o diagnosticheze ca „sindrom
post-vietnam”, veteranii din vietnam obligând astfel comunitatea medicală să
o recunoască în mod legitim.
Deşi TSPT a existat de secole, abia în 1980 Asociaţia Psihiatrică

Americană a adăugat această tulburare oficial în DSM.
DSM I a apărut în jurul perioadei Războiului din Coreea şi includea
atunci o condiţie numită „reacţie la un stressor major”. DSM II descria o „tul-
burare situaţională tranzitorie”. În acest timp, medicii şi specialiştii în sănătate
mentală au învăţat mai multe despre condiţiile tulburării, iar stigma aplicată
militarilor începea să dispară. Atunci a fost pentru prima oară când s-a înţeles
că simptomele erau încercări ale corpului şi minţii de a procesa trauma; cu alte
cuvinte, tulburarea era o funcţie a unui proces normal de vindecare. DSM III
apărea după Războiul din vietnam. Criticii diagnosticului spuneau că politicie-
nii şi atitudinile anti-război influenţează formarea şi apariţia diagnosticului.
Această atitudine încă persistă printre unii veterani ai Războiului din Irak care
văd TSPT ca pe o problemă a perioadei vietnam şi au dificultăţi în a-şi con-
ştientiza propriile simptome. În acelaşi timp în care DSM III începea să se dez-
volte, mişcarea feministă a vorbit pentru prima oară despre violenţele familia-
le, violurile şi traumele suferite de femei şi copii. Atunci s-a înţeles faptul că
nu doar veteranii de război ci şi alte victime ale traumelor dezvoltă aceleaşi
simptome ori similare. Cauza TSPT, aşa cum este descrisă în DSM III, inclu-
de o traumă dincolo de capacitatea persoanei de a-i face faţă. În DSM Iv o
Tulburarea post-traumatică. Abordări
traumă era văzută ca eveniment care poate cauza moartea, rănirea dar nu este
în mod necesar dincolo de capacitatea persoanei de a o depăşi aşa cum este în
DSM III. DSM Iv a fost revizuit în 2000 şi una dintre schimbări a fost redefi-
nirea conceptului de traumă în TSPT. Se stipulează în DSM Iv-TR că eveni-
mentul este calificat drept traumă dacă inspiră frică intensă, neajutorare sau
oroare în victimă. Acest lucru include evenimente care altădată nu au fost gân-
dite că ar cauza TSPT. S-a adăugat, de asemenea, că individul nu trebuie să
experimenteze evenimentul direct, ci că poate fi şi martor la el sau să fie expus
într-un alt mod, cum ar fi să audă despre el, lucru care de asemenea poate duce
la dezvoltarea tulburării. Aceste schimbări reflectă noi înţelegeri despre trau-
mă. De exemplu, răspunsul la traumă poate fi transmis din generaţie în gene-
raţie, aşa cum apare la copiii şi nepoţii supravieţuitorilor Holocaustului. De
asemenea, copiii care au fost martori la violenţa parentală pot avea TSPT chiar
dacă nu au fost ţinte ale violenţei. DSM-v care va apărea în mai 2012 va con-
ţine ultimele studii legate de TSPT (DeLuca Lisa, 2009).
Explicaţii psihobiologice
şi genetice
ale experienţei traumatice
Stimulii care ameninţă viaţa, potenţiali traumatici, activează, printre altele,

centrii de baraj din hipotalamus ai sistemului nervos autonom şi duc la sinteza
hormonilor de stres. Regiunea hipocampică şi cortexul cingular sunt mai degra-
bă inhibate în stări extreme de excitaţie, astfel că ele nu îşi mai pot îndeplini
funcţia lor de filtru, iar impresiile nu mai sunt percepute şi ordonate categorial.
Fragmente senzoriale ieşite din context, în care domină impresii olfactive,
vizuale, acustice şi kinestezice iau locul imaginilor percepute ordonate. Aceste
impresii senzoriale, părţi neurocognitive ale „schemei traumei”, rămân timp
îndelungat vii şi dacă sunt stimulate din nou, fie prin stimuli situativi, fie la
retrăirea dispoziţiei traumatice, ele se întorc sub formă de imagini mnezice
intruzive, care repetă adesea peste ani acelaşi scenariu. Caracterul de atempora-
litate al acestor fragmente de memorie traumatică sunt puse, ipotetic, pe seama
faptului că eşuează categorizarea şi contextualizarea impresiilor senzoriale, astfel
că pot fi reproduse fidel fragmente de amintiri acauzale, atemporale şi aspaţiale.
februarie, 2011 93
Şi alte structuri ale sistemului nervos central care se ocupă cu integrarea
informaţiei emoţionale şi cognitive sunt alterate ca urmare a experienţei trau-
matice. De exemplu, în corpul calos sunt integrate informaţii din emisferele
dreaptă şi stângă şi astfel sunt coroborate caracteristicile gândirii simbolice,
orientate spre rezolvarea problemelor, analitice (de la emisfera stângă), cu indi-
caţiile de integritate ale comunicării şi percepţiei nonverbale (prelucrate în
emisfera dreaptă). O indicaţie despre tulburarea acestei funcţii se conturează în
cercetările care stabilesc o lateralizare emisferică pronunţată pentru informaţii-
le traumatice, în sensul unei activităţi sporite în partea dreaptă şi unei activităţi
slăbite în emisfera stângă. Studii au demonstrat că pacienţii traumatizaţi pre-
zentau o activitate crescută în emisfera dreaptă, mai ales în amigdala şi lobii
temporali mediali. În acelaşi timp a fost stabilită o activitate sporită în cortexul
vizual drept iar emisfera stângă, mai ales zona stângă inferioară, în care se afla
centrul vorbirii expresive, a fost comparativ mai puţin activată. Această desco-
perire a demonstrat că persoanele care trec printr-o situaţie traumatică o retră-
iesc imagistic, nefiind capabili să o exprime în limbaj. Comparaţiile între sta-
rea de dinainte şi starea de după o psihoterapie a traumei prin Eye Movement
Desensitation and Reprocessing (EDMR) au demonstrat că după o terapie reu-
şită creşte activitatea în cortexul cingular dar se diminuează activitatea amig-
dalei, ceea ce reprezintă faptul că impresiile traumatice rămân neschimbate,
dar se poate face diferenţa între trecut şi prezent, între amintire şi ameninţare
actuală. Astfel, se pare că activitatea cortexului cingular este hotărâtoare pen-
tru diferenţierea între informaţia internă şi cea externă. EDMR este un proces
care stimulează integrarea informaţiei pe cele două niveluri, psihic şi fiziolo-
gic, şi care conduce la o elaborare imagistică şi verbală a traumei. Mişcările
oculare ritmice laterale se opun lateralizării produse de traumă, susţinând ast-
fel confluenţa dintre informaţia care vine din emisfera dreaptă şi cea care vine
din emisfera stângă (Fischer, Riedesser, 2001).
În societatea modernă, mai mult de 80% din populaţie experimentează
evenimente de viaţă cu severitate extremă, însă numai 10% dintre femei şi 5%
dintre bărbaţi vor dezvolta TSPT în cursul vieţii. Pe de altă parte, persoane cu
adevărat predispuse la TSPT nu vor dezvolta această tulburare pentru că din
fericire nu se vor întâlni cu niciun eveniment stresant sever. Se consideră că
simptomele TSPT reflectă modificări induse de stres în sistemul neurobiolo-
gic, reprezentând o adaptare neadecvată a acestuia la stresori severi. Nu este
foarte clar dacă anumite modificări neurobiologice din TSPT reflectă o vulne-
rabilitate preexistentă sau consecinţele expunerii la traumă. Este cunoscut
faptul că evenimente de viaţă din copilăria timpurie au efecte persistente asu-
pra structurii şi funcţionării SNC, fenomen denumit „programarea dezvoltă-
rii”. De asemenea, mai este cunoscut că mediatorii hormonului glucocorticoid
pot fi implicaţi în acest proces. Studii recente sugerează că mecanismele epi-
genetice pot juca un rol important în influenţarea reciprocă dintre expunerea
la stres şi vulnerabilitatea genetică. Au fost descoperite diferenţe între recep-
torii glucocorticoizi (NR3C1) prelevaţi din hipocampusul sinucigaşilor cu
istoric de abuz fizic în copilărie şi prelevaţi de la sinucigaşi neabuzaţi în copi-
lărie, indicând astfel că aceste mecanisme sunt implicate în adaptarea umană
la stres (videtic Alja, 2009).
Conceptul de „co-variaţie gene-mediu”, aparţinând geneticii comporta-
mentale clasice, explică modul în care predispoziţiile genetice pot fi conecta-
te la factori de mediu într-o manieră bilaterală: pasivă (când copilul moşteneş-
te gene specifice de la părinţi), reactivă (când părinţii reacţionează pozitiv sau
negativ la trăsăturile copilului) şi proactiv (când persoana pare să selecteze un
mediu care să se potrivească specificului genetic personal).
Rezultate recent publicate despre interacţiunea gene-mediu şi TSPT au
demonstrat că proteina FKBP5, implicată în reactivitatea receptorului de cor-
tizol, poate fi un predictor important pentru TSPT, explicând legătura dintre
severitatea abuzurilor din copilărie şi această tulburare. un eveniment trau-
matic e mult mai probabil să ducă la apariţia TSPT la adulţii care au experi-
mentat traume în copilărie şi au FKBP 5, iar trauma a fost fizică sau sexuală
(Rozanov vsevolod, 2009). un alt predictor pentru dezvoltarea TSPT este
numărul de evenimente traumatice trăite de subiect.
Natura rezilienţei1 rămâne însă mult mai obscură decât natura vulnerabi-
lităţii în termeni de mecanisme genetice, pentru că se bazează mai mult pe
cele psihologice, sociale şi spirituale.
Abordarea psihoterapeutică
a traumei. Intervenţia în criză
Presupune în primul rând asigurarea securităţii celor afectaţi, ceea ce

înseamnă adesea îndepărtarea de la locul traumei, lucru care însă nu se poate
realiza întotdeauna în practică. Sentimentul de siguranţă poate fi susţinut prin
contact corporal nemijlocit, de exemplu prin ţinerea de mână sau cuprinderea
februarie, 2011 95
spatelui. victimelor care se află într-o poziţie neajutorată trebuie să li se spună
că sunt în siguranţă şi că vine un ajutor medical de exemplu. Sentimentul de
siguranţă este favorizat şi de informaţii despre evoluţia rănilor, dacă cei afec-
taţi o doresc. Cei care ajută trebuie să întreprindă mereu o încercare de expli-
caţie, apoi să observe cu grijă reacţia celor afectaţi, care poate fi foarte diferi-
tă, după cum ei se află în stadiul de evitare sau de invadare de excitaţii. În cel
din urmă caz, relaxarea şi liniştirea trebuie să primeze în faţa informării. În
faza de negare, cel care ajută trebuie să acţioneze doar cu precauţii şi să nu
corecteze decât pozitiv, dacă cei afectaţi relatează evenimentul fragmentat.
Mecanismele de apărare trebuie să fie respectate în faza acută, dat fiind fap-
tul că ele reprezintă o încercare de autoapărare la care nu se poate renunţa.
Când este restabilit un sentiment bazal de siguranţă şi există posibilitatea
de a vorbi, victimei i se poate spune că prin reacţia sa la traumă răspunde
absolut normal la o situaţie neobişnuită. Cel care ajută trebuie să perceapă
pozitiv izbucnirile emoţionale ca manifestare a comportamentului de coping
expresiv. Dacă victimele îşi fac reproşuri pentru comportamentul lor necon-
trolat, poziţia de susţinere emoţională poate acţiona despovărător. În cazul
paraliziei emoţionale, retragerii şi apatiei victimei în faza de evitare, cel care
ajută trebuie să stea la dispoziţie ca simplu partener de discuţie, fără a i se
impune.
Relatarea verbală a evenimentului traumatic trebuie realizată cât mai
curând posibil după producerea acestuia. Cu cât subiectul va pune în acţiune
comportamente de evitare, cu atât anxietatea va fi mai puternică. În timpul cri-
zei subiectul se află într-o stare de puternică activare emoţională, fapt ce îi
determină să fie mai dispuşi la dezvăluiri faţă de un ascultător atent şi supor-
tiv. El manifestă tendinţa de a repeta relatarea faptelor, fenomen care trebuie
încurajat pentru că are un efect cathartic. Sub aspect terapeutic, descrierea
evenimentului şi relatarea cogniţiilor şi a stărilor afective trăite reprezintă
prima formă de expunere. Expunerile incomplete sau spontane (amintiri intru-
zive, coşmaruri), deşi sunt încercări spontane ale psihicului de a dobândi cat-
harsis-ul şi de a se vindeca, au un efect terapeutic mai slab deoarece nu se
includ toţi stimulii condiţionali. Cu cât sunt abordate mai multe detalii în tim-
pul expunerii pe plan imaginativ, cu atât aceasta va fi mai completă şi va faci-
lita procesul de stingere a simptomelor de stres.
Obiectivul terapeutului constă în a-l ajuta pe subiect să-şi reamintească
evenimentul traumatic, să accepte faptul că acesta a avut loc şi să proceseze
gândurile şi stările afective negative.
Scopul unei convorbiri de susţinere este acela de a favoriza elaborarea
traumei care corespunde procesului natural de vindecare a rănilor psihice şi,
pe de altă parte, de a-i împiedica să cadă într-una dintre extreme, fie în cople-
şirea emoţională neajutorată, fie în negare. În faza de intervenţie post-trauma-
tică trebuie să fie implicaţi specialişti în psihologie clinică, psihiatri şi psiho-
terapeuţi specializaţi pe traumă (Fischer, Riedesser, 2001).
Critical Incident Stress Debriefing (CISD) este o intervenţie în criză care
include primul ajutor psihologic după un eveniment traumatizant. Metoda
este bazată pe o filosofie de rezistenţă, rezilienţă şi recuperare rapidă ce are ca
efect scăderea simptomelor şi a riscului dezvoltării unei tulburări de stres
porttraumatic. CISM nu este o terapie şi niciun substitut al acesteia, însă efec-
tele sale au fost observate şi la mai mult de trei luni de la eveniment.
Psihoterapia post-traumatică
Deoarece PTSD are simptome atât de variate, o combinaţie de psihotera-

pie şi medicaţie2 este adesea necesară. Programele psihoterapeutice cu cea
mai mare eficienţă demonstrată includ psihoterapia cognitiv comportamenta-
lă, variante ale terapiei prin expunere, inocularea stresului, EMDR şi multe
combinaţii ale acestor proceduri. Bazată pe evidenţa unui studiu controlat,
armata ucraineană a plasat EMDR în categoria celor mai eficiente proceduri
folosite în tratamentul PTSD, alături de terapia cognitiv-comportamentală
(udovyk Oleg, 2009).
Psihoterapiile de orientare psihodinamică şi cele eclectice, deşi folosite
la scară largă, nu au fost suficient testate ca tratament pentru PTSD. Totuşi,
tehnicile experienţiale sunt considerate de unii autori (Tick Edward, 2005)
mult mai potrivite în abordarea traumelor cauzate de război, întrucât favori-
zează un nivel ridicat al catharsis-ului, purificării emoţionale şi însănătoşirii.
În terapia tradiţională, punctul de vedere prevalent este că vindecarea apare
dacă terapeutul rămâne detaşat emoţional de viaţa şi povestea clientului.
Terapiile traumei şi implicit terapiile cu veteranii de război sunt opuse: dacă
terapeutul menţine detaşarea şi manifestă poziţia tradiţională de neutralitate
terapeutică, elaborarea traumei este îngreunată, povestea rămâne doar povara
pacientului şi acest lucru poate duce din nou la retraumatizare. Dacă terapeu-
tul manifestă o poziţie angajată, ne-neutră, atunci tocmai în aceste cazuri se
februarie, 2011 97
poate ajunge la o modificare spectaculoasă.
Deşi terapia prin expunere şi-a dovedit eficienţa3, există pacienţi care nu
doresc sau nu pot efectiv să vizualizeze evenimentul traumatic pentru a da un
răspuns emoţional. În acest punct se poate interveni cu ajutorul realităţii vir-
tuale (Rv), metodă care începând cu anul 2003 a fost aplicată în armata ame-
ricană pentru pregătirea psihologică a personalului militar înainte de misiune
şi pentru tratarea tulburărilor emoţionale şi cognitive cu care militarii se întor-
ceau din teatrul de operaţii. Se consideră că limitele Rv ar fi legate de faptul
că unii pacienţi nu se simt prezenţi în Rv şi că acest procedeu poate fi eficient
mai mult în desensibilizare şi nu în tratarea PTSD, care este o tulburare mult
mai profundă. O altă critică adusă Rv este faptul că nu se stabileşte o relaţie
terapeutică ori alianţa terapeutică reprezintă polul opus experienţei traumati-
ce, ea oferă un cadru sigur, conferind protecţie şi încredere, fără de care suc-
cesul unei terapii este compromis.
De curând, armata americană a trecut la promovarea unui model compre-
hensiv care optimizează capacităţile fizice şi cognitive. Conceptul de „total
fitness” oferă cadrul necesar pentru obţinerea rezilienţei forţei militare capa-
bile să îndeplinească cerinţele unui război prelungit şi asimetric, în care mili-
tarii se află sub presiune crescândă. „Total fitness” reprezintă un concept care
integrează şi optimizează componentele fizice, psihologice, sociale şi spiri-
tuale ale dimensiunii umane pentru ca militarii să fie pregătiţi să reuşească în
orice situaţie operaţională (Yosick Todd, 2009).
Abordarea psihologiei militare

româneşti a stresului de luptă
şi traumatic
Secţia de psihologie militară a S.M.G. a dezvoltat un program complex

de asistenţă psihologică a militarilor români participanţi la misiunile din Irak
şi Afganistan. Programul cuprinde patru etape: I. Selecţia psihologică; II.
Pregătirea psihologică pentru misiune; III. Asistenţa psihologică permanentă
pe întreaga perioadă a misiunii; Iv. Evaluarea psihologică post-misiune.
Selecţia psihologică: se evaluează nivelul intelectual, personalitatea şi
motivaţia militarului de a pleca în teatrul de operaţii. Dacă unul din aceste cri-
terii este negativ, subiectul este respins din programul de pregătire.
Pregătirea psihologică pentru misiune. Pregătirea psihologică a deta-
şamentelor româneşti pentru participarea la misiuni în T.O. constă într-un
ansamblu de activităţi teoretico-aplicative pentru însuşirea cunoştinţelor, for-
marea deprinderilor şi atitudinilor care să asigure stabilitatea şi echilibrul psi-
hic al militarilor pe timpul executării misiunii.
Prin activităţile planificate se urmăreşte informarea detaliată a militarilor
asupra specificului operaţiilor şi misiunilor ce urmează a fi desfăşurate şi
creşterea nivelului de cunoaştere a acestora cu privire la factorii de risc din
teatrul de operaţii, în scopul dezvoltării capacităţilor adaptative şi optimizării
conduitelor de răspuns la solicitările misiunii. Pregătirea psihologică a efecti-
velor se desfăşoară:
• Lunar, prin teme şi informări care descriu cât mai fidel misiunea, tea-
trul de operaţii şi riscurile psihologice specifice luptei. Astfel, şedintele de
informare se referă la:
– forme ale comportamentului dezadaptativ în situaţii de luptă şi moda-
lităţi de contracarare;
– modificări psihosomatice cauzate de acţiunea factorilor de mediu
(socio-culturali, geo-climatici, floră, faună), caracteristici teatrului de opera-
ţii;
– metode şi tehnici pentru controlul şi managementul stresului, astfel
încât, la sfârşitul pregătirii, fiecare militar să poată utiliza cel puţin un proce-
deu de autoreglare a stărilor psihice;
– tensiuni emoţionale şi reacţii de răspuns ale militarilor din contingen-
tele care au participat anterior în teatrele de operaţii;
• Lunar, prin teme de informare şi discuţii cu militarii şi familiile acesto-
ra privind implicaţiile psihologice ale separării temporare de familie;
• În etape, ce cuprind activităţi de dificultate crescândă:
– instruirea militarilor în condiţii normale, cu o intensitate medie a soli-
citărilor fizice şi psihice, într-un interval de timp determinat şi într-un mediu
relativ cunoscut;
– antrenarea în condiţiile acţiunii factorilor stresanţi specifici câmpului
de luptă modern, până la realizarea performanţelor obţinute în condiţii norma-
le. Instrucţia implică modificări esenţiale în ceea ce priveşte ritmul de execu-
ţie, intensitatea solicitărilor fizice şi psihice, durata şi dificultatea misiunilor,
mediul de desfăşurare şi crearea de situaţii problematice care să inducă stări
februarie, 2011 99
psihice negative. Obiectivul acestor antrenamente este de a pregăti militarii
pentru confruntarea cu situaţii stresante, diminuând astfel potenţialul pentru
reacţii psihologice negative ca TSPT.
Asistenţa psihologică permanentă pe întreaga perioadă a misiunii. Cea
mai importantă latură a programului este prezenţa psihologului în campul
românesc unde acesta poate imediat evalua şi asista un soldat care prezintă
semne şi simptome ale stresului de luptă; pe de altă parte, psihologul poate
avea un mai mare control asupra evoluţiei stării acestuia.
În urma incidentelor soldate cu militari răniţi, decedaţi, capturaţi, psiho-
logul aplică următoarele măsuri de intervenţie:
1. La nivel individual:
a) intervenţia în criză, fiind fundamentală pentru detensionarea
subiectului, se va desfăşura în momentul sosirii militarului în camp; când
este restabilit un sentiment bazal de siguranţă şi există posibilitatea de a
vorbi, cel afectat trebuie să pună în cuvinte trauma pe care a trăit-o.
Militarul poate manifesta tendinţa de a repeta relatarea faptelor, lucru care
trebuie încurajat pentru că are un efect detensionant. Odată verbalizată
trauma, intensitatea emoţională scade şi cu cât se evită relatarea, anxieta-
tea creşte, ajungându-se la cronicizarea simptomelor. Şedinţa va dura
până la stabilizarea emoţională a militarului, indiferent de cât timp
presupune acest lucru;
b) psihologul stabileşte un plan terapeutic pentru subiect până când aces-
ta se va recupera şi va putea să-şi reia misiunile;
c) dacă militarul nu se poate recupera în scurt timp, el va fi repatriat pen-
tru a evita fenomenul de contagiune.
Militarii nu vor fi obligaţi să participe la misiunile imediat următoa-
re incidentului, dacă nu sunt complet stabilizaţi psihoemoţional.
2. La nivel de colectiv:
- identificarea unui grup de sprijin emoţional printre camarazi, care să
transmită militarilor afectaţi mesaje suportive de încurajare şi înţelegere, de
toleranţă faţă de reacţiile acestora, ca urmare a situaţiei excepţionale prin care
au trecut;
- împiedicarea victimizării militarilor afectaţi, pentru a le facilita readap-
tarea la programul misiunii şi a le activa mecanismele naturale de procesare
emoţională a traumei.
Programul de recuperare postmisiune cuprinde patru etape:
Etapa I presupune pregătirea psihologică a militarilor pentru readapta-
rea la viaţa de familie, socială şi profesională şi se execută de către psiholo-
gul din teatrul de operaţii, cu 10 zile înainte de repatriere. În paralel, preşedin-
tele grupului de sprijin familial şi psihologul arondat organizează în ţară întâl-
niri cu familiile militarilor, în vederea transmiterii de informaţii cu privire la
readaptarea şi reinserţia celor care urmează să fie repatriaţi. În acelaşi timp,
psihologul din teatrul de operaţii pune la dispoziţia comisiei de evaluare pos-
tmisiune, în vederea pregătirii etapei a II-a, informaţii atât cu privire la pro-
blematica psihologică ce a caracterizat misiunea, cât şi la existenţa militarilor
afectaţi psihic de condiţiile misiunii.
Etapa a II-a, evaluarea psihologică propriu-zisă, cu o durată de 10-14
zile, este realizată prin desfăşurarea unui interviu semistructurat, în scopul
identificării prezenţei tulburărilor de stres post-traumatic, de adaptare, de
anxietate şi depresii. Etapa debutează în primele două zile de la repatrierea
militarului.
Etapa a III-a, readaptarea psihologică treptată la condiţiile familiale şi
sociale prezente la grupul profesional şi activităţile de bază - se desfăşoară la
unităţile de provenienţă ale militarilor şi este realizată de către psihologul uni-
tăţii, cu sprijinul medicului şi comandanţilor/şefilor de structuri. După 1-3
săptămâni de la repatriere, militarii care în urma evaluării psihologice postmi-
siune au fost diagnosticaţi cu diferite tulburări şi au fost îndrumaţi către psi-
hologul de unitate, sunt incluşi într-un program de asistenţă psihologică. După
12 zile de la reluarea activităţii, psihologul unităţii, în colaborare cu medicul
unităţii şi comandanţii/şefii de structuri, monitorizează modul în care milita-
rii întorşi din teatrul de operatii îşi reiau activităţile şi se readaptează la sar-
cini.
Etapa a IV-a, evaluarea post–inserţie în grupul profesional, familial şi
social. După două luni de la reluarea activităţii, psihologul unităţii evaluează
nivelul de adaptare şi reintegrare, prin desfăşurarea unui interviu semistructurat
atât cu militarii, cât şi cu membrii familiilor acestora. În funcţie de severitatea
problemelor de adaptare şi de simptomatologia dezvoltată, militarii sunt incluşi
într-un program de asistenţă psihologică. Tot în această etapă se realizează
monitorizarea militarilor care au fost spitalizaţi (Prisăcaru, Macarenco, 2009).
În prezent, armata română nu înregistrează niciun caz oficial de TSPT şi
are un procent scăzut de tulburări emoţionale cauzate de condiţiile teatrelor de
februarie, 2011 101

operaţii, lucru care se datorează printre altele:
– selecţiei psihologice înainte de misiune;
– intervenţiei imediate în urma unui eveniment traumatizant;
– asistenţei psihologice permanente a militarilor în teatrul de operaţii,
indiferent dacă problematica este cauzată de misiune sau este mai veche;
– evaluării şi intervenţiei imediate după repatriere.
Concluzii
Reacţia individului joacă un rol mai important decât evenimentul în sine:

evenimente aparent „normale” pot cauza un răspuns traumatic unor persoane
de exemplu, la fel cum nu toţi cei expuşi războiului vor dezvolta TSPT.
Genetica explică o parte substanţială a vulnerabilităţii în apariţia tulbu-
rării de stres post-traumatic.
Intervenţia timpurie este crucială în succesul tratamenului pentru că
reduce tensiunea acumulată, împiedică instalarea sindromului post-traumatic,
evită fixarea reacţiilor patologice.
Soldaţii doresc să vorbească despre coşmarurile lor, despre amintiri şi
prietenii morţi decât să fie întrebaţi cum le merge medicaţia. Ei au nevoie să
fie ascultaţi de un terapeut atent şi suportiv care să-i ajute să-şi amintească
trauma, să o accepte şi să proceseze gândurile şi emoţiile negative. Există
cazuri când terapeutul (cu siguranţă un novice) a sfătuit militarul să nu-şi
amintească trauma pentru a evita stresul. Acest lucru poate doar să blocheze
amintirile în suflet, iar fără a dezvălui războiul îngropat, persoana nu este
pregătită să meargă mai departe. Să consiliezi militarii să evite stresorii sau să
folosească medicamente pentru a masca simptomele are un efect contrar,
acela de a lăsa trauma îngropată în suflet, şi nu de a o îndepărta ori a o redu-
ce.
Reprimarea şi negarea emoţiilor par să fie cauzele majore ale TSPT.
Trauma este responsabilă pentru intensitatea reacţiei la evenimentul stresor, şi
nu pentru debutul tulburării. Reprimarea şi negarea emoţiilor duc la alt meca-
nism al apărării de urgenţă: simptomul, fenomen observabil care exprimă o
parte din universul intim invizibil. De îndată ce subiectul poate identifica
imaginea propriei nefericiri, o poate numi şi poate da o formă confuziei pen-
tru a face comunicabilă suferinţa.
Fundamental este ca alegerea strategiei terapeutice să se potrivească
nevoilor victimei pentru ca aceasta să dobândească reechilibrarea psihică,
morală şi spirituală.
Cultura noastră nu are mijloacele de a ajuta veteranii să se purifice din
experienţele de luptă înainte de a intra în viaţa civilă, astfel încât aceştia iau
energiile şi emoţiile războiului direct înapoi în cotidian, fără a se curăţa emo-
ţional şi fără o perioadă de tranziţie. Întoarcerea acasă reprezintă astăzi un
proces destul de brusc, în care soldaţii care şi-au finalizat misiunea, se întorc
„înapoi în lumea reală” deseori la o distanţă de câteva zile de ultima lor luptă.
Acum au nevoie să se readapteze la un mediu total schimbat, la o nouă lume
în care nimic nu este aşa cum ei au trăit pentru atâta timp. Această stare de
fapt este confuză şi periculoasă atât pentru veterani cât şi pentru cei care îi
aşteaptă, iar alcoolul anesteziază temporar sentimentele şi energiile pe care
soldaţii le cară înapoi acasă.
BIBLIOGRAFIE
videtic Alja – Possible Involvement of Epigenetic Mechanisms in the

Neurobiology of PTSD, prezentată la workshop-ul NATO Advanced Research
„Wounds of War II”, Austria, 2009.
Fischer Gottfried, Riedessser Peter – Tratat de psihotraumatologie,
Editura Trei, 2001 (86-89, 183-184).
DeLuca Lisa – PTSD în DSM: Battle Fatigue and PTSD Diagnosis in
the DSM-IV, 2009.
Prisăcaru Adrian, Macarenco Maria – Psychological Support for the
Romanian Combat Troops before, during and after Deployment, NATO
Advanced Research Wounds of War II, Austria, 2009.
Rozanov vsevolod – Genes-Environment Interaction and Development
of PTSD, NATO Advanced Research Wounds of War II, Austria, 2009.
Spira James, Wiederhold Brenda, D. Wood – Use of Virtual Reality in the
Continuum of Care, NATO Advanced Research Wounds of War II, Austria, 2009.
februarie, 2011 103

Tick Edward – War and the Soul, The Theosophical Publishing House,
2005, 2009.
udovyk Oleg – Treatment of PTSD in Ukrainian Returning Troops,
NATO Advanced Research Wounds of War II, Austria, 2009.
Yosick Todd –The Emerge of Total Fitness within the United States
Department of Defence, NATO Advanced Research Wounds of War II,
Austria, 2009.
NOTE:
1
Rezilienţa reprezintă un proces care permite reluarea unui tip de dezvoltare, în
ciuda existenţei unui traumatism şi în condiţii potrivnice; o sfâşiere refăcută. Nu putem
vorbi de rezilienţă decât dacă a existat un traumatism. Trebuie să evaluăm un număr
cât mai mare posibil de factori din istoria personală a subiectului şi din contextul aces-
teia, pentru a descoperi care situaţie i-ar declanşa rezilienţa şi pentru a o evita pe aceea
care i-ar degrada şi mai tare condiţia.
2
Tratamentul doar cu medicamente nu transformă TSPT, poate doar să controle-
ze sau să uşureze unele simptome, iar controlul simptomelor rămâne dependent de
regimul medicamentos. În cel mai bun caz, medicaţia poate doar să întârzie inevitabi-
la confruntare cu durerea, suferinţa şi vina, îngropate adânc în suflet.
3
Cele mai recente studii (Spira, Wiederhold, Wood, 2009) au demonstrat o rată a
scăderii simptomelor PTSD de 72%.
Structurile de artilerie
terestră în noua
paradigmă a securităţii
naţionale. Particularităţi
în operaţiile de stabilitate
şi sprijin
COLONEL MIRCEA FECHETE
Résumé
Paradigme de la sécurité nationale vient de l'idée que l'Etat est
le principal acteur des relations internationales. En ce contexte, tou-
tes les discussions de celle-ci doivent être le lien entre la sécurité
nationale et celle internationale. Le début du siècle et de millénaire a
porté à l'attention des gens – en particulier les décideurs politiques –
de nouveaux risques, dangers et les menaces à la sécurité des nations
et donc à la sécurité internationale, découlant des vulnérabilités inter-
nes des états et du système actuel de sécurité. Le nouvel environnement
de sécurité a généré et aboutira à l'émergence de nouveaux types de
tensions, crises et des conflits, de sorte que maintenant il y a une diver-
sité des guerres séparatistes, les violences ethniques et religieuses, des
coups, des différends frontaliers, des troubles civils et attaques terro-
ristes, créant des vagues d'immigrants.
Cuvinte-cheie: artilerie, operaţii de sprijin, operaţii de stabilitate,
securitate, state, teatre de operaţii.
februarie, 2011 105

O nouă ameninţare la adresa securităţii internaţionale contemporane,
care a dus la polarizarea atenţiei opiniei publice internaţionale, o constituie
terorismul, fenomen ce a luat o mare amploare şi tinde să devină un flagel al
începutului noului mileniu.
Analiza evenimentelor ce au loc în lume ne duce la concluzia că actua-
lul mediu de securitate este caracterizat, în principal, de următoarele tendinţe
majore: accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională, conco-
mitent cu persistenţa unor acţiuni având ca finalitate: fragmentarea statală,
convergenţa rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitec-
turi de securitate – stabile şi predictibile –, însoţită de accentuarea tendinţelor
anarhice în unele regiuni, revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea
influenţei lor în dinamica relaţiilor internaţionale, în paralel cu multiplicarea
formelor şi creşterea ponderii intervenţiei actorilor nestatali în evoluţia aces-
tor relaţii.
Strategiile naţionale de securitate şi apărare pun în aplicare politica de
securitate şi apărare a României şi urmăresc – conform Doctrinei Armatei
României – promovarea, protecţia şi apărarea valorilor şi intereselor naţiona-
le. Atât securitatea cât şi apărarea naţională se asigură în acest context prin
efort naţional, prin forţe şi mijloace proprii, precum şi prin cooperarea cu alia-
ţii şi partenerii, în concordanţă cu prevederile conceptului strategic al Alianţei
Nord-Atlantice şi cu Strategia de Securitate a uniunii Europene.
Statutul de membru al unor organisme internaţionale şi regionale de
securitate oferă ţării noastre condiţii favorabile de dezvoltare economică şi
socială durabilă, de participare activă la acţiunile de menţinere a păcii şi secu-
rităţii pe plan regional şi global, la contracararea eficientă atât a riscurilor şi
ameninţărilor clasice, cât şi a celor de tip asimetric. În acelaşi timp, acest sta-
tut reprezintă angajamentul României de a respecta principiile organismelor
internaţionale din care face parte, de a împărţi atât riscurile şi responsabilită-
ţile, cât şi avantajele apărării colective, realizarea obiectivelor naţionale de
securitate prin efort colectiv.
Criza înseamnă apariţia bruscă şi neprevăzută a unui eveniment impor-
tant la nivel internaţional, regional, naţional sau local, prin care sunt amenin-
ţate suveranitatea naţională, independenţa, unitatea statului român, integrita-
tea teritorială şi democraţia constituţională, mediul înconjurător şi obligaţiile
asumate de România prin tratate internaţionale pentru a cărui înlăturare nu se
Particularităţi în operaţiile de stabilitate şi sprijin
mai poate acţiona prin măsurile obişnuite ale statului. Rolul forţelor armate în
procesul de gestionare a crizei începe înainte de declanşarea oricăror acţiuni
militare.
Operaţiile de stabilitate şi sprijin se execută în conformitate cu legislaţia
internaţională, referitoare la folosirea forţelor armate şi obligaţiile asumate de
România pentru realizarea păcii şi securităţii internaţionale, precum şi cu legi-
slaţia internă privind folosirea forţelor armate în operaţii de apărare şi menţi-
nere a ordinii constituţionale, de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă şi de
sprijin al autorităţilor publice.
Tipologia operaţiilor de stabilitate şi sprijin este diversă, principalele
tipuri de operaţii de stabilitate la care pot participa structurile de artilerie
sunt: controlul armamentului, combaterea terorismului, sprijinul operaţiilor
antidrog, asistenţa umanitară şi civilă, asistenţa acordată unei naţiuni, evacua-
rea noncombatanţilor, impunerea de sancţiuni, operaţiile de pace, demonstra-
ţii de forţă, iar ca tipuri de operaţii de sprijin putem exemplifica: operaţii de
sprijin intern (OSI) pe teritoriul naţional – operaţii de salvare în caz de cala-
mităţi naturale şi dezastre, sprijinul managementului consecinţelor accidente-
lor nucleare, biologice, chimice, radiologice şi a exploziilor de mare putere
(NBCRE), sprijinul impunerii legii civile, asistenţa comunităţii – şi asistenţa
umanitară externă (AUE) în afara teritoriului naţional, care cuprinde opera-
ţii de salvare, sprijinul managementului consecinţelor accidentelor NBCRE şi
asistenţa comunităţii.
Datorită naturii complexe a operaţiilor de stabilitate şi de sprijin şi a difi-
cultăţilor asociate ale acestora, precum şi posibilităţilor reduse de evaluare a
nivelului consensului părţilor implicate în conflict, în ultima perioadă a fost
resimţită necesitatea suplimentării capacităţii de luptă a forţelor, în principiu
pentru întărirea posibilităţilor de autoapărare.
Misiunile de stabilitate şi sprijin desfăşurate în ultimii ani au scos în evi-
denţă realitatea că artileria este şi trebuie să rămână, în opinia noastră, princi-
palul mijloc de sprijin prin foc. Această variantă trebuie să stea în atenţia fac-
torilor de decizie atunci când constituie o structură de forţe ce urmează a fi
deplasată în teatrul de operaţii, sau să acţioneze pe teritoriul naţional. În acest
context, considerăm că personalul subunităţilor de artilerie destinat să acţio-
neze în cadrul acestor misiuni trebuie să aibă un foarte bun nivel de instruire
ca luptător pentru a fi în măsură să acţioneze în orice situaţie.
februarie, 2011 107

Prin urmare, întrebuinţarea artileriei la nivel tactic poate reprezenta o
alternativă viabilă, fiind în măsură să îndeplinească şi funcţia de descurajare,
asigurând în acelaşi timp o capacitate de reacţie imediată la escaladarea acte-
lor de violenţă a părţilor beligerante.
Focul artileriei (aruncătoarelor), muniţia de iluminare şi cea explozivă,
când este cazul, pot fi întrebuinţate ca o demonstrare a hotărârii de a descura-
ja actele ostile şi impunerii respectării prevederilor mandatului misiunii.
Întrebuinţarea mijloacelor specializate de cercetare (optice, radar, cercetare
sunet etc.) poate avea ca rezultat posibilitatea de a stabili inclusiv apartenen-
ţa responsabilităţii producerii unor atacuri şi violări ale condiţiilor mandatu-
lui de forţe.
Pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, în
funcţie de situaţia concretă, structurile de artilerie pot îndeplini misiuni simi-
lare cu cele specifice acţiunilor de luptă, astfel:
• subunităţile de aruncătoare:
– sprijinul direct prin foc, pentru unitatea din care fac parte;
– întărirea sprijinului direct prin foc pentru armamentul greu de infanterie;
– sprijinul reciproc prin foc, pe baza planului de cooperare între subuni-
tăţi;
• unităţile de artilerie:
– sprijinul direct prin foc pe direcţia de interes a marii unităţi din care
face parte;
– întărirea sprijinului general prin foc pentru întreaga fâşie de responsa-
bilitate a marii unităţi din care face parte sau pe care o sprijină.
Pentru asigurarea îndeplinirii acestor misiuni, subsistemele componente
ale sistemului de artilerie trebuie să execute o gamă largă de sarcini specifice
şi implicite, astfel:
• subsistemul de conducere, de comunicaţii şi informaţii:
– coordonarea mijloacelor de cercetare şi desfăşurarea procesului de
management al ţintelor;
– coordonarea eficace şi oportună a subsistemului de asigurare cu date,
cu cel de lovire şi de susţinere logistică;
– conducerea asigurării unui sprijin prin foc oportun, eficient şi pe cât
posibil, continuu;
– elaborarea listei de angajare, pe priorităţi, a ţintelor şi prezentarea spre
aprobare comandantului marii unităţi sprijinite;
– elaborarea listei cu obiectivele prohibite, cu restricţii şi cele care vor fi
distruse;
– elaborarea, prezentarea spre aprobare şi comunicarea la subordonaţi a
matricei de angajare a ţintelor (planul de acţiune al artileriei);
– elaborarea, prezentarea spre aprobare şi comunicarea la subordonaţi a
măsurilor de coordonare a sprijinului prin foc;
– punerea în practică a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi protecţie a
trupelor;
• subsistemul de asigurare cu date (de cercetare, meteorologice şi de
comunicaţii):
– localizarea, identificarea (selectarea), determinarea şi comunicarea ţin-
telor din spaţiul de acţiune, ce urmează a fi angajate;
– participarea la observarea tragerilor artileriei şi corectarea acestora;
participarea la asigurarea informaţiilor şi datelor necesare pentru comparti-
mentul informaţii;
trupei;
• subsistemul de lovire:
– descurajarea prin demonstrarea posibilităţilor de lovire a efectelor
muniţiilor la ţintă (în teren) şi voinţei de întrebuinţare a acestora;
– executarea sarcinilor specifice letale (neutralizare, distrugere, interdic-
ţie, sau asigurarea imposibilităţilor de reacţie a mijloacelor de lovire a forţe-
lor aflate în conflicte) şi nonletale (iluminare, fumizare, difuzarea de materia-
le tipărite şi bruiaj), conform planului de angajare al ţintelor şi reacţia imedia-
tă, indiferent de condiţiile de timp, anotimp şi stare a vremii, la actele de agre-
siune a părţilor beligerante;
– protecţia trupelor, inclusiv a apărării antiaeriene, când situaţia impune;
– angajarea ţintelor din adâncime, în scopul neutralizării sau distrugerii
elementelor componente ale subsistemului susţinerii logistice a părţilor beli-
gerante;
trupelor;
• subsistemul de sprijin logistic:
– asigurarea oportună şi eficientă a muniţiilor, produselor, hranei şi mate-
rialelor necesare artileriei.
Pe timpul operaţiilor de stabilitate şi de sprijin, comandanţii de la toate
eşaloanele trebuie să respecte, în opinia noastră, următoarele proceduri de
operare:
februarie, 2011 109

a) pentru realizarea sprijinului cu foc:
– întrebuinţarea artileriei pentru producerea de pierderi prin foc, de
neutralizare sau de distrugere poate fi precedată de acţiuni de demonstrare a
efectelor acestuia, utilizându-se muniţie de fumizare, iluminare, explozivă sau
proiectile cu submuniţii, având ca scop final descurajarea părţilor beligerante
(facţiunilor rivale) şi determinarea acestora să renunţe la continuarea unui
anumit curs de acţiune, sau la a le obliga să adopte un alt curs de acţiune;
– reducerea ambiguităţii intenţiei faţă de părţile beligerante, în sensul
percepţiei corecte a hotărârii (dacă situaţia impune) de executare a focului de
artilerie împotriva unor obiective ale acestora; acest fapt se realizează prin
adoptarea unor căi de comunicare directă cu facţiunile rivale, inclusiv prin
ofiţeri de legătură;
b) pentru asigurarea eficacităţii şi preciziei focului, tragerile necesită un
control atent şi minuţios, astfel încât să reflecte cu acurateţe reacţia părţilor
beligerante la acţiunile artileriei; indiciile de supunere şi renunţare, din partea
beligeranţilor, la acţiuni ostile, ca răspuns la efectul tragerilor asupra acesto-
ra, trebuie monitorizate atent, astfel încât să nu fie necesară escaladarea în
aplicarea violenţei;
c) în situaţia în care este necesară executarea unor sarcini specifice, aces-
tea trebuie să aibă un nivel minim de violenţă, în concordanţă cu principiul
uzului forţei minim necesare, în scopul evitării pagubelor colaterale şi a pier-
derilor de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile; acest aspect poate fi asi-
gurat prin procurarea de date şi informaţii certe, executarea tragerilor directe
şi alegerea corespunzătoare a sistemelor de armament, în funcţie de prevede-
rile regulilor de angajare, specifice operaţiei respective;
d) pentru protecţia convoaielor militare şi a patrulelor de cercetare care
se deplasează pe distanţe mari (până la 100 km), planificarea şi organizarea
acţiunilor artileriei poate lua în considerare întrebuinţarea de piese şi subuni-
tăţi de până la nivel pluton în mod independent, cu misiunea asigurării protec-
ţiei acestora şi descurajării actelor ostile; subunităţile (piesele) cu acest rol se
vor deplasa prin salturi succesive, astfel încât să asigure permanent protecţia
în cadrul limitelor bătăii sistemelor de artilerie din dotare, în funcţie de vite-
za de deplasare a convoaielor.
În concluzie, putem afirma că structurile de artilerie terestră pot asigura
toate elementele necesare pentru a participa la operaţiile militare de stabilita-
te şi sprijin. utilizarea muniţiilor cu precizie înaltă întăreşte capacitatea de
executare a acestora, iar utilizarea focului de artilerie sprijinit de informaţii
din câmpul tactic poate asigura un răspuns proporţional pentru descurajarea
acţiunilor beligeranţilor.
BIBLIOGRAFIE
*** Doctrina Armatei României, 2007.

*** F.T.-1 Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, 2004.
*** F.T.-2 Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale for-
ţelor terestre, 2005.
*** F.T./A.-1.1 Manualul pentru luptă al Brigăzii de artilerie mixtă,
2005.
*** F.T./A.-1.2 Manualul sprijinului prin foc al operaţiilor grupării de
forţe, 2007.
*** F.T./A.-2.1 Manualul pentru luptă al Batalionului de artilerie, 2007.
*** F.T.- 3 Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, 2007.
*** Strategia de Securitate Naţională a României, proiect, 2006.
*** Strategia Militară a României, proiect, 2008.
Buta viorel – Acţiunile artileriei terestre împotriva blindatelor în opera-
ţia (lupta) de apărare, Editura AISM, 1996.
Mureşan Mircea, văduva Gheorghe – Războiul viitorului, viitorul războ-
iului, Editura uNAP, 2004.
Popescu Eugen – „Pumnul de foc” în acţiunile militare, Editura uNAP,
2005.
Radu vasile – Realităţi şi perspective privind întrebuinţarea mijloacelor
blindate şi antiblindate de către armatele moderne, Editura uNAP, 2006.
Chiriţă Mihai– Artileria în raportul de forţe, Editura AFT, 2008.
Pâlşoiu Ion – Forţele Terestre în noua paradigmă a securităţii naţiona-
le”, Conferinţa Doctrinară a Forţelor Terestre, ediţia a VII - a, Operaţiile
Forţelor Terestre în contextul noilor abordări doctrinare NATO, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009.
Oliviu Irina– Sistemul de lovire, misiunile, dispozitivul de luptă, mane-
vra, asigurarea cu date şi reguli de angajare a artileriei Forţelor Terestre în
operaţii de stabilitate, Editura uNAp, 2009.
februarie, 2011 111

Impactul conceptului de
eficienţă asupra entropiei
sistemului artileriei
terestre în operaţiile
întrunite moderne
COLONEL CONSTANTIN SIMION
Abstract
The joint operation and the artillery system as well, can not
evolve as an isolated system (for which the exchange of matter and
energy is not specific), and armed struggle can not be considered a
simple circular mechanism of action - effect - feedback – action type.
Combat capability achieved at a specific moment (initial potential)
can not be maintained indefinitely, and it is substantially influenced by
a number of factors both internal but especially external, while also
remaining dependent on an energy flow, which degrades irreversibly
in form of irretrievable loss.
Cuvinte-cheie: sistem, entropie, eficienţă, sistemul artileriei
terestre, operaţii întrunite.
prima vedere titlul articolului poate naşte semne de întrebare.

La Ce legătură există între eficienţă şi entropia sistemului artile-
riei terestre în operaţiile întrunite? Pentru a elucida această dilemă vom apela
la teoria sistemelor, precum şi la o scurtă introspecţie în fizică.
Când este vorba de a descrie un sistem, se obişnuieşte să se evidenţieze
Impactul conceptului de eficienţă asupra
entropiei sistemului artileriei terestre în operaţiile întrunite moderne
două trăsături esenţiale: structura şi funcţionalitatea, prima delimitându-l în
spaţiu, iar a doua delimitându-l în timp.
Din punctul de vedere al relaţiilor cu mediul extern, un sistem este numit
„deschis” când se produc interschimbările de masă şi energie cu exteriorul,
„închis” atunci când schimbă cu exteriorul numai energie, dar nu şi substan-
ţă, iar când aceste interschimbări lipsesc cu desăvârşire, sistemul este „izolat”.
O scurtă aplecare asupra capitolului de termodinamică1 din fizică eviden-
ţiază faptul că legile acestui domeniu sunt universal valabile pentru toate pro-
cesele naturale, nu numai pentru efectele termice. Astfel, prima lege, conse-
cinţă a unei legi mai generale – legea simetriei universale – este legea conser-
vării energiei, conform căreia într-un sistem izolat energia se conservă.
Acesta evoluează spre starea de echilibru pe care o atinge fără a o putea depăşi
atâta timp cât parametrii externi sunt menţinuţi constanţi.
A doua lege afirmă că într-un sistem izolat există un parametru nedes-
crescător şi acesta este entropia termodinamică. Conform acestei legi, într-un
sistem izolat există o mărime care nu poate decât să crească, şi aceasta este
entropia. Cu alte cuvinte, un sistem izolat produce entropie (dezordine), ceea
ce înseamnă că energia internă a unui astfel de sistem se modifică astfel încât
entropia acestuia să crească.
Entropia definită ca funcţie termodinamică de stare este o mărime raţio-
nal-reală al cărei înţeles nu este palpabil precum temperatura, volumul, pre-
siunea etc. Ca şi semnificaţie este mult mai ascunsă simţurilor şi judecăţii
noastre, fiind legată de diversitatea cea mai probabilă a stărilor de distribuţie
după energie a componentelor unui sistem (corp) aflat într-o stare de echili-
bru. „Din punct de vedere epistemiologic, Legea entropiei poate fi considera-
tă cea mai mare transformare suferită vreodată de fizică. Ea marchează recu-
noaşterea de către această ştiinţă (…) că în univers există schimbări calitati-
ve.”2 Aşadar, ţinând cont de prima lege a termodinamicii (unde nimic nu se
pierde sau se câştigă), rezultă că „modificarea suferită de materie şi energie
trebuie să fie o schimbare calitativă.”3
Denumită şi „Legea entropiei”, a doua lege a termodinamicii ne spune că în
univers, dacă s-ar lăsa toate sistemele în buna lor funcţionare, direct proporţional
cu timpul, aceste sisteme s-ar îndrepta spre haos şi distrugere. Luând astfel aceas-
tă lege într-un context general, ea va fi enunţată în felul următor: „În orice sis-
tem, fie deschis (la primirea energiei solare) sau închis, există o creştere a entro-
piei care este o mărime a dezordinii.”4 Asta înseamnă că orice sistem, neacţionat
de forţe exterioare care să-i menţină funcţionarea, ajunge la forme tot mai infe-
februarie, 2011 113

rioare de organizare, în final ajungând la o stare completă de dezordine.
Legea entropiei induce, totodată, o săgeată a timpului în evoluţie: timpul
„curge” în direcţia în care creşte entropia globală. Cu cât timpul va creşte, gra-
dul de „dezordine” dintr-un sistem va fi şi el mai mare. Totodată, asimetria
aceasta de la nivel macroscopic poate oferi din punct de vedere empiric posi-
bilitatea diferenţierii dintre trecut şi viitor.
Sistemele deschise, cu organizare completă, cum sunt şi cele militare, se
bazează pe proprietăţile homeostatice5, fapt ce le permite menţinerea mecanis-
melor de autoreglare dinamică, precum şi evoluţia până la stadii de cea mai
mare complexitate organizatorică.
Orice încercare, chiar şi timidă, de analizare a acţiunilor militare pe baza
legilor şi principiilor termodinamicii, va releva unicitatea, caracterul dinamic
şi ireversibil al acestora. Operaţia întrunită nu poate evolua ca un sistem izo-
lat (căruia nu-i este specific schimbul de materie şi energie cu exteriorul), iar
lupta armată nu poate fi considerată un simplu mecanism circular de tip acţiu-
ne-efect-feedback-acţiune: capacitatea de luptă realizată la un moment dat
(potenţialul iniţial) nu poate fi menţinută la infinit, aceasta fiind influenţată
substanţial atât de o serie de factori interni, dar mai ales externi, rămânând
dependentă totodată de un flux energetic, care se degradează în mod ireversi-
bil sub formă de pierderi irecuperabile.
O problemă fundamentală este aceea că, în timp ce sistemele fizice izo-
late nu se pot sustrage nicio clipă degradării entropice şi haosului, maxim în
stadiul final al echilibrului, sistemele organizate, deschise, cum este şi cel
militar, reunesc caracteristici determinate pentru a lupta împotriva dezordinii
crescânde şi a urma stadiile stabile. Printre aceste caracteristici, cea mai
importantă este deschiderea sistemului spre mediul exterior pentru a dobândi
energie negativă şi a putea împiedica degradarea entropică a sistemului.
Pe măsura scăderii entropiei unui sistem se produce o structurare din ce
în ce mai avansată a acestuia. Se pot produce două tipuri de structuri: struc-
turi de echilibru, care odată apărute se menţin indefinit, fără schimb de sub-
stanţă sau energie cu exteriorul (de exemplu, cristalele), şi structuri disipati-
ve, care apar şi se menţin numai în condiţiile unui schimb continuu de ener-
gie (şi uneori de substanţă) cu exteriorul (ele pot exista numai pe seama unei
permanente disipări de energie).
Pornindu-se de la faptul că acţiunea în direcţia creşterii eficienţei siste-
mului determină o scădere a incertitudinii şi implicit a dezordinii, legătura cu
entropia este imediată şi nemijlocită. Rezultă deci, că cele două mărimi sunt
invers proporţionale. Cu cât creşte eficienţa unui sistem, cu atât acesta tinde
către echilibru şi stabilitate, aceasta presupunând, invariabil, scăderea entro-
piei. Practic, este vorba de o acţiune de anulare relativă şi temporară a efectu-
lui celei de-a doua legi a termodinamicii.
Artileria terestră
în operaţiile întrunite.
Raportul entropie/eficienţă
Ceea ce particularizează un sistem de tip militar, în care se prevede folo-

sirea violenţei, în comparaţie cu alte sisteme din natură sau societate, este toc-
mai faptul că se prevede de la început că prin evoluţia sa va determina creşte-
rea dezordinii interne, posibilitatea degradării până la epuizare a elementelor
componente. Avem de a face astfel cu o dezordine controlată care se suprapu-
ne entropiei generale, a cărei manifestare ţine de legităţile universal valabile.
Aşadar, cu cât gradul de organizare este mai mare, cu atât entropia sa este mai
mică, primul dintre parametri având rol de frânare, de atenuare, de temperare
a manifestării celui de-al doilea, fără însă a putea să oprească producerea sa.
Contracararea efectelor negative ale acestora se poate realiza într-o
măsură mai mare sau mai mică, dar niciodată în totalitate. una din soluţiile
principale pentru scăderea entropiei sistemului componentei terestre a opera-
ţiei întrunite, implicit a sistemului artileriei terestre, apreciem că poate fi creş-
terea eficienţei acestuia.
Observăm că avem de a face astfel cu cel puţin două acţiuni care sunt în
opoziţie: pe de o parte, manifestarea specifică a entropiei, iar pe de cealaltă
parte, acţiunea contrară a eficienţei. Plecând de la caracterul obiectiv şi irever-
sibil al acţiunii entropice (legea a doua a termodinamicii), rezultă că eficien-
ţa poate reduce doar viteza de degradare a sistemului, fără a reuşi să elimine
în totalitate manifestarea sa.
Dacă am examina îndeaproape toate cazurile de creştere temporară a
ordinii într-un sistem (în care legea a doua a termodinamicii este anulată tem-
porar), vom observa că, în fiecare caz în parte, trebuie îndeplinite două con-
diţii esenţiale. O primă condiţie ţine de existenţa informaţiei care să dirijeze
energia brută venită din afara sistemului deschis. „un proces de creştere care
februarie, 2011 115

se desfăşoară prin acumulări întâmplătoare nu va duce la o structură ordona-
tă, ci la un cocoloş eterogen. Trebuie să existe de la început un tipar, un pro-
iect sau un cod, altfel nu va avea loc nicio creştere ordonată.”6 De asemenea,
trebuie să existe un mecanism care să transforme energia brută din exterior în
energie utilizabilă. „Energia disponibilă în mediul înconjurător nu este de
niciun folos dacă ea nu poate fi convertită în formele specifice necesare pen-
tru a organiza şi lega componentele în structura complexă şi ordonată a siste-
mului complet. Dacă nu există un astfel de mecanism, energia din mediul
înconjurător mai degrabă va dărâma orice structură deja prezentă.”7
În ce priveşte sistemul artilerie terestră, este de remarcat faptul că aces-
ta este un sistem deschis. Supus legii entropiei rezultă că transformările se
realizează cu pierderi, rezultatele utile fiind mai mici decât intrările energeti-
ce, iar sistemul tinde spre starea de echilibru, caracterizată de minimum de
energie liberă şi maximum de entropie, stare greu de realizat, chiar dacă este
vorba de un sistem cu înalt grad de organizare (specific de altfel sistemelor
militare), deci cu o entropie joasă. Cu alte cuvinte, randamentul sistemului nu
va fi niciodată 100% (absolut), ci va avea o valoare variabilă în raport cu ener-
gia consumată pentru realizarea efectelor acţiunii.
Fiind un sistem deschis şi, în acelaşi timp, disipativ (disipează energie),
are un comportament specific acestui tip de sistem în raport cu legea entro-
piei, în sensul că poate evita degradarea entropică a propriei structuri, dar
numai în condiţiile menţinerii intrărilor energetice. Având un puternic carac-
ter energofag, asigurarea stabilităţii şi continuităţii funcţionării sale presupu-
ne existenţa în permanenţă a unui flux energetic8 care să asigure funcţiile
interne ale sistemului, dar şi realizarea acţiunii utile orientată în direcţia rea-
lizării efectelor şi îndeplinirii scopurilor operaţiei întrunite. Folosirea iraţiona-
lă a resurselor interne şi externe ale sistemului artileriei terestre va determina,
inevitabil la un moment dat, epuizarea acestora şi degradarea sa entropică
până la scoaterea din funcţiune.
Deşi la prima vedere nu pare un sistem complicat din punct de vedere
structural, sistemul artileriei terestre este suficient de complex, trăsătură dată
atât de structura fiecărei componente în parte, cât şi ca întreg, precum şi prin
legăturile care se stabilesc în interiorul său, între acesta şi celelalte elemente
ale ansamblului din care face parte (sistemul componentei terestre, sistemul
operaţiei întrunite etc.).
Dacă din punct de vedere structural putem aprecia că se manifestă o
oarecare remanenţă în raport cu tendinţele entropice, compunerea sa fiind
puţin probabil să se schimbe în mod esenţial – dar nefiind exclusă şi această
variantă – pe parcursul planificării şi ducerii operaţiei întrunite, nu acelaşi
lucru putem spune despre acţiunea în sine a sistemului în mediul operaţional.
Toate elementele sale sunt supuse într-o măsură mai mică sau mai mare acţiu-
nii legii entropiei, dar ceea ce ţine de acţiunea sa nemijlocită este, din punctul
nostru de vedere, componenta care determină într-o măsură decisivă gradul de
funcţionalitate al acestuia şi este partea cea mai expusă acţiunii de degradare
entropică, deci este elementul decisiv în determinarea eficienţei.
Realizarea din această perspectivă a stării de echilibru necesare bunei
funcţionări a sistemului (creşterea gradului de organizare şi reducerea entro-
piei), atingerea potenţialului maxim de acţiune, se realizează cu consumuri
energetice în majoritate anterioare introducerii în luptă. Consumurile ulterioa-
re (pe timpul ducerii luptei) sunt determinate în cea mai mare parte de „coope-
rarea negativă” cu adversarul, sau de existenţa unor disfuncţii în cadrul legă-
turilor interne şi/sau externe şi mai puţin datorate structurii subsistemului arti-
leriei terestre ca atare.
Acest lucru, însă, nu exclude lipsa unei anumite dinamici (aici în sensul
de compunere variabilă), funcţie de evoluţia operaţiei întrunite în ansamblu,
sau în anumite momente importante din desfăşurarea sa (concentrarea unei
anumite cantităţi de artilerie în locul şi momentul stabilit în planul sprijinului
prin foc, întărirea sprijinului prin foc al unei unităţi sau mari unităţi de mane-
vră care a fost în rezervă, ori în altă situaţie şi care este introdusă în luptă la
un moment dat, fără ca acest lucru să fie prevăzut de la început în planul de
acţiune, participarea ca element – de mărime variabilă – în cadrul unei struc-
turi variabile de forţe gen NRF9, destinate pentru îndeplinirea unei anumite
misiuni specifice etc.).
Acţiunea, ca formă de manifestare şi, în acelaşi timp, parametru de stare
a sistemului artileriei terestre, constituie elementul cel mai „perisabil” din per-
spectiva legii entropiei, dar şi cel mai dinamic. Este domeniul de îmbinare
dintre ştiinţa şi arta militară, produce efectele şi are rolul decisiv în realizarea
obiectivelor luptei şi atingerii scopurilor operaţiei întrunite.
În fapt, acţiunea pune în valoare energia înmagazinată în sistem şi o
transformă în potenţial de luptă (lucru mecanic – efecte). Procesul de trans-
formare a acţiunii artileriei terestre în efecte la ţintă realizează conversia ener-
giei acumulate în sistem într-o altă formă de energie utilă, a cărui vector este
îndreptat către sistemul forţelor de manevră, contribuind astfel la reducerea
entropiei acestora prin asigurarea şi conservarea libertăţii lor de mişcare.
februarie, 2011 117

Este evident faptul că procesul de transformare a potenţialului de putere,
a energiei înmagazinate în sistem în efecte, se supune atât legii întâi a termo-
dinamicii (nimic nu se pierde, ci totul se transformă), dar şi legii a doua, deoa-
rece transformarea are loc cu pierderi – niciodată efectele realizate nu vor fi
egale cu cele aşteptate (teoretice). Plecând de la cele relatate, suntem de păre-
re că acţiunea, mişcarea sistemului artileriei terestre, este o condiţie necesară
şi obligatorie. Realizarea efectelor şi îndeplinirea scopurilor operaţiei întruni-
te în condiţii de maximă eficienţă presupune astfel asigurarea celui mai ridi-
cat randament al proceselor de transformare a energiei, concentrarea acesteia
pe momentele şi punctele importante ale luptei, concomitent cu stabilirea şi
aplicarea unor măsuri de reducere şi limitare la maximum a pierderilor dato-
rate atât autoconsumului, dar şi celor determinate de fricţiunile cu inamicul
sau de condiţionările impuse de particularităţile mediului operaţional. Cu alte
cuvinte, eficienţa presupune valorizarea cea mai înaltă a energiei subsistemu-
lui artileriei terestre, permisă de situaţia concretă.
un rol important pe parcursul tuturor proceselor de pregătire şi ducere a
operaţiei întrunite îl are cantitatea de informaţii care intră în sistem. Astfel,
asociindu-se unei structuri ordonate un grad minim de incertitudine (de necu-
noaştere), iar unei structuri dezordonate, haotice, un grad maxim de necunoaş-
tere, s-a introdus în literatura de specialitate termenul de entropie informaţio-
nală, ca măsură a gradului de incertitudine dintr-un sistem. „Între gradul de
organizare a unui sistem, cantitatea de informaţie înmagazinată şi nivelul
entropiei informaţionale există o relaţie directă, exprimată prin legea entropiei
negative...”10. Rezultă deci, că în sistemele unde informaţiile joacă un rol
esenţial (cum este şi cazul sistemului artileriei terestre) şi există în permanen-
ţă un flux multidirecţional al acestora, există tendinţa ca gradul de organizare
să crească o dată cu creşterea cantităţii de informaţie înmagazinată în sistem.
„Cu alte cuvinte, gradul de organizare a sistemului este direct proporţional cu
cantitatea de informaţii înmagazinată şi este invers proporţional cu entropia
informaţională a sistemului.”11
Dacă analizăm, spre exemplu, procesul de planificare, putem sesiza cu
uşurinţă că toate activităţile care se desfăşoară sunt înlănţuite într-o ordine
logică şi urmăresc, în fond, stabilirea variantei optime de întrebuinţare în ope-
raţie a forţelor şi mijloacelor la dispoziţie, astfel încât să se asigure îndeplini-
rea misiunilor, concomitent cu realizarea unei expuneri minimale a forţelor
proprii la acţiunea distructivă a inamicului şi/ sau a mediului operaţional. O
primă concluzie pe care o putem trage în acest context ţine de faptul că acest
proces este eficient în sine şi are ca obiect întrebuinţarea eficientă a forţelor şi
mijloacelor la dispoziţie, dar şi diminuarea concomitentă a eficienţei acţiuni-
lor inamicului asupra lor. O altă concluzie pe care o putem desprinde ţine de
faptul că organizarea şi planificarea sunt procese de ordonare, de punere într-
o anumită ordine, de stabilire a unor priorităţi, de stabilire a unui anumit com-
portament, a unor reguli de acţiune etc., a tuturor componentelor sistemului
artileriei terestre, deci este un proces prin excelenţă antientropic.
Tot în această etapă are loc transformarea informaţiilor obţinute fie prin
mijloace proprii, fie în cadrul schimbului de informaţii cu celelalte sisteme cu
care interacţionează, în decizii. Acestea vor fi cu atât mai viabile cu cât canti-
tatea, calitatea şi oportunitatea informaţiilor la dispoziţie este mai ridicată, mai
ales că este vorba despre un mediu caracterizat de un înalt grad de incertitudi-
ne. Rezultă, aşadar, că inclusiv decizia ca proces este supusă legii entropiei.
Aceasta poate fi mai bună sau mai rea, funcţie de valoarea elementelor care au
stat la baza fundamentării ei (informaţii, evaluări, decizii ale eşaloanelor supe-
rioare, condiţionări spaţio-temporale, experienţa comandanţilor etc.).
uzura cea mai mare şi creşterea accelerată a entropiei sistemului artile-
riei terestre are loc însă pe timpul desfăşurării operaţiei. Tendinţele descen-
dente de potenţial determinate de interacţiunea directă cu inamicul, dar şi
creşterea consumurilor interne datorită luptei, pot fi contracarate doar printr-
o organizare superioară a sistemului artileriei terestre, precum şi prin direcţio-
narea controlată a fluxurilor energetice externe către acesta. O dată cu declan-
şarea operaţiei creşte şi gradul de incertitudine, de entropie informaţională, se
micşorează şi condensează secvenţele de timp necesare transformării impul-
sului iniţial trimis de un senzor oarecare, până la prelucrarea şi transformarea
acestuia în decizie, acţiune şi, în final, în efect.
Aşadar, fluxul de informaţii care intră în sistem în această etapă are un
rol extrem de important în oprirea temporară a entropiei şi conservarea stării
acestuia în parametri ai capacităţii de luptă suficient de ridicaţi, până la fina-
lizarea operaţiei întrunite. Acestea pătrund în sistem pe două căi: o primă cale
reprezentată de interacţiunile cu celelalte elemente ale sistemului operaţiei
întrunite (unităţi şi mari unităţi din toate categoriile de forţe, interconectarea
cu elementele ISTAR ale eşaloanelor superioare, ale structurilor de manevră
cărora le asigură sprijinul prin foc, a vecinilor etc.), iar o a doua cale este
reprezentată de subsistemul propriu de asigurare date.
un al doilea element al sistemului artileriei terestre este reprezentat de
subsistemul de comandă şi control. Acesta este structurat în principiu pe cen-
februarie, 2011 119

tre: centrul de conducere tactică (C.C.T.); centrul de conducere a focului
(C.C.F.); centrul de conducere logistic (C.C.L.)12 şi reprezintă nucleul său cen-
tral. Produsul final al acestuia, efectul acţiunii sale, sunt deciziile transforma-
te în ordine, comenzi, dispoziţii etc. care, aşa cum arătam mai sus, sunt supu-
se inevitabil acţiunii legii entropiei. Aici este locul unde sunt procesate infor-
maţiile, sunt realizate evaluările şi fundamentate deciziile. Ca orice proces
care presupune existenţa unei anumite incertitudini – luptei armate fiindu-i cu
atât mai mult specifică această calitate – decizia, ca rezultat al acţiunii subsis-
temului de comandă şi control, va avea întotdeauna un anumit grad de relati-
vitate care se va răsfrânge asupra efectelor finale ale acţiunii prin foc, sau mij-
loace neletale, executate de către artileria terestră asupra inamicului.
Subsistemul de comandă şi control, implicit sistemul artileriei terestre,
este strâns legat de evenimentele care se produc, de entropia celorlalte siste-
me cu care interacţionează în operaţia întrunită. Având în vedere schimbul
permanent de informaţie şi substanţă cu acestea, deducem cu uşurinţă că,
dezordinea din acestea, datorată manifestării legii entropiei, se poate transfe-
ra către elementele proprii. Poate avea loc deci, un transfer de entropie, cu
implicaţii asupra stabilităţii şi funcţionalităţii subsistemului de comandă şi
control şi a artileriei terestre în ansamblu, ca sistem.
Subsistemul de lovire este componenta sistemului artileriei terestre unde
are loc conversia deciziei (prin aceasta înţelegându-se aşa cum am mai afir-
mat: ordine, comenzi, dispoziţii etc.) în efecte fizice. Ca orice sistem deschis,
este supus acţiunilor aceloraşi legităţi generale. Astfel, în raport cu legea
entropiei, nu putem vorbi decât despre o stare relativă de stabilitate a acestu-
ia, şi aceasta numai atunci când intrările energetice compensează fricţiunile
interne, cât şi consumurile datorate interacţiunilor cu inamicul.
Aspecte prezentate anterior evidenţiază faptul că acest subsistem este cel
mai mare consumator de resurse în cadrul artileriei terestre. Totodată, este
componenta care are cea mai mare expunere la factorii perturbatori capabili
să producă dezordine, în special acţiunea directă a inamicului. Aceştia pot
avea originea în interiorul subsistemului sau în afara acestuia. Asupra unora
dintre ei se poate interveni pentru oprirea temporară a tendinţelor entropice,
dar asupra altora acest lucru nu este posibil.
Spre exemplu, uzura ţevii unui sistem de armament de artilerie va deter-
mina, în timp, inevitabil, scăderea bătăii acestuia. Acest lucru nu poate fi evi-
tat, dar fenomenul fiind cunoscut, se pot lua măsuri de compensare, fie prin
întrebuinţarea unor muniţii cu caracteristici superioare din acest punct de
vedere, fie prin adaptarea dispozitivelor de luptă şi organizarea manevrei de
material, astfel încât sistemul respectiv de armament să poată lovi ţintele
repartizate.
Perspectiva praxiologică asupra acestor aspecte scoate în evidenţă nevo-
ia de eficienţă pe fiecare palier al acţiunii. Alte măsuri ce pot fi identificate ca
fiind îndreptate în această direcţie, cu un pronunţat caracter antientropic, ar
putea fi: creşterea performanţelor tehnico-tactice ale sistemelor de armament
de artilerie; automatizarea conducerii focului şi integrarea acestuia în sistemul
de foc al forţei care execută operaţia întrunită; creşterea performanţelor muni-
ţiilor; creşterea mobilităţii şi capacităţii de manevră; standardizare tehnică şi
procedurală; creşterea gradului de protecţie a personalului şi tehnicii de luptă
etc.
O concluzie scurtă care se poate trage în final în raport cu subiectul abor-
dat constă în faptul că, deşi sistemul artileriei terestre ca sistem deschis este
supus inevitabil acţiunii celor două legi ale termodinamicii (legea întâi – legea
conservării materiei – şi legea a doua – legea entropiei), acesta poate fi viabil
şi îşi poate îndeplini rolul printr-un aflux energetic permanent care să com-
penseze tendinţele de dezordine şi să asigure stabilitatea relativă a acestuia, pe
toată perioada de pregătire şi ducere a operaţiei întrunite. Eficientizarea tutu-
ror proceselor, tuturor acţiunilor, este condiţia principală, dar nu şi singura.
BIBLIOGRAFIE:
*** Compendiu de fizică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1988.
*** Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001.
*** Doctrina Artileriei Terestre, Stanag 2484 (ArtypP – 5), traducere,
Sibiu, 2003.
Barbour G. Ian – Religion in an Age of Science, Salt Lake City, utah,
Bookcraft, 1973.
Cristea Ghe., Ardelean Ion – Elemente fundamentale de fizică, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1980.
februarie, 2011 121

Dumitru Daniel – Curs „Tactica marii unităţi (unităţii) de arme întruni-
te”, Editura u.N.Ap., 2004.
Georgescu-Roegen Nicolas –Legea entropiei şi procesul economic,
Bucureşti, Editura Politică, 1979.
Kotarbinski Tadeusz – Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică,
Bucureşti, 1976.
Morris Henry M. – Creaţionism ştiinţific, San Diego, 1974.
Patriciu v., Paraschiv T., Băicuşi A. –Entropia termodinamică şi entro-
pia sistemelor cibernetico-economice, http://www. icfm.ro/ patriciu
2006v1.htm.
NOTE:
1
Din grec. „therme” = căldură, „dunamis” = putere.
2
Nicolas Georgescu-Roegen, „Legea entropiei şi procesul economic“, Bucureşti,
Editura Politică, 1979, p.60.
3
Ibidem, p.53.
4
Apud G. Ian Barbour, „Religion in an Age of Science“, Salt Lake City, utah,
Bookcraft, 1973, p.112.
5
Proprietatea unor sisteme de a-şi menţine constante anumite mărimi caracteris-
tice.
6
Apud Dr. Henry M. Morris, „Creaţionism ştiinţific“, San Diego, 1974, p.44.
7
Ibidem, pp.44-45.
8
Energia trebuie înţeleasă în contextul dat ca reprezentând totalitatea eforturilor
umane şi materiale consumate pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei întrunite.
9
NATO Response Force.
10
v. Patriciu, T. Paraschiv, A. Băicuşi, „Entropia termodinamică şi entropia sis-
temelor cibernetico-economice“, http://www.icfm.ro/patriciu2006v1.htm.
11
Ibidem.
12
Mr.conf.univ.dr. Daniel Dumitru, Curs „Tactica marii unităţi (unităţii) de arme
întrunite“, Editura u.N.Ap., 2004, p.13.
Rolul consilierului juridic
în pregătirea şi
desfăşurarea
acţiunilor militare (1)
LOCOTENENT-COLONEL ROLAND-DORIAN ENE
Abstract
The work of knowledge and application of rules compliance with
international law of armed conflict represents a real form of insu-
rance to military operations since his important contribution to achie-
ving their goals in terms of legal; it is a "insurance" in original mea-
ning of the word that the " implementation security ", guaranteeing
boatmasters and nature that their actions are legal and that there will
be held accountable for their deeds committed in accordance with
laws and customs war. The plans of all operations must be a legal
annex to the elements that include: civil targets under protection, work
and forces dangerous installations containing; goods with cultural
immunity; localities and areas go's; localities and health and safety
areas, the location of camps prisoners and civilians admitted to hospi-
tal, the 9 bodies and civil defense; routes to transport communications
health; nature and status regime means of war; procedures for non-
hostile relations with the enemy by notifications and agreements pro-
vided for the Convention; the procedure to lift the immunity property
in the event of military necessity; the blueprint for persons and goods
protected; procedures conduct on the injured, prisoners, dead; coope-
ration with humanitarian bodies; disciplined disciplinary offences and
februarie, 2011 123

offences; conditions under which it could resort to reprisals; the rules
of engagement and conduct tactics etc.
Cuvinte-cheie: consiliere, juridic, drept umanitar, război.
Armata României, ca în majoritatea armatelor moderne, coman-

În dantul forţelor angajate în acţiuni militare este învestit cu respon-
sabilitatea respectării dreptului aplicabil în conflictele armate. Multitudinea şi
dinamica schimbării normelor juridice, în materie de drept public şi interna-
ţional, faptul că multe din normele juridice ale dreptului internaţional aplica-
bil în conflictele armate lasă la latitudinea comandanţilor aprecierea oportuni-
tăţii aplicării lor, impune asistenţa juridică a factorilor de răspundere
(Protocolul Adiţional nr. I /1977, la Convenţiile de la Geneva, în articolul 82
prevede necesitatea existenţei consilierilor militari la eşaloanele cu rang de
mare unitate tactică şi mai mare, dar nu exclude posibilitatea funcţionării
acestora şi la eşaloanele mai mici).
Ca urmare, după 1990, luându-se ca model armatele occidentale şi reve-
nindu-se la tradiţiile armatei române în domeniu, s-au instituit compartimen-
tele juridice în cadrul comandamentelor marilor unităţi tactice şi operative.
Experienţa participărilor armatei române la misiunile militare internaţionale,
de menţinere sau impunere a păcii, a demonstrat utilitatea consilierilor juridici
la nivelul unităţilor (subunităţilor) militare.
un singur consilier juridic militar, la nivel de mare unitate, nu poate oferi
asistenţă juridică tuturor combatanţilor. În aceste condiţii, asistenţa juridică,
pe timpul conflictului armat, capătă eficienţă, dacă anterior, pe timp de pace,
consilierul juridic a coordonat pregătirea, în domeniul dreptului umanitar
internaţional, a militarilor din compunerea marii unităţi (unităţii).
Pe timp de pace este necesar ca specialiştii în dreptul conflictelor armate
să aprofundeze cunoştinţele militare şi tehnica de lucru pe care ofiţerii de
comandă şi de stat major le aplică pentru planificarea, organizarea şi conduce-
rea acţiunilor de luptă. Astfel, pe durata conflictelor armate, consilierii juridici
pot să fie interlocutori utili pentru comandanţii şi colaboratorii acestora, dezi-
deratul comun fiind îndeplinirea misiunii fără încălcarea normelor de drept. O
solidă pregătire militară a consilierului juridic este reclamată şi de faptul că
reglementările juridice specifice conflictelor armate trebuie aplicate corect şi
oportun în situaţiile complexe care caracterizează operaţia (lupta) modernă.
Neintegrarea consilierului juridic în cadrul militar de acţiune ar diminua
încrederea comandantului în soluţiile juridice formulate de acesta. Asistenţa
Impactul acţiunilor militare asupra mediului
juridică nu trebuie să intervină tardiv ca un drept de "VETO", ci con-
structiv şi oportun pe timpul elaborării deciziei, astfel încât ordinul coman-
dantului să se încadreze în litera şi spiritul legilor naţionale, în prevederile
regulamentelor, să nu violeze regulile de angajare militară stipulate în dreptul
internaţional aplicabil în conflictele militare*. Asistenţa juridică nu limitează
dreptul comandantului de a adopta, pe propria răspundere, decizii oportune şi
optime pentru îndeplinirea misiunii primite de la eşalonul superior.
Obiectivele asistenţei juridice pe timpul conflictelor armate:
• asigurarea îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor de drept;
• realizarea concordanţei dintre necesităţile militare şi restricţiile
impuse de reglementările juridice specifice (interne şi internaţionale) în
vigoare;
• discriminarea în selectarea obiectivelor şi limitarea pierderilor cola-
terale;
• realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele şi metodele folosite şi
necesităţile militare;
• prevenirea exceselor şi represaliilor pe timpul ducerii acţiunilor
militare şi eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor.
Dreptul operaţional introduce, în procesul decizional militar, unele limi-
tări ce constau în constrângeri, restrângeri sau recomandări în plan acţional.
Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt tem-
porale, spaţiale şi acţionale. Acestea se regăsesc în conţinutul planului de ope-
raţii şi al directivei comandantului (ordinul de operaţii).
Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi pot fi
sociale, morale, juridice, religioase. Restricţiile sunt prohibite şi, de regulă, nu
se includ în conţinutul planului de operaţii (ordinul de operaţii).
Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni, restrânge-
rile îl obligă să se abţină de la săvârşirea acţiunii, iar recomandările lasă la
aprecierea acestuia alegerea unei conduite.
O competentă asistenţă juridică, pe timpul conflictelor armate, dă
comandantului, statului major, comandanţilor de unităţi, convingerea că acţiu-
nile militare desfăşurate sunt legitime şi nu vor fi sancţionaţi pentru comite-
rea unor crime de război. Prin aceasta se amplifică demnitatea, onoarea şi
prestigiul moral al armatei. Ca urmare, pe timpul asistenţei juridice, compar-
*Cf.Iordache Constantin, Drept Operaţional, Editura u.N.Ap., Bucureşti, 2003,
p.45.
februarie, 2011 125

timentul (consilierul) juridic se va afla în relaţii funcţionale cu compartimen-
tele comandamentului care au atribuţii pe linia aplicării dreptului conflictelor
armate. Aceste relaţii se vor concretiza în transmiterea de către consilierul
juridic a unor reglementări, indicaţii, proceduri şi prescripţii din domeniul
specialităţii sale. Consilierul juridic nu trebuie să adopte o atitudine de aştep-
tare a solicitărilor sprijinului de specialitate, el intervine pentru stabilirea
obiectivelor, alegerea mijloacelor de luptă şi determinarea procedeelor şi
măsurilor necesare îndeplinirii misiunii, pentru rezolvarea speţelor unde se
încalcă normele de drept intern şi internaţional.
Dorim să facem precizarea că asistenţa juridică va fi permanentă, regă-
sindu-se în toate etapele procesului de planificare, compartimentul juridic /
consilierul juridic consiliind atât pe comandantul comandamentului operaţio-
nal (comandantul grupării de forţe), cât şi pe şeful de stat major, şefii compar-
timentelor şi ofiţerilor implicaţi în planificare.
Activitatea consilierului juridic pe timpul planificării acţiunilor militare
se rezumă, în principal, la:
• participarea la orientarea personalului implicat în planificare, exe-
cutată de comandant sau şeful de stat major;
• analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate, concomi-
tent cu pregătirea estimărilor ce vizează limitările impuse de dreptul con-
flictelor armate asupra îndeplinirii misiunii;
• colaborarea cu compartimentele statului major, în primul rând cu
compartimentul operaţii, pentru elaborarea cursurilor acţiunilor militare
(selectarea cursului optim), pentru a respecta concepţia eşalonului supe-
rior de îndeplinire a misiunii cu mijloacele disponibile, în condiţiile res-
pectării dreptului conflictelor armate;
• prezentarea estimărilor (concluziilor, recomandărilor şi propuneri-
lor) referitoare la:
– delimitarea obiectivelor militare de cele civile;
– metodele şi mijloacele de luptă admise de dreptul umanitar inter-
naţional, ce pot fi utilizate pentru îndeplinirea misiunii;
– asigurarea protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi,
răniţi);
– modul de informare şi cooperare cu marile unităţi vecine şi cu
autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă;
– atitudini ce trebuie adoptate faţă de mijloacele şi personalul ce se
bucură de protecţie specială, conform reglementărilor internaţionale în
vigoare (formaţiuni sanitare, personal religios etc.);
– alte date pe care le consideră necesare sau sunt solicitate de sta-
tul major;
• întocmirea şi actualizarea documentelor de conducere (informare)
specifice compartimentului său;
• acordarea avizului juridic concepţiei operaţiei (concretizată în deci-
zia comandantului), planului şi ordinului de operaţii (acţiune);
• asistenţa celorlalte compartimente ale statului major pentru întoc-
mirea corectă, din punct de vedere juridic, a documentelor de conducere
şi informare, o atenţie deosebită acordându-se jurnalului acţiunilor milita-
re.
Compartimentul (consilierul) juridic întocmeşte şi actualizează următoa-
rele documente de conducere şi informare:
– planul de acţiune (sprijin) al compartimentului, ca anexă la planul
de operaţii (ordinul de operaţii);
– planul de activitate al compartimentului;
– raportul de informare a comandantului (datele, estimările, conclu-
ziile şi propunerile);
– informarea de specialitate a unităţilor subordonate şi a marilor uni-
tăţi cu care se cooperează;
– documente diverse referitoare la cunoaşterea zonei de responsabili-
tate, a actelor normative în vigoare etc.
A. Planul de acţiune (sprijin) al compartimentului juridic este docu-
mentul care stă la baza asistenţei juridice, pe timpul operaţiei (luptei), consti-
tuind suportul juridic al deciziei comandantului, al ordinelor şi dispoziţiilor
date pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei (luptei). Acest document se întoc-
meşte atât sub formă grafică (pe hartă), cât şi sub formă de text.
A.1 Partea grafică a planului de acţiune al compartimentului juridic
cuprinde informaţii şi date de natură juridică referitoare la:
– obiectivele civile (bunuri) aflate sub protecţie specială;
– agenţi economici sau lucrări de artă care conţin forţe periculoase
(centrale atomo-electrice, uzine chimice, baraje, diguri);
– obiective cu imunitate culturală, aflate sub supraveghere uNESCO;
– localităţi fără apărare;
– zone demilitarizate;
– locuri de intervenţie umanitară stabilite prin acord cu Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii;
februarie, 2011 127

– amplasamentele taberelor prizonierilor de război;
– amplasamentele taberelor de internare a civililor, organizate pentru
protejarea unor categorii de persoane (victime de război);
– comunicaţii destinate transporturilor sanitare efectuate de organele
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);
– alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate grafic.
A.2 Partea de text a planului de acţiune al compartimentului juridic
este determinată de volumul reglementărilor juridice în domeniu, de eşalonul
la care se lucrează, de experienţa consilierilor juridici şi cuprinde, de regulă:
– fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării
acţiunii militare respective: directiva (ordinul de operaţii) al eşalonului
superior, concepţia (decizia) comandantului etc.;
– situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din perspectiva
aplicării normelor dreptului internaţional (enumerarea eventualelor încăl-
cări ale regulilor de angajare militară din partea inamicului sau a trupelor
proprii);
– acorduri, contracte comerciale, încheiate pe timpul pregătirii şi des-
făşurării operaţiei (luptei) cu următoarele părţi:
• autorităţi politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector pen-
tru România;
• Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;
• organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit zone neutre
sau demilitarizate;
– modul de desfăşurare a unor activităţi non-ostile în vederea adună-
rii răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de luptă;
– notificări reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor comba-
tante sau în cazul ridicării imunităţii culturale a unor obiective civile;
– agenţi economici, în domeniul realizării activităţilor de aprovizio-
nare a trupelor proprii;
– situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asu-
pra:
• statutului legal al combatanţilor;
• modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub protecţie spe-
cială;
• numărului de prizonieri (modul de tratament);
• gradului de informare a organismelor internaţionale, destinate
supravegherii conflictului armat;
• gradului de executare a transporturilor sanitare de urgenţă cu spriji-
nul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii;
• asigurării, pentru combatanţi, a cărţilor de identitate;
• modului de înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor despre dispa-
riţia lor;
– măsurile luate în planul asigurării juridice pentru:
• utilizarea legală şi oportună a semnelor şi emblemelor care conferă
protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal;
• cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care sunt
autorizate să acţioneze în spaţiul de conflict armat;
• tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al civililor aflaţi
în lagărele de internare;
• sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru respectarea
normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil conflictelor
armate;
• soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice
sau juridice, ca urmare a încălcării drepturilor personale sau patrimoniale;
• respectarea legislaţiei interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei
militare;
• încălcări, de către adversar, a normelor dreptului internaţional apli-
cabil în conflictele armate.
1. Iniţierea planificării – constituie etapa de debut a planificării. În
această etapă compartimentul juridic (consilierul juridic) participă la activita-
tea de orientare a personalului implicat, îşi însuşeşte misiunea pe baza planu-
lui juridic (anexei juridice) a eşalonului superior. Studiază problemele juridi-
ce cu care se va confrunta forţa întrunită şi consiliază pe comandant pe pro-
bleme de specialitate (la cererea acestuia).
2. Elaborarea concepţiei operaţiei – reprezintă o etapă complexă şi de
mare importanţă în contextul planificării generale. Pentru consilierul juridic al
comandamentului forţei, etapa de elaborare a concepţiei operaţiei întrunite
este esenţială. Şeful compartimentului juridic (consilierul juridic), în această
etapă, elaborează şi prezintă raportul de informare în vederea asigurării spri-
jinului în domeniul dreptului operaţional.
Raportul de informare are la bază elementele juridice precizate de eşalo-
nul superior şi precizările comandamentului rezultate din ghidul de planificare:
– situaţia strategică (operativă), concepţia comandantului, tipul şi carac-
teristicile operaţiei întrunite ce urmează a se desfăşura;
februarie, 2011 129

– natura beligeranţilor;
– caracteristicile teatrului de operaţii;
– natura populaţiei existente în zonă etc.
3. Elaborarea planului operaţiei întrunite – presupune, în esenţă, deta-
lierea concepţiei acţiunilor întrunite. În această etapă a planificării, şeful com-
partimentului juridic (consilierul juridic) desfăşoară o serie de activităţi
importante, printre care:
– consiliază permanent pe comandantul comandamentului pe proble-
me şi aspecte de natură juridică;
– elaborează partea de specialitate (fundamente juridice) ce va fi
inclusă în planul (ordinul) de operaţii;
– colaborează permanent cu şefii de compartimente privind legitimi-
tatea unor măsuri, activităţi şi acţiuni prevăzute în plan;
– asigură consultanţa juridică tuturor planificatorilor militari şi ai
comandanţilor forţelor care sprijină;
– lucrează la anexa pe linie juridică;
– participă la stabilirea principalelor reguli de angajare a Forţei întru-
nite.
În operaţiile bazate pe efecte şi în cadrul războiului bazat pe reţea (RBR),
consilierul juridic consiliază pe şeful de stat major şi şeful compartimentului
J3/G3 asupra următoarelor probleme:
– stabilirea obiectivelor strategice, operative şi tactice propuse a fi
lovite cu efecte maxime (legitimitatea loviturilor);
– legitimitatea loviturilor şi crearea efectelor asupra marilor unităţi şi
unităţi inamice;
– zone şi obiective din fâşia inamicului care vor fi protejate (încadra-
rea juridică şi respectarea interdicţiei);
– protecţia populaţiei civile existente în zonă (pierderi zero – dacă
este posibil etc.).
În opinia noastră, activitatea planificatorilor militari din toate comparti-
mentele trebuie să fie directionată permanent şi consiliată de către şeful com-
partimentului juridic (consilierul juridic) pentru respectarea cerinţelor dreptu-
lui operaţional.
4. Revederea planului operaţiei întrunite – constă în analiza acestuia,
în scopul actualizării şi validării la sfârşitul ciclului de elaborare sau atunci
când situaţia strategică (operativă) impune cu necesitate acest lucru. În func-
ţie de situaţia strategică creată şi de nevoile reale de actualizare a planului,
compartimentul juridic participă efectiv la revederea măsurilor de ordin juri-
dic prevăzute în plan, a regulilor de angajare în operaţie etc.
5. Elaborarea planurilor de sprijin – compartimentul juridic (consilie-
rul juridic), în colaborare cu şefii de compartimente, întocmeşte planul de
sprijin juridic (anexa juridică) care se anexează la planul operaţiei întrunite.
Compartimentul personal (J1/G.1) – îi revin atribuţii importante lega-
te de aplicarea dreptului operaţional, dar care nu comportă o implicare efecti-
vă în procesul conducerii acţiunilor militare. Din anexele la Protocoalele
Adiţionale I şi II – 1977 rezultă o serie de atribuţii pentru acest compartiment
(asigură cărţi de identitate pentru toţi militarii subordonaţi, precum şi pentru
persoanele susceptibile de a deveni prizonieri de război; verifică existenţa căr-
ţilor de identitate pentru personalul sanitar, personalul religios, personalul de
protecţie civilă, personalul afectat protecţiei bunurilor culturale şi jurnaliştilor
aflaţi în misiune în zona de responsabilitate). De asemenea, la acest compar-
timent este indicat să se centralizeze sesizările privind violările dreptului con-
flictelor armate comise împotriva militarilor.
Compartimentul informaţii (J2/G.2) – va trebui să determine cu preci-
zie concentrările de persoane civile, mediul civil în care sunt amplasate obiec-
tivele militare; natura zonelor de construcţii - oraşe, sate, adăposturi ş.a. şi cea
a bunurilor civile importante, cu precădere a acelora care se bucură de o pro-
tecţie specială; existenţa instalaţiilor şi lucrărilor care conţin forţele periculoa-
se; particularităţile mediului natural, din perspectiva vulnerabilităţii sale în
condiţiile întrebuinţării unor categorii de armamente puternice – sisteme de
cercetare-lovire de înaltă precizie. Important este faptul că aceste acţiuni de
cercetare sunt licite dacă sunt efectuate în uniformă sau fără a disimula statu-
tul de combatant. Interogarea combatanţilor capturaţi reprezintă o modalitate
de a obţine informaţii, dreptul operaţional admiţând interogarea acestora dar
precizând că obligaţia lor de a răspunde se rezumă numai la datele de identi-
ficare personale.
Compartimentul operaţii (J3/G.3) – are un rol esenţial în asigurarea,
respectarea normelor şi principiilor dreptului conflictelor armate. Cunoaşterea
condiţiilor situaţiei strategice (operative), a elementelor necesare stabilirii
compatibilităţii dintre concepţia (decizia) comandantului şi principiile dreptu-
lui conflictelor armate, depinde de eficienţa sistemului de cercetare (de cali-
tatea rapoartelor trimise din teatrul acţiunilor militare). Principala problemă o
constituie identificarea corectă a obiectivelor militare şi, ulterior, stabilirea
mijloacelor adecvate neutralizării sau distrugerii lor, în conformitate cu nor-
februarie, 2011 131

mele dreptului operaţional. Loviturile asupra obiectivelor militare vor fi pla-
nificate ţinându-se cont de limitările dreptului internaţional umanitar. Aceste
precauţii nu trebuie însă să afecteze elementele principale ale concepţiei ope-
raţiei – direcţia de efort, manevra de forţe şi mijloace preconizată.
Compartimentul logistic (J4/G.4) – are atribuţii pentru "strângerea
(evacuarea) capturilor de război, hrănirea, echiparea, cazarea şi asistenţa
medicală a prizonierilor de război". Tot acest compartiment are obligativita-
tea evacuării răniţilor şi bolnavilor, spitalizarea, tratarea şi recuperarea aces-
tora.
Responsabilitatea revine din interpretarea conţinutului prevederilor
Convenţiei a III-a de la Geneva – 1949, conform căreia internarea prizonieri-
lor de război se va face în lagăre destinate exclusiv acestui scop (art.21), care
vor trebui dispuse în afara zonelor acţiunilor de luptă (art.23) şi în niciun caz
acestea nu trebuie să fie penitenciare sau locaţii cu regim de penitenciar
(art.22).
Compartimentul relaţii militari-civili (J5/G.5) – este structura care
coordonează activităţile de cooperare ale comandamentului propriu cu autori-
tăţile civile (populaţia locală), organizaţiile guvernamentale, neguvernamen-
tale şi internaţionale, în vederea menţinerii legalităţii operaţiilor militare şi
sprijinirii îndeplinirii misiunii. Autorităţile civile pot contribui la asigurarea
protecţiei unor obiective, în sensul echipării acestora cu semne distinctive
suficient de mari şi de vizibile, semnalizarea perimetrului unde sunt dispuse
bunurile importante.
Elaborarea regulilor de angajare (Rules of Engagement) – ROE, formu-
late corect şi precis, furnizează comandanţilor operaţiunilor militare orientări
clare şi garanţia că respectarea lor răspunde obiectivelor apărării naţionale,
eliminând opţiunile vagi ale liderilor politici.
În armatele statelor occidentale, regulamentele militare conţin prevederi
exprese asupra regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE. Aşa
este cazul regulamentului american FM-100-23 din 1994 sau a celui englez
din 1995. Trebuie menţionat şi regulamentul american FM-27-100 din 1991
referitor la operaţiuni juridice în care se prevede obligaţia şefului comparti-
mentului juridic de a acorda asistenţă în elaborarea regulilor de angajare în
luptă care trebuie să fie în concordanţă cu:
– planul de operaţii;
– regulile de angajare ale eşaloanelor superioare;
– politica naţională şi legislaţia internă;
– legislaţia internaţională şi de coaliţie.
Se specifică faptul că unele operaţii pot necesita variante de reguli de
angajare în luptă, iar diferite misiuni şi teatre de acţiuni pot impune adoptarea
unor ROE specifice. În doctrina NATO, ROE furnizează comandanţilor de la
toate nivelurile orientările politice şi juridice privind uzul de forţă. Ele sunt
elaborate de comandanţii de forţe operaţionale în funcţie de ameninţările con-
crete şi aprobate de Consiliul Nord-Atlantic. Principiile ROE în cadrul NATO
sunt folosirea forţei în autoapărare, cu respectarea raportului dintre proporţio-
nalitate şi necesitatea militară, prevăzut de dreptul internaţional al conflicte-
lor armate şi cu admiterea de produceri de pagube colaterale.
Concret, ROE se referă la definirea unor termeni, cum ar fi:
– intenţie şi acţiune ostilă;
– minimum sau maximum de forţă;
– forţă activă şi forţă pasivă;
– bunuri sau persoane de protejat;
– persoane, bunuri şi zone de aplicabilitate;
– autoritatea care poate ordona utilizarea armelor;
– arestarea, încercuirea şi percheziţia;
– somaţiile şi avertismentele ce trebuie făcute înainte de deschiderea
focului;
– interdicţiile şi obligaţiile în caz de folosire a forţei (mine, gaze etc.).
La nivel strategic-operativ, ROE sunt directivele pe care autorităţile
publice cu atribuţii în domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circum-
stanţele şi limitele în cadrul cărora forţele armate pot angaja acţiuni militare
într-un anumit context politico-diplomatic şi militar.
La nivel operativ-tactic, ROE sunt regulile stabilite de comandant cu
privire la folosirea armelor. Pentru diferite arme şi specialităţi militare pot
exista ROE distincte (artilerie, tancuri rachete, geniu, poliţie etc.)
(continuare în nr.2/2011)
februarie, 2011 133

Scenarii
imposibile – Adjaria
DIPL.ING.DR.ISABELA ANCuŢ
Abstract
Lately it was talking about the importance of the small regions
and states on the strategic map of Russian’s interests, especially after
the enactment of the new military strategy regarding the defense of the
Russian communities’ interests inside and outside the CIS space. Of
course we can think to Transnistria, Abkhazia and South Ossetia but
that doesn’t mean that we can exclude other areas. These can be con-
sidered weaknesses or strong points, pawns of strategic importance or
for sacrifice on the interest’s map of great regional actors. Still, if some
of them embosom with open arms the perspective of integration in
Russia, others aren’t doing so well even they declare themselves satis-
fied with Kremlin’s patronage. Georgia, even she wants to adhere to
NATO and EU, purposed as priority the territorial reintegration of the
two separatist regions, the issues concerning the third one, Adjaria,
considering to be solved. Still, the federal republics are stand always
to some pressures which are self-developing and self-improving, as an
alive organism, many accepting the Russian “mediation” in order to
save its existence as state. On the other hand, the example which we
will detail can show how complicated is the situation not only in
Caucasus or Central Asia, but in almost all federal republics. Each
republic has its own "bags of population" ethical different which can
become maneuver-mass, the issue of the independence toward Russia
Scenarii imposibile – Adjaria
being very complicated and must be considered with great prudence
and understanding.
Cuvinte-cheie: Rusia, Georgia, Abhazia, Turcia, Batumi,
Caucaz, Osetia, Adjaria, globalizare, securitate, NATO.
roblema Georgiei se leagă de relaţia tensionată cu Rusia şi de baze-

P le militare ruse de la Batumi şi de la Akhalkalaki (din perioada fos-
tei uRSS, când graniţa cu Turcia trebuia bine securizată, aceasta fiind mem-
bră NATO, cu baze militare americane pe teritoriul său). Chestiunea retrage-
rii trupelor ruseşti a fost şi este motiv de dispută, trupele fiind declarate „trupe
de menţinere a păcii” de către Rusia, Georgia având destule probleme cu
Abhazia şi Osetia de Sud. În pofida faptului că Rusia a făcut o concesie prin
retragerea unor trupe din oraşul Perevi1 (situat la graniţa de nord-vest a Osetiei
de Sud), concesia a fost faţă de Occident şi nu faţă de georgieni, care deja şi-
au arogat această „victorie diplomatică”. Pare-se că Şaakaşvili nu a învăţat din
greşelile războiului din 2008 iar întâlnirea de la Geneva dintre Georgia,
Abhazia, Osetia de Sud, Federaţia Rusă, SuA, ONu, OSCE şi uE pe tema
securităţii din Caucaz nu a determinat partea georgiană să încerce „să meargă
mai departe” în detensionarea situaţiei existente. Să nu fi înţeles Şaakaşvili că
această retragere s-a petrecut tocmai înainte de întâlnirea Medvedev-Sarkozy-
Merkel de la Deauville şi Summit-ul de la Lisabona din noiembrie şi că dorin-
ţa Moscovei a fost de a transmite anumite mesaje partenerilor de discuţie? Să
nu se fi înţeles că încăpăţânarea de a-şi aroga anumite gesturi riscă să ducă
Georgia în desuetudine şi că orice dorinţă – de a adera la NATO şi uE – tre-
buie susţinută cu politică externă şi internă reală, cu conectarea la interesele
marilor actori, fie că ne convine sau nu jocul acestora?
Pe timpul întâlnirii de la Deauville, preşedintele francez a atras atenţia
Georgiei să se abţină de la o nouă eventuală folosire a Forţei, aceasta arătând,
fără echivoc, intenţiile ţării sale – alături de cele ale Germaniei – de a întări şi
îmbunătăţi relaţiile cu Moscova, de a arăta că Moscova nu trebuie tratată ca
un duşman, ci ca un partener, indiferent de domeniile unde această cooperare
doreşte să se manifeste. Aceasta după ce, anterior, într-un articol publicat în
„Washington Post”, pe 18 august, preşedintele Sarkozy vorbea de „răspunsul
brutal şi disproporţionat” al armatei ruse în conflictul din 2008.
februarie, 2011 135

Marii actori nu neglijează faptul că Georgia se află la graniţă, în nord, cu
regiunile cu cea mai mare densitate de organizaţii teroriste şi cu cel mai mare
potenţial de conflict, şi anume Cecenia, Inguşetia, Osetia de Nord, Daghestan
şi Republica Cabardino-Balkara. Iar faptul că Georgia a forţat, cu riscul pier-
derii de vieţi omeneşti, aderarea la NATO şi pe un sprijin american – din ce
în ce mai transparent – nu a plăcut, dar a atras atenţia acestora că, în zonă, tre-
buie acţionat cu atenţie în sprijinul statelor mai mici, sufocate de prezenţa
gigantului de la nord.
Evitând a vorbi de mult, prea mult dezbătutele probleme conexate
Abhaziei şi Osetiei de Sud, vom încerca să atragem atenţia asupra altui „cui
al lui Pepelea” aflat în regiune. Incitant este să putem determina cine joacăşi
cine este „cel bun şi drept” şi cine este „cel rău”. Oricum, povestea (origina-
lă) are mai multe variante, dar mai toate se termină prost pentru cei ce locu-
iau în casă....
Deci, se cunoaşte că o zonă cu probleme se află şi în partea de sud-vest,
la graniţa cu Turcia şi tot pe ţărmul Mării Negre – ca şi Abhazia – unde
coexistă semiautonoma Adjaria, cu capitala la Batumi, cel mai mare port al
Georgiei şi, după cum am menţionat, fostă bază militară rusă. Printre altele,
porturile Batumi (şi Poti) se află în centrul strategiei Georgiei de a se promo-
va drept ruta privilegiată de tranzit a energiei din Marea Caspică şi Asia
Centrală spre Europa, ocolind Rusia. Proiectele economice de a construi ter-
minale petroliere în porturile georgiene au fost suspendate sau abandonate, în
prezent incertitudinea şi nesiguranţa nefiind apreciate în afaceri; mai mult, la
un anumit moment, unele firme din Azerbaidjan şi Kazahstan anunţând că vor
redirecţiona fluxurile de petrol şi gaze prin Rusia. Chiar dacă închiderea fron-
tierelor dintre Armenia şi Turcia, dintre Armenia şi Azerbaidjan au favorizat
Georgia, reverberaţiile locale şi regionale ale unui război iau cu mult mai mult
timp ca să se stingă. În fapt, unele modificări ale realităţilor post-conflict pot
dura mult mai mult, dacă nu cumva se vor transforma, ele însele, în noi reali-
tăţi pe care noi generaţii de lideri le vor considera „îngheţate”.
Luând-o înapoi, pe firul istoriei, Adjaria – oficial Republica Autonomă
Adjaria – este, aşa cum o arată şi denumirea, republică autonomă din Georgia,
situată în partea de sud-vest a acesteia, delimitată la graniţă de Turcia (sud) şi
Marea Neagră (est). Adjaria este, de asemenea, întâlnită în documente şi sub
titulatura de Ajara, Adzhara, Ajaria, Adjaria, Adzharia sau Achara. Fosta Adjaria
era cunoscută ca Acara – sub conducerea Imperiului Otoman şi drept Republica
Sovietică Socialistă Autonomă Adjară – pe timpul fostei uniuni Sovietice.
FEDERAŢIA RUSĂ
februarie, 2011
ABHAZIA
OSETIA DE
NORD
OSETIA DE
SUD
Marea Neagră
GEORGIA
AJARIA
Capitală naţională
Capitală republică autonomă
Oraş, sat
Aeroport important
Frontieră naţională
Frontieră interrepublici
Drum principal
Drum secundar
TURCIA
Cale ferată AZERBAIJAN
ARMENIA
137
Luând-o pe urmele istoriei, Adjaria a fost parte a Colchisului2 şi Iberiei
Caucaziene (Iberia Estică) din cele mai vechi timpuri. A fost colonizată de
către greci în secolul al v-lea î.C., regiunea intrând sub dominaţia romană în
secolul al II-lea î.C. Astfel, a devenit parte a regiunii Egrisi înainte de fi încor-
porată în Regatul Georgian unificat din secolul al IX-lea. Otomanii au cucerit
zona în 1614, poporul Adjariei convertindu-se la Islam în această perioadă. La
rândul lor, otomanii au fost forţaţi să cedeze Adjaria Imperiului Ţarist aflat în
plină ascensiune în 1878.
După o temporară ocupaţie a trupelor turceşti şi britanice (1918-1920),
Adjaria a devenit parte a Republicii Democrate Georgia în 1920. Mai târziu,
după un scurt conflict militar (martie 1921), Turcia şi proaspăt proclamata
Republică Sovietică au negociat Tratatul de la Kars, prin care Turcia ceda
Adjaria în schimbul regiunii Kars (astăzi provinciile Kars, Iğdır şi Ardahan)
dar, în conformitate cu articolul vI al acestui tratat, populaţiei musulmane din
această regiune îi era acordată o foarte mare autonomie. Conducerea fostei
uRSS a înfiinţat Republica Sovietică Socialistă Autonomă Adjară în 1921,
respectând clauza menţionată, acesta fiind şi motivul pentru care, deşi Adjaria
a fost parte componentă a Georgiei, exista o considerabilă autonomie locală a
acestei regiuni. După disoluţia uRSS, Adjaria a devenit parte a noii şi inde-
pendentei, dar divizate politic, republici georgiene. Astfel, s-a evitat atragerea
în Războiul Civil care a afectat restul ţării în perioada 1991–1993 datorită
conducerii autoritare a lui Aslan Abaşidze.
Istoria confirmă faptul că tensiunile geopolitice în regiune au fost indu-
se după venirea la putere a lui Aslan Abaşidze, urmaşul unei familii cunoscu-
te în ţinut, bunicul lui, scriitorul Mehmed Abaşidze, fiind chiar preşedintele
Medjlisiului (Parlamentului) Adjaristanului (Adjariei) (1918-1921). Noul
lider avea relaţii speciale cu Moscova şi nu cu Ankara, controlând veniturile
din portul Batumi şi din vama Sarpi de la graniţa cu Turcia. Aslan Abaşidze a
fost prieten încă din copilărie cu primul preşedinte al Georgiei, Zviad
Gamsahurdia, iar venirea lui la putere (iulie 1991) nu a fost greu de realizat.
În octombrie 1991, vama Sarpi de la graniţa cu Turcia a fost luată sub juris-
dicţia republicii autonome, din acel moment doar 30% din veniturile obţinute
fiind transferate la bugetul central. În martie 1992, când a căzut guvernul din
Tbilisi, Abaşidze l-a părăsit pe Gamsahurdia, trecând de partea rebelilor, recu-
noscând Sfatul Militar şi guvernul provizoriu. În plus, prin prezenţa tancuri-
lor ruseşti nu a lăsat nici forţele pro-prezidenţiale şi nici pe rebelii care le
urmăreau să traverseze frontiera Adjariei. Abaşidze, terminând cu grupările
paramilitare autonomiste şi cele de mafioţi (mai ales după războiul civic din
Georgia) a devenit un conducător semiindependent (1992), el fiind şi autorul
stemei şi steagului republicii autonome.
În perioada 1992-2004 Adjaria nu avea statutul unei regiuni separatiste
precum Abhazia şi Osetia de Sud, ci doar de semiseparatistă, în realitate
Adjaria fiind separată de restul Georgiei. Sub controlul lui Aslan Abaşidze,
Adjaria avea propriile formaţiuni paramilitare, controla şi încasa taxele la
hotarul cu Turcia şi portul Batumi, menţinea un sistem politic închis, autori-
tar, izolat politic de restul Georgiei, iar guvernul central georgian nu avea
practic nicio influenţă asupra acestei regiuni.
Totuşi, chiar dacă era separată, Adjaria nu era separatistă. La nivel decla-
rativ Adjaria recunoştea integritatea teritorială a Georgiei şi se considera, for-
mal, parte a Georgiei, folosea valuta georgiană şi (foarte important) avea
locuri în parlamentul din Tbilisi. Partidul lui Abaşidze întotdeauna „obţinea”
95% din voturi în Adjaria şi toţi deputaţii din Adjaria votau în parlamentul din
Tbilisi aşa cum le dicta Abaşidze. În fapt, în ultimii ani de preşedinţie, Eduard
Şevardnadze a contat foarte mult pe aceşti deputaţi din Adjaria, care îl ajutau,
mai mult sau mai puţin, să menţină o majoritate în parlament.
Ceea ce este cu adevărat demn de reţinut este faptul că, după alegerea lui
Eduard Şevardnadze în postul cel mai înalt din ţară, Abaşidze a devenit vice-
preşedintele parlamentului georgian. Stupefiant sau nu, Abaşidze cumula
funcţia de vice-preşedinte al parlamentului georgian cu cea de preşedin-
te al Adjariei. La un anumit moment, Aslan Abaşidze a fost chiar consi-
derat un rival cu greutate al preşedintelui georgian şi posibil rival al aces-
tuia la conducerea ţării.
Mişcarea Agordzineba (Renaşterea Democratică), al cărei lider era, a
început să joace un rol important în politica ţării. Războiul Rece între
Abaşidze şi Şevardnadze a durat ani de zile şi, prin sprijinul ruşilor, practic
Adjaria nu se supunea guvernului central din Tbilisi. În 1996, liderul adjar a
câştigat o victorie zdrobitoare la alegerile din regiunea autonomă. În 1998,
relaţiile dintre Batumi şi Tbilisi s-au agravat dramatic, Abaşidze acuzându-l
pe premierul georgian Zurab Jvania de complot împotriva lui. De-a lungul
celor treisprezece ani de conducere, Aslan Abaşidze a câştigat mereu alegeri-
le, el însuşi numindu-se „preşedinte pe viaţă”. Autoritatea lui Abaşidze asupra
electoratului a însemnat că partidul său controla (cel puţin) 10% din totalul
februarie, 2011 139

voturilor georgienilor, fapt ce-l făcea să fie una din cele mai mari fracţiuni din
Parlament.
Astfel, metaforic vorbind, Georgia şi al său preşedinte au devenit „prizo-
neri” ai Adjariei.
Fără a dori acest lucru, Abaşidze a avut chiar şi un rol direct în provoca-
rea Revoluţiei Rozelor din 2003, el folosind toate mijloacele puse la dispozi-
ţie de către partidul său (Renaşterea Democratică) pentru a câştiga, totuşi, cât
mai multe voturi şi a forma o coaliţie cu partidul preşedintelui Şevardnadze –
Partidul pentru o nouă Georgie – pentru a-l susţine, preţul solicitat fiind recu-
noaşterea naţională şi lărgirea puterilor sale (după numirea sa ca preşedinte al
Adjariei). Observatorii internaţionali şi georgieni au denunţat însă desfăşura-
rea alegerilor ca fiind frauduloasă, verificarea ulterioară a voturilor demons-
trând victoria lui Şaakaşvili. Dacă pe timpul Revoluţiei Rozelor, Abaşidze a
trimis suporteri pro-Şevardnadze care să-l susţină, după plecarea acestuia de
la conducere a trebuit să se descurce cu demonstraţiile pro-democratice din
propria regiune.
Cu ajutorul preşedintelui georgian nou ales, în Adjaria a fost înfiinţată
organizaţia tineretului Kmara (Ajunge), care a fost motorul înlăturării de la
putere a lui Abaşidze. Astfel, în primăvara anului 2004, în Adjaria a erupt o
criză majoră determinată de dorinţa guvernului central de reinstalare a autori-
tăţii sale în regiune, criză ce a escaladat foarte uşor şi repede în conflict armat,
ambele tabere declarând mobilizarea generală la graniţe. Totuşi, guvernul pre-
şedintelui Şaakashvili a reuşit să evite vărsarea de sânge şi, cu ajutorul opozi-
ţiei adjariene, şi-a reafirmat supremaţia.
În pofida declaraţiilor oficialilor ruşi de susţinere a politicii lui Abaşidze,
noi mişcări de protest organizate de către opoziţia adjară, cu susţinerea noilor
lideri georgieni, au dus la escaladarea stării de tensiune, înregistrându-se şi
victime în rândul demonstranţilor. Toate acestea s-au desfăşurat pe fondul
vizitei secretarului general al Consiliului Europei (CoE), Walter Schwimmer
la Batumi, care a purtat o serie de convorbiri cu Aslan Abaşidze.
Totul a culminat (14 martie) cu tentativa oficialilor georgieni, care au
profitat de lipsa lui Abaşidze, aflat în vizită la Moscova – de a se îndrepta
către Adjaria, pentru a susţine campania privind alegerile parlamentare (stabi-
lite pentru 28 martie). Eşecul tentativei georgiene, ca urmare a blocării grani-
ţelor administrative de pe râul Choloki de către grupurile înarmate pro-
Abaşidze, au determinat impunerea de sancţiuni economice împotriva acestei
regiuni până la plecarea lui Abaşidze. Tensiunile dintre Tbilisi şi Batumi au
scăzut în intensitate după întâlnirea (16 martie) dintre Şaakaşvili şi
Abashidze, când s-au convenit ridicarea sancţiunilor economice, dezarmarea
forţelor paramilitare adjare, eliberarea prizonierilor politici, unificarea contro-
lului asupra vămii (respectiv portului) Batumi şi asigurarea condiţiilor de des-
făşurare a alegerilor libere în Adjaria. Abaşidze a refuzat însă să dezarmeze
forţele sale paramilitare, unii liderii militari din regiune anunţând chiar insu-
bordonarea lor faţă de autorităţile centrale georgiene. Drept urmare, Georgia
a luat decizia lansării unei demonstraţii de forţă faţă de mica regiune separa-
tistă, organizând cel mai mare exerciţiu militar desfăşurat la baza de antrena-
ment de la Kulevi, lângă oraşul Poti de la Marea Neagră, la numai 30 km de
graniţa administrativă a acesteia. Fără a se abţine de la gesturi extreme, forţe-
le lui Abaşidze au aruncat în aer două poduri-cheie (ce legau Adjaria de
Georgia) de pe râul Choloki, pentru a preveni incursiuni în Adjaria. De data
aceasta chiar şi Departamentul de Stat al SuA a condamnat (3 mai) activită-
ţile lui Abaşidze, acuzându-l că „încearcă să provoace o criză militară” în
regiune.
În urma unor lungi acţiuni de protestare şi negocieri în care s-au impli-
cat SuA şi Rusia, Abaşidze a decis să părăsească Adjaria şi a fugit la
Moscova. Armata georgiană a intrat în Batumi şi drepturile autonomiei a fost
limitate, o parte din conturile în bănci ale liderului adjar şi bunurile lui fiind
confiscate de către guvernul central.
Ca să concluzionăm, Şaakasvili a reuşit să reintegreze Adjaria datorită a
trei factori: popularitatea sa superioară faţă de cea a lui Abaşidze, presiunea
militară exercitată asupra lui Abaşidze, ameninţarea cu o nouă intervenţie
militară şi neimplicarea de facto a Rusiei.
Plecarea lui Abaşidze şi reintegrarea Adjariei în politica georgiană s-a
produs ca urmare a unei neobişnuit de flexibile şi sinuoase politici georgiene,
astfel încât atât observatorii georgieni, cât şi cei străini, înainte de intervenţia
rusă din 2008, au considerat că poate servi drept exemplu pentru o eventuală
reunificare a Abhaziei şi Osetiei de Sud. Traficul de trecere a frontierei a scă-
zut şi problema delicată a identităţii şi drepturilor religioase a creat tulburări
care nu au depăşit limita neobişnuitului, guvernul georgian încercând din răs-
puteri să păstreze balanţa între respectarea statutului special al Adjariei şi
reintegrarea regiunii în sferele politice şi economice ale Georgiei. În realitate,
ceea ce a fost cu adevărat important, după plecarea lui Abaşidze, a fost instau-
rarea unei noi legi prin care se redefinea sintagma „autonomia Adjariei”. Prin
prevederile acesteia, membrii Consiliului Suprem (parlament) erau aleşi pe o
februarie, 2011 141

perioadă de patru ani, iar şeful guvernului regiunii — Consiliul de Miniştri al
Adjariei — este nominalizat de către preşedintele Georgiei care are, de ase-
menea, puterea de a dizolva organul legislativ şi guvernul şi de a conduce
autorităţile locale în cazul problemelor care contravin prevederilor
Constituţiei georgiene.
Populaţia Adjariei vorbeşte un dialect local cunoscut ca adjariană, dar
limba scrisă rămâne georgiana. Populaţia Adjariei a fost cunoscută, în gene-
ral, ca „georgieni musulmani” până în 1926, când recensământul sovietic i-a
nominalizat ca "adjari" (înregistrându-se atunci 71.000). Mai târziu, ei au fost
clasificaţi simplu sub categorisirea de „georgieni”, niciun recensământ sovie-
tic neînregistrând apartenenţa la o anumită religie din motive lesne de înţeles.
În prezent, titulatura adoptată de „georgieni musulmani” poate fi un termen
impropriu din moment ce, în prezent, aproximativ jumătate din populaţie este
creştină. Restul minorităţilor etnice include ruşii, armenii, grecii şi abhazii. În
plus, după colapsul uniunii Sovietice şi restabilirea independenţei Georgiei,
s-a accelerat re-creştinarea populaţiei, în special în rândul tinerilor, proces
încurajat şi de către oficialii guvernamentali. Totuşi, mai există comunităţi
musulmane sunnite în Adjaria, în special în districtul Khulo. Datele oficiale
vorbesc de existenţa a 63% creştini ortodocşi georgieni şi 30% musulmani, în
timp ce datele înaintate de către BBC vorbesc de "o jumătate de populaţie care
practică credinţa Islamică". Restul sunt creştini armeni (0,8%), romano-cato-
lici (0,2%) şi alte religii (6%). La acestea se pot adăuga problemele determi-
nate de diferenţele existente între categoriile de musulmani, acestea fiind mar-
cate, cu precădere, de localizarea comunităţilor. Avem comunităţi musulmane
de tip Ghorjomi (aflate în sate din zona muntoasă înaltă şi unde Islamul şi tra-
diţiile sale sunt puternic păstrate) şi Kelvachauri (aflate în partea sudică a
regiunii în apropierea oraşelor şi unde influenţa laică este mult mai puterni-
că). Ca în toate statele Caucazului şi Asiei Centrale, diferenţele dintre partea
nordică şi cea sudică a regiunii sunt semnificative, implicaţiile acestora putân-
du-se vedea şi în religie. Dacă partea nordică (muntoasă) este caracterizată de
respectarea conservatoare a tradiţiilor, comunitate închisă şi cu participare din
ce în ce mai activă în promovarea Islamului, partea sudică poartă caracte-
risticile urbanizării: cunoştinţe superficiale despre religie, limitarea (până la
dispariţie) a prezenţei liderilor religioşi.
Cam aceasta ar fi Adjaria. Actorii internaţionali care o influenţează sunt
aceeaşi pe care i-am întâlnit de-a lungul istoriei.
După scurtul său război cu Georgia, Rusia a făcut schimb de prizonieri,
dorind înapoierea unor membri ai conducerii militare adjare, capturaţi pe tim-
pul conflictului armat Georgia-Adjaria (a conflictului Abaşidze-Şaakşvili)
deoarece cu fostul preşedinte şi fosta conducere a bazei Batumi la Moscova,
guvernul rus poseda deja nucleul guvernului adjarian în exil, fapt care ar fi
putut pune presiune asupra guvernului de la Tbilisi. Succesul separatismului
adjarian ar fi putut fi o lovitură devastatoare pentru Georgia, Rusia demons-
trându-şi încă o dată abilitatea de a pedepsi adversarii din Caucazul de Sud
prin alte mijloace decât forţa militară brută, cu un efect teribil de rece nu
numai pentru guvernul de la Tbilisi, ci şi pentru cel din Azerbaidjan sau din
alte republici ex-sovietice. Totuşi, pentru implementarea unui astfel de scena-
riu, Rusia trebuie să se confrunte cu impedimente semnificative.
În primul rând – şi cel mai important – adjarienii sunt, din punct de vede-
re etnic, georgieni. La un moment dat, în epoca post-sovietică, ei înşişi s-au
văzut mai degrabă georgieni decât popor separatist, împărtăşind chiar o anu-
mită doză de patriotism georgian.
Totuşi, există un „cuişor” al acestui aspect pozitiv privind apartenenţa
adjarienilor la Georgia. Din nefericire, acesta este determinat şi subminat în
interior chiar de georgieni. Dacă ne amintim, Lavrenti Beria, conducătorul
Georgiei sovietice, a iniţiat după 1930 o politică agresivă de asimilare a naţio-
nalităţilor ne-georgiene care-şi vor recăpăta drepturile abia după moartea lui
Stalin (1953). În cazul abhazilor, aceştia au adresat numeroase cereri de sece-
siune Moscovei, însoţite de „argumente istorice” (1956, 1967 şi 1978), solici-
tând chiar intrarea în componenţa uRSS fără a obţine rezultate (Moscova s-a
limitat la a dispune mici concesii în politica culturală şi de cadre a RSS
Georgia). La dată mai recentă, politica de glasnosti iniţiată de Mihail
Gorbaciov a scos la suprafaţă şi a amplificat tensiunile etnice din Georgia.
Aceştia, crezând că se vor confrunta cu o adâncă insecuritate naţională, s-au
lăsat „seduşi” de o posibilă viitoare implementare a unei politici naţionaliste
agresive. Până şi Partidul Comunist a încercat să evite marginalizarea politi-
că prin programe naţionaliste, cum a fost Programul de stat pentru limbă
(adoptat în decembrie 1988), crearea unităţilor militare compuse numai din
etnici georgieni, proclamarea unei politici de colonizare a zonelor dominate
de minorităţi. La final, a fost lansat sloganul "Georgia pentru georgieni”, care
a dus la apariţia de nelinişti vizibile în rândul minorităţilor naţionale, şi chiar
la a considera acest fapt o ameninţare la adresa acestora. Astfel începem să ne
întrebăm cine a determinat pe cine şi ce a determinat ce: cine a fost primul –
oul sau găina? Pe cine putem considera cauză şi cine (sau ce) este efectul...?
februarie, 2011 143

Chiar dacă regiunea a primit un statut special, cu un secol în urmă, dato-
rită majorităţii musulmane, în timp ce atât Islamul cât şi ortodoxismul au înre-
gistrat o creştere a numărului de adepţi practicanţi, identitatea Bisericii
Ortodoxe georgiene cu naţiunea georgiană (după independenţa de uRSS) a
determinat comunitatea musulmană adjară să treacă în minoritate, pentru
prima dată de la cucerirea otomană. Recensământul din 2002 – desfăşurat sub
conducerea lui Abaşidze, el însuşi musulman – a relevat că din populaţia
Adjariei de 376.000 locuitori, 240.552 erau ortodocşi şi doar 115.161 musul-
mani. Mai mult, maniera „alunecoasă” prin care Georgia a manevrat statutul
de autonomie al Adjariei (din momentul plecării lui Abaşidze) a însemnat
diminuarea şanselor pentru susţinerea populară a acestuia şi creşterea opozi-
ţiei faţă de încercările de înfiinţare a unei mişcări separatiste. Sentimentul
popular remanent de favorizare a conducerii casei princiare a Abaşidzilor a
părut a fi unica sursă locală de susţinere a guvernului (în exil) susţinut de
Rusia.
Aşa cum am spus mai sus, un element care a influenţat situaţia în Adjaria
în favoarea Rusiei a fost posesia de baze sovietice în afara Batumi (Baza
Militară 12 – fosta Divizie 145 Mecanizată), una dintre cele patru de astfel de
baze existente pe teritoriul Georgiei. Aceste facilităţi au devenit focare ale
influenţei ruseşti în ţară, datorită faptului că au reprezentat insule de stabilita-
te pe timpul războiului civil georgian şi, ulterior, centre de angajare a popula-
ţiei în anii de sărăcie care au urmat. Din acest moment al independenţei, multe
dintre guvernele georgiene au solicitat retragerea Rusiei din aceste baze dar
un cadrul legal corespunzător de retragere nu a fost dezvoltat până când păr-
ţile Tratatului CFE s-au adaptat la condiţiile post-sovietice din Europa.
Negocierile în acest scop au fost completate în noiembrie 1999 la Summit-ul
OSCE. Astfel, art.1, paragraf 3 al tratatului modificat CFE enunţă: „armamen-
tele şi echipamentele convenţionale ale unui stat-parte în categoriile limitate
de tratat vor fi prezente pe teritoriul unui alt stat-parte numai în conformitate
cu legile internaţionale, cu consimţământul explicit al statului-parte gazdă sau
în baza unei rezoluţii relevante a Consiliului de Securitate al ONu.
Consimţământul explicit trebuie furnizat în avans şi trebuie să-şi producă
efectele în continuare conform prevederilor din Art XIII, paragraf 1 bis.”
Anexa 14 a acordului reprezintă o declaraţie comună a Federaţiei Ruse
şi Georgiei în care Rusia este de acord să-şi retragă bazele din vaziani şi
Gadauta până la 1 iulie 2001 şi să completeze aranjamentele necesare retra-
gerii din Batumi şi Akalkalaki în anul 2000. Totuşi, negocierile privind retra-
gerea din Batumi şi Akalkalaki au trenat până la 31 martie 2006 când Rusia a
fost de acord cu retragerea totală până la sfârşitul anului 2008. În fapt,
Moscova a completat retragerea mai devreme, eliminând baza militară 12 din
Batumi în noiembrie 2007. Se părea că intervenţia Rusiei în Adjaria, din
punctul de vedere al perspectivelor imediate ale capabilităţilor militare, a tre-
cut.
un important obstacol al oricărei încercări ruse de a promova regimul
secesionist în Adjaria este şi potenţialul ca această mişcare să aibă loc pentru
a reduce rolul Turciei în regiune. Există o complicată mixtură de elemente în
relaţiile Turciei cu Georgia, cum ar fi parteneriatul la conducta BTC care
transportă resurse energetice caspice către piaţa mondială, fără a fi necesară
traversarea teritoriilor ruse sau iraniene, sau faptul că transportatorii turci
folosesc cu precădere infrastructura rutieră georgiană pentru ocolirea
Armeniei (în cazul furnizării de bunuri către Azerbaidjan). Există câteva sute
de mii de georgieni ce lucrează în Turcia (similar românilor din Spania), iar
susţinerea Ankarei pentru Georgia de supravieţuire în primii ani a blocadei
economice impuse de Moscova în 2005 a fost crucială. Totodată, în ultima
perioadă de timp, multe organizaţii din Turcia s-au implicat activ în finanţa-
rea înfiinţării şi (sau) modernizării de moschei şi dezvoltării educaţiei reli-
gioase de tip islamic în această regiune.
Pe de altă parte, în ultimii ani, Turcia şi-a reorientat politica spre Rusia,
tandemul Ankara-Moscova impunându-se din ce în ce mai mult pe scena
internaţională, în timp ce politica sa faţă de aliaţii tradiţionali din Europa şi
SuA a devenit tot mai încordată. În plus, chiar dacă nu există o tradiţie a pro-
movării unor relaţii cordiale între Moscova şi Ankara, aceasta nu înseamnă,
automat, că toate vocile din interiorul Turciei sunt pro-georgiene. Totuşi,
puternica diaspora abhază este suficient de incisivă în atacurile sale privind
politica Tbilisiului şi sunt semnale că guvernul turc a început să manifeste un
interes aparte în ceea ce priveşte minorităţile meshketiană şi azeră turcă din
Georgia. După cum am mai menţionat, Tratatul de la Kars recunoştea intere-
sul legitim al turcilor privind autonomia Adjariei; guvernarea rusă a unui
regim-marionetă direct la graniţele turceşti sau chiar un efort serios de a sta-
biliza Adjaria poate foarte bine înclina balanţa în a determina Ankara să sus-
ţină, în mod direct, Georgia. Moscova va cântări cu deosebită atenţie jocul
Turciei atunci când va analiza opţiunile în ceea ce priveşte Adjaria, mai ales
că avantajele câştigate în urma unei posibile despărţiri a Turciei de aliaţii ei
vestici sunt de departe mult mai satisfăcătoare decât posibila viitoare umilire
februarie, 2011 145

a unui mic vecin.
În final, ceea ce poate ajuta sau stingheri susţinerea Rusiei pentru mişcă-
rile separatiste din Adjaria, depinde de specificul etnic georgian al Adjariei şi
tendinţa populaţiei de a accentua naţionalismul lor în dauna identităţii locale
şi faptul că Adjaria nu are graniţe cu Rusia, iniţial Moscova închizându-şi
bazele avute în regiune. Noile prevederi ale legii securităţii şi apărării armate
a populaţiei aflate peste graniţă, promovate de Federaţia Rusă la începutul
anului, nu pot aduce modificări semnificative ale status-quo-ului prezent. Nu
există niciun conflict în ascensiune sau derulare în Adjaria, iar dacă Rusia ar
dori să iniţieze ori să agraveze anumite tensiuni în regiune, acestea ar lua timp
şi fonduri semnificative, fără a se garanta, în vreun fel, succesul. Totodată,
Moscova va trebui să ia în considerare posibilul impact al mişcării de secesiu-
ne – orchestrate de ea – asupra relaţiilor sale cu Turcia, astfel situată încât pare
a incomoda Moscova în Caucaz, fapt ce ar putea duce la o posibilă ostilitate
din partea Ankarei.
Nu mai puţin posibil este şi faptul că prin reunirea echipei Abaşidze-
Dumbadze3, Moscova poate „furniza” o opoziţie politică adjară sau un guvern
în exil (strategia este folosită şi în cazul altor state din Caucaz sau Asia
Centrală). Această mişcare ar putea, fără doar şi poate, nelinişti Tbilisiul şi,
probabil, afecta dinamica politică naţională, fiind totuşi puţin probabil să
găsească adepţi în Adjaria, chiar şi printre elementele populaţiei care mai
menţin rădăcinile afective native cu dinastiile musulmane. Pentru a reinstau-
ra regimul separatist condus de Abaşidze, Moscova va trebui să aplice forţa
sau să aştepte o nouă furtună politică în Georgia, care să ducă la crearea unui
moment propice acestei reinstaurări.
Chiar dacă Adjaria nu are graniţă cu Rusia, conflictul din august 2008 a
demonstrat că forţele ruse pot interveni oriunde doresc pe teritoriul georgian.
Deci, se poate presupune, în anumite limite ale fantasticului, că Rusia poate
reinstaura regimul Abaşidze în Adjaria, folosind forţa, dacă doreşte să-şi for-
tifice reputaţia câştigată de comportament unilateral şi violent în regiunea
Caucazului şi, totodată, să accepte criticile adiţionale locale şi internaţionale.
O astfel de mişcare poate pedepsi Georgia pentru alinierea la Occident şi chiar
poate aduce un regim mai docil (maleabil) la putere în Tbilisi, dar preţul pe
care l-ar putea plăti Rusia în acest moment nu este demn de luat în considera-
re de aceasta.
Revenind la realitate, pe termen scurt şi mediu, Rusia îşi va consolida
capacităţile de apărare mobilizate în „regiunea sudică” a ţării, inclusiv flota
Mării Negre, dar asta fără a schimba ceva în status-quo-ul regiunii. Moscova
va rămâne în continuare un factor major în regiunea Mării Negre. După o
foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în
Marea Neagră, în prezent caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat
în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”, folo-
sind o tactică de luptă de tipul „războiului pe poziţii”, alimentând conflicte
locale printr-o creştere a insecurităţii zonei, având ca obiectiv acceptarea sta-
tus-quo-ului actual, acreditând ideea nesiguranţei alternative prin sudul Mării
Negre a coridorului energetic de transport din Transcaucazia până în
Occident, insistând că singura alternativă viabilă este traseul existent, pe la
nordul Mării Negre, controlat de Moscova.
La polul opus, Occidentul nu va renunţa la un atât de înverşunat susţină-
tor al democraţiei sale, cum este preşedintele Şaakaşvili. În pofida greşelilor
de comunicare publică, instituţiile internaţionale se vor mulţumi să-l „ureche-
ze părinteşte” (vezi raportul european privind declanşarea conflictului ruso-
georgian) şi să încerce să tempereze acţiunile impulsive ale acestuia faţă de
comportamentul încăpăţânat al Moscovei. Pe de altă parte, declaraţiile diplo-
maţilor americani – făcute cu ocazia vizitei oficiale a unui grup de reprezen-
tanţi ai mai multor companii petroliere şi navale americane în oraşul-port
Batumi (reşedinţa administrativă a Republicii Autonome Adjaria) relevă fap-
tul că acestea sunt dispuse să investească în infrastructura navală şi portuară
din regiune, fapt ce nu poate fi interpretat decât ca un ajutor economic oferit
dezvoltării, per ansamblu, Georgiei şi, implicit, Adjariei.
NOTE:
1
Retragerea trupelor din Perevi sunt urmare a acordului Medvedev – Sarkozy din
12 august 2008.
2
vechi regat situat în partea de vest a actualei republici georgiene, leagănul vechi-
lor triburi georgiene, care a existat între secolele vI - I î.C., stabilindu-se în zona
Caucazului probabil la începuturile Epocii Bronzului.
3
Fost comandant al bazei militare de la Batumi.
februarie, 2011 147

Crize şi conflicte armate:
istoric, cauze şi motivaţii
COLONEL DR.ILIE PENTILESCu
Résumé
Les conflits sont vieux comme l’humanité, ils sont un phénomène
universel qui peut être trouvé à tous les niveaux de la coexistence
humaine. Evolution de conflit a souvent été comparé à un iceberg. Le
"iceberg" nous montre que seule une petite partie du conflit est évi-
dent. Six septièmes de l'iceberg restent sous l'eau. Ils sont, par consé-
quent, le centre de gravité du conflit. Ils sont lesquelles qui détermine
la taille et le comportement de l'iceberg. Le «iceberg» est souvent uti-
lisé pour montrer que seule une partie de ce qui se passe dans la dyna-
mique des conflits et est directement accessible. D'autres parties de
cette dynamique doivent être supérieure à deviner ou à déduire.
Cuvinte-cheie: conflict, criză, economie, globalizare, politică,
război.
onflictele sunt vechi de când lumea, ele sunt un fenomen universal

C care poate fi întâlnit la toate nivelurile convieţuirii umane. Evoluţia
conflictelor a fost comparată de multe ori cu un iceberg. Modelul „icebergu-
lui” ne dă de înţeles că doar o mică parte a conflictelor este vizibilă. Şase şep-
timi dintr-un iceberg se află sub apă. Ele sunt, deci, centrul de greutate al con-
flictelor. Ele sunt cele care determină însă dimensiunea şi comportamentul
icebergului. Modelul „icebergului” este folosit de multe ori pentru a arăta că
doar o parte din cele ce se întâmplă în cadrul unui conflict şi din dinamica
Crize şi conflicte armate: istoric, cauze şi motivaţii
conflictului este accesibilă în mod direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici
trebuie mai mult ghicite sau deduse.
Conflictele sunt construite în faze specifice:
a) în faza premergătoare sunt sesizate conflictele latente sau deja mani-
festate, fără a fi însă evaluate ca fiind negative;
b) în faza de escaladare, se pune în mişcare o dinamică proprie care acu-
tizează conflictul;
c) în „faza de lămurire” interesul se concentrează pe redefinirea şi reor-
ganizarea convieţuirii.
Toate aceste faze mai sunt cunoscute şi sub numele de „arc al conflictu-
lui” care, de fapt, asamblează nişte „etape ale conflictului” (Anexa nr.1).
Conform lui R.J.Rummel, există cinci faze ale unui conflict ce descriu o
spirală şi evidenţiază natura multidimensională a conceptului propus:
1. Transformarea spaţiului socio-cultural în interese opuse.
2. Manifestarea intereselor divergente şi apariţia stării de insecuritate.
3. Echilibrarea puterilor, ce se poate manifesta ca un comportament con-
flictual.
4. Apariţia evenimentului declanşator ce reînnoieşte ciclul.
5. Reapariţia stării de insecuritate induce din nou nevoia de echilibru şi
de creare a unei structuri de aşteptări.
Toate conflictele trebuie să aibă un suport. De regulă, suportul conflicte-
lor nu-l reprezintă sistemele de valori – nici cele culturale, nici cele etnice,
nici cele religioase sau de altă natură, aşa cum se susţine uneori, ci interesele.
Dinamica intereselor este extrem de complexă. Ea scapă de foarte multe ori
analizei şi reuşeşte să inducă ideea de reacţie la o agresiune împotriva valori-
lor, în care vina conflictului o prezintă incompatibilitatea valorilor, şi nu con-
flictualitatea intereselor. Pentru a justifica şi legitima o astfel de aserţiune, se
apelează atât la argumentul războaielor etnice sau religioase de odinioară, cât
şi la alte argumente care să legitimeze violenţa.
Procesul de comunicare este limitat, fiind resimţit mai degrabă ca o
barieră decât ca o punte de legătură. Neîncrederea sporeşte, iar aplanarea
divergenţelor nu este mai niciodată văzută ca fiind o sarcină comună. Marton
Deutsch descrie aceste modificări1.
Adevărata problemă a conflictelor o reprezintă pericolul permanent ca
acestea să escaladeze. Conflictul devine din ce în ce mai greu de controlat,
februarie, 2011 149

până când scade de sub control, trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi
suferinţă. Convieţuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă pe ter-
men lung.
Conform lui Friedrich Glasi, „conflictele ne influenţează capacitatea de
percepţie şi gândirea, în asemenea măsură încât, pe parcursul evenimentelor
nu mai reuşim să vedem lucrurile din jurul nostru aşa cum sunt ele de fapt.
Gândurile şi ideile noastre se lasă conduse de constrângeri de care nu suntem
conştienţi pe deplin.” Friedrich Glasi a formulat nouă etape ale escaladării
conflictelor (Anexa nr.2).
Obiectivul central din cadrul aplanării constructive a conflictelor este de
a confrunta escaladarea conflictelor cu etapele de escaladare, de a găsi răspun-
suri şi alternative pentru fiecare etapă, de a reduce dimensiunile violenţelor
sau de a le elimina cu totul şi de a ţinti cooperarea şi soluţiile prin negociere.
În acest sens, o evaluare sensibilă şi realistă a conflictului este la fel de impor-
tantă ca şi planificarea conştientă a propriilor paşi2.
Crizele şi conflictele armate fac parte din viaţa societăţii omeneşti, sunt
expresii ale complexităţii şi imperfecţiunilor acesteia. Au cauze dinamice şi
complexe şi, la rândul lor, sunt sau devin cauze, la fel de dinamice şi de com-
plexe pentru alte fenomene şi procese care ţin de viaţa oamenilor, a comuni-
tăţilor omeneşti, de tot ceea ce presupune muncă, efort, creaţie, înfăptuire şi
efect al activităţii omeneşti, sistem şi proces3.
Cuvântul criză este utilizat extrem de frecvent. unii oameni îl folosesc
cu atâta entuziasm, încât ajung în situaţia hilară de a nu mai simţi nevoia de a
fi sensibili la semnificaţii4.
Originea cuvântului se regăseşte în Grecia antică. Pentru contemporanii
lui Platon, verbul krinein are înţelesul de „a judeca”, de „a separa”, de „a dis-
crimina” ori de „a decide”. Termenul grec krisis – „judecată” sau „decizie” –
se transformă cu timpul. În latina medievală devine crisin, crisis în secolul al
XvI-lea şi mai târziu, criză.
Esenţialul etimologiei cuvântului rezidă în noţiunea de decizie, cum spu-
nea Jean-Louis Dufour, în miezul oricărei definiţii, al înţelegerii utile şi rigu-
roase a fenomenului de criză, figurează această obligaţie de a decide. Fără
necesitatea luării unei decizii şi, prin urmare, fără o judecată prealabilă, criza
nu există5.
Criza este considerată o perioadă în care dificultăţile economice, politi-
ce şi ideologice sunt resimţite ca paroxistice6. uneori, criza este definită ca o
perioadă extrem de tensionată, în care dificultăţile „economice, politice,
sociale şi ideologice ating cote paroxistice şi, de aceea necesită soluţii imedia-
te, ferme şi, în general, decisive în evoluţia unei societăţi, unei instituţii7.”
Definiţiile date crizelor sunt numeroase şi, în marea lor majoritate, foar-
te pertinente, criza fiind porţiunea de traiectorie urcătoare din imediata veci-
nătate a vârfului acesteia, sau chiar vârful, punctul culminant al unei evoluţii8.
După cum observă Phillipe Moreau-Defarges, criza constă „în ruptura unui
echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forţe şi dintr-o con-
fruntare de acţiune de diverse naturi, care acţionează potrivit tendinţelor gene-
rale ale politicii statelor.” Fostul director al Institutului Britanic de Studii
Strategice, Alastaire Buchan, analizează criza drept perioada conflictuală din-
tre două sau mai multe state, care intervine atunci când una dintre părţi o
încolţeşte pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit ca şi atunci
când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări9.
Ca o definiţie sintetică, criza este un moment de ruptură în interiorul unui
sistem organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o
poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în
perspectiva întoarcerii sale la un echilibru10.
Din punct de vedere sociologic, criza se poate defini drept o perioadă în
dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a disfuncţiilor şi izbucni-
rea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a acestuia,
declanşându-se puternice presiuni spre schimbare. Criza reprezintă manifes-
tarea unor dificultăţi temporare sau cronice ale modului de organizare a unui
sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcţiona în modalitatea existentă.
Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin
importante modificări adaptive ale structurii sale11.
Toate aceste definiţii şi altele, încă mai lungi şi mai detaliate, ca şi reflec-
ţiile ce le sunt asociate comportă diverse puncte de vedere interesante, even-
tual comune 12:
– ruptura cu un status quo şi amânarea stării de echilibru;
– perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţări, perico-
le, riscuri;
– frecvente posibilităţi de confruntări militare;
– aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei;
februarie, 2011 151

– existenţa unei decizii importante de luat, în timp ce nimeni n-are acces
la ansamblul informaţiilor, indispensabile în luarea oricărei decizii corecte şi
operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind întotdeauna
foarte limitat, iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată.
Criza nu înseamnă implicit război. Războiul sau conflictul armat este
adeseori produsul unei crize prost gestionate13. Crizele sunt efecte ale unor
disfuncţii, ale unor evoluţii anormale care duc la perturbaţii în sisteme şi pro-
cese, la desfăşurări haotice, cu efecte imprevizibile sau greu de prevăzut, con-
tracarat şi înlăturat. Cauzele lor sunt complexe, evoluţiile bruşte, uneori para-
doxale, alteori previzibile, dar toate induc o stare de neputinţă, ca în faţa unui
fapt împlinit14.
O dată cu dezvoltarea societăţii, a evoluat şi sistemul crizelor şi conflic-
telor armate. Asistăm la o transformare masivă a spaţiului de confruntare, pre-
cum şi la o regrupare a lumii în jurul unor noi axe informaţionale, de securi-
tate şi de resurse15.
Confruntările dintre state sunt înlocuite din ce în ce mai mult prin parte-
neriate sau prin competiţii de aderare la noi entităţi regionale sau internaţio-
nale, într-o astfel de bătălie pentru pieţe, pentru resurse, pentru supravieţuire,
pentru informaţie şi pentru influenţă16. În aceste condiţii se schimbă şi univer-
sul crizelor. Societatea de consum generează crize de suprasaturaţie, iar aces-
tea induc puternice crize de identitate.
În timp ce sute de state sunt pur şi simplu excluse de pe piaţă, iar econo-
mia lor se reduce la nişte terminale ale marilor entităţi economice şi financia-
re care stăpânesc lumea, câteva state privilegiate şi, mai ales, câteva uniuni de
state, câteva corporaţii şi entităţi economico-financiare cu deschideri globale
îşi dispută, în termeni de afacere, resursele lumii şi pieţele lumii17. Există crize
care afectează întreaga planetă cum sunt cele financiare, cele ale resurselor
(criza petrolului), şi crize care afectează doar entităţile în care s-au produs,
cum sunt crizele politice din ţările mici. Sunt crize care conduc la conflicte
armate sau la violenţe în lanţ, şi crize care duc la schimbarea sistemului, la
mutaţii semnificative în mediul strategic de securitate, cum a fost criza comu-
nismului din 1989-1991, care a adus la spargerea bipolarităţii, la căderea sis-
temului socialist şi la declanşarea unei noi competiţii, marcată de reconfigu-
rarea centrelor de putere, a mediului de securitate, a celui economic, politic,
financiar etc.
Chiar dacă în ceea ce priveşte crizele şi conflictele are loc un proces de
iradiere a efectelor, acest lucru nu se produce uniform şi permanent. De exem-
plu, criza petrolului a dus la scumpiri în lanţ, în aproape toate ţările lumii, în
timp ce criza din Cecenia nu a afectat decât zona Caucazului şi Rusia. Criza
locurilor de muncă din România, coroborată cu crizele asemănătoare din spa-
ţiul est-european, din spaţiul sud-asiatic, cu conflictele armate din Orientul
Mijlociu şi cele îngheţate din Balcani, afectează într-o formă sau alta, întregul
continent european18.
În funcţie de domeniul în care au loc, crizele ca şi conflictele pot fi: poli-
tice, economice, sociale, informaţionale, culturale, financiare, etnice, religioa-
se, militare. Niciuna dintre acestea nu are o formă pură. Aceste tipuri de crize
se combină, se îmbină, se completează reciproc, se amplifică dar, în niciun
caz, nu se anihilează reciproc, nu se dezamorsează19.
Crizele se pot găsi în oricare alt domeniu al acţiunii umane şi nu numai,
dar important este să se sesizeze acele domenii şi acele crize care au un rol
central în determinarea, configurarea şi reconfigurarea fenomenului conflic-
tualităţii. În funcţie de spaţiul pe care îl cuprind, ele pot fi: globale, continen-
tale, zonale (regionale), în zone de falii, în zone de confluenţă.
În funcţie de zona în care se desfăşoară, de implicaţiile politice şi de enti-
tăţile angajate, crizele şi conflictele pot fi: naţionale (în interiorul graniţelor
unui stat); frontaliere (între două state care au aceeaşi frontieră), regionale şi
globale.
În funcţie de calitatea şi caracteristicile entităţilor angajate, pot fi: inte-
retnice; religioase; inter sau intracivilizaţionale; interinstituţionale; intercate-
gorii sociale; profesionale.
În funcţie de intensitate, crizele şi conflictele pot fi: de joasă intensitate,
de intensitate medie şi de mare intensitate.
Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, precriză,
criză şi conflict; etapele conflictului sunt: preconflict, conflict, postconflict.
Trecerea de la normalitate la anormalitate nu este totdeauna sesizabilă la
timp, iar trecerea de la starea de anormalitate la cea de criză se face adesea, prin
ceea ce se numeşte precriză şi se caracterizează prin scăderi bruşte şi alarmante
ale indicatorilor de stare şi ale celor de proces.
Trecerea de la normalitate la anormalitate nu cunoaşte un prag critic,
adică o linie de despărţire clară şi distinctă. Anormalitatea poate fi sesizată
foarte târziu, când situaţia deja se complică. Conform lui K.E.Weick, pentru
rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare este nevoie de acţiune ce, în mod
februarie, 2011 153

CURBA CRIZEI
y
x-intensitatea; y-durata
1-Normalitate; 2-Anormalitate; 3-Precriză; 4-Criză; 5-Război (conflict violent);
6-Refacere şi reabilitate post-criză (post-război sau post-conflict); 7-Reconstrucţie;
8-Normalizare; 9-Normalitate
simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoaşterea şi care afec-
tează însăşi desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între acţiune şi inac-
ţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase, însă produce cunoaştere, în
timp ce inacţiunea este o cale sigură, dar generează confuzie.
Există patru surse importante ale crizelor: la nivel individual, la nivel de
organizaţie, la nivel societal şi la nivelul sistemului:
• La nivel individual, criza îşi are sursele în erorile provenite din: lipsa
atitudinilor de bază (inexistenţa unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor,
lipsa atenţiei sau neglijenţa), disfuncţionalităţi ale regulilor prestabilite (gre-
şeli ale legilor, aplicarea unor reguli sau rutine la probleme false, evaluarea
greşită a tipului de criză), necunoaşterea problemelor.
• La nivel organizaţional, criza este declanşată de: lipsa instrumentelor
pentru managementul eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa
infrastructurii de reacţie), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), proce-
durile problematice şi nesigure (lipsa responsabilităţilor, incapacitatea de pro-
blematizare), problemele de informare (fragmente de informaţii ce împiedică
privirea de ansamblu asupra problemei), existenţa unor scopuri şi interese în
competiţie între diferite părţi ale organizaţiei (competiţie de interese, costuri
mari ale rezolvării crizei).
• La nivel social, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiuni-
le intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei.
• La nivelul întregului sistem, avem de-a face cu complexitatea interac-
ţiunilor şi cu efectul domino.
Indiferent cum s-ar produce şi care ar fi cauzele generatoare de crize,
acestea se cer studiate, analizate, monitorizate şi soluţionate20. Criza poate
avea însă şi un rol pozitiv, întrucât reprezintă un fel de stare de alertă asupra
unor disfuncţii de sistem sau de proces şi impune găsirea unor mijloace pen-
tru a depăşi aceste momente21. De asemenea, sesizarea elementelor care duc
la o stare de criză permite identificarea sau evaluarea etapelor de dinaintea cri-
zei, etapele de precriză, precum şi cele de post-criză. Criza economică din
1929-1933 şi criza din 1938 de la München, nerezolvate, au dus la conflict
armat deschis, pe când criza din 1949 şi cea din Marea Caraibilor din 1962,
soluţionate, au dus la detensionarea relaţiilor internaţionale22.
Există cel puţin două modalităţi de a înţelege criza şi conflictul armat.
una dintre ele se referă la faptul că nu toate crizele duc la conflicte armate, de
unde rezultă că nu totdeauna momentul de vârf al unei crize îl reprezintă con-
flictul armat. Cea de a doua priveşte criza şi conflictul armat ca făcând parte
din acelaşi proces. Chiar dacă nu orice criză duce la un conflict armat, orice
conflict armat este o criză, şi încă una din cele mai grave23.
un conflict armat rareori se naşte din senin. Conflictul este un summum
al unei crize, dar poate fi şi punctul de plecare al alteia24. Conflictul armat pre-
supune existenţa unor părţi, unor entităţi care recurg la forţa armelor pentru a
rezolva astfel diferendul dintre ele. Nu există conflict fără diferend, iar diferen-
dul este un efect de criză, este un produs al unei crize, dar şi un prag de esca-
ladare a ei, un prag critic. Conflictul armat este dependent de o situaţie de criză,
se produce ca escaladare a unei situaţii de criză, în urma unei decizii sau unor
decizii politice. De asemenea, conflictul armat urmează, în principiu, aceeaşi
traiectorie ca războiul, dar într-un spaţiu mai restrâns şi într-un interval de timp
oarecum limitat25. Totuşi, conflictele armate pot fi de intensitate şi de durate
diferite, în funcţie de scopurile propuse şi de obiectivele fixate de către fieca-
re dintre părţi, de mijloacele la dispoziţie şi de resurse. Conflictele pot fi pro-
porţionate şi disproporţionate, de mare intensitate, de intensitate medie sau de
joasă intensitate, de lungă durată, de durată medie sau de scurtă durată, cu
angajarea a două sau mai multe entităţi, cu sau fără susţinere internaţională.
februarie, 2011 155

Aceste conflicte pot fi frontaliere, interne, de sorginte etnică, religioasă sau de
altă natură.
Pe o scală a confruntării prin mijloace armate, conflictul armat se află
undeva între criză şi război, este o trecere la limită a conflictualităţii, adică
depăşirea ultimului prag critic al crizei. De la acel prag, criza se poate trans-
forma în conflict armat sau în război26. Războaiele şi conflictele armate, deşi
sunt extrem de costisitoare, nu rezolvă nimic, creează doar condiţii şi pre-
siuni pentru un anumit tip de rezolvare a unei situaţii, cu preţul creării altor
numeroase situaţii complicate care, la rândul lor, vor trebui soluţionate.
Războaiele şi conflictele armate amplifică tensiunile, măresc gradul de con-
flictualitate, creează noi tensiuni care, la rândul lor, vor genera noi conflic-
tualităţi27.
Războiul din spaţiul slavilor de sud a destrămat Iugoslavia, dar nu a rezol-
vat problema conflictualităţii în Balcanii de vest, nici pe cea a frontierelor, nici
pe cea a raporturilor dintre etnii. O destrămare paşnică a fostei Iugoslavii ar fi
prevenit pierderile de vieţi omeneşti, ar fi protejat memoria colectivă, amără-
ciunile, tragediile şi dorinţa de răzbunare.
Crizele şi conflictele armate urmează, în general, evoluţia raporturilor
politice dintre state, organizaţii şi organisme internaţionale şi dintre alte enti-
tăţi. Ele sunt condiţionate de aceste raporturi, deşi cauzele lor sunt mult mai
complexe şi rezidă în realităţi distonante ce devin insuportabile în acumulări
de tensiuni, nemulţumiri, nedreptăţi şi, mai ales, în degradarea condiţiei
umane, în multiplicarea şi adâncirea faliilor28. Existenţială este poziţia şi ati-
tudinea marilor puteri, care sunt principalele responsabile de aceste stări,
întrucât ele dau tonul conflictualităţii în lume29. Chiar dacă suportul conflic-
tualităţii se află în marile decalaje dintre lumea bogată şi lumea săracă, con-
flictualitatea violentă nu porneşte de aici, ci din natura raporturilor dintre
marile puteri care domină sau influenţează lumea30. Dacă marile entităţi eco-
nomice, politice şi militare ale lumii se află în raporturi de ostilitate, crizele şi
conflictele armate se vor înteţi.
Dezvoltarea periculoasă a armelor de distrugere în masă şi a sistemelor
de mare precizie a introdus o nouă variabilă în ecuaţia puterii şi, în consecin-
ţă, în cea a confruntării: pericolul scăpării conflictualităţii de sub control şi
transformarea ei într-un dezastru31. În noile condiţii, conflictualitatea armată a
devenit extrem de periculoasă. Ea nu trebuie întreţinută, ci doar controlată şi
descurajată. Orice focar de criză şi de conflict se poate transforma într-un
război pustiitor care ar putea genera dezastru regional sau chiar planetar32.
Anexa nr.1
Etape ale conflictualităţii
Et. de escaladare
Et. premergătoare
Et. de lămurire
Variante de acţiune Variante de acţiune Variante de acţiune
Percepţie, stimularea Discuţii,negocieri, Negocierea unui compro-

comunicării şi cooperării mediere, arbitraj, proces mis, găsirea unor soluţii,
facilitarea convieţuirii
PREVENIRE MEDIERE TERMINARE
Observare atentă, discuţii De escaladare, soluţio- Echilibru, conciliere,

comune, detectarea narea conflictului, echili- „curăţarea mizeriei” şi un
„primelor semne” brarea intereselor, evită nou început
includerea unei terţe părţi
necesar necesar necesar
Consolidarea conştiinţei Disponibilitatea de a ter- Asumarea răspunderii,

de sine. mina disputa în mod paş- Scuze,
Oferirea unor posibilităţi nic. Reparaţii,
de dezvoltare. Diferenţierea între per- Compensarea
Acord cu privire la soane şi cauză. Chemarea stricăciunilor
reguli, desprinderea din timp a unor ajutoare
manevrării problemelor din afară
februarie, 2011 157

Anexa nr.2
Etape ale escaladării conflictelor după Friedrich Glasi
1. Înăsprire: Punctele de vedere se calcifică şi se izbesc unele de cele-

lalte. Conştientizarea tensiunilor viitoare duce la încrâncenare. Cu toate aces-
tea, mai există încă convingerea că tensiunile pot fi rezolvate la masa discu-
ţiilor. Nu s-au format încă părţi sau tabere rigide.
2. Dezbatere: Are loc o polarizare a gândurilor, sentimentelor şi voinţei.
Apare gândirea pe criterii „alb-negru” şi atitudinea de „superioritate-inferio-
ritate”.
3. Acţiuni: Credinţa că „nu mai ajută niciun fel de discuţii” creşte în
importanţă, urmărindu-se o strategie a faptelor deja făcute. Empatia cu „celă-
lalt” se pierde, creşte pericolul interpretărilor greşite.
4. Images/Coaliţii: „Bursa zvonurilor” este în fierbere, se construiesc
stereotipuri şi clişee. Părţile se manevrează reciproc în roluri negative şi se
combat. Are loc campania de strângere a susţinătorilor.
5. Pierderea bunului renume: Se ajunge la atacuri publice şi directe
(interzise), care vizează pierderea bunului renume de către adversar.
6. Strategii de ameninţare: Ameninţările reciproce iau amploare. Se
dau ultimatumuri, ceea ce amplifică procesul de escaladare a conflictului.
7. Distrugeri limitate: Adversarul nu mai este văzut ca entitate umană.
Se face apel la unele acţiuni de distrugere limitată, ca răspuns „potrivit”.
Inversarea valorilor: stricăciunile relativ mici sunt considerate deja câştiguri.
8. Dispare: Distrugerea sistemului inamic constituie scopul principal.
9. Împreună în prăpastie: Se ajunge la o confruntare totală, fără cale de
întoarcere. Distrugerea adversarului cu preţul autodistrugerii este şi ea luată
în considerare.
NOTE:
1
Cf. Morton Deutsch, Konfliktregelung, München, 1976.
2
Cf. Günther Gugel, Institut für Friedenspädagogik Tübingen.
3
Cf. gl.dr. Mircea Mureşan, gl.bg.(r)dr. Gheorghe văduva, (coordonatori), „Criza,
conflictul, războiul“ volumul I, „Definirea crizelor şi conflictelor armate în noua con-
figuraţie a filozofiei şi fizionomiei naţionale şi internaţionale de reţea”, Editura
universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I ”, Bucureşti, 2007, p.7.
4
Cf. lt.cdor.conf.univ.dr. Ioan Crăciun, lt.col.conf.univ.dr. Dănuţ Manta, C.S.
Alexandra Sarcinschi, „Gestionarea crizelor în cadrul NATO“ (Studiu), universitatea
Naţională de Apărare, Bucureşti, 2004, p.5.
5
Cf. Jean-Louis Dufor, „Crizele internaţionale de la Beijing (1900) la Kosovo
(1999)“, Editura Corint, Bucureşti 2002, p.13.
6
Cf. „Dicţionaire de la langue francaise“. „Encyclopedie, noms communs, nome
propres“, Alpha, 1995, p.323.
7
Cf. „Dicţionaire de la langue francaise“. „Encyclopedie, noms communs, nome
propre“, 1999.
8
Cf. dr. Gheorghe văduva, Mihai-Ştefan Dinu,„Crizele politico-militare ale înce-
putului de mileniu“, Editura universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p.6.
9
Cf. Jean-Louis Dufor, Op.cit., p.15.
10
Idem, p.16.
11
Cf. Cătălin Zamfir, „Criză”, în Dicţionar de sociologie, coord.: Cătălin Zamfir
şi Lazăr vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p.144.
12
Cf. Jean-Louis Dufor, Op. cit., p.15.
13
Ibidem, p.18.
14
Cf. gl. dr. Mircea Mureşan, gl. bg. (r) dr. Gheorghe văduva, (coordonatori), Op.
cit., p.59.
15
Ibidem, p.60.
16
Idem.
17
Idem.
18
Ibidem, p.61.
19
Ibidem, p.55.
20
Ibidem, p.69.
21
Ibidem, p.58.
22
http://www.afri.ct.org./article.php3?id article=1635,SuRSerge, Le monde en crise.
23
Cf. dr. Mircea Mureşan, gl. bg. (r) dr. Gheorghe văduva, (coordonatori),
Op.cit., p.61.
februarie, 2011 159

24
Ibidem.
25
Idem.
26
Ibidem, p.63.
27
Ibidem, p.64.
28
Ibidem, p.65.
29
Idem.
30
Idem.
31
Ibidem, p.66.
32
Idem.
TEATRE
DE OPERAŢII
Sumarul rubricii:
Problematica securităţii globale în contextul transformărilor
actuale din mediul internaţional (8) 163
Diplomat ing.dr.Mariana ANCUŢ
Riscuri şi ameninţări CBRN în contextul geostrategic actual 181

Colonel Ioan FĂRCAŞ
Insurgenţă şi contrainsurgenţă – aspecte teoretice 191

Colonel Ovidiu PREDA
Terorismul şi lumea a treia (4) 201

Locotenent Bogdan RĂDULESCU
Analiza predictivă în combaterea terorismului 215

Căpitan Constantin-Cristian ZAVATE
Terorismul politic 224

Specificitatea aplicării dreptului internaţional umanitar al

conflictelor armate în cadrul coaliţiilor şi alianţelor militare 232
Sublocotenent Bogdan-Andrei CONSTANTIN
Asigurarea condiţiilor privind pregătirea eficientă a militarilor şi

subunităţilor, pentru desfăşurarea acţiunilor şi operaţiilor, în îndeplinirea
obligaţiilor şi cerinţelor impuse de misiunile asumate
în cadrul Alianţei 243
Locotenent-colonel Marius COTUN
Problematica securităţii
globale în contextul
transformărilor actuale
din mediul internaţional
(8)
DIPLOMAT ING.DR.MARIANA ANCuŢ
(urmare din nr. 4 / 2010)
mportanţa şi forţa OSCE se concretizează prin implementarea princi-

I palelor acorduri (Tratatul CFE, Tratatul Cer Deschis, Documentele de
la viena, Documentul privind Armele Mici şi Armamente uşoare) pe care
forumurile sale le-au adoptat în domeniul controlului armamentelor şi al
măsurilor de sporire a încrederii şi securităţii (CSBMs) şi în domeniul politi-
co-economic. La Summit-ul de la Istanbul din 1999 a fost adoptată Carta asu-
pra securităţii europene, în care se are în vedere dezvoltarea rolului jucat de
OSCE în operaţiunile de menţinere a păcii, în consolidarea procesului de con-
sultări politice. Din păcate, tensiunile apărute datorită poziţiei adoptate de
către Rusia au dus la un impas în ceea ce priveşte aplicarea tratatului CFE,
februarie, 2011 163

Teatre de operaţii
prin respingerea şi condiţionarea ratificării acestuia de retragere a echipamen-
telor ruseşti din Transnistria, conform obligaţiilor asumate la Istanbul.
Situaţia tensionată din forum a devenit aproape explozivă datorită sem-
nării Acordului tehnic dintre SuA şi România, care priveşte amplasarea de
baze americane pe teritoriul românesc. Aparent, poziţia Rusiei este logică,
deoarece aceste redislocări de trupe şi tehnică nu se pot recolera cu scopurile
şi obiectivele Tratatului CFE adaptat. Mai mult, dacă scopul unic este asigu-
rarea cooperării între state şi a creşterii încrederii, cum poate fi privită o ast-
fel de mişcare, mai ales că implică două state aflate în dispută teritorială, o
dispută care implică zone din Marea Neagră, mai exact teritoriul alocat - con-
form dispoziţiilor în vigoare date de dreptul internaţional public - Insulei Şer-
pilor şi care s-a dovedit a fi o zonă extrem de bogată petrolifer.
În prezent, putem enumera priorităţile OSCE ca fiind:
– consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edifica-
rea unor societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;
– prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de
tensiune;
– eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea
creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se reali-
zează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.
Esenţial este însă faptul că OSCE ocupă un loc unic în sistemul organi-
zaţiilor internaţionale. Caracteristicile principale se referă la numărul de
membri, abordarea atotcuprinzătoare a securităţii, instrumente şi mecanisme
specifice pentru prevenirea conflictelor, procesul decizional, bazat pe con-
sens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis,
normele şi valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, pre-
cum şi un sistem de contacte şi cooperare cu alte organizaţii şi instituţii inter-
naţionale.
Misiunile în zonele de conflict reprezintă instrumentul principal al
OSCE de prevenire a conflictelor pe termen lung, managementul crizelor,
rezoluţia şi reabilitarea postconflict. Mandatul şi tipurile de activităţi desfăşu-
rate în cadrul misiunilor în zonele de conflict şi care diferă de la caz la caz
evidenţiază flexibilitatea acestui mecanism. Astfel, sud-estul Europei repre-
zintă zona în care a fost deschisă prima misiune OSCE (Kosovo, Sandjak,
voivodina, în septembrie 1992), şi zona în care au fost deschise cele mai
ample misiuni OSCE (Kosovo, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Albania). Alte
misiuni OSCE au avut loc sau sunt încă în derulare, în Caucaz, Europa de Est,
Problematica securităţii globale în contextul
transformărilor actuale din mediul internaţional (8)
Ţările Baltice şi Asia Centrală. OSCE a mai desfăşurat misiuni în: Albania,
Armenia, Belarus, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Estonia, Georgia, Kazahstan,
Kîrgîzstan, Kosovo, Lituania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,
Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan şi uzbekistan.
În activitatea sa, OSCE s-a preocupat de dezvoltarea unor mecanisme şi
proceduri care să permită facilitarea oportună a contactului dintre părţile în
conflict sau intervenţia rapidă, în caz de necesitate, unele dintre ele neavând
nevoie de o decizie adoptată prin consens pentru a fi aplicate. Menţionăm
două astfel de mecanisme: Mecanismul viena – care defineşte cadrul pentru
schimbul de informaţii în domeniul uman – şi Mecanismul Moscova – care
defineşte cadrul în care misiunile de experţi OSCE – sunt trimise să asiste sta-
tele în implementarea rezoluţiilor speciale cu privire la domeniul uman.
Pentru soluţionarea paşnică a disputelor amintim: Mecanismul valletta,
Convenţia de Conciliere şi Arbitraj a OSCE, Previziunile pentru o comisie de
conciliere a OSCE şi Previziunile pentru o conciliere directă.
Componentele sistemului organizaţional OSCE în domeniul manage-
mentului crizelor şi prevenirea conflictelor sunt:
• Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale;
• Centrul de Prevenire a Conflictelor;
• unitatea Strategică pentru Probleme de Poliţie.
OSCE dezvoltă relaţii de cooperare în primul rând cu Naţiunile unite, a
căror bază a fost stabilită de către Consiliul Ministerial al OSCE de la
Stockholm, din 1992. Au mai fost dezvoltate relaţii de cooperare şi cu
Consiliul Europei. Din 1993 are loc întâlnirea anuală la nivel înalt (2+2) a
secretarilor generali şi executivi ai celor două organizaţii. uneori, la întâlnire
iau parte şi Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale şi directorul Biroului
pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (Director Office for
Democratic Institutions and Human Rights). Cooperarea cu uniunea
Europeană este un alt domeniu de maxim interes pentru OSCE, organizaţie
care sprijină politica externă de securitate comună promovată de uE.
Din 1996 organizaţia s-a angajat într-un amplu proces de cooperare cu
NATO. În ceea ce priveşte alte organizaţii, au fost stabilite o serie de contac-
te cu mai multe grupuri de cooperare regională, cum ar fi Iniţiativa Central
Europeană (CEI), Consiliul Statelor Mării Baltice (CBSS), Consiliul de
Cooperare Economică al Mării Negre (BSEC), Iniţiativa de Cooperare Sud-
Est Europeană (SECI).
februarie, 2011 165

Teatre de operaţii
Uniunea Europei Occidentale
(UEO), Uniunea Europeană
(UE), Politica Europeană de
Securitate şi Apărare (PESA)
uniunea Europei Occidentale (uEO) a avut şi ea un rol fundamental în

configurarea relaţiilor dintre statele Europei de vest, mai ales în apropierea
dintre Franţa şi Germania şi la împăcarea lor istorică. Înfiinţarea în 1949 a
NATO şi apoi în 1957 a Comunităţii Europene a determinat pierderea impor-
tanţei uEO. O schimbare importantă în evoluţia sa a fost determinată de ini-
ţiativa administraţiei Reagan, în 1983, de lansare a programului de apărare
spaţială antirachetă, cunoscută sub numele de Iniţiativa de Apărare Strategică.
Adoptarea Declaraţiei de la Roma din 1984, de stabilire a unei noi identităţi
europene şi de armonizare a politicilor de apărare a statelor europene, a
însemnat şi renaşterea uEO. Întâlnirea din 1986 de la Reykyavik, dintre
Reagan şi Gorbaciov, a dus la Reuniunea de la Haga unde au fost stabilite
noile scopuri ale uEO, obiectivele noii etape regăsindu-se în Platforma pri-
vind interesele europene în materie de securitate. De asemenea, Declaraţia de
la Petersberg, din 19 iunie 1992, afirmă necesitatea întăririi rolului operaţio-
nal al uEO şi dezvoltarea unei structuri militare de conducere şi execuţie la
dispoziţia Consiliului uEO. Această transformare a însemnat începerea unui
proces gradual de transformare a uEO în componenta de apărare a uniunii
Europene. Prima operaţie militară organizată şi coordonată de uEO a constat
într-o acţiune de deminare navală, efectuată în timpul Războiului din Golful
Persic dintre Iran şi Irak, de către o grupare de nave dragoare aparţinând
Belgiei, Franţei, Italiei, Marii Britanii şi Olandei. În timpul operaţiei „Desert
Shield”, iniţiată în scopul de a proteja statele din zona Golfului Persic de un
posibil atac din partea Irakului, după ocuparea Kuweitului de către acesta, 45
de nave militare aparţinând statelor membre ale uEO, cu excepţia
Luxemburgului şi Germaniei, au participat începând de la finele anului 1990
la blocada navală instituită de coaliţia multinaţională constituită sub egida şi
mandatul ONu. După declanşarea operaţiei „Desert Storm”, uEO a constituit
o structură comună proprie, asigurând podul aerian necesar aprovizionării tru-
pelor dislocate în zona golfului cu muniţie, carburanţi şi piese de schimb.
Pentru conflictul declanşat în Iugoslavia, uEO a participat la operaţiile de
impunere a embargoului asupra Serbiei şi Muntenegrului.
Preocupările pentru revitalizarea şi eficientizarea uEO s-au concretizat
în Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare (ESDI), prevăzută atât în
Tratatul de la Maastricht, cât şi în cel de la Amsterdam. Acordurile încheiate
în baza acestei iniţiative au permis îndeplinirea unor misiuni, fie sub coman-
da NATO, fie sub cea uEO, utilizând structura militară de comandă şi trupe-
le aflate sub conducerea NATO în Europa. Intenţia uE de a absorbi uEO şi
de a crea un corp de reacţie rapidă, cu un efectiv de 50 000-60 000 militari
până în 2003 (Headline Goals) nu s-a putut finaliza. Totuşi, NATO va face pri-
mul pas în implementarea strategiei de extindere prin elaborarea programului
Parteneriatului Pentru Pace (PfP), înfiinţarea Consiliului Parteneriatului Euro-
Atlantic şi încheierea acordurilor cu Rusia şi ucraina.
În ceea ce priveşte uniunea Europeană, aceasta este în prezent un actor
emergent de securitate, defineşte şi pune în practică atât o politică externă şi
de securitate comună (PESC), cât şi o politică de securitate şi apărare comu-
nă (PSAC), ca parte integrantă din PESC, acoperind toate domeniile politicii
externe şi de securitate, adică dezvoltă un sistem propriu de securitate, elabo-
rat în profunzime.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) este soluţia uniunii
Europene la provocările la adresa securităţii şi a intereselor statelor membre.
Dificultăţile cu care statele europene s-au confruntat în realizarea unei uniuni
în rezolvarea conflictelor, precum şi slăbiciunile demonstrate de uE au con-
stituit principalele argumente care au condus la implementarea unei politici
comune de management al crizelor externe. Debutul s-a realizat la Summit-ul
uE de la Salonic (iunie 2003), la scurt timp după încheierea campaniei din
Irak, când înaltul reprezentant al uE pentru PESC şi secretar general al
Consiliului uE (HR/SG), Javier Solana, a prezentat un document numit „A
Secure Europe in a Better World”, proiectul conceptului strategic european.
Premisa de la care se porneşte este că „uE este, vrând-nevrând, un actor glo-
bal”; în consecinţă, „ar trebui să fie gata să îşi asume responsabilităţi în dome-
niul securităţii globale”. Având în vedere că de la concepere şi până la şedin-
ţa Consiliului European de la Bruxelles, din decembrie 2003, când a fost
adoptată prima Strategie de Securitate Europeană – ESS, documentul nu a
suferit modificări de substanţă, făcându-se doar o reierarhizare a priorităţilor
februarie, 2011 167

Teatre de operaţii
pentru unele obiective sau linii de acţiune, se dovedeşte importanţa acordată
de statele membre politicii sale de securitate.
La reuniunea la nivel înalt de la Köln (iunie 1999) s-au pus în practică o
serie de proceduri de adoptare a deciziilor politice pentru o politică europea-
nă de securitate şi apărare în cadrul CFSP şi dezvoltarea capacităţilor proprii
pentru a lansa şi a conduce operaţii de gestionare a crizelor pe continentul
european sau în alte regiuni geografice, unde uE are interese strategice
(acţiuni în domeniul securităţii, cum ar fi menţinerea păcii, acţiuni de moni-
torizare, prevenirea conflictelor, care înainte erau îndeplinite de către uEO şi
care, ulterior, au fost asumate de către uE). Reuniunea de la Nisa a comple-
tat acţiunile începute la Köln şi continuate la summit-urile de la Helsinki şi
Feira (Portugalia) pentru crearea ESDP. ESDP însumează misiuni umanitare
şi de căutare, de menţinere a păcii şi participă cu forţe combatante în gestio-
narea crizelor, inclusiv în misiuni de impunere a păcii. Obiective pentru ESDP
au fost crearea unei forţe de reacţie rapidă (60.000 de militari), în măsură să
se desfăşoare în 60 de zile şi să se autosusţină în teatre un an de zile1. Tratatul
de la Nisa a amendat articolul 17 al Tratatului uniunii Europene, modificând
prevederile care defineau relaţiile dintre uE şi uEO. Pentru operaţiile unde
NATO, ca organizaţie, nu este angajată, uE poate utiliza mijloace şi capaci-
tăţi NATO sau capacităţi militare specifice statelor membre. Drept urmare, la
nivelul uE s-au constituit o serie de aranjamente instituţionale care asigură
funcţionarea mecanismelor specifice ESDP, astfel:
– PSC – pentru a asigura consultanţa necesară consiliului în monitoriza-
rea situaţiei internaţionale;
– un organism militar compus din şefii apărării din statele membre sau
din reprezentanţii acestora;
– un centru satelitar al uE;
– un comitet militar al uE şi un stat major militar al uE, compus din per-
sonal militar şi civil din statele membre;
– un institut pentru studii europene de apărare (la Paris).
În urma reuniunii de la Helsinki din 1999 au fost elaborate „Helsinki
Headline Goals”, începând, astfel, procesul de construcţie militară şi civilă a
mijloacelor europene în domeniul militar al ESDP, capacităţi specifice de apă-
rare pentru gestionarea crizelor, fără a fi încă realizat un cadru cuprinzător
strategic pentru acţiuni externe în acest domeniu. Documentul numit
„O Europă sigură într-o lume mai bună” (A Secure Europe in a Better World),
cunoscut şi sub numele de „Strategia Solana”, era absolut necesar având în
vedere mutaţiile radicale în evoluţia mediului internaţional şi diversitatea de
dezvoltări în teoria şi practica relaţiilor de putere, a relaţiilor internaţionale, în
ştiinţa şi arta militară.
La 29 octombrie 2004, şefii de state şi guverne ale ţărilor membre şi can-
didate au semnat la Roma proiectul tratatului referitor la o Constituţie pentru
Europa (The Draft EU Constitution), care face referiri atât la politica externă
şi de securitate comună, cât şi la politica de securitate şi apărare comună, ca
parte integrantă a PESC. Noul „Headline Goal 2010” mută accentul de la
aspectele cantitative ale vechiului Helsinki Headline Goal pe elementele cali-
tative, constând în creşterea eficienţei forţelor şi, implicit, a utilităţii lor. În
domeniul operaţiunilor de management al crizelor, uniunea Europeană a reu-
şit să desfăşoare două astfel de operaţiuni militare (CONCORDIA, în 2003,
în Macedonia şi ARTEMIS, în vara aceluiaşi an, în Congo), urmate de
ALTHEA, cea mai importantă operaţiune de până acum, prin preluarea SFOR
de la NATO, la sfârşitul anului 2004. CONCORDIA şi ALTHEA s-au organi-
zat şi s-au desfăşurat, având acces la mijloacele şi capabilităţile comune ale
NATO, în cadrul oferit de Aranjamentele Berlin Plus2, în timp ce ARTEMIS a
fost o operaţiune uE în contextul unei naţiuni-cadru, reprezentată de Franţa.
Dacă adăugăm operaţiunile civile, de poliţie (EuPM, în Bosnia-Herţegovina,
şi PROXIMA, în FYROM) sau în sprijinul statului de drept (EuJuST
THEMIS, în Georgia), rezultă un bilanţ care semnifică transformarea uE într-
un actor marcant, implicat în managementul crizelor la nivel european şi
internaţional.
Misiuni în Balcanii de Vest:
• CONCORDIA (Macedonia): s-au folosit resursele NATO şi a reprezen-

tat testarea funcţionării Acordurilor „Berlin Plus”.
• EuFOR ALTHEA (Bosnia-Herţegovina), 2 decembrie 2003: s-a imple-
mentat Acordul de la Dayton, nivelul forţei fiind de 6.300 militari.
• EuPM (Bosnia-Herţegovina): prima misiune de managementul crize-
lor civile.
februarie, 2011 169

Teatre de operaţii
• EuPOL PROXIMA (Macedonia), decembrie 2003 – decembrie 2005:
continuarea misiunii CONCORDIA; personal de 200 ofiţeri de poliţie.
Misiuni în Africa:
• ARTEMIS (RD Congo): lansată la solicitarea ONu, a folosit resurse

proprii; nivelul forţei a fost de 2.000 militari; a fost o forţă temporară de sta-
bilitate până la sosirea unei forţe consolidate a ONu.
• EuPOL KINSHASA (Congo): misiune de sprijinire a poliţiei congole-
ze; lansată în 2004, cu prelungire până în 2006.
• EuSEC KINSHASA (Congo): misiune de dimensiuni reduse, cu sco-
pul de a sprijini procesul de reformă a sectorului de securitate din ţară.
• EuFOR RD CONGO: misiune autonomă de sprijin a forţei uN de
menţinere a păcii în ţară; nivelul forţei a fost de 450 militari, plus un batalion
de rezervă aflat în afara graniţelor ţării dar rapid dislocabil în teatrul de ope-
raţii.
• EuFOR DARFuR (Sudan): uE oferă sprijin contingentului african din
cadrul misiunii Africane AMIS II, în domeniul transport, logistică, pregătire,
planificare, financiar; a inclus 16 ofiţeri de poliţie, 19 experţi în planificare
militară şi logistică, 11 observatori militari.
Misiuni în Orientul Mijlociu

şi Asia de Sud-Est:
• Eu COPPS – misiune de sprijin a poliţiei palestiniene.

• Eu BAM Rafah – misiune de asistenţă la punctul de frontieră dintre
Fâşia Gaza şi Egipt.
• EuJuST LEX: misiune de sprijin în vederea consolidării statului de
drept irakian, lansată în februarie 2005; participă 770 de procurori, judecători,
ofiţeri de poliţie şi ofiţeri din sistemul penitenciar irakian.
• Misiunea de Monitorizare în Aceh, Indonezia: scop de demobilizare şi
dezarmare a forţelor rebele.
Misiuni în Caucazul de Sud

şi în Europa de Est:
• EuJuST Themis: misiune de consolidare a statului de drept în perioa-

da iulie 2004 – iulie 2005; au participat 10 experţi civili.
• EuBAM Moldova: misiune de asistenţă la graniţa dintre Moldova şi
ucraina, inclusiv pe sectorul transnistrean, pentru o perioadă de doi ani, înce-
pând cu decembrie 2005.
Colaborarea cu lumea arabă este rezultatul colaborării dintre Comisia
Europeană şi reprezentantul pentru Politică Externă şi de Securitate Comună
şi s-a concretizat prin adoptarea în decembrie 2003 a Parteneriatului uE –
Lumea Arabă. Prin document s-a încercat:
– optimizarea instrumentelor de dialog dintre uE şi statele arabe;
– conectarea „Procesului Barcelona” cu obiectivele „Wider Europe”.
uniunea Europeană doreşte reforme în statele arabe pe trei direcţii3:
• Politice, prin adâncirea dialogului politic, pe baze individuale (cu fie-
care stat arab) şi multilaterale (cu Liga Arabă), pe domenii ca: statul de drept,
drepturile omului, dezvoltare instituţională. Mecanism de dialog şi cooperare
în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor, lupta împotriva teroris-
mului, proliferarea armelor de distrugere în masă. Dezvoltarea unor planuri
naţionale de acţiune, în spiritul principiilor Wider Europe.
• Economice, prin finalizarea acordurilor de liber schimb uE – Consiliul
de Cooperare al Golfului (CCG), relaţionarea acordurilor de liber schimb uE
– CCG şi uE – Procesul Barcelona, dezvoltarea unei strategii de reconstruc-
ţie economică, socială şi politică a Irakului.
• Sociale şi culturale, prin înfiinţarea Fundaţiei de Dialog Cultural Euro-
Mediteranean, susţinerea democratizării statelor arabe în ce priveşte libertatea
presei, intensificarea cooperării în domeniul mass-media.
Zona Mării Negre lărgite (inclusiv Caucazul de Sud) şi Orientul Mijlociu
extins prezintă câteva caracteristici şi chestiuni comune, care pot sluji proce-
februarie, 2011 171

Teatre de operaţii
sului de compatibilizare a spaţiului uniunii Europene cu vecinătăţile şi o înţe-
legere cu acurateţe a realităţii din această lume. vom menţiona doar câteva
dintre ele:
– riscurile similare pe care cele două spaţii le prezintă: traficul de arme,
migraţia, poluarea etc.;
– conflictele îngheţate: Israel-Palestina, nordul Africii;
– peisajul etnic complex;
– state prezente în ambele regiuni, de exemplu Turcia;
– state cu o influenţă soft în Orientul Mijlociu şi nordul Africii –
România, prin numeroşii reprezentanţi al leadership-ului actual educaţi în
ţara noastră;
– organizaţii internaţionale active în ambele spaţii: ONu, NATO, OSCE.
Liga Statelor Arabe (LSA)
LSA este o organizaţie regională, înfiinţată din iniţiativa Egiptului la

sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, cu scopul de a aduna la un loc
state care au interese mutuale şi aceeaşi moştenire comună. Pactul constitutiv
a fost semnat la Cairo, în martie 1945, de către Egipt, Irak, Arabia Saudită,
Siria, Iordania şi Yemen. În prezent, din Ligă fac parte 22 de state, adică au
mai aderat Libanul, Sudanul, Marocul, Tunisia, Algeria, statele peninsulei
arabice, Emiratele Arabe, Kuweitul, Bahreinul, Omanul şi Qatarul, patru state
africane (Mauritania, Somalia, Djibuti şi Comor) şi Palestina. Se poate obser-
va că statele membre au aceeaşi cultură, aceeaşi limbă şi aceeaşi religie, Liga
devenind un forum pentru state. Din păcate, între membri nu există consens,
aceştia negăsind un numitor comun, mai ales în domeniul politicii de securi-
tate, când se vorbeşte despre independenţă şi suveranitate. Din punct de vede-
re politic, Liga Arabă asigură coordonarea relaţiilor membrilor săi cu organi-
zaţiile regionale şi internaţionale. Trebuie să menţionăm că Liga Arabă a fost
interlocutorul CE în cadrul dialogului euro-arab4. De asemenea, este implica-
tă activ în problema palestiniană şi în conflictul arabo-israelian. În ceea ce pri-
veşte apărarea, este aplicată „Convenţia asupra apărării comune şi a cooperă-
rii economice”, din 1950, practic acelaşi principiu ca şi la NATO. În domeniul
economic, Liga Arabă promovează o politică economică bazată pe comple-
mentaritate între statele arabe. Începând cu 1996, Liga a instituit o zonă de
liber schimb între statele arabe.
Din punct de vedere constitutiv, Liga are în componenţă un Consiliu –
organ politic compus din reprezentanţii statelor membre, Comisii de speciali-
tate – cuprinzând toate domeniile şi un secretariat – organ permanent. Pentru
probleme de securitate, Consiliul de apărare comună este format din miniştrii
Afacerilor Externe şi ai Apărării.
Consiliul de Cooperare din Golf

(CCG)
S-a constituit în 1981 şi cuprinde Arabia Saudită, Bahrein, Emiratele

Arabe unite, Qatar, Oman şi Kuweit. Politica Consiliului a fost stabilită prin
ratificarea în 1982 a Cartei constitutive. Obiectivul principal îl reprezintă acti-
vităţile statelor membre, urmărindu-se realizarea unei uniformizări în dome-
niul economic, financiar, comercial, turistic, vamal, legislativ, administrativ,
industrial. CCG doreşte adoptarea unei poziţii comune pentru membrii săi în
domeniul măsurilor politice şi de securitate. Din punct de vedere al apărării,
eficienţa CCG s-a observat în momentul invaziei Kuweitului. Există însă certe
disensiuni în politica CCG şi LSA în ceea ce priveşte sprijinul SuA acordat
în acţiunile militare. În domeniul economic, membrii CCG au eliminat tarife-
le vamale pentru relaţiile stabilite între ei şi au impus un tarif unic pentru sta-
tele terţe. Obiectivul propus pentru viitor este crearea unei pieţe unice, dar
mai ales o monedă unică.
În ceea ce priveşte relaţiile cu alte organizaţii, CCG colaborează cu uE
din 1989, adică din momentul semnării acordului cu CCE. Acordul a stabilit,
printre altele, şi realizarea unei zone de liber schimb, ceea ce presupune două
lucruri deosebit de importante:
• Deschiderea unei pieţe noi pentru uE.
• Livrarea de petrol către uE pe termen lung, având în vedere că CCG
deţine 45% din rezerva mondială de petrol.
februarie, 2011 173

Teatre de operaţii
O reflectare a relaţiilor cu uE este şi faptul că CCG beneficiază de un
regim preferenţial din partea uE. În domeniul securităţii există colaborare
între uE şi CCG în probleme de interes major: combaterea terorismului,
neproliferarea armelor chimice şi nucleare.
Uniunea Magrebului Arab

(UMA)
uMA a fost creată în februarie 1989 de către Algeria, Tunisia, Maroc,

Mauritania şi Libia, prin semnarea tratatului de la Marrakech. În tratatul con-
stitutiv se menţiona dorinţa de consolidare a relaţiilor dintre membri prin
transformările din toate domeniile: liberalizarea circulaţiei persoanelor, măr-
furilor şi capitalului, adoptarea unei politici comune. uMA urmăreşte ca şi
CCG şi LSA realizarea unei zone de liber schimb, eliminarea tarifelor vama-
le şi stabilirea unuia unic şi înlăturarea restricţiilor privind libera circulaţie a
factorilor de producţie.
Structural, uMA are în structură şapte instituţii:
• Consiliul Şefilor de Stat – instanţa supremă a uMA;
• Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe;
• Secretariatul general permanent;
• Comitetul;
• Patru comisii ministeriale specializate pe economie, finanţe, securitate
alimentară, infrastructură şi resurse umane;
• Adunarea Constitutivă;
• Instanţa Judiciară.
unele din principalele piedici întâmpinate de uMA le-au constituit
embargoul impus Libiei, criza algeriană şi problema Saharei Occidentale.
Spre deosebire de CCG şi LGA, uMA – în ciuda obiectivelor nobile pe care
şi le-a propus – nu poate realiza prea mult tocmai datorită membrilor săi, a
slabelor relaţii existente între ei datorate regimurilor politice diferite.
uE rămâne principalul partener al celor cinci state.
Organizaţia Conferinţei
Islamice (OCI)
OCI este o organizaţie interguvernamentală creată în septembrie 1969,

scopurile sale fiind politice, sociale, culturale şi economice. În prezent numă-
ră 57 de state membre: Afganistan, Algeria, Arabia Saudită, Azerbaidjan,
Bahrein, Bangladesh, Benin, Brunei, Kuweit, Burkina Faso, Camerun,
Comor, Coasta de Fildeş, Djibuti, Egipt, Emiratele Arabe, Gabon, Gambia,
Guineea, Guineea-Bissau, Guyana, Indonezia, Irak, Iran, Iordania,
Kazakhstan, Kirghistan, Liban, Libia, Malaezia, Maldive, Mali, Maroc,
Mauritania, Mozambic, Niger, Nigeria, Oman, uganda, uzbekistan,
Palestina, Pakistan, Qatar, Senegal, Sierra Leone, Somalia, Sudan, Surinam,
Siria, Tadjikistan, Tchad, Togo, Tunisia, Trukmenistan, Turcia şi Yemen. Alte
cinci state deţin statutul de observator: Bosnia-Hertzegovina, Republica
Centrafricană, Thailanda, Rusia şi India.
Conform statutului, statele membre au convenit reglementarea oricărui
diferend dintre ele doar pe căi paşnice, să întărească solidaritatea între ţările
musulmane şi să promoveze cooperarea economică. În 1974, prin Declaraţia
de la Lahore, uMA a confirmat drepturile poporului palestinian, iar în anul
următor, în baza deciziei Conferinţei, a stabilit un comitet permanent pentru
monitorizarea viitorului Ierusalim. În ianuarie 1984, uMA stabileşte comite-
tele pentru reconcilierea regională cu scopul de a rezolva diferendele dintre
membri. uMA a sprijinit în acest sens lupta palestinienilor pentru teritoriile
ocupate. În anul 2000, prin documentul de la Doha, uMA recomanda ruptura
Islamului de Israel şi spijinirea Intifadei, lucru care îl concretizează prin
dublarea fondului de sprijin de un miliard de dolari creat de summit-ul ţărilor
arabe5. După 11 septembrie 2001, OCI emite un document prin care sublinia-
ză diferenţa dintre atac terorist şi rezistenţa naţională a celor care luptă contra
ocupaţiei forţelor colonialiste, dând legitimitate luptei palestiniene. Declaraţia
din 28 ianuarie 1979, de la Mecca, arată atât rolul activ al organizaţiei pe
scena internaţională, dar şi forţa pe care o are aceasta. un pas important în
domeniul uman este făcut în august 1990, prin emiterea Declaraţiei
Drepturilor Omului în Islam. Cu toate că implică prea multe elemente reli-
februarie, 2011 175

Teatre de operaţii
gioase din Sharia şi întâmpină dificultăţi la aplicare, această declaraţie dove-
deşte procesul de modernizare care are loc în prezent în Orient.
Din punct de vedere al organizării, OCI posedă următoarea structură:
• Conferinţa Regilor, a Şefilor de State sau Guverne;
• Conferinţa Miniştrilor de Afaceri Externe;
• Secretariatul general;
• Organizaţiile subsidiare.
Organizaţia Ţărilor
Exportatoare de Petrol (OPEC)
OPEC a fost creată în 1960, la Bagdad, de cele mai importante ţări

exportatoare de petrol: Irak, Iran, Kuweit, Arabia Saudită şi venezuela.
ulterior vor mai adera Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe unite,
Algeria, Nigeria, Ecuador şi Gabon. Structural, OPEC nu este o organizaţie
arabă sau islamică. Obiectivul OPEC este de a unifica politicile statelor mem-
bre pentru stabilirea preţului favorabil petrolului având în vedere că aceasta
deţine 75% din rezervele mondiale de petrol şi contribuie cu 40% la produc-
ţia mondială. Influenţa OPEC a fost evidentă în 1973, când a fost impus
embargoul petrolier ţărilor susţinătoare ale Israelului. Organizaţia s-a con-
fruntat cu dificultăţi datorită sciziunii apărute între membrii săi, de exemplu
invazia Kuweitului de către Irak sau războiul dintre Iran şi Irak. În ciuda inter-
venţiilor făcute de NOPEC, OPEC va rămâne un lider pe piaţa energetică
mondială.
Organizaţia Ţărilor Arabe

Exportatoare de Petrol
(OAPEC)
OAPEC este o organizaţie înfiinţată în 1968 de Arabia Saudită, Kuweit

şi Libia. vor adera ulterior Algeria, Emiratele Arabe unite, Qatar, Bahrein,
Egipt, Siria, Irak, Tunisia.
Misiunea ei este de a favoriza cooperarea între membri, dar şi de a supra-
veghea utilizarea optimă a resurselor. Statele membre OAPEC deţin circa un
sfert din producţia mondială de petrol.
OAPEC a participat la înfiinţarea AMPTC (Arab Maritime Petroleum
Company), ASRY (Arab Shipbuilding and Repair Yard Company), APICORP
(Arab Petroleum Investments Corporation), APSCO (Arab Petroleum
Services Company) şi APTI (Arab Petroleum Trening Institute).
Organizaţia de Cooperare
de la Shanghai ( SCO)
În ceea ce priveşte SCO, organizaţia a avut la bază Grupul celor cinci

de la Shanghai, organizaţie formată din reprezentanţii Chinei, Rusiei,
Kazahstanului şi Kîrgîzstanului, la care s-a adăugat ulterior uzbekistanul şi
a fost fondată în 1996. Tratatul semnat viza creşterea încrederii în cadrul
activităţilor militare în regiunile de frontieră. Este primordial centrată pe
naţiunile membre ale Asiei Centrale şi, important, în 1997, la Moscova, s-a
semnat Tratatul de reducere a forţelor militare în regiunile de frontieră. Ca
urmare a creşterii riscurilor teroriste, în 2003, la Shanghai s-a înfiinţat
Centrul Întrunit de Combatere a Terorismului. În 2004, la summit-ul din 16-
17 iunie, la Taşkent, în uzbekistan, a luat fiinţă Structura Regională
Antiterorism (RATS). Acelaşi forum a decis formarea, în 2006, a unui nou
institut de luptă transfrontalieră împotriva drogurilor şi crimei organizate.
Tot în domeniul securităţii, în 2003 se începe executarea unor exerciţii mili-
tare întrunite SCO, în Kazahstan, urmate apoi de cele din China. În 2005 va
avea loc desfăşurarea unui exerciţiu militar comun China-Rusia, dar în afara
cadrului SCO, numit „Misiune de Pace 2005”. Datorită succesului colabo-
rării, oficialii ruşi au demarat discuţiile în cadrul SCO şi pentru cooptarea
Indiei în cadrul următorului exerciţiu. În 2006 a fost executat un exerciţiu
militar întrunit, cu folosirea forţelor aeriene şi a rachetelor ghidate de preci-
zie, într-o zonă din apropierea Munţilor ural şi foarte aproape de Asia
Centrală, iar în 2007 un alt exerciţiu militar în comun a avut loc în apropie-
rea munţilor ural.
În domeniul economic, SCO a pus accent pe dezvoltarea de proiecte
comune în domeniul energetic, mai ales în sectorul petrolifer şi al gazelor
februarie, 2011 177

Teatre de operaţii
naturale, al hidrocarburilor şi al hidroenergiei. În 2005 a fost înfiinţat
Consiliul Interbancar al SCO.
Obiectivele din domeniul culturii au fost stabilite în acordul-cadru al
SCO de la Shanghai, miniştrii culturii stabilind realizarea activităţilor cultu-
rale, prin rotaţie, în fiecare din ţările membre. În iunie 2006, la Shanghai, a
avut loc Festivalul şi Expoziţia de Arte, următorul festival având loc în 2008,
în Kazakhstan, la Astana.
Sucesul acestei organizaţii se reflectă în faptul că şi alte state, puteri în
regiune, au solicitat şi au primit statutul de observator: Mongolia – 2004,
Pakistan, India, Iran – 2005. De altfel, în 2006 Pakistan devine membră cu
drepturi depline. India, de asemenea, şi-a manifestat neoficial dorinţa de a
adera. Concomitent şi Belorusia a solicitat statutul de observator, deşi Rusia
a exprimat rezerve faţă de aceasta, motivând că Belorusia este o ţară europea-
nă.
Există analişti care afirmă că această organizaţie este un răspuns la pro-
movarea de către SuA a sistemului naţional de apărare antirachetă. Conflictul
de interese existent între Rusia şi China a fost diminuat în favoarea acţiunii
concentrate contra intereselor SuA. Din păcate, nici în 2005 sau 2006 orga-
nizaţia nu a putut dovedi capacitatea sa, SuA reuşind să-şi mărească influen-
ţa prin plasarea de baze militare în mai multe state din Asia Centrală. Anul
2008 a adus un câştig SCO prin încheierea acordului dintre Rusia şi China.
Asociaţia Statelor din

Asia de Sud-Est (ASEAN)
ASEAN este o organizaţie cu scop politic şi economic a statelor din Sud-

Estul Asiei, fiind înfiinţată în 1967 de Malaezia, Thailanda, Indonezia,
Singapore şi Filipine. Alte state care vor deveni membre sunt Brunei – 1984,
vietnam – 1995, Laos şi Birmania – 1997 şi Cambodgia – 1999. Statut de
observator are şi Noua Guinee. Istoric vorbind, ASEAN provine din fosta
ASA (Asociaţia Asiei de Sud-Est formată din Malaezia, Filipine şi Thailanda)
care a fost constituită în 1961. Actualmente asociaţia este denumită ASEAN-
10 deoarece cuprinde toate statele din Asia de Sud-Est. Asociaţia include
aproximativ 8% din populaţia lumii şi un PIB de circa 700 milioane dolari.
Deosebit este faptul că statele membre nu numai că au o dezvoltare economi-
că diferită dar şi o mare diversitate culturală, fiind asociaţia cu aproximativ
240 de milioane musulmani şi aproximativ 170 milioane budişti. Aceştia locu-
iesc în state cu regimuri politice şi metode de guvernare extrem de diferite.
ASEAN are legături permanente şi cu alte state, cunoscute sub denumi-
rea de Partenerii de dialog ASEAN, prin intermediul Forumului Regional
ASEAN (ARF). Neoficial se realizează un dialog cu circa 25 de state şi care
au ca primordialitate realizarea securităţii în zona Asia – Pacific. Prima Întru-
nire ARF a avut loc în 1994 şi de atunci are loc un dialog permanent între
ASEAN, Austria, Canada, China, uE, India, Japonia, Coreea de Nord şi
Coreea de Sud, Mongolia, Noua Zeelandă, Pakistan, Papua Noua Guinee,
Rusia, Timorul de Est şi SuA. Precum se observă, partenerii de dialog au inte-
rese diferite. Reuniunile asociaţiei au loc anual, fiind reuniuni la nivel înalt şi
au ca subiecte, pe lângă dezvoltarea economică, şi colaborarea culturală şi
securitatea în regiune. Dacă iniţial nu a existat un program al acestor întâlniri
iar acestea se desfăşurau neoficial şi din trei în trei ani, transformările care au
avut loc în regiune au impus ca desfăşurarea întâlnirilor să se facă oficial,
anual, pentru discutarea problemelor cu caracter urgent care afectează regiu-
nea. Summit-ul se desfăşoară timp de trei zile şi are următorul program:
• Liderii ASEAN ţin şedinţa internă a organizaţiei;
• Liderii ASEAN desfăşoară o conferinţă comună cu miniştrii de externe
ai statelor membre ARF;
• Liderii a trei state membre ARF (China, Japonia şi Coreea de Sud,
denumite ASEAN + 3) se întâlnesc cu liderii ASEAN;
• Liderii ASEAN se întâlnesc cu Australia şi Noua Zeelandă (denumite
şi ASEAN-CER).
La întâlniri s-au mai adăugat alte două:
• Liderii ASEAN împreună cu ASEAN + 3 şi ASEAN-CER;
• Liderii ASEAN, împreună cu preşedintele Rusiei.
Modificările mediului de securitate au impus în ultimii ani ca pe lângă
întâlnirile oficiale să se desfăşoare şi altele, neoficiale, în care să se discute
probleme regionale.
(continuare în numărul 2/2011)
februarie, 2011 179

Teatre de operaţii
NOTE:
1
Folosirea mecanismelor de reacţie rapidă s-a realizat cu ocazia misiunii de poli-
ţie militară în Bosnia-Herţegovina (EuPM), a primei operaţii militare conduse de uE
în FYROM ("Concordia"), operaţia din R.D. Congo ("Artemis") şi în cea mai amplă
operaţie de menţinere a păcii şi reconstrucţie statală ("Althea"), prin preluarea misiu-
nii SFOR în Bosnia-Herţegovina ( 2 decembrie 2004).
2
Aranjamentele Berlin Plus au fost finalizate în primăvara anului 2003, iar prin
intermediul acordurilor realizate, uE are acces la capabilităţile de planificare ale
Alianţei (SHAPE), logistică, informaţii şi alte mijloace militare pentru acele operaţiuni
conduse de uE “în care NATO, ca întreg, nu este angajată”.
3
Colonel, Principele Hohenzollern-veringen-Duda Radu, teză de doctorat:
„Securitatea europeană în evoluţie, în noul context al democraţiei şi libertăţii pe con-
tinent“, p.173.
4
Mureşan Doina, Dragoş Maria, Buşe Dorel, „Relaţiile uniunii Europene cu sta-
tele din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu“, Editura u.N.Ap., Bucureşti, 2007,
p.113.
5
Ibidem, p.117.
Riscuri şi ameninţări
CBRN în contextul
geostrategic actual
COLONEL IOAN FăRCAŞ
Abstract
Recorded use of weapons of mass destruction goes back to the
Middle Ages. The weapon of choice against the enemy has developed
from biological, to chemical and nuclear, as soon as scientific advan-
cement and technological development made them available.
Many of the major crises over the last century have been shaped
by the use or threatened use of the weapons of mass destruction.
Strides in modern technology and scientific discoveries opened the
door to ever more destructive weapons. During the Cold War, use of
nuclear weapons was prevented by the prospect of massive retaliation.
Today, the world faces the potential risk of the use of weapons of mass
destruction, including by non-state actors, as well as the continuing
risk of the proliferation of such weapons and also the ways to deliver
them by the different organizations or actors.
Cuvinte-cheie: ADM, ADMCBRN, biologic, CBRN, chimic,
criză, frontieră, multinaţional, nuclear, radiologic, terorism.
momentul de faţă, atât armele de distrugere în masă, cât şi siste-

În mele de armament convenţional ultramodern pot constitui o
ameninţare majoră dacă ajung în posesia reţelelor teroriste sau a statelor
inamice, ceea ce face necesară elaborarea unei strategii adecvate de preveni-
februarie, 2011 181

Teatre de operaţii
re. În SuA, tocmai în acest scop a fost elaborată în decembrie 2002 „Strategia
naţională de combatere a armelor de distrugere în masă”, care a definit trei
direcţii principale de acţiune: contraproliferarea, spre a combate utilizarea
armelor de distrugere în masă; întărirea neproliferării, spre a combate prolife-
rarea armelor de distrugere în masă; adoptarea unui sistem de management al
consecinţelor, care să răspundă eficient eventualei utilizări a armelor de dis-
trugere în masă1.
Tehnologiile biochimice, ca şi alte tehnologii, fie ele binefăcăto are sau
periculoase, se răspândesc din ce în ce mai mult, pe măsură ce economia se
globalizează şi se integrează la nivelurile regional şi planetar. Drept consecin-
ţă, statele, în primul rând cele puternic dezvoltate, care deţin infrastructuri şi
suprastructuri sofisticate, devin tot mai vulnerabile, atât la atacurile cu arme
biologice şi chimice, purtate de rachete cu rază lungă de acţiune, cât şi la folo-
sirea unor mijloace clandestine, mai periculoase ca oricând. Armele biologice
au gradul de periculozitate cel mai ridicat, comparabil cu al celor nucleare. De
exemplu, 10 kg de antrax provoacă un efect letal cel puţin la fel de mare ca o
încărcătură nucleară de 10 kilotone. În plus, armele biologice sunt mult mai
ieftine, mai uşor de operaţionalizat şi de transportat.
Dacă armele chimice par a fi destinate, în principal, lovirii unor obiecti-
ve militare sau, cel puţin, utilizării în acţiuni militare, cele biologice pun în
pericol nu numai combatanţii ci, în primul rând, populaţia civilă, în rândurile
căreia pierderile pot fi foarte mari iar efectele pot deveni de necontrolat.
Armele de distrugere în masă pot fi alese de unele state angajate în conflic-
te locale ca soluţie optimă pentru victoria lor decisivă, atunci când acţiunile
militare convenţionale nu le-ar oferi efectul pozitiv scontat, ceea ce poate
deveni o ameninţare majoră pentru stabilitatea regională şi echilibrul de putere
actual. Înţelegerile internaţionale dintre marile puteri (ori cu statele deţinătoare
de arme nucleare) de a nu folosi primele astfel de mijloace pot face ca anumite
alte state să fie şi mai dispuse să utilizeze arme chimice şi biologice, fără a se
teme de posibilitatea unor represalii nucleare. De aceea, astăzi, una dintre pro-
blemele statelor posesoare de mijloace nucleare este aceea de a stabili dacă pot
să răspundă cu o lovitură nucleară la un atac cu arme biologice sau chimice.
Riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii statelor, în mod
special la adresa securităţii internaţionale, sunt potenţate de vulnerabilităţile
Riscuri şi ameninţări CBRN în contextul geostrategic actual
interne ale statelor – istoria recentă confirmă aceste aspecte – cu cele ale sis-
temului actual de securitate.
Securitatea prin cooperare, extinderea spre est a NATO, semnifică o
extindere a zonei de securitate şi stabilitate pe care Alianţa o generează, sem-
nificând un pas important pentru realizarea unei Europe nedivizate.
Cunoaşterea forţelor şi identificarea tendinţelor ce se manifestă în actua-
lul mediu de securitate sunt deosebit de importante pentru a înţelege către ce
fel de „nouă ordine internaţională” se îndreaptă omenirea şi care sunt căile
adecvate de consolidare a securităţii globale, regionale şi naţionale.
Teama generată în prezent de terorism, de proliferarea armelor în dome-
niul nonletal (laser, sonice, radiologice, termice) de proliferare a armelor de
distrugere în masă, nu ar trebui să determine uitarea trecutului, spaima arme-
lor nucleare sovietice, crizele din 1962 şi răcirea periculoasă a relaţiilor din-
tre Est şi vest de la începuturile anilor 1980. Războiul Rece a fost o realitate
sumbră (probabil mai este şi în prezent) şi nu un joc lipsit de riscuri pe tema
ameninţării cu arma nucleară. Încheierea Războiului Rece şi prăbuşirea comu-
nismului ar fi trebuit să reprezinte o victorie, o pace mondială, o tranziţie
liniştitoare, însă dispariţia unei mari puteri a permis apariţia unor noi puteri
regionale, statale şi nonstatale (de nişă), diversificând spectrul ameninţărilor
internaţionale şi regionale. Recenta vizită a preşedintelui american Obama la
Moscova a reliefat începutul unei noi perioade de cooperare americano-ruse,
cooperare ce vizează în principal reducerea stocurilor de armament nuclear prin
semnarea unui nou tratat STAR2, tratatul anterior expirând în decembrie 2009.
Totuşi, o dată cu încheierea Războiului Rece, a apărut şi s-a afirmat vio-
lenţa ameninţării teroriste, necesitarea urgentării mobilizării antiteroriste şi
evoluţia acestora.
Toate aceste ameninţări, analizate ca viitoare scenarii de operaţii milita-
re, au determinat coordonatorii şi liderii structurilor militare să acorde tot mai
multă atenţie componentei CBRN a forţei, aceasta devenind parte componen-
tă a pilonului unu de capabilităţi adoptate pe timpul Summit-ului de la
Praga din 2005.
Deşi în viitorul apropiat nu se prefigurează o ameninţare militară majo-
ră3 la adresa securităţii naţionale a României, statutul de ţară membră NATO
şi uE la graniţa de est şi stat riveran la Marea Neagră, coroborate cu noile ris-
curi şi ameninţări asimetrice, impun continuarea procesului de transformare şi
adaptare a capabilităţilor existente, în vederea îndeplinirii angajamentelor
actuale şi de viitor pe care Armata României şi le-a asumat sau urmează să şi
februarie, 2011 183

Teatre de operaţii
le asume faţă de NATO şi uE, în domeniul securităţii militare.
Natura responsabilităţilor constituţionale naţionale, precum şi cerinţa
Alianţei de a face faţă oricăror ameninţări, presupun ca Armata României să-
şi dezvolte capabilităţi care să-i permită să desfăşoare operaţii pe teritoriul
naţional, în aria de responsabilitate a NATO, precum şi într-un mediu strate-
gic mai extins, influenţat permanent de factori care impun schimbarea.
Armata României participă la răspunsurile pe care Alianţa trebuie să le
dea provocărilor la adresa intereselor de securitate, în interiorul sau în afara
zonei euroatlantice, precum şi la soluţionarea unor conflicte care impun exe-
cutarea de operaţii de mică sau mare intensitate.
În acest context, procesul de transformare a Armatei României reprezin-
tă o necesitate firească ce decurge din noile orientări strategice şi de transfor-
mare a Alianţei. Acestea permit lărgirea gamei de obiective şi procese ce
includ structurarea şi pregătirea forţelor pentru participarea la apărarea colec-
tivă şi îmbunătăţirea capabilităţilor necesare pentru operaţii multinaţionale de
management al crizelor şi de combatere a terorismului.
În prezent, datorită riscurilor şi ameninţărilor de natură CBRN se contu-
rează cerinţele esenţiale pe care structurile de apărare CBRN din Armata
României în cooperare cu celelalte mijloace/ forţe ale SNAp trebuie să le apli-
ce pentru îndeplinirea standardelor în domeniu. Implementarea acestora presu-
pune costuri foarte mari, schimbări de mentalitate şi concepţii noi de acţiune.
Transformările în domeniul CBRN prefigurate de NATO şi uE vor tre-
bui adoptate şi de către România.
Riscuri şi ameninţări CBRN
Proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materialelor

nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă CBRN, existenţa obiectivelor
industriale cu risc nuclear, biologic şi chimic de pe teritoriul naţional şi din
proximitatea acestuia, expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste, deterio-
rarea mediului ambiant, reprezintă o ameninţare directă la adresa populaţiei,
teritoriului şi forţelor armate.
Schimbarea fizionomiei mediului de securitate actual în care evoluează
Alianţa şi statele membre ale acesteia, în raport cu noua tipologie de ameninţări
şi riscuri, a determinat reconsiderarea conceptului de securitate şi modificarea
priorităţilor în vederea protecţiei populaţiei, teritoriului şi forţelor armate.
Lumea contemporană este confruntată cu ameninţări şi riscuri de natură
CBRN, cum sunt:
a) proliferarea şi diseminarea necontrolată a tehnologiilor şi materia-
lelor CBRN, a armelor de distrugere în masă chimice, biologice, radiolo-
gice şi nucleare (ADMCBRN) şi a altor mijloace letale neconvenţionale;
b) expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organiza-
te transnaţionale – criminalitate economico-financiară, trafic transfronta-
lier ilegal de persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, de
armament şi muniţie etc.;
c) degradarea mediului înconjurător, prin nerespectarea normelor
ecologice, precum şi existenţa în proximitatea frontierelor naţionale a unor
obiective cu grad ridicat de risc;
d) pericolul declanşării unor conflicte militare locale ca măsură puni-
tivă extremă împotriva unor regimuri dictatoriale din state care încalcă
prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale în domeniul
ADMCBRN, dezvoltând în ascuns programe militare nucleare, biologice
şi chimice, care acordă sprijin unor organizaţii teroriste şi a căror politică
de sfidare şi şantaj reprezintă, prin consecinţele posibile, o ameninţare în
creştere la adresa liniştii şi vieţii popoarelor.
Proliferarea ADMCBRN continuă în întreaga lume, în special în ţările mici
şi mijlocii, cu regimuri dictatoriale, în ciuda eforturilor susţinute de control al
acestora. În operaţiile întrunite este posibil ca forţele armate să acţioneze în
zone unde există pericolul utilizării ADMCBRN, al producerii emisiilor altele
decât atacul (EADA), desfăşurând acţiuni în situaţii deosebit de complexe, fie
pe teritoriu naţional, fie în afara acestuia, ca partener în operaţii multinaţionale
sau de coaliţie.
Comandanţii trebuie să protejeze, pe lângă personalul şi echipamentele
militare, obiectivele de interes militar şi populaţia necombatantă din zona de
operaţii, impactul produs de ameninţările şi utilizarea ADMCBRN reprezen-
tând doar unul dintre pericolele existente la adresa operaţiilor militare.
Ameninţarea CBRN poate avea un efect psihologic negativ iar un atac execu-
februarie, 2011 185

Teatre de operaţii
tat, în special asupra unor forţe slab pregătite, poate paraliza cursul operaţiilor.
Chiar dacă Războiul Rece s-a sfârşit şi ameninţarea cu un război nuclear
global şi-a pierdut importanţa, lumea rămâne instabilă. Există un număr în
creştere de conflicte regionale şi de angajare a mijloacelor asimetrice de către
forţe nonstatale, grupări teroriste şi extremiste. În ciuda eforturilor susţinute
în domeniul controlului armamentelor, există evidenţe solide privind continua
proliferare şi dezvoltare a ADMCBRN şi a sistemelor de întrebuinţare a aces-
tora pe întreg mapamondul. În acelaşi timp, expansiunea urbanizării şi distri-
buţia globală a industriilor şi materialelor nucleare, biologice şi chimice
măreşte posibilitatea emisiilor de materiale toxice industriale (MTI) în mediu,
ca rezultat al neglijenţei, dezastrelor naturale, acţiunii deliberate sau distruge-
rilor colaterale în cadrul operaţiilor militare.
România, alături de statele membre NATO, întreprinde acţiuni politice şi
diplomatice pentru a elimina proliferarea ADMCBRN, promovând distruge-
rea lor şi descurajarea întrebuinţării acestora. Presiunile diplomatice şi politi-
ce sunt necesare pentru a descuraja dezvoltarea programelor ofensive de dez-
voltare a ADMCBRN, prin respectarea tratatelor, concretizate prin verificări
privind controlul armamentelor.
Obiectivul de bază al strategiei militare pentru operaţiile întrunite este
menţinerea libertăţii de acţiune politică şi militară şi, în condiţiile ameninţării
cu întrebuinţarea ADMCBRN, politica în domeniu se bazează pe patru prin-
cipii interrelaţionate:
1. Controlul armamentelor.
2. Prevenirea achiziţiilor de arme CBRN.
3. Descurajarea întrebuinţării ADMCBRN.
4. Apărarea împotriva ADMCBRN.
Operaţiile întrunite trebuie să fie planificate şi conduse în condiţiile unei
game largi de riscuri de angajare a ADMCBRN. În plus, traversând tot spec-
trul de conflicte, inclusiv cel referitor la operaţiile de răspuns la crize, poate
exista un risc de emisie de substanţe nocive de la facilităţile industriale sau
platformele nucleare deteriorate. De aceea, forţele proprii trebuie să fie capa-
bile nu numai să se apere împotriva atacurilor convenţionale, dar şi să fie efi-
ciente în conducerea şi desfăşurarea operaţiilor pe perioade prelungite într-un
mediu CBRN. Aceste ultime condiţii, respectiv acest mediu, pot rezulta din
întrebuinţarea agenţilor CBRN şi din evenimentele EADA sau din ambele
situaţii.
În faţa superiorităţii forţelor armate în capabilităţi militare convenţiona-
le, adversarii pot căuta strategii şi tactici neconvenţionale şi asimetrice, pen-
tru a reduce acest avantaj folosind agenţii CBRN şi MTI, concentrându-se
probabil asupra punctelor slabe şi vulnerabilităţilor percepute, cum ar fi sen-
sibilitatea opiniei publice la pierderi, la constrângerile culturale, legale şi
etice. Trebuie avut în vedere că adversarii pot să nu ţină seama de prevederi-
le dreptului internaţional şi de standardele etice actuale şi să angajeze ca ţintă
deliberată chiar populaţia civilă.
Apărarea CBRN trebuie să permită continuarea operaţiilor cu minimum
de pierderi iar statele majore trebuie să realizeze o evaluare realistă şi conti-
nuă a ameninţărilor şi riscurilor de acest tip.
Capabilităţile de apărare CBRN trebuie să reflecte riscurile potenţiale şi
consecventa nevoie ca forţele să supravieţuiască şi să opereze în condiţii
(medii) CBRN.
Depăşirea pragului critic în utilizarea ADMCBRN implică consideraţii
politice şi de strategie militară, mult diferite de cele asociate războiului con-
venţional.
Pentru forţele armate care execută operaţii în medii CBRN sunt esenţia-
le menţinerea capacităţii de conducere şi a capabilităţilor operaţionale ale
tuturor structurilor implicate, echiparea, antrenarea şi cooperarea continuă a
acestora pentru executarea corectă şi oportună a măsurilor de apărare CBRN.
Forţele proprii trebuie să realizeze o evaluare oportună, realistă şi conti-
nuă a ameninţărilor şi riscurilor CBRN, a nevoilor de organizare, echipare şi
pregătire corespunzătoare pentru ca apărarea CBRN să fie eficientă.
Apărarea împotriva armelor CBRN a fost tratată ca subiect aparte în
publicaţiile NATO, fapt datorat efectelor pe scară largă pe care acestea le pot
genera, atât asupra spaţiului geografic de desfăşurare al operaţiilor Forţei, cât
şi asupra personalului desfăşurat în zonele de operaţii afectate, progresului în
domeniu înregistrat în ultimii ani, şi nu în ultimul rând, caracterului de comu-
nalitate al măsurilor specifice de apărare CBRN adoptate.
Este necesar a se face distincţia între pericolele chimice, biologice,
radiologice şi nucleare, deoarece neînţelegerea acestor diferenţe pot genera un
februarie, 2011 187

Teatre de operaţii
risc cu consecinţe deosebite asupra spaţiului de operare datorită suprapunerii
diferitelor forme de atac convenţional sau neconvenţional, emisii de substan-
ţe sau generalizarea unor măsuri particulare de limitare a pericolului specific
la toate tipurile de pericol CBRN.
Fiecare tip de pericol, chimic, biologic, radiologic sau nuclear trebuie să
genereze adoptarea unor măsuri specifice de limitare şi înlăturare. Trebuie
avut în vedere faptul că atât armele CBRN cât şi mijloacele de transport la
ţintă sunt în continuă schimbare şi dezvoltare, influenţând regulile de angaja-
re a acestora şi impactul asupra ţintelor vizate, aceste caracteristici fiind mult
mai pronunţate în cazul utilizării de către adversar a dispozitivelor explozive
improvizate (DEI) cu încărcătură CBRN.
Existenţa la nivel global a unei game largi de substanţe chimice toxice
industriale (SCTI) generează necesitatea particularizării acţiunilor de apărare
CBRN la specificul pericolului şi adoptarea unor măsuri corespunzătoare,
operaţiile militare – ele însele într-o perioadă de schimbare şi transformare –
fiind rezultatul modificării percepţiei opiniei publice faţă de riscuri, precum şi
creşterii îngrijorării referitoare la impactul operaţiilor militare asupra mediu-
lui înconjurător.
Concluzii
Mediul de operare al conflictelor în general nu este unic, nevoia de pute-

re, lupta pentru cucerirea acesteia în vederea menţinerii sferelor de influenţă
este perenă de-a lungul istoriei. Ceea ce s-a schimbat în zilele noastre este
apariţia de forţe antagonice care au acces sau care sunt în căutarea
ADMCBRN, arme care au capacitatea de a provoca distrugeri catastrofice
asupra mediului, populaţiei şi, în final, asupra vieţii pe planetă. Provocările
care stau în faţa securităţii mondiale sunt generate de uşurinţa şi răspândirea
informaţiilor referitoare la dezvoltarea ADM, amplificarea tehnologiilor
duale, cu aplicabilitate dublă, civilă şi militară, progresul rapid al ştiinţei în
domeniu care continuă să identifice noi tehnologii, inclusiv tehnologia ingi-
neriei genetice şi nanotehnologia în scopul dezvoltării de noi ameninţări.
Amplificarea tendinţelor fundamentaliste, exacerbarea sentimentului
religios şi nu numai, obligă la perfecţionarea continuă, la amplificarea siste-
matică a sistemelor de protecţie, de contracarare a utilizării ADM, prin îmbu-
nătăţirea capabilităţilor de detecţie, structurale, de protecţie şi de sprijin în ast-
fel de situaţii şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea interoperabilităţii în cadrul
Alianţei deoarece nicio naţiune nu este capabilă de a face faţă singură unor
astfel de ameninţări. Necesitatea transformării nu este una pur ideologică, ci
şi practică, natura conflictelor actuale – în continuă schimbare, asimetrice, ce
utilizează strategii de terorizare, atacuri surpriză, de influenţare – cerând noi
structuri ce permit minimalizarea efectelor acestora.
Menţinerea zonelor de instabilitate, proliferarea ADMCBRN, a tehnolo-
giilor tot mai sofisticate, determină apariţia unor noi forme de ameninţare în
care folosirea agenţilor toxici de luptă, substanţelor radioactive sau agenţilor
biologici cu diferite mijloace sau dispozitive, militare sau improvizate, şi eve-
nimentele ce se pot produce ca urmare a acţiunii umane ostile, necontrolate
sau accidentale asupra instalaţiilor cu risc CBRN pot determina contaminarea,
pe diferite perioade de timp, a unor zone/suprafeţe de teren cu valori variabi-
le şi consecinţe deosebit de grave asupra vieţii şi a mediului. Această formă
de ameninţare determină o viziune nouă asupra evaluării riscurilor, consecin-
ţelor şi efectelor de masă ce pot fi produse, a asigurării operaţiilor, protecţiei
forţelor şi desfăşurării activităţilor de către populaţia civilă în condiţii de ame-
ninţare (nesiguranţă) sau a producerii (existenţei) unor zone (suprafeţe) mari
de contaminare chimică, biologică, radiologică sau nucleară.
Proliferarea ADMCBRN reprezintă o serioasă ameninţare în cadrul spec-
trului operaţional, începând cu proiecţia, apoi desfăşurarea forţelor şi termi-
nând cu stabilizarea şi impunerea păcii. La început de mileniu, riscurile
CBRN tind să crească în complexitate, iar disponibilitatea capabilităţii de apă-
rare în această direcţie poate fi considerată un factor vital şi în apărarea împo-
triva terorismului. Pentru a putea acţiona eficient atât astăzi, cât şi în viitor,
apărarea CBRN trebuie să se modernizeze şi să se adapteze potrivit noilor
misiuni, capacităţi şi structuri instituţionale ale Alianţei.
februarie, 2011 189

Teatre de operaţii
BIBLIOGRAFIE
*** SMG/CBRN-1 – Doctrina Apărării CBRN în Armata României,

Bucureşti, 2008.
*** Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007.
*** AJP-3.8 – Allied Joint Doctrine for CBRN Defence.
*** CBRN WORLD Magazine, Autumn 2008.
*** 2008 CBRN Defence Modernization Plan.
*** Join Vision 2010.
*** Joint Vision 2020.
www.nationmaster.com/cat/mil-military
www.nti.org/
www.armscontrol.org/factsheets/cbwprolif.asp#1#1
NOTE:
1
National Strategy to Combat Weapons of Mass Destruction, December 2002, p.2.
www.whitehouse.gov/news/release/2002/12/WMDsTRATEGY.PDF
2
vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova, 5-8 iulie 2009, a înregistrat un
prim succes, Rusia şi SuA punându-se de acord în privinţa unei declaraţii asupra dezar-
mării nucleare şi reînnoirii Tratatului START, care va expira la 5 decembrie. Ajungerea
la un acord pentru reducerea arsenalului nuclear este cu atât mai importantă cu cât, chiar
în ajunul vizitei liderului american, surse din diplomaţia rusă anunţau că experţii ruşi şi
americani nu au ajuns la un acord, iar partea rusă condiţiona acordul de renunţare la
instalarea scutului american antirachetă în Cehia şi Polonia. „Nu poate fi vorba de a da
asigurări Rusiei sau de a oferi la schimb lărgirea NATO sau apărarea antirachetă”, a ară-
tat Mike McFaul, consilierul prezidenţial pentru afaceri ruse. „Să fim sinceri: astăzi nu
există niciun aspect global în care SuA să fie independente de Rusia”, a precizat, pe de
altă parte, analistul rus Gleb Pavlovski, citat de „Nezavisimaia Gazeta”. Sursele arată că
acordul face referire şi la cifre concrete. Potrivit START, Rusia şi SuA trebuie să îşi
reducă arsenalul nuclear la 2 000 de focoase de fiecare parte. Cele două state au mers
chiar mai departe, asumându-şi reducerea la 1 500-1 700 de focoase. Potrivit lui Serghei
Rogov, directorul Institutului canadiano-american din Moscova, Rusia doreşte să reducă
numărul avioanelor strategice şi al rampelor de lansare a rachetelor nucleare la 600, în
timp ce SuA insistă ca numărul acestora să rămână la 1 000. Sursa: www.cotidianul.ro
3
Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007.
Insurgenţă şi
contrainsurgenţă –
aspecte teoretice
COLONEL OvIDIu PREDA
Résumé
Politiques et les analystes militaires sont d'accord le monde d'au-
jourd'hui passe par une étape de l'élaboration d'une guerre largement
soutenue, entre pays, il n' est pas prévisible, au moins dans un proche
avenir. Toutefois, l'incertitude causée par certains effets de la mondia-
lisation, l'existence de régimes faibles, aux états échoués, la dégrada-
tion de l'environnement et de montée de la criminalité, constituent
autant de sources d'instabilité au milieu de lesquelles l'insurrection,
dans ses manifestations violentes, peut se développer.
Cuvinte-cheie: contrainsurgenţă, eşec, gherilă, globalizare,
insurgenţă.
naliştii politici şi cei militari sunt de acord că lumea de astăzi trece

A printr-o etapă de dezvoltare în care un război susţinut pe scară largă,
între state, nu este prognozabil, cel puţin în perioada imediat următoare. În
schimb, insecuritatea provocată de unele efecte ale globalizării, de existenţa
regimurilor slabe, a statelor decăzute, de deteriorarea mediului înconjurător şi
de creşterea crimei organizate, reprezintă tot atâtea surse de instabilitate pe
fondul cărora insurgenţa, în forma sa violentă de manifestare, poate prospera.
Insurgenţa, definită ca o răscoală, revoltă sau insurecţie, reprezintă o strategie
adoptată de acele grupuri sociale care nu pot accede rapid la putere şi nu reu-
februarie, 2011 191

Teatre de operaţii
şesc să-şi realizeze obiectivele politice prin mijloace convenţionale. Este o
formă de luptă utilizată de cei prea slabi ca să acţioneze în alt fel. În general,
acest fenomen al insurgenţei este caracterizat de utilizarea violenţei în forme
asimetrice, de lungă durată, cu folosirea terenului greu accesibil, a formelor de
război psihologic şi mobilizarea politică, toate acestea destinate să protejeze
insurgenţii şi să dezechilibreze raportul de forţe în favoarea lor. Grupul de inte-
rese care formează insurgenţii poate avea ca scop obţinerea puterii şi înlocui-
rea guvernului sau poate avea scopuri mai limitate, cum ar fi autonomia, sepa-
raţia sau modificarea politicii statului într-un anumit domeniu. De obicei, ace-
ştia evită lupta deschisă unde nu sunt pregătiţi şi se concentrează pe mijloace
psihologice şi politice, încercând permanent să amâne confruntările decisive,
fiind în măsură să se susţină singuri, lărgindu-şi baza de susţinere cu speranţa
că, într-o zi, echilibrul puterii se va schimba în favoarea lor.
Apariţia şi evoluţia
insurgenţei
Insurgent este numele dat coloniştilor americani care s-au ridicat împo-
triva Angliei în secolul al XvIII-lea. Mişcarea de insurgenţă a apărut şi s-a
dezvoltat de-a lungul istoriei, fiind caracterizată uneori de declin, alteori de o
înflorire semnificativă, dezvoltându-se chiar până la nivel strategic. uneori
insurgenţa a reprezentat numai „zgomotul de fond” al competiţiei sau conflic-
tului dintre marile puteri, iar alteori, ajungând la maturitate, a reuşit să submi-
neze stabilitatea regională, implicând diverşi actori externi conflictului şi
explodând în dezastre umanitare. S-a observat că, din perspectivă sistemică,
cu cât este mai mică şansa de conflict direct între marile puteri, cu atât se
manifestă mai puternic tendinţa acestora de a sponsoriza insurgenţa.
Insurgenţa din secolul XXI îşi are rădăcinile în evenimentele petrecute în
a doua jumătate a secolului XX, când multe state din America Latină, Asia,
Africa şi unele de la periferia Europei erau conduse de guverne corupte, de
dictatori nepopulari sau colonişti. uniunea Sovietică, fără a realiza o expan-
siune directă, a adoptat o politică prin care mişcarea de insurgenţă avea ca
scop slăbirea puterii Occidentului. La fel au încercat mai târziu China şi Cuba.
Către sfârşitul secolului XX agresiunea indirectă, prin folosirea insurgenţei, a
fost întrebuinţată în Mozambic, Congo, Ciad, uganda, Liberia şi în alte ţări.
Insurgenţă şi contrainsurgenţă – aspecte teoretice
Dar cea mai mare influenţă asupra fenomenului a avut-o apariţia strategiei
bazată pe insurgenţă, numită războiul popular maoist, război ce a fost iniţiat
de un grup de activişti foarte motivaţi care au reuşit să mobilizeze şi să obţi-
nă un sprijin consistent în mediul rural, folosind ca bază naţionalismul,
nemulţumirile şi revendicările locale.
Caracteristicile insurgenţei
Într-un sens larg, insurgenţa îmbracă două forme. Prima formă este repre-
zentată de insurgenţa de tip naţional, în care adversari sunt insurgenţii şi guver-
nul naţional. În acest caz, diferendele au ca subiect ideologia, identitatea, rasa,
religia sau factorii de natură politică. Guvernul, care are un anumit grad de
legitimitate şi sprijin popular, poate avea şi susţinători din exteriorul ţării, dar
conflictul se manifestă clar între insurgenţi şi guvern. Insurgenţele de tip naţio-
nal pot atrage în conflict şi o gamă largă de alţi actori care, cu siguranţă, pot
influenţa relaţiile dintre antagonişti, într-o parte sau alta. Cel mai important
actor este întotdeauna populaţia, iar unele tipuri de insurgenţe au nevoie de
sprijin de masă, în timp ce altora chiar le convine pasivitatea populară.
A doua formă a insurgenţei este mişcarea de eliberare, care îi pune pe
insurgenţi contra unui grup conducător văzut ca ocupator extern (chiar dacă
nu este) prin virtutea rasei, etniei sau prin cultură. Scopul declarat al insur-
genţilor este eliberarea naţională de sub ocupaţie străină. Exemple în acest
sens sunt insurgenţele din Palestina, vietnam după 1965, insurgenţa afgană
împotriva ocupaţiei sovietice, dar şi cea condusă de talibani în această
perioadă, Cecenia şi Rhodesia.
Distincţia între insurgenţa de tip naţional şi cea de eliberare nu se poate
face întotdeauna clar. Insurgenţa de un anume tip poate conţine elemente
caracteristice pentru ambele tipuri, poate începe într-un fel şi se poate
schimba pe parcursul ostilităţilor, devenind de celălalt tip. Spre exemplu,
insurgenţa comunistă din China a început ca insurgenţă naţională, a evoluat
spre o combinaţie de tip naţional şi de eliberare pe timpul ocupaţiei japone-
ze, apoi a revenit la una de tip naţional.
Insurgenţele diferă de-a lungul timpului şi zonelor, dar majoritatea
urmează acelaşi ciclu de viaţă. Când ajung la maturitate şi sunt capabile să
ducă operaţii împotriva regimului, pot lua forma luptelor de gherilă, teroris-
mului, asasinatelor, sabotajului. În acelaşi timp, continuă să caute şi să acu-
februarie, 2011 193

Teatre de operaţii
muleze resurse, să deprindă tehnici noi de luptă subversivă, cultivându-şi
alianţe noi, aplicând măsuri în afara legii precum spălarea banilor, pirateria,
contrafacerea de mărfuri, folosirea ilegală a actelor de caritate, înşelătoria. Pot
cumpăra arme de la aliaţii ideologici sau le pot captura de la regimul ţării res-
pective, caută să-şi legitimiteze mişcarea, să se asigure de sprijinul popular şi,
de asemenea, îşi extind recunoaşterea cauzei pentru care luptă în plan interna-
ţional. Au, desigur, multe metode prin care realizează acest lucru, cum ar fi
propaganda, informaţiile despre război destinate să popularizeze percepţia că
sunt căutătorii dreptăţii forţaţi să recurgă la violenţă pentru că regimul nu le
oferă dreptul la exprimarea revendicărilor în sistemul politic existent şi vor să
demonstreze că oferă o alternativă mai bună decât regimul aflat la putere.
În cursul evoluţiei unei mişcări de insurgenţă s-a constatat existenţa
câtorva paşi: apariţia insurgenţei; dezvoltarea capabilităţilor militare prin care
insurgenţii pun în pericol regimul; extinderea sprijinului popular pentru insur-
genţă până la punctul în care legitimitatea guvernului este pusă la încercare;
crearea legăturilor dintre insurgenţă şi crima organizată sau pătrunderea insur-
genţei în zona crimei organizate; dezvoltarea capacităţii insurgenţilor de a
susţine, la un anumit nivel, o instabilitate cronică; extinderea largă a percep-
ţiei că mişcarea de insurgenţă va avea câştig de cauză; formarea unei organi-
zaţii politice insurgente.
Multe din acţiunile violente, specifice insurgenţilor din perioada
Războiului Rece, au avut loc în zone izolate, aşa că impactul psihologic şi
politic s-a limitat la populaţia respectivă şi din vecinătate. În ziua de astăzi,
prin Internet, reţele de televiziune prin cablu şi camere digitale disponibile
oriunde şi la preţuri accesibile, publicul-ţintă al violenţei excesive este ime-
diat informat despre acţiunile insurgenţilor. În afara acestui lucru, insurgenţa
este modelată de o a treia forţă. Spre exemplu, în Irak bandele criminale s-au
alăturat insurgenţilor pentru executarea unor acţiuni de tipul răpirilor, crime-
lor şi sabotajelor, iar mijloacele media, intenţionat sau nu, au amplificat efec-
tele psihologice ale acestora.
Condiţia de bază pentru existenţa insurgenţei este credinţa puternică în cauză
şi frustrarea că situaţia nu poate fi ameliorată de către sistemul politic existent.
Strategia mişcării insurgente este construită pe trei componente simulta-
ne interdependente:
• protecţia forţei, realizată prin dispersare, constituirea şi utilizarea
unor baze de instruire secrete, folosirea proprietăţilor de mascare oferite
de teren şi desfăşurarea unei munci de contrainformaţii eficiente;
• acţiuni îndreptate împotriva puterii, cu scopul de a eroda voinţa,
tăria şi legitimitatea guvernului, prin violenţă şi acţiuni psihologice şi poli-
tice;
• completarea resurselor şi extinderea sprijinului care ţin de personal,
finanţare, echipamente, arme, muniţii, baze secrete interne sau externe,
informaţii.
Contrainsurgenţa
Pornind de la realităţile din teren, abordarea contrainsurgenţei, a luptei

împotriva insurgenţilor, ridică noi probleme de instruire, necesită alte metode
de pregătire decât cele clasice. De exemplu, comandanţii diferitelor structuri
implicate în astfel de operaţii trebuie să facă dovada înţelegerii foarte bune a
mediului în care unităţile lor desfăşoară acţiuni, trebuie să înţeleagă profund
cultura, structura organizatorică, organizaţiile şi valorile supreme ale colecti-
vităţii în care se desfăşoară ostilităţile şi cu care intră în contact, iar în acest
sens, abilitatea de a stabili şi menţine relaţii personale cu liderii locali şi nu
numai, este relevantă.
Obiectivul unui război de acest tip este ca, în final, să se restabilească
legitimitatea şi capacitatea statului afectat. Însă, unele state au dovedit că
guvernele centrale, chiar dacă au legitimitatea necesară dată de rezultatele
unui scrutin electoral, sunt incapabile să-şi exercite autoritatea decât, even-
tual, în capitală şi, limitat, în unele regiuni din ţară. În schimb, organizaţiile
formate pe baza divizării etnice, tribale, religioase sunt în măsură să asigure
securitate şi alte genuri de servicii, completând spaţiul lăsat gol de incapaci-
tatea guvernului central în acest domeniu. Aşa că o strategie care ignoră gru-
purile mici, de nivel zonal, şi caută numai să întărească guvernul din capitala
statului, este condamnată la eşec. Abordarea contrainsurgenţei, având în cen-
trul atenţiei statul, are rezultate atunci când guvernul naţiunii respective este
un partener viabil, pe deplin angajat pe linia reformelor economice, politice şi
de securitate şi este capabil să ia decizii ferme, care se pot pune în practică pe
tot cuprinsul statului. Spre exemplu, Irakul este încă divizat de neîncredere,
partidele se suspectează reciproc şi au mai multă încredere în suporterii lor
etnici sau tribali. La fel se întâmplă şi în Afganistan, iar în Somalia situaţia
este şi mai gravă, întrucât acolo nu există nici măcar un guvern slab.
Până nu demult SuA se implicau în contrainsurgenţă, în scopul sprijini-
februarie, 2011 195

Teatre de operaţii
rii regimului a cărui eliminare de la putere ar fi reprezentat o ameninţare reală
asupra intereselor naţionale. O largă gamă de criterii erau folosite pentru a
vedea dacă intervenţia era garantată:
• ce tip de regim se confrunta cu insurgenţa (puţin probabil ca un
regim represiv să se bucure de sprijinul american);
• natura insurgenţilor (SuA sprijină regimurile care se confruntă cu
ameninţări de tipul al Qaeda);
• importanţa economică sau geostrategică a statului care se confrun-
tă cu mişcarea de insurgenţă;
• relaţiile tradiţionale cu statul ameninţat;
• costurile umane ale contrainsurgenţei (este mai probabil ca SuA să
intervină într-un conflict care produce dezastre umanitare, decât în altul
care nu le produce).
Din punct de vedere istoric, decizia de a interveni se lua când regimul
pro-american se confrunta cu o insurgenţă pe care nu o putea stăpâni singur,
cu propriile mijloace.
Contrainsurgenţa, văzută din punct de vedere militar, trebuie să contraba-
lanseze şi să integreze şi celelalte componente ale unui conflict. Succesul în
contrainsurgenţă este greu de măsurat pentru că pot fi la fel de multe victorii
ca şi înfrângeri. Rezultatele la nivel naţional pot fi nerelevante la nivel local
care, de asemenea, pot fi diferite de la o zonă la alta. Aşa că planificatorii şi
strategii cu greu ştiu ceea ce funcţionează, este potrivit, sau nu. Doctrina actua-
lă este, parţial, irelevantă deoarece războaiele contemporane pot include unele
elemente ale contrainsurgenţei dar nu sunt, stricto senso, contrainsurgenţe,
reflectă mai mult aspecte specifice secolului trecut privind ducerea războaie-
lor. Pe de altă parte, concentrarea pe contrainsurgenţă poate duce la pierderea
deprinderilor formate deja pentru războaiele clasice. În timp ce doctrinele mili-
tare ale diferitelor state nu reflectă aceste necesităţi, comandanţii din teatrele
de operaţii simt această nevoie şi au reuşit să se adapteze din mers realităţii.
Istoria a dovedit că în executarea unor astfel de operaţii este mai indicat
să se asigure sprijinul necesar pentru partenerii locali, decât să controleze
direct operaţia. Forţele locale sunt înrădăcinate în societate, se bucură de mai
multă legitimitate şi cunosc mult mai bine obiceiurile locale, precum şi tere-
nul. O campanie de contrainsurgenţă condusă de forţele locale poate adesea
să întâmpine mai puţină rezistenţă locală. Problema este că cele mai multe
mişcări insurgente sunt componente ale unui război civil, deci forţele de
securitate pot fi apreciate ca fiind opresoare de către unele părţi ale popula-
ţiei. În contrainsurgenţă se consideră, în general, că 20% reprezintă implica-
re militară, iar 80% politică, dar este greşit să se interpreteze că procentul de
80% reprezintă civili. Însă, în timp ce numai soluţia politică poate încheia un
război, efortul cel mai mare în personal şi costuri îl suportă armata. De ase-
menea, operaţiile de tip contrainsurgenţă solicită în particular capacităţi care
de obicei se consideră că vin în sprijinul operaţiilor, cum ar fi forţe pentru
operaţii speciale, translatori, genişti, poliţie militară, specialişti în diferite
domenii (artă, istorie, religie etc.). În afară de acestea, există multe alte sub-
domenii în care lipsa specialiştilor poate face misiunea şi mai grea. Este
vorba de reconstrucţia societăţii civile, dezvoltarea economică, politici,
informaţii, guvernare şi altele pe care elementul militar, de multe ori, trebu-
ie să le ia în sarcina sa. Din acest punct de vedere, problema pe care o ridi-
că, inclusiv strategii celei mai bune armate din lume – cea americană – este
dacă securitatea poate fi mai bine asigurată prin angajarea de către forţele
militare şi a unor asemenea sarcini sau autoritatea militară trebuie întărită cu
agenţii şi departamente nonmilitare. Dată fiind importanţa câmpului de luptă
politic sau psihologic în insurgenţă şi contrainsurgenţă, armata trebuie să
integreze analizele şi concepţiile din acest domeniu în planificarea operaţio-
nală şi strategică, activitate care necesită, în plus, personal pregătit în dome-
niu, experţi în cultură, psihologi antrenaţi la diferite niveluri unde se face
planificarea. De asemenea, trebuie înţeleasă legătura dintre insurgenţă şi
crima organizată.
O abordare eficientă a desfăşurării operaţiunilor în cadrul contrainsur-
genţei ar însemna adoptarea unei metode de planificare interagenţii, bazată pe
efecte şi concentrată pe următoarele activităţi-cheie:
• Divizarea mişcării de insurgenţă prin mijloace militare, psihologice
şi politice, ceea ce poate include lovituri directe, amnistii, mobilizarea şi
instigarea unor grupuri împotriva altora, asigurarea de alternative pentru
tineri pentru a putea opta pentru un alt mod de viaţă. Relaţionarea cu insur-
genţa nu este necesar să fie armonioasă. Folosirea intrigii în mişcarea de
insurgenţă poate determina comportamentul conducerii insurgenţei.
Identificarea acestor nişe şi exploatarea lor poate fi o lovitură puternică în
favoarea contrainsurgenţei.
• Delegitimizarea mişcării de insurgenţă în ochii populaţiei locale şi
ai altor organizaţii internaţionale.
• Demoralizarea mişcării de insurgenţă, prin crearea şi susţinerea
percepţiei că rezultatele nu sunt cele dorite, viaţa insurgenţilor fiind cople-
februarie, 2011 197

Teatre de operaţii
şită de probleme, insatisfacţii şi periculoasă, prin presiune militară şi ope-
raţii psihologice.
• Ruperea legăturilor dintre mişcarea de insurgenţă şi sprijinul venit
din exterior, prin descoperirea şi distrugerea conexiunilor politice, logisti-
ce şi financiare.
• Lipsirea mişcării de insurgenţă de resurse, atât prin tăierea canale-
lor de alimentare, cât şi prin distrugerea celor existente.
Prin combinarea acestora, comandanţii implicaţi nemijlocit în conduce-
rea contrainsurgenţei vor putea evalua dacă pot sau nu avea rezultate în direc-
ţia dorită şi să ia măsuri de corecţie. Fiecare din aceste măsuri necesită mij-
loace de evaluare a rezultatelor. Evaluarea însă, consideră specialiştii străini,
pentru a fi cât mai obiectivă, trebuie realizată de o structură independentă,
nepartizană, dacă este posibil multinaţională, de personal cu experienţă în
domeniile conexe, nu de structura care conduce operaţia.
În timp ce multe guverne au găsit cele mai potrivite căi şi mijloace de a
contracara războiul popular, factorii care îi motivau pe insurgenţi, respectiv
percepţia de represiune, furia, frustrarea şi incapacitatea de a ameliora aceste
stări prin mijloace politice, au persistat. Ca urmare, deşi unele lucruri nu s-au
schimbat fundamental, insurgenţa a devenit mutantă. Insurgenţa modernă este
caracterizată de complexitate, violenţă şi – prin mijloacele folosite – murda-
ră, dispersată în multiple niveluri de ambiguitate şi persistentă pentru perioa-
de lungi de timp. Sunt, totuşi, câteva schimbări cu efecte care nu sunt pe
deplin înţelese:
– sprijinul diversificat al insurgenţei şi conexiunile acesteia cu crima
organizată;
– interconectarea diferitelor mişcări în adevărate parteneriate zonale
sau globale, cu ajutorul tehnologiei informatizate;
– proiecţia asimetrică a puterii, prin aceasta înţelegându-se capacita-
tea insurgenţilor de a-şi dezvolta capabilităţi la nivel strategic, de a obţine
informaţii de interes strategic şi de a realiza legături regionale sau globa-
le, fără a fi nevoie de un stat patron;
– schimbarea conţinutului ideologic; în timp ce insurgenţa bazată pe
ideologia marxistă pierde teren, cea bazată pe islamul radical este în
ascensiune, fiind sursă de inspiraţie pentru teroriştii sinucigaşi;
– transparenţa, bazată pe tehnologie, globalizare şi tot mai evidenta
posibilitate de mişcare, de mutare a efortului dintr-o zonă în alta.
Concluzii
Experienţa participării la misiuni multinaţionale a pus în atenţia planifi-

catorilor militari, atât români cât şi străini, câteva probleme cel puţin teoreti-
ce, referitoare la:
– cum, la cel nivel şi cu ce rezultate previzibile se poate face apăra-
rea strict naţională, având în vedere că trupele, chiar cele mai experimen-
tate, sunt angajate în contrainsurgenţă, în zone aflate la mare distanţă de
teritoriul naţional;
– ce capabilităţi militare pot fi puse la dispoziţie, luând în considera-
re faptul că fiecare operaţie implică ameninţări multiple şi solicită o pale-
tă largă de mijloace, contrainsurgenţa având un caracter multidimensional;
– când se poate lua în considerare intervenţia, ştiind că o intervenţie
timpurie sau măsurile preventive oferă cea mai bună şansă a succesului, la
un preţ acceptabil.
După 11 septembrie 2001 mediul strategic de securitate a suferit schim-
bări majore, iar insurgenţa a izbucnit ca urmare a declanşării operaţiilor de
stabilitate ENDuRING FREEDOM şi IRAQI FREEDOM. Din moment ce
acest tip de operaţii este foarte probabil să rămână un element important al
strategiei de securitate pe timpul războiului global împotriva terorismului,
este de aşteptat ca armatele statelor să fie întrebuinţate, şi în viitorul previzi-
bil, în sprijinul contrainsurgenţei, iar în acest sens există preocupări dincolo
de ocean de a crea o organizaţie specializată, o instituţie, o structură de genul
Task Force, capabilă în orice moment să-şi asume rolul de a contracara efec-
tele insurgenţei, oriunde în lume unde interesele ar impune acest lucru.
Strategia de intervenţie, după colapsul puterii unui stat, constă în gene-
ral, în trei faze:
1. Intervenţia.
2. Stabilizarea.
3. Predarea responsabilităţilor.
Aşa cum subliniam mai sus, pentru executarea acestor faze, unii analişti
iau în considerare posibilitatea creării unei organizaţii, structuri militarizate,
care să fie în măsură să combată eficient insurgenţa şi să poată îndeplini urmă-
toarele funcţiuni generale:
– identificarea şi prevenirea insurgenţei, prin prevenirea colapsului
statal şi încurajarea reformelor;
februarie, 2011 199

Teatre de operaţii
– pregătirea contrainsurgenţei prin capacităţi interagenţii şi, pe cât
posibil, multinaţionale;
– contracararea insurgenţei.
De asemenea, o astfel de organizaţie trebuie să aibă următoarele caracte-
ristici:
– să domine din punct de vedere informaţional;
– să fie structurată pe interagenţii şi multinaţională, la orice nivel;
– capabilă de reacţie rapidă;
– capabilă să ducă operaţii susţinute de lungă durată;
– interoperabilă cu alte organizaţii neguvernamentale;
– să aibă specialişti în cultură şi psihologie;
– disponibilitate şi capacitate mare de adaptare şi transformare.
Contrainsurgenţa şi angajarea luptei în mod clasic nu sunt sarcini care se
concurează una pe cealaltă, ci mai degrabă care se integrează, fiind în măsu-
ră să răspundă ameninţărilor multidimensionale ale mediului de securitate
contemporan.
Indiferent dacă contrainsurgenţa va domina sau nu, ca formă, acţiunile
militare ale viitorului, este necesar ca şi în doctrina militară românească să se
abordeze acest aspect, cu relevanţă pentru procesul de instrucţie, pentru pre-
gătirea în general a personalului militar care participă la acest gen de acţiuni,
în misiuni individuale, în cadrul unui stat major multinaţional, sau ca unitate,
structură, comandament constituit pentru o anume misiune.
BIBLIOGRAFIE
*** FM 3-24/ Counterinsurgency, 2006.

*** FM 3-07.22/ Counterinsurgency Operations, 2006.
Metz Steven, Miller Raymond – Insurgengy and Counterinsurgency in
the 21st Century. Reconceptualizing Threat and Response, 2004.
Metz Steven – Learning from Iraq: Counterinsurgency in American
Strategy, 2007.
Wipfli Ralph, Metz Steven – Coin of the Realm: US Counterinsurgency
Strategy, 2008.
Terorismul
şi lumea a treia (4)
LOCOTENENT BOGDAN RăDuLESCu
(urmare din nr. 4/2010)
Balcanii şi evoluţia strategică
Întrucât statele sunt unităţi dominante, securitatea naţională este o pro-

blemă centrală atât în cazul referirii ei la stat, cât şi în aplicarea ei mai direc-
tă la elementele sale etnoculturale şi religioase. Permeabilitatea statelor, atât
la ideile cât şi la popoarele asociate cu alte state, şterge graniţele dintre secu-
ritatea internă şi cea naţională. Dispar astfel distincţiile între cetăţeni şi stră-
ini, politică internă şi internaţională, astfel, chiar şi simplul schimb de idei şi
de comunicare putând duce la ameninţări culturale semnificative politic (cum
este cazul reacţiei fundamentaliştilor islamişti la penetrarea ideilor occidenta-
le în lumea arabă). Problemele de limbă, religie şi tradiţie culturală deţin un
loc important în ideea de stat şi pot avea nevoie să fie apărate sau protejate în
cazul „importurilor” culturale, atât de seducătoare de multe ori. Multe conflic-
te au la bază credinţe, cele mai multe rezultând din ciocnirea aspectelor reli-
gio-politice ale comunităţilor aflate în conflict şi asocierea lor cu politicile
guvernamentale. Educarea aderenţilor în spiritul urii sau adversităţii faţă de
februarie, 2011 201

Teatre de operaţii
tot ceea ce constituie „lumea exterioară”, în cazul religiilor „militante”, ce
practică şi un „prozelitism agresiv”, este un fapt real de necontestat. Adepţii
acestor religii pot recurge relativ simplu la violenţa armată pentru a-şi atinge
obiectivele politice, culturale şi economice, dar ordinea internă şi internaţio-
nală trebuie să se raporteze la lege şi instituţii, la aranjamente, negocieri, com-
promisuri, pe căi raţionale.
Tendinţele au impus un mediu de securitate internaţional caracterizat de
un grad ridicat de fluiditate şi o variabilitate din ce în ce mai pregnantă a
rezultantei relaţiilor (interacţiunilor) diverşilor actori pe scena globală. Acest
caracter variabil este justificat în multe dintre cazuri, cel puţin la nivel regio-
nal, de reacţiile anumitor actori, reacţii rezultate din modul de percepere a
acţiunii celorlalţi actori. Nu de puţine ori aceste percepţii sunt greşite, ceea ce
face ca reacţiile ce le preced, dacă nu urmează calea civilizată a dialogului şi
cooperării, să devină surse de tensiuni şi chiar crize ce pot afecta în mod sem-
nificativ starea de stabilitate existentă la un moment dat în diferitele niveluri
ale mediului de securitate. Iau naştere astfel riscuri şi ameninţări a căror natu-
ră poate fi numită de percepţie. În ceea ce priveşte dimensiunea etnico-reli-
gioasă a securităţii, aceasta este de o importanţă covârşitoare, pentru că are
drept sursă modul în care este percepută de o anumită categorie de actori, sau
de fiecare actor în parte (minorităţi etnice şi religioase, în cazul nostru).
Din alt punct de vedere, în opinia noastră, religia şi etnicul au devenit
aspecte majore în evoluţia securităţii, pentru că sunt aspecte ce sunt percepu-
te ca având influenţă direct asupra suveranităţii statelor, nu de puţine ori ten-
siunile, crizele şi conflictele de natură etnico-religioasă având ataşate reven-
dicări teritoriale, făcând problematică, la nivel extern, cooperarea dintre state
şi conducând, astfel, la probleme de securitate. De asemenea, influenţa aces-
tora asupra securităţii a fost evidentă şi prin urmările provocate în cadrul
intern, după cum ne-au demonstrat cazurile Iugoslaviei şi fostei uRSS,
demonstraţii mai mult decât explicite pentru modul în care aspectele etnice şi
religioase au constituit cauze ale degradării securităţii în regiuni de un interes
strategic ridicat pentru Europa şi comunitatea internaţională în ansamblul ei.
Primul şoc major a fost la momentul revoluţiei islamice iraniene, iar de atunci
a început să devină limpede că religia, ca factor în conflict, începe să joace un
rol important fie în provocarea unor conflicte, fie în exprimarea lor. Pentru că
cel mai frecvent, religia apare în conflict precum o marcă a specificului etnic.
O cercetare care să aibă ca temă studiul aspectelor etnico-religioase ale secu-
rităţii se înscrie în domeniul preocupărilor de aprofundare şi diversificare a
Terorismul şi lumea a treia
cercetărilor fundamentale de securitate politico-militară, în context intern şi
internaţional. Totodată, trebuie menţionată existenţa corelării acestei teme cu
principalele tendinţe din domeniile analizei internaţionale de securitate, dina-
mizate de procesele tehnologice şi de altă natură, la început de secol XXI. De
câţiva ani buni, în studiul evoluţiei scenei internaţionale se impune tot mai
mult o nouă direcţie de cercetare: aceea a trendurilor culturale, a formelor de
gândire, a modelelor după care se dezvoltă fundamentul ideatic într-un anu-
mit cadru cultural. În acest fel există posibilitatea de a pătrunde subtil până în
profunzimea unei anume gândiri, până la „sistemul” de elaborare a reprezen-
tărilor şi sugerând astfel motivaţiile şi resorturile ei subtile, chiar inconştien-
te uneori, dar existente în viaţa indivizilor şi a societăţilor.
Evenimentele istorice ale ultimelor două decenii (terorism, conflicte ce
au la bază aspecte identitare – etnice şi religioase – sau memoria istorică), pre-
cum şi apariţia unor noi tipuri de vulnerabilitate, au aprofundat dezbaterile
asupra securităţii printre teoreticieni şi factori decizionali deopotrivă.
Dezbaterea asupra componentelor securităţii şi a modurilor cum se poate
realiza securitatea au devenit din ce în ce mai complexe şi mai specializate.
Elemente integrate unor aspecte mai largi, prin modul lor de concretizare pe
scena relaţiilor internaţionale au fost considerate în mod special în demersul
de a trece dincolo de conceptele şi definiţiile apriorice care, uneori, exclud
aspecte importante ce devin vizibile sub forma lor concretă de manifestare.
Nedorind să dezvoltăm o complexă aporie a securităţii, care să înmulţească
doar numărul celor existente, vom face încă de la început o delimitare clară a
aspectelor asupra cărora ne vom apleca în continuarea studiului nostru, aspec-
te a căror problemă a fost ridicată relativ recent pe scena studiilor de securi-
tate, şi anume aspectele legate de etnie, religie.
Termenul desemnează, cel mai adesea, o entitate integrată sistemului
social, construită de către indivizii unei culturi sau societăţi (comunităţi),
aceasta existând pentru că acei indivizi sunt de acord să se comporte ca şi cum
ar exista, sau să respecte anumite reguli sau convenţii. Exemple de construc-
ţii sociale sunt numeroase: bani, titluri, guverne, naţionalitate, universităţi,
corporaţii etc. Deşi aprins dezbătute, construcţiile sociale pot cuprinde: limba,
clasa socială, religia, moralitatea.
Diversificarea şi amplificarea ameninţărilor şi provocărilor la adresa
securităţii evidenţiază faptul că doar cooperarea dintre statele europene nu
este suficientă. În aceste condiţii, relaţia transatlantică s-a dovedit a fi de neîn-
locuit, în ciuda divergenţelor dintre Europa şi America, apărute pe timpul
februarie, 2011 203

Teatre de operaţii
intervenţiei din Irak. Prin dialog şi cooperare acestea au fost depăşite, obţi-
nându-se progrese substanţiale în ceea ce priveşte implementarea politicii de
securitate şi apărare, atât la nivel regional, cât şi la nivel global. Consecventă
obiectivelor sale, uE a dezvoltat Politica Europeană de Securitate şi Apărare
(PESA).
Evenimentele politice majore recente, declanşarea „războiului împotriva
terorismului”, constituirea Consiliului NATO-Rusia, lărgirea organizaţiilor
internaţionale de securitate (NATO-cele şapte state, printre care şi România,
uE – prin primirea celor 10 state şi, din 2007, aderarea României şi
Bulgariei), reconfirmarea opţiunilor ucrainei de aderare la Alianţa Nord-
Atlantică şi la uniunea Europeană, după alegerile din 2005, demonstrează
dinamismul fără precedent al mediului actual de securitate.
Riscurile şi ameninţările clasice la adresa securităţii europene se menţin
la nivel minim, de actualitate rămânând cele asimetrice, respectiv fenomenul
terorist, sub toate formele sale de manifestare (Madrid, Cecenia, Moscova,
Osetia de Nord, Irlanda de Nord).
Riscurile proliferării fenomenului terorist în statele europene tind să se
amplifice, mai ales în acele ţări în care există instabilitate politică şi în rândul
cărora se constată apariţia unor lideri sau grupări cu atitudini din ce în ce mai
radicale sau de tip nedemocratic. Terorismul islamic continuă să se adapteze
la noile condiţii, în care riposta internaţională şi-a demonstrat fermitatea
(Kosovo, Bosnia-Herţegovina), prin renunţarea la structurile ierarhic-vertica-
le şi înlocuirea lor cu celule (structuri) regionale independente, dar care invo-
că o ideologie comună; crima organizată transnaţională, în care frauda banca-
ră, corupţia, migraţia ilegală, traficul de armament şi droguri devin dominan-
te; existenţa statelor şi zonelor prost guvernante, care facilitează proliferarea
şi manifestarea ameninţărilor asimetrice (Cecenia, Bosnia-Herţegovina,
Kosovo).
„De o săptămână, stafia terorismului bântuie prin Europa. Exploziile din
trenurile spaniole au distrus iluziile acelora care clamau: «Teroriştii au ce au
cu Israelul şi cu Statele unite. Noi, europenii, nu trebuie sa ne temem». Acum,
europenii se tem. Din Madrid la Moscova, activităţi cotidiene – ca mersul la
piaţă, călătoria cu metroul, cu autobuzul, cu trenul sau cu avionul comportă o
doză de risc. Riscantă este prezenţa în toate locurile publice: staţii de cale
ferată, aeroporturi, săli de spectacole. Dată fiind imaginaţia teroriştilor, nici
stadioanele şi sălile de sport nu mai pot fi considerate locuri sigure.”1 Kosovo
s-a transformat într-unul din cele mai mari focare europene ale traficului de
droguri şi terorism. Al-Qaeda şi-a stabilit baze în provincia care a devenit un
centru important pentru traficul de heroină, ţigări, benzină şi prostituate.
Mafia albaneză şi grupările paramilitare care, conform oficialilor trupelor de
securitate, au legături strânse cu militanţii Al-Qaeda din regiune fac, de ase-
menea, trafic internaţional. Mai mult de 80% din heroina ce ajunge în Europa
de vest trece prin Kosovo, unde, conform Interpolului, au fost puse în func-
ţiune mai multe laboratoare pentru producerea drogului.
un raport al Oficiului Naţiunilor unite de luptă împotriva drogurilor şi a
crimei (ONuDC) relevă faptul că Balcanii devin o zonă din ce în ce mai sigu-
ră din punct de vedere al criminalităţii organizate. În februarie 2008, un alt
raport al Departamentului de Stat al SuA arăta exact contrariul, în care
Balcanii reprezentau „poarta de intrare” a drogurilor provenite în special din
Afganistan cu destinaţia Occident.
Conform statisticilor întocmite de Tribunalul penal ONu pentru fosta
Iugoslavie, cu sediul la Haga, în Kosovo (2003) au fost omorâţi 1 192 sârbi,
1 303 au fost răpiţi şi 1 305 răniţi. În iunie 1999, imediat după încetarea bom-
bardamentelor NATO, au fost omorâţi 547 sârbi, iar 932 au fost răpiţi. În vara
lui 2002, într-unul din cele mai oribile masacre, doi adolescenţi sârbi au fost
omorâţi şi alţi patru răniţi de către militanţii etnici albanezi în timp ce înotau
în răul Bistrica, lângă localitatea Pec. violenţele continuă în ciuda prezenţei
unei forţe NATO de menţinere a păcii ce numără 18 000 oameni, plus 4 000
de poliţişti din partea comunităţii internaţionale. Sârbii, care acum reprezintă
5% din populaţie, în scădere de la 10% înainte de campania NATO, constitu-
ie ţintele principale pentru grupările paramilitare.
Serviciile secrete ale armatei olandeze, MIvD (De Militaire
Inlichtingen-en Veiligheidsdienst) şi-au extins aria de spionaj în zona
Balcanilor, unde analizează mişcările fundamentaliste islamice şi cele naţio-
nalist-extremiste, scrie ziarul olandez „Telegraaf”.
Ştirea de mai sus a fost transmisă în scris Camerei inferioare a
Parlamentului olandez (Tweede Kamer) de către ministrul olandez al apărării,
Eimert van Middelkoop, ca răspuns la interpelările Comisiei parlamentare
permanente pentru apărare (Kamercommissie voor Defensie). Conform dem-
nitarului olandez, „în Bosnia-Herzegovina există câteva grupări islamiste
radicale situate în zone greu accesibile, unde controlul exercitat de autorităţi-
le bosniace este dificil de realizat”.
Problema islamului radical se pune însă şi în alte ţări din Balcani, pre-
cum Macedonia, Kosovo, Muntenegru sau Serbia, unde islamismul radical se
februarie, 2011 205

Teatre de operaţii
prezintă sub forma unei reţele de organizaţii cu operare regională. Aceste
organizaţii fac eforturi în direcţia punerii în aplicare a legii islamice Sharia.
Potrivit MIvD, doar o mică parte din aceste organizaţii foloseşte forţa, cele
mai multe din aceste reţele ocupându-se în special cu răspândirea modelelor
lor ideologice, prin intermediul predicilor şi al educaţiei. În Albania, Kosovo
şi Serbia serviciile secrete ale armatei regale olandeze se ocupă şi cu analiza-
rea mişcărilor naţionalist-extremiste, în timp ce în Kosovo eforturile sunt
îndreptate, de asemenea, şi în direcţia crimei organizate care, potrivit lui van
Middelkoop, este foarte răspândită în zonă.
Extremiştii islamişti care activează în Irak trimit spre Europa comba-
tanţi bine antrenaţi care ar putea declanşa atacuri de mare anvergură, averti-
zează autorităţile germane. Germanii au decis să tragă un nou semnal de alar-
mă în legătură cu ameninţarea teroristă ce planează asupra continentului
european, după descoperirea în această ţară a unei celule a grupării Ansar al-
Islam. După ce agenţiile germane de informaţii au sugerat că gruparea plă-
nuia să-l asasineze pe premierul irakian în Berlin, pe 3 decembrie, poliţia a
arestat trei irakieni, suspectaţi că ar fi membri ai Ansar al-Islam. Potrivit ace-
loraşi surse, 20 de susţinători ai Ansar al-Islam au fost arestaţi în Europa în
ultimul an. Oficialii germani sunt de părere că numai în ţara lor se află peste
100 de membri ai acestei organizaţii. Mullahul Krekar, liderul spiritual al
grupării, a trăit mai mulţi ani ca refugiat în Norvegia, iar investigatorii cred
că mişcarea dispune de alţi 500-1 000 de recruţi în Italia şi Marea Britanie.
Ansar al-Islam a fost format în teritoriile controlate de kurzi din nordul
Irakului, iar când bazele sale au fost bombardate, chiar la începutul războiu-
lui, în martie 2003, unii dintre membri se pare ca ar fi fugit spre Europa,
explică specialiştii.
„Structuri şi persoane având legături cu al-Qaida” s-au instalat în
Balcani, afirmă directorul serviciilor bulgare de informaţii, Kirceo Kirov, într-
un interviu publicat de ziarul „Trud”. „În Balcani există persoane care s-au
aflat în Cecenia şi în Afganistan. unele dintre acestea ar fi putut acţiona în
Irak. Circulaţia acestor persoane nu este întâmplătoare şi ele trebuie suprave-
gheate”, spune Kirov, subliniind importanţa datelor culese cu privire la fieca-
re dintre acestea. „Cel mai mic lider sau membru al acestor structuri ar putea
lua decizia de a comite un act terorist şi de a-l atribui al-Qaida”, continuă
generalul Kirov, precizând că „există o ameninţare teroristă împotriva
Bulgariei”, care se situează „într-o zonă încă tulbure din Balcani” şi care a
„servit uneori drept bază logistică pentru structurile teroriste”.
În ciuda faptului că Secretarul de stat american Condoleezza Rice a
declarat : „E timpul ca Serbia să îşi vadă de drum şi să accepte că acest
Kosovo nu le mai aparţine. În definitiv, vorbim despre ceva ce s-a întâmplat
în anul 1389!” (bătălia de la Kosovo, când coaliţia forţelor creştine – sârbi,
bosniaci, unguri, chiar şi români trimişi de Mircea cel Bătrân – a fost învinsă
de Imperiul Otoman), totuşi unele elemente nu pot fi ignorate:
„Al-Qaeda” dispune şi astăzi de celule în Bosnia-Herţegovina şi „nu va
părăsi niciodată această ţară”, a declarat reprezentantul acestei organizaţii
teroriste care a executat o pedeapsă de 12 ani în închisoarea din oraşul bos-
niac Zenitza. Interviul său a fost publicat în ziarul „Glas Srpske”, care apare
în oraşul Banja-Luka. Este vorba de fostul „ofiţer” al reţelei „al-Qaeda”, Ali
Ahmed Ali Hamad din Bahrain, condamnat în anul 1997 pentru organizarea
unei explozii în oraşul bosniac Mostar. El continuă să-şi nege vina, însă vor-
beşte despre alte etape ale activităţii sale în calitate de comandant al uneia din
unităţile detaşamentului de tristă memorie „Modjahed”.
În timpul războiului civil etnic din Bosnia-Herţegovina din anii 1992-
1995, fundamentalişti din întreaga lume musulmană adunaţi sub steagul său
au săvârşit crime sângeroase împotriva populaţiei slave – croaţi şi sârbi – din
această fostă republică iugoslavă. În interviul acordat ziarului „Glas Srpske”,
Ali Hamad îşi aminteşte de pregătirea efectuată în taberele „al-Qaeda” din
Afganistan, unde jurământul său de luptă a fost primit la Djelalabad de însuşi
usama ben Laden. El a venit în Balcani în toamna anului 1992: la început la
Zagreb, unde a fost întâmpinat de reprezentanţii organizaţiei umanitare inter-
naţionale “Agenţia pentru ajutorarea «lumii a treia»”, iar după aceea prin
Split – în localitatea bosniacă Travnik. „al-Qaeda” avea deja atunci în Bosnia-
Herţegovina o aşa-zisă „Academie militară”. După absolvirea ei, Ali Hamad
a devenit comandantul unui detaşament de islamici cu un efectiv de peste 100
de oameni.
Majoritatea acestora erau arabi, însă au terorizat populaţia sârbă şi 25 de
turci. Ali Hamad povesteşte cum în timpul anchetei, iar mai târziu în discuţii-
le cu lucrătorii serviciilor speciale bosniace şi cu reprezentanţii Tribunalului
de la Haga care l-au vizitat, el a vorbit deschis despre crimele împotriva popu-
laţiei civile sârbe şi croate şi cum autorităţile i-au acoperit după război pe cri-
minalii de război. Însă, potrivit lui, toate aceste mărturisiri nu au fost suficient
de interesante pentru organele de justiţie corespunzătoare pe care în primul
rând trebuia să le intereseze aceste declaraţii. De altfel, lucrurile nu se limi-
tează numai la Bosnia. Exact cu prilejul împlinirii a cinci ani de la atentatele
februarie, 2011 207

Teatre de operaţii
de la 11 septembrie 2001, postul de televiziune „Al-Jazeera” din Qatar a pre-
zentat o înregistrare video cu pregătirea acestor crime, filmată personal de
membrii „al-Qaeda”. În această înregistrare video teroriştii numesc una din
zonele atenţiei lor sporite provincia sârbă Kosovo pe care SuA şi Europa
Răsăriteană se pregătesc astăzi să o dăruiască extremiştilor albanezi locali,
strânşi legaţi de „al-Qaeda”. Se ştie deja că liderul de atunci al uCK, Hashim
Taci, în prezent deputat în Adunarea provinciei, a adoptat decizia privind înce-
perea războiului în Kosovo în anul 1995, la întâlnirea cu usama Ben Laden
din capitala Albaniei, Tirana.
Dosarul Kosovo şi nesoluţionarea pe fond a problemei albaneze, conso-
lidarea influenţei fundamentalismului islamic, tendinţele naţionalist-extremis-
te care alimentează tensiunile interetnice îngreunează eforturile de normaliza-
re a situaţiei din regiune2.
Menţinerea şi amplificarea acestor fenomene afectează securitatea euro-
peană, în special prin potenţialul de export de crimă organizată şi terorism pe
care îl prezintă unele state din Balcanii de vest.
Kosovo este principalul dosar de interes pentru România în 2005, anul
care va marca evaluarea cuprinzătoare a activităţii misiunii ONu şi a autori-
tăţilor provizorii de la Priştina. Kosovo este în vecinătatea noastră imediată şi
reprezintă o problemă de securitate majoră şi un element-cheie pentru stabili-
zarea regiunii3.
un rol din ce în ce mai important în determinarea cursurilor de acţiune a
grupurilor minoritare îl are şi implicarea sau neimplicarea factorilor externi
(organizaţiile de securitate). Spre exemplu, la Kosovska Mitrovica (17 martie
2004), grupuri de albanezi au atacat forţele de menţinere a păcii şi au trecut
în forţă podul care desparte cele două comunităţi din oraş. Cauzele ce au
generat violenţele nu au fost numai fricţiunile repetate cu Belgradul şi suspi-
ciunea între cele două comunităţi, ci şi frustrarea populaţiei albaneze şi lipsa
de încredere în intenţiile comunităţii internaţionale privind stabilirea statutu-
lui provinciei.
Conflictele lumii a treia
Singurele demersuri cu o oarecare eficienţă, cel puţin pe termen scurt, în

domeniul tentativelor de soluţionare a unor dispute etnice, rămân cele ale sta-
telor implicate sau cu interese majore într-o regiune anume, şi mai puţin cele
ale organizaţiilor cu mandat în acest sens (ONu, OSCE)”4.
Se evidenţiază tendinţa factorilor de putere de a spori importanţa struc-
turilor în care deţin rolul principal, în scopul asigurării unei poziţii cât mai
avantajoase în noua arhitectură de securitate. Riscurile şi ameninţările asime-
trice se amplifică în intensitate şi ca arie de manifestare, iar prevenirea şi con-
tracararea acestora va constitui în continuare o prioritate absolută, atât pentru
statele democratice, cât şi pentru organizaţiile internaţionale de securitate.
Dacă în trecut terorismul era în general menţinut mai mult sau mai puţin
sub control, în secolul al XX-lea el a suferit treptat un proces de internaţiona-
lizare, favorizat fiind de explozia informaţională, de mijloacele oferite de
cuceririle ştiinţei şi tehnologiilor noi, cât şi de sprijinul direct sau indirect al
unor state interesate.
Pe măsura trecerii în secolul al XXI-lea s-au putut constata efecte tot mai
primejdioase ale terorismului, alimentat mai ales de fundamentalismul isla-
mic şi de conflictul menţinut între palestinieni şi ţările arabe care-i susţin, pe
de o parte, şi statul Israel, sprijinit de SuA şi toate ţările democrate, pe de altă
parte.
Rata expansiunii demografice şi rata de analfabetism au mers umăr la
umăr, dar pe măsură ce alfabetizarea a câştigat teren şi familia nu a mai avut
doar rol biologic, expansiunea demografică s-a redus dramatic. Oricum, ame-
ninţarea demografică era o armă pe termen lung, pe termen scurt demografia
Egiptului, Siriei, Iordaniei nu au făcut diferenţa în războaiele cu Israelul. Cert
este însă că şi resursa demografică începe să se epuizeze. În paralel cu stag-
narea islamică, Occidentul devine tot mai liberal, mai permisiv şi mai ademe-
nitor pentru individul de rând. Îşi globalizează economia şi îşi perfecţionează
mecanismele. vestul îşi face probleme pentru creşteri anuale sub 1%, mici ca
procent dar imense în cifre absolute: 1% creşterea anuală a economiei ameri-
cane reprezintă mai mult decât economia Egiptului.
Problema este foarte dificilă, căci nu este vorba de a deschide unul sau
mai multe fronturi împotriva unor state vinovate, ci de necesitatea depistării
unei reţele planetare de cuiburi teroriste (depozite de arme, locuri de antrena-
ment, centre de informare, depozite bancare, unităţi economice etc.), ce for-
mează o vastă şi complexă structură multinaţională care trebuie anihilată. La
acestea se adaugă caracterul clandestin şi conspirativ al structurilor teroriste.
Interesele şi obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt însă
generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influenţat pozitiv
februarie, 2011 209

Teatre de operaţii
de procesele de integrare europeană şi euro-atlantică, de extinderea comuni-
tăţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democraţiei şi economiei
de piaţă, de adâncirea colaborării regionale. Totuşi, există fenomene de insta-
bilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare
sau izolare a unor state. Ţările din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est se
confruntă cu dificultăţi economice, sociale şi politice, asociate procesului de
tranziţie spre societatea bazată pe principiile democraţiei şi economiei de
piaţă, care pot genera destule ameninţări la adresa securităţii statelor din
regiune.
În concluzie, considerăm că, pe lângă strategiile politico-militare, alian-
ţele politice ce se construiesc astăzi, organismele internaţionale de securitate
constituite pentru a contracara ameninţările la adresa mediului internaţional
de securitate, sistemul politic al relaţiilor internaţionale trebuie să suporte
câteva modificări, dintre care amintim: reformarea instituţiilor politice inter-
naţionale şi regionale şi adaptarea lor la noile perspective geopolitice; relan-
sarea credibilităţii şi autorităţii politice internaţionale (dintre acestea,
Organizaţiei Naţiunilor unite îi revine un rol deosebit în promovarea unui nou
sistem al relaţiilor internaţionale, care să aibă ca valori fondatoare democra-
ţia, toleranţa, recunoaşterea diversităţii şi coexistenţei civilizaţiilor şi culturi-
lor democrate, încurajarea şi susţinerea statelor care promovează democraţia
şi pacea); redefinirea noilor valori şi ţinte ale politicii internaţionale în condi-
ţiile dispariţiei bipolarismului şi ale noilor provocări geostrategice pe care le
aduce globalizarea neoliberală; afirmarea unei noi filozofii a politicii relaţii-
lor internaţionale, fundamentată pe principiul multipolarismului acceptat
(această perspectivă este doar una de viitor, atât timp cât între SuA şi celelal-
te puteri mondiale sau regionale se realizează un parteneriat politic concuren-
ţial); soluţionarea politică durabilă a diferendelor din Orientul Mijlociu, în
special a conflictului israeliano-palestinian.
Organizaţiile teroriste se pot pregăti şi activa beneficiind de libertate
mare de acţiune. Este cazul organizaţiei teroriste Al Qaeda, ce a reuşit să orga-
nizeze tabere de antrenament în Afganistan fără a se teme de interferenţe din
partea statului. Iar exemplele pot continua: provinciile de la frontiera de nord
a Pakistanului, unde există un control guvernamental limitat în regiunile pas-
htune; Yemen, unde puterea guvernului central este slabă în comparaţie cu cea
a triburilor; Cecenia, care a beneficiat de un control guvernamental limitat, în
special în perioada dezintegrării uRSS; Kosovo şi Albania, slabe, frământate
după criza iugoslavă, unde achiziţionarea de arme era extrem de facilă, mai
ales în perioada imediat următoare calmării crizei.
O cercetare care să aibă ca temă studiul aspectelor etnico-religioase ale
securităţii se înscrie în domeniul preocupărilor de aprofundare şi diversificare a
cercetărilor fundamentale de securitate politico-militară, în context intern şi
internaţional. Totodată, trebuie menţionată existenţa corelării acestei teme cu
principalele tendinţe din domeniile analizei internaţionale de securitate, dinami-
zate de procesele tehnologice şi de altă natură, la început de secol XXI. De câţi-
va ani buni, în studiul evoluţiei scenei internaţionale se impune tot mai mult o
nouă direcţie de cercetare: aceea a trendurilor culturale, a formelor de gândire,
a modelelor după care se dezvoltă fundamentul ideatic într-un anumit cadru cul-
tural. În acest fel există posibilitatea de a pătrunde subtil până în profunzimea
unei anume gândiri, până la „sistemul” de elaborare a reprezentărilor şi suge-
rând astfel motivaţiile şi resorturile ei subtile, chiar inconştiente uneori, dar
existente în viaţa indivizilor şi a societăţilor.
Evenimentele istorice ale ultimelor două decenii (terorism, conflicte ce
au la bază aspecte identitare – etnice şi religioase – sau memoria istorică), pre-
cum şi apariţia unor noi tipuri de vulnerabilitate au aprofundat dezbaterile
asupra securităţii printre teoreticieni şi factori decizionali deopotrivă.
Dezbaterea asupra componentelor securităţii şi a modurilor cum se poate
realiza securitatea au devenit din ce în ce mai complexe şi mai specializate.
Elemente integrate unor aspecte mai largi, prin modul lor de concretizare pe
scena relaţiilor internaţionale, au fost considerate în mod special în demersul
de a trece dincolo de conceptele şi definiţiile apriorice care, uneori, exclud
aspecte importante ce devin vizibile sub forma lor concretă de manifestare.
Nedorind să dezvoltăm o complexă aporie a securităţii, care să înmulţească
doar numărul celor existente, vom face încă de la început o delimitare clară a
aspectelor asupra cărora ne vom apleca în continuarea studiului nostru, aspec-
te a căror problemă a fost ridicată relativ recent pe scena studiilor de securi-
tate, şi anume aspectele legate de etnie, religie.
Islamul nu se poate identifica cu fundamentalismul islamic, cu integris-
mul, şi cu atât mai puţin cu acţiunile teroriste. Musulmanii au înţeles că nu au
decât de suferit de pe urma terorismului şi simt din ce în ce mai mult nevoia
de a-şi exprima clar poziţia. Războiul împotriva terorismului îi loveşte, ade-
sea, şi pe ei, chiar dacă terorismul nu trebuie atribuit lumii islamice, ci doar
extremismului islamic şi, în ultimă instanţă, extremismului de orice fel.
Acestea sunt, desigur, manifestări. Se aşteaptă de la lumea islamică nu doar
delimitări de acest fenomen, ci şi analize serioase şi profunde şi acţiuni. Dacă
februarie, 2011 211

Teatre de operaţii
principalele acţiuni teroriste cu care se confruntă astăzi lumea provin din zona
fundamentalismului islamic, apoi primii care trebuie să caute cauzele acestui
fenomen şi să acţioneze pentru a-l pune sub control trebuie să fie islamiştii.
Este posibil ca, în viitor, islamismul să nu se mulţumească cu o simplă deli-
mitare sau cu o simplă atitudine de condamnare, ci să participe efectiv la ana-
liza, gestionarea şi combaterea acestui fenomen. Astfel de acţiuni ar putea
veni, deopotrivă, din lumea politică a ţărilor islamice, din zona ştiinţifică, şi
mai ales din zona religioasă. Deocamdată, astfel de analize făcute de islamişti
nu există sau, dacă există, nu au efectul aşteptat. De aici nu rezultă că islamul
este solidar cu terorismul, ci doar concluzia că nu se implică suficient în
cunoaşterea şi combaterea lui. Islamiştii din ţara noastră s-au delimitat cate-
goric faţă de terorism şi nu avem niciun motiv să nu-i credem. Însă ei sunt
extrem de vulnerabili la infiltrarea în rândul lor a unor terorişti sau grupuri
teroriste.
Strategiile de combatere a fenomenului terorist pun şi trebuie să pună în
operă numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după atacurile
de la 11 septembrie 2001, nu există stat important, organizaţie internaţională,
alianţă sau coaliţie care să nu fi abordat, într-o formă sau alta, problema com-
baterii terorismului. uniunea Europeană promovează un sistem multilateral
eficace, bazat pe Charta Naţiunilor unite. O ordine internaţională fundamen-
tată pe state democratice, bine guvernate, constituie garanţia cea mai bună de
securitate. Cu alte cuvinte, acest concept cere un sistem de strategii directe şi
indirecte prin care, realizându-se dezideratele politice ale unor guvernări
democratice şi ale unei politici internaţionale bazată pe Charta ONu, se înfăp-
tuieşte, în mod indirect, şi o reducere la maximum a faliilor şi zonelor care
generează terorism.
Consacrarea resurselor energetice, a petrolului în mod deosebit, ca ele-
ment al securităţii, a fost un proces îndelungat, permanent şi consecvent de
infiltrare în cotidian. A devenit, astfel, generator al multora din indicatorii
calităţii vieţii, influenţând domeniul securităţii atât pe verticala sa (individ,
comunitate, stat, regiune), cât şi pe orizontală (politică, economie, apărare,
mediu). Mare parte din activităţile economice este susţinută, direct sau indi-
rect, de petrol şi gaze naturale. Anumite domenii precum transporturile, indus-
tria prelucrătoare, energetică depind aproape în totalitate de aceste resurse. O
eventuală dereglare a funcţionării acestora ar provoca pierderi economice cu
efecte interne incalculabile, ar modifica ierarhiile internaţionale, fenomene
care, practic, ar destabiliza lumea. De aceea geopoliticile şi geostrategiile
urmăresc, în esenţă, accesul la sursele energetice, în special la petrol, libera
circulaţie a acestuia, dar şi ocuparea unor poziţii avantajoase ori punerea în
dificultate a concurenţei. Însă, se caută şi alte resurse care să-l înlocuiască, în
afara energiei nucleare. una dintre acestea ar putea fi gazele naturale. Au fost
descoperite aproximativ în aceleaşi zone unde se află câmpurile petroliere,
deci, necesită aceleaşi căi de acces, iar trecerea la o infrastructură industrială
bazată pe gaze naturale nu ar impune modificarea totală a modelelor de dez-
voltare. Dar şi ele sunt o sursă epuizabilă. Este un motiv suficient ca această
perspectivă să reactualizeze, din când în când, discuţiile asupra limitelor dez-
voltării. Oricum, păstrând încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi mereu
resursele necesare dezvoltării, inclusiv a surselor alternative de energie, nu
pot rămâne neobservate jocurile politice şi militare în jurul celor existente,
care vor asigura mare parte din necesarul de energie în viitorul apropiat.
În evoluţia procesului de realizare a securităţii se constată în ultimii ani
o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilităţii la nivel regional, ca o
etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internaţiona-
lă pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Africa sunt conclu-
dente. Evidentă a fost şi extinderea sistemului de apărare şi securitate al
NATO, prin primirea de noi membri, precum şi eforturile uniunii Europene
de a dezvolta un model de gestionare a dinamicii de securitate la scara între-
gului continent. În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe
care statele şi le-au propus să le rezolve a condus la creşterea numărului şi
volumului organismelor internaţionale. Rezultatele activităţii lor au fost rele-
vante: s-au diminuat pericolele şi ameninţările, deşi nu au fost eradicate con-
flictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele
de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.
Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială, după
o perioadă apreciabilă de reflux, s-a revigorat. În schimb, ameninţările trans-
naţionale (terorismul, migraţia şi traficul de droguri şi materiale strategice,
crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor, au mai multe
şanse de a se propaga la scară planetară. Accesul diferenţiat al statelor la
resurse afectează relaţiile dintre acestea. Deşi numărul şi amploarea conflic-
telor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-au amplificat şi diversi-
ficat modalităţile de rezolvare prin forţă a divergenţelor de natură etnică şi
religioasă.
Progresele ştiinţei şi tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o
parte, la polarizarea celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii
februarie, 2011 213

Teatre de operaţii
dezvoltate, oferindu-le posibilitatea de a pregăti un război de generaţia a Iv-
a, iar pe de altă parte, la scăparea de sub control a comerţului cu arme şi mij-
loace NBC. Labilitatea perioadei de tranziţie, pe care o parcurgem până la rea-
lizarea unui sistem de securitate stabil, se va răsfrânge şi asupra următorilor
ani. Motoarele principale ale instabilităţii vor rămâne aceleaşi. Dacă nu vor
apărea condiţii şi circumstanţe sau o concentrare de putere realizată pe baza
înţelegerii dintre statele lumii care să diminueze sursele de instabilitate exis-
tente, trendul ordinii mondiale nu va conduce către o lume mai sigură.
(continuare în nr. 2/2011)
NOTE:
1
General de brigadă Floca Mihai, „Spre un front antiterorist european”.
2
Fulga Gheorghe, revista “Defensa” nr. 320/2004 şi La Lettre Diplomatique
– nr. 67/2004.
3
ungureanu Răzvan, ministrul de externe – declaraţii de presă după întâlnirea
Comitetului Interministerial pentru Problematica Consiliului de Securitate al ONu –
23 februarie 2005.
4
Frunzeti Teodor, „Dinamici globale şi actori non-statali” (Articol introdus pe
01/08/2005).
Analiza predictivă în
combaterea terorismului
CăPITAN CONSTANTIN-CRISTIAN ZAvATE
Résumé
Les événements du 11 Septembre 2001 ont généré, en plus des
conséquences politiques directes et militaires, un renouveau considé-
rable du concept de l'intelligence, que les opérations militaires qui ont
suivi les attaques terroristes contre les États-Unis d'Amérique ont con-
duit à l'identification d'un « vide » important dans ce domaine (au
niveau conceptuel et surtout dépourvu de procédure) et on peut con-
stater que bon nombre des grandes puissances militaires du monde n'
étaient pas prêtes réagir a telle menace. Nous pouvons observer que,
au début du deuxième millénaire, les grandes puissances militaires ont
été dans un processus de « relaxation » proposée par la redéfinition
des stratégies politiques et militaires, disparaissant sous la pression de
la guerre froide. Les principaux acteurs du monde sont trop invoqué à
ce moment-là, l'avantage technologique avec juste un peu de temps
auparavant, a permis de « découvrir » et de garder un oeil sur un
adversaire plus puissant, plus organisés et donc plus dangereux que
n'importe quel autre adversaire aurait dû figurer sur la scène interna-
tionale.
Cuvinte-cheie: asimetrie, extremism, informaţii, intelligence,
război, securitate, terorism.
februarie, 2011 215

Teatre de operaţii
venimentele de la 11 septembrie 2001 au generat, pe lângă conse-
E cinţele politice şi militare directe, o revigorare considerabilă a con-
ceptului intelligence, întrucât operaţiile militare ce au urmat atacurilor teroris-
te asupra Statelor unite ale Americii au condus către identificarea unui „gol”
important în acest domeniu, atât conceptual cât mai ales procedural, ce a sur-
prins nepregătite multe din marile puteri militare ale lumii.
Se poate constata astfel că, la începutul celui de al doilea mileniu, mari-
le puteri militare se găseau într-un proces de „relaxare” dat de redefinirea stra-
tegiilor politico-militare, în condiţiile dispariţiei tensiunii Războiului Rece.
Principalii actori ai lumii se bazau peste măsură, la acel moment, pe avanta-
jul tehnologic care, cu doar puţin timp în urmă, le permitea să „descopere” şi
să ţină sub observaţie un adversar mult mai puternic, mai organizat şi, impli-
cit, mult mai periculos decât orice alt adversar care şi-ar fi făcut apariţia pe
scena internaţională.
M ai mult, sistemele de informaţii militare, şi implicit toate „INT”-urile
marilor puteri erau dezvoltate pentru a anticipa în special adversarii situaţi de
cealaltă parte a fostei Cortine de Fier, adversari care dispuneau de instrumen-
te militare bine definite, cu forţe uşor cuantificabile, dispuse în diferite medii,
conform unei strategii clare, în care se ştia cu oarecare precizie numărul total
al „pieselor”. Existau, totodată, şi instrumentele probabilistice şi informatice
necesare, ce calculau cu mare precizie puterea de luptă relativă, în funcţie de
dispunerea şi capabilităţile tehnico-tactice ale fiecărui mijloc de luptă, indi-
când astfel comandantului metode de a se anticipa – şi astfel de a contracara
– avantajele adversarului, minimalizând în acelaşi timp vulnerabilităţile pro-
prii.
Extremismul religios şi terorismul au profitat aşadar de perioada de acal-
mie de după anii ’90, în care lumea întreagă îşi reducea semnificativ cheltu-
ielile militare, limitându-şi totodată şi sferele de influenţă, în contextul în care
atenţia marilor jucători era în continuare îndreptată mai degrabă către foştii
adversari, şi nu atât spre potenţiali noi generatori de conflicte.
Acesta este cadrul în care războiul asimetric, şi în general lupta la nivel
global împotriva terorismului, a făcut ca şi componenta de informaţii milita-
re să se trezească brusc în faţa unui alt fel de puzzle, de data aceasta unul gol,
la care nu se cunoşteau nici numărul de piese, nici caracteristicile fiecăreia
dintre ele, şi nici scopul final al adversarului. Mai mult, specialiştii în dome-
niul informaţiilor militare trebuiau deodată să contracareze la nivel tactic – şi
Analiza predictivă în combaterea terorismului
chiar individual – un adversar împotriva căruia nu existau scenarii de antre-
nament, nu existau standarde de instrucţie, şi mai ales, împotriva cărora avan-
tajul tehnologic devenea nesemnificativ. De asemenea, acest nou adversar nu
era reprezentat de o anume ţară, etnie, religie sau cultură şi, deşi apăruse apa-
rent prin surprindere, avea rădăcini adânci în diferite zone de pe glob, fiind
încastrat în anumite organizaţii cu caracter închis, ce generau astfel o anumi-
tă impenetrabilitate, amplificată de diferenţele lingvistice şi comportamenta-
le.
Totodată, factorii militar şi politic trebuiau deodată să justifice la nivel
strategic, în faţa contribuabililor, utilitatea investiţiilor uriaşe în cercetarea
specifică domeniului militar şi să anticipeze reacţia unui adversar pe care
instituţiile din domeniul securităţii încă nu îl cunoşteau decât superficial, şi
mai mult la nivel estimativ.
Analiza predictivă a apărut aşadar ca unic produs sistemic care să permi-
tă înţelegerea şi contracararea ameninţărilor, concomitent cu exploatarea
avantajului tehnologic şi militar deţinut, războiul asimetric şi lupta împotriva
terorismului devenind astfel terenul de testare şi de omologare a acestei noi
abordări.
Conceptul de analiză predictivă nu era de altfel unul nou la momentul
09/11, el fiind folosit cu succes încă din cel de-Al Doilea Război Mondial, ini-
ţial de către Marea Britanie şi ulterior de către majoritatea participanţilor la
conflict, chiar dacă atunci era aplicat împotriva unui adversar bine definit con-
ceptual şi teritorial. Mai mult, începând cu anii ’60, analiza predictivă cunoaş-
te o nouă perioadă de dezvoltare accelerată, în special în domeniul economic,
marile corporaţii investind un efort considerabil pentru a crea instrumente
care să le permită să anticipeze evoluţia pieţei, dar mai ales poziţia competi-
torilor. De asemenea, diferite agenţii cu responsabilităţi în domeniul siguran-
ţei şi securităţii abordaseră deja tehnici similare pentru a contracara acţiunile
grupurilor infracţionale şi a organizaţiilor teroriste. Problema era însă, la
momentul 09/11, că această tehnică fusese folosită până atunci doar împotri-
va unor grupuri teroriste sau celule subversive şi de spionaj de mici dimen-
siuni, care desfăşurau activităţi pe un areal redus, într-un domeniu limitat,
având un ritm de desfăşurare a acţiunilor destul de lent, cu tipare desfăşurate
pe o perioadă relativ mare de timp, şi care se încadrau în limitele unor preve-
deri legale bine definite.
Analiza predictivă în războiul împotriva terorismului întâmpina, aşadar,
o serie de probleme care îi limitau din start eficienţa. Este vorba în primul
februarie, 2011 217

Teatre de operaţii
rând de lipsa timpului necesar pentru a se studia istoricul şi acţiunile unor ase-
menea grupuri, unele dintre acestea fiind nou create şi neavând un trecut care
să poată fi analizat. De asemenea, majoritatea organizaţiilor teroriste se între-
pătrundeau funcţional cu diferite grupări insurgente, dar fără a dispune de
manuale doctrinare care să poată fi studiate de forţele proprii pentru a se iden-
tifica clar modul de organizare şi operare, iar infiltrarea lor era practic impo-
sibilă, ele fiind de regulă structuri închise, la care se putea adera numai
urmând un anumit traseu, cu proceduri de formare şi îndoctrinare ce durau
chiar şi ani de zile.
Totodată, puţinii specialiştii care erau în măsură să utilizeze analiza pre-
dictivă activau preponderent în cadrul serviciilor de contrainformaţii sau de
luptă antiteroristă, forţele militare având personalul din cadrul serviciilor de
informaţii proprii specializat mai mult pe latura de cercetare militară propriu-
zisă, şi mai puţin pe componenta analitică şi de predicţie.
Lupta împotriva terorismului a impus, aşadar, adaptarea instrumentului
„intelligence” la noile ameninţări, într-un timp scurt şi într-un mod dinamic.
Analiza predictivă, cu instrumentele sale specifice, îşi asuma astfel rolul de a
dezvolta noi tipuri de zone de interes informativ, de dimensiuni mai reduse,
active pentru o perioadă de timp limitată şi în care să poată fi concentrat întreg
efortul de culegere a informaţiilor. Astfel, dat fiind că, spre deosebire de un
război clasic, în lupta împotriva terorismului inamicul se amesteca uşor în
rândul populaţiei, specialiştii din domeniul informaţiilor militare au fost
nevoiţi să dezvolte noi serii de indicatori, pentru a permite diferitelor platfor-
me de culegere de informaţii specifice să îşi orienteze acţiunile preponderent
spre zonele în care adversarul obişnuieşte să desfăşoare acţiuni. Acest feno-
men a fost amplificat şi de limitările date de legile războiului, ce impuneau
evitarea victimelor colaterale şi crearea condiţiilor pentru utilizarea proporţio-
nală a forţei împotriva oricărei ameninţări.
Pornindu-se astfel de la ideea că structurile teroriste tind în mod natural
către un anumit nivel de organizare, pe baza unor procese care la un moment
dat devin predictibile în timp şi spaţiu, analiza predictivă şi-a stabilit ca obiec-
tiv final determinarea acelor indicatori necesari pentru a fixa modul de acţiu-
ne într-o organizaţie ostilă. În acest sens, s-a observat că într-o organizaţie
teroristă sunt desfăşurate procese similare oricărei alte organizaţii, istoricul
acţiunilor, trăsăturile de caracter ale membrilor săi, locaţia acestora şi ţintele
angajate de aceştia devenind astfel elemente măsurabile, cuantificabile, şi a
căror observare putea duce în timp scurt la anihilarea ameninţării. Ilustrativă
în acest sens este situaţia în care un grup terorist/insurgent intenţionează să
amplaseze un DEI1 la o anumită locaţie. Respectivul DEI va fi amplasat res-
pectând un proces similar MDMP2: stabilirea intenţiei, precizarea unui scop,
executarea de recunoaşteri şi culegerea de informaţii despre ţintă, repetiţii,
stabilirea necesarului de materiale pentru confecţionarea DEI, transportul
materialelor şi confecţionarea DEI, apropierea de ţintă, amplasarea DEI, ini-
ţierea acestuia asupra unei ţinte anume, evaluarea efectului la ţintă şi retrage-
rea din zona de acţiune. Aceste subprocese vor fi completate de activităţi de
finanţare, achiziţii, comunicaţii, instruire specifică etc., ce se vor desfăşura pe
baza unui anumit ciclu acţional, într-o perioadă de timp ce poate fi astfel anti-
cipată.
Dar care sunt instrumentele analizei predictive şi cum poate un analist să
o utilizeze într-un timp cât mai scurt? Cum va conduce utilizarea analizei pre-
dictive la anticiparea acţiunilor adversarului, respectiv cum va reuşi acest pro-
ces să răspundă la întrebările: „cine”, „ce”, „când”, „unde”, „de ce”, şi
„cum”?
Analiza predicativă constă aparent doar într-un ansamblu de instrumen-
te ce îi permit analistului să vizualizeze câmpul de luptă într-un mod care să
îi permită identificarea legăturilor cauzale şi funcţionale dintre acţiunile
adversarului, într-un mod care să genereze o anticipare a paşilor viitori ai
acestuia. Deşi se poate astfel spune că analiza predictivă este o artă a analis-
tului, stăpânirea acesteia fiind reliefată de capacitatea de a anticipa evenimen-
tele cu din ce în ce mai mult timp în avans, utilizarea instrumentelor sale este
un proces simplu, ce poate fi învăţat şi stăpânit uşor, antrenamentul în acest
sens conducând în cele din urmă şi către realizarea de predicţii pe baza opţiu-
nilor adversarului.
Astfel, este de reţinut că analistul ce activează la diferitele niveluri tacti-
ce ce desfăşoară acţiuni în teatrele de operaţii – şi în general personalul ce
încadrează structurile de informaţii militare – va continua să analizeze toate
componentele câmpului de luptă ca şi în cazul unui conflict clasic, pornind de
la cerinţele prioritare de informaţii ale comandantului şi corelat cu o serie de
puncte de decizie stabilite de către acesta.
Pe baza incidentelor şi evenimentelor apărute, analistul va studia pro-
dusele generate de mijloacele de culegere de informaţii şi va trece la identifi-
carea unor elemente şi componente specifice fiecărui tip de acţiune, fiind res-
pectate în continuare etapele doctrinale ale ciclului informaţional, respectiv
planificarea şi îndrumarea, culegerea informaţiilor, procesarea şi exploatarea,
februarie, 2011 219

Teatre de operaţii
analiza şi producerea, diseminarea şi integrarea, evaluarea şi feed-back-ul.
Concomitent, analistul/ofiţerul de informaţii va genera şi produsele spe-
cifice pe linie de informaţii, actualizând studiile de situaţie locală şi zonală şi
h+
Pir 3 Pir 5 Pir 2
DP 2 DP 5 DP 6
SIR 7.1/7.2
SIR 5.3/5.5
CoMint
SIR 6.3/6.5
iMint SIR 8.4/8.5/8.6
SIR 2.2/2.3/2.4
SIR 3.1/3.3/3.4
huMint
SIR 2.4/2.5/2.7
Msint
SIR 6.1/6.3
recce
= Collection TOT = Process Time = Latest Request = LTIOV
Model de plan privind culegerea de informaţii
bazele de date, rapoartele după misiune, va completa rapoarte informative

periodice, va face estimări de informaţii etc.
Procesul de analiză predictivă va porni, aşadar, de la diferitele instru-
mente grafice generate în urma analizei produselor sistemelor de culegere a
informaţiilor. Baza acestor instrumente o constituie graficul evenimentelor şi
ameninţărilor, de fapt o simplă reprezentare grafică a tuturor incidentelor şi
evenimentelor din zona de responsabilitate. Pe baza elementelor specifice fie-
cărui asemenea incident, analistul va completa o matrice de asocieri, în care
va sublinia asocierea directă sau indirectă a unor personaje-cheie cu alte per-
sonaje, precum şi asocierea cu anumite locuri şi evenimente. În paralel, matri-
cea de asociere conduce şi la completarea unei diagrame de legături, prin care
sunt reliefate punctele nodale, persoanele şi activităţile-cheie din cadrul unei
organizaţii sau celule teroriste. De asemenea, graficul evenimentelor permite
identificarea unui tipar al activităţilor adversarului, în timp şi spaţiu, respec-
tiv corelat cu anumite intervale orare, faze ale lunii şi poziţii ale soarelui, dar
şi în funcţie de rutina acţiunilor forţelor proprii.
Mai mult, evenimentele şi incidentele produse în aria de responsabilita-
te şi în aria de interes informativ vor fi cuprinse grafic şi în produsele speci-
fice etapelor pregătirii informative a câmpului de luptă, generând noi overlay-
uri, cum ar fi atitudinea generală a populaţiei faţă de forţele proprii sau com-
pletând alte produse grafice, respectiv graficul compunerii şi dispunerii celu-
lelor insurgente, graficul efectelor vremii asupra acţiunii forţelor proprii etc.
Aceste instrumente grafice pot fi întocmite şi în format electronic, fiind
disponibile în acest sens chiar aplicaţii informatice dedicate care generează în
mod automat legăturile dintre personajele-cheie şi anumite evenimente
(Analist Notebook, Crime Link, Argis view), respectiv prin simpla actualiza-
re a bazelor de date deja disponibile la nivelul compartimentelor de informa-
ţii, completate de data aceasta în aplicaţii informatice generale (Office, Acces
etc.).
Analiza predictivă va fi, aşadar, cu preponderenţă, un produs mental al
analistului, care va vizualiza legăturile între organizaţii, persoane şi acţiuni
prin prisma modificărilor aduse oricăreia dintre dimensiunile mediului câm-
pului de luptă. Astfel, pe baza indicatorilor pe care analistul îi va alege din
H-12 H-11 H-10 H-9 H-8 H-7 H-6 H-5 H-4 H-3 H-2 H-1 H
Eveniment
Eveniment Operaţii ce sprijină Operaţii care perimit

anticipat producerea evenimentului producerea evenimentului
Model de produs grafic pentru anticiparea unui eveniment
februarie, 2011 221

Teatre de operaţii
matricea evenimentelor, vor fi urmărite ulterior numai anumite elemente a
căror prezenţă sau absenţă indică iminenţa producerii unui nou
eveniment/incident. Pentru o exemplificare mai concretă poate fi relevant
pentru un analist faptul că înaintea desfăşurării oricărui atac de către o anumi-
tă organizaţie, liderul acesteia va vizita locul desfăşurării atacului cu „n” zile
înainte de atacul propriu-zis sau că după fiecare atac dintr-o anumită zonă de
operaţii din zona atacului va fi realizat un apel telefonic de la acelaşi telefon
mobil către anumiţi lideri terorişti sau insurgenţi din zona respectivă.
Odată stabiliţi şi identificaţi aceşti indicatori şi tiparele asociate, perso-
nalul din cadrul structurilor de informaţii va putea să îşi concentreze efortul
de culegere a informaţiilor numai în anumite zone şi în anumite intervale
orare, urmărind astfel indicatorii ce se activează în zonele respective pentru a
anticipa cu exactitate atât tipul şi locul respectivului eveniment, dar şi acţiu-
nile ulterioare ale celor ce le iniţiază.
Astfel, pe baza existenţei unui număr restrâns de indicatori, mijloacele
SIGINT vor putea, la rândul lor, să îşi restrângă zona de interceptare la un
areal mai mic, platformele IMINT vor vizualiza la rândul lor doar anumite
zone în care este de aşteptat ca adversarul să organizeze ambuscade sau să
amplaseze DEI, elementele HuMINT vor urmări, de exemplu, numai dacă
persoane care folosesc motociclete cumpără îngrăşăminte chimice3 în anumi-
te zone etc.
Mai mult, pe baza unui astfel de instrument, populaţia locală din zona
desfăşurării operaţiilor nu va fi doar o mare în care insurgenţii sau elemente-
le teroriste se pot ascunde cu uşurinţă şi în care pot opera nestingheriţi.
Analistul va avea, aşadar, posibilitatea ca odată stabiliţi aceşti indicatori şi
vizualizându-i în toate dimensiunile câmpului de luptă, să utilizeze metode de
analiză şi sinteză, respectiv diagrame probabilistice, modelări matematice,
deducţie şi inducţie, studii psiho-socio-comportamentale etc., pentru a trans-
forma analiza predictivă într-un instrument prin care să contracareze efectele
ameninţărilor la adresa populaţiei locale şi forţelor proprii, şi chiar să produ-
că informaţii care să conducă la anihilarea elementelor ce stau la baza respec-
tivelor ameninţări.
Dezavantajul sprijinirii efortului informativ pe o asemenea metodă, res-
pectiv prin aplicarea analizei predictive, este că nu întotdeauna, chiar dacă
predicţia este corect fundamentată, activitatea anticipată se va produce la
locul şi la momentul estimat. Rata reuşitelor va duce însă, în cele din urmă, la
preluarea iniţiativei pe câmpul de luptă şi controlarea într-un mod din ce în ce
mai vizibil a zonei de operaţii, într-un proces ireversibil ce conduce în final la
victorie, dar, cel mai important, prin traversarea unor perioade intermediare ce
semnifică salvarea de vieţi omeneşti şi economisirea unor resurse considera-
bile. Desigur, reuşita utilizării analizei predictive va depinde direct de capaci-
tatea de a se realiza acest proces la niveluri tactice cât mai mici, respectiv
companie şi chiar pluton, concomitent cu punerea la dispoziţia acestora a
input-urilor realizate de platformele de culegere ale eşaloanelor operative şi
strategice, prin integrarea lor în planuri de culegere multieşalon.
Arta analizei predictive este însă mai presus de instrumentele grafice şi
produsele informatice pe care se sprijină şi care în cele din urmă îi sporesc efi-
cienţa, iar dezvoltarea în această direcţie a ofiţerilor de informaţii de la nivel
batalion şi brigadă va duce în mod indirect la formarea fiecărui luptător în ase-
menea manieră, încât să contribuie cu informaţiile necesare completării
imaginii de ansamblu asupra zonei de operaţii.
NOTE:
1
Dispozitiv exploziv improvizat.
2
Military Decision Making Process.
3
Material folosit preponderent pentru confecţionarea DEI.
februarie, 2011 223

Terorismul politic
COLONEL DR.ILIE PENTILESCu
Résumé
Parce que le terrorisme s'est manifestée et se manifeste dans de
nombreux aspects, pas aux mêmes fins terroristes, a été classé par des
experts selon certains critères. En tant que tel, il existe de nombreuses
classifications de terrorisme et de nombreuses tentatives d'établir une
typologie de celui-ci, ils ne diffèrent que par l'analyse de la complexi-
té, par l' approfondissement des critères et définitions ou l'auteur
notamment, le lieu et le temps qu'ils ont été produits.
Certaines formes de terrorisme, qui vise à attirer une attention
particulière à la diversité d'expression est détaché, que la participa-
tion, d'actualité et de la zone d'extension, le terrorisme politique. Par
conséquent, il doit être encore la présentation plus nuancée de ces for-
mes, et en insistant sur leur évolution.
Cuvinte-cheie: anarhie, atentat, globalizare, politic, politică,
religie, religios, Robespierre, terorism, violenţă.
atorită faptului că terorismul s-a manifestat şi se manifestă sub

D multiple aspecte, scopurile acţiunilor teroriste nefiind aceleaşi,
acesta a fost clasificat de către specialişti după anumite criterii, ca atare, exis-
tă numeroase clasificări ale terorismului şi numeroase încercări de stabilire a
unei tipologii a acestuia, ele diferă doar în funcţie de complexitatea analizei,
Terorismul politic
a minuţiozităţii criteriilor şi definiţiilor sau a particularităţii autorului, a locu-
lui şi a momentului când acestea au fost elaborate.
Dintre formele terorismului, cu scopul de a atrage atenţia în special asu-
pra diversităţilor de manifestare se detaşează, ca implicare, actualitate şi arie
de extindere, terorismul politic. Tocmai de aceea se impune, în continuare,
prezentarea mai nuanţată a acestor forme, insistându-se şi pe evoluţia lor.
Aşa cum a rezultat de altfel şi din elementele de esenţă ale definirii tero-
rismului, violenţa exercitată în acţiunile teroriste urmăreşte, în principiu, un
scop politic, şi anume o schimbare politică, terorismul în oricare din formele
sale rămânând, în esenţă, un terorism politic.
Aşadar, la bază terorismul este un concept fundamental şi inerent politic.
Terorismul nu este altceva, în ultimă instanţă, decât forma cea mai violentă a
luptei politice, idee susţinută cu prilejul definirii terorismului1. O asemenea
amprentă a luptei politice este grefată şi asupra terorismului de stat desprins,
de altfel, din conceptul mai larg al terorismului politic.
Terorismul se distinge fundamental de celelalte forme de violenţă, prin
mobilurile sale şi prin modalitatea de a se opune, mergând dincolo de simple-
le consideraţii de securitate fizică şi tehnici de poliţie. Preocuparea terorişti-
lor se situează pe scara macro, la nivelul schimbării unui ordin mai larg, pe
când ceilalţi criminali violenţi se află pe scara micro a unui câştig pecuniar şi
a unor rapoarte între persoane. În acest sens adjectivul politic nu acoperă deli-
mitarea tradiţională stânga-dreapta, dar şi ceea ce considerăm mobil religios
sau de problemă socială.
Dacă putem defini terorismul ca violenţă cu caracter politic suntem
departe de cazul în care orice violenţă politică poate fi considerată teroristă.
Războiul, de exemplu, este o formă de violenţă politică, dar este o formă dife-
rită de acţiunea teroristă. În parte, această accepţiune ţine de tendinţa da a
cataloga anumite acte de violenţă politică drept terorism, în funcţie de identi-
tatea autorilor ei2.
O primă manifestare a terorismului politic şi, implicit, a terorismului
de stat, a căpătat consacrare după Revoluţia franceză din 1789. Era perioa-
da istorică a regimului terorii dintre 1793-1794, promovat de revoluţiona-
rul Maximilian Robespierre, terorismul – în accepţiunea acestei epoci –
fiind asociat cu idealuri de virtute şi democraţie, căpătând în acest fel o
conotaţie şi influenţe pozitive în societate.
Mai apoi, însă, însuşi Robespierre a fost victima regimului terorii pe
care-l instituise, el având, după înlăturarea de la putere în 1794, aceeaşi soar-
februarie, 2011 225

Teatre de operaţii
tă cu cei 40.000 de oameni executaţi prin ghilotinare. Acest moment marchea-
ză sfârşitul rolului pozitiv al terorismului perceput de societate; din acest
moment el va fi asociat cu crima, cu fărădelegea, cu abuzul.
O dată cu Revoluţia franceză şi urmare a influenţei ei, a fost declanşat
însă un puternic sentiment antimonarhic în restul Europei. Se punea tot mai
acut sub semnul întrebării supunerea poporului faţă de nişte conducători care
îşi bazau autoritatea pe dreptul divin de a conduce, nu pe un drept câştigat în
urma unui exerciţiu democratic. Începe să capete contur, din ce în ce mai
mult, ideea unor schimbări revoluţionare. Dar aceste schimbări nu puteau
avea loc prin inocularea propagandei unor idei democratice, ci prin fapte con-
crete.
Se naşte astfel teoria „propagandei prin fapte” care a exercitat o influen-
ţă covârşitoare asupra rebelilor şi teroriştilor, terorismul căpătând astfel, în
ochii celor care-l slujeau – nu al puterii –, o conotaţie revoluţionară3.
Pe linia acestei ideologii sau strategii teroriste ce îmbrăţişa teoria „pro-
pagandei prin fapte” se înscrie, printre altele, şi asasinarea în 1881 a ţarului
Rusiei, Alexandru al II-lea. La puţin timp după asasinat, un grup de radicali
din Londra a pus bazele unei alte ideologii, în strânsă legătură cu teoria „pro-
pagandei prin fapte”, şi anume ideologia anarhistă.
Mişcarea anarhistă a fost responsabilă de un şir lung de asasinate împo-
triva unor şefi de stat şi de răsunătoare atentate cu bombă până aproape de
izbucnirea primului război mondial.
Până în pragul izbucnirii acestui război, terorismul îşi păstrează conota-
ţia revoluţionară, în sensul implicării în schimbarea regimului politic al ţării,
cu remarca faptului că astfel de acţiuni sau strategii teroriste în această
perioadă de regulă nu şi-au atins scopul, neoperând, în fapt, schimbări revo-
luţionare în sensul dorit de organizaţiile teroriste.
Pot fi exemplificate în acest sens mişcările naţionaliste armene militante
din estul Turciei care, în aplicarea strategiei teroriste împotriva dominaţiei
otomane, au întreprins acţiuni şi atacuri repetate împotriva forţelor adminis-
trative şi de securitate coloniale pentru a câştiga susţinere pe plan intern şi
simpatie pe plan internaţional. Dar în războiul mondial ce a izbucnit a fost
declanşat un cumplit genocid – primul genocid ordonat oficial în secolul
al XX-lea – în care au murit aproximativ un milion de armeni. Dacă până la
Primul Război Mondial terorismul avea în vedere schimbări revoluţionare,
prin violenţă antiguvernamentală, cetăţenii constituiţi în astfel de grupuri
teroriste urmărind răsturnarea unui regim despotic şi tiranic din propria ţară,
Terorismul politic
după anul 1930 termenul de terorism nu mai îmbracă conotaţii revoluţionare,
în sensul celor mai sus exprimate.
Terorismul îşi schimbă sensul şi semnificaţiile de până atunci şi vizează,
în principiu, practici de reprimare în masă folosite de state totalitare şi de con-
ducătorii lor dictatoriali împotriva propriilor cetăţeni.
Elocvente în acest sens sunt dictaturile ce semănau teroarea în rândul
popoarelor pe care le guvernau, rămase în istorie sub numele de: dictatura lui
Mussolini, a lui Hitler şi a lui Stalin. În toate aceste dictaturi s-a creat un sis-
tem de guvernare bazat pe frică, pe teroare, pe coerciţie.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, terorismul îşi recapătă conota-
ţiile revoluţionare avute înainte de Primul Război Mondial. În această perioa-
dă, terorismul, ca strategie de luptă, este pus în slujba unor idealuri naţionale
vizând obţinerea independenţei popoarelor de sub dominaţia colonială, de
către popoare sau naţiuni din Asia, Africa şi Orientul Mijlociu.
În ţări precum Israelul, Kenya, Cipru şi Algeria, mişcările politice naţio-
naliste care utilizau terorismul împotriva puterilor coloniale şi-au adus o reală
contribuţie la obţinerea independenţei. De fapt, lupta pentru eliberare naţiona-
lă şi autodeterminare capătă ulterior, la nivelul ONu, legitimitate internaţio-
nală, astfel că organizaţiile care luptau în slujba acestor idealuri nu mai sunt
prezente în faţa comunităţii internaţionale ca organizaţii teroriste, ci ca „orga-
nizaţii luptătoare pentru libertate”.
Edificator este în acest sens exemplul Organizaţiei pentru Eliberarea
Palestinei (OEP), care devine astfel o organizaţie ce luptă pentru o cauză
dreaptă, şi anume pentru exercitarea dreptului său la autodeterminare, într-un
teritoriu în care să se poată constitui ca stat. Este neîndoielnic însă că, benefi-
ciind de sprijinul comunităţii internaţionale, terorismul a avut un efect bene-
fic asupra legitimării OEP.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre lupta altor mişcări naţionaliste şi
separatiste teroriste, care au beneficiat de sprijinul comunităţii internaţionale.
Poate fi expus în acest context cazul kurzilor din Turcia sau al separatiştilor
basci din Spania. Astfel de mişcări nu au găsit legitimitate internaţională pen-
tru că, prin acţiunile lor teroriste, atentau la suveranitatea şi integritatea teri-
torială a statului.
Astăzi, terorismul îmbracă însă acut forma terorismului de stat, guverne-
le implicându-se activ în finanţarea şi combaterea unor acţiuni teroriste, în
protecţia oferită teroriştilor şi organizaţiilor teroriste, astfel de state complice
la acţiunile teroriste fiind considerate sponsori ai terorismului internaţional.
februarie, 2011 227

Teatre de operaţii
Acest tip de terorism de stat, sprijinit de autorităţi, reprezintă un război
mascat în care state mai slabe pot să înfrunte statele mai mari, mai puternice,
folosindu-se de grupări şi baze teroriste, solid organizate şi înarmate, cu puter-
nică forţă financiară sau militară care, prin tehnici şi metode specifice, impre-
vizibile, uneori imposibil de anticipat sau de contracarat, lovesc primitiv şi
necruţător, neaşteptat şi fulgerător, în locuri sau zone populate, secerând zeci,
sute sau mii de vieţi omeneşti din statele-ţintă, asigurând astfel publicitatea şi
răsunetul acţiunilor lor revendicate.
Afganistanul şi organizaţia Al Qaeda – cea mai puternică forţă teroristă
a lumii cu un patrimoniu de 5 miliarde de dolari şi cu o creştere anuală de 50
milioane de dolari* – iată un tulburător exemplu de stat complice şi organiza-
ţie teroristă ce au lovit, cumplit şi atroce, SuA la ele acasă, în acea zi neagră
din istorie, ziua de 11 septembrie 2001.
Actul terorist distruge, înspăimântă, creează situaţii-limită, apelează la
faptul împlinit, adică seamănă teroare şi din teroare face un spectacol. Iar
teroarea politică are foarte multe faţete. Majoritatea organizaţiilor teroriste din
lume, inclusiv fundamentalismul islamic, practică, de fapt, un terorism poli-
tic. Însă nu numai aceste organizaţii sunt vinovate de virulenţa terorismului
politic. vinovat este şi terorismul de stat care practică disimularea, presiunea,
cenzurarea, interdicţia, supravegherea şi chiar crima. Terorismul politic este
unul omniprezent, omnipotent, cu impact grav şi consecinţe complexe asupra
societăţilor, statelor şi oamenilor.
Terorismul este folosit ca instrument de presiune politică. Obiectivele
terorismului politic – cel puţin cele enunţate în diferite împrejurări – se înscriu
în general în următoarea scală: cucerirea puterii politice prin violenţă; opozi-
ţia la imperialism şi oligarhie, în favoarea unui alt fel de imperialism – cel al
terorii, al dictatului – sau unei alt fel de oligarhii – cea a terorii politice, eco-
nomice, subterane şi financiare; lupta pentru reforme sociale (altele decât cele
obişnuite, de regulă prin distrugerea violentă a celor existente); lupta pentru
putere şi influenţă, de regulă personală sau de grup; lupta pentru imagine;
lupta pentru identitate; crearea şi întreţinerea stării de haos.
Nu există o politică teroristă de sinteză, nicio politică teroristă generală.
Dar politici teroriste există. Şi nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme. Ele
constau în conectarea şi concentrarea unor interese în scopuri obiective con-
* Afirmaţie susţinută de Nicolo Pollari, directorul Serviciilor Militare Italiene

(SISMI) cu ocazia unui colocviu ţinut la 15 mai 2002, la Priverno-Italia.
Terorismul politic
siderate importante, chiar vitale, dar care, de regulă, nu au nici relevanţă poli-
tică, socială, economică sau militară, nici susţinere publică. Politicile teroris-
te îşi au originea în anormalităţi, în interese sectare, contrare legilor şi obice-
iurilor. Sunt politici contestatare, fixiste, care nu se bazează pe demonstraţii,
pe relaţii logice, ci pe dogme, pe judecăţi apriorice apodictice.
Aceste politici aberante generează totuşi strategii coerente de punere a
lor în aplicare. Politicile pot fi hidoase, extremiste, dogmatice, strategiile nu.
Aceste strategii vizează realizarea structurilor de acţiune sau de reacţie cores-
punzătoare şi pregătirea corespunzătoare a forţelor şi mijloacelor, distribuirea
lor în spaţiile de interes, identificarea, procurarea şi repartizarea resurselor,
conceperea şi planificarea acţiunilor. Considerăm că terorismul politic nu
poate fi pus în aplicare fără strategii politice pe măsură. Acest lucru nu se
poate realiza de pe o zi pe alta, nici la voia întâmplării. Politica organizaţiilor
teroriste, a reţelelor teroriste a creat războiul terorist în reţea – un concept care
s-a materializat deja în numeroase acţiuni care au surprins prin virulenţa şi
prin impactul lor deosebit. Asociat cu alte acţiuni compatibile cu fenomenul
terorist – crima organizată, traficul de droguri, traficul cu materiale nucleare
etc. –, dacă nu se iau la timp măsuri corespunzătoare, un astfel de război poate
cufunda lumea într-o tragedie pe termen lung, care se poate solda cu degrada-
rea completă a securităţii politice, economice şi sociale.
Strategiile terorismului politic, deşi nu au fost niciodată unitare, sunt
coerente, inteligente şi tind spre globalizare. Este vorba, desigur, de extinde-
rea şi diversificarea actelor teroriste, de cultivarea, la nivelul întregii planete,
a stării de teamă şi de nesiguranţă. Strategiile operaţionale teroriste sunt,
deopotrivă, strategii directe şi strategii indirecte, omnidirecţionale şi diversi-
ficate, creative şi adaptative, perseverente şi repetitive. Este adevărat, ele nu
sunt elaborate de state majore cunoscute şi răscunoscute, dar nu încape nicio
îndoială că astfel de strategii există şi sunt bine gândite.
Tacticile folosite în terorismul politic au, în principiu, aceeaşi sferă de
cuprindere. Se folosesc, în războiul terorist, toate tipurile de acţiuni şi de pro-
cedee tactice posibile, de la cele specifice terorizării prin informaţie, la atacul
hackerilor în reţelele Internet, de la gherila urbană, la atacurile cu bombe şi la
exploziile sinucigaşe. Dar în terorismul politic se foloseşte îndeosebi amenin-
ţarea. Ea ajunge la destinaţie pe toate căile posibile, însă, de cele mai multe
ori, cel puţin în prima fază, nu sunt căutate cele mediatice, ci sistemele de
comunicaţii subversive, ilegale. De cele mai multe ori ameninţările sunt
urmate de atacuri înarmate, de distrugeri sau de asasinate politice.
februarie, 2011 229

Teatre de operaţii
Tacticile terorismului sunt mai complexe şi mai diversificate decât cele
folosite în lupta armată. Terorismul – şi îndeosebi terorismul politic – nu tre-
buie redus însă la violenţa armată, la lupta armată. E drept, aceasta este cea
mai spectaculoasă – iar terorismul politic caută spectaculosul –, dar adevăra-
tul terorism politic este o construcţie diabolică menită să năruiască sisteme
politice şi să impună, în locul acestora, dictaturi politice.
Terorismul politic se constituie în substanţa reţelelor teroriste, în genera-
torul şi liantul lor. În afara unei ideologii politice, reţelele nu au niciun sens.
Ori, tocmai raţiunile politice sunt cele care dau sens organizării terorismului
în reţele. Aceste reţele sunt, se pare, multiple. Fiecare organizaţie teroristă îşi
are reţeaua sau reţelele ei, iar toate la un loc, chiar dacă nu se impun unei con-
duceri unitare, creează o realitate de care trebuie să se ţină seama.
Dacă terorismul se prezintă din ce în ce mai mult ca un război în reţea,
sau în reţele, este normal ca şi acţiunile împotriva lui să aibă aspectul unui
război în reţea. De aceea, unul dintre obiectivele de început ale acţiunilor
împotriva terorismului constă în identificarea şi lovirea (distrugerea, deza-
morsarea, anihilarea) acestor reţele, a nodurilor de reţea, a centrelor vitale, a
întregului sistem generativ. Terorismul nu poate fi anihilat numai prin reacţia
sau acţiunea armată. Trebuie demantelată arhitectura acestui tip de terorism,
filozofia lui. Acest obiectiv este foarte greu de realizat, întrucât forţele care
luptă împotriva terorismului dispun de sisteme logice de acţiune în plan poli-
tic, economic, financiar, informaţional, cultural şi militar, iar acestea nu sunt
totdeauna compatibile cu cele asimetrice şi nelogice ale terorismului politic.
De aceea, în sistemul războiului antiterorist, care este şi trebuie să fie un răz-
boi complex, în reţea şi de lungă durată – practic, un război permanent –, tre-
buie constituite forţe şi structuri care să acţioneze asimetric sau antiasimetric
împotriva grupărilor şi centrelor vitale ale terorismului politic.
În acest război de lungă durată, vor fi angajate, fără îndoială, instituţii
politice internaţionale, organisme internaţionale, alianţe şi coaliţii care să
acţioneze întrunit, integrat în reţele complexe, având ca obiectiv nu doar dis-
trugerea reţelelor organizaţiilor teroriste (care rămâne totuşi, un obiectiv per-
manent, implicit), ci mai ales anihilarea reţelelor şi structurilor politice gene-
ratoare de terorism. Este vorba de o politică clară de eradicare a cauzelor tero-
rismului şi de o strategie antiteroristă indirectă, care se adaugă, bineînţeles,
strategiilor antiteroriste directe (cele care vizează distrugerea reţelelor teroris-
te, şi nu cauzele). Strategiile antiteroriste indirecte sunt îndreptate împotriva
cauzelor. Pentru că, a distruge terorismul înseamnă, înainte de toate, a-i era-
Terorismul politic
dica structurile şi configuraţiile politice şi cauzele intrinseci.
În încercarea de a promova o mai bună înţelegere a beneficiilor econo-
mice şi politice derivate din cooperarea în cadrul luptei împotriva terorismu-
lui, intensificarea eforturilor inter-agenţii în ţările aliate şi partenere are în
continuare o importanţă fundamentală în privinţa următoarelor aspecte.
În primul rând, structurile naţionale şi internaţionale special destinate
trebuie să desfăşoare o evaluare coordonată şi sistematică a eficacităţii actua-
lelor reglementări financiare în domeniul combaterii terorismului (inclusiv
spălarea de bani, controlul şi îngheţarea activelor financiare şi asigurarea res-
pectării standardelor financiare internaţionale) şi să asigure implementarea
acestora.
În al doilea rând, aliaţii şi partenerii trebuie să desfăşoare evaluări ale ris-
curilor în privinţa celor mai vulnerabile elemente ale infrastructurii economi-
ce de importanţă vitală, care ar putea să constituie ţinta atacurilor teroriste
îndreptate împotriva comunicaţiilor, energiei, comerţului şi transporturilor.
În al treilea rând, este necesară o evaluare coordonată la nivel naţional şi
internaţional a impactului economic şi financiar al măsurilor contra-teroriste
asupra cheltuielilor şi bugetelor apărării care să ia în calcul presiunile exerci-
tate asupra acestor bugete – pentru a lua deciziile optime privind finanţarea
capabilităţilor necesare diferitelor operaţii şi acţiuni. În cadrul Alianţei, o ast-
fel de coordonare va solicita o abordare coerentă pentru a evalua implicaţiile
pentru viitoarele capabilităţi în domeniul apărării4.
NOTE:
1
Cf. Dumitru virgil Diaconu, Terorismul - repere juridice şi istorice, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004, p.125.
2
Cf. dr. Mark Burgges, Problematica definirii terorismului, în: „Terorismul azi”,
vol.Iv-vI, an I, oct.-dec. 2006, Editura A.S.C.T., Cluj-Napoca, p.16.
3
Cf. Dumitru virgil Diaconu, Op.cit., p.126.
4
Cf. www.nato.int.
februarie, 2011 231

Specificitatea
aplicării dreptului
internaţional umanitar
al conflictelor armate
în cadrul coaliţiilor şi
alianţelor militare
SuBLOCOTENENT BOGDAN-ANDREI CONSTANTIN
Abstract
The combined operations conducted by multinational forces have
a strong political support and require harmonization with the interna-
tional operational environment, which is subject to unforeseen chan-
ges.
The new millennium highlights a changed world where nothing
is certain due to a continuous evolution of the modern environment.
Trying to adapt to the new context, humanity is adapting itself to chan-
ged world, including the perception of human rights.
The Humanitarian International Law has to evolve due to the
new challenges raised by the new global threats. Irrespective of its
humanitarian feature, the law of armed conflicts requires a persistent
struggle to integrate itself in the practice of social relations.
Allied or coalitions multinational operations are conducted by
combined joint forces provided by nations and the primary purpose is
Specificitatea aplicării dreptului internaţional umanitar
al conflictelor armate în cadrul coaliţiilor şi alianţelor militare
to establish/maintain peace in the UN mandated areas of operations.
Cuvinte-cheie: armată, trupe, război, acţiune, operaţie, militar.
cţiunile desfăşurate de forţele armate multinaţionale sunt acele ope-

A raţii cu un puternic caracter politico-militar, organizate şi desfăşu-
rate în mediul internaţional, supus în permanenţă schimbărilor imprevizibile.
Intrarea în noul mileniu ne arată nu numai că lumea nu mai este ca altă-
dată, ci şi că nimic nu e definitiv, că trăim într-un mediu aflat în continuă
schimbare sub impactul modernităţii. Încercând să ne adaptăm la noile condi-
ţii actuale, ne schimbăm cu toţii şi se schimbă şi viziunea asupra drepturilor
noastre. Statele trec prin procese revoluţionare de tranziţie şi se reformează şi
întreaga comunitate internaţională. Răspunzând provocărilor generate de
noua situaţie a modernităţii, de noile ameninţări şi riscuri globale, dreptul
internaţional umanitar trebuie să se transforme şi el. În pofida caracterului său
umanitar, dreptul internaţional al conflictelor armate, ca orice drept obiectiv
de altfel, presupune o luptă permanentă şi susţinută pentru realizarea sa efec-
tivă în practica relaţiilor sociale.
Operaţiunile multinaţionale ale coaliţiilor sau ale alianţelor militare, prin
natura lor, însumează armate naţionale, contingente interarme din cadrul ţări-
lor-părţi ale unor alianţe militare; acestea au un scop comun – acţiuni de men-
ţinere a păcii în zonele unde aceste ţări au autoritate de acţiune şi au ca fina-
litate – îndeplinirea obiectivelor strategice operaţionale ale alianţelor politico-
militare.
Principalele caracteristici
ale operaţiunilor militare
multinaţionale
Primordialitatea obiectivelor politice – aceasta se aplică atât la nivel stra-

tegic, cât şi la nivel tactic. Având în vedere faptul că unele situaţii de criză pot
avea o rezolvare imediată, dar, pe termen lung, pot genera o stare de instabi-
litate sau fragmentări sociale, este necesară integrarea activităţilor din teatrul
de operaţii cu cele prevăzute în planurile specifice ţării în cauză, în scopul rea-
lizării obiectivelor regionale, naţionale sau internaţionale. Operaţiile întrunite
multinaţionale presupun: disciplină, pregătire, adaptabilitate, existenţa unui
februarie, 2011 233

Teatre de operaţii
grup diversificat de forţe, unităţi militare, grupuri internaţionale şi naţionale
de ajutor, departamente de poliţie şi pompieri, agenţii guvernamentale şi non-
guvernamentale specializate.
utilizarea Forţelor Multinaţionale are ca obiective: dorinţa statelor de a
contribui la realizarea unui climat de securitate şi încredere între acestea şi
crearea unei noi arhitecturi de securitate colectivă pe plan regional mondial.
Operaţii de stabilitate
şi sprijin sub egida ONU
Forţele Armate Întrunite Multinaţionale de sub comanda ONu sunt cele

mai cunoscute forţe multinaţionale; acestea au la baza constituirii lor Carta
ONu. Ca orice tip de operaţie militară, acestea necesită respectarea unor
reglementări legale aparţinând Dreptului Internaţional umanitar.
În cadrul ONu există organe de decizie şi organe de planificare şi con-
ducere a operaţiilor multinaţionale. Organismele de decizie sunt: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate şi Secretarul General.
Operaţiile de stabilitate şi sprijin sunt axate pe realizarea descurajării şi
prevenirii războiului, rezolvarea conflictelor şi promovarea păcii.
Potrivit specialiştilor militari occidentali, spectrul acestor operaţii ce pot
fi desfăşurate în cadrul multinaţional este mult mai larg, iar participarea la
astfel de acţiuni reprezintă adevărate „provocări” unice, specifice din punct
de vedere regional, ce necesită luarea în considerare a unor elemente-cheie
pentru cooperarea multinaţională: respect şi încredere reciprocă; raporturi de
comandă cât mai bune între parteneri.
Operaţiunile de stabilitate şi sprijin sunt acele operaţii care cuprind: con-
trolul armamentelor, sprijinul acordat autorităţilor civile locale; asistenţa
umanitară şi ajutor în caz de dezastru natural; asistenţă pentru probleme de
securitate; asistenţă acordată unei naţiuni; sprijinirea operaţiilor antidrog;
combaterea terorismului; operaţii în sprijinul păcii; demonstraţia de forţă;
sprijinul acordat insurgenţilor/contrainsurgenţilor; intervenţii limitate ca: ope-
raţii de evacuare noncombatanţi, atacuri, raiduri; operaţii de salvare.
Operaţiile de stabilitate şi sprijin capătă o amploare din ce în ce mai
mare, ducând la abordarea unor structuri organizatorice cu totul noi pentru
toate categoriile de forţe ale armatei. Ele se desfăşoară într-o compunere şi
organizare multinaţională, de unde şi caracterul multinaţional al operaţiilor.
Operaţiile în sprijinul păcii presupun acţiuni complexe şi multifuncţiona-
le desfăşurate imparţial în baza unui mandat ONu sau OSCE, ce implică forţe
militare, agenţii diplomatice şi organizaţii umanitare, fiind destinate realizării
unui acord politic pe termen lung sau altor condiţii specificate în mandat.
Acesta include:
– operaţii de menţinere a păcii;
– impunerea păcii;
– prevenirea conflictului;
– construcţia păcii;
– realizarea păcii;
– operaţii umanitare.
Principiile organizării şi desfăşurării acţiunilor militare
• Unitatea de comandă – este asigurată de reprezentantul Secretarului
General al ONu; el este responsabil de ducerea la îndeplinire a scopurilor
politico-militare ale operaţiei. În acelaşi timp, şeful militar trebuie să aibă
controlul operaţional asupra tuturor forţelor militare şi a componentelor civi-
le care concură la îndeplinirea misiunilor cu caracter militar. Lipsa de unitate
în comanda tuturor agenţilor din teatru va duce la o abordare confuză şi la
incoerenţa personală a militarilor.
• Imparţialitatea – trebuie să asigure îndeplinirea misiunilor prin trata-
rea nepărtinitoare a părţilor implicate în conflict, fără a se amesteca în proble-
mele interne ale acestora.
• Credibilitatea – se realizează prin asigurarea unei asemenea cantităţi
de forţe care să asigure eficienţa grupării, să creeze încrederea în rezolvarea
în bune condiţii a misiunii primite şi, fără a da impresia că reprezintă o ame-
ninţare la adresa părţilor aflate în conflict, să aibă toate mijloacele pentru a nu
exista nicio îndoială că nu este în măsură să-şi îndeplinească misiunea.
• Folosirea raţională şi limitată a forţei – semnifică faptul că puterea
şi modul de întrebuinţare a unităţilor militare multinaţionale trebuie să fie
bine justificate şi folosite cu grijă. O forţă sub necesar poate duce la neglija-
rea rolului acestor unităţi; alta, peste necesar, la escaladarea conflictului.
• Respectul reciproc – este asigurat de consensul părţilor implicate de a
accepta întrebuinţarea forţelor sub egida ONu.
• Transparenţa operaţiilor – se manifestă prin informarea cât mai
corectă, justă şi rapidă a autorităţilor civile şi militare şi a opiniei publice des-
pre compunerea, misiunile şi acţiunile forţelor angajate în operaţiile de spri-
februarie, 2011 235

Teatre de operaţii
jin al păcii.
• Coordonarea dintre acţiunile militare şi civile – se face în scopul
îndeplinirii misiunilor şi realizării obiectivelor propuse (acţiuni tip CIMIC).
• Libertatea de manevră a forţelor angajate – este esenţială pentru
realizarea misiunii, şi asigurată, de regulă, cu acordul forţelor angajate în con-
flict.
• Flexibilitatea – semnifică faptul că forţele angrenate trebuie să fie în
măsură să treacă rapid de la o situaţie la alta.
Factorii care influenţează folosirea forţelor armate în reglementarea

situaţiilor de criză şi în operaţiile de sprijin al păcii sunt:
– autoapărarea, care dă dreptul forţelor implicate în operaţiunile de
sprijin al păcii să folosească forţa şi care se va utiliza în raport cu amploa-
rea atacului;
– legitimitatea, acordată de documentele ONu dar şi de hotărârile
guvernelor care sprijină operaţiunile;
– perseverenţa, aceste operaţii pot fi de scurtă sau de lungă durată,
unele dintre ele pot dura ani de zile pentru a obţine rezultatele scontante;
o altă faţetă a perseverenţei este stabilirea acelor variante posibile şi acţiu-
nea eficientă şi continuă pentru îndeplinirea obiectivelor propuse;
– stabilirea unor scopuri militare clare, fiecare operaţie având un
obiectiv precis; comandantul forţelor multinaţionale trebuie să înţeleagă
aceste obiective, să stabilească metodele şi procedeele necesare pentru a
le atinge şi să garanteze îndeplinirea lor.
Ca exemplu putem enumera mai multe operaţii desfăşurate sub egida
ONu, cum ar fi cele din: Angola, Somalia, Bosnia, Congo, Eritreea, Coasta
de Fildeş şi exemplele ar putea continua.
Operaţii de stabilitate
şi sprijin sub egida NATO
Condiţiile de implicare a NATO în operaţiile de sprijin al păcii pot fi cu

respectarea Art.5 din Tratatul Atlanticului de Nord sau fără respectarea Art.5.
Atunci când acestea se desfăşoară fără respectarea Art.5 trebuie îndeplinite
următoarele criterii de participare:
– asigurarea controlului politic de către o organizaţie internaţională
(ONu, OSCE, ...);
– solicitarea aprobării sau consimţământul ţării-gazdă (fac excepţie
cazurile de impunere a păcii);
– participarea voluntară a partenerilor şi aliaţilor;
– planificare militară de către Comitetul Militar NATO.
un exemplu concludent al acestui tip de operaţie este operaţia ISAF, des-
făşurată de către NATO în Afganistan, în sprijinul poporului afgan şi al guver-
nului ales prin alegeri libere şi democratice.
Având în vedere schimbările profunde marcate de începutul celui de-al
treilea mileniu la nivel global, multitudinea şi diversitatea crizelor din diferi-
te colţuri ale lumii, exacerbarea terorismului internaţional, precum şi nevoia
de asigurare a păcii şi stabilităţii în afara frontierelor statelor membre NATO,
s-a impus luarea unor decizii fundamentale la nivelul Alianţei, din care a
rezultat sistemul NATO de răspuns la criză (NCRS).
Scopul NCRS este de a asigura pregătirea şi sprijinul necesare în preve-
nirea crizelor şi conflictelor şi în managementul crizelor pentru întreaga gamă
de operaţii prevăzută în Art.5 şi altele.
Pentru a realiza aceste lucruri, NCRS trebuie să fie în măsură:
– să fie un sistem de management al crizelor complet integrat, care să
susţină Alianţa în răspunsul dat la o gamă largă de crize;
– să asigure controlul politic necesar din partea Consiliului asupra
Măsurilor de Răspuns la Criză (CRMs), delegându-şi autoritatea pentru a
lua măsuri potrivite de îmbunătăţire a flexibilităţii şi vitezei de reacţie.
Delegarea autorităţii necesită de fiecare dată aprobarea expresă a
Consiliului;
– să îmbunătăţească interacţiunea civili-militari şi să aibă în vedere
măsurile privind inter-relaţiile dintre civili şi militari;
– să includă o întreagă gamă de măsuri sub autoritatea Consiliului în
sprijinul eforturilor de prevenire a crizei şi conflictului;
– să ţină cont şi să permită Alianţei să reacţioneze la avertizările fur-
nizate de Sistemul de Avertizare şi Culegere de Informaţii al NATO
(NIWS) într-o manieră sincronizată;
– să completeze şi să sprijine Sistemul de Planificare Operativă al
NATO;
– să atragă încrederea autorităţilor politice, militare şi civile ale
NATO;
februarie, 2011 237

Teatre de operaţii
– să evite suprapunerea inutilă cu alte procedee sau cu alte înţelegeri
ale NATO;
– să fie capabil să sprijine operaţiile în funcţie de caz şi cu aprobarea
NAC folosind dotările şi capabilităţile NATO sub conducerea altor orga-
nizaţii internaţionale;
– să fie capabil să sprijine implicarea naţiunilor care nu sunt membre
ale NATO în funcţie de caz şi cu aprobarea NAC în răspunsul la criză
atunci când este cazul.
NCRS are cinci componente care nu sunt legate de vreo succesiune
prestabilită a evenimentelor:
– operaţiunile preventive;
– măsurile de răspuns la criză;
– prevenirea surprinderii;
– prevenirea agresiunii;
– stările de alertă de securitate NATO.
Operaţii multinaţionale
de pace desfăşurate
sub egida OSCE
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), fosta

Conferinţă asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), este o organi-
zaţie pan-europeană de securitate, alcătuită din 56 de state, aşezate pe un
întins spaţiu geografic. Această organizaţie se încadrează din punct de vedere
funcţional în prevederile Capitolului vIII din Carta ONu şi rămâne, în mod
tradiţional, un forum pentru consultare şi negociere între statele membre, are
câteva instituţii care negociază deciziile şi obligaţiile, care sunt apoi impuse
statelor prin decizie politică. Totodată, aceasta este concepută ca un instru-
ment fundamental pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor,
gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict în Europa.
La 1 august 1975 s-a început la Geneva activitatea de elaborare a
Actului Final al CSCE, cunoscut şi sub denumirea de Acordul de la
Helsinki. Acest document a pus bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE
şi cuprinde mai degrabă obligaţii politice decât de altă natură, problemele
legate de aspectele politico-militare ale securităţii în Europa, cooperarea în
domeniul economic şi de mediu, cooperarea în domeniul umanitar şi în alte
domenii. Principiile cuprinse în „Decalogul de la Helsinki”, parte integran-
tă a Actului Final, sunt:
– egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii;
– nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;
– inviolabilitatea frontierelor;
– integritatea teritorială a statelor;
– reglementarea paşnică a diferendelor;
– neamestecul în treburile interne;
– respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv
a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere;
– egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispu-
ne de ele însele;
– cooperarea între state;
– îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform drep-
tului internaţional.
Prima acţiune întreprinsă este identificarea surselor potenţiale de conflict
şi analiza acestora în vederea soluţionării lor. Această etapă este urmată de
luarea unor măsuri concrete pentru evitarea unei confruntări armate. Luarea
unor măsuri de prevenire în faza premergătoare unei situaţii conflictuale duce
la declanşarea din vreme a unei alarme timpurii, care să permită împiedicarea
izbucnirii conflictelor violente. După declanşarea alarmei timpurii trebuie
adoptate măsurile care se întreprind pentru ca prin diplomaţia preventivă sta-
tele participante la OSCE să fie dispuse şi să manifeste voinţă politică nece-
sară pentru folosirea, în acest scop, a mecanismelor instituţiei pan-europene.
Statele respective trebuie să fie pregătite să acorde sprijin politic şi material
concret, ce nu permite evoluţia unui conflict într-o situaţie de criză mult mai
complexă şi mult mai grea de rezolvat.
Acţiunea şi demersurile diplomaţiei preventive vizează în general două
tipuri de conflicte previzibile: cele imediate, pe termen scurt, şi conflictele pe
termen lung.
Prevenirea conflictelor se realizează prin acţiuni diplomatice care pri-
vesc toate componentele conceptului global de securitate, în înţelegerea sa
actuală, de la aspectele referitoare la menţinerea şi întărirea păcii şi a securi-
tăţii, până la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor democratice.
Prevenirea durabilă a conflictelor în Europa nu poate fi concepută decât
pe termen lung, întrucât o asemenea acţiune vizează implicit instaurarea unei
februarie, 2011 239

Teatre de operaţii
democraţii viabile şi organizarea instituţiilor care o susţin, asigurarea unui cli-
mat de încredere între populaţie şi guvernanţi, instituirea de structuri pentru
promovarea drepturilor omului, eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială şi respectarea minorităţilor.
În conformitate cu Declaraţia reuniunii la vârf de la Helsinki din 1992,
OSCE a întreprins mai multe misiuni oficiale şi a trimis reprezentanţi ai
Preşedintelui OSCE în misiuni de anchetă, de raport, de monitorizare şi de
“bune oficii”, pentru a-şi întări capacităţile de management al crizelor şi pre-
venire a conflictelor. Misiuni ale OSCE au fost întreprinse în Kosovo,
Sandjak, voivodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan, Moldova, Croaţia,
Letonia, Nagorno-Karabah şi Cecenia.
În 1996 OSCE a organizat alegeri generale în Bosnia-Herţegovina con-
form Acordului de pace de la Dayton, iar în septembrie 1997 au urmat alegeri
municipale. În 1997, reprezentantul preşedintelui OSCE a participat la găsi-
rea unei soluţii politice pentru criza din Albania. OSCE a monitorizat alegeri-
le ce au urmat. una dintre cele mai mari provocări pentru OSCE a consti-
tuit-o intervenţia internaţională din Kosovo, în scopul încetării conflictului şi
reinstaurării păcii şi stabilităţii. Este momentul când se dezvoltă, între NATO
şi OSCE. NATO a creat o forţă militară operaţională specială, pentru a ajuta
la evacuarea urgentă a misiunii OSCE de verificare din Kosovo, în situaţia în
care aceasta era supusă riscurilor în urma escaladării conflictului.
Este evident că, în prezent, nici statele participante, luate individual, nici
OSCE, în ansamblul său, ca instituţie, nu sunt în măsură să acţioneze prompt şi
hotărât la nevoile impuse de prevenire a conflictelor. Procesul de luare a deci-
ziilor şi punerea lor în practică este anevoios şi complicat, instituţia pan-
europeană fiind încă departe de a deveni o structură de armonizare rapidă a
poziţiilor în spaţiul euro-atlantic.
Operaţii de stabilitate şi sprijin

desfăşurate de către coaliţii
de state şi/sau organizaţii
O coaliţie reprezintă o înţelegere ad-hoc între două sau mai multe naţiuni
pentru desfăşurarea unei acţiuni comune, de regulă, pentru o perioadă scurtă
de timp. O acţiune a unei coaliţii este o acţiune multinaţională, în afara limi-
telor stabilite pentru o alianţă, de obicei, pentru o singură ocazie sau pentru o
cooperare de durată într-un sector îngust de interes comun.
Coaliţiile, care sunt create pentru scopuri limitate şi pentru o perioadă
determinată, nu oferă planificatorilor militari aceleaşi modalităţi de abordare
politică şi comuniune de scopuri cum sunt cele specifice unei alianţe. Astfel,
planificatorii trebuie să studieze îndeaproape obiectivele politice ale fiecărui
participant ca o condiţie prealabilă oricărei planificări detaliate.
Din moment ce natura umană nu s-a schimbat, conflictele motivate de
dispute teritoriale, religioase, politice şi economice, invocate adesea pentru
operaţiile militare desfăşurate până în prezent, vor continua să fie larg răspân-
dite. Rolul armatelor în fiecare dintre aceste operaţii va varia în funcţie de
aspectele politice şi militare specifice fiecărei situaţii. un alt motiv ca naţiuni-
le să desfăşoare operaţii în cadrul coaliţiilor este acela că rareori o singură
naţiune poate aborda un conflict, fie şi numai politic sau militar. Operaţiile de
coaliţie vor implica o abordare cuprinzătoare, care să includă alte agenţii
guvernamentale, organizaţii neguvernamentale, precum şi organizaţii interna-
ţionale cu vocaţie globală sau regională. Acest amestec de capabilităţi şi legi-
timitate politică face posibilă desfăşurarea unor anumite operaţii pe care o sin-
gură naţiune nu ar putea sau nu ar dori să le conducă în mod unilateral.
Operaţiile coaliţiei pot fi conduse în baza unui acord încheiat între partenerii
de coaliţie în temeiul unui mandat emis de Organizaţia Naţiunilor unite (ONu).
Caracterul multinaţional merită o atenţie deosebită, deoarece interesele naţionale şi
influenţa aspectelor organizaţionale pot intra în competiţie cu doctrina şi cerinţele
pentru realizarea eficienţei. Consensul este dificil de realizat, iar soluţiile sunt de
multe ori naţionale în caracter. Comandanţii pot aştepta ca naţiunile contributoare
să să pună pe primul plan politicile şi priorităţile naţionale, care uneori complică
realizarea efortului de coaliţie. În operaţiile coaliţiei conduse de ONu, Forţa este
angajată sub comanda unui singur comandant, numit de Secretarul general, cu
acordul Consiliului de Securitate al ONu. Comandantul Forţei prezintă rapoarte,
fie unui reprezentant special al Secretarului general, fie direct Secretarului general.
În timp ce comandantul Forţei conduce activităţile zilnice cu largi puteri discreţio-
nare, aspectele de natură politică trebuie să le prezinte pentru rezoluţie reprezentan-
tului special sau Secretarului General.
Din aspectele prezentate anterior concluzionăm că specificitatea aplică-
rii dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate în cadrul coaliţiilor
şi alianţelor militare are la bază o serie de elemente fundamentale comune
dreptului internaţional umanitar, cum ar fi: imparţialitatea, credibilitatea, folo-
februarie, 2011 241

Teatre de operaţii
sirea raţională şi limitată a Forţei, respectul reciproc, unitatea de comandă,
transparenţa operaţiilor, libertatea de manevră a forţelor angajate şi flexibili-
tatea.
BIBLIOGRAFIE
*** Carta ONu.

*** Tratatul Atlanticului De Nord.
*** Actul Final de la Helsinki.
Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. – Drept internaţional contempo-
ran, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
Cucu Cornel – Operaţiile de menţinere a păcii – actualitate şi tendinţe,
universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate, Bucureşti, 2006.
Dragoman Ion – Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate,
Editura Academiei de Înalte Studii, Bucureşti, 1993.
Geamănu G. – Drept internaţional public, E.D.P., Bucureşti, 2001.
Asigurarea condiţiilor privind
pregătirea eficientă
a militarilor şi subunităţilor,
pentru desfăşurarea acţiunilor
şi operaţiilor, în îndeplinirea
obligaţiilor şi cerinţelor impuse
de misiunile asumate în
cadrul Alianţei
LOCOTENENT-COLONEL MARIuS COTuN
Résumé
La future guerre vu par OTAN est extrêmement diversifié, comple-
xe et fluide, qui est présenté comme une menace permanente, de sorte
que la guerre permanente, générée par l'émergence et la propagation
des foyers de tension et de crise, l'action et des réactions violentes, sti-
mulée par un développement particulier du terrorisme et la criminalité
organisée, l'immigration clandestine, le trafic de drogue et l'économie
souterraine, matières premières stratégiques, y compris des compo-
sants d'ADM, trafic de personnes etc. En ces conditions, l'OTAN et
l'UE devrait être capable d'agir et de réagir rapidement et en toute
sécurité pour prévenir la propagation des foyers de crise ou de dés-
amorcer leur lutte contre le terrorisme et assurer la sécurité de ses
membres.
Cuvinte-cheie: Afganistan, apărare, batalion, colectiv, criză,
dislocabil, infanterie, instrucţie, ISAF, manevră, militari, NATO,
operaţionalizare, război, reconstrucţie, subunităţi, tensiuni, Zabul.
februarie, 2011 243

Teatre de operaţii
ăzboiul viitorului pe care îl are în vedere NATO este unul extrem
R de diversificat, de complicat şi de fluid, care se prezintă sub forma
unei ameninţări continue, deci ca un război permanent, generat de apariţia şi
proliferarea focarelor de tensiuni şi crize, a unor acţiuni şi reacţii violente, sti-
mulate de o anume dezvoltare a terorismului şi crimei organizate, a migraţiei
clandestine, economiei subterane şi traficului de droguri, de materiale strate-
gice, inclusiv componentele ADM, şi de carne vie etc. În aceste condiţii, atât
NATO cât şi uE trebuie să fie în măsură să acţioneze şi să reacţioneze rapid
şi sigur pentru a preveni extinderea focarelor de criză sau dezamorsarea aces-
tora, pentru a combate terorismul şi a asigura securitatea membrilor săi.
Armatele tuturor statelor membre trebuie să fie în măsură să îndeplinească
astfel de misiuni. De aceea, paralel cu dezvoltarea Forţei de Răspuns a NATO
şi a Forţei de Reacţie Rapidă Europene, ele au obligaţia să-şi organizeze în aşa
fel forţele încât să poată participa la îndeplinirea tuturor misiunilor gen apă-
rare colectivă. Pornind de la aceste exigenţe, atât strategiile de securitate
naţională, cât şi strategiile militare (strategii ale forţelor, strategii ale mijloa-
celor şi strategii operaţionale) trebuie să se regăsească în materializarea aces-
tui concept. Strategia forţelor trebuie să asigure compunerea, pregătirea şi
operaţionalizarea unor structuri de forţe cu capacitate de luptă completă, gata
în orice moment de acţiune şi a unor structuri de rezervă mobilizabile rapid,
potrivit principiului identităţii structurilor de pace cu cele de război.
Exigenţele formulate de NATO sunt în concordanţă cu noua fizionomie a
mediului de securitate. Forţele nu pot fi constituite oricum, ci pentru îndepli-
nirea unor misiuni precise, pentru rezolvarea unor situaţii care necesită neapă-
rat folosirea lor. De aceea, NATO cere naţiunilor aliate să continue efortul de
a genera forţe dislocabile cu capacitate de acţiune ridicată, dar şi forţe cu o
capacitate de luptă mai redusă, pe care le vor comanda în operaţii.
Instruirea în perioada
de predislocare
În principiu, misiunile trupelor participante la misiuni, în cadrul Alianţei,

în operaţiile antiteroriste pot viza: culegerea şi analizarea informaţiilor despre
Asigurarea condiţiilor privind pregătirea eficientă a militarilor şi subunităţilor pen-
tru îndeplinirea obligaţiilor şi cerinţelor impuse de misiunile în cadrul Alianţei
structurile teroriste, bazele de antrenament, depozitele, sistemele de acţiune,
reţelele de comunicaţii şi modul de conducere a acestora; protecţia unor obiec-
tive importante împotriva acţiunilor teroriste şi a altor obiective de valoare
strategică; căutarea, descoperirea, atacarea şi distrugerea rapidă a structurilor
şi infrastructurilor teroriste; participarea la lichidarea urmărilor atacurilor de
tip terorist, atunci când acestea se produc prin surprindere; acţiuni în forţă asu-
pra punctelor tari ale reţelelor (structurilor şi elementelor) teroriste; participa-
rea la restabilirea ordinii constituţionale când acţiunile teroriste conduc către
separatism pe criterii religioase, etnice şi de grup; verificarea, controlul şi con-
fiscarea transporturilor de armament şi muniţie ilegale; participarea la acţiuni
de căutare-salvare în urma unor dezastre produse ca urmare a acţiunilor tero-
riste; apărarea comunicaţiilor, obiectivelor militare şi economice dintr-o anu-
mită zonă; capturarea sau nimicirea teroriştilor care acţionează ca desant
aerian; escortarea, paza şi apărarea unor transporturi de personal şi echipament
militar; supravegherea unor obiective; căutarea şi neutralizarea minelor de
orice tip; căutarea, descoperirea şi neutralizarea eventualelor arme de distruge-
re în masă; executarea unor acţiuni de patrulare şi observare; participarea şi
distrugerea bazelor de antrenament internaţionale şi a altor infrastructuri tero-
riste; eliberarea unor ostatici; asigurarea securizării operaţiilor logistice şi a
unor zone; operaţiuni de escortă a unor convoaie militare; asigurarea securită-
ţii unor demnitari; asigurarea funcţionării instituţiilor guvernamentale şi pro-
tecţia populaţiei; participarea la evacuarea populaţiei şi a bunurilor din zona de
acţiune a teroriştilor; executarea unor demonstraţii de forţă pentru descurajarea
producerii unor acţiuni teroriste etc.
Personalul unităţilor care urmează să participe la misiuni parcurge un
program de pregătire specifică, cu durata de trei luni, astfel încât să poată
îndeplini cerinţele impuse de misiunile şi condiţiile specifice teatrului de ope-
raţii din Afganistan sau alte locaţii probabile. Instrucţia se planifică şi execu-
tă conform LCEM în diferite etape, zone de dislocare.
Acţiuni executate conform planificării:
– întocmirea planului de instrucţie pentru misiune, la primirea misiu-
nii pe baza LCEM pentru unităţile destinate NATO dislocabile;
– actualizarea conţinutului cardurilor/booklet-urilor pe baza expe-
rienţei acumulate şi a lecţiilor învăţate rezultate în urma desfăşurării
februarie, 2011 245

Teatre de operaţii
misiunilor internaţionale;
– solicitarea sprijinului de specialitate al u.N.Ap. şi D.M.R.u. pen-
tru traducerea limbajului de comandă şi control din limba română în limba
populaţiei indigene din zona de operaţii;
– actualizarea bazei de date şi punerea la dispoziţia structurilor nomi-
nalizate pentru a fi dislocate în teatrele de operaţii;
– solicitarea sprijinului de specialitate al J2 şi DGIA pentru furniza-
rea materialelor necesare pregătirii pentru alte zone în care forţele dislo-
cabile ar putea fi solicitate să participe la misiuni;
– pregătirea privind protecţia sănătăţii personalului va cuprinde şi un
instructaj sanitar privind măsurile profilactice şi antiepidemice pentru tea-
trul de operaţii respectiv, realizat la Centrul de Medicină Preventivă;
– includerea în programele de pregătire pentru plecarea în misiune a
antrenamentelor specifice pentru: patrulare; securitatea punctelor de con-
trol trafic; identificarea (detectarea) mijloacelor explozive improvizate;
operaţii în mediul urban şi în ambuscadă; controlul refugiaţilor; sprijinul
poliţiei (incluzând controlul mulţimii); abilităţi de negociere; raportarea
informaţiilor; folosirea armelor neletale; folosirea în pregătire a regulilor
de angajare; pregătirea pentru acordarea primului ajutor.
Desfăşurarea instrucţiei
efectivelor participante
la operaţia ISAF cu rol de
batalion de manevră în
regiunea Zabul, Afganistan
Instrucţia personalului din comanda batalionului:

– însuşirea procedurilor standard de operare NATO referitoare la pri-
mirea şi însuşirea misiunii, planificarea şi conducerea operaţiilor militare,
împreună cu ANSF, inclusiv prin planificare comună, trimiterea şi primi-
rea rapoartelor în limbaj operaţional, raportarea despre îndeplinirea misiu-
nilor primite;
– studierea, aprofundarea şi valorificarea lecţiilor învăţate rezultate în
urma participării altor unităţi la operaţiunea ISAF, precum şi folosirea
experienţei proprii acumulate în misiunile executate anterior;
– realizarea coeziunii structurii de stat major;
– cunoaşterea şi îndeplinirea responsabilităţilor specifice misiunii;
– perfecţionarea deprinderilor pentru participarea la conducerea
acţiunilor umanitare;
– conducerea acţiunilor QRF transportate aerian şi terestru;
– perfecţionarea cunoştinţelor privind acordarea asistenţei religioase,
psihologice şi conducerea activităţilor de sprijin logistic;
– însuşirea caracteristicilor specifice teatrului de operaţii din
Afganistan;
– perfecţionarea cunoştinţelor de limba engleză şi de comunicare în
limbajul operaţional specific teatrului de operaţii.
Instrucţia comandanţilor de subunităţi:
– însuşirea TTP de stat major pentru analiza situaţiei, evaluarea ame-
ninţărilor şi planificarea pregătirii subunităţilor (TLP) în vederea îndepli-
nirii misiunilor în teren puternic frământat, primite prin ordinul de opera-
ţii FRAGO;
– perfecţionarea deprinderilor în determinarea cursurilor probabile de
acţiune ale elementelor teroriste;
– perfecţionarea deprinderilor în planificarea şi conducerea operaţii-
lor tactice bazate pe informaţii;
– perfecţionarea deprinderilor în conducerea manevrei de forţe, mij-
loace şi foc;
– perfecţionarea deprinderilor în utilizarea documentelor tipizate
„standard” pentru conducerea subunităţilor şi raportarea situaţiei;
– studierea, aprofundarea şi valorificarea lecţiilor învăţate în urma
participării la misiunea ISAF;
– perfecţionarea cunoştinţelor de limba engleză şi de comunicare în
limbajul operaţional specific teatrului de operaţii.
Instrucţia forţelor:
– executarea operaţiilor de nivel tactic în teren puternic frământat;
februarie, 2011 247

Teatre de operaţii
– participarea la operaţii bazate pe informaţii, culegerea de date şi
informaţii;
– deplasarea dintr-un punct în altul al zonei din responsabilitatea
batalionului de manevră;
– folosirea terenului şi exploatarea avantajelor oferite de acesta;
– perfecţionarea deprinderilor privind acţiunea în FOB;
– executarea focului direct, indirect şi prin intervalele forţelor proprii;
– participarea la realizarea sprijinului de foc pe timpul executării ope-
raţiilor;
– identificarea/ distingerea forţelor proprii;
– reacţia la focul inamic;
– antrenarea în folosirea mijloacelor de protecţie individuală –
EPINBC;
– participarea la executarea siguranţei nemijlocite a forţelor proprii;
– îndeplinirea misiunilor specifice MEDEvAC/ CASEvAC;
– participarea la acţiunile de interzicere a infiltrării forţelor adverse;
– participarea la misiuni de luptă, independent sau în compunerea
unor grupări de forţe (TASK FORCE) stabilite, prin ordin, de către
comandant;
– check point pentru personal şi vehicule;
– scotocirea, descoperirea sau distrugerea ascunzătorilor pentru
armamente (CORDON & SEARCH);
– participarea la acţiuni specifice CTF AEGIS QRF;
– desfăşurarea acţiunilor vMO;
– participarea la operaţii de ajutorare umanitare;
– paza şi securitatea unor obiective şi baze militare;
– executarea întrunită a patrulărilor şi a operaţiilor bazate pe informaţii;
– escortare vIP şi convoaie: delegaţi ISAF, ONu, GoA;
– asigurarea securităţii operaţiilor CIMIC;
– securizarea accesului persoanelor şi autovehiculelor în zonele de
responsabilitate;
– antrenarea în comun cu subunităţi de elicoptere;
– perfecţionarea deprinderilor de lucru în reţea radio;
– perfecţionarea deprinderilor mecanicilor conductori în conduce-
rea şi exploatarea tehnicii în condiţiile extreme ale teatrului de operaţii.
Instruirea se desfăşoară modular astfel:
– pregătirea de specialitate cu personalul din structurile administrati-
ve ale batalionului de manevră care va încadra grupa P.S.I.;
– pregătirea centralizată a operatorilor la mijloacele de comunicaţie,
prin grija Componentei Operaţionale Terestre;
– pregătirea centralizată a personalului medical la camera de gardă a
SCuMC Bucureşti, prin grija medicului-şef al SMFT;
– pregătirea şoferilor şi a echipelor de mentenanţă în conducerea şi
exploatarea autovehiculului HMMWv (vAMTAC) şi a mitralierei cal.
12,7 mm – DSKM;
– pregătirea EOD, C-IED şi NBC;
– pregătirea personalului cu funcţii de răspundere pe linia protecţiei
informaţiilor clasificate, informaţii şi contrainformaţii;
– dislocarea şi pregătirea în poligonul Cincu (inclusiv pregătirea la
elicopter: exerciţii tactice – LFX);
– evaluarea acţională pe timpul etapei a II-a de simulare reală;
– redislocarea şi pregătirea întrunită în garnizoana unităţii care con-
stituie nucleul de bază pentru TF;
– evaluarea statică;
– pregătirea întrunită;
– desfăşurarea ceremoniei de plecare în misiune şi predarea conduce-
rii operaţionale.
ANA TRAINING XIII a parcurs programul de pregătire astfel:
• Pregătire Faza I (pregătire specifică operaţii în sprijinul păcii);
• Pregătire Faza II ( pregătire iniţială specifică TO);
• Pregătire Faza III (cunoaştere armament greu infanterie – AG-7,
AG-9, Ar. 82 mm);
• Pregătire Faza III A (specializare auto, comunicaţii, medical);
• Pregătire Faza Iv (executarea tragerilor cu armamentul greu AG-7,
AG-9, Ar. 82 mm, Mtr. 12,7 mm de infanterie);
• Pregătire Faza v (pregătire specifică şi metodică);
• Pregătire Faza vI (pregătire întrunită specifică TO);
• Pregătire Faza vII (modulul intercultural).
februarie, 2011 249

Teatre de operaţii
Evaluarea îndeplinirii cerinţelor pentru ANA TRAINING XIII:
• La finalul fazei I militarii au fost evaluaţi;
• După faza vI personalul detaşamentului a fost evaluat asupra
cunoştinţelor dobândite în fazele II, v şi vI;
• La finalul fazelor III, III A şi Iv militarii participanţi au fost, de ase-
menea, evaluaţi.
La evaluarea finală comisia a ajuns la concluzia că detaşamentul este apt
pentru participarea la misiuni în afara teritoriului statului român.
Concluzii şi propuneri:
În vederea maximizării eficienţei pregătirii şi evitării efectelor colatera-

le inerente executării programului pe parcursul a 10 ore (sau mai mult) zilnic,
se impune executarea instrucţiei specifice în limitele programului orar normal
(opt ore), pentru o perioadă de şase luni, structurată astfel:
• O lună pentru încadrarea subunităţii cu personal (vizita medicală,
evaluarea psihologică şi testarea personalului privind cunoştinţele milita-
re generale şi de specialitate). Tot în această perioadă să se realizeze şi pre-
darea-primirea funcţiilor, astfel încât cei care iau în primire noile funcţii
să poată să relaţioneze cu cei care predau pe tot parcursul pregătirii, în
vederea rezolvării şi executării tuturor sarcinilor specifice funcţiilor res-
pective.
• Două-trei săptămâni pentru executarea de lecţii teoretice şi practice
cu privire la: monografia T.O., cunoaşterea TTP a inamicului şi a altor ele-
mente care acţionează în T.O., familiarizarea cu mediul operaţional al
T.O., ROE, ROI (reguli de interacţiune cu populaţia civilă şi alte elemen-
te prezente în arie), lecţii de autoajutor şi prim-ajutor medical pe timpul
executării operaţiei, pregătire C-IED.
• Trei luni instrucţie specifică, perioadă în care să se parcurgă conse-
cutiv etapa instrucţie grupă, pluton şi foarte puţin etapa instrucţie compa-
nie, în care să se execute instrucţie care să cuprindă întreaga gamă de
acţiuni desfăşurate în TO. De asemenea, în această perioadă să fie inclusă
şi perioada de instruire în comun cu partenerul american din poligonul
Cincu, dar cu precădere perioada de instruire în comun din Germania. La
sfârşitul acestei perioade să fie realizată coeziunea la nivel subunitate (mai
ales nivel pluton).
• Două la trei săptămâni perioadă de instrucţie în cadrul CILFT al
SMFT din Cincu, perioadă care să cuprindă şi evaluarea subunităţilor.
• Două-trei săptămâni de concediu de odihnă.
Este necesar ca pe timpul pregătirii să se urmărească alocarea unor resur-
se de timp mai generoase pentru executarea tragerilor, în special pentru cele
individuale şi la eşaloane mici (echipă, grupă). Şedinţele de tragere specifice
trebuie să urmărească formarea deprinderilor pentru executarea focului din
interiorul tehnicii blindate, de pe loc şi din mers (pe timpul executării mane-
vrelor), constituindu-se, totodată, şi într-un exerciţiu util de conducere a focu-
lui.
Privind executarea recunoaşterilor în T.O., este indicat să se execute în
două etape. Prima în mod obligatoriu înainte de începerea perioadei de pregă-
tire (pentru orientarea instrucţiei şi abordarea problematicilor într-o viziune
cât mai apropiată de cea dictată de SOP-urile din T.O. Eşalonul care execută
recunoaşterea trebuie să cuprindă în componenţa sa obligatoriu componenţi ai
CILFT-Cincu pentru culegerea de date şi informaţii necesare actualizării soft-
urilor şi exerciţiilor ce urmează a fi executate de unităţile participante la
misiuni în cadrul Alianţei.
A doua etapă, premergătoare perioadei finale de pregătire, este menită să
actualizeze imaginea despre misiunea ce urmează a fi executată şi să stabi-
lească priorităţile de rezolvat (printre care şi planul de înlocuire în T.O.).
De asemenea, considerăm necesară introducerea în structura batalionului
de manevră a unei structuri EOD care să aibă în dotare mijloace RCP (Rute
Clearence Package), o celulă de elicoptere pentru realizarea sprijinului aerian
a forţelor care desfăşoară misiuni. Aceaste structuri trebuie să aibă o dotare
corespunzătoare, întrucât batalionul românesc din TO Afganistan este „TF” şi
are în responsabilitate o provincie unde există o singură cale de comunicaţie
asfaltată, celelalte parcurgând terenul muntos puternic frământat şi prezentând
un risc ridicat pe timpul deplasărilor în ce priveşte atacurile potenţiale cu DEI.
Este de recomandat ca, la finalul pregătirii, evaluarea structurii în vede-
rea participării la misiune să fie efectuată de către o comisie mixtă, în cadrul
februarie, 2011 251

Teatre de operaţii
unui exerciţiu final care să angreneze întreaga unitate. Cel mai bun mijloc de
evaluare pentru statul major este exerciţiul de simulare SIMEX, desfăşurat pe
durata a trei zile de simulare, cu activitate continuă, iar pentru subunităţi,
exerciţiul de repetare a misiunii SIMFTX, la finalul căruia, pe durata a una-
două zile, să se execute evaluarea.
Atât pe timpul pregătirii cât şi pe timpul executării misiunii, este necesa-
ră asigurarea bazei materiale minime (aparat foto, reportofon, cameră video)
pentru ofiţerul de relaţii publice, în vederea executării unei bune activităţi
media, şi de cultură şi tradiţii.
Din punct de vedere logistic, pe timpul pregătirii pentru participarea la
misiune în T.O. trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
• Asigurarea tuturor bunurilor materiale necesare misiunii cu cel
puţin o lună înainte de rotirea forţelor din T.O.
• Instruirea pe tehnica şi echipamentele similare celor existente în
T.O. (MRAP, aparatura de vedere şi ochire pe timp de noapte, camere ter-
mice, GPS, veste antiglonţ cu protecţie de nivel Iv etc.).
• Studierea defecţiunilor specifice la tehnica din T.O. şi antrenarea
echipelor de mentenanţă în rezolvarea acestor cazuri particulare.
• Luarea măsurilor necesare în vederea cazării, hrănirii şi asigurării
condiţiilor igienico-sanitare corespunzătoare pentru militarii de la alte
structuri participanţi la pregătirea pentru misiune.
Caracteristică pentru operaţiile militare ale viitorului va fi combinarea
posibilităţilor unei forţe şi folosirea mediului într-un cadru operaţional unic.
Ele vor avea în vedere folosirea conceptului de oportunitate derivat din con-
diţiile de mediu în defavoarea întrebuinţării unilaterale a capacităţilor milita-
re, specifică războaielor de uzură. Aceasta este noua paradigmă a operaţiilor.
Literatura de specialitate subliniază faptul că aceste caracteristici şi implica-
ţiile lor au fost atent studiate şi puse în aplicare pe scară largă.
Opinăm că cele mai importante caracteristici ale operaţiilor militare pre-
zente şi viitoare în noile medii operaţionale sunt:
– desfăşurarea lor cu precădere în teren complex şi mediu urban;
– desfăşurarea lor în condiţiile războiului informaţional (operaţiilor
informaţionale);
– desfăşurarea operaţiilor în mediul cosmic;
– proiectarea puterii în afara teritoriului naţional;
– pierderea invulnerabilităţii teritoriului propriu;
– limitări ale posibilităţilor forţelor militare;
– desfăşurarea operaţiilor în condiţiile existenţei unor relaţii complexe;
– impunerea regulilor de angajare;
– operaţia „în direct”, cu implicarea substanţială a mass-media;
– desfăşurarea operaţiilor cu resurse limitate;
– mediul operaţional ambiguu;
– rapiditatea operaţiilor;
– mediul operaţional disimetric;
– protecţia Forţei.
BIBLIOGRAFIE:
*** Hotărârea Parlamentului nr.12 din 19 septembrie 2001, privind par-

ticiparea României, împreună cu statele membre NATO, la acţiuni de comba-
tere a terorismului internaţional.
*** Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului,
în: „Monitorul Oficial al României” nr.1 161/2004.
*** Strategia de Securitate Naţională a României, 2007.
*** Doctrina NATO întrunită de informaţii, contrainformaţii şi securita-
te – AJP2.0.
*** Doctrina pentru operaţii întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti,
2003, S.M.G./P.F.-3.
februarie, 2011 253

Teatre de operaţii
*** Carta Albă a Securităţii şi Apărării, Bucureşti, 2004.
*** Gândirea Militară Românească, septembrie-octombrie 2004.
*** Terorismul de azi, Institutul de Studii şi Cercetări ale Terorismului,
vol. XvII-XXI, an II, 2007.
Frunzeti Teodor – Acţiunile militare altele decât războiul, Editura
Militară, Bucureşti, 2001.
Frunzeti Teodor – Paradigme militare în schimbare, Editura Militară,
Bucureşti, 2005.
Neagoe visarion – Metode de combatere a actelor teroriste în teatrele de
operaţii, în Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice a u.N.Ap. „Carol I”, Editura
u.N.Ap. „Carol I”, Bucureşti, 2007.
LOGISTICĂ
Sumarul rubricii:
Tendinţe ale evoluţiei managementului lanţului de aprovizionare-livrare
în sistemul militar 257
Trends in the Evolution of Supply-Delivery Chain Management

within Military System 266
Tendinţe ale evoluţiei
managementului lanţului
de aprovizionare-livrare
în sistemul militar
COLONEL ALEXANDRu NEDELCu
COLONEL GEORGE BOROI
Abstract
Both military and civilian logistics are considered parts of the
same whole. In this respect, both military and civilian logistics have
among their general objectives: direct support, precision and speed,
coordination of delivery schedules, rapid and flexible distribution,
infrastructure and equipment maintenance. In the military field, sup-
ply-delivery chain management must always keep in mind the expe-
rience and expertise of private sector 1.
As logistics from economic field, military logistics must be able
to ensure the delivery of any goods, at any time and whenever they are
needed for the troops. The essential difference between these two lies
in the fact that military logistics has missions even during the military
actions and what seems most important is that the spectrum of mana-
ged functional areas is a little bit bigger for the military logistics.
Cuvinte-cheie: logistică, aprovizionare, mentenanţă,
management.
A tât logistica militară cât şi cea civilă sunt considerate părţi compo-
nente ale aceluiaşi întreg. În acest sens, atât logistica militară cât şi
cea civilă au printre obiectivele lor generale sprijinul nemijlocit, precizia şi
februarie, 2011 257

Logistică
rapiditatea, coordonarea graficelor de livrare, distribuţia rapidă şi fle-
xibilă, mentenanţa infrastructurii şi echipamentelor. În domeniul mili-
tar, managementul lanţului de aprovizionare-livrare trebuie să ţină în
permanenţă cont şi de experienţa, şi de expertiza sectorului privat1.
La fel ca şi logistica din domeniul economic, logistica militară trebuie să
fie capabilă să asigure livrarea oricăror bunuri materiale, la orice moment şi
oricând acestea sunt necesare trupelor. Deosebirea esenţială între cele două
rezidă în faptul că logistica militară are misiuni şi pe timpul desfăşurării acţiu-
nilor militare, iar ceea ce ni se pare cel mai important este că spectrul dome-
niilor funcţionale gestionate este sensibil mai mare pentru cea din domeniul
militar.
Între logistica militară şi cea din domeniul economic există o serie de
similarităţi, evidenţiate în special de modul în care se asigură integrarea
expertizei sectorului privat în cadrul logisticii militare şi invers. Acest schimb
permanent de experienţă asigură construirea şi dezvoltarea unui model de
management care conduce, de regulă, la optimizarea activităţilor care concu-
ră la funcţionarea lanţului de aprovizionare-livrare: achiziţiile, aproviziona-
rea, mentenanţa, respectiv distribuţia. Considerăm că managementul lanţului
de aprovizionare-livrare care funcţionează în mediul militar asigură armoni-
zarea practicilor manageriale din domeniul civil cu forţa, disciplina, pregăti-
rea şi viziunea globală specifică armatei2.
În mediul logistic se consideră că, indiferent de locul unde se manifestă,
un management eficient al lanţului de aprovizionare-livrare poate conduce la
asigurarea nevoilor în situaţii de urgenţă, prin colaborarea efectivă între mili-
tari, agenţiile guvernamentale, furnizorii de servicii comerciale, agenţii eco-
nomici etc3.
Acţiunile militare desfăşurate în spaţiul european şi asiatic, acţiunile
umanitare declanşate de apariţia unor situaţii de urgenţă generate de calami-
tăţi naturale, au demonstrat fără tăgadă necesitatea unui sistem eficient de
coordonare a acţiunilor militare sau de întrajutorare la nivel global. Aspectele
prezentate scot în evidenţă necesitatea elaborării şi dezvoltării unor noi con-
cepte privind managementul lanţului de aprovizionare-livrare care, în opinia
specialiştilor, poate oferi un model al managementului lanţului de aprovizio-
nare-livrare în domeniul militar.
Tendinţe ale evoluţiei managementului
lanţului de aprovizionare-livrare în sistemul militar
Tendinţele de evoluţie în domeniul managementului lanţului de aprovizio-
nare-livrare, în domeniul militar, urmăresc creşterea vitezei de reacţie a structu-
rilor militare în acţiunile militare de tip război sau în cele de răspuns la criză,
prin măsuri eficiente, care urmăresc adaptarea la evoluţiile din mediul econo-
mic dar şi necesităţi de ordin militar, care vor fi prezentate în continuare.
Standardizarea tehnicilor şi
procedurilor logistice
din domeniul militar
cu cele din mediul civil
În această direcţie, managementul lanţului de aprovizionare-livrare va fi

nevoit să opereze cu proceduri şi date viabile, care să reziste o perioadă de
timp determinată. Similitudinea acestor proceduri trebuie să asigure comple-
mentaritatea acţiunilor specifice celor două domenii, astfel încât să asigure un
randament cât mai mare.
Informaţii în timp real asupra stocurilor (realizarea reţelelor bazate pe
senzori) pun în evidenţă nevoia logisticii militare de a avea acces la informa-
ţii în timp real, cu privire la situaţia stocurilor de materiale. Datele obţinute
asigură derularea corespunzătoare a procesului de mentenanţă şi integrarea
informaţiilor legate de acţiunile de aprovizionare cu piese de schimb necesa-
re echipamentelor scoase din funcţiune. Se evită astfel prelungirea procesului
de mentenanţă cu cel de „canibalizare”.
Micşorarea timpului de aşteptare pentru beneficiar exprimă tendinţa
logisticii militare şi civile de eficientizare a procesului specific managemen-
tului lanţului de aprovizionare-livrare, în vederea obţinerii optimului cores-
punzător în materie de timp alocat procesului de achiziţie, mentenanţă şi dis-
tribuţie.
Prin informatizarea reţelelor de distribuţie, în ambele domenii pot fi obţi-
nute produse finite cu costuri din ce în ce mai reduse. Obţinerea unor produ-
se performante pe baza tehnologiei de ultimă oră asigură operatorilor econo-
mici – deci şi structurilor militare – menţinerea unui nivel scăzut al stocurilor.
În ceea ce priveşte sistemul militar, această posibilitate reprezintă totuşi o
februarie, 2011 259

Logistică
armă cu două tăişuri. Ne exprimăm această opinie luând în considerare nece-
sarul de posibilităţi de păstrare pe termen îndelungat a anumitor stocuri de
materiale (infrastructura) pentru perioada de conflict militar, pe care dacă nu
le ai, nu le întreţii şi nu le retehnologizezi, degeaba obţii rapid produsele de
care ai nevoie. Aşa cum se ştie din experienţa anterioară, în timp de război şi
obţinerea produselor necesare devine o artă şi, pe măsura scurgerii timpului,
este tot mai greu să completezi, respectiv să reaprovizionezi stocurile de
materiale necesare trupelor.
În domeniul economic, portalurile Internet pentru licitaţii online permit, la
momentul actual, identificarea rapidă a eventualilor furnizori şi mărirea eficien-
ţei procesului de achiziţii. Pe timp de pace, această capabilitate este benefică şi
pentru unităţile militare care pot astfel menţine un nivel optim al stocurilor fără
a se apela la stocuri excedentare ce conduc la blocarea fondurilor financiare.
O nouă tendinţă, care devine tot mai accentuată în ultima perioadă,
vizează corelarea eforturilor sistemului logistic militar şi a celui comercial
(economic) în domeniul managementului lanţului de aprovizionare-livrare.
Astfel, se observă o colaborare tot mai strânsă între cele două domenii, îndeo-
sebi la nivelul infrastructurii necesare aprovizionării/ reaprovizionării.
Asistăm, în ultima perioadă, la colaborări interactive în domeniul menţionat,
în special în ceea ce priveşte folosirea infrastructurii portuare şi aeroportuare,
a infrastructurii de comunicaţii şi informatică. În condiţiile în care Internetul
asigură accesarea unor noi proceduri în domeniul achiziţiilor şi distribuţiei
între domeniile militar şi civil, schimbul de informaţii capătă noi valenţe.
Concepte precum cele de comerţ electronic, lansare electronică a comenzilor,
vânzare prin Internet sau depozitare virtuală, conduc la modificarea relaţiilor
dintre furnizori şi distribuitori şi chiar la redefinirea noţiunii de locul de
muncă. Accesul în timp real la date privind afacerile potenţialilor furnizori şi
beneficiari permite managerilor un control dinamic asupra stocurilor şi o reac-
ţie rapidă la cererile pieţei4.
Referitor la punctul de vedere exprimat, se consideră că fiecare structu-
ră militară poate fi gândită ca un consumator, conectat la un punct de distri-
buţie centralizat, care asigură bunurile necesare funcţionării coerente a ele-
mentelor componente. Pe de altă parte, sistemele moderne de transport asigu-
ră o distribuţie eficientă a produselor către consumatorul final, în cazul nos-
tru, luptătorul.
În mediul militar, se urmăreşte ca legătura dintre producător şi consuma-
torul final (luptătorul) să fie cât mai directă, atât din raţiuni economice (cos-
turi) dar şi pentru scurtarea timpului de ajungere a materialelor la sursă.
Considerăm că, procedând de o astfel de manieră, eventualele blocaje care s-
ar produce, fie pe timpul depozitării, al transportului sau al distribuţiei ar
putea fi evitate5.
În domeniul militar, pe linia activităţilor specifice procesului de manage-
ment al lanţului de aprovizionare-livrare au fost identificate o serie de com-
ponente (specifice anumitor domenii de responsabilitate ale sprijinului logis-
tic) şi factori care asigură succesul în acţiunea de susţinere, respectiv autosus-
ţinere a trupelor proprii. Puţin diferite (ţi) faţă de cele (cei) utilizaţi în mediul
economic, aceste componente şi factori iau în considerare îndeplinirea misiu-
nii de luptă, în timp ce în mediul economic se urmăreşte obţinerea profitului.
Atât în mediul militar cât şi în cel economic civil au fost identificate
următoarele componente ale lanţului de aprovizionare-livrare6: producătorii;
furnizorii; achiziţiile; managementul cererii (lansarea comenzilor către furni-
zori); transporturile; depozitarea; consumatorul final (militarul din structurile
de sprijin de luptă şi cel din unităţile combatante).
Factorii luaţi în considerare în domeniul militar ca fiind esenţiali pentru
îndeplinirea misiunii de luptă de către logisticieni (asigurarea sprijinului
logistic) vizează următoarele aspecte: nevoile consumatorului (luptătorului);
tehnologiile informaţionale şi de comunicaţii; desfăşurarea forţelor armate
atât pe teritoriul naţional cât şi în teatre de operaţii externe; interoperabilita-
tea; reglementările specifice mediului militar; informaţiile legate de mediul în
care se poartă acţiunile militare, incluzând şi pe cele referitoare la inamic;
cerinţele specifice ale misiunii7.
După cum se poate observa, modelul de management al lanţului de apro-
vizionare-livrare este relativ identic atât pentru mediul militar cât şi pentru cel
civil, cu toate că sunt şi o serie de deosebiri esenţiale. Cele mai evidente sunt
cele în domeniul transporturilor şi depozitării, care indică faptul că, în dome-
niul militar, o serie de componente şi echipamente pot fi utilizate în ambele
sensuri, în special pentru mentenanţă şi sprijin medical. De asemenea, mente-
nanţa nu este prezentă ca domeniu distinct în cadrul companiilor civile. Alte
diferenţe au fost identificate în factorii externi care influenţează lanţul de
aprovizionare ca: interoperabilitatea crescândă între diferitele specialităţi
militare în cadrul sistemului C4I (Command, Control, Communications,
Computer and Intelligence System), desfăşurarea forţelor şi cerinţele specifi-
ce ale misiunii, aceşti factori fiind specifici mediului militar.
Dezvoltările viitoare în domeniul abordat urmăresc îmbunătăţirea (creş-
februarie, 2011 261

Logistică
terea eficienţei) unora dintre componentele lanţului de aprovizionare-livrare,
care pot fi utile şi relevante atât pentru mediul economic, cât şi pentru cel
militar.
Prin reducerea stocurilor/inventarelor aflate în depozitare până la un
nivel minim, concomitent cu reducerea resurselor alocate pentru întreţinere,
se urmăreşte constituirea unor stocuri mobile ("on wheels supplies") şi parta-
jarea cheltuielilor de întreţinere cu producătorul şi chiar cu distribuitorul, prin
menţinerea unor cantităţi de materiale în stoc, la aceştia. În acest sens, asigu-
rarea pieselor de schimb se va realiza pe bază de cerere, ceea ce va contribui
atât la optimizarea procesului de distribuţie, cât şi a celui de mentenanţă.
Existenţa Internetului asigură la momentul actual schimbul necesar de infor-
maţii.
utilizarea la nivel ridicat a noilor tehnologii impune accesarea sistemu-
lui electronic de schimb de date, care poate contribui la sporirea vitezei de
reacţie în asigurarea sprijinului logistic necesar susţinerii forţelor. Prin utili-
zarea sistemului electronic de schimb de date scade timpul necesar întocmirii
comenzilor şi formularelor aferente, acestea putând fi expediate concomitent
operatorilor economici implicaţi în livrarea şi transportul produselor.
utilizarea sistemului electronic de schimb de date permite asigurarea directă
a legăturii între centrele de distribuţie ale producătorului şi beneficiarul final
şi, ceea ce ni se pare mai important, permite eliminarea unora dintre interme-
diarii care operează pe lanţul de aprovizionare-livrare. Acest aspect asigură
scurtarea timpului de reacţie între cerere şi asigurarea produselor necesare
forţelor combatante.
Externalizarea anumitor servicii către agenţi economici specializaţi devi-
ne extrem de benefică pentru logistica militară, în condiţiile în care există
deficit de personal specializat, când unele companii fuzionează, când opera-
ţiile au căpătat un anumit grad de stabilitate sau când este necesar ca sistemul
logistic propriu să parcurgă un anumit proces de transformare (cazul de faţă).
În domeniul militar, externalizarea presupune ca pe lângă creşterea vizi-
bilităţii asupra necesarului de bunuri şi servicii să se asigure şi nevoia de pro-
tecţie în legătură cu activităţile specifice. În acest sens, considerăm că un grad
crescut de vizibilitate induce în sistemul militar vulnerabilităţi, în special în
ceea ce priveşte nevoile structurilor logistice. Externalizarea a devenit o rea-
litate atât în mediul economic, cât şi în cel militar, în condiţiile în care bene-
ficiarul şi nevoile sale asigură funcţionarea sistemului economic. Altfel spus,
prin acceptarea realităţii putem asigura cheltuirea eficientă a fondurilor aloca-
te pentru susţinerea forţelor în acţiunile militare, atât pe teritoriul naţional, cât
şi în afara acestuia.
utilizarea în comun a anumitor capabilităţi şi a punctelor comerciale de
intrare/ieşire în/din ţară a produselor reprezintă o altă realitate a zilelor noas-
tre. Astfel, utilizarea în comun a infrastructurii (porturi, aeroporturi şi rute
comerciale de tranzit) şi echipamentelor, indiferent cărui sector aparţin, con-
tribuie la împărţirea costurilor şi deci la reducerea presiunii asupra bugetelor
operatorilor economici şi al armatei. În acest sens, capabilităţile de infrastruc-
tură menţionate, aflate în administrarea autorităţilor publice, pot fi utilizate ca
şi coridoare de transport militar de interes strategic, pentru deplasarea trupe-
lor şi echipamentelor, fără a mai fi necesară o pregătire prealabilă sau aloca-
rea de fonduri suplimentare, în acest sens, în timp ce unele baze militare aerie-
ne ar putea fi utilizate şi de anumiţi operatori în executarea transporturilor
civile.
În contextul menţionat, apreciem că lanţul de aprovizionare-distribuţie
va trebui să fie proiectat astfel încât să depăşească anumite aspecte cu care, în
trecut, s-au confruntat sistemele logistice, de genul8: lipsă de flexibilitate,
lipsa informaţiilor necesare în timp real, imposibilitatea anticipării ratelor de
consum şi transfer; blocaje în transporturi, costuri ridicate de transport, cos-
turi mari de depozitare, vizibilitate scăzută asupra deplasării şi mişcărilor de
bunuri, asigurare ineficientă a reperelor critice de-a lungul fluxului de aprovi-
zionare-distribuţie şi, nu în ultimul rând, lipsă de coordonare şi dirijare în asi-
gurarea infrastructurii şi a serviciilor necesare trupelor.
Din alt punct de vedere, se doreşte ca lanţul de aprovizionare-distribuţie
destinat structurilor militare să pună accentul mai rapid pe cerere decât pe
aprovizionare, să asigure reducerea timpului şi a costului livrării şi, nu în ulti-
mul rând, optimizarea proceselor subordonate. Acest deziderat depinde în
mod evident de complexitatea şi capabilităţile de predictibilitate în ceea ce
priveşte procesul de planificare a operaţiei, ca şi de faptul că există structuri
militare care pot acţiona în medii diferite din punctul de vedere al complexi-
tăţii situaţiei.
Alt aspect care este avut în vedere este acela că, uneori, chiar şi cele mai
sofisticate şi optimizate lanţuri de aprovizionare-distribuţie pot avea deficien-
ţe în funcţionare cauzate de schimbările rapide din mediul de acţiune.
Pentru realizarea obiectivelor menţionate, se impun optimizarea şi inte-
grarea lanţului de aprovizionare-distribuţie, astfel încât să asigure şi interope-
rabilitatea cu structurile similare ale celorlalte state membre ale NATO, pen-
februarie, 2011 263

Logistică
tru a se asigura îndeplinirea misiunilor primite. Transformările din domeniul
abordat nu pot fi realizate decât gradual, prin consensul ţărilor care contribu-
ie la structura de forţe. Aceste transformări vor trebui să ia în calcul şi siste-
mul logistic şi, implicit, lanţul de aprovizionare-distribuţie, prin tratarea tutu-
ror componentelor şi subsistemelor sale, într-un mod integrat din punct de
vedere conceptual şi acţional.
Prin cele prezentate, am urmărit să scoatem în evidenţă o serie de trans-
formări şi aspecte de substanţă ale logisticii militare, ale cadrului general de
funcţionare a lanţului de aprovizionare-distribuţie şi, nu în ultimul rând, o
parte din influenţele induse asupra sprijinului logistic al operaţiilor multina-
ţionale.
Din punctul nostru de vedere, integrarea logistică şi implementarea unui
lanţ de aprovizionare-distribuţie flexibil şi eficient în mediul militar nu par-
curg aceeaşi cale, fiind diferite de la caz la caz, luând în considerare caracte-
risticile specifice ale companiilor care acceptă să asigure bunuri şi servicii,
într-un mediu de confruntare militară. Pe de altă parte, ţinând cont de costuri-
le operaţionale ridicate ale unei acţiuni militare şi de cerinţele beneficiarilor
pe linia serviciilor asigurate de firmele contractoare, structurile de conducere
de la nivelul conducerii armatei trebuie să aibă voinţa şi puterea de a accepta
şi produce schimbări la nivel organizaţional, să îşi dezvolte capabilităţile şi,
nu în ultimul rând, să cunoască modul în care poate fi redusă acţiunea facto-
rilor de influenţă asupra viabilităţii şi funcţionării lanţului de aprovizionare-
distribuţie, în domeniul militar.
BIBLIOGRAFIE:
Cohen Sh., Roussel, J. – Strategic Supply Chain Management, Amazon

com., 2004.
Leiphart K. L. – Creating a Military Supply Chain Management Model,
uSA, 2001.
Minculete Ghe., Minculete A., Buceag G. T. – Delimitări ale manage-
mentului lanţului de aprovizionare-livrare în domeniul militar, Buletinul
universităţii Naţionale de Apărare "Carol I", Editura universităţii Naţionale
de Apărare "Carol I", Bucureşti, 2008, p.65.
Minculete Ghe., Minculete A. – Abordări moderne ale managementului
logistic, Editura universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2009.
Scrieciu, L. – Determinări ale managementului lanţului de aproviziona-
re-distribuţie în logistica multinaţională, în revista „Gândirea militară
românească”, nr.4 /2009.
NOTE:
1
Defence Supply Chain Manual, JSP 336 (3rd edition).
2
DoD Dictionary of Military an Associated Terms – Logistics.
3
Cohen Sh., Roussel, J., Strategic Supply Chain Management, Amazon com.,
2004.
4
Minculete Ghe., Minculete, A., Buceag, G.T., Op.cit., p.68.
5
„Global Logistics and Supply Chain Strategies”, http://www.supplychain-
brain.com/.
6
Minculete Ghe., Minculete A, Buceag, G.T., Op.cit., p.69.
7
Leiphart K.L., Creating a Military Supply Chain Management Model, uSA,
2001.
8
Scrieciu L., Op.cit., p.66.
februarie, 2011 265

Trends in the Evolution
of Supply-Delivery Chain
Management within
Military System
COLONEL ALEXANDRu NEDELCu
COLONEL GEORGE BOROI
oth military and civilian logistics are considered parts of the same
B whole. In this respect, both military and civilian logistics have
among their general objectives: direct support, precision and speed, coordina-
tion of delivery schedules, rapid and flexible distribution, infrastructure and
equipment maintenance. In the military field, supply-delivery chain manage-
ment must always keep in mind the experience and expertise of private sec-
tor1.
As logistics from economic field, military logistics must be able to ensu-
re the delivery of any goods, at any time and whenever they are needed for the
troops. The essential difference between these two lies in the fact that milita-
ry logistics has missions even during the military actions and what seems
most important is that the spectrum of managed functional areas is a little bit
bigger for the military logistics.Between military logistics and civilian logis-
tics there are a number of similarities, highlighted, in particular how to ensu-
re integration of private sector expertise in military logistics and vice versa.
This continuous exchange of experience ensures a management model buil-
ding and developing which usually leads to optimization of those activities
that are involved in the supply-delivery chain: procurement, supply, mainte-
nance, distribution respectively. We believe that military supply-delivery
Trends in the evolution of supply-delivery
chain management within military system
chain management ensures the harmonization of the civil managerial methods
with the force, discipline, training and global vision specific to the army2.
Within the logistics environment is considered, regardless of where it
occurs, an effective supply-delivery chain management, may fulfill the requi-
rements during the emergency situations through effective cooperation among
the military, government agencies, commercial services providers, trader, etc3.
The military actions carried out in Europe and Asia, humanitarian opera-
tions caused by natural disasters or different emergency situations have pro-
ven, without any doubts, the need for an effective system at the international
level in order to coordinate military actions or support ops, globally. The issu-
es presented highlight the necessity to create and develop new concepts regar-
ding supply-delivery chain management which, according to experts, can pro-
vide a model for military supply-delivery chain management.
The future trends of military supply-delivery chain management focus
on increasing speed reaction for military forces within military operations
during the war or within the crisis response through efficient measures which
may keep up with the economic environment developments.
Standardization of the military logistics techniques and procedures
with those from the civil environment. In this direction, supply-delivery chain
management will have to operate with procedures and reliable data to wit-
hstand a certain period of time. The similarity of these procedures should
ensure complementary actions specific to both areas so that it can ensure grea-
ter efficiency.
Real-time information on stocks. This highlights the need for military
logistics to access information in real time on the stocks of materials.
Acquired data from the process ensures the proper maintenance and good
information regarding spare parts supply for disposal. Thus, it avoids the
extension of the maintenance process to the cannibalization.
Decreasing the time waiting for customer expresses the tendency of
military and civilian logistics to streamline supply-delivery chain manage-
ment, in order to obtain the corresponding optimum in terms of time alloca-
ted to the purchase, maintenance and distribution process.
Through the computerization of distribution networks in both areas can
be obtained lower costs for the finished products. Achieving high performan-
ce products based on advanced technology, provides operators, and military
structures also, a low level of stocks. Regarding the military system, however,
this possibility is double-edged weapon. We express this point of view by
februarie, 2011 267

Logistică
taking into account the need for long term storage capabilities of certain
stocks of materials (infrastructure) for the military conflict period, and if you
do not have them, maintain and refurbish them quickly there is useless to get
the products you need. As it is known from previous experience, during the
wartime obtaining the necessary products becomes an art and by time it is far
more difficult to fill / replenish necessary stocks of materials for the troops.
In the economic area, Internet portals for online auctions allow, at pre-
sent, the rapid identification of potential suppliers and streamline procure-
ment process. In peacetime, this capability is beneficial to military units
which can thus maintain an optimal level of stocks without resort to excess
inventories that are likely to block financial funds.
A new trend that is becoming more pronounced in recent years, aims
efforts at linking the military logistics system and the commercial (economic)
one in the management of the supply-delivery chain. Thus, we see an ever clo-
ser cooperation between the two areas, in particular, at the infrastructure level
necessary for supply/replenishment. We are seeing lately interactive collabo-
rations in this field, particularly regarding the use of port and airport infras-
tructure, communications and computing infrastructure. Given that, the
Internet provides access to new procurement and distribution procedures, bet-
ween military and civilian fields exchange of information takes on new mea-
nings. Concepts such as electronic commerce, electronic release orders, sales
via the Internet or virtual storage, lead to changes in the relationship between
suppliers and distributors, and even redefining the concept of employment.
Real-time access to data on potential suppliers and customers businesses
allows managers a dynamic control over stocks and a rapid response to mar-
ket demands4.
Regarding the mentioned point of view, it is considered that every mili-
tary structure can be thought of as a consumer, connected to a centralized dis-
tribution point which ensures the goods necessary to a consistent operation of
the components. On the other hand, modern transport systems ensure efficient
distribution of goods to final consumers, in our case, the warrior.
In the military environment it is desirable that the link between producer
and final consumer (warrior) to be as straightforward, because of economic
reasons (costs) but also for shorten the time of arrival of materials at source.
We believe that by doing such a manner, any blockages that might occur eit-
her during storage, transport or distribution could be avoided5.
In the military field, regarding specific activities for supply-delivery
chain management process there have been identified a number of compo-
nents (specific to certain areas of responsibility for logistics support) and fac-
tors that ensure success in supporting action, namely self-supporting for own
troops. Slightly different to those used in the economic environment, these
components and factors take into account the fighting mission accomplis-
hment, while within economic environment we find out profit-seeking.
Both in the military and in the economic and civilian environment there
were identified the following components of the supply-delivery chain6:
manufacturers, suppliers, procurement, demand management (launch orders
to suppliers), transportation, storage, final consumer (military from support
combat structures and from combat units).
Factors taken into account in the military, as essential to carry out the
fighting mission by the logisticians (providing logistical support) emphasize
the following aspects: the customer's needs (the warrior), information and
communication technologies, deployment of armed forces both domestic and
in foreign theaters of operations, interoperability; specific military regula-
tions; information about the environment they are wearing military actions,
including those relating to the enemy; the requirements of the mission7.
As it can be seen, model of supply-delivery chain management is relati-
vely the same for both civilian and military environment although there are
some essential differences. Most obvious are those from transport and stora-
ge field, which indicates that, in the military, a number of components and
equipment may be used in both directions especially for maintenance and
medical support. Also, maintenance is not present as a distinct field within
civilian companies. Other differences were identified as external factors
affecting the supply chain such as: increasing interoperability between diffe-
rent military specialties in the system C4I (command, control, communica-
tions, computer and intelligence system), deployment of forces and mission
specific requirements; they are specific to military field.
Future developments in the approached field are concerned to improve
(increase efficiency) some of the supply-delivery chain components, which
may be useful and relevant for both economic and military environment.
Decreasing the stocks/inventories in storage to a minimum level while
reducing the resources allocated for maintenance. It aims to build up mobile
stocks (on wheels supplies) and sharing the costs of maintenance with the
manufacturer and even the dealer, by keeping in stock quantities of materials
to them. In this regard, supplying spare parts will be done on request, which
februarie, 2011 269

Logistică
will contribute both to the optimization of the distribution and maintenance.
The existence of the Internet currently provides the necessary exchange of
information.
using the high level of new technologies requires access to electronic
data exchange system that can help to increase speed reaction in providing
logistics support necessary to sustain forces. By using electronic data exchan-
ge system, decreases the time needed to complete orders and related forms
that can be sent simultaneously to economic operators involved in the delive-
ry and transport of products. using electronic data exchange system enables
direct link between the manufacturer's distribution centers and the final bene-
ficiary, and which seems more important to us, allows removal of some inter-
mediaries that operate on the supply-delivery chain. This provides shorter res-
ponse time between the request and providing necessary products to the com-
bat forces.
Outsourcing certain specialized services to economic agents is extreme-
ly beneficial to military logistics, in conditions where there is shortage of qua-
lified personnel, when some companies are merging, when tasks have gained
a degree of stability when our own logistics system goes through a certain
process of transformation (present case).
In the military, outsourcing implies that besides increasing the visibility
of the demand for goods and services, it is necessary to assure protection need
also, in relation to specific activities. In this idea, we believe that bigger
degree of visibility brings vulnerabilities within the military system, in parti-
cular the needs of logistics structures. Outsourcing has become a reality both
in the economic environment and in the military, considering that the benefi-
ciary and its needs assure economic system function. In other words, by
accepting the reality we can ensure efficient spending of funds allocated to
support forces in military actions, both on the national territory and abroad.
Sharing of certain capabilities and commercial points of entry/exit
in/from the country of the products is another reality of our days. Thus, sha-
ring of infrastructure (ports, airports and transit trade routes) and equipment,
regardless of which sector they belong, contribute to cost sharing and to redu-
cing pressure on budgets of economic operators and of military also. In this
regard, listed infrastructure capabilities which are under the administration of
public authorities, can be used as military transport corridors of strategic inte-
rest for moving troops and equipment without the need for prior training or
the allocation of additional funds, so while some air bases could be used by
some operators in the execution of civil transport.
In that context, we consider that supply-delivery chain should be desig-
ned so as to overcome certain aspects which in the past, logistical systems
faced, such as8: lack of flexibility, lack of necessary information in real time,
unable predict consumption rates and transfer, transportation blockages, high
transport costs, high costs of storage, poor visibility of the movement and the
movement of goods, providing inefficient critical information over supply-
delivery flow and, not least lack of coordination and guidance in providing
infrastructure and services necessary for the troops.
From another point of view, it is desirable that the supply-distribution
chain for military structures to focus on demand faster than supply, to ensure
reduced time and cost of delivery and, last but not least, subordinated process
optimization. This objective clearly depends on the complexity and capabili-
ties of predictability in terms of planning the operation, and the fact that there
are military structures that can act in different environments thinking at the
complexity of the situation.
Another aspect that is taken into account is that sometimes even the most
sophisticated and optimized supply-distribution chains can have function
deficiencies caused by the rapid changes within their action environment.
To achieve those above objectives, are required to optimize and integra-
te supply-distribution chain, so that to ensure interoperability with similar
structures of other NATO member states to ensure the performance is recei-
ved. Transformations in the field cannot be approached only gradually, but by
consensus of contributing countries to the force structure. These changes will
have to take into account the logistics system and, therefore, supply chain dis-
tribution, by treating all its components and subsystems in an integrated way
in terms of concept and action.
By the above, we sought to emphasize a series of transformations and
issues of substance in military logistics, operation of the general framework
of supply-distribution chain and not least, some of the influences induced on
logistic multinationals support operations.
From our point of view, the integration of logistics and supply-chain
implementation of a flexible and efficient distribution in the military does not
go the same way, being different from case to case, taking into account the
specific characteristics of companies that agree to provide goods and services,
in a military confrontation. On the other hand, given the high operational
costs of military action and the requirements of the beneficiaries on line ser-
februarie, 2011 271

Logistică
vices provided by contractors, the management of the military leadership
must have the will and power to accept and produce changes at the organiza-
tional level to develop their capabilities and, last but not least, to know how
low the action can be so that factors influencing the viability and operation of
supply-chain distribution in the military.
NOTES:_______________________________________
1
Defence supply chain manual, JSP 336 (3rd edition).
2
DoD Dictionary of Military an Associated Terms - Logistics.
3
Cohen, Sh., Roussel, J., Strategic supply chain management, Amazon com.,
2004.
4
Minculete, Ghe., Minculete, A., Buceag, G.T., „Delimitări ale managementului
lanţului de aprovizionare-livrare în domeniul militar“, Buletinul universităţii
Naţionale de Apărare "Carol I", Editura universităţii Naţionale de Apărare "Carol I",
Bucureşti, 2008, p.65-7121. Minculete, Ghe, Minculete, A., „Abordări moderne ale
managementului logistic“, Editura universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
5
Global Logistics and Supply Chain Strategies, http://www.supplychain-
brain.com
6
Minculete, Ghe., Minculete, A., Buceag, G.T., op.cit., p.69.
7
Leiphart, K.L., Creating a Military Supply Chain Management Model, uSA,
2001.
8
Scrieciu, L., „Determinări ale managementului lanţului de aprovizionare-distri-
buţie în logistica multinaţională“, în: „Revista Gândirea Militară Românească”,
nr.4/2009, Bucureşti.
EDUCAŢIE,
INSTRUCŢIE ŞI
ÎNVĂŢĂMÂNT
Sumarul rubricii:
Învăţământul militar de geniu – prezent şi perspectivă 275
Locotenent-colonel ing. Vasile PETCU
Pregătirea profesională a militarilor, civililor contractuali,

precum şi a soldaţilor şi gradaţilor voluntari 281
Leadership-ul şi performanţa în Armata Română 292

Sublocotenent drd. Mitrea Ioan
Relaţia dintre societate şi armată 297

Bioetică ortodoxă– bioetică seculară 312

Preot Constantin ŢANU
Aspecte atitudinale ale subordonaţilor şi stilul de conducere 327

Maior Sorin PANCU
Necesitatea pregătirii de specialitate a militarilor, subunităţilor

şi unităţilor pentru desfăşurarea acţiunilor şi operaţiilor
în mediul montan 331
Locotenent-colonel Răzvan COMAN
Importanţa aspectelor non-cognitive ale inteligenţei pentru adaptare 345

Maior Marius NIŢULESCU
Importance of Non-Cognitive Aspects of Intelligence

for Adaptation 351
Major Marius NIŢULESCU
Considerente ale psihologiei moderne privind interacţiunea

componentelor psihice 357
Maior Marius Niţulescu
Reasons for Interaction Components of Mental in Modern Psychology 368

Major Marius Niţulescu
Învăţământul militar
de geniu-prezent şi
perspectivă
LOCOTENENT-COLONEL ING. vASILE PETCu
Résumé
C’est depuis 31 août 2008 que le Centre de formation pour le
génie, EOD et la défense CBRN "Panait Donici" déroule ses activités
en forme actuelle, après avoir subordonné la Base de formation EOD,
déployée en Ramnicu Valcea, et la Base de formation défense CBRN
déployé déployée dans la garnison Campulung Muscel. Processus de
l'éducation dont déroule dans le centre de formation, est spécialisé
dans les armes et les spécialités militaires présenté en armée roumai-
ne de cette époque, moderne, bien intégré dans l'éducation nationale,
avec sa propre identité et personnalité, compatible avec les systèmes
de formation, de spécialisation et de formation du personnel militaire
des armées de l'OTAN. Comme le XXIe siècle apporte avec lui la
nécessité de promouvoir une croissance et la formation continue dans
une nouvelle position pour assurer le renforcement des capacités
humaines et des traits de personnalité, à tous les niveaux de son déve-
loppement, à l'engagement efficace et responsable en résolvant les
problèmes de exigences d'une société dans un changement dynamique
et profonde, et la formation pratique-applicative militaire est à la con-
fluence de l'application et l'adaptation aux normes de l'OTAN exigen-
ces en matière de formation professionnelle des adultes.
Cuvinte-cheie: baze de instruire, CBRN, centre de instruire,
educaţie, EOD, geniu, formare profesională, învăţământ.
februarie, 2011 275

forma actuală, Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi

În Apărare CBRN „Panait Donici” funcţionează din data de
31.08.2008, având în subordine Baza de Instruire EOD, dislocată la Rm.
vâlcea, şi Baza de Instruire pentru Apărare CBRN, dislocată în garnizoana
Câmpulung Muscel. Beneficiind de un corp de cadre competent şi experimen-
tat, centrul are ca misiune de bază formarea, specializarea şi dezvoltarea pro-
fesională în armă a personalului militar în activitate şi în rezervă, din armele/
specialităţile militare Geniu, EOD şi Apărare CBRN, capabil să asigure, potri-
vit funcţiilor pentru care se pregătesc, îndeplinirea misiunilor specifice, în
timp de pace, în situaţii de criză şi la război, pe teritoriul naţional sau în cadrul
structurilor multinaţionale. Experienţa personalului didactic este dată şi de
participarea acestora la misiuni în afara teritoriului naţional, în cadrul acţiuni-
lor Alianţei Nord-Atlantice şi ale uniunii Europene, pentru desfăşurarea ope-
raţiilor de implementare a păcii în Bosnia–Hertzegovina, operaţii de stabili-
tate şi sprijin – în teatrele de operaţii din Angola, Somalia, Bosnia, Kosovo,
Afganistan şi Irak.
Încă de la origine, învăţământul militar de geniu a fost de o mare com-
plexitate, având în componenţă mai multe specialităţi: pionieri, constructori
de drumuri/poduri, pontonieri, EOD, precum şi subunităţi tehnice. Pe parcur-
sul vremii, unele s-au separat, devenind arme şi specialităţi de sine-stătătoare,
respectiv transmisiuni/comunicaţii şi informatică, construcţii, căi ferate –
cuprinzând astăzi mari unităţi, unităţi şi subunităţi distincte, în cadrul catego-
riilor de forţe armate. În prezent, procesul de învăţământ din Centrul de
Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici” este unul
finalmente de specializare militară în armele şi specialităţile prezentate,
modern, performant, integrat în învăţământul naţional, cu identitate şi perso-
nalitate proprie, compatibil cu sistemele de formare, specializare şi perfecţio-
nare a personalului militar profesionalizat din armatele membre NATO. Cum
secolul al XXI-lea aduce cu sine necesitatea promovării susţinute şi continue
a unei noi educaţii în măsură să asigure punerea în valoare a capacităţilor şi
trăsăturilor personalităţii umane, pe fiecare nivel al dezvoltării sale, în vede-
rea angajării eficiente şi responsabile la rezolvarea problemelor ridicate de
cerinţele unei societăţi aflate într-un proces dinamic şi profund de schimbare,
şi învăţământul practic-aplicativ militar se găseşte la confluenţa aplicării
standardelor NATO şi adaptarea la cerinţele formării profesionale a adulţilor.
Învăţământul militar de geniu - prezent şi perspectivă
Preocupări privind
modernizarea/transformarea
învăţământului militar
Procesul de învăţământ este încadrat în tendinţa firească a dezvoltării

unei culturi instituţionale a calităţii educaţiei, în tendinţa de adaptare la schim-
bările intervenite în societate şi armată. Principalele priorităţi ale acestuia
sunt:
– integrarea procesului educaţional practic-aplicativ militar în cadrul
naţional de educaţie şi formare profesională;
– asigurarea calităţii în educaţie;
– dezvoltarea şi promovarea de proiecte de dezvoltare a resursei umane
(militari), prin accesarea de fonduri europene.
În sensul integrării procesului educaţional din Centrul de Instruire
pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN, în cadrul naţional de educaţie au fost
analizate mai multe acte normative, printre care: Legea nr.84/1995 – Legea
Învăţământului, Legea nr.375/2002 – pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr.129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, Ordonanţa
nr.102/1998 – privind formarea profesională continuă prin sistemul educaţio-
nal şi acte normative referitoare la formarea profesională reglementată la
nivel sectorial (Ministerul Educaţiei, Ministerul Muncii). În concordanţă cu
actele enumerate, Educaţia permanentă din sistemul educaţional se realizea-
ză din programe specifice, iniţiate şi organizate de instituţii publice cu acti-
vitate în domeniu. Aceasta asigură în principal completarea educaţiei de
bază, prin educaţie recurentă sau compensatorie şi formarea profesională
continuă (FPC), prin perfecţionarea pregătirii profesionale şi dobândirea
unor noi calificări profesionale.
Analizând misiunea de bază a centrului – care constă în formarea, spe-
cializarea şi dezvoltarea profesională în armă a personalului militar în
activitate şi în rezervă, capabil să asigure, potrivit funcţiilor pentru care
se pregătesc îndeplinirea misiunilor specifice, în timp de pace, în situaţii
de criză şi la război, pe teritoriul naţional sau în cadrul structurilor mul-
tinaţionale, şi ţinând cont de cele prezentate, se poate concluziona fără echi-
voc că procesul educaţional din această instituţie se integrează totalmen-
te, din punct de vedere al misiunii şi obiectivelor, formării profesionale a
adulţilor şi nu învăţământului preuniversitar (aşa cum este integrat de
februarie, 2011 277

reglementările privind autoevaluarea instituţională).
În acest sens, la nivelul centrului s-au iniţiat demersuri de încadrare a
proceselor de pregătire militare în standardele formării adultului, acolo unde
finalităţile învăţământului militar sunt foarte aproape de programele de pregă-
tire civile. Ca atare, structura de învăţământ din cadrul Centrului de Instruire
pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN a reuşit să autorizeze următoarele pro-
grame de pregătire profesională:
– cursuri de calificare: curs de calificare/autorizare macaragii grupa A
şi cursul de calificare maşinist la maşini terasiere;
- cursuri de specializare: cursul de specializare formator, curs de spe-
cializare coordonator formaţiune de lucru (maistru construcţii civile, indus-
triale şi agricole) şi curs specializare manager al sistemelor de management
de mediu (la Baza de instruire pentru Apărare CBRN).
Cursul de specializare coordonator formaţiune de lucru (maistru con-
strucţii civile, industriale şi agricole) este structurat pe două module (Modulul
I – iniţiere şi Modulul II – perfecţionare), care sunt parcurse în cadrul cursu-
rilor de carieră pentru subofiţeri (curs avansat pentru subofiţeri în arma geniu,
curs de plutonieri-majori/m.m.II în arma geniu). Astfel, la absolvirea acestor
cursuri de carieră subofiţerii/maiştrii militari primesc două acte de studii: cer-
tificatul de absolvire a studiilor militare, precum şi certificatul de absolvire a
modulului aferent cursului autorizat CNFPA, cu antetul Ministerului
Educaţiei, precum şi al Ministerului Muncii. Tot acest proces de încadrare a
cursurilor de carieră pentru subofiţeri în sistemul naţional de educaţie conti-
nuă a fost posibil datorită similitudinilor dintre standardul ocupaţional
„coordonator formaţiune de lucru” – aferent domeniului construcţii şi mode-
lele absolventului cursurilor de carieră pentru subofiţeri şi maiştri militari din
arma geniu, care propun finalităţi educaţionale pentru comandantul de grupă
sau locţiitor al comandantului de pluton.
Prin acest demers, de autorizare a progamelor de pregătire profesională,
procesul de învăţământ din centru este evaluat periodic de specialişti externi,
care prin rapoartele întocmite analizează îndeplinirea standardelor de calitate
aferente. Ca urmare, se poate spune că întreg procesul educaţional din centru
nu este unul întâmplător, ci este unul ancorat la realităţile din domeniu, dar
mai ales care respectă condiţiile de calitate impuse de legislaţia în domeniu.
În plus, absolvenţii programelor autorizate beneficiază de recunoaşterea acte-
lor de studii, precum şi a competenţelor dobândite la nivel naţional – cel puţin.
Referitor la iniţierea şi promovarea de proiecte de dezvoltare a resur-
Învăţământul militar de geniu - prezent şi perspectivă
sei umane (militari) prin accesarea de fonduri europene, a fost identifica-
tă posibilitatea intervenţei în cadrul Programului Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor umane 2007–2013, Axa Prioritară 2 – „Corelarea
învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii”, Domeniul Major de
Intervenţie 2.3 – „Acces şi participare la formare profesională continuă”.
Programul se adresează numai furnizorilor de formare profesională conti-
nuă – FPC, autorizaţi CNFPA (condiţie îndeplinită de centrul de instruire o
dată cu autorizarea cursurilor prezentate anterior) şi are ca principal obiectiv
promovarea accesului angajaţilor la programele de formare profesională
continuă şi promovarea beneficiilor FPC în rândul angajaţilor şi a altor
grupuri interesate.
În acest moment (ianuarie 2011), la nivelul instituţiei există în studiu un
astfel de proiect, prin care se urmăreşte calificarea personalului militar (SGv)
în ocupaţii deficitare la nivelul MApN, macaragii şi fochişti, sub finanţare
majoritar europeană (97%).
După cum se poate observa, principalul avantaj oferit de acest demers
este faptul că sursa principală de finanţare nu mai este MApN, ci fondurile
structurale europene. Faţă de aceasta, în plus, prin punerea în aplicare a aces-
tui proiect se asigură necesarul de personal specializat al MApN, dar şi o recu-
noaştere a competenţelor dobândite de către absolvenţi, în mediul civil,
nemaifiind necesară reconversia profesională ulterioară. În plus, prin structu-
ra de buget a proiectului se pot prevedea investiţii pentru dezvoltarea logisti-
cii didactice şi a spaţiilor de cazare, în limita a 10% din totalul cheltuielilor
eligibile.
Preocupări privind dezvoltarea

ofertei educaţionale
Dezvoltarea ofertei educaţionale este una din preocupările majore şi per-

manente a structurii de conducere a centrului de instruire, conştientă fiind de
faptul că, fără o corelare permanetă dintre aceasta şi tendinţa de dezvoltare
profesională a personalului militar, nu se poate vorbi de eficacitatea institu-
ţiei. Analizând legislaţia naţională s-a constat că pentru încadrarea anumitor
funcţii (inclusiv militare) este obligatorie parcurgerea unui program de pre-
gătire profesională recunoscut la nivel naţional. Printre acestea se pot aminti:
februarie, 2011 279

Cadru tehnic PSI (bază Legea nr.319/2006 – privind apărarea împotriva
incendiilor);
Specialist/Inspector în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă (bază
Legea nr. 307/2006 – privind securitatea şi sănătatea în muncă);
Macaragiu, Fochist şi Responsabil cu supravegherea şi verificarea tehni-
că a instalaţiilor (bază Legea nr.64/2008 – privind funcţionarea în condiţii de
siguranţă a instalaţiilor sub presiune şi a instalaţiilor de ridicat).
În acest moment, pregătirea personalului militar în ocupaţiile enumerate
se execută, cu preponderenţă, de către societăţi civile contracost. În acest
sens, bazându-ne pe experienţa acumulată prin autorizarea de cursuri de către
CNFPA, s-au identificat modalităţile de organizare a acestor cursuri, de către
Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN, cu condiţia asigu-
rării resursei umane necesare. Cum în acest moment componenta didactică
prezintă o încărcare didactică de aproximativ 120% soluţia, din punctul nos-
tru de vedere, ar consta în aprobarea înfiinţării unei catedre pentru organiza-
rea cursurilor care necesită condiţii speciale la organizare, în beneficiul tutu-
ror structurilor MApN.
Analizând cele prezentate, se poate concluziona că la nivelul Centrului
de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici”, structura
de învăţământ funcţionează oportun şi eficient, astfel încât, beneficiind de
personal cu reale calităţi manageriale şi de execuţie, are capacitatea de a-şi
îndeplini misiunile specifice la standardele impuse.
Pregătirea profesională
a cadrelor militare,
a civililor contractuali,
precum şi a soldaţilor
şi gradaţilor voluntari
CATHERINE PăvăLOIu
Abstract
Military education involves the professional preparation of offi-
cers to lead armed forces effectively în peace and war. It aims to instill
an understanding of military principles and to develop effective pat-
terns of thought and communication. Military education and training
is a process which intends to establish and improve the capabilities of
military personnel. Accordingly, the principal subject areas of profes-
sional military education include: the art of command (leadership);
the organization and management of military forces; strategy, tactics,
and logistics; military history; national security policy; the relation-
ship of armed forces and society; individual analytical and communi-
cation skills.
Cuvinte-cheie: civili contractuali, educaţie, educaţie
permanentă, ofiţeri, soldaţi voluntari, subofiţeri, SGv.
februarie, 2011 281

ducaţia joacă un rol important în formarea tuturor oamenilor, a tutu-
E ror categoriilor sociale. un proverb românesc spune că „ai carte, ai
parte!”, aşa rezumă înţelepciunea populară (cum fiecare dintre noi trebuie să
ţină cont şi să nu uite) calea de urmat pentru un viitor presărat cu reuşite şi
mulţumiri sufleteşti, dar şi realizări materiale. Educaţia ne modelează carac-
terul şi ne oferă deprinderile fără de care succesul nostru social devine foarte
dificil de atins, dacă nu chiar imposibil. Desigur, nu numai cadrele didactice
au un rol important în formarea sau socializarea individului, ci şi societatea,
familia, precum şi autoeducaţia şi dorinţa de cunoaştere. Cariera unui individ
implică multe sacrificii, la care se adaugă dorinţa acestuia de a-şi atinge
obiectivul final. Astfel, în sistemul militar, educaţia joacă un rol important
pentru viitorii ofiţeri, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi voluntari, salariaţi civili etc.
O scurtă retrospectivă a educaţiei merită a fi scrisă, deşi necesită o aten-
ţie deosebită din toate punctele de vedere pentru ceea ce va fi să fie în viitor.
De-a lungul timpului, sistemul educaţional a evoluat foarte mult în funcţie de
factorii externi, cultură, tradiţie etc. Dacă în Antichitate „elevii” studiau după
manuscrisele de papirus sau după tăbliţele de lut, în vremurile noastre lecţiile
sunt predate după manuale tipărite pe hârtie. Însă un rol din ce în ce mai
important în procesul de predare îl ocupă materialele didactice suplimentare:
planşe, proiectoare de film şi diapozitive, videocasetofon şi altele.
Instrumentul care a revoluţionat învăţământul modern este calculatorul.
Apariţia Internetului, la sfârşitul secolului trecut, a creat oportunitatea de a
avea acces instantaneu la informaţiile vaste deţinute în bibliotecile şi şcolile
din întreaga lume. Studenţii şi elevii pot învăţa mult mai multe lucruri, se pot
consulta cu profesorii online, pot să discute cu alţi studenţi (elevi) pe anumi-
te domenii sau teme şcolare, pot face schimb de materiale pentru studiu etc.
Mai mult, viaţa socială şi dezvoltarea umană nu pot evolua şi prospera fără un
mediu natural şi social adecvat, fără cultură, fără o şcoală, fără educaţia care
pregăteşte individul pentru viaţă1, fără cadrul stabilizator al familiei, al profe-
sorilor, al mediului social, chiar şi fără pace şi cooperare (din punct de vede-
re al securităţii). Pacea nu poate fi autentică în afara valorilor, fără toleranţă şi
responsabilitate, fără respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale. Educaţia reflectă amplu „obiectivele propuse care dau şi denumirea
fiecărei structuri de conţinut specific, realizabile ca mod sau disciplină de stu-
diu, concepută strategic în plan disciplinar, dar mai ales interdisciplinar, plu-
ridisciplinar şi chiar transdisciplinar”2.
Pregătirea profesională a cadrelor militare,
a civililor contractuali, precum şi a soldaţilor şi gradaţilor voluntari
Astfel, domeniul educaţional, sub umbrela schimbărilor tehnologice,
sociale şi culturale, are o nouă faţă, cea dominată de educaţie permanentă.
Stau dovadă exemplele internaţionale în ceea ce priveşte cursul evolutiv firesc
al educaţiei: cererea în domeniul educaţiei continue, în ultimii 20 de ani, a
crescut continuu. Nivelul de participare a populaţiei la acest tip de educaţie
este de 40% în Germania, 50% în Suedia, iar SuA şi Japonia au atins cote mai
mari. Chiar şi România s-a înscris pe această traiectorie. Interesul populaţiei
pentru educaţia continuă este vizibilă iar creşterea ofertei de cursuri, rapor-
tând anul 2000 la 1998, a fost de peste 800%, în prezent situaţia economică
poate aduce sistemul educaţional în regres, dar dorinţa individului de progres
şi păstrarea valorilor, a educaţiei îi determină pe aceştia să fie optimişti şi cu
dorinţă de a învăţa. În general, educaţia are rolul de a forma şi integra indivi-
dul în mediul social existent, al adaptării la conţinutul unei societăţi date3.
vl.Pîslaru susţine că dezvoltarea şi îmbunătăţirea, desăvârşirea, perfec-
ţionarea oamenilor şi a lucrurilor este foarte importantă, iar această posibili-
tate „nu este doar una implicată adaptării individului la valorile naturale,
sociale, spirituale, ci reprezintă posibilitatea producerii educaţiei, confirma-
tă de producerea, prin educaţie, a omului”4.
Cauzele? Interesul personal de dezvoltare, dar şi creşterea impresionan-
tă a ofertei de cursuri de formare în afara sistemului educaţional.
un exemplu ar fi educaţia permanentă. Aceasta nu se leagă nici de aspec-
tul calitativ al informaţiei, şi nici de nivelul vârstei. Principiul educaţiei per-
manente oferă posibilitatea realizării unei educaţii profund individualizate pe
„trasee proprii” de educaţie, pregătire sau formare, care sunt definite şi alese
nu în raport cu un nivel de cunoştinţe predeterminat, ci mai ales în raport cu
ritmul, necesităţile, aspiraţiile proprii fiecărui individ. Principiul educaţiei
permanente ar trebui să facă posibilă articularea educaţiei adulţilor cu educa-
ţia copiilor, într-un sistem coerent şi coordonat5.
Apoi, educaţia de-a lungul întregii vieţi („life long learning”, „educa-
tion tout au long de la vie”) este determinată de posibilitatea oricărui individ
să înveţe şi să se pregătească într-un anumit domeniu pe parcursul întregii sale
vieţi. Acest fapt trebuie să permită fiecăruia să facă funcţionale informaţiile şi
cunoştinţele, să ştie să identifice sursele, să le selecţioneze, să le ordoneze, să
le gestioneze şi să le utilizeze. Educaţia trebuie să se adapteze constant la
mutaţiile societăţii, fără să neglijeze transmiterea cunoştinţelor achiziţionate,
a bazelor experienţei umane. Pregătirea şi educaţia indivizilor nu mai trebuie
să fie un răspuns la insuficienţele pregătirii iniţiale, ci trebuie să asigure tutu-
februarie, 2011 283

ror posibilitatea de a învăţa şi de a se forma de-a lungul timpului6.
Punerea în practică a învăţării pe tot parcursul vieţii constituie o priori-
tate a uniunii Europene. Există două motive la fel de importante în acest sens:
• Europa s-a deplasat către o economie şi o societate bazată pe cunoaşte-
re. Mai mult ca oricând, accesul la informaţii şi cunoştinţe de ultimă oră,
împreună cu motivaţia şi aptitudinile de a folosi în mod inteligent aceste
resurse – în nume propriu sau pentru comunitate ca întreg – devin chei pentru
întărirea competitivităţii Europei, pentru îmbunătăţirea gradului de ocupare a
forţei de muncă, precum şi a gradului de adaptabilitate al acesteia.
• Totodată, europenii de astăzi trăiesc într-o lume complexă din punct de
vedere social şi politic. Mai mult ca oricând, indivizii doresc să-şi planifice
propriile vieţi, sunt aşteptaţi să contribuie activ la viaţa societăţii şi trebuie să
înveţe să accepte diversitatea culturală, etnică şi lingvistică. Educaţia, în sen-
sul său larg, este cheia învăţării şi înţelegerii modului în care se pot aborda
aceste provocări.
Aceste două trăsături ale schimbării socio-economice contemporane sunt
interrelaţionate. Ele subliniază două scopuri ale învăţării permanente, care
sunt la fel de importante: promovarea unei cetăţenii active şi promovarea ocu-
pării forţei de muncă.
Ioan Ţoca consideră că „Educaţia este un profund act social prin care
individul îşi descoperă propria personalitate, prin care îşi manifestă aspiraţii-
le şi idealurile sociale, nuanţând şi determinând evoluţia evenimentelor socia-
le7.” Într-adevăr, componenta esenţială a vieţii sociale este procesul de educa-
re a individului prin mijloacele şi metodele de transmitere a informaţiilor, pre-
cum şi în concordanţă cu evoluţia societăţii şi a cerinţelor membrilor săi (indi-
vidul trebuie să fie flexibil, maleabil şi eficient).
Din perspectiva filosofiei, John Dewey considera educaţia ca fiind un
„mijloc remarcabil prin care este realizată unirea dintre cunoaştere şi valorile
ce acţionează realmente în conduita concretă8”. Însă diferenţa dintre practici-
le educaţionale orientate spre un anumit scop şi „o educaţie care este condu-
să orbeşte de obiceiurile şi tradiţiile ce nu au fost cercetate se poate echivala
cu diferenţa dintre drumul parcurs spre un anumit scop şi unul parcurs la
întâmplare9”. Putem sublinia că autorul dezvoltă aspectul moral al societăţii,
al individului de-a găsi soluţiile adecvate şi raţionale pentru a consimţi singur
formarea sa educaţională întemeiată pe propria sa decizie, şi nu la întâmpla-
re. Adică a învăţa cu un scop sau la întâmplare?
uNESCO, în urma unei analize, ridică problema noilor sisteme educaţio-
nale, precizând că „de la început aveau un caracter local sau regional şi în
timp scurt au devenit universale, iar civilizaţia a intrat într-o criză dură, ce are
la bază o mulţime de factori cu caracter ecologic, social, politic, economic,
moral, demografic şi educaţional10”.
Trecând în revistă unele aspecte ale sistemului educaţional putem men-
ţiona că şi în sistemul militar educaţia joacă un rol important. Astfel, atât pre-
gătirea viitorilor ofiţeri, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi voluntari, cât şi a cadre-
lor civile (salariaţi civili) reprezintă esenţa principală pentru viitorul sistemu-
lui militar. Educaţia militară implică normele valorice ale individului prin dis-
ciplină şi rigoare ce pot fi folosite în preîntâmpinarea unor situaţii nefericite
precum ideea jertfei de sine şi spiritul de sacrificiu pentru ţară, implicarea în
activităţi colective şi nu numai11.
Calităţile cadrelor militare (ofiţerilor, subofiţerilor, SGv) au fost recu-
noscute în lume prin schimb de experienţă la nivel internaţional cu alţi ofiţeri,
prin misiuni realizate în teatrele de operaţii (Afganistan, Irak etc.)
Procesul pregătirii cadrelor militare în orice armată depinde, în mare
măsură, de calitatea şi performanţele activităţii formative din instituţiile
investite cu această menire. De altfel, eficienţa pregătirii şi valoarea ce i se
imprimă, nivelul la care ea trebuie să se ridice depind de calităţile acelora care
vor îmbrăţişa cariera militară. Problema pregătirii este strâns legată de selec-
ţionarea candidaţilor, în conformitate cu legislaţia educaţională şi cu cerinţe-
le specifice fiecărei arme, precum şi cu deciziile senatului instituţiilor de învă-
ţământ. După promovarea examenului de admitere, tinerii care intră în insti-
tuţiile de învăţământ îşi dezvoltă calităţile intelectuale de care au nevoie pen-
tru a-şi asuma responsabilităţi ca ofiţeri (subofiţeri, SGv), asigurându-şi o
bază solidă de pregătire pentru întreaga carieră militară, precum şi pentru spe-
cializarea într-o serie de discipline sau domenii universitare. Programele teo-
retice (academice), împreună cu programele de pregătire fizică şi militară,
constituie modulele principale ale formării calităţilor de viitor comandant.
O evaluare pertinentă a modului de educare a viitorilor ofiţeri (subofiţeri,
SGv) constă în studiul teoretic ce cuprinde o parte generală obligatorie (de
februarie, 2011 285

bază), cât şi una cu teme la alegere (opţională). Această parte teoretică constă
în noţiuni esenţiale din ştiinţele fundamentale, inginerie, ştiinţele umaniste,
psihologia comportamentului, ştiinţele sociale etc. Partea teoretică constituie
punctul de plecare pentru alegerea ulterioară a unui anumit domeniu de spe-
cializare şi cuprinde numeroase cursuri pregătite de specialişti şi cadre mili-
tare în domeniu. Asemenea programe facultative oferă multe domenii de stu-
diu şi acoperă domenii ale artei militare, ştiinţei, ingineriei şi nu numai (în
cadrul studiilor tehnice – Internet, comunicaţii etc.) fără nicio restricţie.
Despre programele militare se poate vorbi ca fiind un „aspect-cheie” al vieţii
în pregătirea viitorilor ofiţeri (subofiţeri, SGv).
De la intrarea în şcolile militare şi, în final, în universitatea militară, stu-
denţii parcurg în fiecare an tematici care îi pregătesc pentru a deveni coman-
danţi. Pe toată perioada de pregătire militară studenţii învaţă executarea tra-
gerilor, orientarea topografică, alpinism (pentru specializarea vânători de
munte), se formează deprinderi de conducere, se desfăşoară stagiu la unităţi
în ţară şi în străinătate. Programa de pregătire fizică cuprinde un program de
pregătire atletică în şcoală sau în afara acesteia. Specialiştii apreciază că pro-
grama, în acest domeniu, este cea mai bună din instituţiile de învăţământ din
România. Absolvenţii institutului de învăţământ superior (universitatea
Naţională de Apărare „Carol I”, respectiv Academia Forţelor Terestre) pri-
mesc, după anii de şcolarizare, diploma care atestă pregătirea militară şi pre-
gătirea superioară civilă (licenţiaţi în ştiinţe). De asemenea, cadrele militare
au la baza pregătirii lor şi Legea privind apărarea naţională în care aceştia au
obligaţia, printre altele, să-şi apere ţara şi cetăţenii acesteia. Pe lângă studiile
aferente, cadrele militare sunt obligate să frecventeze cursuri de perfecţiona-
re în institutele specifice, în funcţie de armă şi specialităţi, precum şi cursuri
de limbi străine.
Însă cum se face selecţia şi cum sunt informaţi viitorii studenţi? Înainte
de 1989 criteriile erau cu totul diferite faţă de cele actuale. În prezent, se orga-
nizează expoziţii educaţionale în cadrul cărora se pot promova ofertele şcoli-
lor, liceelor, facultăţilor, universităţilor civile şi militare. O altă modalitate ar
fi aceea de a trimite informaţii către şcolile şi liceele civile despre ofertele
educaţiei militare în care orice viitor elev (student) îşi poate alege pentru vii-
torul său o carieră militară. Mulţi dintre cetăţeni consideră cariera militară ca
fiind sigură şi avantajoasă pentru ei. Selecţia se face în funcţie de aptitudini-
le fiecărui individ şi pregătirea acestuia, prin examenele organizate de către
institutele specializate şi de specialiştii în domeniu (psihologice, sportive, cul-
tură generală, limbi străine etc.).
Conform legii, ofiţerii din România constituie categoria de personal mili-
tar profesionalizat a armatei, cu pregătire universitară, care întruchipează lide-
rul organizaţiei militare, purtător al valorilor, moştenirii culturale şi tradiţiilor
militare ale poporului nostru, capabil să execute şi să conducă subordonaţii la
îndeplinirea misiunilor primite, să definească şi să impună standardele de pre-
gătire şi comportare militară, să motiveze personalul din subordine pentru
îndeplinirea misiunilor ce îi revin şi să se adapteze la schimbările specifice
mediului militar şi ale societăţii în ansamblu.
De asemenea, procesul de formare şi dezvoltare profesională a ofiţerilor
se proiectează potrivit exigenţelor metodologice prin evoluţia şi educaţia con-
tinuă ale carierei militare ce se desfăşoară pe baza unui program de studii, asi-
gurând cunoştinţele, deprinderile, abilităţile şi competenţele necesare mani-
festării acestora în cele trei ipostaze esenţiale ale exercitării profesiei: „să ştie,
să facă, să fie”. Rolul ofiţerului este ca, prin pregătire instituţionalizată,
instrucţie colectivă şi pregătire complementară, să fie un luptător bun, un spe-
cialist militar în armă (serviciu, specialitate militară), un conducător de
oameni şi structuri militare, un educator şi cetăţean în serviciul naţiunii.
Pregătirea instituţionalizată se realizează în instituţii militare şi civile
de învăţământ adecvate atât formării individuale şi colective, cât şi pregătirii
permanente, potrivit principiilor învăţământului şi instrucţiei militare, asigu-
rând astfel formarea şi dezvoltarea lor profesională pe parcursul întregii carie-
re militare.
Principiile învăţământului şi instrucţiei militare care stau la baza orga-
nizării şi desfăşurării procesului de formare şi dezvoltare profesională a ofiţe-
rilor sunt:
– principiul priorităţii nevoilor armatei: formele de organizare, modul
în care este organizat învăţământul militar, duratele instruirii, precum şi
dinamica de pregătire se proiectează şi se realizează în raport cu nevoile
de încadrare a structurilor armatei;
– principiul compatibilităţii cu armatele din statele membre NATO şi
uE: se organizează în forme şi modalităţi compatibile cu cele din armate-
le statelor membre NATO cât şi uE, urmărindu-se însuşirea procedurilor
utilizate de acestea în sistemele de educaţie şi instruire în realizarea per-
februarie, 2011 287

formanţelor potrivit standardelor;
– principiul corelării pregătirii cu evoluţia în cariera militară: partici-
parea la un program de pregătire este strict legată de evoluţia în carieră a
ofiţerilor, de perspectiva numirii lor în funcţii conform competenţelor;
– principiul integrării în învăţământul naţional universitar: programe-
le de pregătire cuprind disciplinele, respectiv grupurile de discipline spe-
cifice specializărilor acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu în
condiţiile legii, precum şi cele specifice profesiei de ofiţer; acestea se
supun procesului de evaluare academică şi acreditare potrivit standardelor
naţionale şi specifice de evaluare;
– principiul pregătirii necesare şi suficiente: duratele programelor de
pregătire, obiectivele, conţinuturile instruirii şi strategiile didactice se pro-
iectează şi realizează în strictă dependenţă cu competenţele şi capacităţile
solicitate de atribuţiile funcţionale ale postului (funcţiei) pentru care se
desfăşoară pregătirea, evitându-se situaţiile de insuficienţă sau exces în
pregătire;
– principiul coerciţiei: între diferitele programe de pregătire, se stabi-
lesc legături funcţionale, de completare prin succesiune şi de corelare a
conţinuturilor, eliminându-se suprapunerile, reactualizările nejustificate şi
repetările;
– principiul eficienţei pregătirii profesionale: se realizează prin adec-
varea resurselor adecvate programelor de pregătire la obiectivele instruirii
şi prin optimizarea costurilor;
– principiul complementarităţii: între pregătirea iniţială şi cea de per-
fecţionare şi specializare ulterioară, prin cursuri sau alte forme de pregăti-
re profesională, se slabilesc relaţii de interdependenţă şi corelare12.
Formarea ofiţerilor se realizează prin filiera directă, ce asigură parcurge-
rea, în instituţiile militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor în activitate,
a studiilor universitare pentru obţinerea licenţei în ştiinţă militară, ştiinţe ingi-
nereşti, administrative sau medicale de către tinerii cu sau fără pregătire milita-
ră anterioară. Tinerii care optează pentru cariera militară trebuie să îndeplineas-
că criteriile de recrutare în procesul de selecţie, de către centrele zonale de selec-
ţie şi orientare, apoi urmând concursul de admitere, organizat în acest scop13.
Soldaţii şi gradaţii voluntari14 constituie un corp distinct de personal mili-
tar, recrutat pe bază de voluntariat şi situat la baza ierarhiei militare (recruta-
rea se face în baza legii). Aceştia îndeplinesc funcţii de execuţie specifice lup-
tătorilor şi specialiştilor militari, în cadrul microstructurilor tip echipă, echi-
paj, post de luptă, grupă (similare), asigură exploatarea şi întreţinerea tehnicii
şi armamentului din dotare, şi execută paza şi apărarea obiectivelor militare.
Gradaţii voluntari pot îndeplini şi funcţii de comandă la nivelul acestor
microstructuri. Aceştia sunt angajaţi pe principiul voluntariatului şi provin
exclusiv din rândul cetăţenilor români.
Formarea şi dezvoltarea profesională a soldaţilor şi gradaţilor voluntari
constă în următoarele obiective:
– facilitarea integrării sociale a indivizilor în mediul militar, în con-
cordanţă cu aspiraţiile lor profesionale;
– însuşirea (actualizarea) cunoştinţelor şi perfecţionarea instruirii
specifice armelor (serviciilor, specialităţilor) militare în Ministerul
Apărării Naţionale;
– însuşirea unor cunoştinţe şi formarea de deprinderi necesare pentru
îndeplinirea atribuţiilor specifice posturilor în care urmează să fie înca-
draţi.
Pregătirea acestora se realizează în cadrul programului de instruire:
– modulul instruirii individuale, axat pe pregătire militară generală şi
tactică, în vederea formării deprinderilor individuale necesare protecţiei
individuale, ducerii luptei şi mânuirii armamentului (echipamentului)
individual din dotare;
– modulul perfecţionării instruirii de specialitate, axat pe pregătirea
militară de specialitate specifică armelor (serviciilor, specialităţilor) mili-
tare corespunzătoare categoriei de forţe ale armatei15.
Parcurgerea integrală a etapelor (modulelor) de instruire le asigură for-
marea, dezvoltarea şi perfecţionarea deprinderilor de luptători şi specialişti
militari, creşterea rezistenţei fizice şi psihice specifice acţiunilor militare în
condiţii de efort, pentru a fi capabili să îndeplinească misiuni în câmpul tac-
tic şi în teatrele de acţiuni militare, atât izolat, cât şi în cadrul grupurilor mili-
tare16.
februarie, 2011 289

BIBLIOGRAFIE
*** I.M.-3/12, Concepţia – formare, dezvoltare profesională şi utilizare

a ofiţerilor în Armata României, Editura universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004.
*** Legea nr.384 / 2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari.
*** Ordinul ministrului apărării naţionale nr.M64/2008, Instrucţiuni
pentru aplicarea prevederilor Legii nr.384/2006 privind statutul soldaţilor şi
gradaţilor voluntari.
*** Ordinul ministrului apărării naţionale nr.M.132/2009, Norme de
selecţionare a candidaţilor pentru admiterea la cursul de formare a ofiţerilor
şi subofiţerilor în activitate.
Cristea S. – Fundamentele ştiinţelor educaţiei, Editura Litera
Educaţional, Chişinău, 2003.
Dave R H. (sub redacţia) şi colaboratorii – Fundamentele educaţiei per-
manente, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991.
Dewey John – Democraţie şi educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980.
Dobrică Marian, Istrate Elena (coordonatori) – Praxiologia educaţiei
militare, Editura universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
Durkheim E. – Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980.
Pâslaru vl. – Principiul pozitiv al educaţiei, Editura Civitaş, Chişinău,
2003.
Planchard E. – Introducere în pedagogie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976.
Ţoca Ioan – Managementul educaţional, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2007.
http://www.1educat.ro/mediul/dictionar.html
NOTE:
1
Durkheim E., „Educaţie şi sociologie“, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1980, pp.109-145.
2
Cristea S., „Fundamentele ştiinţelor educaţiei“, Editura Litera Educaţional,
Chişinău, 2003, p.152.
3
E. Planchard, „Introducere în pedagogie“, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1976.
4
Pâslaru vl., „Principiul pozitiv al educaţiei“, Editura Civitaş, Chişinău, 2003,
p.51.
5
Dave R H. (sub redacţia) şi colaboratorii, „Fundamentele educaţiei permanente“,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, pp.47-48.
6
http://www.1educat.ro/mediul/dictionar.html
7
Ioan Ţoca, „Managementul educaţional“ Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2007.
8 Dewey John, „Democraţie şi educaţie“, Editura Didactică şi Pedagogică,
9
Idem.
10
Cristea S., „Fundamentele ştiinţelor educaţiei“, Editura Litera Educaţional,
Chişinău, 2003, p.240.
11
Marian Dobrică, Elena Istrate (coordonatori), „Praxiologia educaţiei militare“,
Editura universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, pp.58-61.
12
I.M.-3/12, „Concepţia – formare, dezvoltare profesională şi utilizare a ofiţerilor
în Armata României“, Editura universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004,
pp.7-18.
13
Ibidem.
14
O dată cu desfiinţarea serviciului militar obligatoriu în 2007 apare recrutarea pe
bază de voluntariat a personalului militar, a soldaţilor şi gradaţilor voluntari.
15
Ordinul ministrului apărării naţionale nr.M.132/2009, „Norme de selecţionare a
candidaţilor pentru admiterea la cursul de formare a ofiţerilor şi subofiţerilor în activi-
tate“.
16
Ibidem.
februarie, 2011 291

Leadership-ul
şi performanţa
în Armata Română
SuBLOCOTENENT DRD. MITREA IOAN
“Un lider este un negustor de speranţe”.

(Napoleon Bonaparte)
Résumé
Depuis l'Antiquité, le leadership a été une préoccupation des
philosophes de l'époque, comme Platon et Socrate, qui ont discuté
dans leurs écrits sur le sujet du leadership. Actuellement, ce compor-
tement individuel incite en discutions et analyses les personnalités
représentatives dans les domaines du management et du leadership.
Un argument pourrait être attribuable aux changements survenus dans
la société d'aujourd'hui, si le leadership est essentiel à la fois les indi-
vidus et organisations, ainsi que les régions et pays dans lesquels nous
vivons.
Cuvinte-cheie: leadership, lider, management, conducere.
ncă din Antichitate leadership-ul a fost o preocupare a filozofilor vre-

Î mii, astfel Platon şi Socrates au dezbătut în scrierile lor tema leader-
ship-ului. În prezent, acest comportament al individului incită personalităţile
reprezentative din domeniul managementului şi leadership-ului la dispute şi
analize. un argument ar putea fi reprezentat de schimbările ce au intervenit în
societatea actuală; astfel, leadership-ul este atât cheia succesului indivizilor şi
Leadership-ul şi performanţa în Armata Română
organizaţiilor, cât şi a regiunilor şi ţărilor în care trăim.
Deşi importanţa leadership-ului este recunoscută datorită influenţei
avute de-a lungul anilor, continuă să existe o aprigă contrazicere în ceea ce
priveşte definirea clară a acestuia. În literatura de specialitate există mai multe
definiţii date leadership-ului, precum:
„Leadership-ul este procesul de influenţare a activităţilor unui grup orga-
nizat pentru atingerea anumitor obiective”1;
“Leadership-ul poate fi considerat procesul (comportamentul) prin care
se influenţează activitatea unui grup organizat în efortul său de a stabili şi
atinge anumite scopuri”2;
“Leadership-ul presupune folosirea puterii pentru a influenţa gândurile şi
acţiunile altor oameni”3.
Stogdiil concluziona că “sunt tot atâtea definiţii ale leadership-ului câte
persoane încearcă să îl definească”4.
Finalitatea unei conduceri de calitate este atingerea scopurilor organiza-
ţionale. Măsura directă a eficienţei liderului este dată de performanţele orga-
nizaţionale. De altfel, majoritatea liderilor primesc această etichetă şi sunt
recunoscuţi ca „adevăraţi lideri” abia după ce au obţinut performanţe, şi nu
înainte.
În cadrul Armatei Române, leadership-ul este prezent atât în teatrele de
operaţii din Afganistan şi Bosnia, cât şi în cadrul unităţilor din teritoriul ţării.
Putem afirma că datorită abilităţilor, comandanţii, consideraţi şi lideri, au avut
un aport semnificativ la îndeplinirea cu succes a tuturor misiunilor încredin-
ţate.
La nivelul Armatei Române a fost promovată convingerea că o conduce-
re de calitate asigură succesul unei structuri, indiferent de locul unde îşi des-
făşoară activitatea, fie în ţară, fie peste hotare. Aceasta determină ofiţerii să-
şi dezvolte propriile abilităţi de conducere ce le va permite să dobândească şi
să menţină poziţii superioare în structura Armatei.
Liderii contează, fără doar şi poate, însă doar în anumite situaţii repre-
zintă principalul factor ce determină sau influenţează performanţa organiza-
ţională. unii liderii au un rol central în structurile mici, însă influenţa lor
scade o dată cu dezvoltarea structurii. De exemplu, un comandant de pluton
are o influenţă mare asupra plutonului pe care îl conduce, dar nu are aceeaşi
influenţă în cadrul unui batalion.
„Liderii sunt ca noi toţi: de încredere sau înşelători, fricoşi sau viteji,
generoşi sau lacomi. A presupune că toţi liderii sunt oameni buni, am fi orbi
februarie, 2011 293

faţă de realităţile condiţiei umane şi ne va afecta sever scopul nostru de a
deveni lideri eficienţi”5.
Liderii care nu se conformează practicilor şi cutumelor instituţiei, care
nu se comportă în acord cu aşteptările celorlalţi sunt respinşi, marginalizaţi,
sabotaţi şi, în ultimă instanţă, devin ineficienţi. Ei rămân la statutul de şef, dar
nu acced niciodată la statutul de lider.
Liderul este doar una dintre variabilele care influenţează performanţa
unei structuri. Însă cât de mult contribuie liderul la această performanţă nu se
poate preciza cu exactitate. Performanţele unei structuri depind, în mare
măsură, de o serie de factori care nu sunt în mod necesar controlabili, sau
influenţabili de persoana liderului. Astfel de factori includ:
Istoria structurii (de exemplu: Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt” con-
tinuă tradiţia Regimentului 15 „Dorobanţi"). Trecutul structurii, perfomanţele
sale anterioare, reputaţia şi respectul de care se bucură îi influenţează foarte
mult accesul la resurse, precum şi reuşitele actuale şi viitoare.
Resursele structurii. Structurile care dispun de resurse materiale sub-
stanţiale pot ajunge mai uşor la performanţă organizaţională, iar liderii lor pot
părea mai eficienţi decât liderii unei structuri care, datorită lipsei de resurse,
obţin performanţe mai slabe.
Resursele umane de care dispune. Performanţa unei structuri depinde
într-o mare măsură de calitatea celor care lucrează în interiorul ei. Deşi lide-
rul are un anumit control asupra resurselor umane, nu îşi poate alege mereu
oamenii cu care să lucreze.
Putem afirma faptul că Armata Română promovează liderii care:
– dau dovadă de o pregătire profesională de înalt nivel;
– degajă siguranţă şi încredere în sine;
– sunt corecţi şi oneşti;
– fac lucrurile cu pasiune, fiind dedicaţi cauzei pe care o deservesc;
– sunt capabili să îşi folosească toate energiile pentru a creşte performanţa.
Liderii eficienţi nu sacrifică oamenii pentru maximizarea scopurilor, ci
încearcă în permanenţă să le împace. Ei sunt preocupaţi în egală măsură de
împuternicirea celorlalţi şi de maximizarea potenţialului pe care aceştia îl au.
Aici putem evidenţia următorul citat: „Leadership-ul este arta de a mobiliza
pe ceilalţi din jur pentru a lupta pentru nişte aspiraţii comune”6.
Îndeplinirea misiunii este cea mai importantă responsabilitate a liderilor
(ofiţerilor) pentru că, în ultimă instanţă, aceasta este raţiunea pentru care se
Leadership-ul şi performanţa în Armata Română
află într-o poziţie de conducere. Din acest punct de vedere datoria liderului
este de a se asigura că scopurile structurii din care face parte sunt atinse la un
nivel maximal de calitate, şi cu o eficienţă crescută în ceea ce priveşte resur-
sele folosite.
În încercarea de a se asigura că scopurile şi obiectivele instituţiei sunt în
mod adecvat atinse, liderul clarifică cât mai mult posibil scopurile, aşteptări-
le şi indicatorii de performanţă; stabileşte strategii şi cursuri de acţiune sau
conduce procese prin care acestea sunt elaborate; organizează resursele
(umane şi materiale) pentru a asigura coerenţa internă; alocă şi deleagă sar-
cini; monitorizează progresele realizate; revizuieşte planurile în acord cu
rezultatele proceselor de monitorizare; evaluează rezultatele.
În concluzie, construirea şi menţinerea spiritului de echipă şi a unui cli-
mat care favorizează cooperarea şi suportul reciproc este una din sarcinile de
bază ale liderilor.
Liderii eficienţi se preocupă de cultivarea abilităţilor celorlalţi şi îi spri-
jină pe ceilalţi în descoperirea şi realizarea maximală a propriului potenţial.
Ei cultivă alţi lideri, şi nu simpli aderenţi. Aşa cum a evidenţiat şi generalul
american George S. Patton: „Nu le spune oamenilor cum să facă bine lucruri-
le; spune-le ce să facă şi lasă-i să te surprindă cu rezultatele lor”7.
Liderul, în cadrul Armatei Române, cere mai mult decât cunoştinţe, cere
curaj, perseverenţă şi o responsabilitate foarte mare. Cere muncă şi sacrificii.
În unele situaţii eşti nevoit să iei deciziile cele mai dure pe care alţii nu sunt
capabili să le ia, să dai dovadă de iniţiativă şi să-ţi asumi riscuri, uneori enor-
me.
BIBLIOGRAFIE:
Kellerman, Barbara, Bad Leadership: What it Is, How it Happens, Why
it Matters, Harvard Business School Press, 2004, Cambridge.
Kouzes, J. & Posner, B., The Leadership Challenge, Jossey Bass, San
Francisco, 1995.
Manolache, Ioana, Personalitate şi leadership, universitatea Naţională
de Apărare, 2006.
februarie, 2011 295

„Carol I”, Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice „Strategii XXI”, Bucureşti.
Patton, George S., Jr., War as I knew it, Houghton Mifflin, 1975.
Pânişoară Georgeta; Pânişoară Ion Ovidiu, Motivarea eficientă.
Ghid practic, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Rauch, C.F., & Behling, O., „Functionalism: Basis for alternate approach
to the study of leadership”, in J.G. Hunt, D.M. Hosking, C.A Schriesheim and
R. Stewart (eds) Leaders and Manager: International Perspectives on
Managerial Behavior and Leadership, Elmsford, New York, Pergamon Press,
1984.
Stogdiil, R. M., „Leadership, Membership, and Organization”, in
Psychological Bulletin, no.47/1950, PuB ID: 103-373-193.
Winston Bruce & Kathleen Patterson, „An Integrative Definition of
Leadership”, in International Journal of Leaderhip Studies, vol 1, Iss.2, 2006.
Zalenik, Abraham, Managers and Leaders: Are they Different?, Harvard
Business Review on Leadership, no.1/1992.
NOTE:
1. C.F. Rauch, & O. Behling, 1984, „Functionalism: Basis for alternate approach
to the study of leadership“, in J.G. Hunt, D.M. Hosking, C.A Schriesheim and R.
Stewart (eds) „Leaders and manager: International perspectives on managerial beha-
vior and leadership“ Elmsford, New York, Pergamon Press, p.46.
2. R. M. Stogdiil, „Leadership, membership, and organization“, in Psychological
Bulletin, no.47, PuB ID: 103-373-193, 1950, pp.38-45.
3. Abraham Zalenik, „Managers and Leaders: Are they different“?, Harvard
Business Review on Leadership, no.1, 1992, p.87.
4. R. M. Stogdiil, Op.cit., p.70.
5. Barbara Kellerman, „Bad Leadership: What it Is, How it Happens, Why it
Matters“, Harvard Business School Press, Cambridge, 2004, p.26.
6. J. Kouzes & B. Posner, „The Leadership Challenge“, Jossey Bass, San
Francisco, 1995, p.74.
7. George S. Patton Patton Jr., „War As I Knew It“, Houghton Mifflin, 1975, p.33.
Relaţia dintre societate
şi armată
CATHERINE PăvăLOIu
Abstract
Over time, relationship between society and the military remains
an area of interest for professionals worldwide. The military-civil rela-
tionship is important and it requires careful nurturing. These relation-
ships are studied depending on the culture, tradition, geographic areas
and interests, etc. Also, the civil-military relationship, and specifically
the interaction between people and military, relies on the attitudes and
actions of both parties.
Cuvinte-cheie: societate, armată, mişcări sociale, interese,
forţă militară de mobilizare.
ine suntem noi? Oameni. Cine sunt ei? Oameni. Astfel, societatea
C reprezintă oamenii, cum şi armata este compusă tot din oameni.
Aceste întrebări şi răspunsuri vor evidenţia atât societatea cât şi armata, ca,
apoi, să se raporteze unul la celălalt din punct de vedere al relaţionării.
Societatea, omul/individul are dorinţa de cunoaştere de sine a propriului
eu şi a „realităţii înconjurătoare, adică a mediului în care fiinţează”1 pe plan
social, „a inteligenţei umane”2, având drept suport „ansamblul organic de
informaţii disponibile într-un domeniu la un moment dat, pe fundamentul
cărora omul dobândeşte libertatea de decizie şi de acţiune”3.
Pentru o bună conducere a societăţii şi nu numai presupune o legătură
februarie, 2011 297

strânsă între oameni şi activităţile pe care le realizează pentru funcţionarea
societăţii la parametri normali. Evident aici fac apel la o bună cunoaştere a
fenomenelor sociale, cât şi la o înţelegere aprofundată a transformărilor în
lume şi în anumite domenii ale societăţii – în întreaga activitate umană: eco-
nomic, politic, militar etc. De pildă, omul transformă, corectează, ajustează şi
promovează normele existente atât din punct de vedere al eficienţei, flexibili-
tăţii şi valorilor tradiţionale, cât şi „pentru realizarea scopurilor sale practice,
o realizare a libertăţii dincolo de limitele subiectivităţii individului”4.
Pentru conceptul de societate civilă, deşi deosebit de controversat, nu
există o definiţie specifică, şi niciun acord stabilit vis-à-vis de acesta.
Definiţiile sunt specifice fiecărei surse în parte şi, de aceea, este necesară dife-
renţierea caracteristicilor esenţiale pornind de la noţiunea de civil (ca opusă
noţiunii de militar), ori numai la organizaţiile non-guvernamentale (chiar dacă
acestea reprezintă cea mai importantă parte a societăţii civile).
Gellner Ernest consideră că „definiţia cea mai simplă, direct şi intuitiv
evidentă, dar şi cu cea mai mare valoare este că societatea civilă reprezintă
acel ansamblu de instituţii nonguvernamentale diverse, suficient de puternice
pentru a contrabalansa statul şi care, fără a-l împiedica să-şi îndeplinească
rolul de menţinere a păcii şi de a judeca imparţial cu privire la interesele majo-
re, este totuşi capabil să-l împiedice să domine şi să atomizeze restul societă-
ţii”5. Această perspectivă a instituţiilor nonguvernamentale nu reprezintă doar
o necesitate formală, chiar mai mult decât atât, o societate civilă (grupurile
mici care, în interiorul comunităţilor, oferă un cadru de socializare, recreere,
discuţie, ajutorare ş.a.m.d.) şi cuprinde: grupurile de interese, create pentru
susţinerea unor scopuri clare şi precise; vecinătatea, acel grup social consti-
tuit în special în mediile cu orientare comunitară (sate tradiţionale, comunităţi
etnice), structurat pe baza unor relaţii puternice de întrajutorare şi intercu-
noaştere, a unor proiecte comune de acţiune şi a unor roluri specializate; aso-
ciativitatea, ce poate fi alcătuită din asociaţii locative, profesionale, recreati-
ve ş.a.m.d.; mişcările sociale, definite prin acţiunile sociale provocate de gru-
puri mari de oameni care se manifestă împreună deliberat, se orientează după
aceleaşi valori şi ideologii şi folosesc aceleaşi metode în vederea realizării
unor scopuri comune sau similare; antreprenoriatul social, bazat pe microcre-
dite şi credite sociale; sfera publică deschisă, transparentă, activă în microco-
munităţi şi care se dezvoltă în relaţie cu spaţiul public securizant pentru per-
soana individuală; civilitatea, ca sumă de sacrificii, iniţiative, acţiuni eficien-
te pe care fiecare şi le asumă pentru creşterea calităţii vieţii comunitare; fami-
Relaţia dintre societate şi armată
lia, ca instituţie de bază a societăţii civile. Autorul evidenţiază substratul legă-
turilor eficient create, ca fiind flexibile, specifice sau instrumentale. Mai întâi,
în cadrul grupurilor mici, de interese sau în relaţiile de asociativitate sau de
vecinătate sunt întâlnite atât legături formale, cât şi legături informale, aces-
tea îndreptându-se până la a fi organizate în ample mişcări sociale, prin efor-
turile intenţionale ale grupurilor dintr-o societate, în scopul creării de noi
instituţii sau de reformare a celor existente. Specialiştii în acest domeniu con-
sideră că aceste mişcări au iniţial la bază comportamente spontane, care, în
urma organizării, pot să adopte un astfel de plan colectiv în scopul promovă-
rii cauzelor proprii. Totodată, pentru dezvoltarea unei sfere publice, analizele
recente consideră că societatea civilă nu poate fi limitată la un cadru de viaţă
personală, ci trebuie ca ea să aibă acces la angajamentul şi acţiunea publică,
poate chiar mai mult. Din perspectiva societăţii civile nu poate lipsi dimensiu-
nea etică şi, prin aceasta, orice politică faţă de strucurile asociative constitu-
ie o politică publică ce este orientată către rezolvarea unor probleme de inte-
res general. Fundamentul tuturor acestor instituţii intermediare între individ şi
stat alcătuiesc o structură complexă având la bază familia, fiind o sursă impor-
tantă de organizare socială.
Aşadar, societatea civilă reprezintă sfera acţiunii unor elemente, structuri
şi ansambluri funcţionale având la bază coordonate ale unor sisteme de valori
civile în strânsă legătură cu democraţia şi libertatea, cu drepturile fundamen-
tale ale omului şi ale comunităţii. un factor important al societăţii civile con-
stă în rolul de a forma şi conserva o sferă publică autonomă, capabilă să
garanteze libertatea individuală şi să prevină sau să împiedice abuzurile statu-
lui, însă trebuie să fie şi un instrument de analiză între social şi politic.
Deşi instituţia militară este o instituţie a statului, ea depăşeşte simpla
condiţie de instrument al statului datorită funcţiilor pe care le are în societate
şi calităţii ei de putere militară a naţiunii. De aceea, relaţia armată–societate
este una de tip special, cu numeroase valenţe şi condiţionări, ce trebuie să con-
figureze un sistem credibil de securitate naţională bine înţeleasă şi tratată
corespunzător.
Importanţa binomului relaţional armată–societate civilă reprezintă
principalul factor potenţator al stabilităţii naţionale, ce se desfăşoară în două
sensuri: influenţa indirectă exercitată de societatea civilă asupra organismului
militar, ca element esenţial în garantarea păstrării de către armată a rolului
constituţional, în asigurarea securităţii şi apărării naţionale, dar şi influenţa
armatei asupra societăţii, ca unul dintre principalii factori de socializare.
februarie, 2011 299

Istoria demonstrează că armata a fost şi rămâne o instituţie cvasi-univer-
sală, care a generat reflecţii şi analize o dată cu trecerea timpului. Armata
reprezintă „totalitatea forţelor militare ale unui stat”6, constând dintr-o
„colectivitate care acţionează în vederea unui scop comun”7. Aceasta este
compusă din oameni bine pregătiţi să menţină securitatea unui stat şi să acţio-
neze în situaţii critice. Mai mult, aceasta este o instituţie cu un sistem propriu
de organizare, conducere şi ierarhizare, a cărei activitate se desfăşoară în con-
formitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor şi
dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor. Totodată, organizarea, caracterul şi evo-
luţia armatei sunt determinate de tipul şi forma puterii de stat, progresele în
domeniul ştiinţei şi tehnicii, posibilităţile economice, tehnico-ştiinţifice şi
demografice ale fiecărui stat, politica internă şi externă a acestuia, tradiţiile şi
specificul naţional al fiecărui popor, poziţia geografică, dimensiunile şi carac-
teristicile teritoriului ţării. Rolul armatei permanente presupune existenţa unui
corp de comandă profesionalizat, care organizează şi conduce trupele în con-
formitate cu directivele puterii de stat, aplicarea integrală şi continuă a nor-
melor vieţii şi activităţii militare, disciplina militară fermă, continuitatea
instruirii şi a pregătirii educaţionale, înzestrarea cu tehnică şi armament adec-
vat.
Poate curiozitatea cetăţeanului este legată de natura informaţiilor (ce
este?, cum este? etc.) – tot ceea ce este secret îl face pe individ curios şi îl
determină să vrea a cunoaşte principalele probleme ale sistemului militar
(acestea dacă sunt şi în general mass-media aduce la cunoştinţă prin comuni-
cate de presă şi nu numai), cum se fac recrutările, cu rigorile disciplinei mili-
tare, discriminări între salariile ofiţerilor şi ale funcţionarilor publici civili,
condiţiile de trai din cazărmi, implicarea unor militari în politică, implicarea
militarilor în diverse misiuni – Irak, Afganistan etc., vacuumul legislativ legat
de militarii angajaţi pe bază de contract sau de constrângerile bugetare ş.a. De
asemenea, diverse tensiuni pot forma o imagine falsă cetăţeanului despre sis-
temul militar şi pot aduce în prim-plan informaţii false cu privire la acest
nivel, precum modul de selectare a cadrelor militare, priorităţile bugetare ale
sistemului, implicarea militarilor în politică, atitudinea tinerei generaţii refe-
ritoare la serviciul militar, problemele de comunicare, lipsa de cultură de
securitate şi instruire a civililor ce ocupă funcţii politice, promovarea discre-
ţionară a diverşilor militari etc. Mulţi dintre specialişti găsesc diverse expli-
caţii legate de sistem. Aceştia consideră că generaţia veche de ofiţeri nu înţe-
lege mediul politic internaţional actual (ceea ce consider a fi fals deoarece
aceştia înţeleg foarte bine demnitatea şi libertatea unui popor cu riscul de a
scrie că aceştia sunt chiar naţionalişti şi sunt consideraţi de generaţia tânără ca
fiind depăşiţi – greşit). Cu siguranţă intervin diferenţele culturale dintre civili
şi militari în privinţa percepţiei ameninţărilor externe sau misiunilor armatei.
Cea mai mare problemă la nivelul civililor este determinată de încrederea în
sistem, în instituţii. Însă cei mai mulţi consideră că armata este una dintre
instituţiile în care populaţia are cea mai mare încredere, după biserică. În
zonele rurale cetăţenii încă au convingeri puternice că armata reprezintă
coloana vertebrală a României. Înainte de 1989 cât şi în prezent, cetăţenii de
la sate consideră că sistemul militar este drumul parcurs de la adolescenţă la
bărbăţie, o pregătire pentru viaţă. Aşa să fie? Ori, mentalitatea omului de sat
a rămas ancorată în valorile reprezentate de tradiţiile cătăniei?
Carl von Clausewitz este unul dintre specialiştii care priveşte relaţia din-
tre civili–militari pornind de la scopurile statului, ce reprezintă cetăţeanul,
plecând de la dictonul „[…] războiul este o continuare a politicii cu alte mij-
loace”8. Esenţa teoriei sale constă în faptul că războiul este văzut ca un întreg,
chiar dacă scopurile şi conducerea acestuia sunt atribuite politicului iar parti-
ciparea efectivă, fizică, este atribuită armatei. Specialistul consideră că războ-
iul odată declanşat, politicienii urmăreau scopurile societăţii, dar folosind mij-
loace militare, acestea fiind “influenţa scopului politic asupra obiectivelor
militare”9.
Max Weber analizează din punct de vedere sociologic armatele moder-
ne, considerând că acestea pot fi un model pentru dezvoltarea instituţiilor
birocratice. Aici putem aminti un domeniu care a fost şi este un exemplu pen-
tru sistemul civil din România: Departamentul de Comunicare şi Relaţii
Publice. Astfel, după 1989 acest domeniu s-a dezvoltat foarte mult, având un
rol precis pentru a susţine sistemul militar/organizaţia militară şi a informa
cetăţenii cu activităţile acesteia, pe când în sistemul civil, în prezent, anumite
ministere, organizaţii, chiar firme private nu au dezvoltat acest domeniu, sau
nu este bine pus la punct. Totodată, în viziunea autorului, în statul modern,
omul se supune unor reguli ale comunităţii şi nu unor persoane, iar cadrele
militare pot fi reprezentate ca o categorie specială a funcţionarilor, care au
aceleaşi obligaţii de a se supune normelor impuse de birocraţie, puterea lor
fiind legitimată de aceleaşi reguli.10 Mai mult, armata reprezintă o organizaţie
ce deschide drumul către viitor, fiind considerată forţa modernizatoare care
produce capacitatea de a se dezvolta şi în alte domenii, recrutându-se membri
din toate clasele sociale, contribuind la formarea şi dezvoltarea conştiinţei
februarie, 2011 301

naţionale11. Este evident că sunt state în care cadrele militare au fost văzute ca
fiind un obstacol în calea progresului social şi politic (exemplul Americii
Latine), din cauza originii lor în clasele de proprietari rurali sau în marea bur-
ghezie urbană, cât şi datorită filosofiei lor politice mult prea conservatoare12
(de fapt, au plecat de la premisa că ei sunt mai puţin educaţi, mai puţin capa-
bili şi au o conştiinţă naţională mai redusă decât alte grupuri de elită13). Ei
bine, din fericire, aşa cum am menţionat anterior, în România nu este cazul
Americii Latine.
Se cuvine să menţionăm şi studiile realizate de către şcoala de geopoliti-
că românească, în perioada interbelică (Ion Conea, Anton Golopenţia,
Gheorghe Brătianu), precum şi contribuţia adusă de fondatorul Şcolii sociolo-
gice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, prin studiul său „Ştiinţa naţiunii”14 în
ceea ce priveşte rolul armatei în cadrul societăţii. Însă, studiile sociologice pe
tema relaţiilor dintre armată şi societate (civil-military relations) îşi au obâr-
şia în gândirea americană15 din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial.
Harold Laswell, prin articolul „The Garrison State” (1941), se situa, la acea
vreme, la confluenţa dintre sociologie militară şi sociologie politică, menţio-
nând că statele naţionale au creat, în epoca modernă, armate de masă, înves-
tite cu gestionarea monopolului violenţei în stat.
În 1957, Samuel P. Huntington a pus bazele teoriei relaţiilor dintre arma-
tă şi societate, în care a identificat două forţe care modelează instituţiile mili-
tare specifice oricărei societăţi ca fiind “un imperativ funcţional ce depinde
de ameninţările la adresa securităţii societăţii şi un imperativ societal prove-
nind de la forţe sociale, ideologii şi instituţii dominante în societate”16. Miezul
problemei relaţiilor dintre armată şi societate reprezintă interacţiunea dintre
aceste forţe, autorul considerând ca fiind problema centrală a relaţiei dintre
corpul ofiţerilor şi stat. De asemenea, acesta a conceput relaţiile dintre arma-
tă şi societate ca o componentă instituţională principală a politicii de secu-
ritate, considerând că rolul armatei într-o societate este discutat în termeni de
„control civil”, identificat cu interesele specifice ale civililor. Pornind de la
aceasta, Huntington considera că cel mai simplu mod de a reduce puterea
militarilor în stat se face prin maximizarea puterii unui anumit grup civil în
detrimentul altora (control civil subiectiv) şi este întâlnit în ţările în curs de
dezvoltare. În viziunea lui, noţiunea de control civil obiectiv este opusă con-
trolului civil subiectiv şi reprezintă maximizarea profesionalismului militar,
făcând armata neutră pe plan politic. Acest tip de control se realizează printr-
un control civil obiectiv perfect şi este nevoie de o clară separare a responsa-
bilităţilor între civili şi militari, militarii alcătuind un corp profesional ce se
ocupă de managementul forţei în stat, iar civilii din sfera politică, ce conduc
statul având legitimitatea oferită de alegeri democratice. Trebuie avut în vede-
re că modelul său teoretic a fost prezentat de către decidenţii politici de la
NATO şi OSCE ţărilor din estul Europei ca tip ideal al relaţiilor dintre arma-
tă şi societate, dezirabil pentru tranziţia de la patternul comunist către un tip
de pattern occidental, deşi necesită o analiză detaliată şi trebuie testat în situa-
ţia actuală din Europa de Est. Chiar dacă acesta percepe imperativele sociale
ca fiind constante în istoria Americii, rezultă că numai ameninţările externe
pot explica singure evoluţia relaţiilor dintre armată şi societate. În cazul
Europei de Est autorul afirmă că analiza este foarte complexă şi a privit-o ca
imperativ social, respectiv ideologiile şi instituţiile se caracterizează printr-o
schimbare dinamică, cu influenţe serioase asupra configuraţiilor specifice
relaţiilor dintre armată şi societate.
Morris Janowitz elaborează o perspectivă contrară celei a lui Huntington
(viziunea contrară se referă la modul diferit în care cei doi concep rolul mili-
tarului profesionist). Acesta şi-a concentrat studiile pe schimbările produse la
nivelul tehnologiei, societăţii şi a misiunilor armatei, ce conduc la un rol din
ce în ce mai politizat pentru militarii profesionişti. Autorul consideră că supre-
maţia civililor se poate realiza prin competiţia „interarme” sau competiţia
pentru resurse şi influenţă, pe de-o parte, iar pe de altă parte, instituţia milita-
ră este convergentă societăţii civile, profesia de militar urmând schimbările
sociale şi politice generale din societate17.
Cei doi specialişti au lăsat o moştenire remarcabilă în ceea ce priveşte
paradigma relaţiilor dintre armată şi societate, respectiv cel al divergenţei
sferelor civilă şi militară şi al convergenţei18 lor. Astfel, Huntington oferă o
viziune statică asupra relaţiilor dintre armată şi societate (concepute în sens
de pattern-uri sau configuraţii), în timp ce Janowitz are o viziune mai dinami-
că.
În urma unui efort colectiv a 12 cercetători de marcă din cadrul
Seminarului interuniversitar Armata şi Societatea, în frunte cu Charles
Moskos, au realizat un studiu ce pleacă de la premisa că militarul epocii
moderne este asociat naşterii statului naţional din secolul nouăsprezece, cu
armate de masă, cu misiuni de a purta războaie clasice şi o cultură militară
diferită de cea a societăţii civile. Însă în epoca globalizării (postmodernă),
militarul îşi pierde legăturile cu statul naţional, îndeplineşte mai multe tipuri
de misiuni, organizaţia militară devine preponderent formată din voluntari şi
februarie, 2011 303

are o mai mare permeabilitate către valorile societăţii civile, chiar dacă cerce-
tătorii se focalizează numai asupra modelului occidental iar descoperirile nu
au valoarea unei schimbări de paradigmă19.
Datorită schimbării radicale, survenite de-a lungul timpului, în armatele
lumii (chiar şi în armata din România), a structurii organizaţionale şi a prac-
ticii manageriale, în principal ca urmare a renunţării la modelul armatei de
masă, se pot identifica cinci factori determinanţi ai transformării:
– declinul armatei de masă şi trecerea la armata profesionalizată:
este un proces gradual care se desfăşoară pe un interval de timp mai lung; pre-
supune restructurarea şi adaptarea în conformitate cu necesităţile societăţii în
schimbare a formatului şi structurii organizaţionale, a dimensiunii, a resurse-
lor şi a misiunilor forţelor armate; se renunţă la încorporarea obligatorie, în
favoarea recrutării pe bază de voluntariat (acest lucru s-a întâmplat în SuA în
1973, în Marea Britanie în 1967, în Danemarca, Olanda şi Belgia în 1975, în
Franţa în 1990, în România 2007); tendinţa este de trecere de la o forţă mili-
tară de mobilizare (mobilization force) către una permanentă (force in being),
capabilă de intervenţie rapidă;
– reducerea diferenţei dintre sfera civilă şi cea militară: „civilirea”
profesiei militare, concomitent cu penetrarea forţelor militare în cadrul struc-
turilor sociale civile. Specialiştii în domeniu au observat o „militarizare a
diplomaţiei” şi, în acelaşi timp, o „internaţionalizare” şi o „civilire” a staff-
urilor militare; creşterea interdependenţei cu societatea civilă, ceea ce ar putea
duce la alterarea structurii interne a Armatei; profesionalizarea crescândă a
personalului militar ca urmare a creşterii complexităţii tehnologiei militare,
dar şi inserarea considerabilă de tehnicieni civili în structurile Armatei;
– schimbarea autorităţii organizaţionale şi a tehnicii manageriale:
influenţa din viaţa civilă, dar şi evoluţiile interne ale organismului militar au
determinat schimbarea radicală a bazelor de la modelul autorităţii şi impune-
rii disciplinei, la o „autoritate managerială” şi o „autoritate de competenţă”
(accentul este pus pe tehnicile explicative, persuasiune, expertiză şi consens
de grup); la baza acestei operaţiuni organizatorice stă o idee specifică lumii
civile: autoritatea se bazează mai puţin pe rangul oficial şi pe autoritatea con-
ferită de funcţie, şi mai mult pe leadership-ul personal, solidaritatea grupului
primar şi obţinerea efectivităţii unităţilor mai mici; este caracterizată de o dis-
pută între două ideal-tipuri de conducere militară: comandantul clasic, care
simbolizează tradiţia şi gloria militară şi managerul militar, expresie a dimen-
siunii ştiinţifice, instrumentale, a preparativelor militare;
– schimbarea modului de recrutare a ofiţerilor şi schimbarea pat-
tern-ului carierei militare: din anii ’70 s-au remarcat două trenduri în recru-
tarea personalului militar: pe de o parte, voluntariatul a dus la creşterea cali-
tăţii individuale a recruţilor, iar pe de altă parte, a scăzut calitatea socială a
cohortelor de indivizi veniţi în Armată, comparativ cu alte corpuri profesiona-
le orientate spre viaţa civilă; a apărut un concept alternativ la serviciul mili-
tar, aplicabil cadrelor în rezervă sau în retragere, şi anume „a doua carieră”,
ce presupune identificarea în viaţa civilă a unei a doua ocupaţii, indiferent de
existenţa pensiei permanente sau nu;
– schimbarea misiunilor armatei în funcţie de importanţa lor actuală:
prevenirea războiului; păstrarea stabilităţii sociale interne şi internaţionale
(peace-keeping); asistenţă militară, vehicul pentru dezvoltarea socială şi
naţională (nation building), intervenţii în situaţii de urgenţă20.
S. Finer consideră că intervenţia armatei în viaţa socială se produce
atunci când instituţiile politice sunt slabe şi lipsite de legitimitate, iar modul
de participare depinde de principalele surse de slăbiciune la nivelul structuri-
lor civile, de mobilizarea necontrolată a populaţiei şi de democratizarea vio-
lenţei21.
Într-un sistem democratic, relaţia civil-militară trebuie să aibe ca bază
următoarele principii: armata există pentru apărarea ţării şi a intereselor ei;
această apărare presupune garantarea unei arene naţionale şi internaţionale;
civilii şi militarii trebuie să împărtăşească aceleaşi valori de bază; lumea civi-
lă trebuie să acorde armatei autonomia necesară pentru a-şi putea îndeplini
obligaţia profesională; armata are o triplă responsabilitate: reprezentativă,
consultativă şi executivă22.
Astfel, în România, articolul 118, aliniatul 1 din Constituţia României
stipulează că armata „este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru
garantarea suveranităţii, a independenţei şi unităţii statului […]”23, precum şi
contribuţia acesteia în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la „apăra-
rea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participarea la acţiuni privind
menţinerea sau restabilirea păcii”24. De asemenea, conform legii, sistemul
februarie, 2011 305

militar îşi asumă dreptul de a pregăti populaţia în situaţii de risc/criză (art.118,
alin. 2 şi art. 54, 55 din Constituţia României). Astfel, cetăţenii unui stat tre-
buie să cunoască înainte de toate care sunt cele mai importate obligaţii legate
de securitatea naţională şi, mai mult de atât, ce reprezintă armata pentru ace-
ştia şi implicaţiile ei. De aceea, transparenţa sistemului (atât cât se poate) tre-
buie să menţină un echilibru între cetăţean-armată-stat. Exemplele sunt mul-
tiple în ceea ce priveşte activitatea armatei în diverse misiuni de menţinere a
păcii, mai ales ţinând cont de faptul că România este membră NATO şi uE cu
drepturi depline.
Măsurile de bază impuse prin lege sau regulamente rămân ca oportuni-
tăţi pentru sistemul militar atât pentru diverse burse de cercetare ştiinţifică,
cooperare ştiinţifică şi tehnologică, sprijinirea infrastructurii pentru cercetare
şi ştiinţa în serviciul păcii, cât şi pentru îmbunătăţirea continuă a cooperării şi
colaborării, pe cazuri şi misiuni concrete, cu celelalte componente ale sigu-
ranţei naţionale. Mai mult, sistemul militar alocă timp şi acordă o importanţă
deosebită pentru pregătirea cetăţenilor, care doresc să urmeze cariera de mili-
tar, pentru formarea acestora, dar şi pentru pregătirea, dezvoltarea şi menţine-
rea unui standard ridicat de eficienţă a cadrelor civile din sistem.
După 1989 armata României a suferit un proces de restructurare/moder-
nizare, având drept scop măsurile şi acţiunile de operaţionalizare implemen-
tate până în prezent, cât şi cele care urmează a fi transpuse în fapt în perioa-
da următoare şi care au în vedere evoluţiile mediului de securitate din spaţiul
de interes al României.
Preşedintele României, Traian Băsescu, afirmă că „toate marile realizări
ale României au fost legate de armată. În ziua de astăzi, armata nu mai poate
fi privită doar ca o parte a istoriei românilor, ci şi ca o parte a viitorului româ-
nilor”25. Pentru acesta armata reprezintă trecutul, prezentul şi viitorul, care îşi
servesc cu patriotism, profesionalism şi cu mult curaj toate îndatoririle faţă de
ţară şi de cetăţenii acestui stat, România. De asemenea, evidenţiază realizări-
le Armatei Române în Irak şi consideră că armata a câştigat definitiv dreptul
de a fi parte a construcţiei moderne a României. Totodată, preşedintele amin-
teşte şi de participarea armatei în Balcanii de vest, în Afganistan (fiind una
din cele mai dificile zone) şi în zona Zabul (un batalion de manevră, ce are în
componenţă, în structura sa, în subordine, o companie americană)26.
Deşi cooperarea dintre civili şi militari este un concept relativ nou în cul-
tura militară, activitatea în sine nu este un fenomen nou, astfel dobândind con-
otaţii noi după anul 1990. România fiind membră NATO, relaţiile dintre civili
şi militari ocupă un loc important în sfera de preocupări a organizaţiei. Rolul,
printre altele, este ca forţele armate să coopereze şi să ofere sprijin autorităţi-
lor centrale (locale) şi populaţiei civile în zone de conflict armat, sau în situa-
ţii de producere a unor calamităţi naturale ori dezastre. O componentă impor-
tantă a unei misiuni militare constă în activităţi de înlesnire a interacţiunii din-
tre comandanţii forţelor din teatrele de operaţiuni militare şi societatea civilă,
astfel asigurând succesul misiunii militare într-un mediu civil extrem de ete-
rogen. În consecinţă, relaţiile de colaborare şi sprijin reciproc, existente sau
care se stabilesc între instituţia militară, autorităţile centrale (locale), organi-
zaţiile internaţionale, non-guvernamentale şi populaţia civilă, au ca scop final
îndeplinirea obiectivelor tuturor părţilor implicate.
Caracteristicile cele mai importante între sistemul civil şi militar constau
în acordarea sprijinului pentru refacerea economiei şi a infrastructurii civile,
cooperarea cu o mare varietate de organizaţii nonguvernamentale sau interna-
ţionale, care sunt implicate activ în zona de operaţii (uneori cooperarea dintre
forţa militară şi organizaţiile non-guvernamentale poate fi dificilă, deoarece
acestea din urmă au un anumit avantaj operaţional, mai ales în situaţii de asis-
tenţă umanitară).
Militarii şi civilii depind unii de alţii pe durata operaţiilor de asistenţă
umanitară, sprijinindu-se unii pe alţii în realizarea scopului propus, în cazul în
care ambele părţi sunt decise să coopereze atâta timp cât cooperarea lor ser-
veşte intereselor ambelor părţi. Chiar dacă cooperarea civililor cu militarii
este deosebit de utilă în primele faze ale operaţiilor, aceştia vor beneficia de
prezenţa oportună a misiunii militare, în care dispun de mijloace şi experien-
ţe care vin să le suplimenteze pe cele existente27.
Într-o Românie modernă, perspectiva unor relaţii dintre militari şi civili
trebuie să fie capabilă să ia decizii eficiente pentru rezolvarea problemelor şi
respectarea reciprocă a intereselor ţării, a societăţii civile.
Rolul societăţii şi a armatei este de a conlucra cu structurile implicate în
administrarea societăţii umane pentru a găsi împreună cu acestea calea ideală
pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii. De asemenea, trebuie să fie
februarie, 2011 307

capabili pentru a lua atitudine şi să găsească rezolvarea într-un spectru larg de
probleme, cum ar fi aspecte legate de guvernarea unei ţări, în relaţii interna-
ţionale cu alte ţări, dar şi aspecte legate de dezvoltarea economică, sănătate,
învăţământ sau de protejarea mediului înconjurător în funcţie de interesele
majorităţii populaţiei. Ca urmare, societatea trebuie să fie constituită dintr-un
număr cât mai mare de organizaţii „specializate" în mai multe domenii care
privesc organizarea şi administrarea societăţii umane. Totodată, societatea şi
armata trebuie să fie la curent cu politicile existente şi cele preconizate pen-
tru domeniile lor de activitate, în aşa fel încât să supravegheze continuu
modul în care politicienii şi nu numai respectă interesele majorităţii popula-
ţiei în domeniile respective.
BIBLIOGRAFIE
Aurel v.David, Doctrine, politici şi strategii de securitate, Editura
Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.21.
Gellner Ernest, Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei, Editura
Polirom, Bucreşti, 1998, p.20.
Dicţionarul explicativ al limbii române, lucrare elaborată în cadrul
Sectorului de lexicologie şi lexicografie al Institutului de Lingvistică „Iorgu
Iordan” de către un corpus de academicieni, eduţia a II-a, Editura univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.60.
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, pp. 609-618.
Max, Weber, Wirtschaft und Gesellschaft. Grundriss der verstehenden
Soziologie, Tübingen, Mohr 1972; Max Weber, Economy and Society,
university of California Press, Berkeley, 1978.
Pye, "Armies in the Process of Political Modernization" şi M.Halpern,
,,Middle Eastern Armies and the New Middle Class" in Johnson (ed.), The
Role of the Military in Underdeveloped Countries; Gutteridge, Military
Intervention and Power in the United States, Capag. v; J.J. Johnson, The
Military and Society in Latin America, Stanford, California, 1964; D.Lerner
şi R.D.Robinson, "Swords into Ploughshares: The Turkish Army as a
Modernising Force", World Politics, XII, October, 1960.
După cum sugerează I.L.Horowitz, "The Military Elites" în S.M.Lipset
şi A.Solari (ed.), Elites in Latin America, armata poate fi o forţă conservatoa-
re sau radicală modernizatoare în funcţie de circumstanţele speciale din fieca-
re ţară în parte. Compoziţia elitei militare a fost puternic ,,urbanizată" în
majoritatea ţărilor latino-americane, deşi, din acest punct de vedere, a urmat
şi nu a precedat celelalte elite. Militarii au sprijinit reformele radicale – dar
deseori doar în măsura în care acestea erau necesare pentru dezvoltarea unei
economii tip laissez-faire. În general, sugerează Horowitz, fără implicarea
armatei, „aproape fiecare republică latino-americană s-ar situa politic mai la
stânga faţă de punctul unde este acum". Ibidem, p.147.
A.R.Zolberg, "Military Intervention in the New States of Tropical
Africa", in H.Bienan (ed.), The Military Intervenes, New York, Russell Sage
Foundation, 1968.
A.R.Luckham, The Nigerian Military: A Sociological Analysis of
Authority and Revolt, 1960-1967, Cambridge, manuscris.
Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Sociologia militans, Editura Fundaţia
Regele Mihai I, 1946, p.186-245. Pentru prezentarea şcolii de geopolitică vezi
I.Bădescu, D.Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare
Albastră, Bucureşti, 1995.
Bernard Boene, Social Science Research, War and the Military in the
United States, in G. Kummel/A. D. Prufert (eds.), Military Sociology, Baden-
Baden, 2000, pp.149-210.
Samuel P.Huntington, The Soldier and the State - The Theory and
Politics of Civil-Military Relations, vintage Books Publishing, 1957.
M.Janowitz, The Professional Soldier - A Social and Political Portrait,
London, Colier-Macmillan ltd, 1960.
Charles Moskos, John Allen Williams, David Segal, The Postmodern
Military, Oxford university Press, 2000.
Sava Nicu Ionel; Tibil, Gheorghe şi Zulea, Marian, Armata şi societatea.
Culegere de texte de sociologie militară, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998.
S. E. Finer, The Man on Horseback. The Role of the Military in Politics,
New York, Fred A. Praeger.
Snider Don, Robert Lewis, The civilian–military gap and professional
military education at the precommissioning level, in “Armed Forces &
Society”, 27 (2), 2001.
Constituţia României, Editura Best Publishing România, 2006.
http://www.ps2.ro/Pagini/Stirea_zilei/04_Evenimente/2009/10/23/19.html
www.globalsecurity.org/military/ops/saso.htm
februarie, 2011 309

NOTE:
1
Aurel v. David, Doctrine, politici şi strategii de securitate, Editura Fundaţia
România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.21.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
4
Miroş Liubomira, Etica neotomistă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.141.
5
Ibidem.
6
Dicţionarul explicativ al limbii române, lucrare elaborată în cadrul Sectorului de
lexicologie şi lexicografie al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” de către un cor-
pus de academicieni, eduţia a II-a, Editura univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.
60.
7
Ibidem.
8
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, 1982, pp. 609-618.
9
Ibidem.
10
Max, Weber, Wirtschaft und Gesellschaft. Grundriss der verstehenden
Soziologie, Tübingen, Mohr,1972; Max Weber, Economy and Society, university of
California Press, Berkeley, 1978.
11
Pye, "Armies in the Process of Political Modernization" şi M. Halpern, ,,Middle
Eastern Armies and the New Middle Class" in Johnson (ed.), The Role of the Military
in underdeveloped Countries; Gutteridge, Military Intervention and Power in the
united States, Capag. v; J.J.Johnson, The Military and Society in Latin America,
Stanford, California, 1964; D.Lerner şi R.D.Robinson, "Swords into Ploughshares:
The Turkish Army as a Modernising Force", World Politics, XII, October, 1960.
12
După cum sugerează I.L.Horowitz, "The Military Elites" in S.M.Lipset şi
A.Solari (ed.), Elites in Latin America, armata poate fi o forţă conservatoare sau radi-
cală modernizatoare în funcţie de circumstanţe speciale din fiecare ţară în parte.
Compoziţia elitei militare a fost puternic ,,urbanizată" în majoritatea ţărilor latino-
americane, deşi, din acest punct de vedere, a urmat şi nu a precedat celelalte elite.
Militarii au sprijinit reformele radicale – dar deseori doar în măsura în care acestea
erau necesare pentru dezvoltarea unei economii tip laissez-faire. În general, sugerează
Horowitz, fără implicarea armatei, ,,aproape fiecare republică latino-americană s-ar
situa politic mai la stânga faţă de punctul unde este acum". Ibidem, p. 147.
13
A.R. Zolberg, "Military Intervention in the New States of Tropical Africa", în
H.Bienan (ed.), The Military Intervenes, New York, Russell Sage Foundation, 1968,
consideră că este lipsit de sens să vedem armata ca fiind mai ataşată de ideea moder-
nităţii sau de valorile organizaţionale mai mult decât oricare alt grup din societăţile
africane. vezi, de asemenea, datele despre structura de aptitudini în armata Nigeriei în
cartea autorului: A. R. Luckham, The Nigerian Military: A Sociological Analysis of
Authority and Revolt, 1960-1967, Cambridge, manuscris.
14
Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii, în Sociologia militans, Editura Fundaţia Regele
Mihai I, 1946, pp. 186-245. Pentru prezentarea şcolii de geopolitică vezi I. Bădescu,
D. Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti,
1995.
15
Pentru o analiză comprehensivă a istoriei sociologiei militare, a acelei america-
ne în special, vezi Bernard Boene, Social Science Research, War and the Military in
the united States” în G. Kummel/A. D. Prufert (eds.), Military Sociology, Baden-
Baden, 2000, pp. 149-210.
16
Samuel P. Huntington, The Soldier and the State - The Theory and Politics of
Civil-Military Relations, vintage Books Publishing, 1957, p.2.
17
vezi M. Janowitz, The Professional Soldier - A Social and Political Portrait,
London, Colier-Macmillan ltd, 1960.
18
Pentru o prezentare comprehensivă a teoriei relaţiilor civil-militare, a operei lui
Huntington şi Janowitz în particular, puteţi consulta antologia Armata şi societatea,
coordonată de I.N. Sava, G. Tibil şi M. Zulean, apărută la Editura Info-Team, 1998.
Dezbaterile pe tema convergenţei sau divergenţei sferelor continuă în revista Armed
Forces and Society (vezi R. Schiff şi J. Burk, în special vol.22, 1995).
19
vezi Charles Moskos, John Allen Williams, David Segal, The Postmodern
Military, Oxford university Press, 2000.
20
Cf. Sava Nicu Ionel; Tibil, Gheorghe şi Zulea, Marian, Armata şi societatea.
Culegere de texte de sociologie militară, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, pp. 256-
259.
21
S. E. Finer, The Man on Horseback. The Role of the Military in Politics, New
York, Fred A. Praeger.
22
Snider Don, Robert Lewis, The civilian–military gap and professional military
education at the precommissioning level, in “Armed Forces & Society”, 27 (2), 2001,
pp. 249–272.
23
Constituţia României, Editura Best Publishing România, 2006, p.42.
24
Ibidem.
25
http://www.ps2.ro/Pagini/Stirea_zilei/04_Evenimente/2009/10/23/19.html
26
Ibidem.
27
www.globalsecurity.org/military/ops/saso.htm
februarie, 2011 311

Bioetică ortodoxă–
bioetică seculară
PREOT CONSTANTIN ŢANu
Abstract:
The rapid / fast progress of the biomedical technology, which has
actively invaded the life of the nowadays man, from birth to death, and
the impossibility of giving an answer to the challenges posed / brought
forth by these problems within the field of the traditional medical
ethics, represents a serious concern of the society. Any human attempt
of playing God, by changing or “improving” His creation, may bring
new burdens and torments to the human kind. The development of the
biomedical technology has surpassed the interpretation of the possible
spiritual, moral and social consequences of its uncontrolled applica-
tion, this fact representing a great distress for the Church. Stating its
attitude towards / regarding the bioethical problems, widely debated in
the contemporary world, of which the most important being the ones
concerning the direct action upon the human being, the Church starts
from the idea of life being built / based on the holy / divine / sacred /
Godly revelation, and for which this represents God’s precious gift,
from the indisputable / inalienable / undisputable freedom and the
resemblance to / dignity of resembling God of the human being called
upon “to win the prize for which God has called us heavenward in
Christ Jesus”1, to become perfect “as our heavenly Father is perfect”2
so that “ we may participate in the divine nature”3.
Cuvinte-cheie: zămislire, avort, drepturi reproductive, testare
genetică, clonare, transplantologie, eutanasie, homosexualitate.
Bioetică ortodoxă – bioetică seculară
apida dezvoltare a tehnologiilor biomedicale, care au invadat activ

R viaţa omului contemporan de la naştere şi până la moarte, şi impo-
sibilitatea de a da un răspuns la provocările acestor probleme în cadrul eticii
medicale tradiţionale au produs o serioasă îngrijorare societăţii. Încercările
oamenilor de a se pune în locul lui Dumnezeu schimbând sau „îmbunătăţind”
creaţia Lui după voia lor proprie pot aduce umanităţii noi poveri şi suferinţe.
Dezvoltarea tehnologiilor biomedicale a depăşit cu mult interpretarea conse-
cinţelor spiritual-morale şi sociale posibile ale aplicaţiilor lor necontrolate,
ceea ce nu poate să nu provoace Bisericii o profundă îngrijorare. Formulându-
şi atitudinea faţă de problemele de bioetică, atât de larg dezbătute în lumea
contemporană, în primul rând cele legate de acţiunea nemijlocită asupra omu-
lui, Biserica porneşte de la ideile despre viaţă întemeiate pe Revelaţia dumne-
zeiască şi pentru care aceasta e un dar preţios al lui Dumnezeu, de la liberta-
tea inalienabilă şi demnitatea asemănării cu Dumnezeu a persoanei umane
chemate la „răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus,”4 la
atingerea desăvârşirii Tatălui ceresc5 şi la îndumnezeire, adică la părtăşia firii
dumnezeieşti6.
Încă din cele mai vechi timpuri

Biserica a privit avortul
deliberat ca un păcat grav.
Canoanele echivalează avortul
cu omorul.
La baza acestei evaluări stă convingerea că zămislirea unei fiinţe umane

e un dar al lui Dumnezeu. De aceea, din momentul conceperii, orice interven-
ţie asupra vieţii unei viitoare persoane umane este criminală.
Psalmistul descrie dezvoltarea fătului în pântecele mamei ca pe un act
creator al lui Dumnezeu: „Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit
în pântecele maicii mele... Nu sunt ascunse de tine oasele mele, pe care le-ai
făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele de mai jos ale
pământului. Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi”7. Acelaşi lucru
îl mărturiseşte Iov în cuvintele pe care le adresează lui Dumnezeu: „Mâinile
Tale m-au făcut şi m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime... Nu m-ai
turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş? M-ai îmbrăcat în piele
februarie, 2011 313

şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; apoi mi-ai dat viaţă şi bunăvoinţa
Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea... Tu m-ai scos din sânul
mamei mele”8. „Eu te-am alcătuit în pântece... şi înainte să ieşi din pântece te-
am sfinţit", îi spune Domnul prorocului Ieremia. „Să nu faci avort, nici prun-
cucidere” - această povăţuire se află între cele mai importante porunci ale lui
Dumnezeu în Didahia celor Doisprezece Apostoli, unul din cele mai vechi
monumente ale literaturii creştine. „Femeia care face avort este criminală şi
va da socoteală în faţa lui Dumnezeu”, scria Athenagora, un apologet din
secolul al II-lea. „Ceea ce va fi om este deja om”, afirma Tertulian la cumpă-
na dintre secolele al II-lea şi al III-lea. „Cea care distruge intenţionat fătul în
pântecele ei să fie supusă pedepsei pentru omor... Cei care dau leacuri pentru
avort şi cei care primesc otravă pentru a ucide fătul în pântece se supun ace-
leiaşi pedepse ca şi ucigaşii”, se spune în canoanele 2 şi 8 ale Sfântului vasile
cel Mare, incluse în Cartea canoanelor Bisericii Ortodoxe şi confirmate de
canonul 91 al Sinodului vI Ecumenic. Totodată, Sfântul vasile lămureşte că
gravitatea vinei nu depinde de termenul gravidităţii: „Nu facem nicio deose-
bire dacă fătul e format sau încă neformat”. Sfântul Ioan Hrisostom îi numeş-
te pe cei ce practică avortul „mai răi decât ucigaşii.”
Biserica vede larga răspândire şi justificarea avortului în societatea con-
temporană ca pe o ameninţare a viitorului umanităţii şi un semn clar al degra-
dării ei morale. Fidelitatea faţă de învăţătura biblică şi patristică, despre sfin-
ţenia şi valoarea inestimabilă a vieţii omeneşti încă de la începuturile ei este
incompatibilă cu recunoaşterea „alegerii libere” a femeii de a dispune de des-
tinul fătului. Pe lângă aceasta, avortul este o ameninţare serioasă a sănătăţii
fizice şi sufleteşti a mamei. Biserica a socotit întotdeauna de datoria ei să pro-
tejeze fiinţele umane cele mai vulnerabile şi dependente, cum sunt copiii
nenăscuţi. Biserica Ortodoxă nu poate în nicio împrejurare să binecuvânteze
avortul. Fără să le respingă pe femeile care au făcut avort, Biserica le cheamă
la pocăinţă şi depăşirea consecinţelor ruinătoare ale păcatului prin rugăciune
şi purtarea epitimiei, urmată de împărtăşirea cu Tainele mântuitoare. În cazu-
rile în care păstrarea sarcinii ameninţă direct viaţa mamei, şi mai cu
seamă dacă aceasta mai are şi alţi copii, în practica pastorală se recoman-
dă îngăduinţa. Femeia care îşi întrerupe sarcina în această situaţie nu va
fi oprită de la comuniunea euharistică cu Biserica, cu condiţia să împli-
nească canonul de pocăinţă dat la spovedanie de preotul duhovnic. Lupta
cu avortul, la care femeile sunt nevoite uneori să recurgă ca urmare a unei
sărăcii materiale sau a unor neputinţe extreme, cere de la Biserică şi societa-
te găsirea unor măsuri eficiente de protejare a maternităţii şi de creare a con-
diţiilor pentru adopţia copiilor ai căror mame dintr-un motiv sau altul nu-i pot
creşte singure.
Responsabilitatea pentru păcatul uciderii copiilor nenăscuţi o poartă, ală-
turi de mamă, şi tatăl în cazul în care a consimţit la avort. Dacă o femeie a
făcut avort fără acordul soţului, acest fapt poate constitui un motiv temeinic
de divorţ9.
Păcatul apasă şi asupra medicului care a efectuat avortul. Biserica chea-
mă statul să recunoască dreptul cadrelor medicale de a refuza efectuarea avor-
tului din motive de conştiinţă. Nu poate fi socotită normală situaţia în care res-
ponsabilitatea juridică a doctorului pentru moartea mamei este socotită mult
mai mare decât responsabilitatea pentru distrugerea fătului – situaţie care-i
provoacă pe medici, şi prin ei pe pacienţii lor, să efectueze avorturi. Medicul
trebuie să fie la maximum responsabil pentru stabilirea unui diagnostic care o
poate determina pe o femeie să-şi întrerupă sarcina; medicul credincios trebu-
ie să-şi armonizeze indicaţiile clinice cu imperativele conştiinţei sale creştine.
Problema contracepţiei
Printre problemele care necesită o evaluare religios-morală este şi pro-

blema contracepţiei. unele din mijloacele contraceptive au efect avortiv,
întrerupând în mod artificial viaţa embrionului în primele stadii ale vieţii sale;
de aceea, în cazul folosirii acestora se aplică aceleaşi judecăţi ca şi în cazul
avortului. Altele însă, care nu implică întreruperea unei vieţi deja concepute,
nu pot fi puse pe aceeaşi treaptă cu avortul. Definindu-şi atitudinea lor faţă de
mijloacele contraceptive neavortive, soţii creştini trebuie să-şi aducă aminte
că perpetuarea neamului omenesc este unul din scopurile fundamentale ale
uniunii conjugale instituite de Dumnezeu10. Refuzul deliberat al naşterii de
prunci din motive pur egoiste e un semn al desconsiderării căsătoriei şi este
fără îndoială un păcat.
Totodată, soţii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru educaţia
atotcuprinzătoare a copiilor lor. una din căile realizării unei atitudini respon-
sabile faţă de naşterea lor este abţinerea pentru un timp de la relaţiile sexua-
le. Totuşi, soţii creştini trebuie să-şi aducă aminte cuvintele Sfântului Pavel:
„Să nu vă lipsiţi unul de altul decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă
îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă
februarie, 2011 315

ispitească satana din pricina neînfrânării voastre”11. Este evident că în acest
domeniu decizia soţilor trebuie luată de comun acord, la sfatul duhovnicului
lor. Iar acesta din urmă trebuie să fie cu luare-aminte, cu înţelepciune pasto-
rală la condiţiile concrete de viaţă ale cuplului, la vârsta, sănătatea, gradul
maturităţii lor spirituale şi la multe alte împrejurări, făcând o distincţie între
cei care pot ţine cele mai înalte exigenţe ale înfrânării şi cei cărora nu le este
dat12 acest lucru, îngrijindu-se înainte de toate de păstrarea şi întărirea fami-
liei.
În rezoluţia sa din 28 decembrie 1998, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române atenţiona clericii duhovnici cu privire la faptul că „este
inadmisibilă constrângerea sau îndemnarea turmei... la refuzul vieţii conjuga-
le în căsătorie” şi aducea aminte păstorilor nevoia de „a îndemna la castitate
şi a investi înţelepciune pastorală în discuţiile cu păstoriţii lor pe chestiuni
legate de anumite teme sau aspecte ale vieţii lor de familie.”
Aplicarea noilor metode

biomedicale face posibilă
în multe cazuri învingerea
infirmităţii infertilităţii.
În acelaşi timp însă, intervenţia crescândă a tehnologiei în procesul

zămislirii vieţii omeneşti este o ameninţare pentru integritatea spirituală şi
sănătatea fizică a persoanei. O ameninţare planează şi asupra relaţiilor dintre
oameni pe baza cărora societatea s-a edificat încă de la începuturi. De dezvol-
tarea sus-menţionatelor tehnologii se leagă şi propagarea ideologiei aşa-
numitelor drepturi reproductive, larg răspândite astăzi atât la nivel naţional,
cât şi internaţional. Acest sistem ideologic dă prioritate realizării sexuale şi
sociale a persoanei asupra grijii pentru viitorul copilului, pentru sănătatea spi-
rituală şi fizică a societăţii şi pentru stabilitatea ei morală. În lume creşte în
intensitate o atitudine faţă de viaţa umană ca produs care poate fi ales în acord
cu înclinaţiile proprii şi de care se poate dispune la fel ca şi de valorile mate-
riale.
În rugăciunile la oficierea Tainei Sfinte a Cununiei, Biserica Ortodoxă îşi
exprimă credinţa că naşterea de prunci este un rod dorit al căsătoriei legitime,
dar în acelaşi timp nu este singurul ei scop. Alături de „roadă pântecului spre
folos”, Biserica cere pentru soţi şi darul unei iubiri răbdătoare, al castităţii şi
al „armoniei sufletelor şi trupurilor.” De aceea, Biserica nu poate socoti jus-
tificate moral căile care duc la naşterea de prunci dar nu sunt în acord cu
planul Creatorului vieţii. Dacă unul dintre soţi este steril şi metodele
terapeutice şi chirurgicale de tratament al infertilităţii nu-i ajută, soţii
trebuie să accepte cu smerenie lipsa copiilor ca o chemare specială în
viaţă. În asemenea cazuri, recomandările pastorale trebuie să ia în consi-
derare posibilitatea adoptării unui copil cu acordul unanim al soţilor.
Între mijloacele admisibile de asistenţă medicală poate fi şi inseminarea
artificială cu celulele seminale ale soţului, întrucât nu violează integrita-
tea uniunii conjugale şi nu diferă în mod principial de concepţia natura-
lă, şi are loc în contextul relaţiilor conjugale.
Dar manipulările legate de donarea de celule germinative violează inte-
gritatea persoanei şi exclusivitatea relaţiilor conjugale permiţând amestecul
unei a treia părţi. În plus, această practică încurajează o paternitate şi o mater-
nitate iresponsabil vădit libere de orice obligaţii faţă de cei care sunt „carne
din carnea” unor donatori anonimi. Folosirea de material donat subminează
bazele relaţiilor familiale, fiindcă presupune că un copil are, pe lângă părinţii
„sociali”, aşa-numiţii părinţi biologici. „Maternitatea surogat”, adică purtarea
ovulului fertilizat de o femeie care, după naştere restituie copilul „clienţilor”,
este antinaturală şi inadmisibilă moral, chiar şi în cazurile în care este realiza-
tă pe baze necomerciale. Această metodă presupune distrugerea profundei
intimităţi emoţionale şi spirituale ce se stabileşte între mamă şi copil în tim-
pul sarcinii. „Maternitatea surogat” traumatizează atât femeia purtătoare, ale
cărei sentimente materne sunt încălcate, cât şi copilul care poate trăi, drept
urmare, o criză de identitate. Din punct de vedere ortodox sunt inadmisibile
moral toate genurile de fertilizare extracorporală, inclusiv producerea, conser-
varea şi distrugerea deliberată a embrionilor „excedentari”. Tocmai pe recu-
noaşterea demnităţii umane, chiar şi a embrionului, se bazează judecata
Bisericii şi în evaluarea morală a avortului13.
Inseminarea unei femei necăsătorite cu celule seminale donate sau reali-
zarea „drepturilor reproductive” ale bărbaţilor singuri şi ale persoanelor cu o
aşa-zisă orientare sexuală non-standard îl privează pe viitorul copil de dreptul
de a avea o mamă şi un tată. Folosirea metodelor reproductive în afara con-
textului familiei binecuvântate de Dumnezeu a devenit o formă de luptă cu
februarie, 2011 317

Dumnezeu, purtată sub pretextul protejării autonomiei omului şi a unei liber-
tăţi individuale prost înţelese.
Afecţiunile ereditare
O parte însemnată din totalitatea neputinţelor omeneşti o constituie afecţiu-

nile ereditare. Dezvoltarea metodelor medicalo-genetice de diagnosticare şi tra-
tament pot contribui la prevenirea acestor afecţiuni şi la uşurarea suferinţei mul-
tor oameni. Este important să ne amintim însă că anomaliile genetice urmează
adeseori dispreţului principiilor morale şi unui mod de viaţă vicios, care are drept
rezultat şi suferinţa urmaşilor. Degenerarea păcătoasă a naturii omeneşti este
biruită prin eforturi spirituale; dacă însă viciul pune stăpânire tot mai mult pe
viaţă din generaţie în generaţie, atunci se adeveresc cuvintele Sfintei Scripturi:
„Căci generaţia celui nedrept are un sfârşit groaznic”14. Şi invers: „Fericit bărba-
tul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. Puternică pe
pământ va fi seminţia Lui; neamul drepţilor se va binecuvânta”15. În acest fel, cer-
cetarea din domeniul genetic confirmă doar legile spirituale descoperite umani-
tăţii cu multe secole în urmă prin cuvântul lui Dumnezeu.
Atrăgând oamenilor atenţia asupra cauzelor morale ale infirmităţilor,
Biserica salută totodată eforturile medicilor îndreptate spre vindecarea afec-
ţiunilor ereditare. Scopul intervenţiilor genetice nu trebuie să fie însă „perfec-
ţionarea” artificială a speciei umane sau intervenţia în planul lui Dumnezeu
cu privire la om. De aceea, terapia genetică se poate realiza numai cu consim-
ţământul pacientului sau al reprezentanţilor săi legali şi exclusiv după indica-
ţii medicale. Terapia genetică a celulelor seminale este extrem de periculoasă,
fiindcă e legată de o schimbare a genomului (setul particularităţilor ereditare)
în şirul generaţiilor, care poate duce la consecinţe imprevizibile sub forma
unor mutaţii noi şi la o răsturnare a echilibrului dintre comunitatea umană şi
mediul înconjurător.
Progresul realizat în descifrarea codului genetic creează condiţii preala-
bile reale pentru o testare genetică pe scară largă, cu scopul descoperirii
informaţiei despre unicitatea naturală a fiecărui om şi a predispoziţiei lui faţă
de anumite maladii. Cu condiţia ca informaţia obţinută să fie folosită în mod
raţional, crearea unui „buletin de identitate genetic” ar putea ajuta la rectifica-
rea din timp a evoluţiei anumitor boli la care este predispus fiecare om con-
cret. Există însă pericolul real ca informaţia genetică să fie folosită abuziv, ca
urmare putând apărea diverse forme de discriminare. Pe lângă aceasta, deţi-
nerea de informaţii cu privire la predispoziţia genetică spre boli grave poate
deveni o povară spirituală care depăşeşte puterile omului. De aceea, identifi-
carea şi testarea genetică pot fi realizate numai pe baza respectului libertăţii
persoanei.
un caracter ambiguu îl au şi metodele diagnosticării prenatale care fac
posibilă determinarea unor afecţiuni genetice în stadiile timpurii ale dezvoltă-
rii intrauterine. unele din aceste metode pot reprezenta o ameninţare la adre-
sa vieţii şi integrităţii embrionului sau a fătului testat. Depistarea unei mala-
dii genetice grave incurabile devine un pretext pentru întreruperea vieţii con-
cepute; au existat unele cazuri în care s-au exercitat presiuni asupra părinţilor
în acest sens. Diagnosticările prenatale pot fi considerate justificate moral
numai dacă scopul lor este tratarea unei maladii depistate într-un stadiu cât
mai incipient posibil şi pregătirea părinţilor pentru o îngrijire specială a unui
copil bolnav. Fiecare om are dreptul la viaţă, iubire şi îngrijire, indiferent de
boala de care ar suferi. Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu însuşi este
„Dumnezeul celor suferinzi”16. Apostolul Pavel ne învaţă „să-i sprijinim pe cei
slabi”17; comparând Biserica cu trupul omenesc, el arată că „mădularele care
par a fi mai slabe sunt mai trebuincioase,” iar cele mai puţin desăvârşite au
nevoie de „mai multă cinste”18 Este absolut inadmisibilă folosirea metodelor
de diagnosticare prenatală în scopul alegerii de către părinţi a sexului dorit
pentru viitorul copil.
Clonarea
Realizarea de către savanţi a clonării (realizarea de copii genetice) unor

animale ridică problema permisivităţii şi consecinţelor posibile ale clonării
omului. Realizarea acestei idei, împotriva căreia protestează o mulţime de
oameni, poate deveni ruinătoare pentru societate. Clonarea deschide într-un
grad mai mare decât unele tehnologii reproductive posibilitatea manipulării
componentei genetice a personalităţii şi contribuie la o şi mai mare deprecie-
re a acesteia. Omul n-are dreptul să-şi asume rolul de creator al unor fiinţe
asemenea lui sau să aleagă prototipuri genetice pentru ele, determinându-le
astfel în mod arbitrar caracteristicile personale. Ideea clonării este neîndo-
ielnic o provocare la adresa însăşi a naturii omului şi a chipului lui
februarie, 2011 319

Dumnezeu aşezat în el, din care fac parte integrantă libertatea şi unicita-
tea personalităţii. „Crearea în masă” de oameni cu parametri daţi poate părea
un lucru de dorit numai adepţilor unor ideologii totalitare.
Clonarea omului poate schimba bazele naturale ale naşterii de prunci,
rudenia de sânge, maternitatea şi paternitatea. un copil poate deveni sora
mamei sale, fratele tatălui său sau fiica bunicului său. Extrem de periculoase
sunt şi urmările psihologice ale clonării. Omul venit pe lume ca rezultat al
unei astfel de proceduri se poate simţi nu ca o persoană independentă, ci
numai ca „o copie” a cuiva aflat în viaţă sau care nu mai este în viaţă. Trebuie
ţinut seama şi de faptul că din experimentele de clonare umană vor rezulta
inevitabil ca „produse secundare” un mare număr de vieţi neviabile şi, foarte
probabil, naşterea unei mari cantităţi de descendenţi neviabili. În acelaşi
timp, clonarea unor celule şi ţesuturi organice izolate nu este o violare a
demnităţii persoanei, şi în unele cazuri s-a dovedit a fi de folos în practi-
ca biologică şi medicală.
Transplantologia
Transplantologia (teoria şi practica transplantării de organe şi ţesuturi)

contemporană face posibilă ajutorarea efectivă a multor bolnavi care odinioa-
ră erau sortiţi unei morţi timpurii sau unor grave invalidităţi. În acelaşi timp,
o dată cu creşterea nevoii de organe, dezvoltarea acestui domeniu al medici-
nii dă naştere unor probleme de natură etică şi poate constitui o ameninţare
pentru societate. Astfel, propaganda fără scrupule a donării şi comercializarea
transplanturilor creează toate condiţiile unui comerţ cu părţi ale trupului ome-
nesc, ameninţând viaţa şi sănătatea oamenilor. Biserica socoteşte că organe-
le omului nu pot fi privite drept obiecte de vânzare-cumpărare.
Transplanturile de organe de la donatorii vii se pot întemeia numai pe
sacrificiul de bunăvoie al cuiva de dragul salvării vieţii altuia. În acest
caz, acordul la explant (prelevarea unui organ) este o manifestare a iubi-
rii şi compasiunii. Potenţialul donator trebuie să fie însă pe deplin infor-
mat despre consecinţele posibile ale explantului organelor sale pentru
propria lui sănătate. Explantul care constituie o ameninţare directă a vie-
ţii donatorului este inadmisibil moral. Practica cea mai comună este cea a
prelevării de organe de la oameni imediat după moartea acestora. În aceste
cazuri, trebuie exclusă orice incertitudine cu privire la determinarea momen-
tului morţii. Este inacceptabilă scurtarea vieţii unui om prin refuzul pro-
cedurii de resuscitare în scopul prelungirii vieţii altcuiva.
Pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, Biserica îşi mărturiseşte credinţa în
învierea trupească a morţilor19. În slujba înmormântării creştine, Biserica îşi
exprimă cinstirea cuvenită trupului omului decedat. Donarea postumă de
organe şi ţesuturi poate fi însă o manifestare a unei iubiri care se întinde şi
dincolo de moarte. O astfel de donare sau dorinţă nu poate fi considerată o
obligaţie a omului. De aceea, condiţia legalităţii şi admisibilităţii etice a
explantului este acordul de bunăvoie al donatorului încă din timpul vieţii sale.
În cazul în care medicii nu cunosc manifestarea dorinţei unui potenţial dona-
tor, ei trebuie să afle voinţa unui om muribund sau mort adresându-se neapă-
rat rudelor lui. Aşa-zisul acord prezumtiv al unui donator potenţial la preleva-
rea organelor şi ţesuturilor trupului său, în vigoare în legislaţia unor ţări, este
considerat de către Biserică drept o încălcare inadmisibilă a libertăţii omului.
Organele şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de omul (receptorul)
care le primeşte şi intră în sfera unităţii sale sufletesc-trupeşti personale. De
aceea, transplantul care ameninţă identitatea primitorului, afectându-i
unicitatea ca persoană şi reprezentant al speciei, nu poate fi justificat
moral în nicio împrejurare. Este deosebit de important ca, în rezolvarea pro-
blemelor pe care le implică transplantul de ţesuturi şi organe vii, să nu fie uita-
tă această condiţie.
Biserica consideră absolut inadmisibilă folosirea aşa-numitelor
metode de terapie fetală la baza căreia stă prevalarea şi valorificarea de ţesu-
turi şi organe ale unor oameni sănătoşi, avortaţi în diferite faze ale dezvoltă-
rii lor ca fetuşi pentru încercări de a trata diverse maladii şi a „întineri” orga-
nismul. Condamnând avortul ca păcat de moarte, Biserica nu-i poate găsi o
justificare nici chiar în cazul în care de pe urma suprimării unei vieţi umane
concepute cineva ar avea un folos pentru sănătate. Contribuind în mod inevi-
tabil la o mai largă răspândire şi comercializare a avortului, această practică
(chiar dacă eficienţa sa încă ipotetică ar putea fi demonstrată ştiinţific) oferă
un exemplu de imoralitate revoltătoare şi poartă un caracter criminal.
Prelevarea de organe
Practica prelevării de organe omeneşti necesare pentru transplant şi dez-

voltarea reanimării şi terapiei intensive ridică problema constatării exacte a
februarie, 2011 321

momentului morţii. Odinioară, criteriul era încetarea ireversibilă a respiraţiei
şi a circulaţiei sanguine. Datorită perfecţionării tehnologiilor de reanimare,
aceste funcţii vitale pot fi însă întreţinute artificial multă vreme. Actul morţii
se transformă astfel într-un proces terminal dependent de decizia medicului,
fapt care impune o responsabilitate calitativ nouă medicinii contemporane.
În Sfânta Scriptură moartea e prezentată ca separarea sufletului de trup20.
În acest fel se poate vorbi despre prelungirea vieţii atât cât organismul func-
ţionează ca întreg. Prelungirea vieţii prin mijloace artificiale, prin care de fapt
numai unele organe continuă să funcţioneze, nu poate fi privită drept o sarci-
nă obligatorie a medicinii şi de dorit în toate cazurile. Încercările de amânare
a clipei morţii prelungesc uneori numai agonia unui bolnav, privându-l astfel
pe om de dreptul la un sfârşit demn, „neruşinat şi paşnic,” pentru care creşti-
nul ortodox se roagă lui Dumnezeu la Liturghie. Când terapia intensivă devi-
ne imposibilă, locul ei trebuie luat de ajutorul paliativ (anestezie, îngrijire şi
sprijin social şi psihologic) şi grijă pastorală. Toate acestea au ca scop asigu-
rarea unui sfârşit al vieţii autentic uman încălzit de milă şi iubire.
Concepţia ortodoxă despre „sfârşitul neruşinat” al vieţii include pregăti-
rea pentru ieşirea din ea prin moarte care e privită ca o etapă însemnată duhov-
niceşte a vieţii omului. Bolnavul înconjurat de grija creştină poate experimen-
ta în ultimele zile ale existenţei pământeşti o schimbare harică legată de o nouă
reflecţie asupra căii străbătute şi o anticipare prin pocăinţă a veşniciei. Pentru
rudele unui muribund şi pentru lucrătorii medicali şansa de a-l îngriji devine o
posibilitate de a sluji Domnului însuşi, potrivit cuvintelor Mântuitorului
Hristos: „întrucât aţi făcut unuia din aceştia mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi
făcut”21 Încercarea de a ascunde de pacient informaţiile cu privire la gravitatea
stării sale sub pretextul menţinerii confortului său sufletesc, lipseşte adeseori
persoana aflată în pragul morţii de posibilitatea unei pregătiri conştiente pen-
tru sfârşit şi a aflării mângâierii duhovniceşti în împărtăşirea de Tainele
Bisericii, şi întunecă prin neîncredere relaţiile sale cu rudele şi medicii.
Chinurile fizice ale morţii nu pot fi întotdeauna alinate eficient prin
anestezice. Ştiind aceasta, Biserica îşi îndreaptă în aceste cazuri rugăciunea
spre Dumnezeu: „Dezleagă pe robul tău (...) de această durere nesuferită şi de
această neputinţă şi odihneşte-l pe el...”22 Dumnezeu singur este Stăpânul vie-
ţii şi al morţii23. „În mâna Ta este sufletul fiecărei vietăţi, şi suflarea tuturor
oamenilor”24. De aceea, rămânând fidelă poruncii Domnului „Să nu ucizi”25,
Biserica nu poate recunoaşte acceptabile moral încercările larg răspândi-
te în societatea seculară de a legaliza aşa-numita eutanasie sau întrerupe-
rea deliberată a vieţii bolnavilor fără speranţă de vindecare (potrivit pro-
priei lor voinţe). Cererea unui bolnav de a i se grăbi moartea este uneori con-
diţionată de o depresie care nu-l lasă să-şi evalueze corect starea. Eutanasia
legalizată ar putea duce la degradarea demnităţii şi degenerarea datoriei pro-
fesionale a medicului chemat să menţină, şi nu să pună capăt vieţii. „Dreptul
la moarte” poate deveni uşor o ameninţare pentru viaţa pacienţilor al
căror tratament e împiedicat de lipsa de mijloace.
În acest fel, eutanasia e o formă de omucidere sau de sinucidere, în
funcţie de participarea sau neparticiparea pacientului la ea. În cazul în care
acesta participă, eutanasia cade sub incidenţa canoanelor potrivit cărora atât
sinuciderea deliberată, cât şi ajutorul dat acesteia, sunt socotite păcate grave.
Celui care se sinucide cu premeditare, care „a făcut aceasta din cauza trata-
mentului umilitor al oamenilor sau în alt chip din deznădejde,” nu-i va fi
acordată înmormântarea creştinească sau pomenirea la Liturghie26. Dacă
sinuciderea este comisă de cineva „nefiind în minţi,” adică în stare de boală
psihică, e permisă rugăciunea Bisericii pentru unul ca acesta după cercetarea
cazului de către arhiereul canonic. În acelaşi timp, trebuie neapărat să
amintim faptul că adeseori vina pentru sinucidere cade şi asupra celor
care au fost aproape de cel care a comis-o şi care s-au dovedit incapabili
de compasiune efectivă şi de manifestarea milei. Împreună cu Apostolul
Pavel, Biserica ne cheamă: „Purtaţi-vă sarcinile unul altuia, şi astfel împliniţi
legea lui Hristos”27.
Homosexualitatea
Sfânta Scriptură şi învăţătura Bisericii condamnă fără echivoc relaţiile

homosexuale, văzându-le ca o distorsiune vicioasă a naturii omului create de
Dumnezeu după „chipul” Său.
„De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nele-
giuire”28. Biblia relatează despre greaua pedepsire a locuitorilor Sodomei29 după
comentariul Sfinţilor Părinţi, tocmai pentru păcatul sodomiei. Caracterizând
starea morală a lumii păgâne, Apostolul Pavel numeşte relaţiile homosexuale
între cele mai „neruşinate patimi” şi „urâciuni” care întinează trupul omenesc:
„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au
februarie, 2011 323

schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând
rânduiala cea după fire a părţii femeieşti s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii,
bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii
lor”30. „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii...
nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”, scria Sfântul Apostol Pavel locuitori-
lor coruptului Corint31. Tradiţia patristică condamnă la fel de limpede şi defini-
tiv şi denunţă clar orice manifestare a homosexualităţii. Didahia celor
Doisprezece Apostoli, scrierile Sfinţilor vasile cel Mare, Ioan Hrisostom,
Grigorie al Nyssei şi cele ale Fericitului Augustin, ca şi canoanele Sfântului
Ioan Postitorul exprimă toate învăţătura neschimbată a Bisericii, potrivit căreia
legăturile homosexuale sunt păcătoase şi trebuie condamnate. Cei implicaţi în
ele n-au dreptul să facă parte din cler32. Adresându-se celor care se întinează cu
păcatul sodomiei, Sfântul Maxim Grecul îi îndeamnă: „Priviţi-vă pe voi înşivă,
blestemaţilor, cărei plăceri scârnave vă predaţi! Sârguiţi-vă să lepădaţi cât mai
repede cu putinţă cea mai scârboasă şi puturoasă dintre plăcerile voastre, urâţi-
o şi cine spune că este nevinovată să fie predat unei anateme veşnice ca un
potrivnic al Evangheliei lui Iisus Hristos şi stricător al învăţăturii Lui. Curăţaţi-
vă de această blestemăţie prin pocăinţă, lacrimi fierbinţi, milostivire cât puteţi
şi prin rugăciune curată... urâţi din tot sufletul vostru această necinstire, ca să
nu fiţi fiii pierzării şi ai pierzaniei veşnice.”
Discuţia despre statutul aşa-numitelor minorităţi sexuale în societatea
contemporană tinde spre recunoaşterea homosexualităţii nu ca pe o perversiu-
ne sexuală, ci doar ca pe una din „orientările sexuale” care are drepturi egale
la manifestare publică şi respect. Se mai afirmă că pornirea homosexuală e
predeterminată de predispoziţii individuale înnăscute. Biserica Ortodoxă
pleacă de la convingerea neschimbabilă că unirea instituită de Dumnezeu a
căsătoriei dintre bărbat şi femeie nu poate fi comparată cu manifestările per-
vertite ale sexualităţii. Ea consideră homosexualitatea ca fiind o distorsiune
păcătoasă a naturii umane, care însă poate fi depăşită printr-un efort spiritual
care să ducă la vindecarea şi maturizarea personală a omului. Dorinţele homo-
sexuale ca şi celelalte patimi care-l chinuie pe omul căzut se vindecă prin
Sfintele Taine, rugăciune, post, pocăinţă, citirea Sfintei Scripturi şi a scrieri-
lor Sfinţilor Părinţi, ca şi prin comuniunea creştină cu oameni credincioşi gata
să-i dea un sprijin duhovnicesc.
Tratându-i cu responsabilitate pastorală pe oamenii care au înclinaţii
homosexuale, Biserica se opune în acelaşi timp hotărât încercărilor de a pre-
zenta această tendinţă păcătoasă ca „normă”, ba chiar ca un obiect de mândrie
şi un exemplu de imitat. Tocmai de aceea, Biserica condamnă orice propagan-
dă a homosexualităţii. Fără a nega nimănui drepturile fundamentale la viaţă,
respectul pentru demnitatea personală şi participarea la treburile publice,
Biserica e totuşi de părere că aceia care propagă modul de viaţă homosexual
nu trebuie admişi în funcţii educaţionale şi în alte activităţi cu copii şi cu
tineri, şi nici să deţină posturi importante și de rang înalt în biserică, în arma-
tă şi în instituţiile de reeducare.
uneori, expresia unei sexualităţi umane pervertite se manifestă în forma
sentimentului maladiv al apartenenţei la sexul opus, fapt care are drept
rezultat încercări de schimbare a sexului (transsexualitatea). Refuzul sexului
dat de Creator poate avea consecinţe primejdioase pentru dezvoltarea ulte-
rioară a individului. „Schimbarea sexului” prin stimularea acţiunii hormonale
şi operaţie chirurgicală a dus în multe cazuri nu la soluţionarea problemelor
psihologice, ci la agravarea lor şi la o profundă criză interioară. Biserica nu
poate aproba astfel de „răzvrătiri împotriva Creatorului” şi nu recunoaşte
schimbarea apartenenţei sexuale printr-o intervenţie artificială. Dacă „schim-
barea de sex” a avut loc înainte de Botez, persoana respectivă poate fi admi-
să la această Taină ca orice alt păcătos, dar Biserica o va boteza ca aparţinând
sexului pe care-l are din naştere. Hirotonirea unui astfel de om ca preot şi
cununia sa în biserică sunt inadmisibile. Transsexualitatea trebuie deosebită
de identificarea incorectă a sexului în copilărie ca rezultat al unor erori medi-
cale legate de dezvoltarea patologică a caracteristicilor sexuale. În acest caz,
corecţia chirurgicală nu are caracterul unei schimbări de sex.
NOTE:
1
Philippians 3:14.
2
Matthew 5:48.
3
2 Peter 1:4.
4
Filipeni 3, 14.
5
Matei 5, 48.
6
2 Petru 1, 4.
februarie, 2011 325

7
Psalmul 138, 13; 15-16.
8
Iov 10, 8-12; 18.
9
Ioan I.Ică Jr. şi Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, pp.231-232.
10
Ioan I.Ică Jr. şi Germano Marani, Op.cit., pp.232-233.
11
I Corinteni 7, 5.
12
Matei 19, 11.
13
Ioan I.Ică Jr. şi Germano Marani, Op cit., p.242.
14
Înţelepciunea lui Solomon 3, 19.
15
Psalmul 112, 1-2.
16
Iudita 9, 11.
17
Faptele Apostolilor 20, 35; I Tesaloniceni 5, 14.
18
I Corinteni 12, 22-24.
19
Isaia 26, 19; Romani 8, 11; I Corinteni 15, 42-44; 52-54; Filipeni 3, 21.
20
Psalmul 146, 4; Luca 12, 20.
21
Matei 25, 40.
22
Molitfelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2006, pp. 148-149.
23
I Regi 2, 6.
24
Iov 12, 10.
25
Ieşire 20, 13.
26
Timotei al Alexandriei, canonul 14.
27
Galateni 6, 2.
28
Levitic 20, 13.
29
Facere 19, 1-19.
30
Romani 1, 26-27.
31
I Corinteni 6, 9-10.
32
vasile cel Mare, canonul 7; Grigorie al Nyssei, canonul 4; Ioan Postitorul,
canonul 30.
Aspecte atitudinale
ale subordonaţilor şi
stilul de conducere
MAIOR SORIN PANCu
Résumé
L'homme est une entité complexe et unique dans sa façon de pen-
ser et d'expression. Chaque individu est le produit de trois facteurs
importants - l'hérédité, l'environnement, de l'éducation. L'héritage est
hérité d'un potentiel génétique qui est ensuite exploitée au cours de
notre devenir, sous l'influence des conditions environnementales qui
augmentent, nous vivons, travaillons et l'influence des facteurs agis-
sant sur nous en permanence. Pas tous nos traits physiques et men-
taux sont visibles sur l'extérieur et peut être facilement vu, mais ce que
nous montrons est un miroir de ce qui peut être vu. Il semble que les
gens ont des réactions différentes et des événements en fonction de
chaque individu et chaque situation en fonction de la vie, parce que
chacun forme son propre système de valeurs, les attitudes et les
croyances qui, ensemble, avec d'autres traits physiques et mentales, il
est utile et la forme de leur comportement et de s'adapter à toute situa-
tion et les facteurs qui entrent en interaction.
Cuvinte-cheie: armată, comandant, educaţie, instrucţie,
învăţământ, pregătire, subordonat.
mul este o entitate complexă şi unică în felul său de gândire şi

O manifestare. Fiecare individ este produsul a trei factori importanţi:
ereditate, mediu, educaţie. Prin ereditate se moşteneşte un potenţial genetic
care apoi este valorificat pe parcursul devenirii noastre sub influenţa condiţii-
februarie, 2011 327

lor de mediu în care creştem, trăim, muncim şi sub influenţa factorilor care
acţionează asupra noastră permanent. Nu toate trăsăturile noastre fizice şi psi-
hice sunt vizibile la exterior şi pot fi observate cu uşurinţă, dar ceea ce ni se
arată este o oglindă a ceea ce nu poate fi văzut. Se constată că oamenii au
reacţii şi manifestări diferite în funcţie de fiecare individ şi în funcţie de fie-
care situaţie trăită, deoarece fiecare om îşi formează un sistem propriu de
valori, atitudini şi convingeri care, alături de celelalte trăsături psihice şi men-
tale, îl ajută să-şi modeleze comportamentul şi să se adapteze la orice situaţie
şi factori cu care intră în interacţiune.
Procesul de modelare a personalităţii şi în special a laturii atitudinal-
valorice este continuu, pe măsură ce omul îşi exercită rolul său de fiinţă socia-
lă. A trăi şi a munci într-un mediu sau altul îşi pune amprenta asupra noastră,
aducând modificări şi elemente specifice gândirii, limbajului şi caracterului.
Formarea unor atitudini pozitive, favorabile activităţii depinde în mare măsu-
ră de capacitatea empatică, de tactul pedagogic şi de abilităţile manageriale
ale comandanţilor şi şefilor tuturor nivelurilor ierarhice.
Mediul militar, datorită caracteristicilor sale restrictive, nu permite for-
marea şi dezvoltarea comportamentelor nonconformiste şi avangardiste ci,
dimpotrivă, cultivă spiritul de ordine, disciplină şi responsabilitate. Pe lângă
caracteristicile mediului, caracteristicile liderului, relaţiile dintre şef şi subor-
donat, au un rol hotărâtor în modelarea trăsăturilor de caracter ale fiecărei per-
soane. Stilul de conducere este vizibil şi se reflectă mai ales la nivelul opinii-
lor şi atitudinilor, iar în funcţie de acestea se conturează şi motivaţia pentru
activitate, perseverenţa, încrederea, satisfacţia în muncă etc.
Conceptul de atitudine desemnează o componentă fundamentală a carac-
terului, ce rezultă din relaţiile pe care individul le stabileşte cu societatea şi se
exprimă printr-un mod specific de a fi, de a se comporta în situaţii diferite. O
atitudine cuprinde elemente cognitive afectiv-motivaţionale şi volitive. Ea are
la bază reprezentări, noţiuni, judecăţi morale, este susţinută energetic şi direc-
ţionată de aspiraţii, idealuri, stări afective şi convingeri.
Formarea oricărei atitudini începe prin cunoaşterea obiectului social care
se impune la un moment dat în viaţa şi activitatea omului. Apoi, acest obiect
social este evaluat şi determină o anume atitudine care va influenţa compor-
tamentul. Obiect social poate fi orice situaţie sau persoană care exercită o
influenţă pozitivă sau negativă asupra unui individ sau a unui grup. Însăşi ati-
tudinea liderului poate deveni obiect social ce va determina formarea sau
modificarea atitudinilor subalternilor. Pentru activitatea şi performanţa unui
Aspecte atitudinale ale subordonaţilor şi stilul de conducere
grup sau unei organizaţii, un rol hotărâtor îl au atitudinile fiecărui membru
faţă de activitate, faţă de ceilalţi oameni cu care intră în relaţii de subordona-
re sau cooperare şi, nu în ultimul rând, faţă de sine.
Atitudinea faţă de sine este foarte importantă, întrucât se integrează în
conştiinţa de sine şi se exprimă prin demnitate, respect de sine, conştiinţa pro-
priei valori, încrederea în forţele proprii, capacitatea fiecăruia de a se privi
obiectiv, de a-şi cunoaşte forţele şi disponibilităţile, şi de a le valorifica.
un lider cu atitudine restrictivă, dură, autoritară, care nu are încredere în
subordonaţii săi şi le adresează adesea cuvinte jignitoare şi umilitoare sau îi
pedepseşte des şi îi recompensează mai rar, va determina la aceştia sentimen-
te de inutilitate şi tensiune nervoasă. Omului îi va scădea treptat imaginea de
sine, încrederea în sine, va ajunge să creadă el însuşi că nu e bun de nimic, va
scădea iniţiativa şi nivelul de acceptare a responsabilităţii sociale. El nu va
mai fi capabil să facă ceva de unul singur de teama că va fi pedepsit sau admo-
nestat de către şefi, se va feri să ia decizii, ba chiar mai mult, îşi va sâcâi şeful
cu o mulţime de întrebări despre lucruri mărunte pentru a fi sigur că nu gre-
şeşte sau va avea tendinţa de retragere, de amânare a activităţii până la aban-
donarea acesteia. În aceste condiţii, eficienţa şi performanţele scad, iar munca
devine o sursă de insatisfacţie.
Pe de altă parte, un lider democratic, care este preocupat şi de probleme-
le specific umane ale subordonaţilor, va avea în echipa sa oameni curajoşi,
plini de iniţiativă, creativi, responsabili şi capabili să facă faţă la situaţii difi-
cile, pentru că el însuşi va şti să-i motiveze, să-i facă să se simtă importanţi şi
să se implice cu plăcere atât în activităţile specifice muncii, cât şi în cele
recreative.
Atitudinea faţă de muncă poate fi exprimată pozitiv sau negativ şi se
manifestă prin înţelegerea de către individ a necesităţii de a desfăşura o acti-
vitate utilă şi de a-şi pune în valoare aptitudinile. O atitudine pozitivă presu-
pune ataşament faţă de profesie, capacitatea omului de a fi conştiincios, dor-
nic să progreseze, de a fi creativ, de a-şi planifica judicios activităţile, de a-şi
organiza timpul astfel încât să facă tot ce şi-a propus şi de a fi pregătit oricând
să facă faţă unor sarcini complexe.
În dezvoltarea acestor aspecte sunt avantajaţi tot acei oameni care sunt
conduşi de lideri ce pun în valoare activitatea susţinută şi performanţa – sursa
de satisfacţii morale şi materiale pentru toţi – dar şi oamenii, cu randamentul
şi posibilităţile fiecăruia, ce trebuie încurajate şi valorificate. un astfel de şef
îşi va cunoaşte foarte bine subordonaţii, va şti care este potenţialul fiecăruia
februarie, 2011 329

şi va căuta să plaseze întotdeauna "omul potrivit la locul potrivit", adică va
avea în vedere compatibilitatea dintre om şi funcţia ocupată.
Atitudinea faţă de ceilalţi în general se exprimă prin gradul de deschide-
re faţă de cei din jur, faţă de colegi, şi exprimă gradul de preţuire, de respect
faţă de alţii, faţă de om în general.
Atitudinea faţă de ceilalţi este expresia stilului de cooperare, a respectu-
lui dintre oameni, factori importanţi pentru coeziunea şi succesele unui grup
de muncă. Atunci când liderul îi încurajează pe oameni sub aspectul relaţiilor
sociale, când le arată respect, sprijin în activitate, când încurajează munca în
echipă, buna înţelegere şi prietenia în rândul celor pe care îi conduce, aceştia
vor fi altruişti, înţelegători, loiali, sinceri, vor acţiona ca un tot unitar pentru
îndeplinirea îndatoririlor ce le revin.
Pe de altă parte, atitudinea antagonică a şefului, care nu vede cu ochi
buni relaţiile interumane de prietenie şi întrajutorare, va determina, în cadrul
grupului condus, reacţii de antipatie între oameni, concurenţă neloială, con-
flicte, suspiciuni şi chiar agresivitate între colegi.
Desigur, în formarea, dezvoltarea, modificarea atitudinilor subordonaţi-
lor este foarte importantă şi atitudinea liderului militar, dar nu este suficientă,
deoarece nu este singurul factor determinant în acest sens. În mediul militar
vin oameni cu niveluri educaţionale diferite, din medii diferite, cu structuri de
personalitate diferite. În aceste condiţii, anumite moduri de acţiune sunt sta-
bilite prin regulamente şi norme specifice, însă formarea unor atitudini pozi-
tive, favorabile activităţii, depinde în mare măsură de capacitatea empatică, de
tactul pedagogic şi de abilităţile manageriale ale comandanţilor şi şefilor tutu-
ror nivelurilor ierarhice.
Necesitatea pregătirii de
specialitate a militarilor,
subunităţilor şi unităţilor
pentru desfăşurarea
acţiunilor şi operaţiilor
în mediu montan
LOCOTENENT-COLONEL RăZvAN COMAN
Résumé
Les conflits armés, indépendamment de leur taille, leur emplace-
ment ou le temps qui ont eu lieu ont toujours été influencée par des
caractéristiques géographiques. Le terrain a été, est et sera étudiée de
manière systématique afin d'être exploité en termes de succès en
faveur d'une action militaire. Tout type d'analyse mission prend en
compte la topographie, les systèmes fluviaux, végétation et le sol, le
climat, réseau de communication, les objectifs économiques et le
degré d'éléments populaires qui déterminent l'état et parfois décisif,
l'action militaire réussie. Certains des éléments clés de la réussite des
actions militaires sont des facteurs humains et technologiques. La
supériorité technologique est nécessaire mais pas suffisante, surtout
en terrain inaccessible, d'optimiser l'homme-technique-formation est
cruciale dans tout type de terrain. Malgré tous les avantages de la
technologie militaire, le facteur clé dans la réussite des missions est le
guerrier, qui garantit l'efficacité de la structure de combat.
Cuvinte-cheie: învaţământ militar, instruire, centre de instruire.
februarie, 2011 331

onflictele armate, indiferent de amploare, loc sau epoca în care s-
C au desfăşurat, au fost influenţate întotdeauna de elementele geogra-
fice. Terenul a fost, este şi va fi studiat sistematic pentru a putea fi exploatat
favorabil din punct de vedere al succesului acţiunilor militare. Analiza orică-
rui tip de misiune are în vedere relieful, sistemul hidrografic, vegetaţia şi
solul, clima, reţeaua de comunicaţii, obiectivele economice şi gradul de popu-
lare, elemente care condiţionează şi determină, uneori decisiv, reuşita acţiuni-
lor militare.
unele dintre elementele esenţiale pentru obţinerea succesului acţiunilor
militare sunt factorii uman şi tehnologic. Superioritatea tehnologică este nece-
sară, dar nu şi suficientă, mai ales în teren greu accesibil, de aceea optimiza-
rea raportului instruire-om-tehnică este decisivă în orice tip de teren.
În pofida tuturor avantajelor oferite de tehnologia militară, de nivelul de
performanţă al armamentului şi tehnicii militare, factorul determinant în înde-
plinirea cu succes a misiunilor, indiferent de mediul în care acţionează, îl
reprezintă luptătorul, cel care, prin profesionalismul acţiunilor sale, în cadrul
subunităţii/ unităţii asigură eficacitatea structurii de luptă. Este bine ştiută opi-
nia tot mai mult acceptată conform căreia operaţiile militare desfăşurate
recent de către forţele convenţionale în teatrele de operaţii internaţionale sunt,
de fapt, specifice operaţiilor desfăşurate de către forţe de operaţii speciale în
anii ’60-’80. Rezultă astfel faptul că mediile de desfăşurare a acţiunilor mili-
tare moderne, indiferent dacă sunt reprezentate de munte, localităţi, deşert,
junglă, stepă etc. fac necesară pregătirea tuturor luptătorilor, indiferent de
categoria de forţe din care fac parte, pentru a face faţă oricăror provocări la
care sunt supuşi de către mediul în care operează. Este evident astfel că, pro-
porţia de 35% teritoriu montan din suprafaţa ţării şi respectiv 45% din cea a
întregii planete justifică, fără a fi nevoie de o argumentaţie sofisticată, exis-
tenţa unor trupe alpine şi, implicit, a unor instituţii specializate în pregătirea
şi antrenarea acestora.
Operaţiile militare desfăşurate în teren muntos necesită aclimatizare,
echipament, tehnică şi pregătire specială. Astfel, comandanţii militari ai sfâr-
şitului de secol XIX şi început de secol XX au înţeles necesitatea existenţei
trupelor specializate pentru ducerea operaţiilor militare în mediu montan,
trupe care să dispună de un echipament şi tehnică speciale, de armament adap-
tat mediului montan, de o instruire specială. Apariţia şi perfecţionarea conti-
nuă a acestor trupe de atunci şi până astăzi au dus la un nou mod de abordare
şi unităţilor pentru desfăşurarea acţiunilor şi operaţiilor în mediu montan
a filosofiei desfăşurării acţiunilor militare şi la apariţia unor noi concepte.
Evoluţiile în domeniul armamentului, echipamentului şi tehnologiilor nu
au modificat esenţial cerinţele impuse de mediul montan, inclusiv ale celor
două caracteristici majore: impactul semnificativ pe care îl au condiţiile seve-
re de mediu asupra capabilităţilor şi echipamentului forţelor care desfăşoară
operaţii în teren muntos şi mobilitatea deosebit de dificilă în teren muntos.
Operaţiile militare moderne, desfăşurate în cadru multinaţional şi în con-
diţii extreme de climă sau de teren, în zone locuite, cu grade variabile de dez-
voltare economico-socială şi diferenţe culturale majore, vor avea o pondere
tot mai mare în ansamblul confruntărilor viitoare şi necesită pregătire specifi-
că şi completă la toate nivelurile forţelor luptătoare.
Argumente în favoarea
necesităţii executării instruirii
în mediu montan a tuturor
categoriilor de forţe
Factorii de teren influenţează decisiv manevra în munte, acţiunea acesto-

ra determinându-i amploarea, frecvenţa, fizionomia, cu impact decisiv asupra
succesului operaţiilor.
Zona muntoasă exercită o influenţă considerabilă asupra organizării şi
ducerii acţiunilor militare prin caracteristicile terenului şi condiţiile meteoro-
logice specifice. Spre exemplu, rocile şi solurile care predomină în zona mon-
tană reduc semnificativ gradul de mobilitate.
Terenul stâncos măreşte eficienţa focului de artilerie şi de infanterie prin
efectele ricoşeturilor, fiind astfel nerecomandate staţionarea sau amenajarea
poziţiilor de luptă în zone cu grohotişuri sau porţiuni stâncoase.
Totodată, ca urmare a numărului redus al comunicaţiilor şi a uşurinţei cu
care acestea pot fi blocate, acţiunile militare au ca rezultantă un pronunţat
caracter restrictiv, posibilităţile executării manevrei de pe o direcţie pe alta
fiind extrem de reduse.
Compartimentarea terenului impune realizarea unor dispozitive cu
flancuri şi intervale largi, unde operaţiile au o intensitate redusă. În cadrul dis-
pozitivelor se realizează o concentrare mare a eforturilor, cât şi a rezervelor
februarie, 2011 333

de forţe şi mijloace care să asigure independenţa ducerii luptei pe direcţii.
Intervalele mari favorizează executarea manevrelor de învăluire şi, mai ales,
întoarcere, asigurând posibilitatea infiltrării chiar şi pe porţiuni aparent inac-
cesibile, precum şi realizarea surprinderii. Lupta pentru controlul căilor de
comunicaţie se dezvoltă pe creste şi pe versanţi.
Toate acestea impun o pregătire specifică a subunităţilor de toate armele
şi specialităţile militare pentru executarea unor deplasări în condiţii grele, o
bună cunoaştere a zonei, cât şi luarea unor măsuri de asigurare a acţiunilor de
luptă corespunzătoare. Calculul timpului necesar deplasărilor impune o bună
cunoaştere a terenului, experienţă şi profesionalism din partea comandanţilor.
De asemenea, terenul impune o echipare corespunzătoare a luptătorilor speci-
fică mediului montan şi măreşte gradul de uzură a echipamentului.
Analiza amănunţită a factorilor climatici în teren montan duce implicit la
alegerea unei scheme de manevră adecvate, capabilă să pună în valoare forţe-
le şi mijloacele necesare pentru obţinerea succesului, cu pierderi minime.
Reducerea importantă a mobilităţii din cauza terenului şi a vremii reprezintă
cel mai mare impact pe care îl are terenul muntos asupra operaţiilor tactice.
Manevra în teren montan cu ajutorul vehiculelor sau pe jos necesită timp şi
este foarte dificilă. Zăpada, gheaţa, ploaia sau ceaţa se combină cu terenul
greu accesibil, sporind dificultatea desfăşurării manevrei.
Presiunea atmosferică se reduce o dată cu creşterea înălţimii şi, impli-
cit, cantitatea de oxigen din aer descreşte. Asupra organismului uman, scăde-
rea presiunii duce la aşa-numitul „rău de munte”, principala boală a altitudi-
nilor mari, de peste 1 500 m şi se manifestă, la organismele mai puţin echili-
brate, prin: oboseală, somnolenţă, respiraţie scurtă şi sacadată, dureri de cap,
lipsa poftei de mâncare, nehotărâre, disconfort general. Ca urmare, luptătorul
prezintă simptome de frică pe timpul traversărilor obstacolelor la mare înălţi-
me, dificultăţi în menţinerea echilibrului. Pregătirea pentru înlăturarea efecte-
lor răului de munte se poate obţine numai prin antrenamente şi instruire la
diferite altitudini prin aclimatizare. Aclimatizarea la altitudine mare implică
modificări fizice care îi permit corpului să se adapteze la concentraţia mai scă-
zută de oxigen din aer. Ea permite militarilor să obţină maximum de efort fizic
posibil la altitudinea la care ei au fost aclimatizaţi. Odată realizată aclimatiza-
rea, ea este menţinută pe toată durata cât militarii rămân la acea altitudine, dar
se pierde o dată cu revenirea la o altitudine mai mică.
Temperatura scăzută şi frigul produc tulburări în activitatea luptătorilor,
expunându-i îmbolnăvirilor şi agravându-le afecţiunile, respectiv rănile, deja
existente, acolo unde este cazul. Diferenţele de temperatură dintre zi şi noap-
te din zona montană, în teatrul de operaţii din Afganistan de exemplu, repre-
zintă un fenomen foarte complex şi pot ajunge şi la 30°C între zi şi noapte.
Este absolut necesar ca luptătorii aflaţi în mediul montan să se pregătească şi
să se instruiască pentru a evita degerăturile şi a învăţa modul de acordare a
primului ajutor, avându-se în vedere faptul că, netratate, degerăturile au
urmări ireversibile.
Vânturile puternice, reci şi umede, cât şi cele calde şi uscate au influen-
ţe asupra termoreglării organismului uman, putând determina fie hipertermia,
fie hipotermia. vântul asociat cu umezeala, frigul, ploaia, grindina şi zăpada
reprezintă un factor agravant şi, împreună, pot genera afecţiuni foarte grave.
Precipitaţiile se caracterizează în munte prin neregularitate, abundenţă
sau neuniformitate. Schimbarea bruscă a situaţiei meteorologice, chiar în cur-
sul aceleiaşi zile, influenţează desfăşurarea operaţiilor: terenul care poate fi
străbătut relativ uşor într-o zi, poate deveni impracticabil în ziua următoare
sau chiar în aceeaşi zi.
Ceaţa îngreunează foarte mult orientarea, observarea, conducerea şi
deplasarea trupelor. În schimb, favorizează manevrele îndrăzneţe, ducerea
acţiunilor prin surprindere, distrugerea inamicului superior în forţe şi mijloa-
ce de către subunităţi mici sau de către militari izolaţi, cu condiţia de a fi buni
cunoscători ai zonei şi bine antrenaţi să ducă astfel de acţiuni.
un alt factor argument este reprezentat de transformările de natură psiho-
fizică şi morală care se produc în urma derulării procesului de instruire în
mediul montan.
Pe întreaga perioadă a instruirii există trei etape ale acomodării, şi
anume: etapa agitaţiei energetice – determinată de voinţa individului de a
depăşi neajunsurile generate de contactul cu un mediul montan ostil; etapa de
depresie şi delăsare – determinată de condiţiile de instruire grele, iar frustra-
rea pe care individul o trăieşte nu poate fi compensată decât prin delăsare,
lipsa combativităţii şi acceptarea necondiţionată a deciziilor externe; şi etapa
de familiarizare – caracterizată de scăderea intensităţii sentimentelor negati-
ve şi de un grad mai mare de siguranţă al individului.
Principalele manifestări observabile ale dificultăţilor de adaptare la
mediu montan se regăsesc în plan comportamental prin acte de indisciplină,
izolare, oboseală, dificultăţi de somn, inhibiţie; în plan cognitiv, prin dificul-
tăţi de concentrare, de gândire, scăderea motivaţiei; în plan afectiv-volitiv,
februarie, 2011 335

prin apariţia simptomelor de depresie, descurajare, teamă excesivă, labilitate
emoţională, reacţii afective neadecvate.
Anumite trăsături, cum ar fi cele de mediu (relaţiile de grup, climatul psi-
hosocial şi coeziunea unităţii, relaţiile cu autoritatea, stilul de conducere etc.)
şi cele de personalitate (maturitatea socio-afectivă, toleranţa la frustrare, sta-
bilitatea emoţională, temperamentul, sistemul motivaţional-atitudinal, setul
de atitudini etc.) suferă modificări semnificative în urma desfăşurării proce-
sului de instruire în mediul montan. Datorită constrângerilor şi rigorilor
mediului montan, militarul încearcă să-şi asigure o coerenţă internă prin con-
trolul actelor şi atitudinilor sale, aceasta realizându-se prin cunoaşterea nor-
melor/ regulilor şi respectarea lor la nivel comportamental.
Instruirea în mediu montan este perioada caracterizată de redefinirea
setului de valori comportamentale şi aptitudinale. Este perioada când creşte
coeziunea grupului, fiind necesare tot mai multe coordonări, acţiuni de grup,
capacităţi comunicaţionale. Se acţionează, în principal, pentru dezvoltarea
următoarelor capacităţi absolut necesare parcurgerii procesului de adaptare:
capacitatea de autostăpânire; capacitatea de subordonare a intereselor perso-
nale celor generale; capacitatea de a face faţă diverselor situaţii problematice
noi, de a adopta rapid decizii optime în situaţii de incertitudine; capacitatea de
a stabili cu uşurinţă contacte interpersonale; capacitatea de a restructura şi
adecva „din mers” comportamentul, respectiv activitatea la logica desfăşură-
rii evenimentelor; capacitatea de folosire a erorilor ca sursă de informaţie pen-
tru optimizarea modului de conduită ulterior şi de interacţiune cu ambianţa
mediului montan; capacitatea psihomotrică de mânuire a armamentului şi teh-
nicii de luptă specifice; capacitatea de stăpânire a reacţiilor psihofiziologice
la efort intens, într-o ambianţă cu elemente certe de degradare – spaţiul de
luptă montan.
Indicele de coeziune grupală care se obţine în urma perioadei de instrui-
re în mediu montan conduce la concluzia că se realizează un grup cu coeziu-
ne puternică la nivelul subunităţilor datorită dezvoltării aptitudinilor de lucru
în echipă. Din punct de vedere psihologic, concluzia rezultată este că prin pre-
gătirea în mediu montan se creează premisa dezvoltării psihice a luptătorilor
la nivel maxim.
În stadiul final al pregătirii militarilor vânători de munte, acuitatea vizua-
lă, rezistenţa la oboseală fizică şi psihică, reprezentările spaţiale şi topografi-
ce, siguranţa, precizia, fineţea în mişcări, devin deprinderi. Forţa fizică stati-
că (capacitatea de a împinge, de a ridica, de a trage) şi cea dinamică (capaci-
tatea de utilizare a mâinilor şi a trunchiului pentru a mişca greutatea întregu-
lui corp) se dezvoltă datorită complexităţii exerciţiilor fizice cuprinse în pro-
gramul instrucţiei de specialitate. Se dezvoltă, de asemenea, coordonarea
vizuală-auditivă-motorie, se măreşte viteza de reacţie la stimuli de diferite
categorii, precum şi simţul echilibrului, al orientării şi mişcării corpului în
spaţiu.
Din punct de vedere al cerinţelor prosexice şi mnezice, militarii dobân-
desc o bună capacitate de concentrare şi distributivitate a atenţiei, o bună
capacitate de memorare verbală, topografică şi a simbolurilor. Din punct de
vedere al cerinţelor cognitive, militarii dobândesc o bună capacitate de ana-
liză şi sinteză, activitatea de instruire specifică mediului montan presupunând
utilizarea strategiilor predominant algoritmice, militarii prezentând disponibi-
litatea de asumare conştientă a riscului, evaluând obiectiv gradul de dificul-
tate a sarcinii în acord cu posibilităţile proprii de a o realiza.
Datorită instrucţiei de specialitate în condiţii de izolare, a bunei coeziuni
a grupului, creşte capacitatea de autocontrol a luptătorilor şi toleranţa la frus-
trări, aceştia dobândesc o bună rezistenţă la factorii stresori, dovedesc o bună
implicare în sarcini datorită activismului şi dinamismului, stabilităţii şi echi-
librului emoţional, ce cunoaşte o ameliorare semnificativă în urma parcurge-
rii pregătirii în mediu montan.
Sistemul de atitudini şi valori caracteriale, datorită specificului activi-
tăţii de instruire, se structurează şi se dezvoltă armonios, restabilindu-se con-
vergenţa dintre acesta şi comportament, transformându-se astfel în trăsături
caracteriale.
Aceste argumente presupun un nivel ridicat de pregătire fizică şi rezis-
tenţă la efort îndelungat din partea tuturor luptătorilor. Luptătorul trebuie să
cunoască particularităţile de manifestare a factorilor mediului montan, să
poată contracara efectele negative ale acestora şi să fie în măsură să exploate-
ze avantajele oferite de un astfel de teren; pe cât posibil, să aibă deprinderi de
escaladare a pereţilor de stâncă, precum şi condiţia fizică necesară străbaterii
unor trasee extrem de dificile în munţi, pe timp de iarnă sau vară, cu folosirea
echipamentului şi a materialelor specifice din dotare.
În toate condiţiile, dar mai ales în condiţiile extreme de teren şi de vreme,
forţele specializate, care sunt dotate cu echipament uşor şi o mare mobilitate,
rămân forţa de bază care execută manevrele în regiunile muntoase.
februarie, 2011 337

Misiuni şi obiective ale instruirii
în mediu montan
Instruirea în mediu montan este planificată şi executată în cadrul centre-

lor de instruire pentru trupe alpine şi are ca obiectiv principal formarea, dez-
voltarea şi menţinerea deprinderilor de acţiune ale individului în scopul înde-
plinirii misiunilor, atât individual cât şi în cadrul subunităţilor şi unităţilor din
care face parte, în condiţii extreme de timp, anotimp sau stare a vremii.
Procesul de instruire în mediul montan – bazându-se pe folosirea unor
tehnici adecvate, aflate într-o permanentă modernizare, transformare şi efi-
cientizare – are în vedere următoarele obiective operaţionale:
– însuşirea tehnicilor individuale şi colective de acţiune în câmpul tactic;

– ducerea traiului şi luptei în condiţii de izolare temporară sau supravie-
ţuire;
– cunoaşterea armamentului uşor şi greu de infanterie, a principalelor
categorii de armament de artilerie şi formarea deprinderilor în executarea tra-
gerilor în condiţii de munte;
– dezvoltarea capacităţii de orientare şi de poziţionare în teren cu şi fără
mijloace ajutătoare;
– dezvoltarea abilităţii de a conduce maşinile de luptă din dotarea struc-
turilor de vânători de munte;
– cunoaşterea şi utilizarea mijloacelor de transmisiuni (punerea în func-
ţiune, realizarea legăturii, transmiterea şi recepţionarea mesajelor);
– cunoaşterea tehnicilor de mascare şi de valorificare a proprietăţilor de
protecţie ale terenului, utilizarea mijloacelor de geniu din dotare;
– cunoaşterea mijloacelor de protecţie individuală, formarea deprinderi-
lor de folosire în câmpul de luptă;
– decontaminarea personală şi a tehnicii din dotare;
– însuşirea legilor şi regulamentelor militare, a normelor de drept inter-
naţional umanitar în conflictele armate;
– cunoaşterea şi aplicarea regulilor de prim-ajutor (autoajutorul şi ajuto-
rul reciproc);
– dezvoltarea capacităţii luptătorului de a rezista la eforturi fizice şi psi-
hice prelungite în medii ostile.
Pentru a ajunge la un nivel de pregătire care să ofere certitudinea că lup-
tătorii pot face faţă cu succes provocărilor conflictelor armate moderne, sunt
necesare eforturi mari pentru îmbunătăţirea continuă a calităţii echipamentu-
lui, precum şi pentru adaptarea permanentă a tacticilor, tehnicilor şi procedu-
rilor folosite de către trupele montane.
A forma un militar care să învingă atât adversarul cât şi provocările
mediului în care îşi desfăşoară acţiunile înseamnă, înainte de toate, o pregăti-
re temeinică. Nu trebuie să existe luptător care să nu deţină abilităţi minime
în schi şi alpinism, să execute trageri de pe schiuri, să-şi pregătească hrana sau
să acorde primul ajutor necesar afecţiunilor specifice mediului montan.
În pregătirea luptătorilor în mediu montan se pune un accent deosebit
atât pe exerciţiile executate individual, cât şi pe echipe, pentru formarea unor
caractere dârze, disciplinate, curajoase şi responsabile. Este deosebit de
importantă cunoaşterea şi utilizarea la capacitate şi eficienţă maximă a echi-
pamentului specific (de schi şi de alpinism) în vederea îndeplinirii cu succes
a misiunilor încredinţate. În multe cazuri, în mediul montan, câteva carabinie-
re, o coardă, armamentul individual şi un luptător bine antrenat, sunt mai efi-
ciente în luptă decât o grupă complet dotată dar nespecializată, care să ducă
acţiuni de luptă într-un astfel de mediu greu accesibil.
Există două tipuri de aclimatizare în teren muntos. Este necesar să se
efectueze atât aclimatizarea psihică cât şi cea fizică, iar aceasta se va conside-
ra completă atunci când personalul îşi cunoaşte limitele proprii, cât şi cele
datorate echipamentului. Acest deziderat nu se poate realiza decât având la
bază un antrenament susţinut.
În acest sens, ne-am propus să realizăm o analiză comparativă cu celelal-
te instituţii de profil pentru a constata diferenţele de orice natură care gene-
rează îngreunarea procesului de învăţământ, în speranţa găsirii posibilităţii
înlăturării lor.
Cele mai multe dintre aceste instituţii sunt şi membre ale Asociaţiei
Internaţionale a Şcolilor Militare de Munte, din care şi Baza de Instruire pen-
tru vânători de Munte „BuCEGI” face parte începând cu anul 2009, având
statutul de membru permanent. Asociaţia Internaţională a Şcolilor Militare de
Munte a luat fiinţă în anul 1966 ca necesitate. Membrii fondatori au ajuns la
concluzia că numai cooperarea în domeniu poate duce la progres în dezvolta-
rea materialelor, echipamentelor, precum şi a tehnicilor, tacticilor şi procedu-
rilor în mediul montan. De atunci şi până astăzi asociaţia a evoluat foarte
mult, devenind vocea cea mai autorizată din punct de vedere al dezvoltării,
experimentării şi implementării de metode şi echipamente noi. De-a lungul
februarie, 2011 339

Austrian
ORGANIZARE, Baza de
Armed Centro
MISIUNI, Instruire
Forces Addestramento Gebirgs-und
OBIECTIVE pentru
Mountain Alpino (CAA), Winterkampfschule
DE Vânători
Warfare ITALIA, Mittenwald,
INSTRUIRE, de Munte
Centre, Scuola GERMANIA
CURSURI „BUCEGI“,
Saalfelden, Militare
ORGANIZATE ROMÂNIA
AUSTRIA
ORGANIZARE
Comandant da da da da
Grupă de
da da da nu
conandă
Stat major da da da nu
Structură
da da da da
cursuri carieră
Structură
da da da da
cursuri nivel
Structură
formare da da da nu
instructori
Structură
cercetare,
dezvoltare şi
da da da da
reglementări
în armă/
specialitate
Unitate Da -
Da - batalion Da - batalion Da - 2 Cp.
(subunitate) batalion
instrucţie instrucţie instrucţie
de instrucţie instrucţie
Unitate
(subunitate)
Cp. St.
stat major şi Batalion Batalion
Cp. CSS Maj. şi
deservire/ logistic logistic
Des.
structură
logistică
Unitate
Structură Unitate sportivă unitate sportivă -
nu
sportivă sportivă - structură structură batalionară
batalion
MISIUNI
Formarea dezvoltarea şi
menţinerea deprinderilor
de acţiune ale individu-
lui, în cadrul subunităţi- da da da da
lor şi unităţilor destinate
ducerii acţiunilor de
luptă în mediul montan
OBIECTTIVE DE INSTRUIRE
Formare şi perfecţiona-
rea iniţială şi ulterioară
da da da da
a ofiţerilor/ subofiţerilor
de vânători de munte
Perfecţionarea în schi şi
alpinism a cadrelor din
da da da da
alte arme/ specialităţi
militare
Formarea instructorilor
da da da da
de schi şi alpinism
Formarea specialiştilor şi
ghizilor montani - pentru da da da da
civili
Căutarea - salvarea
militarilor în mediul da da da da
montan
Cooperarea cu structuri-
le civile pentru căutarea
şi salvarea în mediul da da da da
montan în caz de
dezastre
Experimentarea unor noi

TTP, tipuri de tehnică,
da da da da
materiale, echipament
şi hrană
februarie, 2011 341

Organizarea de competiţii
da da da da
aplicativ-militare specifice
Cercetarea aplicativă da da da da
TIPURI DE CURSURI
Pentru ofiţeri:
Da – mai
- cursuri de formare şi
puţin
carieră: curs formare ofiţeri
cursurile
filiera indirectă; curs avan- da da da
pentru
sat; curs de stat major;
militarii
cursuri de carieră pentru
străini
militarii străini.
Pentru maiştri militari/ subo-
fiţeri:
carieră: curs formare subo-
fiţeri pe filiera directă da da da da
(modulul pregătirii de spe-
cialitate)/ pe filiera indirec-
tă; curs avansat; curs de
plutonier-major.
Pentru soldaţi şi gradaţi
voluntari:
Da – mai
puţin
carieră: curs de formare da da da
cursul de
soldaţi voluntari; curs avan-
lunetişti
sat gradaţi voluntari; curs
lunetişti.
- cursuri de nivel: curs de
specializare iniţială a cadre-
lor nou mutate în mari uni-
tăţi şi unităţi de vânători de
munte; curs mediu de schi şi
alpinism; curs superior de
schi şi alpinism; curs de da da da da
instructori de schi; curs de
instructori de alpinism; curs
de căutare-salvare; curs de
supravieţuire în medii mon-
tane extreme; cursuri pentru
militarii străini.
timpului, s-au stabilit relaţii altădată de neconceput, a crescut respectul lumii
faţă de militarii care acţionează în mediul montan şi faţă de performanţele
acestora.
Formarea luptătorului în mediul montan şi actualizarea continuă a tehni-
cilor, tacticilor şi procedurilor de ducere a operaţiilor în mediu montan repre-
zintă, prin excelenţă, misiunea de bază a instituţiilor specializate de pregătire.
Concluzii referitoare
la necesitatea pregătirii
în Baza de Instruire pentru
Vânătorii de Munte, organizată
şi dotată corespunzător,
a tuturor categoriilor de forţe
care desfăşoară operaţii sau
acţiuni în mediu montan
Pentru îmbunătăţirea procesului de instruire în mediu montan este nece-

sară modificarea şi adaptarea statului de organizare la cerinţele actuale de pre-
gătire conforme cu cele ale armatelor ţărilor membre NATO care pun foarte
mare accent pe acest tip de pregătire. De asemenea, estimăm intensificarea
schimbului de cursanţi şi instructori între Baza de Instruire pentru vânători de
Munte „Bucegi” şi şcolile de munte care deservesc armatele ţărilor membre
ale Asociaţiei Internaţionale a Şcolilor Militare de Munte, din perspectiva
întrunirilor anuale sau întâlnirilor bilaterale.
Reprezentanţii mai multor armate şi-au anunţat intenţiile lor de a se pre-
găti împreună cu personalul unităţii noastre şi folosind baza logistic-didactică
a acesteia. Dezvoltarea relaţiilor cu şcolile militare de munte din armate cu o
bogată tradiţie în domeniul montan şi nu numai reprezintă un câştig de care
trebuie să profităm la maximum, mai ales pe planul desfăşurării acţiunilor
militare în teren muntos. Nu trebuie să omitem domeniul sporturilor de iarnă.
Autoritatea naţională sportivă din ţara noastră şi-a propus pentru viitor obiec-
tive îndrăzneţe din punct de vedere al găzduirii unor competiţii sportive majo-
re: Jocurile Olimpice ale Tineretului din 2013, Campionatul European de Schi
sau chiar Jocurile Olimpice de Iarnă în anul 2022. Trupele alpine reprezintă
februarie, 2011 343

un element decisiv în organizarea şi derularea competiţiilor sportive de iarnă,
în domenii precum pregătirea pistelor de concurs, arbitraj, asigurarea protec-
ţiei etc. Baza de Instruire pentru vânători de Munte şi-a adus o contribuţie
deosebită la organizarea şi desfăşurarea în condiţii excelente a Campionatului
Mondial Militar de Schi din 2005. De asemenea, din rândul sportivilor de per-
formanţă tineri, ce dispun de o pregătire fizică şi psihică excelentă, se pot
selecţiona viitorii militari extrem de bine pregătiţi, rezultând astfel o econo-
mie bugetară semnificativă din punct de vedere al investiţiei pe care armata o
face în pregătirea militarilor din programele de bază.
Pentru derularea în condiţii compatibile cu ale partenerilor a tuturor acti-
vităţilor curriculare sau extracurriculare, este necesară includerea în planurile
anuale de achiziţii publice a fondurilor necesare asigurării de echipamente
moderne de căţărare, schi şi, îndeosebi, a celor pentru căutare şi salvare la
avalanşe, precum şi achiziţionarea echipamentelor de munte izoterme de tip
Gore-Tex, uşoare, confortabile şi care să poată fi echipate/ dezechipate în timp
scurt. Dar achiziţia unor astfel de echipamente înseamnă realizarea acesteia de
către specialişti în domeniul montan, specialişti pe care numai o instituţie spe-
cializată în domeniu îi poate furniza.
A nu se înţelege că nevoia de echipamente moderne este un moft.
Echipamentul modern înseamnă, în primul rând, siguranţa militarilor şi mult
mai multe şanse de a raporta „Misiune îndeplinită” fără a suferi pierderi dato-
rate lipsei echipamentului sau a slabei instruiri specifice mediului montan în
care se desfăşoară acţiunile militare.
Se simte nevoia elaborării de noi norme de înzestrare cu mijloace de
instrucţie şi antrenament, precum şi achiziţionarea de programe educaţionale/
aplicaţii informatice de instruire, evaluare şi autoevaluare în vederea îmbună-
tăţirii procesului de învăţământ prin utilizarea sistemelor informatice.
Continua dezvoltare a reţelelor informatice ne va conduce la implementarea
de tehnici mult mai performante de învăţare prin simulare.
Luând în considerare similitudinea dintre obiectivele de instruire, a
cerinţelor şi standardelor minimale de instruire în mediul montan, precum şi
intensificarea activităţilor internaţionale de perspectivă, devine evidentă nece-
sitatea existenţei unui centru de pregătire care să conţină, pe lângă structura
de învăţământ, şi structurile de stat major şi logistică, absolut necesare desfă-
şurării unui proces de învăţământ de formare şi perfecţionare modern, compa-
tibil cu al partenerilor din Alianţă, care să formeze cu adevărat specialiştii şi
elita militară de care avem nevoie şi către care tindem.
Importanţa aspectelor
non-cognitive ale
inteligenţei pentru
adaptare
MAIOR MARIuS NIŢuLESCu
Abstract
As expected, in the psychological sciences for a long time the
only form of predictable intelligence for the value of human behavior
has been considered the cognitive intelligence and admission of other
forms of intelligence has been ridiculed. Cognitive intelligence (IQ)
has become the traditional value in psychology, and even its definition
has long been needed.
However, D.Wechsler, the author set of standardized tests for the
academic (theoretical) intelligence, noted that individuals must adapt
to living environment is achieved through both cognitive elements and
the non-cognitive elements.
Cuvinte-cheie: cognitiv, cunoaştere, emoţie, intelect, inteligenţă,
psihologie, raţionament, raţiune, triarhic.
um era de aşteptat, în ştiinţele psihologice o lungă perioadă de timp

C singura formă de inteligenţă predicitivă pentru valoarea conduitei
umane a fost considerată cea cognitivă, iar admiterea unei alte forme de inte-
ligenţă a fost ridiculizată. Inteligenţa cognitivă (IQ) a căpătat valoare tradiţio-
nală în psihologie şi pentru definirea acesteia a fost necesar mult timp. Totuşi,
D.Wechsler, autorul setului de teste standardizate pentru inteligenţa academi-
că (teoretică), a remarcat că adaptarea individului la mediul în care trăieşte se
realizează atât prin elemente cognitive, cât şi prin elemente non-cognitive.
februarie, 2011 345

Majoritatea psihologilor sunt de acord că aspectele non-cognitive ale
inteligenţei includ factori de ordin afectiv, personal şi social, toate fiind esen-
ţiale pentru reuşita în viaţă a individului. După Wechsler, inteligenţa este
capacitatea globală de cunoaştere a lumii, de gândire raţională, capacitatea de
a învinge provocările vieţii. Mai mult chiar, în 1943 Wechsler sugera că abi-
lităţile non- intelective sunt esenţiale pentru predicţia abilităţii de succes în
viaţă. Autorul nota: “întrebarea principală este dacă non-intelectivul, adică
abilităţile afective şi conative, sunt admisibile ca factori ai inteligenţei gene-
rale. Părerea mea este că aceşti factori sunt nu doar admisibili, dar şi necesari.
Am încercat să arăt că alături de intelectiv, există de asemeni factori non-inte-
lectivi care determină comportamentul inteligent. Dacă aceste observaţii sunt
corecte, nu ne putem aştepta să măsurăm inteligenţa totală până când testele
noastre nu includ şi măsurări ale factorilor non-intelectivi”.
Wechsler nu a fost singurul cercetător care a considerat importante
aspectele non-cognitive ale inteligenţei în adaptare şi succes.
Dr. Antonio Damasio, în renumita sa lucrare „Descartes «Errors».
Emotion, Reason and Human Brain” (1994), consideră că emoţiile, sentimen-
tele sunt mai mult decât indispensabile în luarea deciziilor raţionale iar acce-
sul la „învăţătura de tip emoţional” conduce la alegeri optime atât în carieră,
cât şi în viaţa personală. Prin urmare, în viziunea autorului, emoţiile sprijină
raţionalitatea, capacitatea emoţională ne ghidează în fiecare moment atunci
când trebuie să luăm decizii, ea „lucrând mână în mână” cu raţionalul. Astfel,
gândirea joacă un rol executiv în emoţiile noastre, exceptând, desigur, situa-
ţiile în care emoţiile scapă de sub control.
Plecându-se de la rolul adaptativ al afectivităţii, s-a constatat că persoa-
nele care au cotient intelectual (IQ) înalt sau o inteligenţă academică foarte
bine dezvoltată, se descurcă mult mai puţin în viaţa de zi cu zi, în timp ce altă
categorie de subiecţi, deşi au un IQ mai redus în comparaţie cu primii, au
rezultate deosebite în practică. (M. Roco). De aici întrebarea: „De ce unii reu-
şesc iar alţii nu, să aibă succese, să facă faţă oricăror împrejurări de viaţă?”.
Sternberg (1982) a avut curiozitatea de a compara noţiunea populară de
inteligenţă cu cea academică. Oamenii simpli intervievaţi pe stradă, în libră-
rii, au considerat că inteligenţa dispune de trei componente: abilităţi de rezol-
vare a problemelor, abilităţi verbale şi competenţă socială. Psihologii experţi
au fost în mare măsură de acord cu aceste caracteristici, adăugând însă două
corective:
– ei cred că motivaţia este un ingredient important al inteligenţei aca-
Importanţa aspectelor non-cognitive ale inteligenţei pentru adaptare
demice (unele atribute ca: „dedicare”, „persistenţă”, „muncă asiduă” sunt
considerate a fi distinctive pentru persoanele inteligente);
– experţii înlocuiesc competenţa socială cu atribute specifice inteli-
genţei practice (pentru ei, atribute ca „sensibilitate”, „onestitate”, „fran-
cheţe” nu sunt specifice inteligenţei) (Zlate).
Mai mult decât atât, R.J.Sternberg (1986) în lucrarea sa „Beyond IQ: A
Triarhic Theory of Human Intelligence” formulează modelul triarhic şi teoria
triarhică a inteligenţei, din care au fost deduse mai multe tipuri de inteligen-
ţă.
Punctul de plecare în teoria triarhică a inteligenţei lui Sternberg este: „pe
cei mai mulţi dintre noi nu i-ar deranja deloc să fie mai inteligenţi. Din păca-
te, psihologia s-a ocupat mai mult cu măsurarea inteligenţei şi mai puţin cu
ajutorarea oamenilor pentru a-şi putea ameliora propria lor inteligenţă. Scopul
studierii inteligenţei nu este doar de a o măsura, ci de a o înţelege şi de a-i
ajuta pe oameni s-o folosească”. De aici desprindem două aspecte importan-
te: cel privitor la tipurile de inteligenţă şi cel privitor la modalităţile concrete
de ameliorare a inteligenţei. Autorul sus citat arată că teoria inteligenţei
cuprinde trei subteorii:
• Subteoria contextuală, care examinează relaţiile inteligenţei cu
mediul exterior, aici găsindu-şi expresia cercetările din psihologia transcultu-
rală. Această inteligenţă contextuală relevă, de fapt, aplicaţiile practice ale
inteligenţei, acestea solicitând considerarea diferitelor contexte în care se află
individul.
• Subteoria componenţială, care detaliază relaţia dintre inteligenţa şi
diferite alte componente interne ale personalităţii şi trimite spre modelul psi-
hometru şi factorial pe care le depăşeşte însă, prin orientarea autorului spre
cuceririi psihologiei cognitive. Inteligenţa componenţială include strategii de
procesare care se produc în mintea persoanei atunci când aceasta gândeşte
inteligent.
• Subteoria celor două faţete, centrată pe radiografierea relaţiilor inte-
ligenţei atât cu contextul exterior cât şi cu componentele ei interne, accentul
căzând pe achiziţiile din psihologia învăţării, deoarece învăţarea este veriga
de legătură dintre mediul extern şi cel intern. Inteligenţa experienţială gene-
rată de această subteorie reflectă cât de bine sunt transferate abilităţile la situa-
ţii noi. Autorul consideră că cei care dispun de asemenea abilităţi experienţia-
le reuşesc să rezolve uşor situaţiile problematice noi; ceilalţi, deficitari, solu-
ţionează un set limitat de situaţii, probleme, circumstanţe.
februarie, 2011 347

Comentatorii lui Sternberg consideră că prima subteorie atenţionează
asupra relevanţei limitate a testelor de inteligenţă (doar pentru culturile în care
au fost elaborate) ca şi asupra necesităţii considerării cunoştinţelor şi valori-
lor în definirea inteligenţei deoarece acestea sunt simultan rezultate ale con-
textului dar şi generatoare de noi contexte. A doua subteorie atrage atenţia
asupra necesităţii sesizării proceselor care formează însuşi comportamentul
inteligent. A treia subteorie oferă prilejul unei definiţii a inteligenţei: inteli-
genţa este capacitatea de a învăţa şi gândi în sistemul conceptelor noi.
Alţi cercetători cum ar fi Likert (1986), Berry (1988) au propus studiul
inteligenţei în contextul ei ambiental, firesc de operare, definind modelul eco-
logic asupra inteligenţei. Ei şi-au ridicat întrebarea cum gândesc şi cum îşi
rezolvă problemele oamenii obişnuiţi în contexte naturale, şi nu atunci când
sunt puşi să răspundă la teste.
De asemenea, au utilizat două strategii de lucru:
– observarea modului în care gândesc diferite categorii socio-profe-
sionale în contextele fireşti de viaţă;
– studiul transcultural pentru a se determina în ce măsură variază
comportamentul inteligent în funcţie de cultură.
La ora actuală, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este
capacitatea generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de
probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi.
Howard Gardner, psiholog cognitivist şi profesor de neurologie, în 1983
introduce conceptul de „inteligenţă multiplă” în lucrarea sa „Frames of
Mind”. Inspirat de modelul neuropsihologic al inteligenţei care descrie inteli-
genţa în termenii ariilor fizice ale creierului, în urma rezultatelor cercetărilor
asupra „creierului divizat” sau specializărilor funcţionale ale creierului,
Gardner realizează o serie de studii asupra talentelor simbolice la copiii nor-
mali, supradotaţi, şi la persoanele la care aceste talente erau alterate (adulţi cu
leziuni cerebrale). Ideea de la care porneşte Gardner este existenţa unor capa-
cităţi mentale distincte, autonome între ele, idee lansată încă din Antichitate,
ajunsă la apogeu în secolul al XIX-lea în „Psihologia facultăţilor” şi preluată
ulterior de Gardner. Autorul notează: „Omul posedă multe competenţe inte-
lectuale relativ autonome. Natura exactă şi numărul sau amploarea lor este
greu de stabilit. Totuşi, nu se poate nega existenţa lor şi nici faptul că indivi-
zii sau culturile le pot modela şi combina, adaptându-le în maniere multiple.”
„Formele inteligenţei”, după Gardner, sunt în număr de şapte:
• inteligenţa lingvistică, definită prin capacitatea de a utiliza cu uşu-
Importanţa aspectelor non-cognitive ale inteligenţei pentru adaptare
rinţă cuvintele, sunetele, de a mânui uşor limbajul vorbit şi limbajul scris;
• inteligenţa muzicală, vizând simţul melodiei, ritmului, timbrului
corect;
• inteligenţa logico-matematică, privită ca o capacitate de ordonare
şi reordonare a lucrurilor, acţiunilor, numerelor;
• inteligenţa spaţială, privind capacitatea de a figura, chiar de a crea
lumea, de a combina formele, mărimile;
• inteligenţa kinestezică, legată de capacitatea de a te servi de pro-
priul corp (dansatori, mimi, atleţi), corpul fiind perceput ca un instrument
docil căruia posesorul său îi poate da orice postură;
• inteligenţa intrapersonală, se referă la capacitatea de a te cunoaş-
te şi înţelege pe tine însuţi, de a te autoobserva, de a-ţi descrie propriile
stări sau trăiri sufleteşti;
• inteligenţa interpersonală, se referă la intuiţia interiorităţii altuia,
la comportamentul empatic.
Gardner consideră că nu se poate afirma o formă monolitică de inteligen-
ţă care ar fi crucială pentru succesul în viaţă ci, mai degrabă, un spectru larg
de inteligenţe cu cele şapte variabile-cheie. Aceste forme de inteligenţă varia-
ză nu doar de la individ la individ, ci şi de la cultură la cultură (japonezii sunt
înclinaţi spre inteligenţa interpersonală, necesară muncii în grup). Gardner
vorbeşte chiar de „inteligenţe personale”, incluzând în acestea abilităţile inter-
personale şi capacitatea intrapsihică. Astfel, inteligenţa interpersonală se
ramifică în patru abilităţi distincte: leadership, abilitatea de a întreţine o rela-
ţie interpersonală şi de a-ţi păstra prietenii, abilitatea de a rezolva conflictele
şi abilitatea de a face analize sociale.
Această viziune multifaţetată a inteligenţei oferă un tablou mai bogat pri-
vind abilitatea unei persoane şi potenţialul ei pentru succes decât ar putea
oferi cotientul standard de inteligenţă (IQ). „Inteligenţa interpersonală este
abilitatea de a-i înţelege pe alţii: ce îi motivează, cum acţionează ei şi cum se
poate coopera cu ei”.
Gardner consideră inteligenţa intrapersonală cheia cunoaşterii de sine, în
ea incluzându-se „accesul la propriile sentimente şi abilitatea de a discrimina
şi de a desena pe baza lor un comportament-ghid” (1989) .
Eu consider că această abilitate care asigură succesul în viaţa cotidiană
este, pe de o parte, distinctă de inteligenţa teoretică dar, pe de altă parte, con-
stituie un fel de sensibilitate specifică faţă de practică şi relaţiile interumane.
Astfel s-a născut o nouă formă de inteligenţă – cea emoţională.
februarie, 2011 349

BIBLIOGRAFIE
Berry Leonard L. – SERVQUAL: A Multiple-Item Scale for Measuring

Consumer Perceptions of Service Quality, Journal of Retailing (Spring),
1988.
Damasio Antonio – Descartes' Error: Emotion, Reason and Human
Brain, Avon Books, New York, 1994.
Gardner Howard – Multiple Intelligence, Basic Books, New York, 1993.
Likert Rensis – Type Rating Scales, Journal of Educational Research,
no.3, 1986.
Roco Mihaela – Creativitate şi Inteligenţă emoţională, Editura Polirom,
Bucureşti, 2001.
Sternberg Robert J. – Beyond IQ: A Triarchic Theory of Human
Intelligence, Cambridge university Press, 1986.
Sternberg Robert J., Zhang Li-fang – What Do We Mean by Giftedness?
A Pentagonal Implicit Theory Gifted Child Quarterly, 1982.
Wechsler David – Dimensions of Cultural Variation as Parameters of
Organizational Theories, International Studies of Management and
Organization, 1943.
Zlate Mielu – Fundamentele psihologiei, vol. II, Editura Hyperion XX,
Bucureşti, 1991.
Importance
of Non-Cognitive
Aspects of Intelligence
for Adaptation
MAJOR MARIuS NIŢuLESCu
expected, in the psychological sciences for a long time the only

As form of predictable intelligence for the value of human beha-
vior has been considered the cognitive intelligence and admission of other
forms of intelligence has been ridiculed. Cognitive intelligence (IQ) has beco-
me the traditional value in psychology, and even its definition has long been
needed.
However, D.Wechsler, the author set of standardized tests for the acade-
mic (theoretical) intelligence, noted that individuals must adapt to living envi-
ronment is achieved through both cognitive elements and the non-cognitive
elements. Most psychologists agree that non-cognitive aspects of intelligence
include affective factors, personal and social, all essential for successful life
of the individual. After Wechsler, intelligence is the world's global knowled-
ge capacity for rational thinking, the ability to overcome life's challenges.
Moreover, in 1943, Wechsler suggested that non-intellect abilities are essen-
tial for success in life prediction ability. Author's note: "The main question is
non-intellectively, whether affective and conative abilities, are admissible as
factors of general intelligence. My opinion is that these factors are not only
admissible but necessary. I tried to show that alongside the intellectual, is also
non-intellect factors that determine intelligent behavior. If these observations
are correct, we cannot expect to measure total intelligence until our tests and
februarie, 2011 351

measurements do not include non-intellect factors”. Wechsler was not the
only scientist who held important non-cognitive aspects of intelligence in the
adaptation and success. Dr.Antonio Damasio, in his famous work "Descartes'
Errors. Emotion, Reason and Human Brain'' (1994), believes that emotions
and feelings are more than indispensable for rational decision making and
access to "the teaching of emotional type" leads to optimal choices in both
career and personal life. Therefore, according to the authors, the emotions
support the rationality, emotional ability to guide us every moment when we
must make decisions, her «working hand in hand» with rational." So, thinking
plays an executive role in our emotions, except, of course, situations where
emotions get out of control.
The basis of an adaptive role of emotionality, it was found that people
who quotient intellectual (IQ) high or very well developed academic intelli-
gence, is doing far less in everyday life, while another group of subjects, but
have a lower IQ compared with the first, had good results in practice. Hence
the question: “Why do some succeed and others not do have success, to cope
with any circumstances of life?”.
Sternberg (1982) had the curiosity to compare the popular notion that
academic intelligence. Ordinary people interviewed on the street, in libraries,
found that intelligence has three components: problem solving skills, verbal
skills and social competence. Psychologists are experts largely agree with
these features, but adding two remedies:
• they believe that motivation is a key ingredient of academic intelli-
gence (some attributes such as "dedication", "persistence", "hard work''
are considered to be distinctive for smart people);
• experts replaced social competence with practical intelligence spe-
cific attributes (for them, attributes such as "sensitivity", "honesty", are
not specific intelligence).
Moreover, Sternberg R.J. (1986) in his "Beyond IQ: A Triarhic Theory of
Human Intelligence" makes a model and triarhic theory of intelligence that
have been deducted from several types of intelligence.
The starting point in Sternberg's intelligence theory triarhic is "to most of
us would not mind to be more intelligent. unfortunately, psychology has dealt
more with measuring intelligence and less to help people they could improve
their intelligence. The purpose of studying intelligence is not only to measu-
re but to understand and help people to use it." Detach here two important
aspects: one concerning the types of intelligence and second, specific proce-
Importance of Non-Cognitive Aspects of Intelligence for Adaptation
dures regarding the improvement of intelligence. The author quoted above
shows that three intelligence sub-theories:
• Contextual sub-theory, which are examining intelligence relations
with the outside environment, this finding and the expression of cross-cul-
tural psychology research. This fact contextual intelligence reveals practi-
cal applications of intelligence, asking them to consider different contexts
in which the individual is.
• Components sub-theory, which are detailing the relationship betwe-
en intelligence and different other internal personality components and
links to model psyho-metter and factorial but they go through the author's
orientation toward the conquest of cognitive psychology. Intelligence pro-
cessing components include strategies that take one's mind when he thinks
it clever.
The two sides sub-theory centered on the X-ray of intelligence relation-
ships with both the external context and internal components, focusing on
procurements from psychology of learning because learning is a link betwe-
en external and internal environment. Experiential intelligence generated by
the sub-theory reflects how well skills are transferred to new situations. The
author believes that those who have experiential skills manage to solve such
problem situations easy the rest of us poor, settled a limited set of situations,
problems, circumstances.
Sternberg’s commentators consider that the first sub-theory warns limi-
ted relevance of intelligence tests (only for cultures that have been developed)
as well as considering the need to define intelligence, knowledge and values
as they are simultaneously results of the context and generating new contexts.
A second sub-theory draw attention to the referral process itself forming intel-
ligent behavior. Third sub-theory provides the opportunity for a definition of
intelligence: Intelligence is the ability to learn new concepts and thinking in
the new concepts system.
Other researchers such as Likert (1986), Berry (1988) proposed the study
of intelligence in its context, defining operating natural ecological model of
intelligence. They raised the question of how they think and how ordinary
people solve their problems in natural contexts, and not when they are asked
to respond to the tests.
They used two work strategies:
• observing how certain socio-professional are thinking about life in
natural contexts;
februarie, 2011 353

• cross-cultural study to determine the extent to which intelligent
behavior varies depending on the culture.
At present, there remains the question of psychology of whether intelli-
gence is the general ability to acquire knowledge, reason and solve problems
or is involving different types or abilities.
Howard Gardner, in 1983, cognitive psychologist and professor of
neurology, introduces the concept of "multiple intelligence'' in his book
"Frames of Mind". Inspired by the neuro-physiological model of intelligence
that describes intelligence in terms of physical brain areas, following the
results of research on “the brain split" or functional specialization of the brain,
Gardner made a series of studies on symbolic talents in normal children, gif-
ted and talented individuals to whom these were altered (adults with injuries
of the brain). The idea of beginning Gardner is the existence of distinct men-
tal abilities, independent of each other, an idea launched since antiquity, rea-
ched its height in the nineteenth century and was later in the psychology facul-
ty of Gardner. The author writes: "Man has many relatively autonomous intel-
lectual skills. The exact nature and number or their magnitude is difficult to
reveal. However, one cannot deny their existence and the fact that individuals
or cultures can shape and combine them, adapting them in multiple ways.''
"The forms of intelligence" by Gardner are seven:
• Linguistic intelligence, defined by its ability to easily use words,
sound, easy to handle spoken and written language;
• Musical intelligence, aimed sense melody, rhythm, timbre correctly;
• Logical-mathematical intelligence, regarded as a capacity for orde-
ring and reordering of things, actions, numbers;
• Spatial intelligence, in being able to figure, even to create the world,
to combine shapes, sizes;
• Kinesthetic intelligence, related to the ability to serve its own body
(dancers, mimes, athletes), the body is perceived as a docile instrument that
may give its holder any position;
• Intrapersonal intelligence, refers to the ability to know and under-
stand yourself, to yourself observe, to describe your own spiritual condition
or feelings;
• Interpersonal intelligence, refers to another interiority intuition,
empathic behavior.
Gardner believes that one cannot assert a monolithic form of intelligen-
ce that would be crucial for success in life, but rather a wide range of intelli-
Importance of Non-Cognitive Aspects of Intelligence for Adaptation
gence with the seven key variables. These forms of intelligence varies not
only from individual to individual but also from culture to culture (the
Japanese are inclined to work the necessary interpersonal intelligence group).
Gardner even spoke of "personal intelligence" including there in intra-psychic
interpersonal skills and ability. Thus, interpersonal intelligence branches out
into four distinct skills: leadership, ability to maintain an interpersonal rela-
tionship and keep your friends, the ability to resolve conflicts and give abili-
ty to do social analysis.
This multifaceted/multisides view of intelligence provides a richer pictu-
re of a person's ability and its potential for success than they could provide
quotient standard of intelligence (IQ). "Interpersonal intelligence is the abili-
ty to understand others, what motivates them, how they act and how to coope-
rate with them".
Gardner believes the key to self-knowledge intrapersonal intelligence,
including the "access to their own feelings and the ability to discriminate and
to draw guidelines on their behavior".
I consider this skill to ensure success in everyday life is a distinct part of
the theoretical intelligence but on the other hand, is a kind of sensitivity to
practice and relationships. Thus was born a new form of intelligence – emo-
tional intelligence.
BIBLIOGRAPHY
Berry Leonard L. – SERVQUAL: A Multiple-Item Scale for Measuring

Consumer Perceptions of Service Quality, Journal of Retailing (Spring), 1988.
Damasio Antonio – Descartes' Error: Emotion, Reason and Human
Gardner Howard – Multiple Intelligence, Basic Books, New York, 1993.
februarie, 2011 355

Likert Rensis – Type Rating Scales, Journal of Educational Research,
no.3, 1986.
Roco Mihaela – Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom,
Bucureşti, 2001.
Sternberg Robert J. – Beyond IQ: A Triarchic Theory of Human
Intelligence, Cambridge university Press, 1986.
Sternberg Robert J., Zhang Li-fang – What Do We Mean by Giftedness?
A pentagonal Implicit Theory Gifted Child Quarterly, 1982.
Wechsler David – Dimensions of Cultural Variation as Parameters of
Organizational Theories, International Studies of Management and
Organization, 1943.
Bucureşti, 1991.
Considerente ale
psihologiei moderne
privind interacţiunea
componentelor psihice
MAIOR MARIuS NIŢuLESCu
Abstract
Modern psychology has revealed a series of interactive and
interdependent relationship between emotionality and other mental
functions. After M. Zlate, virtually no psychological phenomenon that
affective processes may not be in a relationship of interaction and
interdependence. The author states that "affection is reflected in phase
«collision reasons» or during «deliberation» of the voluntary act, it is
transformed in temperament, some of its features, such as degree of
sensitiveness, are very affective, others (impulsivity, calm and relaxa-
tion) with a high emotional charge, it always triggers and enhances
creative acts."
Cuvinte-cheie: emoţie, afectivitate, fenomene afective,
inteligenţă emoţională..
sihologia modernă a evidenţiat o serie de relaţii de interacţiune şi

P interdependenţă între afectivitate şi alte funcţii psihice. După M.
Zlate, practic nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle
în relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Autorul arată că „afectivitatea se
regăseşte în faza «ciocnirii motivelor» sau în faza «deliberării» din actul
voluntar, ea este transfigurată în temperament, unele trăsături ale acestuia,
februarie, 2011 357

cum ar fi gradul de impresionabilitate, fiind chiar de ordin afectiv, altele
(impulsivitatea, calmul, destinderea) având o mare încărcătură afectivă; ea
declanşează şi potenţează permanent actele creative.”
Autorul argumentează, astfel, că afectivitatea este „componenta bazală,
infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie", făcând astfel diferen-
ţierea profundă de roboţi sau computere ce realizează o inteligenţă artificială.
Într-adevăr, raţiunea omului poate fi simulată pe computer dar stările şi trăiri-
le afective vor rămâne notă specific umană. Mulţi autori au constatat interac-
ţiunea dintre afectiv şi cognitiv. Herbert încă din 1825 arăta că emoţiile nu pot
exista în afara actelor intelectuale, ele fiind produsul ciocnirii reprezentărilor.
Se apreciau corect factorii declanşatori dar nu şi natura lor.
Conform tradiţiilor psihologiei filosofice, Herbart a dat emoţiilor o inter-
pretare, considerată a fi „intelectualistă". În acest sens, stările afective sunt
derivate din raporturile de concordanţă sau conflict dintre reprezentări sau
idei, fiind asemănate cu acordurile sau disonanţele dintre sunetele muzicale.
Deci, stările emoţionale nu pot exista în afara sau în absenţa actelor intelec-
tuale.
Psihologul austriac Nahlowsky a dezvoltat, de asemenea, punctul de
vedere intelectualist, considerând că sentimentul poate fi definit ca percepţia
imediată a opririi sau accelerării reprezentărilor din conştiinţă. Astfel, modi-
ficările fiziologice determină, în primul rând, reprezentări şi, numai prin deri-
vaţie, stări afective. Deci, întotdeauna primează actul cognitiv.
În fond, teoria intelectualistă pune accentul pe factorul central şi consi-
deră modificările periferice ca fiind consecinţa trăirilor afective determinate
de actele de cunoaştere. Se relevă astfel, ca o limită a acestei teorii, unilatera-
litatea spiritualistă care consideră că psihicul nu are legături cu organicul, ci
doar se exprimă prin procesele organice şi comportament.
valenţa ar putea fi faptul că procesele emoţionale sunt declanşate prin
informaţii asupra unor evenimente din mediul extern sau intern. Totuşi, deşi
declanşate în baza unor fapte cognitive, stările afective sunt trăiri tensionale
ce se bazează pe trebuinţe şi motive.
unii autori au considerat că emoţiile, prin starea de agitaţie difuză, prin
desfăşurarea lor tumultoasă, prin intensitatea lor, dezorganizează conduita
umană.
Pierre Janet, după perspectiva psihopatologiei, insistă asupra caracteru-
lui generalizat al conduitelor dezadaptative care apar în emoţii. Autorul se
referă doar la stările afective primare, primitive, nu şi la cele superioare.
Considerente ale psihologiei moderne
privind interacţiunea componentelor psihice
Aceasta tratează procesele emoţionale ca reglatorii întrucât îndeplinesc o
funcţie de disociere şi analiză, de suspendare al cursului obişnuit al adaptării
şi difuzarea agitaţiei în întregul organism.
unii comentatori ai lui Janet consideră că acesta se referea la prima etapă
a conduitei emoţionale când alerta dezorganizatoare este necesară tocmai în
vederea reorganizării care urmează.
În opinia lui P. Popescu – Neveanu, unele neînţelegeri ale lui Janet s-au
datorat terminologiei speciale utilizate şi pentru faptul că Janet denumeşte cu
termenul de emoţie ceea ce în terminologia germană este calificat ca afect,
reprezentând de fapt o emoţie primară.
P.Janet recurge la termenii de credinţă şi sentiment atunci când se referă
la conduitele nivelului mijlociu şi superior care posedă o formă avansată de
organizare. Credinţele facilitează şi fixează cunoaşterea, dar nu pot evita ero-
rile. Autorul consideră patru tipuri de sentimente fundamentale care asigură
reglarea conduitelor: sporire sau efort, încetinire sau oboseală, oprire relativă
cu schimbare sau spaimă, oprire absolută sau triumf. Sentimentele sunt
acţiuni secundare care modifică actele primare şi susţin conduitele raţionale.
În aceeaşi perspectivă, K.Jung situează sentimentul pe o poziţie superioară
gândirii raţionale.
După Janet, patologia conştiinţei este de origine afectivă, iar din combi-
narea sentimentelor cu conduitele sociale, rezultă antipatia, simpatia, ura,
iubirea, care sunt calificate şi ca sentimente sociale. Sentimentele sociale ca
reglări ale conduitelor complicate şi complexe ce unesc oamenii au fost gene-
rate de mecanismele sociale ale comenzii şi ascultării.
Acţionând mai mult ca un psihiatru decât ca un psiholog, P.Janet conce-
pe o strânsă interdependenţă între afectiv şi intelectual, demonstrând că la
nivelurile superioare, sentimentele care sunt mai complexe decât fenomenele
pur afective, susţin organizarea în contextul integral al personalităţii, după
Fraisse ... "semnificaţia lor fiind esenţial funcţională".
Consider că un punct de vedere interesant este cel al lui Wallon, care ori-
ginează emoţia umană în munca colectivă, în atitudine sau ... "în funcţia
reflectorie şi cea adaptativă din grup prin care se dezvoltă sensibilitatea emo-
ţională". După Wallon, "expresivitatea emoţională este o etapă care precede
limbajul şi îl însoţeşte, dezvoltându-se în legătură cu el".
Demnă de remarcat în sistemul interpretărilor lui Wallon este ideea unor
cupluri între tonus şi imagine, şi până la urmă a unor formaţiuni afectiv-cog-
nitive. Plasticitatea posturii este atât la baza emancipării afective, cât şi a for-
februarie, 2011 359

maţiei intelectuale.
Liniile dezvoltării acestei laturi ale psihismului uman sunt totuşi diferi-
te, prima fiind relaţiile interumane, sociabilitatea înăuntrul căreia se dezvoltă
mimetismul afectiv şi simpatia, cealaltă fiind relaţiile cu obiectele.
Din relaţia variabilă a afectivităţii şi cogniţiei, Wallon îşi construieşte
ulterior teoria sa psihologică asupra dezvoltării conştiinţei şi asupra stadiilor
formării personalităţii. În psihologia lui Wallon, geneza şi emanciparea cali-
tativă a afectivităţii umane apare ca având un curs univoc, de la biologic la
social.
un punct de vedere pertinent este cel dezvoltat de teoria axiologică asu-
pra afectivităţii, care reuneşte teoriile cognitiviste, cât şi pe cele socio-cultu-
rale. Psihologia de mult timp a relevat funcţia evaluativă a emoţiilor şi senti-
mentelor. La nivel superior, consideră P. Popescu - Neveanu, este clar că „pro-
cesele afective se asociază cu judecăţi şi raţionamente de valoare, că sensuri-
le mimetice se cuplează cu semnificaţii cognitive". În acelaşi timp, etnologia
şi sociologia culturală au arătat că drept criterii şi etalonare în valori sunt
modelele culturale ce au o geneză socială şi fac parte din sistemele de valori.
valoroşi psihologi români, printre care A. Cosmovici, P. Golu, D. Grama,
I. Radu, M. Zlate, au optat pentru interpretarea axiologică a fenomenelor afec-
tive deoarece astfel se evidenţiază unitatea dintre psihic şi social, se accen-
tuează funcţia conştiinţei în organizarea vieţii psihice, se subliniază corelarea
conştientului cu inconştientul.
În lucrarea sa de doctorat, P. Popescu-Neveanu înscrie elementele unei
teorii personale în interpretarea naturii şi funcţiilor proceselor afective, pre-
zentând teoria afectivităţii ca reflectare şi adaptare la „împrejurările de viaţă”.
Autorul consideră că în psihologia clasică emoţia era caracterizată - ca „feno-
menul psihic de maxim sintetism”, atât în sensul unificării conduitei, dar şi al
asigurării unui cadru stabil pentru personalitate.
Astfel, „afectivitatea constituie un fond reactiv, unificator şi de relevan-
tă selectivitate în termenii opuşi ai atracţiei sau respingerii", aşa încât „afecti-
vitatea răspunde şi participă direct şi pregnant la activitatea şi relaţiile socia-
le, după care se modelează şi perfecţionează". Procesele psihice cognitive,
mai ales gândirea şi inteligenţa, care îndeplinesc funcţii strict specializate, a
căror schemă a putut fi simulată de computer, şi afectivitatea, de la formele ei
difuze şi până la modalităţile de mare intensitate şi complexitate, se înscriu în
procesul global al adaptării de tip uman, condiţionând bazal acţiunea şi luarea
în stăpânire a ambianţei.
Consider că la baza teoriei sunt următoarele aserţiuni:
– afectivitatea se construieşte din cele trei modalităţi evolutive ale psihi-
cului: excitabilitatea, sensibilitatea şi conştiinţa. „Emoţia este în acelaşi timp
trăire şi comunicare, stare şi act, proces intern şi relaţie sau comportament."
În constituirea actului emoţional intră toate verigile reflexului, inclusiv con-
exiunea inversă. Emoţia este un comportament dar şi o rezervă a comporta-
mentelor;
– cea mai relevantă caracteristică a afectivităţii constă în „îmbinarea
funcţiei de stabilizare, decisivă pentru personogeneză, cu funcţia de adaptare
de maximă plasticitate, de rezonanţă — anticipativă şi participativă, esenţială
pentru adecvarea flexibilă la condiţii şi scop a conduitelor".
P.P.Neveanu se referă la polarizarea afectivă care permite ca subiectul să
privească lumea cu un ansamblu de afirmaţii şi negaţii gradate, oscilând în
ordinea ambiguităţilor şi angajându-se în situaţii conflictuale. Alături de
Gh.Zapan, P.Popescu - Neveanu consideră că „acelaşi tip de relaţii informa-
ţionale biunivoce se dezvoltă atât în plan cognitiv, cât şi în plan afectiv".
Relaţiile afective cu oamenii şi obiectele nu sunt strict subordonate rela-
ţiilor intelectuale, ci fiind corelate cu acestea îşi menţin autonomia şi specifi-
cul lor. În raporturile cu lumea, „valorile cognitive şi valorile afective partici-
pă în condiţiile aceluiaşi regim de reciprocitate subiect-obiect, dar fiind defi-
nite, deseori nu sunt în concordanţă.
Acelaşi autor arată că: procesele afective participă la toate actele de
cunoaştere şi, fără a se subordona lor, beneficiază de schemele de dezvoltare
ale acestora. Afectivitatea se rafinează şi cultivă o dată cu intelectul, fără a fi
însă absorbită de acesta.
Prof. Neveanu menţionează că stările afective sunt deosebite de con-
strucţiile intelectuale, rămânând întotdeauna în urmă sub raportul organizării.
un literat făcea o comparaţie foarte reuşită caracterizând afectivitatea ca fiind
de factură „magmatică”, iar cunoaşterea de natură „corpusiară”. Într-adevăr,
pentru afectivitate este caracteristică „tensiunea şi tendinţa”, în timp ce pen-
tru cunoaştere este specifică structura.
Continuând să facem referiri la cele subliniate de P.P. Neveanu cu privi-
re la notele specifice, distinctive ale cognitivului şi afectivului la nivel uman,
el arăta că „oamenii se deosebesc incomparabil mai mult sub raport afectiv,
decât sub raport cognitiv". Explicaţia menţionată se referă la seria interacţiu-
nilor cu ambianţa şi determinarea socială. Autoreglajul afectiv este calea prin
care se propagă asupra individului reglajul social bazat pe relaţii, norme,
februarie, 2011 361

valori. Afectivitatea nu este altceva decât „trăirea nemijlocită a împrejurărilor
de viaţă, în care ansamblul condiţiilor subiective se confruntă cu ansamblul
condiţiilor obiective prezente, evocate sau proiectate, de cele mai multe ori
aceste trei variante suprapunându-se”, arată P.P.Neveanu.
Pentru dânsul, termenul „împrejurare de viaţă” nu se confundă cu situa-
ţia obiectivă deoarece în aceeaşi situaţie obiectivă diverse persoane, în diver-
se stadii ale existenţei lor, se vor afla în împrejurări de viaţă diferite. Autorul
notează că: „fiind o împrejurare a vieţii proprii, împrejurarea include şi con-
diţiile subiective în raport cu cele obiective, include sistemul de personalitate
în raport cu mediul”.
Zlate consideră că emoţiile sunt declanşate de informaţiile ce vin din
mediul extern, însă prin natura lor sunt trăiri tensionale generate direct de
motivaţie. Schachter, injectând subiecţii cu epinefrină în condiţiile de infor-
mare, semiinformare, ignoranţă şi placebo, a constatat că emoţii mai puterni-
ce apar în situaţiile de semiinformare şi ignoranţă. Acest fapt l-a determinat să
considere că importanţă are nu atât substratul fiziologic, cât interpretarea cog-
nitivă a acestuia.
Zajoric, inspirat de Schachter, a făcut unele experimente în viaţa cotidia-
nă şi a obţinut rezultate asemănătoare. Cunoscutul psiholog elveţian J.Piaget
este de părere că inteligenţa şi afectivitatea sunt inseparabile. După opinia sa,
afectivitatea joacă rol de sursă energetică de care depinde funcţionarea inteli-
genţei, dar nu şi structurile ei. Energetica conduitei relevă afectivitatea, în
timp ce structurile ei relevă funcţiile cognitive. Comentatorii lui Piaget consi-
deră interesantă apropierea între „stadiile dezvoltării intelectului” stabilite de
Piaget şi „stadiile dezvoltării afective” a copilului stabilite de Freud.
În 1989, Golse compară stadiile menţionate de către cei doi autori după
următoarele criterii:
• gradul de organizare:
– la Freud stadiile se află în stare de organizare şi dezorganizare
permanentă, se interferează lăsând în urma lor sedimente, puncte de fixa-
ţie;
– la Piaget ele sunt paliere de echilibru dinamic între structurile
cognitive formate, nelăsând urme după ce au fost depăşite;
• ecartul existent între regresia afectivă şi deteriorarea intelectuală:
– la Piaget evoluţia este ireversibilă, copiii nu revin la stadiile inte-
lectuale deja parcurse;
– la Freud însă există nenumărate mişcări regresive, tranzitorii sau
permanente; se pare că în aceste stadii de regresie afectivă corpul regre-
sează şi în plan intelectual;
• cronologia stadiilor:
– la Piaget există o cronologie logică a stadiilor;
– la Freud, chiar dacă există o anumită cronologie, ea nu este obli-
gatorie.
Golse susţine că în afara acestor elemente deosebitoare există şi unele de
articulare între teoria lui Piaget şi cea a lui Freud. Astfel, mecanismele de per-
cepţie, încorporare şi introecţie ale lui Freud sunt vecine şi complementare cu
asimilarea lui Piaget. Mecanismul identificării comportă o transformare a
subiectului şi de aceea se apropie de mecanismul acomodării.
În esenţă, cele două modele sunt dinamice, fondate pe interacţiunea per-
manentă dintre subiectul în formare şi mediul său. De fiecare dată când un
fapt cognitiv sau afectiv este interiorizat, va modifica subiectul care îl recep-
ţionează şi din această cauză el se va afla într-o dispoziţie funcţională defini-
tă pentru a efectua interiorizările ulterioare.
Psihologia modernă a evidenţiat o serie de diferenţieri existente între
cele două categorii de procese:
• În procesele cognitive omul operează cu instrumente specializate:
în gândire cu instrumentul analizei şi sintezei, abstractizării şi generaliză-
rii; în imaginaţie cu cel al aglutizării şi tipizării, diminuării şi divizării; în
procesele afective, omul reacţionează cu întreaga fiinţă.
Din această perspectivă, M. Zlate nota că: „afectivitatea este o vibra-
ţie concomitent organică, psihică şi comportamentală, ea este tensiunea
întregului organism cu efecte de atracţie sau respingere, căutare sau evita-
re”.
Procesele afective constituie armonizarea sau conflictul individului,
interpretat ca un tot, cu lumea şi cu sine, cu ambianţa exterioară dar şi cu
ceea ce se produce în propriul său organism, cu evenimentele prezente dar
şi cu cele reamintite sau imaginate.
• Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului pe
care încearcă să-l epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordonează
relaţiei, într-un fel sieşi, pentru că el este cel care „introduce” o anumită
valoare sau semnificaţie emoţională în obiectul reflectat.
• Deşi procesele afective sunt declanşate prin fapte cognitive cum ar
fi vederea unei cărţi, audiţia unei arii muzicale, reamintirea unei întâm-
plări, ele nu sunt reductibile la acestea.
februarie, 2011 363

Ceea ce contează nu sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor,
ci organizarea lor motivaţională, raportul obiectului perceput, gândit sau
imaginat cu necesităţile, cu gradul lor de satisfacere.
Zlate notează că: „Procesele afective, deşi diferite de procesele cogniti-
ve, sunt într-o strânsă interacţiune cu ele. Atunci când conflictul afectiv pro-
dus de ciocnirea dintre emoţii, sentimente, pasiuni este solidar cu conflictul
cognitiv, cu ciocnirea ideilor, concepţiilor, modalităţilor de rezolvare ... ran-
damentul activităţii intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea
afectivă scade, ajungându-se până la starea de indiferenţă, se va reduce şi
capacitatea individului de a soluţiona probleme noi. Dezacordul dintre raţio-
nal şi afectiv duce la dezadaptarea tranzitorie, mai ales atunci când un nivel
intelectual superior se cuplează cu emoţii primare, violente, oarbe”.
ultimii zece ani reprezintă însă un proces fară egal în privinţa studiilor
ştiinţifice asupra emoţiilor. Teoriile privind natura emoţiei s-au cantonat mult
timp în sfera fiziologiei şi biologiei. Trecerea spre psihologie nu a putut fi rea-
lizată cu astfel de mijloace şi a necesitat considerarea factorilor socio-cultu-
rali. Janet şi Wallon au făcut paşi importanţi în această privinţă. În fond, struc-
turile motivaţionale şi afective superioare reprezintă un suport esenţial al per-
sonalităţii. Ori, dacă personalitatea este de natură socială, şi afectivitatea, în
formele ei umane, poate fi explicată socio-genetic şi cultural, în sensul inter-
pretării emoţiilor în legătură cu activitatea adaptativă a SNC. Empatia, statu-
tul social, integrarea în grup, convingerile şi credinţele, impulsul de atac şi de
apărare, sentimentul de securitate sau insecuritate sunt principalele aspecte
ale unei adaptări eficiente.
În lucrarea sa „Inteligenţa emoţională”, D. Goleman opinează că „datul
neurologic joacă un rol esenţial în felul fundamental de a trăi numit inteligen-
ţă emoţională: de exemplu, faptul că suntem capabili să ne stăpânim un
impuls emoţional; să ghicim sentimentele cele mai ascunse ale celuilalt; să
tratăm cu cel mai mare tact o relaţie”, descriind o arhitectură emoţională a cre-
ierului.
Astfel, sistemul limbic răspunde de afectivitate, fiind considerat centrul
fiziologic al emoţiilor. Emoţiile declanşate prin stimuli, care acţionează asu-
pra sistemului limbic, nu se află nemijlocit sub controlul cortexului.
Cu alte cuvinte, frica, emoţiile foarte puternice nu dispar pe cale raţiona-
lă. Creierul limbic are o anumită autonomie în raport cu cortexul. O emoţie
deosebit de intensă provoacă o reacţie a sistemului limbic şi blochează orice
reactivitate a zonelor corticale.
Creierul limbic are rol selectiv şi detectiv. El este un filtru care asigură o
selecţie a stimulilor, după plăcere, interes, motivaţie, reuşită.
Informaţiile apreciate ca interesante de sistemul limbic ajung mult mai
repede la creier – limbicul stimulează zonele cortexului la care se referă infor-
maţia pozitivă. În cazul unor informaţii negative sub raport afectiv, de nereu-
şită, de exemplu, acestea nu mai ajung la creier, fiind oprite la creierul limbic
(hipocâmp).
Creierul limbic are un rol foarte important în constituirea memoriei de
lungă durată. Persoana înregistrează caracterul plăcut/neplăcut al experienţe-
lor de viaţă, anticipându-le pe cele pozitive şi evitându-le pe cele negative.
„Creierul nostru nu uită nimic din trecutul său”.
Acţiunea trăită este înregistrată de sistemul limbic şi, trecută prin cortex,
devine reflexie. Modul de manifestare al creierului limbic este mai întâi acţiu-
nea, apoi reflecţia.
De asemenea, creierul limbic are un rol cognitiv care constă în produce-
rea de imagini. O persoană care prezintă un sistem limbic foarte dezvoltat are
mai multă uşurinţă decât alta în a elabora imagini, fiind de preferat comuni-
carea cu ea la nivelul imaginilor. Sistemul limbic este sediul emoţiilor, impul-
surilor, al memoriei de lungă durată, al acţiunii imediate, negândite şi al ela-
borării de imagini.
Referirile la emoţie, din perspectivă fiziologică, sunt destul de bogate.
Între altele, sunt citate şi relativ integrate într-un mod aparte de a vedea lucru-
rile chiar şi cercetări biologice, unele în plin curs de limpezire. un aer de
suprapunere a explicaţiilor psihologice şi bio-fiziologice asupra emoţiei plu-
teşte în atmosfera explicaţiei ştiinţifice, uneori încărcată de teze contradicto-
rii şi înclinaţii biologizante. Psihologul nu este scutit de cunoaşterea lor, dar
posibilitatea reducerii conţinutului psihic al emotivităţii la mecanismele fizio-
logice trebuie să-i fie străină. Pentru aceasta trebuie ţinut minte citatul deseori
invocat al lui Andrews, „vechi” de 100 de ani cu privire la pericolul fiziologi-
zării cercetării psihologice, iar la îndemână – azi – ne stau şi cele şapte legi
biologice ale emoţiei frecvent invocate fără discernământ în acest domeniu.
Nu ne lăsăm luaţi de val, în continuare, oricât ar fi de sistematice şi atrăgătoa-
re studiile despre sistemul limbic, la care Goleman se apleacă până la „mici”
detalii (vezi „admiraţia” faţă de cercetările lui Joseph Le Doux sau
A.Damasio). Rămâne, desigur, valabil efortul său de a fi discutat „neutru” ast-
fel de cercetări pentru a susţine existenţa incontestabilă a două tipuri de inte-
ligenţă: raţională şi emoţională.
februarie, 2011 365

Felul în care reuşim în viaţă este determinat de ambele, contează solidar
şi QI şi QE, într-un echilibru animat de trăirea inteligentă (sau inteligenţa trăi-
rii): „vechea paradigmă susţinea că există o raţiune ideală care a scăpat de
emoţie. Noua paradigmă ne îndeamnă să armonizăm mintea şi sufletul ...
adică să-ţi foloseşti în mod inteligent emoţiile”.
De asemenea, creierul limbic are un rol cognitiv care constă în produce-
rea de imagini. O persoană care prezintă un sistem limbic foarte dezvoltat are
mai multă uşurinţă decât alta în a elabora imagini, fiind de preferat comuni-
carea cu ea la nivelul imaginilor.
BIBLIOGRAFIE
Arădăvoaice Gheorghe – Comandantul şi arta de a conduce – dimen-

siuni psihosociologice deontologice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
Auroux Maurice – L'ambiguité humaine, Editions Buchet Chastel, Paris,
1984.
Brown Jason – Mind, Brain and Consciousness, Academic Press, New
York, 1977.
Cosmovici Andrei – Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Cosmovici Andrei, Iacob Luminiţa – Psihologie şcolară, Editura
Polirom, 1997.
Damasio Antonio – Descartes'Error: Emotion, Reason and Human
Freud Sigmund – Psihologia incoştientului (Opere, 3), Editura Trei,
2000.
Golse Bernard – Le développement affectif et intellectuel de l'enfant,
Masson, Paris, 1989.
Goleman Daniel – Inteligenţa emoţională, Editura Curtea veche,
Bucureşti, 2001.
Golu Mihai – Fundamentele psihologiei sociale, Editura Ex Ponto,
Bucureşti, 2000.
Grama Dinu – Preferinţa interpersonală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Janet Pierre – La Medicine Psychologique, dans le cadre de la collec-
tion:Les classiques des sciences sociales, 1923.
Mayer John D., Salovey Peter – Emotional Intelligence and the
Construction and Regulation of Feelings in Applied & Preventive Psychology,
Cambridge university Press, 1995.
Miclea Mircea – Psihologie cognitivă, Editura Cluj-Napoca, 1994.
Piaget Jean – Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
Popescu-Neveanu Paul – Curs de psihologie generală, vol. II,
universitatea Bucureşti, 1977.
Radu Ion – Eul, imaginea de sine şi comportamentul în luptă, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1974.
Schachter Stanley – Deviation, Rejection and Communication, in:
Journal of Abnormal and Social Psychology, 1964.
Wallon Henri – Evoluţia psihologică a copilului, Editura Politică,
Bucureşti, 1975.
Zapan Gheorghe – Cunoaşterea personalităţii semenilor, Editura
Miltară, Bucureşti, 1992.
Bucureşti, 1991.
februarie, 2011 367

Reasons for Interaction
Components of Mental
in Modern Psychology
MAJOR MARIuS NIŢuLESCu
odern psychology has revealed a series of interactive and interde-

M pendent relationship between emotionality and other mental func-
tions. After M. Zlate, virtually no psychological phenomenon that affective
processes may not be in a relationship of interaction and interdependence. The
author states that "affection is reflected in phase «collision reasons» or during
«deliberation» of the voluntary act, it is transformed in temperament, some of
its features, such as degree of sensitiveness, are very affective, others (impul-
sivity, calm and relaxation) with a high emotional charge, it always triggers
and enhances creative acts."
The author argues, therefore, that affection is "basal component, infras-
tructural and defining note of the psyche” doing so profound differentiation of
robots and computers to produce an artificial intelligence. Indeed, human rea-
soning can be simulated on the computer but emotional states and feelings
will remain available specifically human. Many authors have found the inte-
raction between affective and cognitive. Since 1825 Herbert argued that emo-
tions cannot exist outside of intellectual acts, which are product of represen-
tations collision. They appreciate the triggering factors but not their nature.
According to the traditions of philosophical psychology, Herbart gave
emotions an interpretation considered to be "intellectualist". In this sense,
Reasons for Interaction Components of Mental in Modern Psychology
emotional feelings are derived from line ratios or conflict of representations
or ideas, being likened to the agreements or dissonance of musical sounds. So,
emotional feelings cannot exist outside or in the absence of intellectual acts.
Nahlowsky, Austrian psychologist, also developed intellectualist point of
view, considering sense perception can be defined as an immediate stop or
accelerate the representations of consciousness. Thus, physiological changes
determine, first, representations, and only by branching emotional feelings.
So always prevail cognitive act.
In fact, the intellectualist theory emphasizes the central factor and consi-
ders peripheral changes as a consequence of emotional feelings caused by acts
of knowledge. It shows such as a limit to this theory, unilateral spiritualist
who believes that has no ties to the organic mind but is expressed through
organic processes and behavior.
Equivalence could be that emotional processes are triggered by informa-
tion on events in the external or internal environment. However, although
facts brought under cognitive facts, affective feelings are tense feelings and
motives are based on the necessities.
Some authors have found that emotions, by state propaganda diffused by
turbulent negotiation, their intensity, disorganize human behavior.
Pierre Janet, where psychopathology perspective, insists over generali-
zed nature of maladaptive behaviors that occur in emotions. The author refers
only to primary emotional states, primitive and not at the top. It addresses the
emotional processes that meet regulatory as a function of dissociation and
analysis, the suspension of the normal course of adaptation and dissemination
of propaganda throughout the body.
Some Janet's commentators it consider to referring to the first stage of
the emotional behavior when turbulent alert is necessary for reorganization
just ahead.
According to P.Popescu - Neveanu, some of the Janet's misunderstan-
dings were due to special terminology used for the term as excitement that in
German terminology what is described as feeling, actually representing a pri-
mary emotion.
P.Janet recourse to the terms of faith and feelings when relating to the
conduct in middle and senior level who possess an advanced form of organi-
zation. Facilitate and secure knowledge beliefs but cannot avoid errors. The
februarie, 2011 369

author considers four types of emotion regulation that ensures fundamental
behaviors: increasing or effort, slow down or tired, stop relative to change or
fear, absolute stop or triumph. Feelings are secondary actions that alter the
primary and support acts of rational conduct. The same perspective, K. Jung
situated on a position of feeling rational thinking.
After Janet, pathology and affective consciousness is the origin of the
combination of feelings of social conduct, resulting antipathy, sympathy,
hatred, love that are classified as social emotions. Social feelings as adjus-
tments of complicated and complex behaviors that connect people were gene-
rated by mechanisms of social order and obedience.
P.Janet, acting more like a psychiatrist than a psychologist, conceived a
strong emotional and intellectual interdependence, showing that the higher
levels, feelings that are more complex phenomenon than just emotional sup-
port organization in the context of the whole personality, as Fraisse ... "is
essential to their functional significance”.
I think that one interesting point is that of Wallon’s human emotion
which originates in the collective work, in attitude or ... "the reflex and adap-
tive function of the group which develops emotional sensitivity”. After
Wallon, "emotional expressiveness is a step that precedes and accompanies
language, developing about it."
Noteworthy, in the Wallon’s system interpretations, is the idea of couples
between the tone and image, and eventually cognitive affective formations.
Plasticity posture is both the emancipation of the band's emotional and intel-
lectual.
Lines this side of mental human development are different, however, the
first human relationships, sociability that are developing within affective
mimicry and sympathy, as relations with other objects.
The variable relationship of affectivity and cognition, Wallon then builds
his theory on the development of consciousness and the psychological stages
of personality formation. Wallon's psychology, the genesis of human affection
and qualitative empowerment appears to be an unequivocal way, from biolo-
gical to social.
A relevant point of view is the axiological theory developed by the affec-
tion which brings together cognitive and socio-cultural theories. Psychology
has long pointed evaluative function of emotions and feelings. At senior level,
considers P.Popescu - Neveanu, it is clear that "emotional processes associa-
ted with value judgments and judgments that mimetic meanings are coupled
with cognitive significance." At the same time, ethnology and cultural socio-
logy have shown that as criteria and calibration for values are cultural patterns
that have a social genesis and are part of value systems.
Among valuable Romanian psychologists as A.Cosmovici, P.Golu,
D.Grama, I.Radu, M.Zlate, opted for axiological interpretation of affective
phenomena as it shows the unity of psychological and social function is
increasing awareness in the organization of life mental stresses correlate con-
scious with the unconscious.
In his PhD, P.Popescu-Neveanu scores the elements of a personal inter-
pretation theory of the nature and functions of affective processes showing
affection theory that reflect and adapt to "the living". The author believes that
classical psychology of emotion was characterized - as “mental phenomenon
than synthetism behavior” in both senses of the unification but also to ensure
a stable personality.
Thus, the "affection is a reactive substance, unifying and selectivity rele-
vant in opposites terms of attraction or rejection”, so that "affection directly
and strongly respond and participate in activities and social relationships, then
shape and refine." Cognitive mental processes, especially thought and intelli-
gence, a function strictly specialized which scheme could be simulated by
computer, and affection, from its diffuse forms and to how they high intensi-
ty and complexity, are part of the overall process adaptation of the human
type, basal conditional action and the seizure of the ambience.
I believe at the base of the theory are the following assertions:
• affectivity is built of three evolutionary ways of the psyche: excitabili-
ty, sensitivity and awareness. "Emotion is also experience and communica-
tion, feeling and act, internal process and relationship or conduct." The esta-
blishment of emotionally act are all links up emotional reflex act, including
reverse connection. Emotion is a behavior and a reserve of behavior.
(P.Popescu-Neveanu)
• the most relevant feature of affection is the "joint stabilization function,
the decisive for genes’ person with the function of high plasticity to adapt,
resonant - proactive, participatory, essential for the flexible adequacy to the
conditions and purpose of behaviors."
februarie, 2011 371

P.P.Neveanu refers to the emotional polarization that allows the subject
to see the world with a set of assertions and denials graded, varying the order
of ambiguities and engaging in conflict situations. Besides Gh Zapan,
P.Popescu-Neveanu believes that "the same type of bi-univocal information
relationship develops both in the cognitive and affective.”
Emotional relationships with people and objects are not strictly subordi-
nated intellectual relations, but they are linked to retain their autonomy and
specificity. In relations with the world, "cognitive and emotional values are
involving in the same conditions reciprocal treatment subject-object but are
defined, often are not in line.
The same author says: affective processes involved in acts of knowledge
and, without their subordinates, benefit from their development schemes. The
affectivity is refined and cultivated with intellect without being absorbed by
it.
Prof. Neveanu indicates that affective states are distinct from intellectual
constructions, always remaining behind in terms of organization. A literary
comparison was very successful characterizes the affection bill as "lava" and
knowledge of nature "corpusiar". Indeed, the affection is characteristic of
"tension and the tendency" while for the knowledge structure is specific.
Continuing to make reference to those outlined by P.P.Neveanu on spe-
cific notes, distinctive cognitive and affective human level, he showed that
"people are different as compared incomparably more affective than cogniti-
ve in the report." The explanation that refers to the series of interactions with
the environment and social determination. Emotional self-adjustment is a way
to spread social adjustment based on individual relationships, norms, values.
Affectivity is nothing more than "direct experience of the circumstances of
life in which all the conditions pertaining faced by all present objective con-
ditions, mentioned or designed, mostly these three types overlap", shows
P.P.Neveanu.
For P.Popescu-Neveanu, the term "fact of life" not to be confused with
the objective situation, in the same objectively situation different people in
different stages of their existence will be in different life circumstances. The
author notes that "as their life circumstances, including fact and subjective
conditions in relation to those objectives, including the system of personality
in relation to the environment."
Zlate believes that emotions are triggered by information coming from
the external environment but by their nature are directly generated feelings of
motivation pressure. Schachter by injecting subjects with epinephrine in
terms of information, semi information, ignorance and placebo found that the
strongest emotions arise in situations of semi information and ignorance. This
has led one to believe that the importance of the physiological substrate is not
so much as its cognitive interpretation.
Zajoric, inspired by Schachter, did some experiments in everyday life
and obtained similar results. The famous Swiss psychologist J.Piaget believes
that intelligence and affection are inseparable. In his opinion, affection acts as
an energy source which governs the functioning of intelligence, but not its
structure. Energy behavior reveals her affection while structures reveal cogni-
tive functions. Piaget's commentators consider interesting convergence bet-
ween "stages of development of the intellect" established by Piaget and "sta-
ges of emotional development" of the child established by Freud.
In 1989 Golse compares the two authors mentioned stages by the follo-
wing criteria:
• Degree of organization:
– Freud's stages are in constant state of organization and disorgani-
zation, it interfering leaving behind sediments, fixation points;
– to Piaget they are dynamic balance between levels of cognitive
structures formed, leaving no traces after they have been exceeded;
• The existing gap between affective regression and deterioration of
intellectual:
– the evolution is irreversible to Piaget, children do not return to
intellectual stages already covered;
– Freud thinks there are numerous regressive movements, transient
or permanent; it appears that in these stages of emotional regression and
intellectual body reversal;
• Chronology stages:
– the Piaget stages are a logical timeline;
– Freud, even if there is a certain timeline, it is not mandatory.
Golse argues that besides these distinctive elements there are some of
articulation between Piaget's theory and that of Freud. Thus, the mechanisms
of perception, Freud's incorporation and introspection, are neighbor and com-
februarie, 2011 373

plementary to Piaget's assimilation. Identification mechanism involves a
transformation of matter and therefore approaching the mechanism of accom-
modation.
In essence, the two models are dynamic, based on continuous interaction
between the subject in training and its environment. Whenever a fact cogniti-
ve or affective is internalized will change the subject you are receiving and
therefore it will be available in a defined function to perform subsequent
internalization.
Modern psychology has highlighted several differences between the two
categories of processes:
a) human cognitive processes operate with specialized instruments: the
instrument of thought analysis and synthesis, abstraction and generalization;
in imagination at the annexing and typing, reduction and division ... affective
processes, the man reacts with his whole being.
From this perspective, M. Zlate notes that "affection is a vibration while
organic, psychological and behavioral, it is the whole body tension effects of
attraction or rejection, or avoidance search”.
Affective processes are harmonize or the individual conflict, understood
as a whole, with the world and themselves, with external environment and
what occurs in his own body, but present events and those remembered or
imagined.
b) If the subject makes the object of cognitive processes that attempt to
exhaust the cognitive one, this time he makes the relationship in a way him-
self, for he is the one who "introduced" a particular value or emotional signi-
ficance to the subject reflected.
c) Although affective processes are triggered by cognitive acts such as
seeing a book, listening to music areas, recalling an accident ... they are not
reducible.
What matters are not potencies and cognitive organization of individuals
but also their motivational organization, the report charged object, thought or
imagined needs, their degree of satisfaction.
Zlate notes that "emotional processes although different cognitive pro-
cesses are in close interaction with them. When affective conflict produced by
the collision of emotions, feelings, passions is jointly with cognitive conflict,
the clash of ideas, concepts, and solving methods ... intellectual activity effi-
ciency is higher. Conversely, if the emotional tension decreases, reaching up
to the state of indifference, it will reduce the individual's ability to solve new
problems. The disagreement between rational and emotional lead to transient
adaptation especially when a higher intellectual level is coupled with prima-
ry emotions, violent, blinds''.
The last ten years is an unparalleled process in the scientific study of
emotions. Theories on the nature of emotion have long stuck in the field of
physiology and biology. The borders of psychology could not be done by such
means and required consideration of socio-cultural factors. Janet and Wallon
have made great strides in this regard. In fact, the motivational and emotional
superior structures support is a key personality. Or, if personality is social, and
affection, in her human form, can be explained by genetic and socio-cultural,
to the interpretation of adaptive emotions about the work of the CNS.
Empathy, social status, integration into the group, convictions and beliefs, the
impulse to attack and defense, the feeling of security or insecurity are the
main aspects of an effective adaptation.
In his book "Emotional Intelligence'', D.Goleman opines that "the giving
neurological plays a fundamental role in the way of life called emotional
intelligence: for example, that we are able to master an emotional impulse, to
guess each other's innermost feelings, to deal tactfully with the highest rela-
tionship”, describing an emotional architecture of the brain.
Thus, the limbic system is responsible for affection, considered the cen-
ter of emotions physiologically. Emotions triggered by stimuli acting on the
limbic system, is not directly under the control cortex.
In other words, fear and strong emotions do not disappear by rational.
Limbic brain has certain autonomy in relation to the cortex. A particularly
intense emotion causes a reaction of the limbic system and block any reacti-
ve cortical areas.
Limbic brain is selective and detective role. It is a filter which provides
a selection of stimuli as pleasure, interest, motivation, success.
Interesting information judged by the limbic system is reaching more
quickly to the brain - limbic stimulates cortex areas covered by positive infor-
mation. In case of negative information in relation to emotional, of failure, for
example, they no longer reach the brain, the limbic brain is stopped (the hip-
pocampus).
februarie, 2011 375

Limbic brain has an important role in building long-term memory.
Person record amenity/unpleasant experiences of life ahead of them the posi-
tive and avoiding negative ones. "Our brain does not forget anything in his
past".
Lived action is recorded by the limbic system and passed through the
cortex, becomes reflective. Displaying the limbic brain is the first action, and
then reflection.
Also, the limbic brain is a cognitive role which consists in producing
images. A person with a highly developed limbic system is easier than others
to develop the image; it is preferable to communicate through the images. The
limbic system is the seat of emotions, impulses, long-term memory, the imme-
diate action, denying and development of images.
References to emotion, physiological perspective, are quite rich. Among
other things, are quoted and relatively integrated in a special way of seeing
things even biological research, some in full course wash. An air of overlap-
ping bio-physiological and psychological explanations of emotion floating in
the atmosphere of scientific explanation, sometimes contradictory and full of
sentence biologic inclinations. The psychologist is not exempt from their
knowledge, but can reduce the psychological content of sensibility to physio-
logical mechanisms and should be foreign. To do this, remember the quote
often cited by Andrews, "old" 100 years of the danger of psychological
research of humanity and at hand - today - we have seven biological laws of
emotion, frequently invoked indiscriminately in this area. Do not let us take
away further, no matter how attractive and systematic studies of the limbic
system, which leans Goleman to "small" details (see "admiration" to the
research of Joseph Le Doux and A. Damasio) . It remains, of course, true
effort to be discussed "neutral " to support such research undeniable existen-
ce of two types of intelligence: rational and emotional.
The way you succeed in life is determined by both QI and QE matter
jointly and in a steady living animated intelligent (or smart living): "The old
paradigm held that there is a perfect reason to escape the excitement. The new
paradigm we calls to bring the mind and soul ... that is to wisely use your emo-
tions".
Also, the limbic brain is a cognitive role which consists in producing
images. A person with a highly developed limbic system is easier than others
to develop the image; it is preferable to communicate with the images.
BIBLIOGRAFIE
Arădăvoaice Gheorghe – Comandantul şi arta de a conduce – dimen-

siuni psihosociologice deontologice, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
Auroux Maurice – L'ambiguité humaine, Editions Buchet Chastel, Paris,
1984.
Brown Jason – Mind, Brain and Consciousness, Academic Press, New
York, 1977.
Cosmovici Andrei – Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
Cosmovici Andrei, Iacob Luminiţa – Psihologie şcolară, Editura
Polirom, 1997.
Damasio Antonio – Descartes'Error: Emotion, Reason and Human
Freud Sigmund – Psihologia incoştientului (Opere, 3), Editura Trei,
2000.
Golse Bernard – Le développement affectif et intellectuel de l'enfant,
Masson, Paris, 1989.
Goleman Daniel – Inteligenţa emoţională, Editura Curtea veche,
Bucureşti, 2001.
Golu Mihai – Fundamentele psihologiei sociale, Editura Ex Ponto,
Bucureşti, 2000.
Grama Dinu – Preferinţa interpersonală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
Janet Pierre – La Medicine Psychologique, dans le cadre de la collec-
tion:Les classiques des sciences sociales, 1923.
Mayer John D., Salovey Peter – Emotional Intelligence and the
Construction and Regulation of Feelings in Applied & Preventive Psychology,
Cambridge university Press, 1995.
Miclea Mircea – Psihologie cognitivă, Editura Cluj-Napoca, 1994.
Piaget Jean – Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1975.
Popescu-Neveanu Paul – Curs de psihologie generală, vol. II,
universitatea Bucureşti, 1977.
Radu Ion – Eul, imaginea de sine şi comportamentul în luptă, Editura
februarie, 2011 377

Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1974.
Schachter Stanley – Deviation, Rejection and Communication, in:
Journal of Abnormal and Social Psychology, 1964.
Wallon Henri – Evoluţia psihologică a copilului, Editura Politică,
Bucureşti, 1975.
Zapan Gheorghe – Cunoaşterea personalităţii semenilor, Editura
Miltară, Bucureşti, 1992.
Bucureşti, 1991.
TEHNICĂ
MILITARĂ
ŞI ARMAMENTE
Sumarul rubricii:
Concepţia organizării şi întrebuinţării structurilor de geniu
în statele membre NATO: Marea Britanie 381
Locotenent-colonel Laurenţiu ARIN
Aprecieri asupra posibilităţilor tehnico-tactice ale autovehiculelor

blindate uşoare în misiunile internaţionale 391
Locotenent-colonel dr.Ioan VIRCA
Locotenent-colonel dr.Constantin GRIGORAŞ
Sistemul de rachete sol-aer PECHORA 399

Maior Gabriel DĂNILĂ
Concepţia organizării
şi întrebuinţării
structurilor de geniu
în statele membre NATO
– Marea Britanie –
COLONEL GHEORGHE SOARE
LOCOTENENT-COLONEL LAuRENŢIu ARIN
Abstract
The engineering troops mission is to ensure engineering military
requirements to enable British armed forces to assure the capabilities
required by His Majesty government in peace and in war.
The sorts of missions that have to be accomplished by the engi-
neering troops must include all the types of conflicts and they are very
comprehensive. Among the missions that have to be accomplished by
the engineering troops there are also missions which, in our army, are
specific to other branches or specialities, as the geographic support
insurance or missions which although are found in our army too, are
insured at a complex level (for example preparation and installation of
stations to distribute fuel).
Use and organization conception is relative various (in peace,
engineering structures are trained in engineering military units;
during the field training exercises or when it is received combat mis-
sions, engineering structures are assigned to fighting units). This con-
ception replys much better to the necessity of obtaining maximum
results in terms of ensuring some limited resources.
Cuvinte-cheie: escadron, sprijin de geniu, grup de geniu.
februarie, 2011 381

isiunea trupelor de geniu este de a asigura cerinţele militare de
M geniu pentru a da posibilitatea forţelor armate britanice să asigure
capabilităţile cerute de Guvernul Majestăţii Sale la pace şi război.
Gama de misiuni ce trebuie îndeplinită de trupele de geniu trebuie să
acopere toate tipurile de conflicte şi este foarte cuprinzătoare:
1. mobilizarea/pregătirea forţelor;
2. pregătirea pentru dislocare;
a. asigurarea suportului geografic;
b. informaţiile;
c. planul asigurării genistice;
d. asigurarea resurselor de geniu;
e. asigurarea consilierii de geniu pentru comandanţi, la nivel tactic şi
operativ:
i. întocmirea cerinţelor de geniu în privinţa stabilirii ordinii de
ajungere în teatrul de operaţii;
ii. sprijinul de geniu pe timpul procesului de targeting de geniu (ex.
selectarea infrastructurii care contribuie în mod decisiv la îndeplinirea
misiunii sau evitarea infrastructurii necesare pentru „întărirea păcii”);
iii. programul de pregătire pe linie EOD pe baza ameninţărilor din
teatrul de operaţii;
iv. planificarea fazei de stabilitate post-conflict şi în particular a
Programului Infrastructurii urgente (Emergency Infrastructure
Programme – EIP);
3. intrarea în teatrul de operaţii:
a) curăţarea obstacolelor subacvatice;
b) construcţia facilităţilor de încărcare şi descărcare;
c) amenajarea/repararea punctelor de debarcare maritime şi aeriene;
d) sprijinirea deciziilor comandanţilor în stabilirea locaţiilor necesa-
re asigurării suportului aerian;
e) asigurarea cazării;
f) asigurarea utilităţilor;
g) asigurarea mobilităţii;
h) asigurarea protecţiei Forţei;
i) asigurarea pregătirii de specialitate;
4. susţinerea forţelor în teatrul de operaţii;
5. sprijinul de geniu pe timpul ducerii operaţiilor:
a. asigurarea mobilităţii:
Concepţia organizării şi întrebuinţării
structurilor de geniu în statele membre NATO: Marea Britanie
i. trecerea obstacolelor;
ii. stabilirea căilor de comunicaţii ce pot fi folosite pentru desfăşu-
rarea operaţiilor şi îmbunătăţirea acestora;
iii. asigurarea sprijinului EOD;
iv. asigurarea sprijinului pentru aviaţia înaintată;
b. asigurarea contramobilităţii:
i. interzicerea libertăţii de manevră;
ii. interzicerea rutelor;
c. asigurarea capacităţii de supravieţuire:
i. pregătirea şi construcţia fortificaţiilor şi a lucrărilor de protecţie;
ii. asigurarea asistenţei de specialitate pentru trupele de celelalte
arme;
iii. asigurarea asistenţei pentru alegerea construcţiilor şi a altor
lucrări de infrastructură pentru apărare şi protecţie;
d. alte sarcini;
6. operaţii de stabilitate;
7. redislocare şi reconstrucţie;
8. asigurarea asistenţei umanitare;
9. asigurarea asistenţei în situaţii de urgenţe civile şi dezastre;
10. asigurarea suportului geografic.
Structurile de geniu
din forţele terestre
Militari şi subunităţi
Abilităţile specifice ale geniştilor includ în general abilităţi legate de
construcţii, abilităţi într-o varietate de specializări militare şi abilităţi pentru
conducerea tehnicii. Acestea furnizează fiecărei unităţi de geniu flexibilitatea
de a-şi asuma multiple sarcini în toate mediile. Grupele sunt structurile de
bază în formarea capabilităţilor de geniu şi sunt nivelul de bază la care plani-
ficarea, organizarea şi formarea altor abilităţi sunt combinate cu îndeplinirea
unei varietăţi de sarcini de geniu luptă şi sprijin.
Foreţele terestre britanice deţin abilităţi de geniu luptă şi construcţii într-
un domeniu larg.
• Blindate si amfibii. Capabilităţile trupelor blindate şi amfibii sunt rea-
lizate în principal datorită echipamentului tehnic specific. Oricum aceste
februarie, 2011 383

trupe deţin abilitatea de a-şi asuma majoritatea sarcinilor de geniu luptă, şi
mai puţin a sarcinilor în domeniul construcţiilor (capabilităţile în acest dome-
niu se pot extinde dacă primesc ca întăriri specialişti).
• Cercetare apropiată, sprijin şi EOD. Sprijinul, EOD-ul şi cercetarea
sunt mai puţin flexibile, funcţiile lor fiind strict specializate, aşa cum rezultă
şi din denumire. Oricum ele deţin câteva capabilităţi de geniu luptă şi câteva
abilităţi individuale pentru realizarea construcţiilor improvizate.
• Militarii specialişti. utilajele şi personalul furnizează capabilităţi spe-
cializate. Militarii specialişti şi mijloacele lor specializate sunt parte a esca-
droanelor de geniu sprijin sau a comandamentelor şi escadroanelor de suport
deoarece s-a considerat că nu este nici economic nici funcţional să fie ţinute
ca bunuri pe câmpul de luptă sau al escadroanelor blindate ori amfibii.
Escadroanele
A. Rolul subunităţilor
Escadroanele geniu pentru sprijin nemijlocit şi escadroanele pentru spri-
jin general conţin două la patru subunităţi de geniu, împreună cu o subunita-
te de sprijin, o grupă de comandă şi una de mentenanţă. Toate escadroanele de
sprijin nemijlocit sunt capabile de acţiuni independente, fără întăriri majore.
un comandament de escadron poate primi sau detaşa la un alt escadron una
sau mai multe subunităţi pentru sarcini particulare. Termenii „nemijlocit” şi
„general” descriu rolul unei unităţi/subunităţi, nu capabilităţile sale.
• Sprijinul nemijlocit. Sprijinul nemijlocit este sprijinul de geniu asi-
gurat direct operaţiilor de luptă, de regulă în cadrul unui grup de forţe arma-
te.
• Sprijinul general. Sprijinul general îl reprezintă tot restul consilierii,
expertizei, resurselor şi lucrului executat în sprijinul dislocării.
B. Escadroanele de sprijin nemijlocit

• Escadroanele de geniu blindate şi cele uşoare cuprind subunităţi de
geniu, subunităţi de sprijin, grupe comandă şi grupe mentenanţă. Numărul
subunităţilor şi dotarea acestora depinde de tipul escadronului. Escadronul îşi
poate organiza mijloacele pe sarcini pentru a-şi asigura succesul.
• Escadroanele de geniu comando şi paraşutişti sunt escadroane uşoa-
re, cu rol specializat. Ele sunt legate de formaţiuni speciale.
C. Escadroane de sprijin general
• Escadroanele de sprijin general cuprind subunităţi de geniu, de spri-
jin, grupe comandă şi grupe mentenanţă. Toate specializările de geniu şi con-
strucţii se regăsesc în cadrul escadronului.
• Escadroanele de sprijin aerian cuprind subunităţi de geniu, subunităţi
de sprijin, celule de supervizare a restaurării serviciilor esenţiale şi ale utilită-
ţilor/construcţiilor, grupe comandă şi grupe mentenanţă. Ele pot efectua, în
afară de lucrările specifice sprijinului aerian, şi lucrări specifice geniului luptă
şi construcţiilor.
• Escadroanele EOD cuprind subunităţi de geniu, grupe comandă şi
grupe mentenanţă. Ele sunt optimizate pentru a-şi îndeplini rolul specializat
fie pentru distrugerea muniţiilor convenţionale (CMD), fie pentru căutarea
lor. Militarii pot fi detaşaţi la alte unităţi în sprijinul altor operaţii.
• Escadronul de geniu amfibiu. un singur escadron specializat furni-
zează o gamă largă de capabilităţi de trecere peste cursurile de apă pentru tru-
pele de uscat. Capabilitatea se bazează pe instalaţiile de tip M3 (asemănătoa-
re cu pontoanele dar dotate cu motoare şi instalaţii de guvernare). Instalaţia
M3 este un echipament versatil care poate fi folosit ca să realizeze fie poduri
fie, pentru cursurile mari, portiţe.
D. Escadroanele de sprijin şi comandament

Sunt structuri care furnizează sprijin nemijlocit comadamentelor regi-
mentale şi, prin trupele lor de cercetare (doar regimentele de sprijin nemijlo-
cit), abilitatea de a culege informaţii de geniu pe care să se bazeze consilierea
dată de către comandanţii de regimente şi escadroane, comadanţilor tactici.
Furnizează, de asemenea, o sursă centralizată de expertiză de geniu construc-
ţii, construcţii poduri, realizarea aeriană a câmpurilor de mine, sprijin medi-
cal şi logistic escadroanelor aflate sub comanda regimentului. Pot contabiliza
şi controla materialele de geniu şi sunt capabile, când primesc întăriri, să deţi-
nă depozite de materiale de geniu.
E. Escadroanele de sprijin
Sunt unităţi deţinătoare de gestiuni care furnizează, contabilizează mate-
rialele de geniu în lanţul logistic întrunit, de la zona de sprijin logistic întru-
nit la unităţile înaintate. Ele deţin resurse, instalaţii şi subunităţi de transport
motorizate, şi furnizează sprijin dincolo de comandamente şi escadroane de
sprijin. Ca parte a grupului de geniu al diviziei, al brigăzii logistice sau al
februarie, 2011 385

componentei logistice întrunite a Forţei, asigură, de asemenea, capabilităţi de
reparaţii şi confecţionare pentru unităţile sprijinite. În timp ce elementele de
tip atelier şi resursele escadroanelor de sprijin sunt detaşate în mod excepţio-
nal, instalaţiile cu operatori pot fi furnizate altor unităţi.
F. Escadroanele trupelor teritoriale

Escadroanele de geniu regal ale trupelor teritoriale sunt în principal des-
tinate să antreneze şi să pregătească militari destinaţi augmentării unităţilor
regulate în cadrul celor mai solicitate tipuri de operaţii. Structura acestora
cuprinde subunităţi de geniu şi subunităţi de sprijin. Acestea pot asigura:
1. Augmentarea individuală. Furnizarea unui militar pentru augmen-
tare către elementele de geniu ale unităţilor dislocabile.
2. EOD. Escadroanele EOD din trupele teritoriale sunt inserate în
regimentele EOD.
3. Capabilităţile de comando şi paraşutare. Furnizează augmentarea
cu specialişti către unităţile regulate similare.
4. Sprijinul aerian. Furnizează sprijin aerian către regimentul de spri-
jin aerian dislocat.
5. Sprijinul pentru infrastructură. Furnizează echipe specializate de
geniu (STREs) către grupurile de lucru regulate.
6. Geniu amfibiu. Asigură furnizarea unei subunităţi de geniu amfi-
biu pentru escadronul de geniu amfibiu.
7. Geniu geografic. Asigură un escadron geografic pentru regimentul
de geniu (geografic).
8. Augmentări la nivel subunitate. Furnizarea escadroanelor consti-
tuite pentru operaţii de durată pentru asigurarea capabilităţilor necesare
armatei regulate.
G. Echipele de specialişti geniu regal (STREs)

STREs adună împreună lucrători şi tehnicieni cu grade mici pentru a fur-
niza sprijinul de specialitate pentru sarcinile de construcţii majore, precum şi
lucrări cu funcţii specifice (ex. îmbunătăţirea sistemului de aprovizionare cu
apă, rezervoare CL şi sprijin aerian).
Regimentele de sprijin nemijlocit şi de sprijin general

Regimentele de sprijin nemijlocit şi de sprijin general pot cuprinde esca-
droane blindate, escadroane uşoare, escadroane specializate şi escadroane de
sprijin general, în funcţie de rolul lor. În afară de acestea, toate regimentele
cuprind un comandament şi un escadron de sprijin. În cadrul regimentelor de
sprijin general există un atelier mecanic şi electric care încorporează o grupă
depozitare a corpului logistic. Oricum, regimentele de sprijin nemijlocit date
în sprijin brigăzilor mecanizate şi blindate au doar un detaşament pentru ilu-
minat din cadrul atelierului mecanic şi electric (LAD), şi nu includ echipa de
depozitare a corpului logistic. Deşi rolurile de bază ale regimentelor le iden-
tifică ca „sprijin nemijlocit” sau „sprijin general”, aceste unităţi sunt capabile
de asumarea, la nevoie, a oricărui rol, cu unele întăriri.
Regimentele teritoriale de geniu

Regimentele teritoriale de geniu au misiunea amplă de asigurare a tot
ceea ce înseamnă resurse sau „elemente” în cadrul structurilor. Pentru a înde-
plini acestă misiune, acestea sunt structurate ca unităţi de antrenament care
pot genera soldaţi şi ofiţeri antrenaţi adecvat pentru a-şi ocupa locul ca aug-
mentări individuale sau ca membri în cadrul subunităţilor constituite. Aceste
regimente furnizează tipuri diferite de antrenament pentru sprijinul diferitelor
roluri: sprijin nemijlocit, sprijin general, sprijin aerian, EOD şi căutare. Există
subunităţi independente specializate, capabile să furnizeze mici grupuri spe-
cializate pentru domeniile comando, asalt aerian, geografic şi amfibiu.
Specialiştii trupelor teritoriale de geniu sunt, de asemenea, parte integrantă a
Grupului de Geniu (Sprijin Infrastructură) care aduc personal înalt calificat,
cu abilităţi diverse.
Căutare şi EOD
În acest domeniu există structuri specializate (inclusiv structuri dotate cu
câini pregătiţi pentru căutarea şi descoperirea explozivilor) care furnizează
specialişti EOD nu numai forţelor terestre, ci şi celorlalte structuri din siste-
mul de apărare, precum şi altor departamente guvernamentale.
Sprijinul de geniu
pentru operaţiile aeriene
Sprijinul de geniu luptă pentru batalioanele infanterie pe timpul mane-

vrelor aeriene este de obicei asigurat de către structurile de geniu proprii care
furnizează pregătirea şi echipamentul de specialitate. Sprijinul de geniu pen-
februarie, 2011 387

tru operaţii cu elicoptere poate fi furnizat de o largă varietate de structuri de
geniu din cadrul Forţei întrunite, inclusiv din cadrul unităţilor de geniu luptă
şi geniu sprijin general, deşi opţiunea preferată este folosirea structurilor de
geniu proprii.
Sprijinul de geniu
pentru marină şi aviaţie
unităţile de geniu care sprijină marina se regăsesc sub autoritatea

Brigăzii de Geniu dar sunt comandate/conduse de către Comandamentul
Flotei prin Brigada Comando Infanterie Marină Regală.
unităţile de geniu care furnizează sprijin pentru forţele aeriene se află
sub controlul (la pace) Comandamentului Brigăzii de Geniu.
Sprijinul pentru marină. Rolul structurilor care asigură acest sprijin este
foarte legat de intrarea în teatrul de operaţii, dar utilitatea lor este mai amplă
dacă circumstanţele permit acest lucru. Consilierea de specialitate de geniu şi
managementul facilităţilor sunt furnizate, de asemenea, la solicitare.
Regimentul Geniu Comando cuprinde un comandament de regiment, un
comandament şi un escadron sprijin, un escadron geniu comando, atelier elec-
tric/mecanic şi o secţie de depozitare a corpului logistic.
Sprijinul pentru forţele aeriene acoperă întreaga gamă de misiuni nece-
sare. Comandantul forţelor aeriene se bazează pe un înalt nivel al sprijinului
logistic, bazat de obicei pe aeroporturile/aerodromurile de pe care se conduc
operaţiile aeriene. Rolul geniului este, de aceea, de a furniza majoritatea spri-
jinului de geniu pentru infrastructura aeroporturilor/aerodromurilor, fie mili-
tare sau civile, din necesitatea de a asigura păstrarea la minimum a limitărilor
operaţionale impuse comandantului forţei aeriene de către infrastructura baze-
lor (aerodromurilor).
Există elemente mobile şi statice:
A. Grupul de Geniu (geniu aviaţie)
Misiunea grupului este de a sprijini escadrilele (formaţiunile) expediţio-
nare din R.A.F. în timpul operaţiilor, oriunde se desfăşoară acestea. Prin crea-
rea de baze înaintate ale aviaţiei ca opţiune viabilă se înregistrează creşteri ale
flexibilităţii, concentrare şi reacţie a puterii aeriene. Grupul de Geniu (geniu
aviaţie) are trei elemente:
1. un comandament care cuprinde o escadrilă (formaţiune) sprijin aer cu
o echipă specializată de geniu pentru infrastructură (geniu aviaţie) integrală şi
o echipă de antrenament, încercări şi evaluări. Personalul Comandamentului
furnizează celula Geniu Regiment din cadrul Comandamentului Componentei
Aeriene Instruite (JE AC HQ);
2. două regimente regulate, fiecare cuprinzând două escadroane (geniu
aviaţie), un comandament, un escadron sprijin şi atelierul electric/mecanic de
geniu;
3. două regimente care furnizează componenta Grupului de Geniu (geniu
aviaţie) în sprijinul sau către forţele aeriene şi pentru sarcini de mare amploa-
re un escadron (geniu aviaţie).
O echipă pentru recunoaştere, planificare şi resurse şi un grup de lucru
sunt pregătite pentru a putea pleca la 48 de ore de la alertare, iar elementele
de comandament şi escadronul de conducere a sprijinului aerian în cinci zile.
Celelalte elemente ale regimentului regulat au la dispoziţie 10 zile pentru pre-
gătirea plecării.
B. Grupul Lucrări Geniu (Baze Aeriene)
Comandamentul Grupului Lucrări Geniu (Baze Aeriene) şi echipele spe-
cializate de geniu pentru infrastructură (geniu aviaţie) ale sale au în compu-
nere, în principal, ofiţeri de geniu, maiştri militari şi subofiţeri cu grade supe-
rioare, precum şi un număr mic de personal din forţele aeriene. Rolul acestui
grup este de a furniza sprijin tehnic în timp de pace pentru bazele şi posturile
forţelor aeriene din întreaga lume. Acest sprijin continuă pe timp de criză sau
pe timp de război.
Personalul Grupului Lucrări Geniu (Baze Aeriene) se constituie ca o
bază de selecţie cu expertiză tehnică care poate fi utilizată de către Grupul de
Geniu (geniu aviaţie) pe timpul dislocărilor în teatrele de operaţii.
Comandamentele Întrunite
Permanente (PJHQ)
Nu există o structură (secţie, divizie etc.) în cadrul PJHQ, deşi există

posturi/funcţii de geniu în statele de organizare ale PJHQ. Şeful Geniului din
Comandamentul Forţelor Terestre şi Comandantul Brigăzii de Geniu consilia-
ză conducerea PJHQ. Şeful Geniului furnizează consiliere membrilor consi-
liului forţelor terestre pe nevoile specifice de geniu.
februarie, 2011 389

Organizarea sprijinului
geografic
Sprijinul geografic diferă de alte forme ale geniului militar prin aceea că
aplicarea sa are o anvergură mai mare, geniştii geografi furnizând sprijin la
nivelurile tactic, operativ şi strategic. Sprijinul geografic se ocupă de furniza-
rea informaţiilor geo-spaţiale (GEOINT) şi pentru realizarea acestei sarcini se
bazează pe un mediu informaţional întrunit.
Grupul de Colectare a Informaţiilor (ICG)

ICG este o ramură a ministerului apărării ce răspunde de furnizarea
informaţiilor, serviciilor de informare şi elementelor Forţei către ministerul
apărării, incluzând forţele dislocate şi alte departamente guvernamentale şi
parteneri internaţionali, pentru a sprijini luarea deciziei (la nivel tactic) şi
acţiunea în sprijinul îndeplinirii obiectivelor apărării. Directorul ICG se
subordonează directorului general pentru colectarea informaţiilor (DGIC), iar
acesta se subordonează şefului informaţiilor apărării (CDI). ICG cuprinde un
comandament şi patru unităţi.
a. Organizaţia serviciului întrunit de comunicaţii (JSSO). JSSO fur-
nizează către ICG informaţiile de comunicaţii necesare.
b. Centrul de cercetare aeriană întrunită (JARIC). JARIC îndeplineş-
te solicitările de informaţii gen imagini foto a ICG.
c. Organizaţia geo-spaţială şi aeronautică întrunită (JAGO). JAGO
furnizează ICG sprijinul geografic pentru dislocare în teatrele de operaţii.
d. Centrul geografic al apărării (DGC). DGC procură, produce, dise-
minează şi face managementul informaţiei geografice.
BIBLIOGRAFIE
AJP-01(D), Allied Joint Doctrine.

AJP-03, Allied Joint Operations.
ATP-52, Doctrina NATO a trupelor de geniu.
Military Engineering. www.militaryengineering.com
Aprecieri asupra
posibilităţilor
tehnico-tactice
ale autovehiculelor
blindate uşoare în
misiunile internaţionale
LOCOTENENT-COLONEL DR.IOAN vIRCA
LOCOTENENT-COLONEL DR.CONSTANTIN GRIGORAŞ
Résumé
La technologie affecte notre vie dans tous ses aspects. Elle a créé
des changements majeurs dans tous les domaines de la société: écono-
mique, politique et, naturellement, dans l'armée. Ces dernières anné-
es, des changements fondamentaux ont eu lieu au niveau strategigue
dans la façon de faire la guerre, principalement en raison de décou-
vertes scientifiques et technologiques. Le montant de la haute techno-
logie pourrait être vu clairement dans les deux conflits dans le golfe
Persique (1991 et 2003).
L'utilisation de la technologie comme multiplicateur de force est
devenue une axiome au cours des deux dernières décennies. La que-
stion est liée aux experts d'identifier les combinaisons de technologies
pour créer la puissance de combat optimale pour une structure mili-
taire..
Cuvinte-cheie: blindate, transportor, Humvee, Piranha, striker.
februarie, 2011 391

ehnologia influenţează viaţa noastră în toate aspectele sale. Ea a
T creat schimbări majore în toate domeniile societăţii: în afaceri, în
politică şi, nu în ultimul rând, în domeniul militar. În ultimii ani s-au produs
mutaţii fundamentale la nivel strategic în privinţa modului de ducere a războ-
iului, în special datorită descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice. valoarea unei
tehnologii superioare s-a putut vedea foarte clar în ambele conflicte din
Golful Persic (1991 şi 2003).
Folosirea tehnologiei ca multiplicator de forţă a dobândit o valoare de
axiomă în ultimele două decenii. Problema care se ridică în faţa specialiştilor
este legată de identificarea acelor combinaţii de tehnologii care să creeze
puterea de luptă optimă pentru o structură militară.
Pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor terestre, în special în etapa
post-conflict, sunt necesare vehicule blindate, foarte mobile, având o protec-
ţie prin blindaj corespunzătoare, în condiţiile utilizării unui număr minim de
militari şi existenţei unor resurse logistice minime în teatrul de operaţii.
Concluziile rezultate din analiza conflictelor actuale au determinat o
redefinire doctrinară a nivelului şi metodelor de întrebuinţare a unor structuri
şi mijloace deja existente şi stabilirea unor strategii noi privind dotarea şi
organizarea forţelor.
Blindatele – componentă
de putere a Forţelor Terestre
Blindatele au avut dintotdeauna un rol decisiv în ducerea acţiunilor mili-

tare, fie că este vorba de operaţii de luptă sau operaţii de stabilitate şi sprijin.
Când analizăm factorii care determină locul ocupat de o identitate (armă,
gen de armă, categorie de forţe ale armatei etc.), avem în vedere legătura şi
totodată diferenţa specifică ce există între aceştia şi factorii ce determină suc-
cesul în luptă.
Este de înţeles faptul că problematica luptei blindatelor nu poate fi ruptă,
nu poate fi privită izolat de problematica războiului în ansamblu, de acei fac-
tori care influenţează şi determină desfăşurarea şi deznodământul războiului,
indiferent dacă sfera de acţiune a acestora este mai largă.
Totuşi, particularizând, blindatele luate în ansamblul lor, cu mici excep-
ţii s-au impus cu autoritate pe câmpul de luptă prin calităţile şi însuşirile de
Aprecieri asupra posibilităţilor tehnico-tactice
ale autovehiculelor blindate uşoare în misiunile internaţionale
învingător pe care le are, insuccesele datorându-se incapacităţii şi nepricepe-
rii comandanţilor de a le folosi. Acest aspect se datorează necunoaşterii blin-
datelor, nu relei-voinţe a decidenţilor.
În acest context, din studiul literaturii de specialitate şi, mai ales din
experienţa acumulată, apreciem şi supunem atenţiei următorii factori care
conferă blindatelor calitatea de componentă de putere a Forţelor Terestre:
– cantitatea şi calitatea blindatelor, precum şi a personalului ce o
încadrează;
– factorul moral, considerat drept un factor subiectiv, deosebit de
important, care exprimă gradul de instruire, existenţa unei discipline
ferme liber consimţite, determinismul psihologic, susţinute de calitatea şi
competitivitatea ridicată a blindatelor din dotare;
– factorul teren, reprezentând în fapt infrastructura puterii acţionale a
blindatelor;
– menţinerea cooperării neîntrerupte între blindate, subunităţi, struc-
turi de conducere, precum şi cu structurile de sprijin şi susţinere;
– caracterul decisiv al acţiunilor, presupunând posibilitatea neutrali-
zării în timp scurt a adversarului;
– autonomia acţională, factor propriu blindatelor conferit de următoa-
rele caracteristici: putere de foc, protecţie şi mobilitate.
Posibilităţi tehnico-tactice
ale blindatelor uşoare intrate
recent în dotarea Armatei
Române
unităţile şi subunităţile din Forţele Terestre participante la misiunile

internaţionale în cadrul teatrelor de operaţii au în dotare diferite categorii de
tehnică militară de transport şi luptă, corespunzătoare specificului misiunilor
pe care le au de îndeplinit, care au de rezolvat o adevărată provocare în reali-
zarea unui nivel adecvat de protecţie a forţei şi a unei capacităţi reale de
supravieţuire faţă de focul inamicului, fără a dispune de o protecţie pasivă
semnificativă.
una din aceste categorii intens solicitată de realitatea actuală a teatrelor
de operaţii este reprezentată de vehiculele blindate uşoare, ce dispun de cali-
februarie, 2011 393

tăţi dinamice, protecţie şi luptă ridicate.
Astfel, concepţia de realizare sau modernizare a vehiculelor blindate
uşoare moderne şi a transportoarelor blindate a pornit de la specificul misiu-
nilor pe care le execută forţele luptătoare în teatrele de operaţii, cum ar fi:
– recunoaşterea şi ducerea luptei în câmpul tactic;
– evacuarea răniţilor;
– blocarea unor comunicaţii terestre;
– protecţia şi deplasarea ofiţerilor de legătură;
– operaţiuni de comando;
– patrulare şi escorta oficialităţilor militare şi civile;
– paza unor obiective civile etc.
Pentru a putea îndeplini cu succes aceste misiuni, autovehiculelor li s-au
impus o serie de cerinţe tehnico-tactice:
– fiabilitate ridicată;
– posibilităţi multiple de configurare (transport persoane, de cerceta-
re–observare, ambulanţă, de luptă etc.);
– dotare cu sisteme de arme (mitraliere, aruncătoare, rachete, tunuri);
– dotare cu aparatură de ultimă generaţie de comunicaţii şi de mana-
gementul misiunilor;
– dotare cu dispozitive moderne de mascare şi de protecţie împotriva
detectării radar, laser sau infraroşu, precum şi cu sisteme non–toxice anti-
incendiu;
– să poată funcţiona în zone climatice aride;
– să facă faţă deplasărilor pe drumuri şi terenuri intens prăfuite;
– materialele nemetalice din construcţia diverselor ansambluri şi
subansambluri să facă faţă regimurilor termice ambiante bruşte la trecerea
de la zi la noapte şi invers;
– să asigure condiţii de lucru corespunzătoare pentru personalul trans-
portat în maşinile de luptă, prin montarea instalaţiilor de aer condiţionat;
– să fie interoperabile cu tehnica folosită de forţele participante în
cadrul coaliţiei (carburant unic, lumini, cuple mecanice, electrice, pneu-
matice, cârlige de tracţiune/remorcare etc.);
– să aibă gabaritul compatibil pentru a putea fi transportate cu aero-
nave speciale, în scopul înlocuirii lor în teatrul de operaţii sau executării
unor reparaţii de nivel ridicat în ţară;
– să dispună de capacitate mărită de deplasare şi trecere în teren greu;
– să asigure protecţie împotriva focului armamentului uşor de infan-
terie, a schijelor de mine şi proiectilelor;
– să dispună de posibilităţi de executare a focului cu armamentul
individual din interiorul maşinii;
– să dispună de posibilităţi de mascare prin perdele de fum;
– să dispună de posibilităţi de observare a terenului pe timp de noap-
te etc.
Nivelul operaţional-tactic de întrebuinţare a vehiculelor blindate, în
general, poate fi apreciat cu ajutorul următoarelor criterii: mobilitate, putere
de foc şi protecţie.
În concepţia veche de folosire a blindatelor, ordinea celor trei criterii,
după importanţa lor, era cea exprimată anterior.
unul din mijloacele de luptă actuale folosite de insurgenţi în teatrele de
operaţii este reprezentat de dispozitivele explozive improvizate (EOD),
comandate de la distanţă.
Astfel, utilizarea pe scară tot mai largă şi complexă a acestor mijloace,
urmată de surprinderea forţelor proprii în ambuscade şi ducerea unor lupte
într-un raport de forţe necunoscut şi nesigur, determină reaşezarea celor trei
criterii de apreciere a posibilităţilor tehnico–tactice ale vehiculelor blindate
după următoarea importanţă: protecţie, putere de foc şi mobilitate.
Ca atare, soluţiile viabile de reducere a pierderilor umane în acţiuni spe-
cifice teatrelor de operaţii rămân creşterea protecţiei personalului şi principa-
lelor ansambluri ale maşinii, echiparea maşinilor de luptă cu armament mai
puternic şi mijloace de mascare proprii şi îmbunătăţirea caracteristicilor de
mobilitate (viteză, cuplu motor, forţă de tracţiune, aderenţă, caracteristici de
trecere în teren greu etc.).
Creşterea protecţiei personalului şi principalelor ansambluri ale maşinii
poate fi obţinută prin realizarea structurilor de bază ale autovehiculelor din
oţeluri speciale, de elasticitate ridicată, în configuraţie modulară de plăci blin-
date, ceea ce conferă rezistenţă şi protecţie sigură la acţiunea diferitelor mij-
loace de distrugere şi la răsturnare.
În ceea ce priveşte puterea de foc a blindatelor uşoare, ea poate fi spori-
tă prin montarea de mitraliere, instalaţii de lansare a rachetelor antitanc şi
aruncătoare de grenade antitanc.
unul din vehiculele de luptă blindate pe roţi intrat în dotarea batalioane-
lor de infanterie din Forţele Terestre este transportorul Piranha III C.
Fiind caracterizat de mobilitate ridicată, având o protecţie balistică varia-
bilă crescută, un blindaj performant dotat cu kituri de protecţie împotriva
februarie, 2011 395

minelor şi a armelor de nimicire în masă, echipat cu o mitralieră de calibrul
12,7 mm, transportorul poate executa cu succes misiunile de stabilitate şi în
sprijinul păcii în teatrele de operaţii.
Alte două modele de vehicule blindate uşoare pe roţi, de acelaşi tip,
HuMvEE – M 1113 şi M 1114 se află în dotarea forţelor pentru operaţii spe-
ciale şi permit îndeplinirea corespunzătoare a misiunilor în teatrele de opera-
ţii.
vehiculele sunt fiabile, robuste şi rapide, fiind special concepute şi efi-
ciente în zone macroclimatice calde.
Se deplasează uşor în teren accidentat, având capacitate mare de trecere,
chiar dacă numai o singură roată are aderenţă.
În formula roţilor 4×4 rezistenţa la înaintare este mai mică, spre deose-
bire de vehiculele blindate în formula roţilor 6×6 sau 8×8, la care apariţia
fenomenului «circulaţiei de putere» poate apărea mai frecvent, fapt ce condu-
ce la alunecarea parţială a roţilor pe sol şi, în consecinţă, la pierderi din ener-
gia produsă în cilindrii motorului.
Beneficiază de o uşoară protecţie balistică, datorită formei plane şi cu
îmbinări rectilinii a caroseriei şi pot fi paraşutate fără demontarea unor ele-
mente de caroserie.
vehiculele sunt uşor blindate, materialul fiind realizat dintr-o combinaţie
de oţel cu kevlar, capabil să reziste la exploziile dispozitivelor electronice
improvizate şi armamentului de infanterie de calibru mic.
Motoarele celor două vehicule sunt puternice, având puterea de aproxi-
mativ 190 CP fiecare, fiind supraalimentate cu ajutorul unei turbine ce folo-
seşte energia gazelor arse rezultate din arderea motorinei în cilindrii motoru-
lui, surplusul de oxigen permiţând o ardere mai completă a fluidului motor.
Transmisia automată oferă posibilitatea deplasării rapide pe şosea şi dru-
muri cu structură tare, iar pe drumuri grele sau în afara acestora, ori în mlaş-
tini sau deşert, permite optimizarea cuplului motor, sporind astfel forţa de
tracţiune la roţi.
Mobilitatea vehiculelor poate fi îmbunătăţită şi prin utilizarea sistemului
de umflare a pneurilor din mers, comandat de către mecanicul conductor.
valorile ridicate ale puterii specifice, de circa 35 CP/t, mult peste cele ale
autovehiculelor obişnuite, permit de asemenea obţinerea unor performanţe
dinamice la tracţiune şi la frânare.
Posibilităţile de traversare a rampelor logitudinale şi transversale, de
peste 70%, respectiv peste 60%, permit deplasarea vehiculelor pe porţiuni de
drum cu rampe lungi şi dese, putând astfel îndeplini misiuni specifice în teren
complex.
Autonomia de mers sau raza medie de acţiune a celor două vehicule
situată între 450-600 km, iar cu ajutorul combustibilului păstrat în canistrele
din portbagaj ajungând până la circa 900 km, permite îndeplinirea unor
misiuni la distanţe considerabile.
Adâncimea vadului traversat de maxim 1,2 m reprezintă o altă caracte-
ristică cu valoare ridicată, spre deosebire de alte vehicule militare pe roţi, de
circa 0,8-1,0 m, obligate să traverseze cursuri de apă şi fără să aibă din con-
strucţie posibilitatea de a trece prin plutire.
Soluţii viabile de implementare

a noi concepte privind
modernizarea blindatelor
Ca element de referinţă ne-am oprit atenţia asupra brigăzii „STRYKER”

din armata SuA, una dintre caracteristicile de bază ale acesteia fiind versati-
litatea platformelor de luptă. Cu alte cuvinte, structurile brigăzii sunt dotate
cu un singur tip de mijloace de luptă, transportorul blindat „STRYKER”,
adaptat corespunzător structurii respective.
Această platformă poate fi transportor de trupe, autotun, mijloc antitanc,
vehicul de comandă şi control etc.
versatilitatea este cea care oferă brigăzii o mare flexibilitate datorită
interschimbabilităţii platformelor şi reducerii masive a costurilor legate de
susţinerea tehnicii în operaţie.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că transportorul amfibiu blindat
«Zimbru» poate reprezenta un bun punct de plecare în dotarea unei structuri
de tip «STRYKER». În sprijinul acestei afirmaţii stau modul de comportare a
transportorului în teatrele de operaţii în care sunt implicate trupele noastre,
precum şi faptul că producătorii săi au prezentat deja şi variante dotate cu alte
sisteme de armament. De asemenea, există proiecte de întrebuinţare a acestei
platforme pentru transportul aruncătoarelor, ambulanţe şi vehicule de coman-
dă şi control.
Această soluţie are, în opinia noastră, şi două provocări majore. În pri-
mul rând este vorba de adaptarea platformei ca tun, respectiv obuzier autopro-
februarie, 2011 397

pulsat, fără a–i creşte semnificativ greutatea, iar în al doilea rând, este vorba
de dotarea tuturor platformelor cu mijloace de comunicaţie digitale necesare
interconectării în reţea. Considerăm că acest al doilea aspect este cel mai difi-
cil de realizat nu numai datorită costurilor implicate de achiziţionarea acestor
echipamente, ci şi datorită necesităţii găsirii unor soluţii tehnice pentru mon-
tarea lor pe tehnică.
Soluţia de echipare a blindatelor uşoare cu armament mai puternic sau
chiar cu turelă de tanc se află în atenţia specialiştilor militari, reprezentând de
fapt o altă generaţie conceptuală de maşină de luptă. Spre exemplu, transpor-
torul blindat din fig. nr.5, denumit «Mobile Gun System», este echipat cu o
turelă de tanc dispusă pe plafonul camerei desantului, reconfigurând acest
compartiment al maşinii şi ocupând o parte însemnată pentru muniţie şi con-
ducerea focului. Extrem de mobil, beneficiază de o viteză de deplasare de
peste 100 km/h şi de manevrabilitate sporită în teren neaccidentat.
În concluzie, aceste aprecieri teoretice asupra posibilităţilor tehnico–tac-
tice ale vehiculelor blindate menţionate demonstrează potenţialul de luptă al
acestora. Desigur, realitatea teatrelor de operaţii poate să surprindă în situaţii
nefavorabile operativitatea lor, datorită multitudinii de factori perturbatori.
Nu există vehicule blindate care să nu poată fi distruse şi atunci ne întrebăm
«de ce le mai folosim ?». un răspuns ar fi faptul că ele au capacitate de reac-
ţie, mobilitate, prezintă un anumit nivel de protecţie şi pot fi adaptate la
mediul operaţional în care se desfăşoară acţiunea militară. Nu trebuie să uităm
că niciun sistem de armament nu este întrebuinţat singur într–o operaţie mili-
tară (şi aici intervine arta specialiştilor militari de utilizare într–o concepţie
unitară a tuturor capacităţilor militare la dispoziţie pentru asigurarea succesu-
lui misiunii cu resurse minime şi dacă se poate fără pierderi materiale, dar mai
ales umane). Dotarea cu tehnică modernă a Armatei Române este mai mult
decât necesară, însă drumul spre modernitate şi modernizare nu a fost nicio-
dată uşor. El presupune eforturi umane şi materiale considerabile şi uneori nu
duce la rezultatul dorit. Însă, realitatea a demonstrat şi demonstrează că cine
nu ţine pasul cu vremurile, mai devreme sau mai târziu va plăti. Exemplul
Franţei în prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial este elocvent.
Franţa nu a fost înfrântă în 1940 datorită inferiorităţii numerice sau tehnice, ci
datorită încremenirii în doctrine învechite. Eminentul strategist Hervé
Coutau-Bégarie afirma că un stat are în faţă două opţiuni când vine vorba de
transformare: poate copia un model deja existent sau poate să-l adapteze
nevoilor şi intereselor sale.
Sistemul de rachete
sol-aer PECHORA
MAIOR GABRIEL DăNILă
Résumé
La Fédération de Russie a décidé, en 2000, de moderniser le sys-
tème de missiles sol-air affin de le rendre plus attrayant pour les
clients nationaux. La nouvelle version de S-125 Petchora M2 est mis
en évidence par l'amélioration de radar à 27 km, la probabilité accrue
d'un missile pour détruire une cible, de meilleures garanties contre les
interférences et la capacité d'engager plusieurs cibles. Pechora M2,
fabriqué par la société Defense Systems, est une mise à niveau des
missiles sol-air S-125 Petchora M1, qui est encore dans l'arsenal de
sept pays membres de la CEI, ainsi que de missiles connexes. Bien que
le system sol-air Pechora M2 est fourni avec de nouveaux missiles et
5V27DE 5V27D qui ont une version améliorée de la détonateur et du
fusible radio, le système de missiles sol-air peut utiliser les anciens
missiles 5V27, qui sont plus économiques pour l'Armée de terre.
Cuvinte-cheie: antiaerian, rachete, sol-aer, Pechora.
istemul de rachete sol-aer Pechora M2, fabricat de compania

S Defense Systems, este o versiune modernizată a sistemului de
rachete sol-aer S-125 Pechora M1, pe care încă îl deţin şapte ţări membre ale
Comunităţii Statelor Independente, împreună cu rachetele aferente. Cu toate
că sistemul de rachete sol-aer Pechora M2 este livrat împreună cu noile rache-
te 5v27D şi 5v27DE, care au o variantă îmbunătăţită a detonatorului şi foco-
februarie, 2011 399

sului radio, sistemul de rachete sol-aer poate utiliza vechile rachete 5v27,
care sunt mai economice pentru armată. Sistemul de rachete sol-aer Pechora
este destinat pentru nimicirea apărării aeriene cu baza la sol împotriva atacu-
rilor cu avioane de bombardament, rachete cu aripi, aerostatelor automate şi a
altor ţinte aeriene, în orice condiţii meteo, de timp şi de anotimp. În unele
cazuri poate fi folosit pentru nimicirea ţintelor terestre sau de la suprafaţa
apei.
Acest sistem de rachete sol-aer poate nimici ţinte aeriene cu veteze de
până la 1 500 km/h situate la înălţimi de până la 5 km şi la o distanţă de până
la 12 km. Acest sistem de rachete sol-aer nu e dislocat în Asia de Sud-Est,
deoarece Federaţia Rusă se temea că Forţele Aeriene ale Statelor unite vor
analiza rapid design-ul său pentru a găsi slăbiciunile proiectului în vederea
dezvoltării contramăsurilor eficiente, aşa cum au făcut-o cu succes cu S-75
Dvina / SA-2 Guideline.
Sistemul de rachete sol-aer S 125 Pechora / SA-3 GOA a fost utilizat pe
scară largă către Irak în timpul războiului dintre Iran şi Irak.
În timpul campaniei Desert Storm, sistemul de rachete sol-aer S-125
Pechora / SA-3 Goa nu a funcţionat la parametri optimi, deorece a fost com-
promis ca urmare a capturării de către israeliani a sistemului radar SNR-125.
În schimb, Federaţia Rusă a exportat sistemul de rachete sol-aer S-125
Pechora în Egipt, pentru a contracara forţa inovatoare a forţelor aeriene israe-
liene. Instructorii Federaţiei Ruse au doborât mai multe avioane israeliene în
timpul războiului, cea mai mare parte Phantom F-4E şi cel puţin un A-4
Skyhawk.
În Egipt, terenul nisipos s-a dovedit problematic pentru vehicule cu roţi,
care au fost de multe ori înlocuite cu tractoare de artilerie pe şenile AT-S.
Experienţa operaţională din Orientul Mijlociu a condus la upgradarea
sistemului de rachete sol-aer S-125, devenind S-125M1, menit să îmbunătă-
ţească contramăsurile şi performanţa acestuia.
Sistemul de rachete sol-aer S-125 Pechora M1 / SA-3B GOA este prima
variantă îmbunătăţită a sistemului de rachete sol-aer S-125 Pechora. Această
primă variantă se evidenţiază prin îmbunătăţirea cinematicii rachetelor sol-
aer, a nimicirii ţintelor aeriene la înălţimi mici şi îmbunătăţirea caracteristici-
lor privind descoperirea şi recunoaşterea ţintelor aeriene.
Sistemul de televiziune 9Sh33A Karat 2 a fost adăugat pentru a oferi
unghiul de urmărire optic în condiţii de lumină naturală.
A fost proiectată o nouă rachetă mai eficientă, grea şi mai rapidă, sub
Sistemul de rachete sol-aer PECHORA
denumirea de 5v27D. Partea artileristică 5P73 este destinată pentru păstrarea,

ochirea şi lansarea rachetelor v-601P/5v27 dispuse pe grinzi directoare.
Părţile mari componente ale rachetei:
1. Antena pentru formarea şi transmiterea semnalelor de comandă
necesare dirijării rachetei la ţintă
2. Focos radio 5E18
3. Cârme de comandă
4. Încărcătura de explozie 5P18 (72 kg)
5. Antena de recepţie
6. Traductor
7. Convertor
8. Acumulatori
9. Pilot automat 5A22/APS-600
10. Modul de comandă-control-legătură 5u42/uR-20A
11. Eleron de control
12. Eleron de comandă
13. Motor de marş (151 kg)
14. Rezervor de aer comprimat
15. Iniţiator motor de marş
16. Aripi de stabilizare
17. Motor de start 5S45/PRD-36
18. Pivot de stabilizare
O baterie de rachete sol-aer S-125M1 se compune din:
februarie, 2011 401

- staţie radar SNR-125 uNv - tractat;
- grup electrogen 5E96 - tractat;
- rampă de lansare 5P71 / 5P73 - tractat;
- transportor PR-14A/AM – ZIL 131;
- staţie de radiolocaţie P-15M - ural-375;
- interogator IFF 1L22 Parol 4 / 75E6 Parol 3 - KrAZ-255;
- radioaltimetru PRv-10 Konus / PRv-11 vershina – tractat.
Caracteristicile tehnico-tactice de bază ale sistemului de rachete sol-aer
S-125 Pechora M1 sunt:
• Canal-ţintă: 1
• Distanţa maximă de detectare a ţintei: 80 km
• viteza maximă pentru ţintă vine: 700 m/s
• viteza maximă pentru ţintă se duce: 300 m/s
• Altitudinea minimă: 0,02 km
• Altitudinea maximă: 8 km
• Limita minimă a zonei de nimicire: 3,5 km
• Limita maximă a zonei de nimicire: 17 km
• Distanţa înclinată a zonei de nimicire: 24,8 km
• Parametrul ţintei: 16,5 km
• Sisteme de protecţie împotriva bruiajului: spectrul densităţii de bruiaj
24 W / MHz
• Probabilitatea de nimicire a ţintei cu o rachetă împotriva:
- unui avion tactic: 0,45 – 0,87
- unui elicopter: 0,17 – 0,67
- unei rachetă de croazieră: 0,04 – 0,48
- unui avion manevrier: 0,20 – 0,50
În 2000 Federaţia Rusă a decis să modernizeze sistemul de rachete sol-
aer pentru a-l face mai atractiv pentru clienţii naţiunii. Noua variantă S-125
Pechora M2 se evidenţiază prin îmbunătăţirea caracteristicii radarului la 27
km, prin probabilitatea crescută a unei rachete de a distruge o ţintă, măsuri de
protecţie mai bună împotriva bruiajului şi capacitatea de a angaja mai multe
ţinte. Sistemul de rachete sol-aer Pechora a avut o capacitate sporită împotri-
va rachetelor de croazieră, după cum s-a observat în 2003, când sistemul de
rachete sol-aer Pechora M2 a fost testat împotriva rachetelor-ţintă cu rază
medie şi scurtă de acţiune Strizh-2, respectiv Strizh-3.
Noul sistem de rachete sol-aer Pechora M2 este mobil şi poate fi redislo-
cat în 20-25 minute, comparativ cu trei ore care erau necesare pentru a depla-
Sistemul de rachete sol-aer PECHORA
sa versiunea precedentă. Aceasta este de importanţă crucială pentru sistemul

de apărare antiaeriană, deoarece bătăliile aeriene nu durează mult, iar sistemul
de rachete sol-aer, cu cât poate fi deplasat mai repede, cu atât are şanse mai
mari de supravieţuire până la următoarea bătălie.
Mai mult, noul sistem de rachete sol-aer este rezistent la bruiaj şi poate
face faţă cu succes sistemelor ECM (de contramăsuri electronice) şi rachete-
lor inamice. Chiar şi sofisticatele rachete anti-radar Harm nu sunt în măsură
să lovească sistemul de rachete sol-aer Pechora M2. Spre deosebire de prede-
cesorul său, care are o rază de 26 km, sistemul de rachete sol-aer Pechora M2
poate lovi un avion inamic situat la 35 km distanţă.
Punctele de comandă ale sistemului de rachete sol-aer Pechora M2 sunt
localizate până la 300 m de lansatoarele de rachete. Comandanţii dau ordine
de la distanţă prin intermediul reţelelor optronice şi cifrate, care protejează
echipamentul de control al comunicaţiilor şi angajării de sistemele ECM ale
inamicului în cazul atacurilor aeriene.
Sistemul de rachete sol-aer Pechora M2 dispune de o reţea optronică
cuprinzând un canal Tv şi un canal de imagistică termică, permiţându-i să
februarie, 2011 403

atace şi distrugă ţinte aeriene pe timp de zi şi de noapte. În consecinţă, siste-
mul de rachete sol-aer Pechora M2 poate lovi avioane de luptă F-16 la o dis-
tanţă de 30 km şi avioane mai mari la peste 35 km.
Sistemele modernizate de rachete sol-aer Osa-AKM, Tor-M1 şi Buk-
M1-2 au reţele optronice similare, însă sistemul de rachete sol-aer Pechora
M2 poate acoperi o arie repartizată pentru şase sau opt sisteme Osa sau Tor.
Acesta este un avantaj serios în ce priveşte raportul preţ-eficienţă în luptă.
Amplasarea de sisteme de rachete sol-aer Pechora M2 modernizate de-a
lungul graniţei privează potenţialul agresor aerian sau terorist de factorul-sur-
priză. Ţintele care sosesc pot fi distruse cu mult înainte ca acestea să loveas-
că centrele industriale, economice şi culturale ale ţării.
Misiunea SuA în Irak a condus la o creştere a cererii pentru rachete
Pechora-2M în Orientul Mijlociu. Potrivit ministrului rus al apărării: "Cererile
pentru sisteme de armament rus au crescut ... vă mulţumesc pentru publicita-
te gratuită". Analiştii în domeniul apărării au speculat că Federaţia Rusă şi-a
vândut sistemul de rachete sol-aer Pechora M2 în Siria, Iran, şi, probabil,
Regatul unit al Arabiei Saudite. Această tendinţă cel mai probabil va conti-
nua în perioada următoare.

Fortele Terestre - BTM - 2011-1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fortele Terestre - BTM - 2011-1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

for]ele terestre

BULETIN DE TEORIE MILITAR~ EDITAT DE

SUPLIMENT AL „REVISTEI FOR}ELOR TERESTRE“

Responsabilitatea integralã a asumãrii intelectuale a articolelor

Aspecte fundamentale privind managementul carierei subofiţerilor şi

Particularităţi ale adaptabilităţii fetelor la mediul

Cooperarea civili-militari, o responsabilitate atât civilă, cât şi militară 43

Investigarea fenomenului militar

Comanda şi controlul Forţelor Terestre în operaţiile de răspuns la criză.

Tulburarea post-traumatică. Abordări 91

Structurile de artilerie terestră în noua paradigmă a securităţii naţionale.

Impactul conceptului de eficienţă asupra entropiei sistemului

Scenarii imposibile – Adjaria 134

Crize şi conflicte armate: istoric, cauze şi motivaţii 148

Riscuri şi ameninţări CBRN în contextul geostrategic actual 181

Insurgenţă şi contrainsurgenţă – aspecte teoretice 191

Terorismul şi lumea a treia (4) 201

Analiza predictivă în combaterea terorismului 215

Terorismul politic 224

Specificitatea aplicării dreptului internaţional umanitar al conflictelor

Asigurarea condiţiilor privind pregătirea eficientă a militarilor

Trends in the Evolution of Supply-Delivery Chain Management

Educaţie, instrucţie şi învăţământ

Pregătirea profesională a cadrelor militare, a civililor contractuali,

Leadership-ul şi performanţa în Armata Română 292

Relaţia dintre societate şi armată 297

Bioetică ortodoxă– bioetică seculară 312

Aspecte atitudinale ale subordonaţilor şi stilul de conducere 327

Necesitatea pregătirii de specialitate a militarilor, subunităţilor şi

Importanţa aspectelor non-cognitive ale inteligenţei pentru adaptare 345

Importance of Non-Cognitive Aspects of Intelligence for Adaptation 351

Reasons for Interaction Components of Mental

Tehnică militară şi armamente

Aprecieri asupra posibilităţilor tehnico-tactice ale

Sistemul de rachete sol-aer PECHORA 399

Aspecte fundamentale privind managementul carierei subofiţerilor

Particularităţi ale adaptabilităţii fetelor la mediul

Cooperarea civili-militari, o responsabilitate atât civilă, cât şi militară 43

Teatrele de operaţii multinaţionale – oportunitate politico-militară,

Pe lângă puterea militară, mai mulţi factori pot influenţa succesul în

I. Concepte fundamentale islamice

Standardizarea produselor şi a promo-

Garanţii ale produsului mai puţin forma-

3. Zakat (2,5% taxă obligatorie Publicitate instituţională, folosirea profi-

Creditul nu se poate folosi ca instru-

Dezvoltarea serviciilor comunitare,

Produsele nutritive şi uşor digestibile la

8. Environmentalismul Acceptarea echipamentelor antipoluante

Program de lucru, traficul consumatoru-

II. Cultura islamică

1. Obligaţiile familiale şi de Comunicarea din om în om, utilizarea

2. Obligaţia sacră faţă de Reliefarea sfatului sau aprobării părinţi-

Elaborarea de produse-simbol ale ospi-

4. Conformarea cerinţelor codu-

5. Obligaţia respectării sărbăto-

D eşi în limbajul curent conceptul de carieră este larg folosit, el are

Pe parcursul evoluţiei sale, conceptul de management al carierei a căpă-

Subofiţerul/maistrul militar constituie categoria de personal militar pro-

În raport cu domeniul în care îşi desfăşoară activitatea şi cu stadiul carie-

Etapele carierei militare

În funcţie de competenţele dobândite, experienţa profesională, cerinţele

În procesul de utilizare şi evoluţie în carieră a subofiţerilor şi maiştrilor

Pentru dezvoltarea managementului carierei acestor categorii de militari