Universitatea de Stat din Taraclia “Gr.

Țamblac”
Catedra PEDAGOGIE

Referat
La disciplina: “Introducere în lingvistică”

Tema: “ Nivelul lexical al limbii române”

a pregatit:
Voenbender Irina
grupa 2ДВ-208

a verificat:
conf. Prof. de lingvistică
Dermenji Svetlana

Taraclia 2020
 În Introducere în lingvistică de Dumeniuc I. și Matcaș N. este descrisă amplu structura
lexicală a limbii. Lexicologia studiază latura semantică a cuvintelor, a îmbinărilor lexicale
stabile, locul lor în sistemul lexical, funcțiile cuvântului în sistemul limbii, evoluția istorică a
cuvintelor și formarea unităților lexical noi, elaborează metode și procedee de studiere a
vocabularului [4, p.217].
Vocabularul sau lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi [5, p.41].
În vocabular, și mai alesîn masa vocabularului, se petrec, de-a lungul vremii tot felul de
schimbări. Datorită prefacerilor care au loc în viața materială și spirituală a oamenilor și o dată
cu introducerea unor unelte noi, a unormodalități noi de viață, a unei idei, necesități exigențe, se
introduc cuvinte noi sau se creează altele din elementele existente în limbă [5, p.48].
Vocabularul limbii române este în mare parte de origine latină, dar fiindcă limbi
romanice de est s-au dezvoltat aproape fără contact cu restul limbilor neolatine, se pot observa
atât dezvoltări neobișnuite de semnificație cât și împrumuturi care nu se pot găsi în nici o altă
parte a lumii romanofone. Datorită substratului vocabularului de origine posibil dacă, există și
cuvinte fără echivalent în limbi romanice occidentale, dar pentru care există cuvinte înrudite
în limba albaneză. Totuși, multe încercări de a romaniza româna în timpul secolului XIX au
reușit în general să intre în limbajul comun, conferindu-i limbii forma sa actuală [10].
Lexicologia   o disciplină a lingvisticii care studiază sistemul lexical al limbii, adică
modul în care este organizat, cum funcționează, cum se schimbă și cum se îmbogățește
vocabularul unei limbi. Pe scurt, putem spune că lexicologia este studiul științific al
vocabularului.
Lexicologia studiază structura și dinamica lexicului (vocabularului), în ceea ce privește
materialitatea, semnificația și originea. De aici rezultă și cele trei ramuri prin care se ocupă de
studiul vocabularului:
 morfonemia – studiază structura materială a cuvintelor
 semantica sau semasiologia – cercetează sensurile cuvintelor, semnificația și dinamica
sensurilor
 etimologia – studiază originea și evoluția cuvintelor [8].
Glosemul este cea mai mică unitate autonomă a limbii, dotată cu expresie și semnificație
și care are rolul de a numi obiecte, fenomene, calități, însușiri, procese din realitate și de a alcătui
sintagmeme și sintaxeme. Glosemul are două laturi: expresie și conținut. Pentru denumirea lor au
fost propuși termeni diferiți: lexem și semem sau semantem [2, p.258-259].
Emile Benveniste în Probleme de lingvistică generală, concluzionează că
lexemul/cuvântul ocupă o poziție funcțională intermediară care ține de natura sa dublă. Pe de o
parte, se descompune în unități fonematice, de nivel inferior; pe de altă parte, este inclus, în
calitate de unitate semnificantă și împreună cu alte unități semnificante, într-o unitate de nivel
superior [3, p.117].
Vocabularul se poate împărți în două: fondul principal lexical sau vocabularul
fundamental și masa vocabularului.
Fondul principal lexical sau vocabularul fundamental cuprinde cuvintele fără de care
comunicarea între vorbitorii limbii respective n-ar fi posibilă. Aceste cuvinte au o circulație
mare, sânt de obicei cuvinte mai vechi și sânt mai productive, adică de la ele sau putut forma alte
cuvinte.
Vocabularul fundamental al limbii noastre cuprinde nu numai cuvinte care făceau parte și
din vocabularul de bază al limbii latine, ci și cuvinte care au intrat mai târziu în limbă și care au
devenit și ele stric necesare pentru comunicarea între oameni [5, p.41].
Masa vocabularului cuprinde celelalte cuvinte, care nu intră în fondul principal, dar care
constituie 90% din cuvintele limbii române. 
Circulația cuvintelor care fac parte din masa vocabularului este diferită de la o categorie
de cuvinte la alta. Așa, de exemplu, cuvintele folosite numai în anumite domenii științifice, ca
zenit în geografie sau diateză în gramatică, au o circulație restrânsă, în timp ce altele, cum sânt
casetofon, pick-up, prin circulația lor, se apropie de cele din fondul principal lexical.
Fac parte din masa vocabularului, de asemenea, arhaismele regionalismele, cuvinte din
terminol ogia populară, termenii tehnici din diferite domenii: industrie, medicină, biologie,
lingvistică, filozofie, estetică etc., elementele de jargon (adică acele cuvinte folosite de anumite
categorii sociale, profesionale etc. cu scopul de a se deosebi de masa mare a vorbitorilor, ca
monșer, mersi etc.), elementele de argou (cuvintele convenționale întrebuințate mai ales de
vagabonzi, răufăcători etc., pentru a nu fi înțeleși de restul societății) [5, p.42].
Prin arhaisme înțelegem cuvintele, expresiile, fonetismele, formele gramaticale și
construcțiile sintactice care au dispărut din limba comună, folosindu-se doar când sunt evocate
fapte, întâmplări, stări de lucruri din trecut. Există arhaisme lexicale (ienicer, paharnic, colibă
etc.), fonetice (pre, a îmnla, mezul etc.) morfo logice (aripe, inime, palatru etc.) și sintactice
(Gazeta de Transilvania) [5, p.54].
Regionalismele sânt cuvinte specifice vorbirii într-o anumită regiune. O clasificare
precisă a regionalismelor pe provincii nu poate fi făcută întotdeauna pentru că unele cuvinte sânt
folosite în două sau mai multe provincii ori numai în anumite părți ale uneia sau al mai multor
provincii. Ex.: barabulă (cartof), curechi (varză), cucuruz (porumb).
După unii lingviști, româna actuală cuprinde în jur de 50 000  de neologisme, în afară de
termenii tehnico-științifici de strictă specialitate. Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent
din alte limbi. Cele mai multe neologisme sânt provenite din franceză și se întâlnesc în toate
compartimentele vieții social-politice, economice, juridice, în științe etc: avion, automobil,
bacalaureat, cartograf, economie, garderob etc. [5, p.53].
Pătrunderea cuvintelor noi în limba română a constituit subiectul unor numeroase
dezbateri purtându-se chiar o luptă împotriva neologismelor. Încercând să demonstreze
latinitatea limbii române, lingviștii au acceptat mai ușor neologismele provenite din latină sau
dintr-o limbă romanică.
Influențele exercitate asupra limbii române sunt diverse, dar lexicul românesc își
păstrează fondul latinesc. Limba noastră și a îmbogăți vocabularul cu un număr enorm de
neologisme, transformându-se într-o limbă modernă, cu bogate mijloace de exprimare [1].
Orice limbă vie are un vocabular bogat, din care conviețuiesc unități cu diferită
coloratură stilistică, din diferite sfere de comunicare, unități plăsmuite în epoci diferite. Din masa
vocabularului, vorbitorul selectează cuvintele potrivite situație comunicative, le plasează în
contextul adecvat, utilizează formele gramaticale existente existente în limbă, urmărind
concomitent concordanță lor [7, p. 112].
Referindu-ne la structura gramaticală a vocabularului românesc, clasificăm cuvintele în:
cuvinte moştenite şi cuvinte împrumutate.
1. Cuvinte moştenite - din latină – autohtone.
2. Cuvinte împrumutate din: - slavă (vechi şi moderne) - maghiară - greacă - turcă - germană
(vechi şi moderne) - limbi latino-romanice - engleză şi engleză americana - alte limbi.
3. Cuvinte formate pe teren românesc. Mijloace: principale - derivare proprie - cu prefixe - cu
sufixe - derivare improprie (= derivare regresivă) - compunere - conversiune secundare -
contaminare - reduplicare - trunchiere mixte - parasintetice - calc lingvistic (îmbină elemente
externe cu elemente interne).
4. Cuvinte cu etimologie necunoscută
5. Cuvinte străine în limba română (neadaptate sistemului lingvistic românesc) [11].
Lingvistul Andre Martinet menționează că procedeele denumite cu ajutorul termenilor
compunere și derivare ar putea fi considerate ca forme particulare ale expansiunii, deoarece
există trăsături comune între compunere și derivare [6, p.217].
Compunerea este un mijloc intern de îmbogățire a vocabularului, prin intermediul căruia
două sau mai multe cuvinte sunt alăturate, generând astfel un cuvânt nou. În general, termenii
incluși în compunerea celui nou își pierd sensul inițial [9].
Este un procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe) cuvinte existente
şi independent în limbă. Apar la toate părțile de vorbire, cu excepția articolului. În afara
cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor cuvinte sau/şi, conform unor interpretări, elemente de
compunere (numite de unii lingvişti prefixoide/sufixoide). Față de un grup sintactic (ex. zori de
zi) compusele se raportează la: unitate morfologică, unitate semantică şi comportament sintactic.
Compusele pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere, legate mai ales de procedeul
formării şi originea lor. Principalele criterii şi tipuri: - Sintactic: - parataxă (= juxtapunere) (ex.
decret-lege, literar-muzical); - hipotaxă (= subordonare): - subordonare atributivă: - atributul este
adjectiv (ex. coate-goale, vorbă-lungă, bună-credință, bunăstare); - atributul este substantiv în
genitiv (ex. floarea soarelui, ochiul-boului); - atributul este substantiv în acuzativ cu prepoziie
(ex. floare-de-colț, cal-demare); - compusul conŃine un complement (ex. fluieră-vânt, papă-
lapte, zgârie-brânză etc.); - Originea compuselor: - moştenite (puține), de ex. luceafăr, trifoi ş.a. -
împrumutate, de ex. binecuvântat ş.a. - formate pe teren românesc, de ex. limba-soacrei, coate-
goale ş.a. [11].
Conversiunea. Schimbarea valorii gramaticale (sau schimbarea categoriei gramaticale),
denumită și conversiune, este o modalitate internă de îmbogățire a vocabularului care duce la
formarea de cuvinte noi prin realizarea tranziției de la o parte de vorbire la alta. Aceasta se
realizează fără a se schimba forma inițială a cuvântului [9].
Este un procedeu specific gramatical şi constă din trecerea unui cuvânt de la o parte de
vorbire la alta. Procedeul constă din: determinare şi distribuție. Cele mai frecvente conversiuni: -
de la adjectiv la substantiv (ex. bunul, răul); - de la adverb la substantiv (ex. binele); - de la
numeral la substantiv (ex. un zece); - de la interjecție la substantiv (ex. un of); - de la substantiv
la adjectiv (ex. vremi copile); - de la adverb la adjectiv (ex. fuge repede); - de la adjectiv la
adverb (ex. scrie frumos); - de la substantiv la adverb (ex. doarme buştean). O categorie aparte:
trecerea de la nume proprii la substantive comune şi invers (ex. damasc, olandă, amper,
şampanie) [11].
Derivarea regresivă - Procedeul nu are o interpretare unitară, din cauza faptului că există
două situații: - eliminarea de afixe (ex. aniversa de la aniversa/re) - eliminarea de afixe urmată de
adăugarea unui morfem lexico-gramatical (ex. şof/er > şof+a > şofa). Principalele tipuri: -
derivare regresivă postsubstantivală: Ex. pisic de la pisic/ă mâț de la mâț/ă alun de la alun/ă.
Multe denumiri de arbori de la fruct cais de la cais/ă vişin de la vişină ortoped de la ortopedie,
profesie de la ştiință, geolog de la geologie - derivare regresivă postverbală (este o derivare de
substantive): Ex. auz, cânt, greş de la a auzi, cânta, greşi. Un caz aparte: la radical se adaugă
desinența de feminin: bârf/i > bârf+ă > bârfă. - derivare regresivă postadjectivală (un procedeu
mai puțin productiv. Se obțin verbe şi substantive.) Ex. catifela de la catifelat bălța de la bălțat
Procedee secundare. Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, rămânând partea iniŃială sau
finală. Ex. proful, profa, diriga; atelier foto(grafic); (Corne)lia; trafic aero(nautic); Teo(dor)
Contaminarea (= aglutinarea). Îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou; în general,
există o înrudire semantică între cele două cuvinte. Ex. impuls + bold > imbold cocor + stârc >
cocostârc. Abrevierea (provenită din inițiale citite ca noi cuvinte) Ex. C.F.R. > cefere T.V.R. >
tevere.
Reduplicarea. Repetarea aceleiaşi silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă a unui
cuvânt, de obicei nume propriu); de ex.: cu-cu, Gigi, Lili, Titi ş.a
Procedee mixte. Se folosesc cel puțin două mijloace diferite de formare a cuvintelor.
Pentru părțile alcătuite simultan prin două procedee (fără să existe şi un cuvânt în care se
recunoaşte unul din procedee) există şi termenul de parasintetic; prin generalizare, se foloseşte,
uneori, pentru orice cuvânt mixt. Ex. îmbuna (nu există îmbun şi nici buna).
Calc lingvistic - termen împrumutat din arta grafică, având sensul de „copie“, „imitație“;
lingvistic, defineşte o îmbinare a mijloacelor interne cu cele externe şi se referă la cuvinte şi
unități frazeologice. Tipuri: - calc lexical - semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“,
după sl. sveată care înseamnă şi „lumină“ şi „univers“, a luat şi sensul de „univers“); - de
structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr. surveiller); - calc
gramatical (morfologic şi sintactic); - calc frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere),
ex. a face naveta, cf. fr. faire la navette; - calc lexico-frazeologic (ex. a face anticameră după fr.
faire antichambre) [11].
Relații interlexicale. Sinonimie. Antonimie. Omonimie. Paronimie
Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă dar apropiate sau identice ca înțeles; în sincronie
şi în acelaşi sistem al limbii, cel puțin cu un sens, exprimă aceeaşi noțiune sau aspecte identice
ale ei; condiția propriu-zisă de sinonimie presupune: referent identic, aceeaşi variantă funcțională
şi aceleaşi clase de distribuție contextuală.
Criterii de caracterizare şi tipuri:
Lingvistice: - etimologia: - din aceeaşi limbă (ex. absurd / ilogic, din fr., călduț / căldicel ca
derivate româneşti); - din limbi diferite: ex. absenta (din fr.) / lipsi (din ngr.); - categoria
gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe); - există şi serii de sinonimie la
nivelul familiei lexicale, ex. abroga / anula, abrogare / anulare, abrogat / anulat. - structura: -
radicali diferiți (ex. repede / iute); - derivate (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor); - lexico-
frazeologice (ex. capitală / cetate de scaun); - sensul - sinonime absolute (= totale) (mai ales în
terminologii şi între variante stilisticofuncționale; ex. porumb / cucuruz, abdomen / burtă); -
sinonime relative (= parțiale) – sunt cele mai numeroase; - sinonime contextuale (sau metaforice)
ex. inel = cătuşă de aur (T. Arghezi).
Extralingvistice - sfera tematică (ex. însuşiri, obiecte ş.a.) – diferențe teritoriale (ex. pâine
înghețată / pâine tare)
 Antonimia (antonimele reprezintă perechi de cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau parțial
diferite, aparținând aceleiaşi părți de vorbire şi având sensuri opuse). Criterii de caracterizare şi
tipuri:
Lingvistice (principale criterii): - etimologia: - antonime din aceeaşi limbă (ex. bun / rău
(lat.)); - antonime din limbi diferite (ex. (a) urî (lat.) / (a) iubi (sl.)); - categoria gramaticală (sunt
mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe); - există serii de antonime şi la nivelul familiei
lexicale (ex. aprinde / stinge, aprindere / stingere, aprins / stins). - structura: - cu radicali diferiți
(ex. bun / rău); - cu acelaşi radical; - cu afixul explicit la amândoi termenii (ex. antebelic /
postbelic); - cu afixul explicit la unul din termeni (ex. legal / ilegal, util / inutil); - sensul (pe baza
opozițiilor semantice): - de contrarietate (= antonime graduale), ex. mare / mic, ieftin / scump; -
de contradicție (= antonime complementare), ex. absent / prezent, adevărat / fals; - de tip
vectorial, ex. a ieşi / a intra, a începe / a termina; - de tip conversiv, ex. a vinde / a cumpăra
(ceva), a da / a primi; - semantico-stilistice, ex. aprinde / stinge („Anii aprind în inimile
oamenilor dragostea şi tot anii o topesc şi o sting.“ Zaharia Stancu, Şatra).
Extralingvistice: - sfera tematică (antonime privitoare la însuşiri, fenomene, acŃiuni etc.,
de ex. căldură / frig, iarnă / vară, bun / rău) – diferențe teritoriale (ex. de tipul regional / popular,
regional / literar).
Omonimia (omonimele sunt cuvinte cu forme sonore identice, dar diferite ca sens); există
omografe, care se scriu la fel şi omofone, care se pronunță la fel; unele pot fi simultan omofone
şi omografe, de ex. lac „întindere de apă“ / lac „substanță“ (omofone şi omografe), altoi / altoi
(omografe), nea / nea (omofone).
În lingvistica românească, deocamdată, nu se acceptă omonimia prin polisemantism, ci
numai omonimia cuvintelor cu etimologie diferită.
Tipuri: - omonime lexicale (pentru aceeaşi parte de vorbire): - omonime totale (coincid la
toate formele) ex. lac (lat.) – lac (germ.); - omonime parțiale (numite şi false) ex. el cântă – ei
cântă; - omonime lexico-gramaticale: - morfologice - sintactice (coincid forme ale unor părți de
vorbire diferite), ex. cer (subst.) / cer (verb), ardei (subst.) / arde-i (verb şi pronume), coincide
pronunția – prin fonetică sintactică.
Paronimie şi etimologie populară. Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă formal, au
sensuri diferite, etimologii diferite (chiar dacă uneori fac parte, în sens larg, din aceeaşi familie)
şi aparțin, în general, aceleiaşi părți de vorbire. Ex. cânt (s.n.) / când (adv.), adopta / adapta,
bară / pară, familial / familiar, literar / literal, temporar / temporal [12].
Etimologia populară reprezintă o apropiere de formă, de sens, sau de ambele, având la bază
analogia şi contaminarea; apare din tendința persoanelor (mai puțin cultivate) de a-şi explica
anumite cuvinte (vechi sau noi) necunoscute; ex. nervologie – pentru neurologie, boliclinică –
pentru policlinică.
Există şi unele etimologii populare preluate de limba literară, de ex. carte poştală pentru
cartă poştală (< fr. carte postale).
Familia lexicală. În stadiul actual de evoluție a limbii române, fără să existe o
„discrepanță“ între planul limbii şi cel al vorbirii, realitatea funcțională nu corespunde întru totul
elementelor stabilizate deja în sistemul lingvistic, fapt confirmat şi de comentarii sau definiții
existente în lucrări româneşti. Acestea constituie un reflex, dar nu total, al principalelor aspecte
care motivează teoretic şi justifică tipologic conceptul (sincronic şi diacronic) de familie
lexicală: structura morfematică a cuvântului, asocierea lexicală cu trăsăturile care îi
argumentează statutul, varietatea formelor de manifestare, originea cuvintelor legată de sistemul
intern de formare lexicală şi de tipologia împrumuturilor [12].
Legat de acest concept apar constant câteva aspecte definitorii: - ideea de asociere, în
formulări variate, de felul: grupare lexicală, grup de cuvinte, serie de cuvinte; - liantul asocierii,
marcat explicit sau nu, ca înrudire semantică şi formală; - mijloacele de obținere a grupării
lexicale, fiind menționate mai ales: derivarea, derivarea şi compunerea sau derivarea,
compunerea şi schimbarea valorii gramaticale; - raportarea asocierii la un cuvânt-bază (sau la
acelaşi cuvânt) ca referință şi motivare pentru toate formele lexicale care alcătuiesc familia. Se
menționează, de asemenea, mai rar, acelaşi radical, primitiv, sau element comun pentru întreaga
familie şi chiar tulpină. Diferențele nu sunt doar de ordin terminologic, ele având repercusiuni
asupra delimitării propriu-zise a familiei. La acestea se adaugă şi ambiguitățile legate de
polisemia sau de interpretarea semantică neuniformă a unor elemente de metalimbaj precum:
bază, rădăcină, radical, temă. În timp ce cuvântul-bază este folosit, în general, pentru motivarea
unei familii simple (de exemplu: acoperământ, acoperire, acoperiş, acoperit de la cuvântul bază
acoperi), termenul bază este folosit, în funcție de context, ca sinonim pentru cuvânt-bază, dar şi
pentru rădăcină, ceea ce trimite la o familie dezvoltată, în care se recunosc mai multe cuvinte-
bază, respectiv, pe lângă o singură rădăcină existând una sau mai multe teme (de exemplu în
seria bade, bădică, bădicuță, bădiță, bădițel, bădițică se disting rădăcina bad- (băd-) şi temele
bădic- şi bădiț-).
Astfel, o familie lexicală poate fi monomembră, bimembră sau cu formații multiple în
funcție de numărul cuvintelor motivate de la o bază. Pe de altă parte, numărul bazelor distinge o
familie simplă (cu o singură bază) de una dezvoltată (cu două sau mai multe baze). Şi sub
aspectul părții de vorbire pe care o reprezintă baza pot exista diferențe [12].
Ortografia limbii române este ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a limbii
române. De la primul text scris în limba română care s-a păstrat (Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung, 1521) până la scrierile de astăzi, normele ortografice au trecut prin nenumărate
etape.
Bogăția unei limbi nu constă numai în numărului mare de cuvinte, ci și în capacitatea lor
de a se exprima cât mai precis și mai elegant gândurile și sentimentele oamenilor. Folosirea cu
grijă a cuvintelor celor mai potrivite este o datorie pe care o au toți vorbitorii [5, p.54].

Bibliografia:

1. Bejuc V.L., Dicționar de neologisme, Chișinău – 2007.

2. Berejan S., Dumeniuc I., Matcaş N. Lingvistica generală, Editura Lumina, Chişinău, 1985.
3. Benveniste Emile, Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura Teora, București, 2000.
4. Dumeniuc I., Matcaş N. Introducere în lingvistică, Editura Lumina, Chişinău, 1987.
5. Elena Berea-Găgeanu, Doina Moigrădeanu, Florin D. Popescu, Cezar Tabarcea, Limba
română, Editura didactică și pedagogică, R.A. – București.
6. Martinet, Andre, Elemente de lingvistică generală, Editura Științifică, București, 1970.
7. T. Carlateanu, O. Cosovan, Textul: Aspecte ale analizei lingvistice, Editura Lumina,
Chișinău – 1993.
8. https://lexicologialimbiiromane.ro/lexicologia/
9. https://liceunet.ro/gramatica-romana/nivelul-lexico-semantic
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Vocabularul_limbii_rom%C3%A2ne
11.https://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/gramatica/STRUCTURA
ETIMOLOGICA-A-VOCABU727.php
12. https://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/gramatica/Sinonimia-Antonimia-
Criterii-d544.php