Organele de urmărire penală

Organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea urmăririi penale.

Ele se compun din organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare
speciale. Ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor,
cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.

Organele de cercetare speciale sunt:

- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru
militarii din subordine,

- ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comandanțirilor de garnizoană, pentru infracţiunile

săvârşite de militari în afara unităţilor militare,

- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de

competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare,

- ofiţerii poliţiei de frontieră anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră

- căpitanii porturilor pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi
ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în
Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune
în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

Ofiţerii astfel desemnaţi îşi pot exercita atribuţiile de organe de cercetare penală speciale, numai cu
avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Organele de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la desfăşurarea judecării cauzelor
penale, deci se poate spune că nu cooperează niciodată în mod direct cu instanţele judecătoreşti la
realizarea procesului penal. Ele cooperează însă direct cu procurorii constituiţi în parchete, formând
împreună cu aceştia, organele de urmărire penală.

În cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuţii principale efectuarea tuturor
actelor de cercetare penală, cu excepţia celor de competenţa exclusivă a procurorului, administrarea
probelor necesare soluţionării cauzei, efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente,
organul de cercetare penală este obligat să efecteze actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar
dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui.
Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub
conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile
acestuia.

Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia, adunând probele
atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Rolul activ al organelor de
urmărire penală, trebuie să se manifeste chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta. Tot în
virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să explice învinuitului sau
inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.

Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului sau inculpatului, înainte de a fi
ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a fi asistat de un apărător când asistenţa juridică este
obligatorie; dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi
folosit şi împotriva sa.

În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede în mod expres
dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege, şi în
mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei împotriva sa”.

Într-o speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că informaţiile conţinute în actul
de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie cu privire la detalii esenţiale, precum locul şi data
comiterii infracţiunii imputate, acestea fiind de nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul
procesului, scurgându-se o lungă perioadă de timp între momentul inculpării şi data trimiterii în
judecată, contrastând cu rapiditatea derulării fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere
reclamantului (inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi organiza
apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut. Într-o altă cauză referitoare la „recalificarea
juridică a faptei imputate celui acuzat”, constând în schimbarea încadrării juridice din „deturnare de
fonduri” (la prima instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de apel), reclamantul a invocat faptul că
această recalificare juridică l-a împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat din timp
cu privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată.

În practica judiciară, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306 C.pr.pen, alături de alte încălcări
ale dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmării penale şi sesizarea instanţei,
determină refacerea urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind incidente prevederile art.334 Cod
procedură penală.

În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune asupra actelor sau măsurilor
procesuale prin ordonanţă si formulează propuneri prin referat (art. 286 alin. 4).
Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de art.286 alin.(2) C.proc.pen.
Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi atestă aducerea la îndeplinire a
sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile procesuale

Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea condițiilor legale de întocmire
atrage sancțiuni în legătură cu acest act de dispoziţie.

Potrivit art. 306 alin.(5) C.proc.pen., când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie
luate anumite măsuri, face propuneri motivate.

Propunerile se concretizează prin referate, alteori procese-verbale.

Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată
de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la procuror.

BIBLIOGRAFIE:

DREPT PROCESUAL PENAL- Conf. univ. dr. ELISABETA BOŢIAN

DREPT PROCESUAL PENAL –Partea specială DRAGU CREŢU CONSTANTIN TĂNASE

A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în

“Recueil 2000- IX”, p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene

a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed. I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219

A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în

Recueil 2001- II”, op.cit.p. 220

Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2007, p.8, ICCJ, Secţia penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal.

Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122.

Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115.

Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530.

Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu

propuneri pentru luarea unor măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru

punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod procedură penală).

Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării
(art.88 Cod procedură penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214).

Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală.