Caracterizarea personajului Dionis/Dan din nuvela "Sarmanul

Dionis" de Mihai Eminescu.

"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantastica din literatura romana, de factura
romantica. La Mihai Eminescu, fantasticul se compune din imbinarea a doua planuri:
unul real si altul abstract-filozofic.
Titlul nuvelei - "Sarmanul Dionis" - simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de
esecul sau in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se
refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din
mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de
"sarman", ofera o profunda si inedita interpretare filozofica.
Nuvela incepe prin conturarea portretului fizic, Dionis fiind un tanar de o
frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera specific eminesciana:
"fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra [], ochii tristi in
forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra, []
intr-un surtuc lung de-i ajungea la calcai [], parul cam prea lung curgea in vite pana
pe spate [], surasul sau era foarte inocent [], de o profunda melancolie". Din
trasaturile fizice se desprind si cateva trasaturi spirituale ale personajului romantic:
firea melancolica, tristetea, inocenta si inclinatia spre visare, aspiratia catre idealuri
superioare.
Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage spre starea de
visare, explicabila si prin datele sale biografice succinte dar sugestive pentru
inclinatia sa spre metafizica. Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil,
modest copist "avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala
precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate", este descendentul
obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele poporului de
jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse
Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul
mainilor ei". Singura mostenire ce i-a ramas de la tatal sau este un portret din
tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el,
copilul din portret".
Structura spirituala a geniului, a omului superior dotat cu inteligenta si
sensibilitate deosebite, capabil sa se inalte spre cunoasterea absoluta, se defineste
inca de la inceputul nuvelei. intr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce
acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de
timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in
sufletul nostru". El cugeta ca, daca lumea, dimpreuna cu toate evenimentele ei este
rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta,
inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa
caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite
"lucruri mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in
timp, fie in tfecut, fie in viitor - adica pe verticalele timpului; este posibil, de
asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa traiesc in vremea lui
Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam
calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".
Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul
Riven, dar calea spre cunoastere nu este posibila decat prin ilustrarea mitului oniric.
in vis, cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide
o carte de astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea
1
lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben,
profesor la seminarul din Socola: "ciudat el visase".
Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii
marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il indeamna sa-si
continue experienta, prilej cu care Eminescu exprima aici teoria metempsihozei: "in
sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror
fiinta ai pricinuit-o tu. [] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti
[] numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait".

Importantele idei filozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot prin
intermediul mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om",
ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si
sufletul omului este vesnic, "dar numai bucata cu bucata". Nemarginirea (spatiuL)
este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit". Daca omul, care
este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul in timpul in care
insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile
pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da
firea ei cea vecinica" si atunci, inzestrat cu vesnicie, "capeti chiar o bucata din
atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta se-ntelege,
implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care
el le-a rostit la facerea lumei."
Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie
intentiile demonice, dar se bucura nespus de faptul ca a reusit initierea eroului si 1
convinsese pe calugar sa indrazneasca a aspira catre cunoasterea absoluta,
bucurandu-se: "inca un suflet nimicit cu totul!".
Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa coplesit de imaginatie, prin treceri
bruste de la realitate la vis si invers. Utilizand virtutile magice ale cartii, care ii
permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan se desparte de propria umbra si
descopera ca sufletul sau a mai trait candva "in pieptul lui Zoroastru" (personaj
legendar, reformatorul religiei iraniene antice - A«.A«.), care "facea ca stelele sa se
mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui". Repetand
formulele magice, pe care Creatorul insusi le-ar fi rostit la facerea lumii, el afla in
adancul sufletului sau esenta divina: "Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate
cantarile - ii spusese maestrul sau, Ruben - dar acestea trebuie trezite". Sub
bagheta maleficului alchimist si astrolog Ruben, din abisurile intunecate ale fiintei,
vin spre lumina stravechile mituri ale dorintei omului de vesnicie, de intoarcerea lui
la conditia originara a existentei.
Dan intoarce sapte foi din cartea lui Zoroastru si umbra prinde contur, apoi mai
intoarce inca sapte si "umbra se desprinse incet" si "sari jos de pe parete".
Regasindu-si esenta eterna in propria umbra - "Dan vazu clar despartirea fiintei Iui
intr-o parte eterna si una trecatoare"-, Dan se dedubleaza si ii restituie acesteia
constiinta limitarii sale in spatiu si timp, primind in schimb nu eternitatea, ci
constiinta eternitatii: "Eu, zise umbra-ncet, simt intunecandu-se si prind constiinta
eternitatii mele [] Dan era o umbra luminoasa". in vis, Dan intreprinde, impreuna cu
Maria, o calatorie cosmica, in care dispar cu desavarsire legile fizicii, ora devine
veac, clipele vor fi decenii, iar Pamantul un pandantiv pe care el il prinde in salba
iubitei.
Ideea ca iubirea este singura cale spre cunoastere este prezenta aici, "calatoria
lor nu fuse decat o sarutare lunga" si avea loc in vis, cuplul implinindu-se, caci
"visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al
cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu.
2
Cei doi indragostiti sunt cuprinsi de o stare extatica, o fericire edenica ce este insa
limitata de "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata". Visul este
tulburat de un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta
scris "un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu.
Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui
Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea
absolutului in cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". in zadar ingerii ii soptesc
si-1 avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte? [] De ce vrei sa
scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta". Lui i se pare ca ingerii fac ceea
ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci "tu
gandesti ceea ce gandesc ingerii". El nu vrea sa inteleaga si continua sa-si impuna
vointa de a vedea fata lui Dumnezeu. Raspunsul ingeresc vine taios: "Daca nu-l ai in
tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".
Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul
momentului, el considera ca poate controla Universul: "oare nu se misca lumea cum
voi eu?" Strangand-o pe Maria "la inima lui", gandeste intr-un mod nefericit: "Oare
fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne.". Acest gand profanator, ca el ar putea fi
Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind
aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele obiective
ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces
la tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"
Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia sa initiala de muritor, chiar daca,
bolnav fiind, in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o
vede la fereastra casei invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven
ar fi maestrul Ruben. Se contureaza in inima lui "neputinta realizarii viselor lui () si
prima mea dorinta si poate ultima - nerealizabila". implinirea cuplului din finalul
nuvelei, singura opera eminesciana in care dragostea se realizeaza, simbolizeaza
faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre
absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este
numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat
toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!",
sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru
atingerea iubirii ideale, concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al
nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire"
- "Luceafarul").
Cutezanta de a aspira sa cunoasca absolutul este pedepsita fulgerator, Dan
revenind la conditia umana limitata, iar Eminescu intreaba cititorul, cu o ezitare
stimulativa: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?".
Calatoria avusese loc in vis, el redevine copistul metafizic Dionis; Maria, fiica
spatarului Mesteacan, este vecina de peste drum care canta la pian, Ruben este
arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau:
"Ruben e Riven; umbra din parete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu
ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o
idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul
intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginatii bolnave". Dionis este
tipul eroului romantic, ce-si afla dezamagirea in timp si spatiu, fiind nevoit sa-si
recunoasca infrangerea. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de tablou si de carte
sunt semnificative in a-i exclude eroului orice tentativa de repetare a experientei
trecute, a gestului sau de a depasi ultima treapta a cunoasterii, de a se substitui

3
Creatorului insusi. Dionis constientizeaza ca e imposibil sa atinga cunoasterea
absoluta si ca nu-si poate depasi limitele umane, asadar el trebuie sa se
multumeasca numai cu iubirea, etapa a cunoasterii, dar nu ultima. Dionis reprezinta
o proiectie literara a autorului insusi, a aspiratiei acestuia de a nazui catre absolut,
catre cunoasterea universala.
Statutul geniului se defineste si in finalul nuvelei, cand revine ideea filozofica
exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru, in care
oamenii sunt actori care interpreteaza roluri predestinate: "Nu cumva indaratul
culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem explica? () Nu sunt aceiasi
actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata de la Schopenhauer si este
exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca ale filozofului german: "Vointa universala
e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui
teatru".
Capacitatea geniului de a se inalta intr-o lume spirituala superioara prin
intermediul visului, singura cale prin care eroul se poate detasa de lumea concreta,
este sustinuta magistral prin existenta in nuvela a unor idei metafizice preluate de
Eminescu din filozofia universala.
Ideea metempsihozei este o conceptie religioasa conform careia sufletul omului
ar trai mai multe vieti prin reincarnare: "Sufletul calatoreste din veac in veac,
acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait"; "in sufletul nostru
este timpul si spatiul nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne
transpune in oricare punct al lor am voi."Eminescu a fost in permanenta preocupat
de ideea timpului f,si a vesniciei universale, fapt pentru care timpul filozofic
esteconsiderat in opera sa ca supratema : "Omul are in el numai sir, fiinta altor
oameni viitori si trecuti, Dumnezeu le are deodata toate neamurile ce-or veni si au
trecut; omul cuprinde un loc in vreme.
Dumnezeu e vremea insasi; Si sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucata cu
bucata".
Conceptia despre spatiul nemarginit este aidoma viziunii despre timp, numai
Dumnezeu stapaneste nemarginirea, pentru om spatiul este "tot ca vremea, bucata
cu bucata, poti fi in orice loc
dorit; . in nuvela se manifesta si mituri intelectuale, cum este mitul faustian. Ruben
este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificand sacrificiul omului superior
in dorinta de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: "Ruben insusi se zbarci,
barba ii deveni latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i
se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a
rade had si strambandu-se: inca un suflet nimicit cu totul. [] Satana isi intinse
picioarele sale de cal, rasufland din greu".
Prezenta cifrei 7 sugereaza puterile magice ale cunoasterii, deoarece aceasta cifra
mistica trimite la facerea lumii: "pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti
trebuiesc pentru asta. Si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai
departe".Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul
original in care Eminescu imbina/z/ozo/ia cu naratiunea fantastica si descrierea,
transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea
imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.