Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A Piter Apia
A Piter Apia
INTRODUCERE. GENERALITĂŢI
Albinele fac parte din clasa insectelor, ordinul Hymenoptera, familia Apidae,
genul Apis. Genul Apis cuprinde 4 specii de albine: albina indiană (Apis cerana), albina
indiană uriaşă (Apis dorsala F), albina pitică galbenă (Apis flora F) şi albina meliferă
(Apis mellifica L). Dintre acestea, cea mai mare răspândire pe glob o are albina meliferă.
Celelalte specii, având o răspândire relativ limitată, nu prezintă importanţă economică,
unele dintre ele fiind pe cale de dispariţie.
Albina este singura fiinţă vie care se naşte fecioră şi moare fecioară. Nu întâmplător,
două dintre produsele sale, ceara şi mierea, sunt folosite în ritualurile bisericeşti, la
prepararea lumânărilor, respectiv în timpul ritualului sfânt al căsătoriei.
Matca este „regina” stupului. Ca dimensiuni, ea este cea mai mare albină. Este cea care
depune ouăle în faguri. Matca tânără anunţă printr-un „cântec” ieşirea ei din celulă.
Ea transmite tuturor albinelor stupului anumite trăsături genetice personale.
Lucrătoarele îndeplinesc mai multe munci, în funcţie de vârsta pe care o au şi anume:
curăţarea celulelor (este prima muncă oficială a lor).
Imediat după ce au ieşit din celulă se spală; în acest timp i se usucă aripioarele.
Munca de a curăţa celulele este grea şi de aceea, înainte de a se apuca de curăţat, ele iau
un strop de miere pentru a avea energie şi puţin polen pentru a i se întări muşchii.
Munca în celule durează trei zile, după care albina trebuie să îndeplinească o alta şi
anume aceea de doică.
Albinele doici hrănesc şi îngrijesc larvele până acestea ies din celule. Tot ele le asigură
puilor de albine şi căldura necesară. La început, după trei zile de incubaţie, ele dau larvelor
lăptişor de matcă la fiecare 4-5 minute timp de 3 zile.
Apoi le oferă un amestec de miere şi apă numit „nectar”. De asemenea puii de albine
primesc polen. O albină munceşte ca doică timp de 1-2 săptămâni, după care va îndeplini
funcţia de constructor ai fagurilor de miere.
Albinele constructori. Pentru a construi, mai întâi albinele se hrănesc şi stau împreună
o zi întreagă. Aşa cum stau ele atârnate, 8 glande de sub stomacul lor produc fulgi micuţi de
ceară. Mai târziu vor mesteca acesti fulgi de ceară dându-le forma corespunzătoare formând
astfel pereţii fagurelui. Construcţia fagurelui durază aproximativ 5 zile.
Albinele curăţitoare. Aceasta este o muncă mai puţin plăcută şi constă în curăţarea
stupului şi cărarea afară a gunoiului.
Albinele paznici. Albinele studiază cu mare grijă pe cei care vor să vină în cetatea lor.
Orice musafir nepoftit este tratat ca duşman şi atacat. Ele asigură paza la urdiniş oprind
intrarea oricărui intrus.
Albinele ventilatoare. Albina ia parte la funcţionarea sistemului de aer condiţionat al
stupului. Această muncă este de o importanţă crucială, pentru că atunci când afară este foarte
cald, larvele ar putea muri.
Albinele mesagere au rolul de a căuta sursele de hrană şi a da de veste celorlalte
lucrătoare despre distanţa la care se găsesc şi calitatea noilor surse de hrană.
Lucrătoarele mesagere pot transmite prin anumite "dansuri" albinelor culegătoare
informaţii precise despre noile surse de hrană.
Printr-un complex de vibraţii sonore şi miscări ale corpului, ele exprimă atât distanţa,
direcţia cât şi concentraţia de zahăr a nectarului şi timpul pe care îl vor parcurge culegătoarele
până acolo. Albinele culegătoare colectează nectarul, polenul şi propolisul.
Trântorii asigură perpetuarea speciei, împerechind matca.
1
C.1.1. PRODUSELE APICOLE. DEFINIŢIE.
CARACTERE GENERALE
4. Veninul de albine este tot un produs biologic propriu al albinei, dar principiile
active pe care le conţine nu sunt transmise de plante.
Componentele veninului (apamina, melitina, câte zece grupuri de fosfolipaze şi
hialuronidaze) acţionează pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de altă
parte ca stimulente ale inimii şi ale glandelor cortico-suprarenale.
5. Ceara, deşi produs glandular al albinei, conţine elemente prelevate din plantele
vizitate de albine. Astfel, în timpul culesului de salcâm, culoarea cerii devine albă, la
floarea-soarelui galbenă, iar la altele (în funcţie de specie) roşietică, verzuie sau altă nuanţă
specifică.
2
În componenţa cerii intră substanţe chimice variate cum sunt alcoolii graşi, materii
colorante, ceroleină, vitamina A, substanţe cu acţiune bacteriostatică, etc. Aceşti produşi
imprimă cerii de albine însuşiri emoliente, cicatrizante şi antiinflamatorii.
7. Nectarul este o secreţie pur vegetală, putând fi produs floral sau un produs
extrafloral, secretat de glandele nectarifere aflate în interiorul unei flori sau în glandele
nectarifere aşezate pe plante, în afara florii.
8. Păstura este un produs natural, cu însuşiri mai valoroase decât ale polenului, datorită
amestecului de polenuri de provenienţe diferite, a conţinutului mai mare de zaharuri simple,
conţinut sporit de vitamina K, al proporţiei mai mare de granule cu conţinut accesibil
asimilării, precum şi a acidităţii sporite, factor esenţial în conservarea şi menţinerea
echilibrului metabolic.
Păstura este un produs natural apicol cu mari perspective de folosire în scopul
sănătăţii omului. Păstura recoltată din faguri în scopuri apiterapeutice se conservă în borcane
de sticlă ţinute la rece, din care se consumă conform prescripţiilor medicale.
3
9. Mierea de mană, provine din aceeaşi sursă cu cea extraflorală, mana fiind un
produs obţinut indirect, prin intermediul unor insecte din categoria afidelor, psyllidelor,
coccidelor, citadidelor şi lachnidelor, care se hrănesc cu sucurile plantelor şi elimină apoi
zaharurile de care nu mai au nevoie. Albinele culegătoare adună aceste produse însă, pierd
foarte multă energie la un asemenea cules şi sunt mai uzate decât cele care culeg nectar de
flori. Pentru consumul uman are o valoare deosebită, conţinând multă inhibină (bactericid)
şi săruri minerale (de 12,8-20 de ori mai bogată în săruri minerale decât cea florală), calciul
şi magneziul prezentând cel mai mare interes terapeutic, deoarece organismul uman
asimilează mult mai bine aceste săruri prin alimentaţia naturală decât prin administrarea
sintetică. După arborii de la care provine este de mai multe feluri: de stejar, de brad, de
molid, etc.
10. Apilarnilul este un produs apicol natural, biologic activ, cu perspective mai
recente de utilizare în scopul sănătăţii omului (din 1930), rezultat din operaţiunea de
omogenizare, prin triturare şi filtrare a larvelor de trântor, recoltate într-un anumit stadiu
larvar şi anume cu o zi înainte de căpăcirea celulelor, cu întreg conţinutul lor nutritiv aflat în
aceste celule la data recoltării, indicată de tehnologia de producţie intensivă a apilarnilului (în
a 10-a zi de la depunerea oului sau în a 7-a zi de stadiu larvar pentru larvele de trântor).
Pentru valorificarea comercială eficientă, ca şi din raţiuni şi considerente strict apicole,
se urmăreşte numai apilarnilul obţinut din celulele fagurilor conţinând larve de trântor,
hrănite în mod diferenţiat de albinele doici în stadiul lor larvar.
În hrana larvară se găseşte aportul mierii, al polenului, al păsturii, al propolisului şi al
secreşiilor glandulare ale albinelor doici. În ziua a 7-a de stadiu larvar (la recoltare) larva de
trântor are o greutate de 250-300 mg. Organismul ei conţine elemente diferenţiate ale
principalelor organe şi structuri funcţionale aflate în curs de dezvoltare şi definitivare.
Schiţele viitoarelor organe identificate deja în stadiul embrionar se dezvoltă şi se
completează larvar, ele constituind "schemele" tuturor organelor.
De pildă, la trântor testiculele apar în primele 3 ore după ieşirea embrionului din ou, ca
pâna în ziua a 7-a de viaţă larvară organele sexuale să fie atât de dezvoltate, încât să ocupe
cea mai mare parte din corpul larvei, iar când se căpăceşte celula (în ziua a 8-a de stadiu
larvar), organul de reproducere masculin este aproape format ca structură, inclusiv cele două
vezicule seminale care îndeplinesc funcţiile unei glande ce secretă lichidul spermatic în care
plutesc cele peste 10 milioane de spermatozoizi. Sub tegumentul larvei se află acumulată
rezerva interioară de materii nutritive care compun corpul gras.
De asemenea, în corpul larvei ce se recoltează, se află o importantă cantitate de
hemolimfă, incomparabil mai bogată în substanţe nutritive şi energetice decât cea a altor
insecte sau chiar a animalelor, inclusiv sângele omului.
De pildă, s-a stabilit că în larvele de albină se află de 9 ori mai mult magneziu decât în
sângele uman, iar fosforul este de asemenea superior cantitativ.
4
C.1.2. APITERAPIA
APICULTURA ÎN ROMÂNIA
Apicultura în România sau stupăritul este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai
vechi tradiţii. Tracii şi dacii, strămoşi ai poporului român, se ocupau cu creşterea albinelor
de la care obţineau miere, ceară şi alte produse apicole.
Astfel, Herodot menţionează (secolul al V-lea î.Hr.) mulţimea albinelor la nordul
Dunării, aceasta fiind prima atestare documentară a apiculturii pe teritoriul României.
De asemenea, există numeroase alte izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse
folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Creşterea albinelor sau apicultura este ştiinţa care are ca obiect de studiu viaţa,
comportamentul şi activitatea albinelor melifere (Apis mellifera) în scopul obţinerii de
produse apicole şi polenizarea culturilor agro-pomicole.
Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au
o contribuţie importantă la creşterea recoltelor prin polenizare.
Condiţiile climaterice şi flora din ţara noastră sunt deosebit de favorabile dezvoltării
apiculturii. Iernile destul de blânde, primăverile cu zile însorite, verile călduroase şi zilele de
toamnă senine şi calde sunt prielnice creşterii albinelor.
La noi în ţară, creşterea albinelor este una din cele mai vechi îndeletniciri ale
populaţiei şi s-a dezvoltat pe aceste meleaguri în condiţii naturale deosebit de favorabile
asigurate de situarea ţării în spaţul carpato-danubian, ţinut cu condiţi de excepţie privind
clima, relieful şi vegetaţia care au determinat an de an dezvoltarea familiilor de albine şi
obţinerea, în decursul mileniilor, a unor însemnate producţii apicole.
Ca urmare a particularităţilor biologice pe care le posedă, albinele melifere se deosebesc
de alte vieţuitoare îngrijite şi exploatate de oameni.
Datorită modului de viaţă, se situează printre insectele sociale cele mai evoluate
deoarece îşi desfăşoară activitatea după normele biologice care le caracterizează, convieţuind
în familii formate dintr-un număr mare de indivizi care prin modul de organizare şi
autoreglare pot să menţină unitatea cuibului.
Cea mai importantă particularitate biologică a albinelor este aceea legată de aptitudinea
de acumulare a rezervelor de hrană peste necesarul de consum al familiei.
În condiţiile naturale de astăzi, în bună masură modificate de practicarea agriculturii şi,
in special, de chimizarea acesteia, îngrijirea familiilor de albine impune măsuri şi tehnologii
care se înscriu pe coordonate noi deosebit de importante determinate de necesitatea asigurării
de către om a condiţiilor pe care nu de mult le oferea natura pentru dezvoltarea familiilor de
albine.
Astfel, pe măsura reducerii resurselor naturale de cules, ca urmare a defrişării pădurilor
şi fâneţelor, pentru punerea în valoare a terenurilor necesare agriculturii şi în consecinţă
scăderea producţiilor apicole, a apărut din ce în ce mai necesară intervenţia omului în vederea
ingrijirii albinelor pentru realizarea de familii puternice, capabile să supravieţuiască noilor
condiţii de cules şi să obţină producţii apicole sporite.
9
Amplasarea familiilor de albine pe vetre de stupină situate în apropierea unor masive cu
plante melifere, cu secreţie de nectar abundentă, care să poată fi valorificate încă de la
începutul primăverii asigură, în bună masură, obţinerea de recolte de miere şi menţinerea
unui echilibru biologic favorabil vieţuirii albinelor.
În prezent, prin tehnologii speciale, apicultorul poate pregăti familiile de albine pentru
volorificarea culesurilor de primăvară, menţinerea acestora în stare activă în perioada de vară,
creşterea de albine tinere şi asigurarea rezervelor de hrană de calitate în sezonul de toamnă,
pentru buna organizare a iernării albinelor. Toate acestea sunt etape deosebit de importante în
ingrijirea familiilor pentru satisfacerea condiţiilor necesare pregătirii albinelor în vederea
valorificării superioare a resurselor melifere din flora spontană şi cultivată.
De asemenea, adăpostirea şi întreţinerea familiilor de albine în diferite sisteme de stupi
cu volum reglabil care să permită dezvoltarea în cursul anului de unităţi biologice puternice
cu spaţii suficiente pentru depozitarea culesurilor de nectar acumulate, constituie un factor
important pentru obţinerea unor producţii mari de miere necesare atât albinelor cât şi
producătorilor apicoli. Întreţinerea diferenţiată a familiilor de albine potrivit condiţiilor pe
care le oferă zonele bioapicole din ţara noastră are, de asemenea, o importanţă deosebita în
economia apicolă întrucât asigură, pentru fiecare tip de cules, o metodologie specifică de
intreţinere a albinelor ce diferă în mare măsură, ca perioadă de timp şi tehnică de lucru, la
stupinele amplasate în zona de stepă faţă de stupinele situate în zona colinară sau de munte.
Cunoaşterea evoluţiei de-a lungul mileniilor şi aplicarea corectă în producţie a
tehnologiilor de creştere şi întreţinere a familiilor de albine reprezintă, în timpurile noastre,
unul din factorii principali care pot asigura dezvoltarea acestora în scopul valorificării
culesurilor şi realizării de produse apicole conform resurselor melifere existente şi
potenţialului productiv al albinelor autohtone.
În România au existat şi există condiţii naturale favorabile apiculturii şi resurse melifere
însemnate. Numeroase localităţi din România au primit denumiri legate de această activitate:
Stupărei, Stupina, Stupini, Stupinii Prejmerului, Ştiubei, Ştiubieni, Prisaca, Prisaca Dornei,
Prisăcina, Prisăcani, Prisăceaua, Priseaca, Prisecani, Albina, Albinari.
10
C.1.2.2.2. APIFITOTERAPIA
Apifitoterapia sau terapia cu preparate obţinute prin asocierea anumitor exracte
naturale din produse apicole cu extracte naturale din plante.
Metode de tratament multimilenare, foarte frecvent utilizate de medicina populară, s-au
aflat cu mai mulţi ani în urmă o solidă fundamentare ştiinţifică, făcând să ia naştere un
domeniu nou, realizare sută la sută românească: APIFITOTERAPIA.
După cum indică şi numele, este vorba despre combinarea terapiei pe bază de produse
ale albinelor (miere, propolis, polen, ceară, păstură) cu aceea pe bază de plante
medicinale.
Iar cea care şi-a dedicat o întreagă viaţă domeniului respectiv, ajungând o somitate în
abordarea problemei, se numeşte Tamara Păunescu, pe a cărei carte de vizită sunt înscrise
circa 40 de invenţii, omologate în România şi în străinătate, privitoare la remedii
apifitoterapeutice. Prin asocierea anumitor extracte vegetale cu extracte din produsele apicole,
se obţin preparate cu mare valoare terapeutică, rezultatele aplicării lor fiind deseori
spectaculoase. Medicamentele apifitoterapice au şi acţiune sedativă. Ele fiind naturale, celula
umană se cuplează foarte bine cu celula vegetală. Medicamentele de sinteză nu sunt
incompatibile cu produsele apifitoterapice. Acestea din urmă, elimină partea toxică a
medicamentelor de sinteză, prin reglarea tranzitului, refacerea sistemului imunitar ş a
activităţii metabolice, probleme ce stau la baza multor boli. Acţiunea asupra organismului
bolnav trebuie să se desfăşoare complementar: dezintoxicarea şi tratamentul apifitoterapic.
Indicaţiile acestor preparate sunt din ce în ce mai numeroase: afecţiuni stomatologice şi
ORL, afecţiuni dermatologice, afecţini respiratorii, afecţuni hepatice, afecţiuni reumatismale,
afecţiuni ale căilor urinare, inclusiv vaginale (cervicite, micoze), arterite, cangrene,
tromboflebite, diferite forme de cancer: ciroză, leucemie, neoplasm pumonar, neoplasm
gastric, neoplasm de col uterin, viroze respiratorii, viroze pulmonare sau chiar în tratamentul
anti HIV/SIDA. Înainte de a apărea medicamentele de sinteză, oamenii au folosit proprietăţle
curative ale plantelor şi resursele pe care natura le oferă pentru a susţine sănătatea corpului
uman. Plantele sunt utilizate pentru tratarea si prevenirea afectiunilor cronice sub diverse
forme: uleiuri, creme, unguente si cataplasme pentru uz extern sau infuzii, inhalatii, extracte
hidroalcoolice si tincturi pentru uz intern.
Tratamentele fitoterapeutice pot fi urmate de orice persoană, indiferent de vârstă sau
gen, iar atâta vreme cât sunt administrate în dozajul optim pentru organismul pacientului şi
conform nevoilor şi afecţiunilor acestuia, nu există nici efecte adverse.
Toxinele se acumulează în corp sub diverse forme atunci când organismul se află în
imposibilitatea de a le elimina, în timp ajungând să afecteze şi structura ADN-ului şi ARN-
ului. Prima etapă în momentul începerii unui tratament naturalt constă tocmai în eliminarea
acestor toxine şi în refacerea structurală şi echilibrarea funcţională a organelor afectate.
De asemenea este important de ştiut că în momentul prescrierii unui tratament natural,
medicul trebuie să aibă capacitatea de a înţelege modul în care substanţele active din plantele
prescrise vor fi absorbite de corp. Trebuie ţinut cont de zona şi procentul de absorbţie al
substanţelor active iar acţiunea acestora trebuie dirijată în aşa fel încât să vindece afecţiunile
de care suferă pacientul. Combinarea plantelor se poate face indiferent de cantitate şi de
numărul acestora, deoarece efectele se cumulează şi se potenţează reciproc.
Concentraţia amestecului nu trebuie să depaşească nivelul ideal acceptat de fiecare
organism în parte.
Cele mai bune rezultate sunt obţinute prin folosirea plantelor din flora spontană,
culese la momentul optim, de acest factor depinzând concentraţia ingredienţilor activi.
Calitatea plantelor este dată şi de modul de uscare şi prelucrare. Ţinând cont de aceste
aspecte, efectele curative ale apifitoterapiei se pot observa foarte repede la nivel
simptomatic, deşi tratamentul afecţiunii în sine poate necesita o perioadă mai lungă de timp.
11
C.1.2.2.3. APIPROFILAXIA
Apiprofilaxia, cu siguranţă a apărut dintr-un adevăr extraordinar, care guvernează în
medicină: “este mult mai uşor să previi decât să combaţi “. Dacă apiterapia este ramura care
tratează bolile, apiprofilaxia previne apariţia afecţiunilor.
Apiprofilaxia este metoda profilactică cea mai eficientă dintre toate cele existente la ora
actuală, care poate asigura şi menţine homeostazia organismului uman, prevenind
dezechilibrele care pot duce la instalarea stării de boala.
Homeostazia derivă de la cuvintele grecesti “homois”-boală+“stasis”-stare şi
reprezintă proprietatea organismului de a menţine în limite foarte apropiate de constantele
mediului intern, parametrii fiziologici (temperatura corpului, presiunea arterială, etc.).
Remediile cu care operează apiprofilaxia sunt produsele apicole, preparatele
apiterapice sau cele apifitoterapeutice.
Compoziţia produselor apicole este extraordinar de complexă: vitamine, minerale,
enzime, fitohormoni si prehormoni, glucide superioare direct asimilabile, aminoacizi esenţiali
şi neesenţiali, lipide bioactive, antioxidanţi enzimatici şi neenzimatici, bioflanoide.
Aceste produse miraculoase conţin toate substantele care intră în componenţa celulei
umane şi a matricei celulare.
Produsele stupului asigură sinteza tuturor principiilor active necesare scopului
terapeutic urmărit, având efecte excepţionale: antivirale, antitumorale, bacteriostatice,
bactericide, antifungice.
Produsele apicole conţin 18 dintre cei 22 aminoacizi naturali-acidul aspartic, acidul
glutamic, alanina, arginina, asparagina, glutamina, glicina, histidina, izoleucina, leucina,
lizina, metionina, fenilanina, prolina, serina, treonina, triptofanul, tirosina şi valina.
S-a dovedit ştiinţific activitatea biologică sinergică a micro-elementelor cu
vitaminele, fermenţii şi hormonii.
Asimilarea corectă de calciu este asigurată de prezenţa sinergică a vitaminelor A, C
şi D, a mineralelor magneziu, fier şi mangan, de prezenţa raportului alimentar
supraunitar Ca/P, precum şi de prezenţa unor prehormoni sau hormoni.
Fierul intră în compoziţia fermenţilor respiratori, zincul în compoziţia fermenţilor
glucidici şi proteici, iar cobaltul în compoziţia vitaminei B12 (ciancobalamina).
În organism microelementele sunt acumulate selectiv: zincul-în glandele sexuale,
hipofiză şi pancreas; iodul-în tiroidă; cuprul-în ficat şi măduva osoasă; cadmiul şi
molibdenul-în rinichi; nichelul-în pancreas; stronţiul-în oase; cromul şi manganul-în
hipofiză.
Rolul microelementelor în organism este unul major: participă la metabolismul
proteic, lipidic şi glucidic; la sinteza proteinelor în organism; la procesul de termoreglare; în
procesul de hematopoieză (Co, I ); în procesul de osteogeneză (Co şi Cu legaţi selectiv de
vitaminele A, B, C, E, PP); la reacţiile imunobiologice.
Majoritatea microelementelor din produsele apicole au fost identificate în organism.
Sângele uman conţine 24 microelemente, dintre care 22 intră în compoziţia produselor
apicole. Produsele apiterapice cu acţiuni farmaceutice, cosmetice şi nutritive sunt numeroase
şi în plină expansiune: comprimate şi drajeuri (cu miere, cu laptişor de matcă, cu
propolis); granule (de lăptişor de matcă, cu miere şi calciu); siropuri; spray (cu propolis) şi
plasturi (cicatrizanţi sau pentru bătături); unguente (cu propolis şi ceară); supozitoare şi
ovule (cu propolis); extracte alcoolice, tincturi, soluţii etero-alcoolice.
Produse igieno-cosmetice: creme de faţă (cu miere, lăptişor de matcă, propolis);
loţiuni nutritive demachiante şi săpunuri (cu miere şi ceară); apă de gură, balsamuri de
buze hrănitoare (cu ceară, ulei de struguri, ulei de jojoba şi vitamina E); depilatoare (cu
un conţinut ridicat de ceară).
12
C.2.1. CLASIFICAREA
PRODUSELE APICOLE
Clasificarea produselor apicole se face în două mari categorii: produse apicole directe
şi produse apicole indirecte.
PRODUSELE APICOLE DIRECTE: Mierea, Nectarul, Mierea de mană, Polenul,
Lăptisorul de matcă, Propolisul, Ceara, Veninul de albine, Păstura, Apilarnilul.
PRODUSE APICOLE INDIRECTE NATURALE: Hidromelul; Oţetul de miere;
Turtele şi prăjiturile din miere; Cremele de ceară; Preparatele cosmetice pe bază de
produse apicole; Sortimente vitalizante alcătuite pe bază de produse apicole.
C.2.1.1. MIEREA
C.2.1.2. NECTARUL
C.2.1.4. POLENUL
Polenul este o pulbere galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de
anterele staminelor şi reprezintă celulele sexuale vegetale masculine.
Este un produs nobil recoltat de albine din natură aproape fără încetare de primăvara
până toamna şi foarte apreciat pentru efectele sale benefice asupra organismului uman.
Aceste efecte sunt oferite de compoziţia sa complexă: proteine, microelemente,
vitamine, aminoacizi, glucide, flavonoide, acizi graşi, fermenţi, substanţe antibiotice, etc.
Polenul asigură hrana proteică, minerală, glucidică şi vitaminică, în toate stadiile de
viaţă a albinelor.
Fiind o substanţă vie care germinează, trebuie protejată de fenomenul natural de alterare
fie prin metode clasice de uscare, fie prin conservare la rece. Aceasta din urmă a devenit
foarte folosită.
Cele mai bogate polenuri provin de la: salcia căprească, dovleac, floarea soarelui,
păpădie, alun, arţar, pomi fructiferi, castan.
Polenul granule este un supliment nutritiv dietetic cu acţiune fortifiantă atât pentru
copii, cât şi pentru adulţi. Are o importantă acţiune de reglare a funcţiilor organismului în
cazuri de oboseală fizică şi intelectuală.
Polenul este o sursă naturală excepţională de microelemente: conţine 3% din doza
zilnică recomandată (DZR) de Si, Ca şi Mg, 8% DZR de fosfor, 12-17% DZR de Cr, Mn si
Zn, 117% DZR de Ni sau 517 % DZR de selenium (Se).
Conţinutul în vitamine a polenului este bogat şi complex: anevrina (precursor al
vitaminei B1) cu rol important în funcţionarea normală a SNC, rutinul- vitamina P
(condiţionat în Tarosin tablete) este un vasodilatator cerebral, A (retinol), D (calciferol), E
(tocoferol), C (acid ascorbic), B2 (riboflavina), B3, B9, B12 (cobalamina).
Valoarea biologică a polenului este dată, în special, de conţinutul mare şi variat în
aminoacizi naturali esenţiali, care nu pot fi sintetizaţi de albine: arginina, histidina, leucina,
izoleucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul şi valina.
Datorită acestei compoziţii polenul are un efect energizant, acţiune antibacteriană
asupra unor germeni patogeni din flora intestinală (proteus, salmonela), reglează tranzitul
intestinal, efect detoxifiant asupra organismului (luminează tenul), întăreşte sistemul
imunitar, previne riscul de cancer mamar, de colon sau de prostată, efect benefic în
sfera cardio-vasculară.
Este un stimulent al apetitului, favorizează digestia, previne rahitismul, îmbunatăţeşte
tonusul, alungă oboseala, combate căderea părului, hrănindu-i radacinile.
Are efect biostimulator, afrodisiac, antiparazitar, antiinflamator, antipiretic,
dietetic, antianemic, antihemoragic, anticolesterolemiant, antidepresiv.
Ameliorează funcţiile cerebrale, gastrice, hepatice, intestinale, tiroidiene, sexuale
(afrodisiac), intervine în procesul naşterii, procesul creşterii, fiind un anabolizant biologic.
Polenul de albine, medicamentul înţeleptului, este tonic al sistemului nervos central,
al memoriei şi vieţii emoţionale.
22
C.2.1.5. PĂSTURA
Păstura este poate cel mai valoros produs al stupului, dar şi cel mai puţin cunoscut.
Puţini ştiu ce este păstura şi cu mult mai puţini se încumetă să treacă la recoltarea ei.
În esenţă, păstura este un polen modificat, hrana harnicelor albine. Sub influenţa
substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii ridicate din
cuib (stup), precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări
biochimice şi modificări structurale, transformându-se în păstură.
Este produsul obţinut prin fermentarea polenului de către albine, cu ajutorul unor
bacterii specifice (aerobe-pseudomonas şi anaerobe-lactobacillus).
Fermentarea permite hidroliza exinei (membrana externă a polenului) şi eliberarea
substanţelor nutritive din interiorul grăunciorului de polen.
Polenul proaspăt recoltat de albine din anterele florilor este depozitat în fagurii
cuibului, de preferinţă în cei de culoare neagră. Sub această formă polenul se găseşte
depozitat în cei 2 faguri care mărginesc puietul şi mai puţin în fagurii cu puiet.
Uneori, în cazul unei abundenţe de polen în natură sau a unei încetiniri a ritmului de
ouat, cuibul în întregime se poate bloca cu polen.
Grăuncioarele de polen adunate de pe flori sunt descărcate de albinele culegatoare
direct în celulele fagurilor, unde sunt comprimate cu capul pentru a forma o masă compactă.
Urmeaza alte încărcaturi şi tasări, până ce celula se umple cam 2/3.
În momentul înmagazinării în faguri, polenul are aceleaşi însuşiri şi calităţi ca polenul
reţinut în colectorul de polen. După depunerea lui în faguri, se transformă în păstura, sub
influenţa substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii
ridicate din cuib (33-35°C), precum şi datorită modului de conservare în celulele fagurilor.
La depozitarea în faguri albinele nu ţin seama de specia botanică şi de provenienţa
polenului, astfel încât, în aceeaşi celulă găsim polen de culori diferite, în aceste condiţii
transformările începute o dată cu formarea ghemotocului de polen continuă să se desfăşoare
în interiorul stupului şi în celulele fagurilor, realizându-se prin transformări biochimice, o
modificare structurală care situează păstura pe o treaptă calitativ superioară polenului.
Prin aceste transformări se realizează următoarele: puterea germinativă a polenului
dispare în 1-2 zile sub influenţa unor secreţii ale glandelor mandibulare ale albinelor;
zaharoza se transformă treptat în monozaharide; zahărul simplu trece, parţial, în acid lactic,
sub influenţa unor fermenţi; creşte continutul de vitamina K; sporeşte gradul de
conservabilitate în timp al produsului; sporeşte numărul granulelor de polen, al căror conţinut
a fost scos în afara exinei (învelişul grăunciorului de polen).
Când aceste transformări au luat sfârşit, din polenul înmagazinat de albine în faguri
rezultă păstura sau "pâinea albinelor". Faţă de polen valoarea nutritivă şi antibiotică a
păsturii este de 3 ori mai mare. De asemenea, învelişul extern al polenului, exina, este distrus,
determinând asimilarea mai uşoară de către organism.
Datorită cantităţii mari de acid lactic şi proprietăţilor antibiotice, păstură poate fi
păstrată timp îndelungat, fără a se observă modificări majore, cantitative sau calitative.
Păstrată la loc uscat şi răcoros, poate rezistă până la 17 ani.
Compoziţia păsturii este cea a polenului din care provine: glucide (35%), lipide (1-
5%), provitamina A (200-875 mg/kg), vitamina E (1,7 g/kg), vitamina C (60-2000 mg/kg),
proteine, aminoacizi, 27 microelemente, un factor antibiotic, un factor de creştere,
fitohormoni, enzime, arome și materii neidentificate (3-4%).
Pe lângă polen, conţine şi substanţe nutritive provenite din saliva albinelor lucrătoare,
folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.
23
C.2.1.7. PROPOLISUL
GENERALITĂŢI
Numele provine din latinescul “pro” (înainte) şi grecescul “polis”(cetate), semnificând
faptul că pentru stup (cetatea albinelor), propolisul serveşte drept “zid de apărare”.
Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva microbilor, a mucegaiurilor,
pentru mumificarea într-un înveliş a intruşilor stupului, care sunt omorâţi de albine (cum ar fi
alte insecte sau şoareci), proces ce nu permite putrezirea lor.
Are ca sursă principală substanţele recoltate de pe muguri de plop sau în general de
salicine. Materiei răşinoase brute, albina îi adaugă secreţii salivare, ceară.
Pâna în prezent se cunosc 19 substanţe de structură chimică diferită, din care cele din
grupele aşa-numitelor flavonoide, betulen şi betulenol, izovanilina, răşini, acizi aromatici
nesaturaţi, cafeic şi ferulic se caracterizează prin activitate biologică.
S-a constatat că menţinând preponderenţa plopului, sursa materiilor prime vegetale pe
care le folosesc albinele la pregătirea propolisului este mai variată.
Totuşi, substanţele chimice permanente, respectiv principiile active conţinute
deopotrivă în propolis şi în exsudatele mugurilor sau ale scoarţelor de copac vizitate de albine
sunt cvasiidentice. Cel mult diferă proporţiile de la o specie de sursă la alta.
Astfel, flavonoidele din propolis sunt larg raspândite în regnul vegetal, în plantele
superioare şi mai ales în plantele vascularizate.
Localizate mai cu seamă în sucul celular sub formă glicozidică, în boboci, frunzele
tinere şi fructele necoapte, flavonoidele joacă un rol cert în reproducere, prin culoarea pe care
o imprimă florilor plantelor entomofile şi ornitofile.
Aşadar, îndeplinindu-şi misiunea multiplă faţă de plantă, faţă de sine şi faţă de om,
albina se înscrie şi prin propolis în ciclul natural al biosferei.
Prin prezenţa a numeroase principii active în propolis, prelevate din plantele de origine,
acţiunea şi domeniile lui de utilizare terapeutică sunt deosebit de cuprinzătoare.
Flavonoidele, ca elemente componente preponderente, au nu mai putin de 41 de
acţiuni terapeutice.
Efectele majore pentru care au intrat în terapeutică sunt acţiunea asupra sistemului
capilar (bioflavonoide), asupra fragilităţii şi permeabilităţii vaselor, asupra sistemului
circulator în general, cu efect vasodilatator şi hipotensiv.
Alte acţiuni: diuretică, coleretică (creşterea producţiei de bilă), estrogenă şi efecte
asupra altor glande cu secreţie internă (timus, tiroidă, pancreas, suprarenale), efect
antibacterian, antivirotic, antiparazitar, anticoagulant.
Acidul ferulic, prezent şi el în propolis, are de asemenea acţiuni specifice,
caracterizându-se mai ales prin efecte antibacteriene, graţie cărora contribuie la acţiunea
bactericidă şi bacteriostatică a propolisului. În afară de aceasta, se manifestă într-un grad
însemnat acţiunea sa aglutinantă, exploatată în tratamentul rănilor care se vindecă greu.
Lista principiilor active conţinute în propolis şi plantele de origine nu se epuizează cu
aceste exemple. În orice caz, proprietăţile farmacodinamice ale propolisului se adresează unor
variate domenii de utilizare: dermatoze, infecţii ale căilor urinare, afecţiuni ale prostatei,
tratarea unor răni, afecţiuni endocrine, afecţiuni dentare, precum şi în scopuri anestezice.
Propolisul, considerat încă de unii produs "secundar" al stupului, este folosit de om, ca
şi de albine, din cele mai vechi timpuri în scopuri terapeutice. Cu proprietăţi bactericide şi
bacteriostatice, datorită substanţelor pe care le conţine şi care omoară bacteriile din stup sau
împiedică creşterea acestora, fără să le distrugă, propolisul deţine un loc important printre
remediile medicinii empirice şi în practica ştiintifică. Propolisul este folosit ca biostimulator,
deoarece măreşte rezistenţa fizică şi înlatură oboseala.
25
Vitamina B3, niacina, vitamina PP, numită şi vitamina antipelagră, deoarece carenţa
ei provoacă pelagra. Participă la metabolismul proteic, lipidic, glucidic, mineral, normalizând
funcţia suprarenalelor.
Vitamina PP atenuează riscul apariţiei unor tulburări cardiovasculare, diminuând
colesterolul rău (LDL), crescând nivelul celui bun (HDL) şi scazând nivelul trigliceridelor din
sânge.
De asemenea moderează tensiunea arterială, ameliorează circulaţia sângelui, participă la
metabolizarea proteinelor, glucidelor şi lipidelor, protejează organismul împotriva
aterosclerozei, migrenei, ameţelilor, previne apariţia diareei.
Este indispensabilă funcţionării normale a aparatului digestiv, a sistemului nervos,
menţinerii integrităţii tegumentelor şi mucoaselor, precum şi sintezei normale a unor hormoni
(testosteron, estrogeni, insulină).
Ameliorează durerile ulceroase şi combate halena (mirosul neplăcut al gurii).
Doza zilnică recomandată de niacină este de 12-20 mg.
Insuficienţa de acid nicotinic provoacă tulburari digestive şi ale sistemului nervos,
mărirea sensibilitatii pielii la razele solare. În avitaminoza PP apare pelagra manifestată prin
diaree, demenţă, dermatite.
Vitamina B3 poate fi sintetizată în organism din aminoacidul triptofan şi de flora
intestinală.
Acidul cafeic este un compus fenolic. Acidul cafeic şi derivaţii săi fenetilesterici,
denumiţi CAPE (Caffeic Acid Phenethyl Ester), au acţiune antimitogenică,
anticarcinogenică, antioxidantă, antiinflamatoare şi imunomodulatoare.
Prin esterificarea acidului cafeic cu gruparea HO din poziţia 3 a acidului chinic, se
formează acidul clorogenic.
Administrate subcutanat sau oral, acidul cafeic şi CAPE reduc semnificativ metastazele
hepatice.
Aceste rezultate cofirmă potenţialul terapeutic al acestor compuşi şi sugerează efectele
antimetastazice şi antitumorale ale acidului cafeic şi CAPE, ca mediatori de suprimare
selectivă a activităţii enzimei MMP-9 (Matrix metaloproteinaza 9 sau Gelatinaza B), precum
şi de inhibare a factorului de transcripţie genetică NF-kB (nuclear factor kappa-light-chain-
enhancer of activated B cells), implicaţi în proliferarea celulelor tumorale.
Acidul cinamic este un acid care se prezintă sub formă de pulbere albă, inodoră, cu o
slabă solubilitate în apă.
Este biosintezat natural din fenilalanină sub acţiunea enzimatică a fenilalanin
amonialiazei, denumită PAL.
32
3. Propolis C Forte
Compoziţie: 180 mg acid ascorbic (vitamina C), 11,5 mg tinctură propolis-reziduu
uscat. Conţinut: 30 comprimate.
Administrare: 1-2 comprimate pe zi la adulţi. Produsul se administrează pe cale orală
după masă. Se recomandă evitarea mâncării şi băuturii timp de o oră.
Indicaţii: tratamentul rinitelor, în polipi nazali, rinofaringite, amigdalite, faringite,
laringite, astm bronşic, intoxicaţii tabagice, micoze bucale.
4. Proposept
Compoziţie: propolis-0,10g; zaharoză-0,50g şi excipienţi (talc şi stearină).
Indicaţii: faringite, laringite, traheo-bronsite, tulburări dispeptice de etiologie variabilă.
Posologie şi mod de administrare
Afecţiuni respiratorii: câte 1 comprimat de 3-4 ori pe zi, se lasă să se topească în gură.
Afecţiuni digestive: 1 comprimat de 3-4 ori pe zi, se înghite după mesele principale.
Durata tratamentului este de 10-14 zile. Prezentare: cutii de 30 de comprimate.
5. Tinctura de propolis
Compozitie: propolis 30 g; alcool q.s.ad 100 g.
Tratamentul giardiozei: tinctura de propolis concentratie 33% (100 gr alcool 96% + 50
gr propolis curat) în doze de 5 picături de la 1-2 ani, 10 picături de la 2-7 ani, 15 picături de
la 7-14 ani si 30 picături pentru adulţi, dimineaţa, înainte de micul dejun, pe zahăr sau pâine,
timp de 10 zile, pauză 7 zile şi încă o cură de 10 zile, au determinat dispariţia manifestarilor
clinice, iar probele de laborator s-au normalizat la sfârşitul ultimei cure de propolis în
proporţie de 90 %. Tratamentul de face în caelaşi timp de către toţi membrii familiei. Curele
trebuie repetate la intervalul de 1-2 luni, în perioadele calde şi la 3-4 luni în perioadele reci.
Extern: aplicări locale pe zona afectată. Nu se aplică pansamente, produsul favorizând
formarea unei pelicule fine flexibile ce nu permite suprainfectarea plăgilor.
Administrare: 1/2 linguriţă de tinctură diluată într-o linguriţă de miere, de 3-4 ori/zi.
Prezentare: flacoane brune continand 30 ml tinctura de propolis.
Conservare: ferit de lumină şi căldură, la loc uscat şi răcoros.
6. Propolis Spray
Un flacon conţine 100 ml extract alcoolic de propolis 10%.
Indicaţii: ulcer cronic de gambă; leziuni cutanate mici de natură traumatică sau
termică; keratodermii de etiologii variabile; leziuni de decubit; arsuri. În prezenţa unei
suprainfecţii microbiene, propolisul poate fi folosit în asociere cu antibiotice.
Mod de administrare: se pulverizează zona afectată de la o distanţă de 10-15 cm,
realizându-se astfel, pe suprafaţa tratată, o peliculă protectoare, la adăpostul căreia
regenerarea ţesuturilor şi cicatrizarea decurg în condiţii din cele mai bune.
Prezentare: butelii metalice spray de 100 ml.
36
Ce mai importantă fracţiune este melitina, componenta cea mai activă a veninului.
În melitină s-au identificat 13 aminoacizi naturali: glicina, alanina, valina,leucina,
izoleucina,serina, treonina, lizina, arginina, triptofan, prolina, acid aspartic şi acid glutamic.
Melitina are acţiune toxică: elimină histamină şi serotonină, dizolvă eritrocitele, scade
presiunea sanguină şi ritmul respirator, blochează sincopele nervoase periferice si centrale,
produce convulsii tetanice, prin scurtarea fibrelor musculare netede şi striate.
A doua fracţie bine reprezentată este cea alcatuită din fermenţii hialuronidazei şi
fosfatazei A, cu pH 10. În această fracţie mai apar încă 5 aminoacizi naturali: tirozina,
cistina, metionina, fenilalanina şi histamina.
Fosfolipaza este implicată în reactiile alergice, lezează celulele, provocând senzaţia de
durere şi prezintă efecte toxice sinergice cu melitina.
Hialuronidaza hidrolizează ţesuturile vecine, contribuid la răspândirea veninului în
ţesut, intensificând reacţia locală . Este numită “factor dispersant” şi nu prezintă toxicitate.
Cea de-a treia fracţie proteică reprezintă 35 % din veninul brut şi nu este activă.
Histamina provoacă pruritul, durerea şi tumefierea locului înţepat. Acţionează intens
asupra musculaturii netede, aparatului cardiovascular şi glandeloe exocrine.
Sub acţiunea histaminei creşte tonusul şi peristaltismul musculaturii netede, apărand
spasmele intestinale. Histamina provoacă crize asmatiforme, stimulează secreţia salivară,
lacrimală, bronşică, gastrică sau pancreatică. Mai mult de jumătate din veninul brut conţine
proteină activă, care cuprinde mai multe fracţiuni: melitină, fosfolipază şi hialuronidază.
Conţine substante neurotoxice şi corozive ca: acidul fosforic, acidul formic,
fosfatază (cu rol traumatizant) şi melitină, care produce inflamarea ţesutului în care a fost
injectat veninul. Veninul de abine injectat creşte secreţia de cortizol.
În veninul de albine au fost identificate numeroase substanţe minerale: Fe, I, K, Ca
(0,26 %), Mg (0,49 %), P (0,42 %), Mn, Cu, Zn, S, Cl.
Fosforul se găseşte sub formă de compuşi organici ai acidului fosforic, iar sulful
numai sub formă de derivaţi organici.
Reacţiile organismului uman la veninul de albine sunt de trei feluri: locale (inflamaţie,
hipertermie locală), sistemice (erupţie generalizată, tulburări respiratorii, greaţă, vomă,
dureri abdominale, sincope respiratorii) şi anafilactice.
Simptomele anafilactice se manifestă la câteva secunde de la înţepare: dificultăţi
respiratorii, confuzii mentale, vomă, şoc de tensiune arterială, care poate provoca pierderea
cunostinţei sau chiar moartea prin colaps respirator şi circulator.
În farmacii se gaseşte sub formă de unguent-Apireven.
39
C.2.1.10. APILARNILUL
Este un produs foarte important al coloniilor de albine, descoperit de românul Nicolae
Ilieşiu, care i-a dat denumirea din “Api”-albina + ”lar”, de la larva + ”n”, prima iniţială a
prenumelui său (Nicolae) +”il”, primele douş litere a numelui de familie a inventatorului
(ILieşiu). În mod normal, sezonul apicol activ este în perioada mai-iulie.
Asta într-o colonie de albine constituită ca o unitate biologică. Într-o astfel de colonie,
numărul indivizilor masculi este de 400-1800 trântori rareori numărul lor depăşind 2000.
Într-o colonie de albine numărul de trântori pe care îi creşte şi îi tolerează este limitat şi
depinde de comportamentul coloniei ca un tot unitar.
Numărul de trântori crescuţi şi toleraţi într-o colonie de albine satisface necesarul
biologic şi fiziologic normal de masculi pentru a asigura împerecherea mătcilor pe cale
naturală. Cantitatea larvelor de trântor existentă în condiţii normale nu poate depăşi în medie
8000 larve într-un întreg sezon apicol.
Din întregul proces ontogenetic de dezvoltare a trântorilor, pentru cultura de apilarnil
prezintă interes în mod special doar stadiul embrionar şi larvar în complexul condiţiilor de
mediu şi al posibilelor intervenţii în scopul obţinerii unei producţii eficiente utilizând în acest
scop colonii de albine foarte puternice.
Apilarnilul este extras din întregul conţinut al celulei fagurelui în care se găseşte larva
de trântor în vârstă de o săptămână. Aceste celule conţin nutienţi specifici (lăptişor de matcă,
miere, păstură, urme de propolis), apilarnilul fiind considerat “lăptişorul de matcă” al
trântorului.
Apilarnilul este obţinut din celulele fagurilor conţinând larve de trântor, hrănite în mod
diferenţiat de albinele doici în stadiul lor larvar. În hrana larvară se găseşte aportul mierii, al
polenului, al păsturii, al propolisului şi al secreţiilor glandulare ale albinelor doici.
Caracteristicile organoleptice ale apilarnilului: aspectul produsului după recoltare este
neomogen, fiind constituit din larve înglobate într-un lichid lăptos. După triturare (mixare)
produsul devine omogen, lăptos, onctuos.
Culoarea lichidului şi larvelor este uşor gălbuie, cu tendinţa ca în timp să capete nuanţă
spre cenuşiu. Gustul este uşor astringent, fără senzaţii dezagreabile. Impurităţi: la examenul
microscopic al produsului triturat şi centrifugat s-au observat detritusuri celulare şi celule de
polen. Pentru obţinerea substanţei active standardizate, apilarnilul triturat şi filtrat se
liofilizează, utilizându-se şi prezentându-se apoi ca pulbere.
Proprietăţi fizico-biochimice ale apilarnilului liofilizat: pH 6,2.
Substanţă uscată 94 % din care: azot total 0,583 g %; azot aminic 0,094g %; proteine
totale 36,44 g %; amino-acizi liberi 5,85 g % de produs; glucide 20,96 g % (glucoza 3,65 g
%, fructoză 15,50 g%, zaharoză 3,65 g%); lipide 21,60 g%; cenuşă 3,6 g %; alte substanţe
11,67 g%.
Apilarnilul brut-proaspăt, triturat şi filtrat conţine: apă biologică 6%, cu pH 6,2;
Apilarnilul proaspăt conţine până la 12% proteine, 6-10% glucide, 5-8% lipide şi 1,1-1,2%
alte substanţe: oligoelemente (calciu 14,00 mg%, magneziu 2,00 mg %, fosfor 199,00 mg %,
fier 3,23 mg %, cupru 1,10 mg %, mangan 4,49 mg %, zinc 5,54 mg %, sodiu 38,00 mg %,
potasiu 0,50 mg %, plumb, cadmiu), vitamine (Vitamina A (0,54 Ui/g), betacaroten
(provitamina A 0,426 mg%, xantofilă (0,297 mg%); Vitamina B1 sub limita de dozare;
vitamina B6 (0,739 mg%); vitamina PP acid nicotinic (15,9 mg%), colina (442,8 mg%); B2,
E, acid pantotenic), colina, fitohormoni, aminoacizi esenţiali liberi: lizină 0,75 g%, histidină
0,33 g %, arginină 0,5 k g %, acid aspargic 1,5 g %, treonină 0,41 g %, serină 0,46 g %,
glicină 0,84 g %, alanină 0.66 g %, valină 0,68 g %, metionină 0,31 g %, izoleucină 0,56 g
%, leucină 0,95 g %, tirozină 0,45 g %, fenilalanină 0,46 g % (total 11,4 g % aminoacizi).
40
HIDROMELUL
Este o băutură alcoolică slabă, obţinută prin fermentarea mierii amestecate cu apă.
Despre această licoare amintesc vechi scrieri antice babiloniene, egiptene, elene şi romane. Şi
în Dacia, recunoscută pentru apicultură, a fost cunoscut, alături de vin şi alte sucuri
fermentate.
În epoca preistorică mierea a fost singura substanţă dulce concentrată folosită pe scară
largă în alimentaţie iar din cercetările arheologice hidromelul (miedul, vinul de miere) a fost
prima băutură alcoolică fermentată cu mult înaintea băuturilor obţinute din fructele pomilor
fructiferi, viţă de vie şi cereale.
Prepararea şi folosirea hidromelului este amintită în scrierile antice babiloniene,
egiptene, romane şi în primul rând, elene.
Dacia, în care apicultura era dezvoltată, folosea mierea şi celelalte produse apicole.
După ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit
să se distrugă plantaţiile de viţă de vie şi să nu se mai bea vin, poporul a continuat să prepare
bere tracică sau mied, deoarece aveau miere din belşug.
Tradiţia folosirii miedului se păstrează în continuare la geto-dacii romanizaţi, la proto-
romanii din perioada de trecere la feudalism, precum şi la urmaşii populaţiei romanizate din
ţinuturile româneşti.
Pentru prepararea unui hidromel echilibrat este nevoie de miere de albine, apă potabilă,
acid citric, maia de fermenţi, fosfat de amoniu, sucuri de fructe şi tanin.
Pentru a produce o fermentaţie alcoolică a mierii, ea trebuie diluată. Se fierbe mierea cu
apă, se ia spuma şi se lasă la răcit.
Se adaugă celelalte componente, apoi se lasă la fermentat. O dată cu această fază, toate
operaţiunile decurg la fel ca în tehnica vinului. Hidromelul din mere este cel mai apreciat
dintre băuturile cu miere. Calitatea principală o constituie gustul fructului şi parfumul mierii.
Se poate folosi orice soi de mere, dar recomandate sunt cele tari, care sunt mai acre.
Este indicat ca merele să se preseze imediat după zdrobire, deoarece aceste fructe au
tanin şi se mărunţesc foarte repede.
În general, se folosesc două treimi mere coapte şi o treime mere căzute sau pădureţe.
Mierea cu apă se fierbe 45 de minute, luându-se spuma, apoi, când se răceşte, se adaugă
fosfatul de amoniu. Sucul se amestecă bine cu mierea fiartă şi răcită, apoi se însămănţează cu
o maia de fermenţi puternică. În general, se prepară trei sortimente de hidromel: sec (mai
slab), demisec şi desert. Se poate aromatiza cu flori de soc, atunci când este fermentat.
OŢETUL DE MIERE
Acţiunea terapeutică a oţetului de miere include efecte calmante,
antitoxice, diuretice, antiseptice intestinale şi renale, hipocolesterolemiante.
Ca atare, este indicat în intoxicaţii, indigestie, litiază renală oxalică şi fosfatică,
pielite, cistite, nevroze, migrene, oboseală cronică, dureri musculare, insuficienţă
tiroidiană, obezitate, hipercorticism, hipercolesterolemie, nevralgii, sterilitate, precum
şi în cazul intoxicaţiilor cu alcool şi tutun.
Dar, principalul avantaj oferit de acest oţet este că poate contribui decisiv la
păstrarea unui bun echilibru acido-bazic al organismului uman, echilibru stricat de
mulţi factori care sunt imposibil de evitat, printre care toxinele şi stresul.
Remediul se administrează în doze de 1-2 linguri pe zi, dimineaţa, diluat în
circa 100 ml de ceai medicinal sau apă. Se bea cu inghiţituri rare.
41
Durata unei cure este de 1-2 luni. Tratamentul poate fi reluat după o
intrerupere de circa o lună. Cercetările medicale arată că substanţele nutritive din
oţetul de miere îmbunătăţesc activitatea celulelor albe din sânge, ajutându-le să
prevină bolile prin distrugerea viruşilor şi bacteriilor. Pentru ca oţetirea mierii să se facă
cât mai repede, se adaugă o bucăţică de pâine neagră muiată în vin sau o bucaţcă de drojdie.
42
Variază în funcţie de mulţi şi diversi factori: natura materiei prime, gradul de puritate şi
calitatea materialului de provenienţă, condiţiile climatice, modul de extractie, metode de
prelucrare şi conservare, etc.
Umiditatea atmosferică ridicată determină creşterea umidităţii din stup, cât şi o
umiditate ridicată a mierii, datorită proprietăţilor higroscopice ale acesteia. În încăperile de
depozitare umiditatea atmosferică nu trebuie să depăşească 60%.
Mierea cu un conţinut ridicat de glucoză (cum este cea de rapi ță), va fi mai
higroscopică şi va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în vase
etanşe şi depozitată în încăperi uscate.
Mierea cu un raport glucoză/fructoză subunitar, (cum este cea de salcâm sau trifoi),
poate fi destinată unei consumări mai îndelungate.
Mierea cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau lichidă.
Creşterea umidităţii mierii peste 20 % duce la scăderea calităţii acesteia şi favorizează
dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.
C.2.2.2. GLUCIDELE
Reprezintă mai mult de trei sferturi din miere: fructoza (38,4 %), glucoza (34 %) sau
sucraza (3,1 %).
Mierea poate fi considerată o soluţie concentrată de zaharuri, datorită faptului că
principalii componenţi ai mierii sunt substanţele zaharoase.
Nectarul conţine intre 4-75% glucide, dar concentratia optima este de 40-50 %.
Păstura conţine in jur de 35% glucide.
Apilarnilul conţine între 6-10% glucide.
Glucidele sunt aldehide sau cetone ale unor alcooli polivalenţi şi în funcţie de
posibilitatea lor de a se hidroliza se împart în: glucide nehidrolizabile, numite oze, monoze,
sau monozaharide, (zaharuri simple).
Ozele sunt oxialdehide sau oxicetone provenite din oxidarea unor polialcooli şi sunt
denumite după numărul atomilor de carbon, cele mai răspândite fiind: pentoze, hexoze,
glucide hidrolizabile, capabile de a fi descompuse sub influenţa acizilor sau enzimelor în
zaharuri mai simple, numite ozide, care se împart în: 1. holozide (în alcătuirea cărora intră în
exclusivitate monozaharidele), fiind cele mai importante pentru studiul mierii (zaharoză,
maltoză, trahaloză, melecitoză, pentozani, fructozani); 2. heterozide, (în alcătuirea cărora
intră o componentă glucidică şi una neglucidică, numită aglicon).
43
C.2.2.3. DEXTRINELE
În miere se mai găsesc în cantităţi mari şi alte holozide complexe sau heterozide ca
mucegaiuri, gume, etc, denumite impropriu dextrine. În mierea de mană dextrinele
(heterozide complexe-gume, mucegaiuri) pot depăşi 5%. Prezenţa dextrinelor măreşte
vâscozitatea mierii şi îi dă un aspect cleios, neplăcut.
47
C.2.2.6. VITAMINELE
Descriere. În anul 1912, biochimistul american de origine poloneză Casimir Funk a
reuşit să identifice vitamina B1, ce s-a dovedit a fi extrem de eficace în tratamentul unei
grave maladii, numite beri-beri. Pentru că această substanţă a redat bolnavilor forţa şi
vitalitatea, Funk a numit-o ''amina vieţii, adică vitamină''.
Vitaminele sunt substanţe chimice organice, fundamentale pentru existenţă, necesare
proceselor vitale în cantităţi mici, dar indispensabile, organismului uman sănătos.
Pentru că există în cantităţi infime în alimentele de origine naturală, sunt considerate
nutrimente (precum proteinele, glucidele, lipidele, apa, mineralele) care acţionează singure
sau interacţionează cu altele. Totuşi, vitaminele nu hrănesc organismul, ci sunt catalizatoarele
ce provoacă şi ajută la realizarea numeroaselor funcţii: producerea energiei, metabolismul
hormonal, întărirea sistemului imunitar, creşterea celulară, asimilarea şi digerarea alimentelor.
Din punct de vedere chimic, vitaminele sunt diferite. Ele pot fi amine, acizi sau alcooli. Dar
nu compoziţia chimică ne indică faptul că o substanţă este vitamină, ci efectul ei fiziologic.
Avitaminoza, lipsa cronică a uneia sau a mai multor vitamine din organism, nu se mai
intâlneşte frecvent în zilele noastre; de exemplu, boli precum scorbutul sau beriberi nu mai
afectează populaţia. De aceea, este mai nimerit să vorbim de hipovitaminoză, adică de un
deficit temporar. Acesta poate fi cauzat de o alimentaţie dezechilibrată, dar şi de eliminarea
excesivă, prin transpiraţie sau urină, de efort intens, de sarcină, alăptare sau de afecţiuni ale
tractului intestinal. Hipervitaminoza apare doar în cazul vitaminelor liposolubile care,
datorită proprietăţii de a se ''depune'' în organe şi de a aştepta să fie ''solicitate'' de organism,
se pot acumula în exces. De exemplu, vitamina A stocată în organism poate asigura nevoile
individului până la 6 luni de la administrare.
DOZELE MEDII RECOMANDATE ZILNIC UNUI ADULT. Vitamina A: 1,5-3
mg; Vitamina B1: 1,5 mg; Vitamina B2: 1,6 mg; Vitamina B3: 15-18 mg; Vitamina B5:
10-15 mg; Vitamina B6: 2 mg; Vitamina B8: 200-300 mcg; Vitamina B9: 200-500 mcg;
Vitamina B12: 2-6 mcg; Vitamina B15: 1,5-5 mg; Vitamina C: 60-100 mg; Vitamina D:
10-20 mg; Vitamina E: 12-20 mg; Vitamina K: 35-80 mcg; Vitamina P: 50 mg.
Necesarul zilnic depinde de sex, vârstă, greutate, nivelul activităţii musculare, maladii
etc. Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de organism, dar sunt asimilate din alimente
sau suplimenţi alimentari. Pentru organismul uman sunt importante 13 vitamine: vitamina A,
complexul de vitamine B, vitamina C, vitamina D (calciferol), vitamina E (tocoferol) şi
vitamina K (menadiona sau naftochinona). Dintre acestea 4 sunt liposolubile (solubile în
lipide)-A, D, E şi K, iar 9 sunt hidrosolubile- complexul de vitamine B şi vitamina C.
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
Vitamina A, retinol sau antixeroftalmică. Carenţa de vitamină A provoacă nictalpie
(cecitate nocturnă, orbire de noapte sau”orbul găinilor”). Nictalpia este simptomul mai multor
afecţiuni oftalmice şi poate fi congenitală, provocate de leziuni sau de malnutriţie. Necesarul
zilnic este de 620 micrograme.
Vitamina D, calciferol (antirahitică). Carenţa de vitamina D din organism provoacă
rahitismul la copii, sau osteomalacia (echivalentul rahitismului) la adulţi. Diferitele fracţiuni
ale vitaminei D sunt: D1 (lumisterol), D2 (ergocalciferol), D3 (colecalciferol), D4
(dididrocalciferol), D5 (sitocalciferol). Necesarul zilnic de vitamină D este de 2 micrograme.
Vitamina E, tocoferol sau vitamina antisterilităţii. Necesarul zilnic de vitamina E este
de 12 micrograme.
Vitamina K, fitomenadiona sau vitamina antihemoragică. Necesarul zilnic de
vitamina K este de 75 micrograme.
48
VITAMINELE HIDROSOLUBILE
49
C.2.2.7. AMINOACIZII
Principalele produse apicole (mierea, apilarnilul, lăptişorul de matcă, propolisul,
nectarul, păstura şi polenul) conţin 18 dintre cei 22 de aminoacizi naturali cunoscuţi,
inclusiv aminoacizii esenţiali: histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionia, valina,
fenilanina, treonina şi triptofanul. Dintre aceştia histidina (histoidina) este un aminoacid
esenţial pentru copiii sub 1 an.
Izoleucina şi leucina sunt importante pentru starea de atenţie, asigură suportul
structural pentru producerea unor componente biochimice esenţiale ale organismului, utilizate
în furnizarea energiei şi stimulare cerebrală.
Lizina asigură absorbţia adecvată a calciului, participă la formarea colagenului
(component al oaselor, cartilajelor şi tesutului conjunctiv), anticorpilor, hormonilor şi
enzimelor; deficitul de lizină determină oboseală, incapacitate de concentrare, iritabilitate,
retard de creştere, căderea părului, anemie şi probleme de reproducere.
Metionina este o sursă de sulf, care previne afecţiunile părului, unghiilor şi pielii, scade
colesterolul, protejează rinichii; este un agent chelator natural (îndepartează) al metalele
grele (toxice); regleaza nivelul de amoniac.
Fenilalanina permite creierului să producă norepinefrina, folosită în transmiterea
impulsurilor electrice între celulele nervoase şi creier; controlează senzaţia de foame,
antidepresiv, îmbunătăţeşte memoria şi atenţia.
Tirozina este implicată în transmiterea impulsurilor nervoase către creier; antidepresiv,
îmbunătăţeşte memoria şi atenţia; asigură funcţia optimă a tiroidei, suprarenalelor şi glandei
pituitare. Treonina este o componentă a colagenului şi elastinei; scade producţia de grăsimi a
ficatului; stimulează funcţionarea optimă a sistemului digestiv şi a metabolismului.
Triptofanul este relaxant, combate insomnia, previne migrena, antianxios, antidepresiv;
imunostimulant; reduce riscul accidentelor cardiovasculare şi împreună cu lizina scade nivelul
de colesterol.
Valina asigură sănătatea mentală, coordonarea musculară şi controlul emoţional.
Arginina îmbunătăţeşte considerabil răspunsul imun împotriva bacteriilor, viruşilor şi a
celulelor tumorale; asigură regenerarea şi vindecarea hepatică; stimulează eliberarea
hormonilor de creştere a masei musculare şi refacerea ţesuturilor.
Histidina este o componentă a hemoglobinei; utilizată în tratamentul artritei
reumatoide, bolilor alergice, ulcerului şi anemiei; deficitul de histidină poate determina
probleme ale auzului. Alanina furnizează energie ţesutului muscular, creierului şi sistemului
nervos central; imunostimulant prin creşterea producţiei de anticorpi; ajută la metabolizarea
zahărului şi a acizilor organici.
Acidul aspartic (asparagina) ajută la excreţia amoniacului, care este toxic pentru
sistemul nervos central; creşte rezistenţa la oboseală şi la efort fizic.
Acidul glutamic (glutamina) îmbunătăţeşte capacităţile mentale, reduce senzaţia de
oboseală; grăbeşte vindecarea ulcerului; utilă în controlul poftei de dulce şi alcoolismului.
Glicina creşte utilizarea oxigenului în procesele celulare; importantă în producerea
hormonilor implicaţi în imunostimulare.
Prolina asigură buna funcţionare a articulaţiilor şi tendoanelor; tonifică muşchiul
inimii.
Serina este sursa-depozit de glucoză pentru ficat şi muschi; imunostimulant prin
creşterea producţiei de anticorpi; asigură sinteza acizilor graşi care acoperă fibrele nervoase.
Apilarnilul conţine următorii aminoacizi: lizină 0,75 g%, histidină 0,33 g%, arginină
0,5 k g%, acid aspargic 1,5 g%, treonină 0,41 g%, serină 0,46 g%, glicină 0,84 g%, alanină
0.66 g%, valină 0,68 g%, metionină 0,31 g%, izoleucină 0,56 g%, leucină 0,95 g%, tirozină
0,45 g%, fenilalanină 0,46 g%, în total 11,4 g% aminoacizi.
50
Mierea este cel mai puternic energizant natural. Sub raport caloric 1 kg de miere
produce 3.150 calorii, echivalent cu 6 kg mere, sau 40 de portocale, sau 5 de ouă, sau 5,675 l
de lapte de vacă, sau 13,700 kg varză proaspătă, sau 1,450 kg pâine albă de grâu, sau 2,370
kg carne de vită, sau 3,930 kg şalău.
Mierea este un aliment uşor de digerat. Ea cuprinde un amestec de fructoză şi glucoză
într-o formă care, fără a mai fi transformată de organism, se asimilează direct, constituind o
sursă de energie.
Forever Bee Honey. Este un îndulcitor natural, cu gust delicios, bogat în vitamine,
minerale, enzime, proteine şi aminoacizi.
Denumită în antichitate "hrana zeilor", mierea uimeşte prin conţinutul său de
carbohidraţi şi minerale. Constituie o sursă de energie care poate fi pusă rapid la dispoziţia
organismului. Calitatea de îndulcitor natural şi usurinţa digerarii o recomandă, de la sine,
tuturor vârstelor. Conţine aproximativ 100 calorii/30gr şi reprezintă un incredibil cocktail de
vitamine, minerale, enzime, proteine şi aminoacizi.
Royal Jelly conţine cel mai eficient şi complet întăritor al organismului uman, cunoscut
în natură: lăptişorul de matcă.
Compoziţie: vitamine (tiamina, riboflavina, niacina, acid ascorbic, piridoxina,
ciancobalamina, acid pantotenic, biotina, inozitol, acid folic şi vitamina E), minerale şi
oligoelemente: fier, magneziu, calciu, nichel, cobalt, seleniu, cupru, bismut, arsen, sulf,
fosfor si potasiu; aminoacizi (esenţiali şi neesentiali): alanina, leucina, isoleucina, lizina,
metionina, fenilalanina, acid aspartic, prolina, acid glutamic, serina, glicina, taurina, treonina,
tirosina, triptofan, valina, histidina şi arginina; esteri de acetilcolină; precursori ai
colagenului; fructoză şi peptide insulin-like; factori bioenergetici; acid decenoic (cu efect
antibacterian).
O capsulă de Royal Jelly 600, conţine 204 mg de lăptişor de matcă liofilizat, ceea ce
corespunde la 600 mg de lăptişor pur.
59
Forever Royal Jelly. Provine din regiuni deşertice înalte, izolate, acolo unde se
respectă condiţiile ideale de mediu pentru stupi. După extragerea din stupi, produsul se
răceşte rapid până la congelare, pentru a elimina surplusul de apă existent în produs şi a se
menţine intactă cantitatea de vitamine, minerale, enzimele şi coenzimele existente.
Royal Jelly conţine vitaminele A, C, D şi E, fiind, de asemenea, un depozit natural al
complexului de vitamine B. Un component major este vitamina B5 (acid pantotenic), una din
cele mai importante substanţe din organism, esenţială în sinteza şi metabolismul proteinelor,
lipidelor, glucidelor şi a unor hormoni.
În lăptişorul de matcă există toţi cei opt aminoacizi esenţiali, 10 aminoacizi neesenţiali
şi microelemente: calciu, cupru, fier, fosfor, potasiu, siliciu şi sulf, precum şi acizi nucleici.
Lăptişorul de matcă are un mare conţinut de proteine.
Vitalizant forte pentru adulţi. Producător: Santo Raphael. Compoziţie: cătină, lemn
dulce, susan, scorţiţoară, măceşe, busuioc, cimbrişor, cimbru, obligeană, miez de nucă, miere,
polen. Indicaţii: produs natural bogat în proteine, acizi graşi esenţiali, vitamine şi minerale.
Creşte masa musculară şi greutatea corporală, amplifică rezistenţa la eforturi fizice şi
mentale intense, creşte pofta de mâncare, favorizează recuperarea după eforturi intense.
60
POLENALPIN
Este un produs sub formă de tablete realizat prin comprimarea polenului recoltat de
albine, conţinând într-un volum redus o cantitate bine dozată de polen. Aceasta usureaza mult
administrarea polenului, cunoscându-se doza zilnică care se foloseşte. Fiecare tableta conţine
0,250 g polen. Polenapinul este folosit în denutriţia proteică, anemii, lipsa poftei de mâncare,
în anumite afecţiuni hepatice şi gastrice. Este un tonifiant pentru organismele epuizate de
eforturi fizice, de aceea se recomandă a fi folosit de sportivi şi copii.
POLENOLECITIN
Acţiune farmacoterapeutică: lecitina din formula preparatului conţine fosfolipide
totale, constituenţi esenţiali ai ţesuturilor cu rol în ameliorarea coeficientului de utilizare a
alimentelor, favorizând creşterea şi dezvoltarea organismului, mărind capacitatea de muncă
fizică şi intelectuală, accelerând refacerea organismului după eforturi intense.
Compoziţie: 100 g granule conţin 10 g lecitină vegetală (din floarea soarelui sau soia);
50 g polen recoltat de albine; 15 g miere de albine şi 25 g zaharoză. Polenul este un
ingredient bogat în proteine (în special aminoacizi esenţiali: metionină, valină, izoleucină
etc.), vitamine, enzime şi săruri minerale cu efecte tonice reconstituante generale. Mierea de
albine constituie un material energetic uşor şi rapid utilizabil de către organism, în special în
cazul solicitărilor fizice intense, pentru metabolizarea proteinelor furnizate de polenul din
formulă.
Indicaţii: scăderea randamentului intelectual şi fizic; susţinerea unor solicitări fizice
(sport de performanţă) şi intelectuale intense; subnutriţie, convalescenţă sau hepatite; ca
adjuvant în tratamentul tulburărilor circulator-cerebrale cronice la vârstnici, în nevroze şi la
copii cu întârzieri în dezvoltare psihosomatică.
Posologie şi mod de administrare. Adulţi: câte 1 linguriţă de 3 ori pe zi, în timpul
meselor. Copii: 1-2 linguriţe rase, în timpul micului dejun.