Adrian Marino, Comapratism și teoria literaturii

Traducere de Mihai Ungurean

Iași, Editura POLIROM, 1998

Capitolul I – O „POETICĂ COMPARATISTĂ”

„Regenerarea fundamentală a comparatismului impune nu numai o nouă orientare, declarat

militantă, ci și o reconversie radicală în sens teoretic și poetic. Operația implică o reformă
hotărâtă a aparatului teoretic și metodologic al comparatismului actual, precum și o critică
severă a tuturor formulelor de întinerire a lui. Întreprinderea are de înfruntat numeroase
obstacole, dintre care cel mai important este poate spiritul dogmatic, apodictic definitiv, al
tuturor formulelor aflate în circulație. Când se spune: Literatura comparată este sau nu este,
literatura comparată rămâne sau trebuie să rămână (în ciuda obiecțiilor) așa cum a fost definită;
că ea trebuie să fie cutare sau cutare lucru, că nu există decât o singură justă perspectivă
comparatistă și, prin urmare, suntem îndreptați să ne întrebăm: care este autoritatea doctrinară
(sau de altă natură) ce emite aceste judecăți? Care sunt principiile și argumentele decisive?”
(p. 7)

Capitolul II – LITERATURA UNIVERSALĂ SAU LITERATURA

„Luarea în considerație și pretenția de a teoretiza o literatură universală, constituită din

totalitatea literaturilor, iată un demers care conferă o altă anvergură și un cu totul alt sens
problemei. Această lărgire este de altfel inevitabilă: literatura universală este și ea, ca toate
celelalte idei literare, o categorie istorică. Suntem deci perfect îndreptați să reformulăm vechea
definiție a literaturii universale așa cum am făcut-o deja cu privire la comparatismul tradițional.
Nu suntem obligați să rămânem la definițiile perimate care nu mai rezistă analizei.” (p.23)

Capitolul III – O TEORIE A LITERATURII

„Studiile obișnuite de literatură comparată țin de o teorie literară, implicită în cea mai mare
parte, al cărei conținul europocentric, etnocentric este evident. Este necesar să răsturnăm
această situație și să elaborăm o teorie literară explicită cu un conținut general, adică universul
,în dublu sens: a) având ca punct de sprijin și de verificare ansamblul literaturilor, după o
metodă ce urmează să fie pusă la punct; b) ducând la o teorie a literaturii, sau cel puțin la o
sinteză teoretică, capabilă să pună în lumină, în ultimă instanță, structura și sistemul, morfologia
și fenomenologia, pe scurt, estetica și esența literaturii (tout court, itself etc).” (p. 41-42)
Capitolul IV – DESPRE INVARIANȚI

„Teoria literară, comparatistă sau nu, este construită cu ajutorul unui element în același timp
general și generalizator ce poate fi numit invariant. Este (cum vom vedea) o noțiune de o
folosință destul de răspândită în anumite domenii ale cunoașterii și ale cercetării, dar care este
departe de a face unanimitate în comparatism. Suntem, pe de altă parte, conștienți de ceea ce
este aproximativ și neclar, rigid și artificial, în acest termen. A-l demistifica, a-i da o bună
definiție devine o necesitate. Totuși marile sale virtuți operatorii sunt incontestabile. Să nu
uităm: el simbolizează, în mod pertinent, realitatea sau realitățile globale ale literaturii,
perspectiva noastră intrinsecă de bază.” (p. 63)

Capitolul V – O METODĂ COMPARATISTĂ

„Câteva probleme de bază trebuie clarificate de la început. Dacă, comparatismul este o

componentă necesară a criticii și a istoriei literare, așa cum au fost ele definite în mod
tradițional, metoda sa se confundă cu a criticii și istoriei literare obișnuite. În acest sector, nici
un progres metodologic real nu este posibil. Dar dacă comparatismul este chemat să adopte o
direcție hotărât teoretică, orientată spre abordarea literaturii (universale), el presupune, reclamă
chiar, o metodă adaptată noului său scop, care duce spre o teorie a literaturii. Înseamnă a
sublinia cu tărie că acest nou comparatism își reclamă autonomia sa metodologică.” (p. 93)

Capitolul VI – A DEFINI LITERATURA

„ Întreaga demonstrație ne conduce spre o nouă definiție a literaturii sau, mai bine zis, spre o
nouă metodă ce permite definirea sa ca obiect și mijloc esențial pentru orice teorie a literaturii.
Această nouă abordare ne permite să renunțăm la definițiile tradiționale și actuale ale literaturii;
să dezvoltăm, o dată mai mult, un filon de gândire literară comparatistă, fundalul întreprinderii
noastre. Deși nu există până acum nici o sinteză a istoriei ideii de literatură (între timp a fost
realizată în Biografia ideii de literatură, A.M.), putem afirma fără riscul de a ne înșela că există
în mare, trei categorii de soluții: istorică, personală și eclectică [...]. O definiție comparatistă a
literaturii trebuie în mod inevitabil să aparțină într-un fel sau altul, uneia din aceste categorii.
Evitând eclectismul, ea va prelungi și va dezvolta – după o formulă personală- datele
tradiționale și istorice pe care le recuperează. Dar definiția comparatistă a literaturii aspiră,
înainte de toate la o definiție de tip nou, diferită de cele care circulă peste tot, inclusiv în
manualele comparatiste.” (p. 187-188)