Continuitatea şi ruptura – unităţi discursive ale actului critic

Conjugarea acestor concepte într-un registru epistemologic comun îşi are motivele sale. A
urmări statutul criticii literare
Continuitatea şi ruptura reprezintă o structură temporală bine sudată dialectic şi este
desprinsă morfologic din alte cupluri corelative, încetăţenite de istoria gîndirii:
Mutaţiile într-un sistem literar apar cu o regularitate firească, asigurînd chiar existenţa
sistemului în sine. Mutaţiile de substanţă însă survin într-un moment de criză a sistemului, într-
un moment de tensiune, atunci cînd pe creasta lui se înfiripă semele unui nou sistem literar
capabil să-l demoleze şi, evident, să se impună drept sistem dominant. Legătura dintre critică şi
criză pe care o semnalează Jean Starobinski în Gesturile fundamentale ale criticii, este
importantă pentru a înţelege logica actului critic drept act de situare valorică a sistemelor literare
noi, dar şi a celor învechite. Avînd la origine acelaşi verb krinein care semnifică a discerne, a
deosebi, a alege, termenii demontează un mecanism de segregare a valorilor, care presupune
demolare şi construcţie totodată. Fie că apreciază o operă din prezent, fie una din trecut, critica
alege opera care-şi anunţă şi respectiv păstrează cota de istoricitate. Interpretînd un text vechi,
clasicizat, precum şi unul nou, evident, într-un context al prezentului, critica îl supune unui
examen al temporalizării rupturii iniţiale. Vom avea în vedere aici actul critic nu doar ca un act
de apreciere a operelor nou apărute, cărora li se stabileşte un loc în ierarhia deja creată, dar şi ca
act de determinarea a cotei de istoricitate a unei opere, indiferent în ce perioadă a fost apreciată.
Această presupune o radiografie a experienţei vechi şi a celei noi întru stabilirea valenţelor care o
menţin drept sistem valoros. Alegerea ca act fundamental nu înseamnă altceva decît selecţia
sistemului care sfidează timpul prin istoricitatea sa, prin continuitatea şi ruptura asumate. Critica
alege opere capabile „să facă dată” (Pierre Bourdieu) prin elementul de ruptură care se
temporalizează şi rezistă prin continuitatea rupturii dincolo de momentul iniţial al demolării.
Potrivit lui Adrian Marino, critica literară demolează şi construieşte totodată. Regăsim în
această idee esenţa actului critic care analizează şi interpretează opera prin raportare la trecut, la
elementele de continuitate, precum şi la prezent, la elementele sale de ruptură. Trecerea de la o
fază la alta se autorizează printr-un spirit critic sensibil la criza sistemului, un spirit critic capabil
să suscite schimbările, să le interpreteze şi să le valorifice. În acest sens, critica este echivalentul
unei înnoiri necesare. , o acreditează, îi certifică valoarea, situînd-o pe axa temporală,
relativizîndu-i ambiţiile de a se declara . Cert e că, de fiecare dată, critica aşează opera într-un
canon. A surprinde uzura efectului produs de sistemul dominant prin contrapunerea unui alt
efect. Datoria criticului este de a dezamorsa tensiunea dintre tendinţele conservatoare şi cele de
frondă ale sistemului. Criticul filtrează rupturile, le recontextualizează (Richard Rorty).

1
 Continuitatea şi ruptura reprezintă o structură temporală care asigură buna funcţionare a
unui sistem, fie el literar sau critic, îi asigură istoricitatea şi deci valoarea. Ceea ce le permite să
funcţioneze într-un echilibru, într-o relaţie dialectică durabilă este spiritul critic, care temperează
ambiţiile fiecăreia în parte de a-şi impune autoritatea. Prin urmare, această structură devine
instrument de analiză şi interpretare a sistemelor literare şi critice. Fiind parte a vocabularului
schimbărilor de paradigmă, continuitatea şi ruptura asigură schimbarea, o schimbare constructivă.
A avea spirit critic înseamnă în fond a judeca momentul unei rupturi, a noului printr-o
obiectivă raportare la ceea ce a produs umanitatea într-un domeniu sau altul. Considerat de Adrian
Marino o „primă şi cea mai importantă calitate a criticului literar”, spiritul critic are în vedere
întotdeauna o literatură în mişcare.
Critica literară este a priori de partea cotei de noutate pe care o aduce sau o păstrează o
operă. Fiind antidogmatică, ea descoperă valoarea, pentru ca ulterior tot ea s-o pună la îndoială. E
un paradox închis în ceea ce numim intenţionalitatea actului critic. Potrivit lui Adrian Marino,
„Ea [critica – n.n.] are de luptat în primul rînd, cu prestigiul oricăror dogme, în speţă literare, de veche şi
foarte rezistentă tradiţie. Critica literară este principial şi structural antidogmatică, adversară a canoanelor,
legilor şi normelor de constrîngere (nu a celor creatoare), atît în domeniul creaţiei, cît şi al contemplaţiei şi
valorificării critice” (Marino 2007: 145).

A simţi timpul prin valenţele sale de continuitate şi ruptură este o condiţie care vertebrează
întreg sistemul de funcţii ale actului critic. În studiul Gesturile fundamentale ale criticii Jean
Starobinski, elaborează un astfel de sistem, incifrînd în structura fiecărui gest sema istoricităţii
sistemului pe care se angajează să-l analizeze şi interpreteze: memoria şi trierea, restituirea,
alegoria, refuzul, cunoaşterea.
A discuta despre critica literară însemană a urmări momentele de continuitate şi ruptură care
configurează actul critic. Conceptele interesează, în acest context, sub aspectul unui siaj dialectic,
or, metodologic vorbind, fiecare termen al relaţiei comportă o funcţie distinctă în procesul
„modernizării prin tradiţie” (Mircea Eliade). Critica analizează rupturi în sistemul literar, aici
ruptura fiind obiect de analiză şi interpretare, producînd la rîndu-i un act de ruptură de analizele şi
interpretările anterioare ale operei.
Criticul confruntă datele noi pe care le introduce un nou sistem literar cu datele vechi, pe
care le solicită un act al situării, descrierii, analizei şi interpretării.