Despre bunătate

Bunătatea este însușirea de a fi bun, înclinarea de a face bine. Bunătatea este o calitate
din ce în ce mai rar întâlnită în zilele noastre, însă aceasta nu înseamnă că nu observam zilnic
persoane care, prin faptele lor, ne inspiră pe noi, toți ceilalți, să fim mai buni. Consider bunătatea
ca fiind una dintre cele mai importante valori morale prin intermediul căreia arătăm în ce masură
ne pasă de cei din jurul nostru. În zilele noastre, bunătatea oamenilor se poate observa din ce în
ce mai puţin, pe alocuri ea lipsind cu desăvârşire. Bunătatea este o trăsătură de caracter, o
atitudine ce se manifestă prin înclinarea spre a face bine. Ea este prezentă în fiecare dintre noi,
doar că trebuie să fim capabili să o găsim. Drumul până la acest gram de milostivire ce se
regăseşte în interiorul nostru poate fi unul scurt şi plăcut sau, din potrivă, unul abrupt, sinuos.
Alexandru Vlahuță spunea că ,,bunătatea este o frumosețe pe care o pricepi direct cu
sufletul.” Bunătatea este un atribut al fiinţei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. Ea este
darul lui Dumnezeu revărasat prin Duhul Sfânt asupra omului.  Darul acesta trebuie preţuit cum
se cuvine, îmbogăţit, cultivat, desăvârşit, în aşa fel încât să devină cu adevărat virtute, integrată
firesc fiinţei, podoabă a personalităţii creştinului, roadă a lucrării Duhului Sfânt (Galateni 5, 22).
Bunătatea omului, împărtăşire din bunătatea lui Dumnezeu, rodeşte minunat în lume şi
presupune relaţia de bine cu ceilalţi. Nu există o bunătate în sine, ci numai în legătură cu ceilalţi.
Bunătatea, comoară a inimii, se dobândeşte prin lucrarea virtuţilor în luptă cu răul din lume şi din
pornirile întunecate ale firii. „Omul cel bun, spune Iisus cărturarilor şi fariseilor, care cârteau
împotriva Dânsului, din comoara inimii lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel
rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele” (Matei 12, 35). Bunătatea lui Dumnezeu este
o formă de manifestare a iubirii - îngăduitoare, milostivă, generoasă. 
Răutatea îl orbeşte pe om, astfel că nu poate vedea frumuseţea din sufletele celorlalţi, din
faptele lor, mai ales atunci când s-a instalat în comportamentul lui o obişnuinţă cu răul. Omul
bun nu dă drumul cuvintelor de ocară, nu pizmuieşte, nu minte, nu-i vorbeşte de rău pe ceilalţi,
urăşte violenţa, nu face nedreptate, mereu atent la bucuria celorlalţi, ca el să rămână bucurie
tuturor, fiindcă el, prin bunătate, L-a cunoscut pe Dumnezeu.
Spunea Sfântul Antonie cele Mare: „Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu-i mustră pe
oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor care încearcă să-i
grăiască de rău nu le îngăduie” (Filocalia, vol. I, Învăţături morale…, cap. 30); „Celui care nu
ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun
este omul care cunoaşte pe Dumnezeu (...) Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea”
(cap. 29). 
În concluzie, vreau să închei referindu-mă la sărbătoarea care se aproprie cu pași repezi, o
sărbătoare a bucuriei copiilor. Sfântul Ierarh Nicolae, care a fost și este unul dintre cei mai
cunoscuți și iubiți sfinți ai creștinismului, este un personaj real din istoria Bisericii, devenit peste
timp simbol al bunătății sufletului, fiind numit ,,chip al blândeților”,mai ales pentru că a îmbinat
smerenia cu dărnicia. Prin pilda vieții și a faptelor sale de milostenie, Sfântul Nicolae a inspirat
o cultură a bunătății și dărniciei în toate popoarele creștine. Sfântul Nicolae ne îndeamnă să nu
separăm opera de caritate sau filantropia socială de liturghia sau practica rugăciunii, ci să cerem
mereu lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre, să ne facă mai buni, să ne dăruiască bunătate din
bunătatea Sa, iubire smerită din iubirea Sa smerită.
Sfântul Talasie Libianul în Filocalia vol. 4 spune că: ,,Împărăția lui Dumnezeu este
bunătate și înțelepciune. Cine le dobândește pe acestea, viețuiește în ceruri.” A fi o persoană
bună este un atribut al sufletului frumos, al caracterului nobil ce trebuie apreciat la adevărata sa
valoare, oriunde este întâlnit, el fiind adesea asociat cu iubirea.