Ioan Slavici - Basme 1

IOAN SLAVICI
n.1848 – d.1925
Scriitor şi jurnalist român, autor al nuvelelor “Moara cu noroc“, “Gura
satului“, “Popa Tanda“, “Budulea taichii” şi altele, precum şi al unor
romane, poveşti, drame şi memorii, dintre care cele mai cunoscute
sunt romanul “Mara” şi poveştile ” Doi feţi cu stea în frunte” şi “Zâna
zorilor”.

Doi feti cu stea in frunte

A fost odată un împărat puternic, care stăpânea o lume întreagă şi

care avea un fecior. În lumea stăpânită de împărat trăia şi un păcurar,
adică un păstor, cu femeia lui şi cu cele trei fete ale lor: Ana, Stana şi
Lăptiţa. Ana și Stana erau ele frumoase, Lăptiţa, însă, era mai
frumoasă decât amândouă surorile ei la un loc. Într-o zi de vară, cele
trei surori se duseră să culeagă căpşune. În timp ce ele culegeau şi
vorbeau, se apropie pe nesimţite o ceată de călăreţi. Erau Făt-Voinic,
feciorul de împărat, şi prietenii şi curtenii săi , care ascultară în linişte
ce spuneau fetele chiar despre el. Ana spunea că, dacă ar lua-o pe ea
de soţie, i-ar frământa o pâine care l-ar face să fie mai puternic ca
oricine. Stana zise că, dacă ar lua-o pe ea, i-ar face o cămaşă care l-ar
face să treacă prin apă fără să se ude şi prin foc fără să ardă. Lăptiţa
spuse şi ea că, dacă i-ar fi soţie, i-ar face doi baieti, doi feti cu stea in
frunte si cu părul de aur. Atunci, feciorul de împărat ieşi la iveală, o
ridică în şea pe Lăptiţa şi îi spuse că va fi soţia lui. Cel dintâi şi cel de-
al doilea dintre voinicii lui făcură la fel cu Stana şi cu Ana şi porniră
cu toţii la curtea împărătească, unde făcură nunţile. Peste trei zile şi
trei nopţi merse vestea prin ţară că Ana a făcut pâinea aşa cum zisese
la culesul de căpşune. Peste de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte
trei nopţi se află că şi Stana s-a ţinut de cuvânt, a făcut cămaşa pentru
soţul ei. Când se împlini “de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la
 Ioan Slavici - Basme 2

cea dintâi zi de cununie”, feciorul de împărat anunţă tuturor că, la

timpul cuvenit, soţioara sa se va ţine de cuvânt si va fi mama, iar până
atunci el va sta tot pe lângă ea, să-i poarte de grijă. Toată ţara, toată
lumea, se bucură de această veste. Numai mama vitregă a feciorului de
împărat şi fata ei de la cel dintâi bărbat nu se bucurară, căci vitrega
gândise să-și mărite fata cu Făt-Voinic. Când mai erau câteva zile
până când să nască Lăptița, vitrega îl chemă pe fratele ei să vină cu
oaste la hotare, ca să plece feciorul de împărat la război. Făt-Voinic se
duse şi în trei zile se și întoarse acasă biruitor. Când era la numai trei
paşi de poarta curţii, Lăptiţa năştea cum zisese, doi feti cu stea in
frunte și cu păr de aur. Vitrega îi luă şi îi îngropă la colţul casei şi puse
în locul lor, în patul mamei, doi căţeluşi abia fătaţi. Când văzu
căţeluşii, Făt-Voinic porunci să o îngroape pe Lăptiţa în pământ până
la piept, ca pedeapsă că l-a înşelat cu o făgăduială mincinoasă. Apoi,
în scurtă vreme, se însură cu fata vitregei. Din locul în care fuseseră
îngropaţi cei doi feţi-frumoşi crescură doi paltini, crescură în fiecare zi
cât alţii într-un an, noaptea cât alt an, iar în zori-de-zi cât în trei ani.
Când împliniră trei zile şi trei nopţi, crengile lor ajungeau la fereastra
împăratului. Împăratul asculta foşnetul frunzelor lor, i se părea că
şopteau ceva, i se strângea inima, dar nu s-ar fi putut lipsi de şoptirea
asta. Vitrega simţi, însă, şi o puse pe fie-sa să nu se lase până nu vor fi
tăiaţi paltinii. Feciorul de împărat nu voia, dar nu putu să i se
împotrivească. Atâta ceru, să se facă din fiecare paltin câte un pat,
unul pentru el şi unul pentru soţia lui, fata vitregei. Împărăteasa fu
mulţumită şi aşa. În prima noapte, feciorul de împărat se odihni cum
nu se mai odihnise niciodată de bine, iar împărăteasa stătu trează, ca
pe spini şi mărăcini. Nu doar atât, dar auzi paturile scârţâind şi
vorbind între ele. Cel al feciorului de împărat spunea că lui îi e bine,
căci pe el se odihnea iubitul lor tată. Al ei se plângea că îi e greu, că pe
el stă un suflet rău. De cum se făcu ziuă, împărăteasa porunci să se
facă alte paturi la fel, iar pe acestea zise să le ardă. Paturile fură arse,
dar din foc zburară două scântei, şi din ele se făcură, fără să bage
nimeni de seamă, doi mieluşei gemeni, frumoşi, blânzi, cu lâna
strălucitoare. Împărăteasa îi văzu şi îi dori lângă ea, dar, văzând ce
drag prinsese soţul ei de ei, îşi dădu seama şi se puse pe capul lui până
 Ioan Slavici - Basme 3

se învoi să îi taie. Îi tăiară şi îi făcură bucăţele, iar ce nu se putea

mânca, arseră. Numai că două bucăţele mici de creier rămaseră pe
fundul vaselor în care se spălase carnea. Când au fost spălate vasele la
pârâu, bucăţelele au trecut în apă şi au fost duse până la apa cea mare
care trecea prin mijlocul împărăţiei. Acolo se transformară în doi
peştişori cu solzii de aur, deopotrivă unul cu celălalt. Într-o zi, un
pescar împărătesc prinse peştişorii în mrejele lui, şi hotărî să-i ducă,
aşa vii, împăratului. Peştişorii grăiră către pescar să nu îi ducă, mai
bine să adune rouă, să îi pună în ea să înoate, să-i aşeze la soare şi să
nu vină nimeni la ei până când razele soarelui nu vor fi sorbit roua de
pe ei. Aşa făcu şi, când se duse la ei, găsi în loc de peştişori doi
copilaşi, doi feti cu stea in frunte si cu părul de aur. Pescarul luă
copilaşii să-i crească, dar ei crescură în fiecare zi cât alţii într-un an, în
fiecare noapte cât alt an, iar în zori-de-zi cât în trei ani. Când se făcură
mari, pescarul îi îmbrăcă frumos, le făcu câte o căciulă de miel şi le
acoperi părul și fruntea şi îi lăsă să plece pe cei doi feti cu stea in
frunte către curţile împăratului. Acolo trecură cu sila printre slujitori
şi, când ajuseră la uşile sălii unde ospăta împăratul, făcură aşa o larmă
că împăratul se mânie şi întrebă ce e acolo afară. Slujtorii spuseră că
sunt doi băieţi care vor să intre cu puterea acolo, iar împăratul spuse
să-i gonească de acolo cu câinii. Feţii spuseră că pleacă singuri,
întristaţi de asprimea vorbelor tatălui lor. Dar când ajunseră la poartă,
un slujitor îi întoarse înapoi, că voia să-i vadă împărăteasa. Se
întoarseră şi intrară în sală. În capul mesei erau împăratul şi lângă el
împărăteasa, care şedea pe douăsprezece perini de mătase. De cum
intrară băieţii, una din perini căzu. Împăratul îi întrebă cine sunt, de
unde vin şi ce vor. Băieţii spuseră că sunt fraţi gemeni, lăstari dintr-o
tulpină aflată jumătate în pământ, jumătate în capul mesei. Că au făcut
cale lungă, au grăit cu suflarea vânturilor, au vorbit limba fiarelor şi au
cântat cu valurile de apă, iar acum, vor să cânte împăratului, în grai
omenesc, un cântec pe care îl cunoaşte fără să ştie. Atunci, de sub
împărăteasă sări a doua pernă. Cât cântară ei cântecul despre viaţa lor,
de sub împărăteasă săriră pernele una câte una. Când sfârşiră cântecul,
sub împărăteasă nu mai era nici o pernă. Când cei doi feti cu stea in
frunte îşi scoaseră căciulile şi arătară părul de aur şi stelele din frunte,
 Ioan Slavici - Basme 4

toţi îşi acoperiră ochii cu mâinile să nu orbească de atâta strălucire. Şi

s-a făcut dreptate. Lăptiţa şi-a luat locul lângă soţul ei, fata vitregei
rămase slujnică la curte, iar pe vitregă o legară de coada unei iepe
înfocate şi înconjurară cu ea ţara de şapte ori, să ştie lumea ce păţeşte
cine face rău.

Stan Bolovan

Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan Bolovan, şi

muierea lui. Ea era tristă mereu şi degeaba încerca soţul ei să afle de
ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie şi el trist dacă
află. Dar Stan nu se lăsă şi pînă la urmă ea îi spuse că e suparată că nu
au copii şi, într-adevăr, omul se întristă şi el. Într-o bună zi, sosiră la ei
în casă Domnul Iisus Cristos şi Sfântul Petru. I-au primit bine, i-au
hrănit şi le-au spus vorbe bune, iar când să plece, Cristos l-a întrebat
pe Stan ce îşi doreşte, pentru că el are să-i îndeplinească trei dorinţe.
De trei ori l-a întrebat, de trei ori a spus că vrea copii, de trei ori i-a dat
copii, aşa că Stan a rămas cu o sută de copii. În câteva zile copiii au
început să strige de foame, iar cei doi părinţi hotărâră ca tatăl să plece
în lume, să caute un dar de la Dumnezeu, hrană pentru copii. A umblat
cât a umblat Stan, dar nu a găsit ce îi trebuia. A ajuns până la
marginea lumii, unde se amestecă ce este cu ce nu este, şi acolo a dat
peste o stână cu şapte păcurari. Acolo află că un zmeu vine în fiecare
noapte şi le ia câte trei oi, dar şi laptele de la şaptezeci şi şapte de oi,
pe care îl ducea zmeoaicei bătrâne, să se scalde în el ca să
întinerească. Atunci Stan întrebă ce i-ar da ei dacă i-ar scăpa de zmeu,
iar ciobanii îi spuseră că îi dau a treia parte din oi. Pe la miezul nopţii
auzi Stan un zgomot grozav, apoi îl zări pe zmeu apropiindu-se de
stână. Îi strigă să stea şi îi spuse că el e Stan Bolovan, care ziua
mănâncă stânci, iar noaptea paşte copaci. Zmeul spuse că nu se va
atinge de turmă dacă se va întrece cu el, iar Stan scoase din traistă o
bucată de caş spunând că e o piatră, îi zise zmeului să ia şi el o piatră
de pe malul râului şi să scoată zer din ea. Zmeul strânse piatra în
 Ioan Slavici - Basme 5

pumn de o făcu praf, dar zer nu curse din ea. Atunci Stan strânse şi el
caşul, zerul începu să curgă, iar zmeul începu a se uita pe unde să fugă
ca să scape de un aşa voinic. Gândindu-se el că nu va putea să scape, îi
zise lui Stan să vină acasă la el, că mamă-sa are nevoie de o slugă
pentru un an. Aflând Stan că anul e de trei zile, iar simbria de şapte
saci de galbeni pe zi, se învoi şi plecă cu zmeul. Ajunseră nu departe
de casă, iar Stan o zări pe mama zmeului, bătrână şi groaznică la
vedere. Zmeul îl lăsă să aştepte afară şi se duse să-i spună maică-si că
l-a adus pe omul ăla, care mănâncă bolovani şi stoarce zer din piatră,
pentru ca ea să îl scape de el. A doua zi zmeoaica le zise să dea semn
în lumea zmeilor cu buzduganul cel ferecat de şapte ori. Zmeul trebuia
să-l arunce cale de trei poşte, apoi Stan, tot cale de trei poşte, apoi iar
zmeul şi tot aşa. Când îi veni rândul lui Stan Bolovan, acesta privi
îngrijorat la el, socotind că el şi cei o sută de copii ai săi nu ar izbuti
nici să îl ridice de la pământ. Atunci îi spuse zmeului că e păcat de
buzdugan, fiindcă el îl va arunca aşa de tare că va rămâne pe lună.
Atunci zmeul zise că îl aruncă el, Stan se făcu a nu vrea şi nu se lăsă
până când zmeul nu îi făgădui să îi dea şapte saci de galbeni ca să îl
lase pe el să arunce buzduganul. Se duseră acasă, iar zmeoaica se cam
îngrijoră şi ea când află că vrusese să arunce buzduganul tocmai în
lună. Dimineaţă îi trimise la fântână, să umple fiecare cu apă câte
douăsprezece burdufuri, făcute fiecare din pielea unui bivol, şi să
aducă apa acasă. Zmeul umplu cât ai clipi burdufurile, dar Stan abia
târâse până la fântână burdufurile goale. Scoase el o custură de la brâu
şi începu să zgârie pământul de jur împrejurul fântânii. Când îl întrebă
zmeul ce face, spuse că are de gând să aducă fântâna acasă, ce să se
mai încurce cu pieile de bivol. Zmeul rămase cu gura căscată şi, ca să
stea pe loc fântâna rămasă de la moşu-său, zise că îi duce el şi
burdufurile lui. Stan se făcu a nu vrea şi nu se învoi decât după ce
zmeul îi făgădui alţi saci de galbeni. În ultima zi a anului de muncă,
zmeoaica îi trimise la pădure, după lemne. Până ai număra la trei,
zmeul scoase din rădăcină o sumedenie de copaci şi îi aşeză la un loc.
Stan începu el să privească la copaci, apoi să-i lege unul de altul,
zicându-i zmeului că el nu stă să ia copacii unul câte unul, ci duce
toată pădurea acasă. Atunci zmeul îi spuse că duce el şi lemnele lui
 Ioan Slavici - Basme 6

Stan, numai să lase pădurea la locul ei. Stan Bolovan nu se învoi până
când zmeul nu-i făgădui că va primi simbria de şapte ori câte şapte
saci cu galbeni. Acasă, zmeoaica nu prea se îndura să îi da atâţia bani
şi îi zise zmeului să îl omoare pe Stan la noapte, să-i dea cu
buzduganul în frunte când va dormi. Numai că Stan auzise şi puse în
pat în locul lui troaca porcilor, iar el se culcă sub pat. Zmeul veni şi
sfărâmă troaca cu buzduganul, apoi plecă mulţumit că a scăpat de
Stan. Dimineaţă şi el şi zmeoaica rămaseră încremeniţi când îl văzură
pe Stan viu şi frumos ca un măr. Îl întrebară cum a dormit şi el spuse
că a dormit bine, dar l-a pişcat un purice de frunte. Speriaţi de aşa
voinic, îi dădură banii, numai să plece, dar el, îngrozit că nu va putea
căra atâţia saci cu galbeni, se făcu că vrea să-i mai slujească un an.
Atunci zmeul îi mai dădu încă de şapte ori câte şapte saci cu galbeni
şi-i spuse că îi duce el toată comoara asta acasă. Stan se învoi bucuros
şi plecară, dar, când se apropiară de casa lui, începu să se teamă că
zmeul, ştiind unde stă, va veni să îşi ia banii înapoi. Îl scăpară de grijă
copiii lui, care, de cum zăriră zmeul, năvăliră flămânzi, cu câte un
cuţit şi o furculiţă în mâini, strigând că ar mânca toţi carne de zmeu.
Zmeul aruncă sacii şi fugi înspăimântat şi de atunci nu a mai cutezat
să se arate în lume. Iar Stan Bolovan, tocmai când număra galbenii cu
nevasta şi copiii, se trezi că vin şi ciobanii cu oile pe care le
promiseseră dacă îi scapă de zmeu, că de, când dă, Dumnezeu dă cu
amândouă mâinile !
 Ioan Slavici - Basme 7

Zana Zorilor
A fost odată un împărat despre care toată lumea ştia că un ochi îi râde
şi unul plânge, dar nu spusese nimănui de ce. Împăratul avea trei
feciori: Florea, Costan şi cel mai mic, Petru. Mezinul se încumetă să îl
întrebe pe tatăl lor despre ochii lui. Împăratul îi spuse că ochii lui vor
râde mereu amândoi când îi vor aduce apă de fântână de la Zana
Zorilor, dovadă a voiniciei lor. Florea plecă primul şi spuse să vină
după el Costan, dacă nu se întoarce într-un an, o lună, o săptămână şi
o zi. Când ajunse la marginile împărăţiei, de jur împrejur era o
prăpastie adâncă şi numai o singură punte. Pe punte ieşi un balaur
înspăimântător, iar Florea o luă la fugă şi nu mai ştiu nimeni nimic
despre el. După un an, o lună, o săptămână şi o zi, porni şi Costan, dar
păţi acelaşi lucru ca şi Florea. După acelaşi răstimp porni Petru.
Acesta, însă, se repezi la balaur cu sabia scoasă. Oricât s-a luptat cu el,
nu a reuşit să-l doboare. Calul a obosit şi atunci s-a întors acasă ca să
ia altul. Acasă, găsi armăsarul pe care călărise împăratul în tinereţea
lui şi baba Birşa îl făcu să arate ca pe timpurile acelea, un murg
frumos şi fermecat, cu şeaua şi frâul împodobite cu aur şi pietre
scumpe. Calul îl duse în zbor la punte şi îl învăţă cum să îl învingă pe
balaur. Murgul îl duse peste un pustiu întins, ca vântul şi ca gândul,
ca dorul şi ca blestemul. După patru zile ajunseră la marginea
pustiului, într-o pădure de aramă. Aici Petru nu ascultă de vorbele
murgului şi se apucă să rupă flori, să facă o cunună. Îndată veni Vâlva
Pădurii de Aramă şi se porni lupta. După trei zile, Petru izbuti să
arunce în capul Vâlvei frâul, cum îl învăţase Murgul, şi ea se făcu un
cal frumos, un frate al Murgului. Luă Petru şi calul acesta şi porni mai
departe. Ajunseră la Pădurea de argint şi lucrurile se petrecură ca la
Pădurea de Aramă, iar Petru avea acuma trei cai voinici. La Pădurea
de Aur lupta fu şi mai grea, căci vâlvele fuseseră din ce în ce mai
puternice, dar voinicul învinse până la urmă. Acum avea patru cai şi
trei cununi de flori, pe care Murgul îi spuse să le păstreze . Trecură
apoi pe la Sfânta Miercuri, care îi dărui o cutie în care văzu ce mai
face tată-său, pe la Sfânta Joi şi pe la Sfânta Vineri. Aceasta îi dărui şi
ea un fluier care adormea pe oricine şi îl învăţă ce să facă în Împărăţia
 Ioan Slavici - Basme 8

Zorilor. Când ajunse la cetatea de scaun, Petru prinse a cânta din

fluier,şi adormi şi paznicii cu un ochi în frunte şi balaurii cu şapte
capete şi leii cu părul şi colţii de aur. Intră în grădina Zânei Zorilor,
adormi şi zânele care erau acolo şi merse către palat. În cea mai
frumoasă dintre odăi se afla fântâna, iar lângă ea era chiar Zana
Zorilor, care dormea într-un leagăn de aur. O sărută, îi puse pe cap
cununa din Pădurea de aur , umplu ulcioarele cu apă şi luă calea
întoarsă. Pe drum trecu iar pe la cele trei sfinte, iar Sfânta Joi îi spuse
să nu aibă încredere în nimeni şi îi dădu o năframă care îl apăra de
orice, de suliţă, de sabie sau de glonţ. Cei doi frati ai săi îi ieşiră în
cale cu vorbe dulci, dar cu gânduri negre, căci tatăl lor spusese că lasă
împărăţia celui care va aduce apa de la Zana Zorilor. Îi luară apa şi îl
aruncară într-o fântână adâncă, apoi plecară la împăratul, care împărţi
împărăţia în două şi le dădu lor câte o jumătate. Zana Zorilor, când se
trezi, văzu coroana, văzu că luase cineva apă din fântână şi trimise
paznicii şi balaurii şi leii să îl găsească pe cel care făcuse asta. Nu îl
găsiră. Zâna porunci soarelui să îl caute, dar nici acesta nu îl găsi.
Atunci ea porunci soarelui să nu mai lumineze, izvoarelor să nu mai
curgă, florilor să nu mai miroasă, şi dădu de veste în lume că va fi
întuneric beznă până când va veni cel care luase apa din fântână.
Împăratul zise celor doi fii să meargă unul dintre ei. Nu avură încotro,
plecă întâi Florea, pe urmă Costan. Pe amândoi îi dovedi zâna că mint
şi le luă lumina ochilor. Dacă văzu Sfânta Vineri că Zâna Zorilor nu
are de gând să dea lumina soarelui înapoi la oameni, trimise
Vântoasele să îl caute pe Petru. Vântul de primăvară îi găsi oasele în
fundul fântânii. Cele trei sfinte îl făcură la loc, de o sută şi de o mie de
ori mai frumos şi mai voinic şi mai mândru decât fusese. Petru se duse
la zână, iar când aceasta îl văzu, în sfârşit, de bucuria ei soarele începu
a străluci, izvoarele a curge şi florile a mirosi dulce. Voinicul se duse
acasă şi îşi aduse părinţii, făcu o nuntă mare şi deveni stăpân pe
amândouă împărăţiile. Iar celor doi fraţi, Zana zorilor le dădu vederea
înapoi, ca să vadă şi ei fericirea lui Petru Făt-Frumos.
 Ioan Slavici - Basme 9

Rodul tainic
Cândva, în curtea unui împărat era un pom atât de înalt încât nu i se
vedea vârful. Rodea în fiecare an, dar rodul tainic nu era zărit de
nimeni, căci era cules de cineva și nici o poamă nu cădea pe jos.
Împăratul dete de știre că acela care va afla cum arată roadele o va
primi de soție pe una dintre fetele lui. La curte se afla și un țigan pe
nume Danciu. Flăcăul puse un fierar să îi facă niște cățărătoare de fier
și apoi începu să urce, fără a bănui că împăratul se răzgândise și nu i-
ar mai fi dat fata de soție. După trei zile ajunse la o colibă în care
stătea Mama Vânturilor. Îi dădu frumos binețe și o numi bunică, așa
că baba se purtă și ea frumos cu el. Îl întrebă seara pe fiul ei dacă știe
cum arată rodul tainic al pomului, dar nici acesta nu îl văzuse
vreodată. Danciu porni să urce mai departe și păți la fel la casa
Omului-din-lună și la Mama Soarelui. Urcă atunci și mai sus și ajunse
la poarta raiului. Aici era un moșneag care îl păcăli, îi spuse să aștepte
până se întoarce el și nu mai veni înapoi. Noroc că Lia, Zâna Zânelor,
avea nevoie de un vizitiu. Trimise un sol să îl aducă pe moșneag
înapoi la poartă și să i-l aducă pe Danciu. Zâna Lia îl puse pe țigan să
se scalde într-o putină. Când ieși de acolo, era de o frumusețe fără
pereche. Treaba lui era să hrănească cu ovăz de aur cei doi cai cu părul
de aur ai zânei. După trei zile află că zâna îl va lua de bărbat pe acela
care va putea să o imite, făcând întocmai aceleași lucruri pe care le
făcea ea. Se duse și el să încerce. Seara, zâna îl luă în odaia ei de
dormit și începu să se dezbrace. Ea avea șaisprezece rochii, iar țiganul
doar o pereche de ițari, din care rupse cât o fâșie pentru fiecare rochie.
Zâna porni apoi să se pieptene, țiganul făcu și el la fel și, după ce au
dat cu pieptănul de șaisprezece ori, fața lui a devenit la fel de
frumoasă ca a ei. Țiganul s-a transformat într-un făt-frumos. Lia îl
alese pe el și îi dărui o oglindă în care o putea vedea când era departe
de ea. El plecă la vânătoare, dar zâna îi ceru să nu vâneze decât doi
iepuri. Din greșeală el vână patru și era cât pe ce să îl omoare pentru
asta un om uriaș, dacă nu l-ar fi omorât el pe acesta. Ajuns înapoi
acasă, o întrebă pe zână despre rodul tainic al pomului. Zâna porunci
să i se aducă soțului ei roade din pom și primi trei mere, trei pere și
 Ioan Slavici - Basme 10

patru prune, toate de aur. El spuse că trebuie să coboare pe pământ, iar

zâna îl așeză într-un leagăn care îl coborî pe pământ. Arătă poamele
împăratului, iar acesta îi dădu fata, căci văzuse ce frumos s-a făcut.
Fata însă nu voia să meargă cu el, se temea să nu se facă iar cum
fusese. Danciu o luă cu sila, o sui în leagăn și, când ajunse sus, îi
spuse fetei de împărat că ea nu l-a vrut pe el, acum nu o mai vrea nici
el pe ea și îi dădu brânci să cadă pe pământ. Fata se făcu fărâme,
numai capul rămase de ea, dar țiganului îi păru rău. Mamă-sa îi dădu
un praf și el îl presără pe capul fetei. Fata se întrupă din nou și reveni
la viață. Danciu o luă cu el pe mamă-sa și urcă înapoi să facă nuntă cu
Lia, Zâna Zânelor din Țara Sorilor, care îl ajutase să afle rodul tainic
al pomului.