Cuvânt-înainte

Ellen White a scris de mai multe ori despre ispitirea și căderea omului,
despre planul de mântuire și despre biruința lui Hristos în pustia ispitirii. În
1874 și 1875 a tratat aceste subiecte mai în profunzime într-o serie de
treisprezece articole publicate în Review and Herald. În aceste articole a
acordat o mai mare atenție lecțiilor pe care le putem învăța din experiențele
omului și ale Domnului Hristos în confruntarea cu ispita decât desfășurării
evenimentelor istorice. Seria de articole se încheie cu aplicații la situațiile din
zilele noastre.
Aceste articole, cu câteva paragrafe adăugate de autor, au fost
republicate mai târziu într-o broşură de nouăzeci şi şase de pagini, devenind
a doua dintre cele opt broșuri care alcătuiesc seria „Răscumpărarea
noastră”, publicate în 1878. Celelalte şapte materiale, publicate simultan în
Spiritul Profeţiei, volumele 2 şi 3, au fost înlocuite mai târziu de cea mai de
seamă dintre lucrările lui Ellen White – Hristos, Lumina lumii.
Modul excepţional în care tratează problema ispitirii face ca acest al
doilea număr din seria „Răscumpărarea noastră”, scris oarecum separat de
celelalte, să fie o contribuţie unică la materialele scrise de Ellen White care
sunt la dispoziţia cititorilor în mod curent.

Atunci când au fost publicate prima dată, unele articole aveau subtitluri,
însă multe dintre ele nu aveau. În această reeditare s-a urmărit
uniformizarea. Textul a fost adus la normele actuale de ortografie şi unele
paragrafe, care erau prea lungi, au fost împărţite ca să fie mai uşor de citit.
Textul este reprodus cu acurateţe.
În această reeditare, cititorul va găsi încurajare şi învăţături practice
pentru vremea de acum.
Administratorii Patrimoniului Ellen G. White

Confruntarea din pustie

După ce a fost botezat în Iordan, Isus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie
ispitit de Diavolul. După ce a ieşit din apă, acolo, pe malul Iordanului, El S-a
plecat ca să-L roage pe Cel Veşnic să-I dea putere să reziste în conflictul cu
vrăşmaşul căzut. Cerul deschis şi slava coborâtă asupra Sa au fost
confirmarea naturi Sale divine. Glasul venit de la Tatăl a proclamat relaţia
strânsă dintre Hristos şi Maiestatea Sa Infinită: „Acesta este Fiul Meu
preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea.” Lucrarea lui Hristos urma
să înceapă în curând. Dar, mai înainte, El trebuia să Se retragă din tumultul
vieţii într-un loc pustiu şi sterp, cu scopul precis de a trece întreitul test al
ispitirii suportate în favoarea acelora pe care venise să-i răscumpere.
Satana, care a fost cândva un înger onorat în ceruri, râvnise la onorurile
mai înalte pe care Tatăl I le dăduse Fiului Său. El L-a invidiat pe Hristos şi le-a
spus îngerilor, care îl onorau ca pe un heruvim acoperitor, că lui nu i se
dădea onoarea cerută de poziţia sa. El a afirmat că ar trebui să fie înălţat şi
onorat la fel ca Hristos. Satana şi-a câştigat simpatizanţi. Îngeri din cer i s-au
alăturat în răzvrătire şi au fost de acord cu conducătorul lor pe când erau în
starea lor înaltă şi sfântă, de aceea au fost alungaţi din cer împreună cu el.
[10]
Adam şi Eva în căminul lor din Eden
Dumnezeu S-a sfătuit cu Fiul Său şi au făcut împreună planul de a-l crea pe
om după chipul şi asemănarea Lor. Omul trebuia să fie pus la probă. Trebuia
să fie încercat şi testat – dacă avea să treacă acest test hotărât de Dumnezeu
şi să rămână loial şi devotat trecând prin această primă încercare, nu avea să
mai fie supus ispitirii continue, ci avea să fie înălţat şi făcut egal cu îngerii şi,
în felul acesta, să se bucure de nemurire.
Când au ieşit din mâna Creatorului, Adam şi Eva erau desăvârşiţi din punct
de vedere fizic, mintal şi spiritual. Dumnezeu a sădit pentru ei o grădină şi i-a
înconjurat cu tot ce putea fi plăcut şi atrăgător pentru ochi şi necesar pentru
nevoile lor fizice. Perechea sfântă avea sub priviri o lume de o frumuseţe şi o
slavă fără seamăn. Un Creator binevoitor le dăduse dovezile bunătăţii şi
iubirii Sale, asigurându-le fructe, legume şi cereale şi făcând să crească din
pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi de folos.
Perechea sfântă avea înaintea ochilor natura ca pe un tablou de o
neîntrecută frumuseţe. Pământul cafeniu era îmbrăcat cu un covor de un
verde viu, îmbogăţit de o varietate fără sfârşit de flori care nu se ofileau.
Arbuşti, flori şi viţe care atârnau desfătau simţurile prin frumuseţea şi
parfumul lor. Pomi înalţi, într-o mare varietate de soiuri, erau încărcaţi cu
fructe delicioase de toate felurile, potrivite ca să placă gustului şi să satisfacă
nevoile celor doi oameni fericiţi. Acest cămin din Eden, pe care Dumnezeu l-
a pregătit pentru primii noştri părinţi, le dădea dovezi de netăgăduit despre
marea Sa iubire şi despre grija Sa pentru ei.
Adam a fost încoronat ca rege în Eden. I s-a dat stăpânire peste toate
fiinţele vii pe care le crease Dumnezeu pe pământ. Domnul i-a binecuvântat
pe Adam şi Eva cu o inteligenţă [11] pe care nu o avea niciuna dintre
celelalte făpturi de pe pământ. El l-a făcut pe Adam suveran peste toată
lucrarea mâinilor Sale. Omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, putea
contempla şi aprecia glorioasele Sale lucrări din natură.
Adam şi Eva puteau urmări priceperea şi slava lui Dumnezeu în fiecare
firicel de iarbă, în fiecare arbust şi floare. Frumuseţea naturală care îi
înconjura reflecta ca o oglindă înţelepciunea, desăvârşirea şi iubirea Tatălui
lor ceresc. Şi cântecele lor de iubire şi laudă, plăcute şi pline de respect, se
înălţau către cer armonizându-se cu cântările de laudă ale îngerilor şi cu
ciripitul fericit al păsărilor care îşi cântau trilurile fără grijă. Nu exista acolo
boală, nici slăbiciune, nici moarte. Oriunde s-ar fi îndreptat privirea, era
viaţă. Atmosfera era plină de viaţă. Era viaţă în fiecare frunză, în fiecare
floare, în fiecare pom.
Domnul ştia că Adam nu putea fi fericit fără o activitate, de aceea i-a dat
plăcuta însărcinare de a lucra grădina. Şi, având grijă de lucrurile frumoase şi
folositoare care îl înconjurau, Adam putea să vadă bunătatea şi slava lui
Dumnezeu în lucrurile create de El. Adam găsea teme de contemplare în
lucrările lui Dumnezeu din Eden, care era cerul în miniatură. Dumnezeu nu l-
a creat pe Adam numai ca să contemple lucrările Sale minunate, de aceea i-a
dat mâini ca să lucreze, la fel cum i-a dat minte şi inimă ca să înţeleagă.
Dacă fericirea omului ar fi constat în a nu face nimic, Creatorul nu i-ar fi
încredinţat lui Adam o lucrare precisă de făcut. Omul trebuia să-şi găsească
fericirea în muncă la fel de mult ca în meditaţie. Adam putea înţelege
glorioasa idee că fusese creat după chipul lui Dumnezeu, ca să fie ca El în
neprihănire şi sfinţenie. Mintea lui era în stare de o continuă cultivare,
dezvoltare, rafinare şi nobilă elevare, pentru că profesorul său era
Dumnezeu şi îngerii îi erau tovarăşi. [12]
Încercarea
Dumnezeu l-a pus pe om la încercare ca să-l ajute să-şi formeze un
caracter de o integritate puternică, pentru fericirea sa şi pentru slava
Creatorului său. El îl înzestrase pe Adam cu puteri ale minţii mai presus de
ale tuturor celorlalte fiinţe pe care le crease. Puterile minţii lui erau cu puţin
mai prejos decât cele ale îngerilor. El putea ajunge să priceapă caracterul
sublim şi slava naturii Tatălui ceresc şi să-I înţeleagă caracterul din lucrurile
create de El. În slava Edenului, orice lucru asupra căruia i se putea opri
privirea dădea mărturie despre iubirea Tatălui şi despre puterea Sa
nemărginită.
Prima lecție morală pe care a trebuit să o învețe Adam a fost lecția
tăgăduirii de sine. Frâiele stăpânirii de sine au fost puse în mâinile sale. El
trebuia să fie stăpân peste judecata, capacitatea de a gândi și conștiința cu
care fusese înzestrat. Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a aşezat în
Grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească. „Domnul Dumnezeu a dat
omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din
grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.»”
Adam și Eva puteau să mănânce din roadele oricărui pom din grădină, cu
excepția unuia singur. Era o singură interdicție. Pomul interzis era la fel de
plăcut și de atrăgător ca oricare alt pom din grădină. Era numit pomul
cunoștinței, deoarece, dacă mâncau din acest pom despre care Domnul
spusese: „Să nu mănânci din el”, ar fi cunoscut păcatul, ar fi experimentat
neascultarea.
Privind la frumoasele lucruri din natură, delectându-și simțurile cu
parfumul și culorile florilor și admirând frumusețea pomilor și a arbuștilor,
Eva s-a îndepărtat de soțul ei. Se gândea la restricția pe care o pusese
Dumnezeu [13] cu privire la pomul cunoștinței. Era mulțumită de
frumusețile și de abundența oferite de Dumnezeu pentru a satisface orice
dorință. Dumnezeu ne-a dat toate acestea, își spunea ea, ca să ne bucurăm.
Toate sunt ale noastre, pentru că Dumnezeu a spus: „Poţi să mănânci după
plăcere (în engl.: liber) din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci.”
Eva se plimbase pe lângă pomul interzis şi curiozitatea îi era stârnită – ar fi
vrut să ştie cum se putea să fie cuibărită moartea în fructele acestui pom
atât de frumos. A fost surprinsă să audă aceste întrebări din mintea ei,
preluate şi repetate de o voce ciudată. „Oare a spus Dumnezeu cu adevărat
să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Eva nu şi-a dat seama că, de fapt,
vorbind cu ea însăşi, gândurile ei fuseseră auzite, de aceea a fost foarte
uimită să-şi audă întrebările repetate de un şarpe. Ea a crezut că şarpele îi
cunoştea gândurile, deci trebuia să fie foarte înţelept.
Ea i-a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.
Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: «Să nu
mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.»” Atunci, şarpele
i-a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri, dar Dumnezeu ştie că, în ziua când
veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele şi răul.”
Aici, tatăl minciunii face o afirmaţie care vine în directă contradicţie cu
cuvântul lui Dumnezeu. Satana a asigurat-o pe Eva că a fost creată
nemuritoare şi că nu exista posibilitatea ca ea să moară. El i-a spus că
Dumnezeu ştia că, dacă ea şi soţul ei ar mânca din pomul cunoştinţei,
înţelegerea le-ar fi iluminată, extinsă şi înnobilată, făcându-i să fie egali cu El
Însuşi. Şarpele i-a spus Evei că porunca lui Dumnezeu care le [14] interzicea
să mănânce din pomul cunoştinţei le fusese dată ca să-i ţină într-o stare de
subordonare, ca să nu poată obţine cunoaşterea care înseamnă putere. El a
asigurat-o că fructul acestui pom era mai de dorit decât al oricărui alt pom
din grădină pentru a-i face înţelepţi şi a-i înălța ca să fie egali cu Dumnezeu.
Dumnezeu v-a interzis fructele acestui pom, a spus şarpele, care, dintre toţi
pomii este cel mai de dorit pentru aroma lui delicioasă şi puterea lui de a
revigora.
Eva a considerat că aceste cuvinte ale şarpelui erau foarte înţelepte şi că
interdicţia pusă de Dumnezeu era nedreaptă. Ea a privit cu dorinţă spre
pomul încărcat cu fructe care păreau delicioase. Şarpele mânca un fruct şi
părea încântat. A dorit şi ea acest fruct mai mult decât oricare alt soi de
fructe din care Dumnezeu îi dăduse voie să mănânce.
Când a repetat cuvintele poruncii lui Dumnezeu, Eva a exagerat. Domnul
le spusese lui Adam şi Evei: „... dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să
nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” În
discuţia cu şarpele, Eva a adăugat: „Nici să nu vă atingeţi de el.” Şi aici a
intervenit subtilitatea şarpelui. Această afirmaţie a Evei i-a oferit un avantaj.
El a luat fructul şi i l-a pus în mână folosind chiar cuvintele ei: Dumnezeu a
spus să nu-l atingeţi, căci veţi muri. Vezi şi tu că nu ţi s-a întâmplat nimic
dacă ai atins fructul. Nu se va întâmpla nimic nici dacă îl vei mânca.
Eva a ascultat sofismul mincinos al Diavolului care luase formă de şarpe. A
mâncat din fruct şi nu a simţit imediat nimic rău. Apoi a cules fructe pentru
ea şi pentru soţul ei. „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut
de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din
rodul [15] lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul
a mâncat şi el.”
Adam şi Eva ar fi trebuit să fie pe deplin satisfăcuţi cu tot ce cunoşteau
despre Dumnezeu din lucrurile create de El şi din învăţăturile primite de la
îngerii sfinţi. Dar curiozitatea i-a făcut să dorească să cunoască ceva ce
Dumnezeu hotărâse ca ei să nu cunoască. Era spre fericirea lor să fie
ignoranţi în ce priveşte păcatul. Starea înaltă de cunoaştere la care credeau
că vor ajunge dacă vor mânca din fructul oprit i-a cufundat în degradarea
produsă de păcat şi în vinovăţie.
Paradisul pierdut
Adam a fost izgonit din Eden şi îngerii care înainte de căderea lui fuseseră
desemnaţi să-l păzească în căminul lui din Eden aveau acum misiunea de a
păzi poarta paradisului şi drumul către pomul vieţii pentru ca, dacă ar fi vrut
să se întoarcă, să nu aibă acces la pomul vieţii şi, în felul acesta, păcatul să
devină nemuritor.
Păcatul a fost cauza pentru care omul a fost scos din paradis şi cauza
pentru care paradisul a fost luat de pe pământ. Adam a pierdut paradisul ca
urmare a călcării Legii lui Dumnezeu. Dar paradisul poate fi recâştigat prin
ascultare de Legea Tatălui şi prin credinţa în sângele ispăşitor al Fiului Său.
Pocăinţă faţă de Dumnezeu pentru că Legea Sa a fost călcată şi credinţa în
Domnul nostru Isus Hristos, ca singurul Mântuitor al omului vor fi plăcute lui
Dumnezeu. În ciuda păcătoşeniei omului, meritele Fiului scump al lui
Dumnezeu puse în contul lui aveau să-l facă să fie primit de Tatăl.
Satana era hotărât să reuşească atunci când i-a ispitit pe Adam şi Eva în
starea lor de nevinovăţie. Şi calea cea mai de succes de a aborda perechea
sfântă a fost apetitul. [16] Fructul pomului interzis părea plăcut la privit şi cu
un gust de râvnit. Ei au mâncat şi au căzut. Au călcat porunca cea dreaptă a
lui Dumnezeu şi au devenit păcătoşi. Triumful lui Satana era complet. Acum
avea stăpânire asupra rasei umane. Se mândrea cu gândul că, prin iscusinţa
sa, a reuşit să zădărnicească scopul pe care l-a avut Dumnezeu când l-a creat
pe om.
Satana a venit cu laudele lui triumfătoare înaintea lui Hristos şi a îngerilor
credincioşi, arătând că reuşise să câştige de partea lui o parte dintre îngerii
din ceruri care se uniseră cu el în îndrăzneaţa sa revoltă, iar acum, pentru că
reuşise să-i biruiască pe Adam şi pe Eva, pretindea că Edenul, care fusese
căminul lor, era al lui. Se fălea plin de mândrie că lumea creată de
Dumnezeu era sub stăpânirea lui şi că, întrucât îl biruise pe Adam, monarhul
lumii, prin aceasta câştigase dreptul ca oamenii să fie supuşii lui; că, de
acum, avea să-şi stabilească în Eden, care era proprietatea lui, cartierul
general şi tot acolo avea să-şi aşeze tronul de pe care urma să stăpânească
lumea.
Dar în cer au fost luate imediat măsuri pentru ca planurile sale să fie
dejucate. Îngeri puternici, înconjuraţi de raze de lumină care păreau săbii de
foc ce se învârteau în toate părţile, au fost puşi ca santinele ca să păzească
drumul spre pomul vieţii, împiedicându-i pe Satana şi perechea vinovată să
ajungă la el. Adam şi Eva îşi pierduseră orice drept asupra frumosului lor
cămin din Eden şi acum au fost alungaţi din el. Din cauza păcatului lui Adam,
şi pământul a fost blestemat şi a rămas blestemat să dea spini şi pălămidă. În
timpul vieţii, Adam avea să fie expus ispitelor lui Satana şi, în final, prin
moarte, avea să se întoarcă din nou în pământ.
Planul de mântuire
În ceruri s-a ţinut un sfat în care s-a hotărât ca Fiul preaiubit al lui
Dumnezeu să ia asupra Sa misiunea de a-l răscumpăra pe om din [17]
blestemul şi nenorocirea aduse de căderea lui Adam şi să-l biruiască pe
Satana. Ce minunată condescendenţă! Din iubire şi milă faţă omul căzut,
Maiestatea cerului a propus să devină înlocuitorul şi garantul lui. El urma să
poarte vina omului. Urma să ia asupra Sa mânia Tatălui, care ar fi trebuit să
vină asupra omului, din cauza neascultării.
Legea lui Dumnezeu nu putea fi schimbată. Nu putea fi abrogată, nici nu
se putea trece nici peste cea mai mică dintre cerinţele ei pentru a se potrivi
omului în starea sa decăzută. Omul se despărţise de Dumnezeu prin
încălcarea poruncii Sale precise, în ciuda faptului că El îi făcuse cunoscute lui
Adam urmările unei asemenea fapte. Păcatul lui Adam a adus o stare de
lucruri deplorabilă. Satana urma să aibă stăpânire nelimitată asupra rasei
omeneşti dacă o fiinţă mai puternică chiar decât fusese Satana înainte de
căderea sa nu ar fi preluat cazul, biruindu-l pe Satana şi răscumpărând
omenirea.
Inima divină a Domnului Isus a fost plină de o milă fără margini pentru
perechea căzută. Când a văzut starea nenorocită şi neajutorată în care erau
şi a văzut că, prin călcarea Legii lui Dumnezeu, căzuseră sub puterea şi
stăpânirea prinţului întunericului, El a propus singura cale care putea fi
acceptată de Dumnezeu, prin care să li se dea oamenilor o nouă ocazie, să
fie din nou puşi la încercare. Hristos a consimţit să lase la o parte slava,
autoritatea Sa regală, mărirea pe care o avea împreună cu Tatăl, să Se
umilească, coborând la nivelul oamenilor, şi să Se angajeze în lupta aceasta
împotriva puternicului prinţ al întunericului pentru a-l răscumpăra pe om.
Prin umilinţa şi sărăcia Sa, Hristos avea să Se identifice cu slăbiciunea
omenirii căzute şi, printr-o ascultare deplină, să arate că omul poate să
îndrepte oribila cădere a lui Adam, iar prin ascultare smerită, să recâştige
Edenul pierdut.
Marea lucrare de răscumpărare putea fi realizată numai de
Răscumpărătorul care avea să ia locul lui Adam cel căzut. [18]
Cu toate păcatele lumii apăsând asupra Sa, El avea să calce pe terenul
unde Adam se poticnise. El urma să fie supus unui test infinit mai greu decât
acela pe care Adam nu reuşise să-l treacă. El avea să biruiască în favoarea
omului, să îl înfrângă pe ispititor şi, prin ascultarea Sa, prin curăţia
caracterului Său şi prin integritatea Sa neclintită, neprihănirea Sa să fie pusă
în dreptul omului pentru ca, în Numele Său, omul să-l poată birui el însuşi pe
inamic.
Ce iubire! Ce bunăvoinţă uimitoare! Împăratul slavei a propus să Se
umilească, coborându-Se la starea omenirii căzute! El avea să meargă pe
urmele lui Adam. Avea să preia natura căzută a omului şi să Se angajeze în
luptă împotriva puternicului vrăjmaş care îl biruise pe Adam. El trebuia să-l
înfrângă pe Satana şi, în acest fel, să deschidă calea pentru ca aceia care
aveau să creadă în El să fie răscumpăraţi din mizeria în care se aflau ca
urmare a eşecului şi căderii lui Adam.
Când îngerii au fost puşi la probă, parte dintre ei au fost amăgiţi de Satana
şi conduşi de el în marea rebeliune din cer împotriva lui Hristos. Ei nu
reuşiseră să treacă testul şi căzuseră. Atunci a fost creat Adam după chipul
lui Dumnezeu şi pus la încercare. Avea un corp perfect dezvoltat. Toate
facultăţile sale erau în armonie. Emoţiile, vorbirea şi faptele lui erau în
perfectă conformitate cu voinţa Creatorului său. După ce a asigurat tot ce
era necesar pentru fericirea omului şi pentru satisfacerea dorinţelor lui,
Dumnezeu i-a pus la încercare loialitatea. Dacă perechea sfântă ar fi ascultat,
după o vreme oamenii ar fi fost făcuţi egali cu îngerii. Dar, pentru că Adam şi
Eva au căzut la test, Hristos S-a oferit ca jertfă de bunăvoie pentru om.
Satana ştia că, dacă Hristos era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu,
Răscumpărătorul lumii, nu era deloc bine pentru el că Domnul lăsase curţile
împărăteşti ale cerului ca să vină [19] într-o lume căzută. El se temea că
puterea lui avea să fie limitată, că vicleniile lui subtile aveau să fie scoase la
lumină şi că adevărata lui faţă avea să fie arătată, iar influenţa lui asupra
oamenilor avea să fie mult slăbită. El se temea că aveau să-i fie contestate
stăpânirea şi controlul asupra împărăţiilor lumii. Şi-a amintit cuvintele pe
care i le adresase Iehova când fusese adus în prezenţa Sa, alături de Adam şi
de Eva, pe care îi nenorocise prin amăgirile lui mincinoase: „Vrăjmăşie voi
pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va
zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Această declaraţie conţinea prima
făgăduinţă a Evangheliei pentru om.
Însă aceste cuvinte nu au fost pe deplin înţelese de Satana atunci când au
fost spuse. El ştia că acolo era un blestem pentru el, fiindcă amăgise
perechea sfântă. Şi, când Hristos a venit pe pământ, Satana s-a temut că El
era Cel promis, care avea să pună capăt puterii lui şi, în final, să-l nimicească.
Satana era foarte interesat să urmărească desfăşurarea evenimentelor
imediat după căderea lui Adam, ca să afle cum a afectat intervenţia lui
Împărăţia lui Dumnezeu şi ce urma să facă Domnul cu Adam pentru că nu
ascultase.
Faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat misiunea de a fi Răscumpărătorul
omenirii l-a pus pe Adam într-o nouă relaţie cu Creatorul său. Omul era
căzut, dar îi fusese deschisă o uşă a speranţei. Mânia lui Dumnezeu încă era
asupra lui Adam, însă executarea pedepsei cu moartea a fost amânată şi
indignarea Sa, reţinută, pentru că Hristos Îşi asumase misiunea de a deveni
Răscumpărătorul omului. Mânia lui Dumnezeu avea să cadă asupra lui
Hristos, deşi, de drept, pedeapsa i se cuvenea omului. El a devenit un
adăpost pentru om şi, deşi omul era cel vinovat, care merita să sufere mânia
lui Dumnezeu, [20] totuşi, prin credinţă, putea să alerge la adăpostul care îi
fusese pregătit şi să fie în siguranţă. Chiar înconjurat de moarte, pentru om
exista viaţă dacă alegea să accepte oferta. Dumnezeul cel sfânt şi
nemărginit, care locuieşte într-o lumină de care nimeni nu se poate apropia,
nu mai putea vorbi direct cu omul. De acum, nu mai putea să existe
comunicare directă între om şi Creatorul său.
Dumnezeu a amânat pentru o vreme executarea deplină a sentinţei de
moarte rostite asupra omului. Satana se măgulea cu gândul că a reuşit să
rupă pentru totdeauna legătura dintre cer şi pământ. Dar greşea şi se înşela
amarnic. Tatăl încredinţase lumea în mâinile Fiului Său ca să o răscumpere
din blestemul şi ruşinea eşecului şi căderii lui Adam. De-acum, omul putea
avea acces la Dumnezeu numai prin Hristos. Şi tot prin Hristos avea să
comunice Dumnezeul cel sfânt cu omul.
 Hristos S-a oferit să susţină şi să apere sfinţenia Legii lui Dumnezeu. În
lucrarea Sa de răscumpărare a omului, nu trebuia să dea la o parte nici
măcar o iotă din vreuna dintre cerinţele ei, ci, pentru a-l salva pe om și
pentru a păstra sfintele cerinţe ale Legii Tatălui Său şi a înălţa dreptatea ei,
Isus avea să aducă o jertfă pentru omul vinovat. Viaţa lui Hristos nu s-a
îndepărtat nici pentru o clipă de la cerinţele Legii Tatălui Său, ci, prin
ascultarea statornică de toate preceptele ei şi murind pentru păcatele
acelora care o încălcaseră, El a întărit şi mai mult imuabilitatea Legii,
caracterul ei de neschimbat.
După ce Adam a păcătuit, Satana a văzut că ruinarea era totală. Rasa
omenească era adusă într-o situaţie deplorabilă. Legătura omului cu
Dumnezeu fusese tăiată. Planul lui Satana era ca starea omului să ajungă la
fel ca a îngerilor căzuţi, care se răzvrătiseră împotriva lui Dumnezeu şi
pentru care nu mai exista nicio licărire de speranţă. El îşi spunea că, dacă
Dumnezeu îl va ierta pe omul păcătos pe care îl crease, îi va ierta şi pe el şi
pe îngerii lui şi îi va primi [21] înapoi cu bunăvoinţă. Dar se înşela.
Fiul divin al lui Dumnezeu a văzut că numai braţul Său îl putea salva pe
omul păcătos şi S-a hotărât să-i vină omului în ajutor. El i-a lăsat pe îngerii
căzuţi să piară în răzvrătirea lor, dar Şi-a întins mâna ca să-l salveze pe omul
care trebuia să piară. Cu îngerii răzvrătiţi S-a purtat potrivit cu multa lumină
şi experienţa de care se bucuraseră în cer. Satana, conducătorul îngerilor
căzuţi, avusese cândva cea mai înaltă poziţie în ceruri. Cunoştinţa despre
caracterul lui Dumnezeu, despre bunătatea Lui, despre îndurarea Lui şi
despre slava Lui nemăsurată – cunoştinţă pe care o aveau şi el, şi îngerii care
au căzut împreună cu el – făcea ca vina lor să fie de neiertat.
Nu mai putea să existe nicio speranţă de mântuire pentru aceia care
văzuseră slava de nedescris a cerului, se bucuraseră de ea şi văzuseră
înfricoşătoarea maiestate a lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, se
răzvrătiseră împotriva Lui. Nu mai exista nicio manifestare nouă şi
spectaculoasă a puterii extraordinare a lui Dumnezeu care să îi poată
impresiona mai mult decât dovezile de care avuseseră deja parte. Dacă
putuseră să se răzvrătească în prezenţa slavei de nespus a lui Dumnezeu, nu
mai exista nicio situaţie sau poziţie mai favorabilă în care să poată fi puşi
pentru a fi încercaţi. Nu exista nicio rezervă de putere, nici adâncimi sau
înălţimi mai mari ale slavei lui Dumnezeu ca să depăşească îndoielile lor
invidioase şi murmurările lor răzvrătite. Vinovăţia şi pedeapsa lor erau
proporţionale cu înaltele privilegii pe care le avuseseră în curţile cereşti.
Sistemul de jertfe
Din cauza vinovăţiei sale, omul căzut nu mai putea să vină direct înaintea
lui Dumnezeu cu cererile lui, pentru că încălcarea Legii divine ridicase o
barieră de netrecut între Dumnezeul cel sfânt şi omul păcătos. Dar fusese
deja făcut un [22] plan pentru ca sentinţa de moarte să cadă asupra unui
Înlocuitor. Întrucât consecinţa păcatului făcut de om era moartea, planul de
mântuire presupunea o jertfă de sânge. Animalele pentru jertfe urmau să Îl
prefigureze pe Hristos. În victima jertfită, omul trebuia să vadă împlinirea
cuvintelor spuse de Dumnezeu: „Vei muri negreşit.” Iar sângele ce curgea
din victimă trebuia să însemne ispăşire. Nu exista nicio virtute deosebită în
sângele animalelor, dar acel sânge trebuia să arate înainte, către
Răscumpărătorul care urma să vină şi să moară pentru păcatele oamenilor.
În felul acesta, Hristos avea să înalţe justeţea şi imuabilitatea Legii Tatălui
Său.
Satana a urmărit cu foarte mare interes fiecare lucru care era în legătură
cu jertfele. Devoţiunea şi solemnitatea legate de stropirea sau turnarea
sângelui jertfei îi produceau o mare nelinişte. Pentru el, această ceremonie
era învăluită în mister, dar nu era greoi la minte, astfel că a înţeles repede că
jertfele reprezentau ispăşirea care avea să fie făcută pentru om. El a văzut că
jertfele acestea însemnau căinţă pentru păcat. Lucrul acesta nu se potrivea
cu planurile sale, aşa că a început să lucreze la inima lui Cain, conducându-l
la răzvrătire împotriva jertfei de sânge care prefigura venirea unui
Răscumpărător.
Pocăinţa lui Adam, arătată prin părerea de rău pentru păcatul său, şi
speranţa că poate fi salvat prin Hristos, dovedită prin jertfele aduse, l-au
decepţionat pe Satana. El spera că l-a câştigat pe Adam pentru totdeauna de
partea sa, că omul se va uni cu el în protestele împotriva lui Dumnezeu şi în
răzvrătirea faţă de autoritatea Sa. Cain şi Abel au fost reprezentanţii a două
mari clase de oameni. Abel şi-a adus jertfa ca un preot, cu credinţă solemnă.
Cain a fost dispus să jertfească din roadele pământului cultivat de el, dar nu
a vrut să lege jertfa sa [23] de sângele animalelor. Inima lui nu a vrut să arate
pocăinţă pentru păcat şi credinţa într-un Mântuitor, aducând jertfă sânge de
animale. El a refuzat să recunoască faptul că avea nevoie de
Răscumpărătorul. Pentru inima lui mândră, aceasta ar fi însemnat umilinţă şi
recunoaşterea dependenţei.
 Însă Abel, prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină, I-a adus
Domnului o jertfă mai plăcută decât Cain. Oferind sânge de animale, el
recunoştea că era păcătos şi că avea nevoie ca păcatele sale să fie
îndepărtate, arăta că îi părea rău şi credea în eficienţa sângelui viitoarei mari
Jertfe. Satana este tatăl necredinţei, al murmurărilor şi al răzvrătirii. El l-a
umplut pe Cain de îndoială şi de furie împotriva fratelui său, care nu avea
nicio vină, şi împotriva lui Dumnezeu, pentru că jertfa lui fusese respinsă, pe
când a lui Abel fusese primită. Şi în furia lui nebună şi-a omorât fratele.
Jertfele fuseseră instituite ca să fie o continuă mijlocire pentru om
înaintea lui Dumnezeu, pentru a primi iertarea prin marea jertfă care urma
să fie adusă şi care era reprezentată prin sângele animalelor. Prin această
ceremonie, omul îşi exprima pocăinţa, ascultarea şi credinţa în
Răscumpărătorul care urma să vină. Jertfa lui Cain a fost ofensatoare pentru
Dumnezeu prin lipsa de supunere şi de ascultare de porunca şi cerinţa Sa.
Cain a considerat că planul său de a-I aduce lui Dumnezeu ca jertfă roade ale
pământului era mai nobil şi nu atât de umilitor ca oferirea de sânge de
animale, care ar fi arătat dependenţa de altcineva, ar fi fost o recunoaştere a
slăbiciunii şi a păcătoşeniei celui ce o aducea. Cain a desconsiderat sângele
ispăşirii.
Încălcând Legea lui Iehova, Adam deschisese uşa pentru Satana, care îşi
înfipsese de atunci steagul său în mijlocul primei familii. Adam a fost făcut să
simtă pe pielea lui că plata păcatului este moartea. Satana îşi făcuse planul
că, dacă îi va amăgi pe primii noştri părinţi, va câştiga Edenul, dar s-a înşelat.
[24]
În loc să-şi asigure pentru sine Edenul, se temea acum că va pierde tot ce
revendicase şi în afara Edenului. Agerimea lui putea să schiţeze semnificaţia
acestor jertfe care arătau către un viitor Răscumpărător şi, pentru moment,
aduceau o ispăşire simbolică pentru păcatul omului căzut, deschizându-i
înainte o uşă de speranţă.
Răzvrătirea lui Satana împotriva lui Dumnezeu a fost şi mai hotărâtă. El a
pornit războiul împotriva Împărăţiei lui Dumnezeu cu o stăruinţă şi un curaj
vrednice de o cauză mai bună.
Pofta şi pasiunea
În zilele lui Noe, lumea ajunsese atât de coruptă prin îngăduirea poftei şi a
pasiunilor josnice, încât Domnul i-a nimicit pe locuitorii ei prin apele
potopului. Şi, când oamenii s-au înmulţit din nou pe pământ, îngăduinţa faţă
de patima beţiei a pervertit simţurile şi a pregătit calea pentru mâncarea
excesivă de carne şi întărirea pasiunilor animalice. Oamenii s-au ridicat
împotriva Dumnezeului cerurilor şi şi-au folosit capacităţile şi oportunităţile
mai degrabă pentru a se glorifica pe ei înşişi decât pentru a-L onora pe
Creator. Satana a avut acces foarte uşor la inimile lor. El studiază foarte
sârguincios Biblia şi cunoaşte profeţiile mai bine decât mulţi profesori de
teologie. El ştie că este interesul lui să fie întotdeauna bine informat cu
privire la descoperirile scopurilor lui Dumnezeu ca să poată contracara
planurile Celui Infinit.
Adesea, necredincioşii studiază Biblia cu mai multă sârguinţă decât unii
care susţin că sunt călăuziţi de ea. Unii oameni nereligioşi cercetează
Scriptura ca să se familiarizeze cu adevărurile Bibliei şi să aibă astfel
argumente când vor să o facă să pară că se contrazice ea însăşi. Dar mulţi
care se declară creştini cunosc foarte puţin [25] Cuvântul lui Dumnezeu,
pentru că neglijează studiul şi sunt orbiţi de raţionamentele înşelătoare ale
celor care pervertesc adevărul sacru ca să poată îndepărta sufletele de
sfaturile pe care le dă Dumnezeu în Cuvântul Său.
Satana L-a văzut în jertfele tipice pe Răscumpărătorul aşteptat, care
trebuia să-l răscumpere pe om de sub stăpânirea lui. El şi-a extins planurile,
căutând să conducă inimile oamenilor din generaţie în generaţie şi să îi facă
să fie orbi când este vorba de înţelegerea profeţiilor pentru ca, atunci când
Hristos avea să vină, oamenii să nu vrea să-L recunoască în El pe Salvatorul
lor.
Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise misiunea de a-l scoate pe poporul Său
din robia suferită în ţara Egiptului ca să I se poată consacra Lui cu toată
inima şi să fie comoara Sa deosebită.
Moise era conducătorul văzut, în vreme ce Domnul Hristos stătea în
fruntea armatelor lui Israel, fiind Conducătorul nevăzut. Dacă şi-ar fi dat
seama întotdeauna de lucrul acesta, israeliţii nu s-ar fi răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu şi nu I-ar fi stârnit mânia în pustie, prin murmurele lor iraţionale.
Domnul i-a spus lui Moise: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta ca să te
ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în
patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu
vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.”
Când Hristos a consimţit să conducă oştirile lui Israel prin pustie, spre
Canaan, ca un înger călăuzitor şi păzitor, Satana a simţit că este pus în
pericol pentru că îşi pierdea controlul asupra lor. Dar, văzând că mulţimile lui
Israel puteau fi uşor influenţate de sugestiile lui şi incitate la răzvrătire, a
sperat să-i conducă pe israeliţi la murmurare şi păcat ştiind că în felul acesta
şi-ar fi atras asupra lor mânia lui Dumnezeu. Şi, văzând că oamenii se
supuneau puterii lui, a devenit mai insistent cu ispitele lui, incitându-i la
crimă şi violenţă. Prin vicleniile lui Satana, [26] fiecare generaţie urma să
devină mai slabă în ce priveşte puterile fizice, mintale şi morale. Aceasta i-a
dat curajul să creadă că Îl va putea birui pe Hristos când avea să vină în trup.
În fiecare generaţie de la Adam încoace, au existat câţiva care au rezistat
tuturor şiretlicurilor lui şi au rămas fermi, ca reprezentanţi nobili a ceea ce
stă în puterea omului să facă şi să fie când Hristos cooperează cu eforturile
omului, ajutându-l să biruiască puterea lui Satana. Enoh şi Ilie au reprezentat
corect ceea ce poate deveni rasa umană prin credinţa în Domnul nostru Isus
Hristos. Satana a fost foarte tulburat din cauză că aceşti oameni nobili, sfinţi,
erau fără pată în mijlocul stricăciunii morale care îi înconjura, desăvârşindu-
şi caractere neprihănite şi fiind socotiţi vrednici să fie luaţi la cer. Pentru că
ei au rămas fermi în tăria lor morală, într-o nobilă integritate, biruind
ispitirile lui Satana, el nu a putut să îi aducă sub stăpânirea morţii. El a jubilat
că a reuşit să îl biruiască pe Moise cu ispitele sale şi că a putut să-i afecteze
caracterul strălucit şi să-l determine să păcătuiască, atribuindu-şi lui însuşi
slava înaintea poporului lui Dumnezeu.
Hristos l-a înviat pe Moise şi l-a luat la cer. Aceasta l-a făcut pe Satana să
turbeze şi să-L acuze pe Fiul lui Dumnezeu că i-a invadat împărăţia, răpindu-i
mormântului prada care-i aparţinea lui de drept. „Arhanghelul Mihail, când
Se împotrivea Diavolului şi Se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a
îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis:
«Domnul să te mustre!»”
Când reuşeşte să-i ispitească pe oamenii pe care Dumnezeu i-a onorat
într-un mod special şi să-i facă să comită păcate grave, Satana este
triumfător pentru că a reuşit să câştige o mare victorie pentru sine şi a făcut
o pagubă însemnată Împărăţiei lui Hristos. [27]
O ameninţare pentru împărăţia lui Satana
La naşterea lui Hristos, Satana a văzut câmpiile Betleemului luminate de
strălucirea slavei unei mulţimi de îngeri cereşti. A auzit cântecul lor: „Slavă
lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi
Lui!” Prinţul întunericului i-a văzut pe păstorii uimiţi, privind plini de teamă
câmpiile luminate. Ei au tremurat înaintea acelei desfăşurări uluitoare de
slavă care părea că a copleşit cu totul simţurile lor. Însuşi conducătorul
răzvrătirii a tremurat auzind vestea proclamată de înger înaintea păstorilor:
„Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru
tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este
Hristos, Domnul.” El îşi adusese la îndeplinire cu succes planurile de a-i duce
pe oameni la ruină şi devenise tot mai îndrăzneţ şi mai plin de putere. El
controlase minţile şi corpurile oamenilor de la Adam până la prima venire a
lui Hristos. Însă acum Satana era tulburat şi alarmat, temându-se pentru
împărăţia şi viaţa sa.
Satana ştia că acest cântec al solilor cereşti care proclamau venirea
Mântuitorului într-o lume căzută şi bucuria exprimată cu privire la acest
mare eveniment nu prevesteau nimic bun pentru sine. Presimţiri întunecate
au fost trezite în mintea lui cu privire la influenţa pe care urma să o aibă
venirea lui Hristos în lume asupra împărăţiei sale. El se întreba dacă nu
cumva era venirea Aceluia care avea să-i conteste puterea şi să-i nimicească
împărăţia. El L-a privit pe Hristos, chiar de când S-a născut, ca pe un rival. El
a stârnit în inima lui Irod gelozia şi dorinţa de a-L distruge pe Hristos,
insinuând că puterea şi împărăţia lui aveau să-I fie date acestui Rege de
curând născut. Satana i-a insuflat lui Irod exact sentimentele şi temerile care
tulburaseră mintea lui. El a inspirat mintea coruptă a lui Irod să poruncească
să fie omorâţi toţi copilaşii din Betleem care aveau mai puţin [28] de doi ani
şi, prin planul acesta, spera să-L suprime pe Copilul-Rege.
Dar Satana a văzut că planurilor sale li se împotrivea o putere mai înaltă.
Îngerii lui Dumnezeu au ocrotit viaţa Pruncului Răscumpărător. Iosif a fost
avertizat într-un vis să fugă în Egipt, pentru că acolo, într-o ţară păgână,
putea să găsească adăpost pentru Răscumpărătorul lumii. Satana L-a urmărit
pe Isus de la leagăn, apoi toată copilăria şi tinereţea până la maturitate,
inventând mijloace şi căi de a-L ademeni, de a-L îndepărta de la supunerea
Sa faţă de Dumnezeu şi a-L birui prin ispitirile sale subtile. Pe Satana îl irita şi
îl tulbura foarte mult curăţia neîntinată a copilăriei, tinereţii şi maturităţii lui
Hristos, curăţie pe care nu a putut să o păteze. Toate săgeţile ascuţite ale
ispitelor lui s-au dovedit fără putere în faţa Fiului lui Dumnezeu. Şi, când a
înţeles că toate ispitele lui nu au avut nicio putere de a-L clinti pe Hristos din
integritatea Sa desăvârşită sau de a întina cumva curăţia tânărului galileean,
a fost uluit şi teribil de furios. A privit la tânărul acesta ca la un vrăjmaş de
care trebuia să se teamă, să-i fie groază.
Faptul că avea să fie pe pământ Unul care să aibă tăria morală de a Se
împotrivi tuturor ispitelor lui, care să reziste încercărilor lui de a-L atrage în
păcat şi asupra Căruia nu putea să câştige niciun avantaj în efortul său de a-L
despărţi de Dumnezeu, făcea ca maiestatea lui satanică să turbeze de mânie.
Copilăria, tinereţea şi maturitatea lui Ioan, cel care venise în duhul şi
puterea lui Ilie ca să facă o lucrare specială, aceea de a pregăti calea pentru
Răscumpărătorul lumii, au fost marcate de fermitate şi de tărie morală.
Satana nu L-a putut clinti din integritatea Lui. Când s-a auzit în pustie glasul
profetului: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările!”, Satana s-a temut
pentru împărăţia lui. El a simţit că glasul acesta care răsuna în pustie ca o
trâmbiţă îi făcea [29] să tremure pe păcătoşii care erau sub stăpânirea lui. A
văzut că stăpânirea lui asupra multora a fost sfărâmată. Urâciunea păcatului
era descoperită într-un fel care îi făcea pe oameni să se alarmeze şi unii,
pocăindu-se de păcat, au găsit har de la Dumnezeu şi au obţinut puterea
morală necesară pentru a rezista ispitelor.
El a fost de faţă când Hristos a venit la Ioan pentru a fi botezat. El a auzit
vocea maiestuoasă care a venit din cer şi a făcut să răsune pământul ca de
bubuitul unui tunet. El a văzut lumina care a strălucit din nor şi a auzit
înfricoşătoarele cuvinte rostite de Iehova: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în
care Îmi găsesc plăcerea.” A văzut strălucirea slavei Tatălui umbrindu-L pe
Hristos şi arătând în felul acesta mulţimii prezente, fără nicio îndoială, cine
este Acela pe care Îl recunoaşte ca Fiul Său. Toate împrejurările legate de
această scenă a botezului au stârnit cea mai aprigă ură în pieptul lui Satana,
care a înţeles atunci în mod lămurit că, dacă nu reuşea să-L biruiască pe
Hristos, din acel moment puterea lui avea să fie limitată. A înţeles că această
proclamare venită de la tronul lui Dumnezeu însemna că de-acum cerul era
mult mai accesibil pentru om.
Când l-a făcut pe om să păcătuiască, Satana a sperat că dezgustul lui
Dumnezeu faţă de păcat avea să-l despartă pe om pentru totdeauna de Tatăl
ceresc şi să rupă definitiv legătura dintre cer şi pământ. Cerurile deschise şi
glasul lui Dumnezeu care s-a făcut auzit când I S-a adresat Fiului Său au fost
ca dangătul unui clopot care prevestea moartea pentru Satana. El s-a temut
că, de atunci înainte, Dumnezeu avea să-l lege şi mai mult pe om de Sine şi
să-i dea putere să biruiască vicleniile lui. În acest scop venise Hristos din
curţile regale cereşti pe pământ. Satana cunoştea bine poziţia de onoare pe
care o avusese Hristos în ceruri, ca Fiu al lui Dumnezeu, preaiubitul Tatălui.
Şi faptul că Isus lăsase cerul [30] şi venise în lumea aceasta ca om îl umplea
de teamă pentru siguranţa lui. El nu putea să înţeleagă taina acestui mare
sacrificiu făcut în favoarea omului căzut. Ştia că valoarea cerului depăşea cu
mult tot ce ar fi putut gândi sau presupune omul căzut. Cele mai scumpe
comori ale lumii nu se pot compara cu valoarea lui. Şi, pentru că prin
răzvrătire el pierduse toate bogăţiile şi slava curată a cerului, era hotărât să
se răzbune făcând în aşa fel încât oamenii, cât mai mulţi oameni, să
subestimeze cerul şi să iubească din toată inima comorile pământeşti.
Pentru sufletul plin de egoism al lui Satana era de neconceput să existe
atât de multă bunăvoinţă şi iubire pentru rasa decăzută, încât Prinţul cerului
să-Şi părăsească minunatul Său cămin şi să vină într-o lume deteriorată de
păcat şi pârjolită de blestem. Satana cunoscuse valoarea inestimabilă a
bogăţiilor veşnice, dar oamenii nu. El experimentase mulţumirea curată,
pacea, sfinţenia înaltă şi bucuria desăvârşită din locuinţele cereşti. Înainte de
a se răzvrăti, cunoscuse satisfacţia deplinei aprobări a lui Dumnezeu. Cândva
apreciase enorm slava în care era învăluit Tatăl şi ştia că puterea Sa nu are
limite.
Satana ştia ce pierduse. Acum se temea că îi va fi contestată stăpânirea
asupra lumii, că titlul său va fi contestat şi puterea lui, zdrobită. Din profeţii
ştia că fusese prevestit un Salvator şi că Împărăţia Lui nu urma să fie
întemeiată pe triumf pământesc, pe onoruri şi pe fală lumească. El ştia că
vechile profeţii prevesteau o împărăţie care avea să fie întemeiată de Prinţul
cerului pe pământ, pe care El avea să-l declare proprietatea Sa. Această
împărăţie avea să cuprindă toate împărăţiile lumii şi, atunci, puterea şi gloria
lui aveau să se sfârşească [31] şi el avea să primească plata pentru păcatele
pe care le adusese în lume şi pentru toată nenorocirea adusă asupra
oamenilor. Satana ştia că totul cu privire la prosperitatea sa depindea de
succesul sau insuccesul său în efortul de a-L birui pe Hristos prin ispitele sale
în pustie. De aceea şi-a pus la lucru toată viclenia şi puterea, aducând asupra
lui Hristos cele mai puternice ispite ca să-L ademenească să renunţe la
loialitatea Sa faţă de Tatăl.
Pentru om, este cu neputinţă să înţeleagă forţa ispitelor aduse de Satana
asupra Fiului lui Dumnezeu. Toate încercările care par să-l afecteze cel mai
mult pe om în viaţa sa de zi cu zi, care sunt cel mai greu de suportat şi de
biruit, au fost puse asupra Fiului lui Dumnezeu şi au apăsat asupra Lui cu o
forţă cu atât mai mare cu cât excelenţa caracterului Său era superioară
caracterului omului căzut.
Hristos a fost ispitit în toate lucrurile la fel ca noi. Ca reprezentant al
oamenilor, El a suportat încercarea şi a dat mărturie pentru Dumnezeu. El a
avut de înfruntat puterile dezlănţuite ale lui Satana. Hristos a rezistat celor
mai viclene tentaţii, a trecut testul şi a biruit în favoarea omului. Este
imposibil ca omul să fie ispitit peste puterile sale atunci când se sprijină pe
Hristos, marele Biruitor.
Ispitirea
În pustia dezolantă, când a trebuit să înfrunte ispitele lui Satana, Isus nu
era în poziţia avantajoasă pe care o avusese Adam când fusese ispitit în
Eden. Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine Însuşi şi a preluat natura omului
aşa cum ajunsese după patru mii de ani de când omul fusese alungat din
Eden şi îşi pierduse puritatea şi integritatea de la început. Păcatul îşi lăsase
urmele lui grozave asupra omenirii de-a lungul timpului şi, de-acum,
degenerarea fizică, mintală şi morală luaseră în stăpânire cu totul familia
omenească.
În Eden, când a fost luat cu asalt de ispititor [32], Adam nu era încă atins
de păcat. El a stat înaintea lui Dumnezeu în tăria deplinei sale maturităţi.
Toate organele şi facultăţile fiinţei sale erau egal dezvoltate şi echilibrate în
mod armonios.
În pustia ispitirii, Hristos a stat în locul lui Adam ca să înfrunte testul la
care Adam căzuse. Aici Hristos a biruit în favoarea omenirii căzute, la patru
mii de ani după ce Adam întorsese spatele luminii căminului său. Despărţită
de prezenţa lui Dumnezeu, cu fiecare generaţie, familia omenească se
îndepărtase şi mai mult de puritatea ei de la început, de înţelepciunea şi de
cunoştinţele pe care le avusese Adam în Eden. Hristos a purtat păcatul şi
infirmităţile rasei omeneşti, aşa cum erau atunci când a venit El pe pământ
să-l salveze pe om. În favoarea oamenilor, purtând slăbiciunea omului căzut,
El trebuia să Se împotrivească ispitelor lui Satana, până la punctul la care
poate să fie atacat orice om.
Adam era înconjurat de tot ce i-ar fi putut dori inima. Îi era satisfăcută
orice dorinţă. În Edenul glorios, nu exista păcat şi niciun semn de decădere.
Îngerii lui Dumnezeu vorbeau liber şi plini de iubire cu perechea sfântă.
Păsărele fericite îşi cântau pline de voioşie cântecele de laudă pentru
Creator. Animale liniştite se jucau în fericita lor inocenţă în jurul lui celor doi,
ascultătoare de cuvântul lor. În desăvârşirea vârstei sale de om matur, Adam
era cea mai nobilă dintre lucrările Creatorului. Era făcut după chipul lui
Dumnezeu, însă cu puţin mai jos decât îngerii.
Hristos, al doilea Adam
Ce contrast între Adam şi al doilea Adam, când acesta a întrat în pustia
posomorâtă ca să-l înfrunte singur pe Satana! De la căderea în păcat [33]
până la prima venire a lui Hristos pe pământ, oamenii scăzuseră în înălţime,
în forţă fizică şi în ce priveşte valorile morale. Pentru a-l ridica pe omul căzut,
Hristos trebuia să meargă la el acolo unde se afla. El a luat asupra Sa natura
omenească, a purtat infirmităţile şi degenerarea la care se ajunsese. Acela
care era fără păcat S-a făcut păcat pentru noi. S-a smerit pe Sine Însuşi
coborând până la treapta cea mai de jos a nenorocirii omului ca să poată să
ajungă la om şi să-l înalţe din starea de degradare în care îl cufundase
păcatul.
„Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care
voia să ducă pe mulţi fii la slavă să desăvârşească, prin suferinţe, pe
Căpetenia mântuirii lor.”
„Şi, după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă
urzitorul unei mântuiri veşnice.”
„Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile ca să
poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare-Preot milos şi
vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin
faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul
celor ce sunt ispitiţi.”
„Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci
unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”
De când s-a răzvrătit prima dată, Satana a declarat război guvernării lui
Dumnezeu. Faptul că a avut succes când i-a ispitit pe Adam şi pe Eva în Eden
şi a adus păcatul în lume l-a făcut pe arhivrăjmaş să fie şi mai îndrăzneţ şi să
se laude plin de mândrie înaintea oştirilor îngereşti că Hristos va fi mai slab
decât el atunci când va veni şi va lua asupra Sa natura omului, iar el Îl va
putea birui prin puterea lui.
Satana a fost fericit că Adam şi Eva, în Eden, nu au putut să reziste
sugestiilor sale când a făcut apel la apetitul lor. El i-a biruit pe locuitorii de
demult ai lumii în acelaşi [34] mod, prin îngăduirea unui apetit pervertit şi a
pasiunilor corupte. Şi pe israeliţi i-a biruit tot prin satisfacerea apetitului. El
s-a lăudat că nici Fiul lui Dumnezeu, care a fost cu Moise şi cu Iosua, nu S-a
putut împotrivi puterii lui când i-a dus spre Canaan pe israeliţi, pentru că
aproape toţi cei care au ieşit din Egipt au murit în pustie; de asemenea, el l-a
ispitit pe Moise, omul cel mai blând şi smerit, să îşi asume gloria care I se
cuvenea lui Dumnezeu. David şi Solomon, care s-au bucurat de o favoare
specială din partea lui Dumnezeu, au fost conduşi, pe aceeaşi cale a
îngăduirii apetitului şi pasiunii, să îşi atragă neplăcerea lui Dumnezeu. Şi se
lăuda că va reuşi să zădărnicească planul lui Dumnezeu de a-l salva pe om
prin Isus Hristos.
În pustia ispitirii, Hristos nu a mâncat deloc patruzeci de zile. Într-o ocazie
specială, şi Moise stătuse la fel de mult fără să mănânce. Dar el nu a simţit
chinurile foamei. El nu a fost ispitit şi hărţuit de un vrăjmaşi viclean şi
puternic aşa cum a fost chinuit Fiul lui Dumnezeu. Moise a fost înălţat
deasupra stării lui de om şi susţinut în mod special de slava lui Dumnezeu
care îl învăluia.
Efectele teribile ale păcatului asupra omului
Satana izbutise atât de bine să-i amăgească pe îngerii lui Dumnezeu şi să-l
ruineze pe nobilul Adam, încât credea că va reuşi să-L biruiască şi pe Hristos
în starea umilită pe care Şi-o asumase. El privea cu mare încântare la
urmările ispitirilor asupra omului şi la dezvoltarea păcatului prin continua
călcare a Legii lui Dumnezeu vreme de mai bine de patru mii de ani. El
reuşise să-i aducă la dezastru pe primii noştri părinţi, adusese în lume
păcatul şi moartea şi condusese la ruină mulţimi de oameni de toate
vârstele, din toate ţările şi din toate clasele sociale. Prin puterea sa,
controlase cetăţi şi naţiuni până când nelegiuirile lor provocaseră mânia lui
Dumnezeu şi fuseseră distruse prin foc, apă, cutremure, [35] sabie, foamete
şi ciumă. Prin viclenie şi eforturi neobosite, el reuşise să preia controlul
asupra apetitului şi să stârnească patimile până la un nivel atât de
înspăimântător, încât chipul lui Dumnezeu în om fusese deteriorat şi şters
aproape de tot. Demnitatea omului, fizică și morală, fusese deteriorată în
aşa măsură, încât de abia se mai zărea asemănarea cu Adam, aşa cum fusese
în Eden, în ce priveşte caracterul şi nobila perfecţiune a corpului său.
La prima venire a lui Hristos, Satana îl adusese pe om foarte jos față de
starea sa inițială de înaltă puritate și întunecase caracterul său de aur prin
păcat. Dumnezeu îl crease pe om ca să fie suveran în Eden, iar Satana îl
transformase într-un sclav pe pământul care gemea sub blestemul păcatului.
Aura de slavă pe care Dumnezeu i-o dăruise lui Adam ca să-l învăluie ca un
veșmânt a fost îndepărtată de la el după ce a păcătuit. Lumina slavei lui
Dumnezeu nu poate acoperi neascultarea și păcatul. În loc de sănătate și de
un belșug de binecuvântări, copiii lui Adam urmau să aibă parte de sărăcie,
de boală și de tot felul de suferințe.
Prin puterea lui de amăgire, Satana i-a condus pe oameni la filosofie
deşartă, la tot felul de întrebări și, în final, la necredință în descoperirile lui
Dumnezeu și în existența Sa. Privea în jur, la o lume ajunsă într-o stare
deplorabilă și o rasă expusă mâniei unui Dumnezeu care trebuia să
pedepsească păcatul, cu un triumf diavolesc pentru că reușise să întunece
atât de mult calea atâtor oameni și să-i facă să calce Legea lui Dumnezeu. El
îmbrăcase păcatul în plăceri atrăgătoare ca să se asigure că îi va duce la
ruină pe cât mai mulți.
Dar planul său cel mai de succes pentru a-i înșela pe oameni era acela de
a-și camufla adevăratele scopuri și caracterul său real, prezentându-se ca
prietenul oamenilor, ca binefăcătorul lor. El i-a încântat pe oameni cu
născociri atrăgătoare, spunându-le că nu există un vrăjmaș răzvrătit, nu
există un dușman de moarte de care [36] trebuie să fie apărați și că existența
unui diavol, ca persoană, este o ficțiune. Și, ascunzându-și în felul acesta
existența, a prins mii de oameni sub stăpânirea sa. El i-a înșelat pe mulți, așa
cum a încercat să-L amăgească și pe Hristos, spunându-le că este un înger
din cer, venit să facă bine omenirii. Și masele sunt atât de orbite de păcat,
încât oamenii nu pot discerne înșelăciunile lui Satana și îl onorează ca și cum
ar fi un înger din cer, deși el lucrează pentru ruina lor veșnică.
Prima ispitire a lui Hristos
Hristos a venit în lume ca să-l nimicească pe Satana și să-i răscumpere pe
captivii legați prin puterea lui. Prin viața Sa de biruință, El avea să lase un
exemplu pe care oamenii să-l urmeze și astfel să biruiască ispitele lui Satana.
De îndată ce Hristos a intrat în pustia ispitirii, fața Lui s-a schimbat. Slava și
splendoarea reflectate de la tronul lui Dumnezeu și înfățișarea Sa atunci
când se deschisese cerul și se auzise glasul Tatălui care Îl declarase Fiul Său
preaiubit dispăruseră. Povara păcatelor lumii apăsa asupra sufletului Lui și
înfățișarea Sa exprima o tristețe inexprimabilă, un chin sufletesc atât de
mare, cum omul căzut nu a simțit niciodată. El a simțit potopul de nenorociri
care inundase lumea. El a înțeles puterea apetitului pervertit și a pasiunii
nesfințite care controla lumea și adusese asupra omului suferințe de
neexprimat.
Îngăduirea apetitului a crescut și s-a întărit cu fiecare generație de când
Adam a păcătuit, până când omenirea a ajuns atât de slabă în ce privește
puterea morală, încât omul nu s-a mai putut înfrâna prin [37] puterea sa.
Pentru omenire, Hristos trebuia să Îşi înfrângă apetitul, rămânând neclintit în
cel mai dificil test cu privire la lucrul acesta. El trebuia să păşească singur pe
calea ispitirii, fără nimeni care să-L ajute, să-L mângâie sau să-L susţină. El
trebuia să lupte singur cu puterile întunericului.
Pentru că, în puterea sa, omul nu ar fi reuşit să reziste forţei ispitelor lui
Satana, Isus S-a oferit de bunăvoie să-Şi asume această lucrare şi să poarte
povara pentru om, să biruiască puterea apetitului în favoarea omului. Pentru
om, El trebuia să dovedească renunţare la Sine, perseverenţă şi fermitate
extremă faţă de principiu care să prevaleze în faţa chinurilor foamei. El
trebuia să dovedească o putere de a Se înfrâna mai mare decât puterea
foamei sau a morţii.
Semnificaţia acestui test
Când a trecut prin încercarea aceasta – înfrânarea în ce priveşte apetitul –,
Hristos nu Se afla în frumosul Eden, ca Adam care putea să vadă lumina şi
dragostea lui Dumnezeu în orice lucru asupra căruia i se oprea privirea, ci se
afla într-un pustiu sterp, într-o sălbăticie dezolantă, înconjurat de animale
sălbatice. În jurul Său, totul era respingător. În aceste împrejurări, Isus a
postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. „N-a mâncat nimic în zilele
acelea şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit.” Era epuizat, iar senzaţia
de foame era cruntă. Înfăţişarea Lui se deosebea de a fiilor oamenilor – atât
de schimonosită Îi era faţa.
Aşa Şi-a început Hristos viaţa de luptă pentru a-l birui pe puternicul
vrăjmaş, trecând prin testul pe care Adam nu reuşise să-l treacă, pentru ca,
prin biruinţa Sa, să sfărâme puterea lui Satana şi să răscumpere omenirea
din nenorocirea adusă de cădere.
Totul a fost pierdut atunci când Adam s-a supus puterii apetitului.
Răscumpărătorul, în care natura umană [38] era unită cu cea divină, a stat în
locul lui Adam şi a suportat un post teribil de aproape şase săptămâni.
Durata acestui post este cea mai puternică dovadă despre cât de păcătoasă
este deprinderea de a ne supune unui apetit pervertit şi despre puterea pe
care acesta o exercită asupra familiei omeneşti.
Omul Isus a coborât până la cea mai de jos treaptă a mizeriei omeneşti şi
S-a identificat cu slăbiciunile şi nevoile omului căzut, în timp ce partea
dumnezeiască a naturii Sale s-a prins de Cel Etern. El nu a purtat vina
păcatului omului pentru a-i da acestuia dreptul de a continua să calce Legea
lui Dumnezeu. Păcatul l-a făcut pe om să fie dator faţă de Lege, iar Hristos a
plătit această datorie prin suferinţa Sa. Încercările şi suferinţa Sa trebuiau să-
l facă pe om să-şi dea seama de enormitatea păcatului săvârşit atunci când a
călcat Legea lui Dumnezeu şi să-l aducă la pocăinţă şi ascultare de legea
aceasta astfel ca, prin ascultare, să fie din nou plăcut înaintea lui Dumnezeu.
Neprihănirea Sa avea să fie pusă în dreptul omului şi astfel să-l înalţe pe om
înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte valoarea morală, iar eforturile sale de a
păzi Legea divină să fie privite cu plăcere de Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos
a fost aceea de a-l împăca pe om cu Dumnezeu prin natura Sa umană şi de a-
L împăca pe Dumnezeu cu omul prin natura Sa divină.
De îndată ce lunga perioadă de post a început, Satana a fost prezent lângă
Hristos cu ispitele lui. El a venit la Isus înveşmântat în lumină, declarând că
este un înger de la tronul lui Dumnezeu şi are un mesaj de har, că a venit să
arate compasiune faţă de El şi să-I uşureze suferinţa, în starea în care Se afla.
El a încercat să-L facă pe Hristos să creadă că Dumnezeu nu Îi cerea să treacă
prin acea renunţare la Sine şi prin suferinţele la care Se aştepta. Şi I-a spus că
el fusese trimis din cer ca să-I aducă mesajul că Dumnezeu intenţionase să
pună la probă doar dispoziţia Sa de a suferi.
Satana I-a spus lui Hristos că El trebuia doar să pună piciorul pe cărarea
pătată de sânge, dar nu să o străbată; că, la fel ca Avraam, [39] era pus la
probă ca să se vadă ascultarea Sa desăvârşită. De asemenea, a afirmat
despre sine că era îngerul care fusese trimis să oprească mâna lui Avraam
când acesta ridicase cuţitul să-l înjunghie pe Isaac, iar acum venise să-I
salveze Lui viaţa; I-a mai spus că nu era nevoie ca El să îndure chinurile
foamei până acolo încât să moară de foame. Şi I-a spus că vrea să-L ajute să
Îşi facă lucrarea în planul de mântuire.
Fiul lui Dumnezeu a întors spatele acestor ispite viclene şi a rămas tare,
urmărind ţinta pe care Şi-o pusese, de a împlini în fiecare amănunt, în literă
şi spirit, planul care fusese făcut pentru răscumpărarea omenirii căzute. Dar
Satana avea o mulţime de ispite pregătite pentru a-L prinde în capcană pe
Hristos şi a profita de avantajul obţinut astfel. Dacă nu reuşea cu o ispită,
urma să încerce cu alta. Şi credea că va reuşi, pentru că Hristos Se umilise,
făcându-Se ca un om. El se măgulea cu ideea că nu putea fi descoperit,
pentru că luase înfăţişarea unui înger din cer. Şi, pentru că Hristos era atât
de tras la faţă şi slăbit şi Se afla în locul acela atât de neplăcut, Satana
pretindea că se îndoieşte de divinitatea lui Hristos.
Hristos a ştiut că, luând asupra Sa natura omenească, nu avea să mai fie
nici ca îngerii din cer la înfăţişare. Satana insista spunând că, dacă ar fi fost
într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să-i dea dovadă că are o poziţie
atât de înaltă. El a venit la Hristos cu ispita care viza apetitul. Aici îl biruise pe
Adam şi astfel preluase controlul asupra urmaşilor săi şi, prin îngăduirea
poftei, îi făcuse să ajungă la păcate atât de mari, încât Dumnezeu îi nimicise
prin apele potopului. Ispitiţi de Satana, copiii lui Israel au îngăduit ca apetitul
să preia controlul asupra raţiunii şi, prin îngăduinţă faţă de poftă, au fost
conduşi să comită păcate grave, care au stârnit mânia lui Dumnezeu
împotriva lor şi au căzut [40] în pustie. El a crezut că va reuşi să-L biruiască şi
pe Hristos cu aceeaşi ispită. Satana I-a spus lui Hristos că unul dintre îngerii
cu poziţie foarte înaltă în cer fusese exilat pe pământ şi, după înfăţişare,
Hristos nu avea cum să fie Împăratul cerului, ci mai degrabă acel înger căzut
– aşa se explica înfăţişarea Lui vlăguită şi nenorocită.
Hristos nu a făcut nicio minune pentru Sine
Apoi I-a atras atenţia lui Hristos asupra înfăţişării foarte plăcute pe care o
avea el, aşa cum era învăluit în lumină şi plin de putere. A pretins că era un
mesager venit direct de la tronul cerului şi a afirmat că avea dreptul să Îi
ceară lui Hristos să dovedească faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Satana ar fi
fost bucuros să facă, dacă s-ar fi putut, să nu fie crezute cuvintele care s-au
auzit din cer la botezul lui Isus. Era hotărât să-L învingă pe Hristos şi să-şi
asigure astfel viaţa şi împărăţia. Prima ispită a avut ca ţintă apetitul. În
privinţa aceasta, aproape toată lumea era sub controlul lui, iar ispitele sale
erau foarte bine adaptate la situaţia în care se afla Hristos şi la mediul
înconjurător, astfel că ispita sa cu privire la mâncare era copleşitoare.
Hristos ar fi putut să facă o minune în folosul Său, dar aceasta nu era
potrivită cu planul de mântuire. Multele minuni pe care le-a făcut când a
trăit pe pământ arată puterea Sa de a face minuni pentru binele omenirii
suferinde. Printr-o minune a harului a hrănit cinci mii de oameni cu numai
cinci pâinişoare şi doi peşti. Deci avea puterea de a face o minune pentru a-
Şi potoli foamea. Satana se măgulea cu gândul că Îl va putea face pe Hristos
să pună la îndoială cuvintele rostite din cer la botezul Său. Dacă L-ar fi putut
face să pună la îndoială faptul că era Fiul lui Dumnezeu [41] şi adevărul
cuvintelor rostite de Tatăl Său, Satana ar fi câştigat o mare victorie.
El L-a găsit pe Hristos în pustia dezolantă, singur, fără hrană şi într-o reală
suferinţă. Tot ce era în jurul Său era trist şi crea repulsie. Satana i-a sugerat
lui Hristos că Dumnezeu nu L-ar putea lăsa pe Fiul Său să ajungă într-o
asemenea situaţie, în lipsă şi în suferinţă. El spera să-I clatine încrederea în
Tatăl, care îngăduise ca El să ajungă în această situaţie de suferinţă extremă,
într-un loc atât de pustiu, unde niciodată nu călcase picior de om. Satana
spera că va putea insinua îndoieli cu privire la iubirea Tatălui, spera ca
acestea să se cuibărească în mintea lui Hristos şi, sub impulsul deznădejdii şi
al foamei disperate, Isus să-Şi folosească puterea în folosul Său,
desprinzându-Se astfel din mâinile Tatălui Său ceresc. Era într-adevăr o ispită
pentru Hristos să facă astfel. Dar El nu a acceptat-o nici măcar pentru o clipă.
El nu a pus la îndoială nici măcar un moment iubirea Tatălui, deşi era
doborât la pământ de o suferinţă de nedescris. Deşi foarte viclean ascunsă,
ispita lui Satana nu a clintit deloc integritatea iubitului Fiu al lui Dumnezeu.
Încrederea Sa totală în Tatăl Său nu a putut fi zdruncinată.
Isus nu a negociat cu ispita
Isus nu S-a coborât să-i explice vrăjmașului Său în ce fel era El Fiul lui
Dumnezeu și ce urma să facă și de ce. Satana s-a referit la starea prezentă de
slăbiciune și suferință într-un mod jignitor și sarcastic, punând-o în contrast
cu puterea și slava lui. El L-a luat în derâdere pe Hristos ca fiind un
reprezentant nevrednic al îngerilor, cu mult mai prejos decât înaltul lor
Comandant, recunoscut în curțile cerești ca Rege și i-a spus că înfățișarea Lui
arăta că fusese uitat și de [42] Dumnezeu, și de oameni. El spunea că, dacă
Hristos ar fi fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Monarhul cerului, ar fi avut
puteri egale cu ale lui Dumnezeu și ar fi putut să-i dovedească acest lucru și
să-Și liniștească foamea făcând o minune, transformând în pâine pietrele
care erau la picioarele Lui. Satana a promis că, dacă Hristos ar face acest
lucru, el I-ar recunoaște pe loc superioritatea, iar disputa dintre el și Hristos
s-ar încheia pentru totdeauna.
Hristos nu a dat niciun semn că ar lua în seamă sarcasmul insultător al lui
Satana. Acesta nu a reușit să-L provoace să îi dea dovezi de puterea pe care
o avea, ci, cu smerenie, Isus a suportat insultele fără să Se revanșeze în
vreun fel. Cuvintele rostite din cer la botezul Său erau pentru El o prețioasă
dovadă că Tatăl aproba pașii pe care îi făcea în planul de mântuire ca
înlocuitor și garant pentru om. Cerul deschis și coborârea porumbelului din
cer erau asigurări că Tatăl va uni puterea Sa din cer cu cea a Fiului Său aflat
pe pământ pentru a-l salva pe om de sub stăpânirea lui Satana și că
Dumnezeu privea cu plăcere efortul lui Hristos de a uni pământul cu cerul și
pe omul limitat, cu Dumnezeul infinit.
Dovezile primite din partea Tatălui au fost nespus de prețioase pentru Fiul
lui Dumnezeu în toată suferința Sa severă și în teribilul conflict cu capul
răzvrătirii. Și, în timp ce îndura această încercare din pustie și apoi de-a
lungul întregii Sale lucrări, El nu a făcut niciodată nimic pentru a-l convinge
pe Satana de puterea Sa și de faptul că El era Salvatorul lumii. Satana
avusese destule dovezi despre poziția Sa înaltă. Nesupunerea și faptul că
refuzase să recunoască onoarea datorată lui Isus și să I se supună ca
subordonat s-au transformat în răzvrătire și l-au făcut să fie alungat din cer.
Hristos nu avea misiunea de a-Și folosi puterea divină pentru binele Său,
pentru a scăpa de [43] suferință. El acceptase de bunăvoie să o ia asupra Sa.
Se coborâse să ia asupra Sa natura omenească și trebuia să sufere
neplăcerile, bolile și necazurile familiei omenești. Isus nu trebuia să facă
minuni pentru Sine, ci venise să-i salveze pe alții. Obiectivul misiunii Sale era
să aducă binecuvântare, speranță și viață celor nenorociți și apăsați. El
trebuia să poarte povara și necazul suferințelor omenirii.
Deși a răbdat cele mai crunte dureri ale foamei, Hristos a rezistat ispitei. El
l-a respins pe Satana cu aceeași Scriptură pe care i-o dăduse lui Moise să le-o
repete israeliților răzvrătiți când alimentele le fuseseră limitate și strigau
după carne în pustie: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt
care iese din gura lui Dumnezeu.” În declarația aceasta și, de asemenea, prin
exemplul Său, Hristos dorea să le arate oamenilor că foamea după hrana
trecătoare nu era cea mai mare nenorocire care ar fi putut să se abată
asupra lor. Satana îi încântase pe primii noștri părinți spunându-le că, dacă
ar mânca din fructul interzis de Dumnezeu, lucrul acesta le-ar aduce un mare
bine și le-ar asigura viața, adică exact opusul adevărului pe care li-l spusese
Dumnezeu: „Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci,
pentru că, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit.” Dacă ar fi
ascultat, Adam nu ar fi trebuit să cunoască niciodată lipsa, necazul sau
moartea.
Dacă ar fi ascultat de cuvântul lui Dumnezeu, oamenii care au trăit înainte
de potop nu ar fi pierit în apele lui. Dacă israeliții ar fi ascultat de cuvântul
Domnului, El ar fi revărsat asupra lor binecuvântări cu totul deosebite. Dar
au căzut ca urmare a îngăduirii apetitului și patimii. Ei nu au vrut să asculte
de cuvintele lui Dumnezeu. Îngăduirea unui apetit pervertit i-a dus la multe
păcate grave. Dacă [44] ar fi pus cerințele lui Dumnezeu pe primul loc și
dorințele lor pe planul al doilea, supunându-se alegerii făcute de Dumnezeu
cu privire la cea mai bună hrană pentru ei, nici măcar unul dintre ei nu ar fi
murit în pustie. Ar fi fost duși în siguranță în Canaan și așezați acolo ca un
popor sfânt și fericit și, printre toate semințiile lor, nu s-ar fi aflat nici măcar
un singur om slab.
Salvatorul lumii S-a făcut păcat pentru omenire. Devenind înlocuitorul
omului, Hristos nu Și-a folosit puterea pe care o avea ca Fiu al lui Dumnezeu,
ci a intrat în rândul fiilor oamenilor. El trebuia să sufere încercarea ispitirii ca
un om, în favoarea omului, în cele mai grele împrejurări, și să lase un
exemplu de credință și de încredere deplină în Tatăl Său ceresc. Hristos știa
că Tatăl avea să aibă grijă ca Fiului Său să nu-I lipsească hrana, atunci când
lucrul acesta era spre slava Sa. În încercarea aceasta grea, când foamea Îl
chinuia peste măsură, El nu a vrut să micșoreze nici măcar cu un strop, prin
puterea Sa de Dumnezeu, încercarea prin care trebuia să treacă.
Când avea să Se confrunte cu situații grele, omul căzut nu putea să aibă
capacitatea de a face minuni pentru sine ca să se salveze de la suferință sau
teamă ori ca să-i învingă pe dușmani. Dumnezeu intenționa să-i pună pe
oameni la încercare și, trecându-i adesea prin situații dificile, care le testau
credința în iubirea și puterea Lui, să le dea ocazia de a-și dezvolta caracterul.
Viața lui Isus a fost un model desăvârșit. Prin exemplul Său și prin
învățăturile pe care le-a dat, Hristos i-a arătat omului că depinde de
Dumnezeu și că trebuie să creadă în El cu toată puterea și să își pună toată
încrederea în El.
Pentru că știa că Satana a fost mincinos de la început, Hristos a avut
nevoie de mare stăpânire de sine pentru a putea să asculte propunerile
jignitoare ale acestui amăgitor fără să-l mustre pe loc pentru aroganța lui.
Satana se aștepta ca [45] Fiul lui Dumnezeu, în starea de epuizare fizică și de
agonie sufletească în care Se găsea, să îi dea ocazia să câștige un avantaj
asupra Lui, dacă reușea să-L provoace să Se angajeze într-o dispută. El voia
să răstălmăcească în vreun fel cuvintele lui Hristos pentru a obține un
avantaj, iar apoi să-i cheme în ajutor pe îngerii căzuți și, împreună, să-și
folosească toate puterile ca să-L înfrângă pe Hristos.
Dar Mântuitorul lumii nu S-a angajat în controverse cu Satana, care fusese
alungat din cer pentru că nu mai fusese vrednic să stea acolo. Acela care
reușise să-i convingă pe îngeri să se ridice împotriva Conducătorului lor
suprem și împotriva Fiului Său, Comandantul lor iubit, și reușise să le câștige
simpatia era în stare de orice înșelăciune. De patru mii de ani lupta
împotriva guvernării lui Dumnezeu și nu își pierduse nici iscusința, nici
puterea de a ispiti și înșela.
Biruința prin Hristos
Pentru că omul căzut nu putea să-l învingă pe Satana prin puterea lui
omenească, Hristos a venit din curțile cerești ca să-l ajute, oferindu-i
puterea Sa de om și Dumnezeu. Hristos știa că, în Eden, cu avantajele pe
care le avea acolo, Adam s-ar fi putut împotrivi ispitelor lui Satana și l-ar fi
putut înfrânge. De asemenea, știa că, plecat din Eden, despărțit de lumina și
de iubirea lui Dumnezeu de când căzuse în păcat, omul nu mai era în stare să
reziste ispitelor lui Satana prin propria putere. Pentru a-i aduce omului
speranță și pentru a-l salva de la o ruină totală, El S-a smerit luând natura
omenească, pentru ca, prin puterea Sa divină unită cu puterea omenească
să-l ridice pe om de unde se afla. El a obținut pentru copiii căzuți ai lui Adam
acea tărie la care lor le-ar fi fost imposibil să ajungă prin ei înșiși și
posibilitatea ca, în Numele Său, să biruiască ispitele lui Satana. [46] Când a
luat asupra Sa natura omului, înălțatul Fiu al lui Dumnezeu S-a coborât la
nivelul oamenilor, făcându-Se înlocuitorul păcătosului. El S-a identificat cu
suferințele și cu necazurile oamenilor. A fost ispitit în toate privințele în care
este ispitit omul, ca să știe cum să vină în ajutorul celor care sunt ispitiți.
Hristos a biruit în favoarea păcătosului.
În visul său, Iacov a văzut pământul legat de cer printr-o scară care
ajungea la tronul lui Dumnezeu. El i-a văzut pe îngerii lui Dumnezeu,
înveșmântați în slava cerului, cum coborau din cer și urcau înapoi pe scara
aceasta strălucitoare. Capătul de jos al acestei scări se sprijinea pe pământ,
iar vârful ei ajungea în înălțimea cerului, la tronul lui Iehova. Strălucirea de la
tronul lui Dumnezeu se revărsa în raze minunate pe scara aceasta și reflecta
asupra pământului o lumină a cărei slavă nu poate fi descrisă. Scara aceasta
Îl reprezenta pe Hristos, Cel care a refăcut legătura între cer și pământ.
În umilirea Sa, Hristos a coborât până în adâncul nenorocirii umane, din
simpatie și milă față de omul căzut, reprezentat în visul lui Iacov prin capătul
scării care se sprijinea pe pământ, în vreme ce capătul de sus, care atingea
cerul, reprezintă puterea divină a lui Hristos, care se prinde de Cel Infinit,
legând astfel pământul de cer și pe omul limitat de Dumnezeul nemărginit.
Prin Hristos s-a deschis o cale de comunicare între Dumnezeu și om. Îngerii
pot să vină din cer pe pământ cu mesaje de iubire la omul căzut și să
slujească în favoarea acelora care vor moșteni mântuirea. Numai prin Isus
Hristos pot mesagerii cerești să slujească în favoarea omului.
Adam și Eva s-au aflat în cea mai favorabilă situație. Era privilegiul lor să
comunice nemijlocit cu Dumnezeu și cu îngerii. Atunci nu erau sub
condamnarea păcatului. Lumina lui Dumnezeu și îngerii erau cu [47] ei și de
jur împrejurul lor. Creatorul lor, Cel care îi adusese la existență, era
profesorul lor. Dar ei au căzut sub puterea și ispitele vrăjmașului iscusit. De
atunci înainte, timp de patru mii de ani, Satana fusese la lucru împotriva
guvernării lui Dumnezeu și dobândise putere și experiență din activitatea lui
continuă.
Oamenii căzuți nu se mai bucurau de avantajele pe care le avusese Adam
în Eden. Ei erau despărțiți de Dumnezeu de patru mii de ani. Înțelepciunea,
capacitatea de a înțelege și puterea de a rezista ispitelor lui Satana au
devenit din ce în ce mai mici până când Satana părea că stăpânește
triumfător asupra pământului. Apetitul nestăpânit, pasiunile, iubirea de
lume și păcate dezgustătoare erau marile ramuri ale răului din care creșteau
tot felul de nelegiuiri, violență și corupție. Satana a fost învins în încercarea
lui de a-L birui pe Hristos prin ispita în ce privește apetitul. Și aici, în pustie,
Hristos a câștigat biruința asupra apetitului în favoarea neamului omenesc,
făcând astfel posibil ca, de atunci înainte, și omul să poată birui în Numele
lui Hristos puterea apetitului.
A doua ispită
Dar Satana nu era dispus să-și înceteze eforturile înainte de a încerca orice
posibilitate de a-L înfrânge pe Răscumpărătorul lumii. Știa că soarta lui era
acum în joc, în funcție de cel care avea să iasă biruitor din marea
confruntare – el sau Hristos. Și, ca să-L impresioneze pe Hristos, arătându-I
ce putere are, L-a dus în Ierusalim, tocmai pe streașina templului, și a
continuat să-L asalteze cu ispitele lui. Din nou I-a spus lui Hristos că, dacă
este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, să dovedească aruncându-Se de la
înălțimea aceea amețitoare, unde Îl dusese. El a insistat ca Hristos să-Și arate
încrederea în [48] purtarea de grijă a Tatălui aruncându-Se jos de pe
acoperișul templului.
În prima ispită, care viza apetitul, Satana încercase să strecoare îndoieli în
legătură cu iubirea lui Dumnezeu și cu purtarea Sa de grijă pentru Fiul Său,
prezentându-I priveliștea din jur și foamea ca pe dovezi că era căzut în
dizgrație înaintea Tatălui. Nu reușise. Apoi a încercat să se folosească tocmai
de credința lui Isus și de încrederea Sa neclintită în Tatăl și L-a îndemnat la
încumetare: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: «El
va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu
cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»” Dar Isus i-a răspuns imediat:
„De asemenea, este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.»”
Păcatul aroganței
Păcatul aroganței, sau al încumetării, este undeva foarte aproape de
virtutea unei credințe desăvârșite și a încrederii depline în Dumnezeu.
Satana s-a măgulit cu gândul că ar putea să profite de faptul că Hristos Se
făcuse om și să-L îndemne să treacă linia de demarcație dintre încredere și
încumetare. Aici multe suflete naufragiază. Satana a încercat să-L amăgească
pe Hristos flatându-L. El a recunoscut că atitudinea lui Hristos în pustie
fusese cea bună, arătându-Și credința și încrederea totală, chiar în cele mai
dificile încercări, că Dumnezeu este Tatăl Său. Atunci, Satana L-a îndemnat
să mai dea o dovadă de totala Sa dependență de Dumnezeu, ca să arate clar
credința Sa că este Fiul lui Dumnezeu, aruncându-Se de pe acoperișul
templului. El I-a spus lui Hristos că, dacă este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu,
nu are nici un motiv să Se teamă, pentru că îngerii erau la dispoziția Lui, gata
să-L susțină. Satana a făcut și dovada că înțelegea Scriptura, pentru că s-a
folosit chiar de cuvintele ei.
Răscumpărătorul lumii nu a avut nicio șovăire în integritatea Sa [49] și a
arătat că Se încredea pe deplin în făgăduința Tatălui de a-I purta de grijă. El
nu intenționa să pună la încercare fără să fie nevoie credincioșia și purtarea
de grijă a Tatălui, deși Se afla în mâinile inamicului și era într-o poziție de
mare dificultate și pericol. El nu a vrut ca, la îndemnul lui Satana, să-L
ispitească pe Dumnezeu pretinzându-I să Își manifeste providența. Satana
adusese ca argument cuvinte din Scriptură care păreau potrivite cu ocazia și
spera să-și aducă la îndeplinire scopul aplicându-le la Mântuitorul nostru în
momentul acela.
Hristos știa că Dumnezeu ar fi intervenit cu siguranță și L-ar fi ocrotit dacă
El Însuși I-ar fi cerut să Se arunce de pe templu. Dar dacă ar fi făcut acest
lucru din proprie inițiativă, doar ca să pună la încercare purtarea de grijă,
ocrotirea și iubirea Tatălui, pentru că Satana îndrăznise să-I ceară aceasta,
nu ar fi fost o dovadă de credință. Satana își dădea bine seama că, dacă L-ar
fi putut convinge pe Hristos să Se arunce de pe templu, fără să Îi fi fost cerut
de Tatăl, doar ca să dovedească faptul că Tatăl ceresc Îi poartă de grijă, așa
cum susținea, chiar prin această faptă ar fi arătat slăbiciunea naturii Sale
umane. Hristos a ieșit biruitor şi în această a doua ispită. El a dovedit o
încredere desăvârșită în Tatăl în timpul acestui conflict grav cu puternicul
adversar. Prin biruința pe care a câștigat-o, Mântuitorul nostru i-a lăsat
omului un model perfect, arătându-i că unica lui siguranță este într-o
încredere fermă și o bizuire totală pe Dumnezeu în toate încercările și
pericolele. El nu a vrut să pună la încercare cu aroganță îndurarea Tatălui
Său, intrând singur într-o situație care ar fi făcut necesară intervenția Tatălui
ceresc ca să-L salveze prin puterea Sa din pericol. Aceasta ar fi însemnat să
forțeze intervenția Providenței în favoarea Sa și astfel nu ar fi lăsat pentru
urmașii Săi un exemplu desăvârșit de credință și încredere deplină în
Dumnezeu.
Ispitindu-L, Satana intenţiona să-L determine pe Hristos [50] să facă o
demonstraţie, să-L facă să-Şi arate slăbiciunea omenească și, în felul acesta,
să nu mai poată lăsa un exemplu desăvârșit pentru urmașii Săi. El se gândea
că, dacă Hristos va da greș și nu va trece acest test, nu va mai fi nădejde de
mântuire pentru oameni și stăpânirea lui asupra lor va fi totală.
Hristos, speranța și exemplul nostru
În pustia ispitirii, Hristos a suferit pentru om umilință și dureri agonizante.
Prin păcatul lui Adam, totul fusese pierdut. Singura speranță a omului de a fi
din nou primit de Dumnezeu era prin Hristos. Omul se despărțise de
Dumnezeu și ajunsese atât de departe de El prin călcarea Legii Sale, încât nu
avea cum să se smerească îndeajuns față de cât de mare era păcatul lui. Fiul
lui Dumnezeu putea să înțeleagă pe deplin gravitatea păcatelor călcătorului
Legii și, prin caracterul Său fără pată, numai El putea să facă o ispășire
valabilă pentru om, luând asupra Sa suferința de moarte adusă de
simțământul neplăcerii Tatălui Său. Amărăciunea și chinul sufletesc al Fiului
lui Dumnezeu erau proporționale cu desăvârșirea și cu puritatea Sa
dumnezeiască, dar şi cu enormitatea ofensei aduse lui Dumnezeu.
Hristos a fost exemplul nostru în toate lucrurile. Când privim umilirea Sa în
lunga încercare și postul ținut pentru a birui în favoarea noastră ispita
satisfacerii apetitului, ar trebui să învățăm şi noi cum să biruim când suntem
ispitiți. Dacă puterea apetitului este atât de mare asupra familiei omenești și
îngăduirea lui atât de teribilă, încât Fiul lui Dumnezeu S-a supus unui
asemenea test, cât de important este să simțim nevoia de a supune apetitul
controlului rațiunii! Mântuitorul nostru a postit aproape șase săptămâni ca
să poată câștiga, pentru om, biruința asupra apetitului. Cum pot aceia care
spun că sunt creștini cu conștiințe iluminate și având înainte exemplul lui
Hristos să-și îngăduie [51] să mănânce lucruri care au un efect iritant asupra
minții și corpului? Este dureros că obiceiurile de satisfacere a dorințelor pe
seama sănătății și a puterii morale țin astăzi o mare parte a lumii creștine în
lanțurile robiei.
Mulți care susțin că sunt evlavioși nu se întreabă de ce a postit și a suferit
Hristos atâtea zile în pustie. El nu a suferit atât de mult din cauza chinurilor
foamei, cât din cauza faptului că Își dădea seama de urmările îngrozitoare
ale îngăduirii apetitului și poftei. El știa că apetitul avea să fie un idol pentru
om făcându-l să uite de Dumnezeu și fiind o barieră în calea mântuirii lui.
Mântuitorul nostru a arătat că avea o deplină încredere că Tatăl Său
ceresc nu avea să îngăduie să fie ispitit peste puterea pe care I-o dăduse ca
să suporte, ci, dacă suporta cu răbdare testul la care era supus, avea să Îl
facă să iasă biruitor. Hristos nu S-a așezat în calea ispitei pentru că așa a
vrut. Dumnezeu a îngăduit ca Satana să aibă acea putere atunci asupra Fiului
Său. Isus știa că, dacă rămânea integru în această încercare extremă,
Dumnezeu avea să trimită un înger ca să-L ajute, dacă nu exista altă cale. El
luase asupra Sa natura umană și era reprezentantul oamenilor.
A treia ispită
Satana a văzut că planul nu i-a reușit nici cu a doua mare ispită. „Diavolul
L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului
şi I-a zis: «Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie
îmi este dată şi [52] o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea
mea, toată va fi a Ta.»”
În primele două încercări, Satana nu îşi arătase adevăratele scopuri, nici
cine era de fapt; se dăduse drept un mesager înalt, venit din curţile cereşti,
dar acum a lăsat la o parte orice încercare de a se deghiza. Într-o vedere
panoramică, el I-a prezentat lui Hristos toate împărăţiile lumii în cea mai
atractivă lumină, pretinzând că el este prinţul acestei lumi.
Ultima ispită a fost cea mai ademenitoare dintre toate cele trei. Satana
ştia că viaţa lui Hristos trebuia să fie plină de durere, suferinţe şi conflicte. Şi
s-a gândit că ar putea să aibă un avantaj din acest fapt şi să-L corupă pe
Hristos, făcându-L să renunţe la integritatea Sa. Satana şi-a adunat toate
puterile ca să dea greutate acestei ultime ispite, pentru că acest ultim efort
avea să-i hotărască destinul în funcţie de cel care avea să fie victorios, el sau
Fiul lui Dumnezeu. A pretins că lumea este proprietatea sa și că el este
domnul puterilor văzduhului.
El L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt şi apoi a făcut să-I treacă pe
dinainte, într-o vedere panoramică, toate împărăţiile lumii care fuseseră
atâta vreme sub stăpânirea lui şi I le-a oferit lui Hristos ca pe un dar
extraordinar. El I-a spus lui Isus că toate aceste împărăţii puteau să fie ale
Sale fără suferinţă și fără vreun risc. Satana a promis, ca o favoare, să Îi
predea sceptrul şi domnia şi să-L facă stăpân de drept. Singurul lucru pe care
îl cerea în schimb pentru a-I da stăpânirea peste toate împărăţiile lumii pe
care I le arătase în acea zi era ca Hristos să îi aducă omagiu, ca unuia care Îi
era superior.
Pentru o clipă, privirea lui Isus s-a oprit asupra slavei prezentate înaintea
Sa, dar S-a întors şi a refuzat să rămână cu privirea asupra acelui spectacol
fascinant. El nu voia să-Şi ciuntească integritatea fermă stând la tocmeală cu
ispititorul. Când Satana a pretins să i se aducă închinare, indignarea divină
[53] a lui Hristos a fost stârnită şi El nu a mai putut suporta pretenţiile
blasfematoare şi nici măcar să-l lase să rămână în prezenţa Sa. Aici, Hristos a
exercitat autoritatea Sa divină şi i-a poruncit lui Satana să înceteze. „Pleacă,
Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: «Domnului, Dumnezeului tău, să te
închini şi numai Lui să-I slujeşti.»”
În mândria şi aroganţa lui, Satana declarase că este conducătorul de drept
şi permanent al lumii, posesorul tuturor bogăţiilor şi al slavei ei, pretinzând
închinarea tuturor fiinţelor care o locuiau, ca şi cum el ar fi fost cel care a
creat lumea şi tot ce este pe ea. El I-a spus lui Hristos: „Ţie Îţi voi da toată
stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată şi o dau oricui
voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” El ar fi vrut să
facă o înţelegere cu Hristos, să Îi dea Lui tot ce pretindea că este al său, dacă
Hristos i Se închina.
Această insultă la adresa Creatorului a stârnit indignarea Fiului lui
Dumnezeu şi L-a făcut să-l mustre pe Satana şi să-l alunge de acolo. La prima
ispită, Satana se măgulea crezând că a reuşit să îşi ascundă atât de bine
caracterul şi scopurile, încât Hristos să nu poată să-l recunoască în el pe
conducătorul căzut al răzvrătirii, pe acela pe care El îl biruise şi îl alungase
din cer. Cuvintele prin care i-a poruncit să plece: „Pleacă, Satano”, arătau că
Isus îl recunoscuse de la început şi că toate vicleşugurile sale nu avuseseră
niciun succes asupra Fiului lui Dumnezeu. Satana ştia că, dacă Fiul lui
Dumnezeu avea să moară pentru a-l răscumpăra pe om, puterea lui avea să
se sfârşească foarte curând şi el însuşi avea să fie nimicit. Cu toate acestea,
îşi ticluise un plan bine pus la punct ca să evite, dacă ar fi fost posibil,
împlinirea marii lucrări începute de Fiul lui Dumnezeu. Dacă planul pentru
mântuirea omului ar fi eşuat, el şi-ar fi putut păstra împărăţia pe care o
pretindea a sa şi se măgulea cu gândul că, dacă va reuşi, va domni în opoziţie
cu Dumnezeul cerului. [54]
Când Isus a părăsit cerul şi Şi-a lăsat la o parte puterea şi slava, Satana a
jubilat. El se gândea că Fiul lui Dumnezeu era acum sub autoritatea lui. El
ispitise atât de uşor perechea sfântă în Eden, încât spera ca, prin iscusinţa şi
puterea lui satanică, să-L biruiască şi pe Fiul lui Dumnezeu şi astfel să-şi
salveze viaţa şi împărăţia. Dacă ar fi putut să-L ispitească pe Isus să Se
îndepărteze de voinţa lui Dumnezeu, aşa cum făcuse când îi ispitise pe Adam
şi pe Eva, atunci obiectivul lui ar fi fost atins.
Venise vremea ca Isus să răscumpere, prin jertfirea vieţii Sale, ceea ce
devenise proprietatea lui Satana şi apoi, totul, în cer şi pe pământ, avea să Îi
fie supus Lui. Isus a rămas neclintit. El a ales această viaţă de suferinţă,
această moarte ruşinoasă şi, pe calea plănuită de Tatăl, să devină
conducătorul de drept al împărăţiilor pământului care aveau să Îi fie date ca
proprietate pentru totdeauna. Şi Satana avea să fie dat în mâinile Lui ca să
fie nimicit prin moarte, ca să nu-i mai tulbure niciodată pe Isus şi pe sfinţii
Săi proslăviţi.
Isus i-a spus vicleanului Său duşman: „Pleacă, Satano... Căci este scris:
«Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.»” Satana
Îi ceruse lui Hristos să-i dea o dovadă că El era Fiul lui Dumnezeu şi, în
această situaţie, a primit dovada pe care o ceruse. La porunca dumnezeiască
a lui Hristos, a fost obligat să se supună. Fusese respins şi adus la tăcere. El
nu avea putere să se împotrivească poruncii categorice de a pleca de acolo.
El a fost constrâns, fără să fie nevoie de vreun alt cuvânt, să înceteze şi să-L
lase în pace pe Răscumpărătorul lumii.
Satana, cu ura lui, a trebuit să bată în retragere. Disputa se terminase.
Printr-o suferinţă nemăsurată, biruinţa lui Hristos în pustie fusese totală, pe
măsura căderii lui Adam. Şi, pentru o vreme, a fost scutit de prezenţa
puternicului Său adversar şi a legiunilor sale de îngeri căzuţi. [55]
Sfârşitul ispitirii lui Hristos
După ce a terminat cu ispitele sale, Satana s-a îndepărtat de Hristos
pentru scurtă vreme. Duşmanul era biruit, dar conflictul fusese lung şi foarte
greu, iar Hristos era epuizat şi a leşinat. A căzut la pământ ca mort. Îngeri
cereşti, care se închinaseră înaintea Lui în curţile împărăteşti şi care Îl
urmăriseră cu foarte mare interes şi cu durere pe iubitul lor Comandant,
care fuseseră uimiţi să vadă teribila luptă cu Satana prin care trecuse, au
venit acum să-I slujească. I-au pregătit hrană şi L-au întărit, pentru că El
zăcea la pământ ca mort.
Îngerii erau plini de uimire şi veneraţie, pentru că ştiau că
Răscumpărătorul lumii trecuse prin acea suferinţă inexprimabilă pentru a
aduce la îndeplinire răscumpărarea omului. Acela care fusese egal cu
Dumnezeu în curţile cereşti era înaintea lor epuizat după aproape şase
săptămâni de post. Singur şi izolat de oameni, El fusese urmărit de
conducătorul răzvrătiţilor, de cel care fusese alungat din cer. Domnul Isus
îndurase o încercare mai severă şi mai intensă decât orice încercare ce ar fi
putut să fie adusă vreodată asupra vreunui om. Lupta cu puterile
întunericului fusese lungă şi pusese la grea încercare natura umană a lui
Hristos, în starea Sa de slăbiciune şi suferinţă. Îngerii I-au adus mesaje de
iubire şi mângâiere de la Tatăl şi asigurarea că tot cerul triumfase în biruinţa
pe care El o câştigase atunci în favoarea omului.
Preţul plătit pentru răscumpărarea omului nu va putea fi pe deplin înţeles
decât atunci când cei răscumpăraţi vor sta împreună cu Răscumpărătorul
lor, la tronul Tatălui. Şi, când vor putea să înţeleagă valoarea vieţii veşnice şi
a răsplătirii veşnicie, ei vor izbucni în cântări, întonând imnul biruinţei şi al
triumfului nemuritor. Ioan spune: „Ei ziceau cu glas tare: «Vrednic este
Mielul [56] care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea,
tăria, cinstea, slava şi lauda!» Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe
pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit
zicând: «Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda,
cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!»”
Deşi nu reuşit să-şi atingă scopul nici prin cele mai mari eforturi şi prin cele
mai puternice ispite, Satana nu şi-a pierdut speranța că ar putea, cândva, în
viitor, să biruiască. El a privit înainte, către timpul lucrării lui Hristos, când ar
mai fi putut avea ocazia de a-şi folosi şiretlicurile împotriva Lui. Satana şi-a
făcut planul să întunece înţelegerea iudeilor, care erau poporul ales al lui
Dumnezeu, ca să nu poată să Îl vadă în Hristos pe Răscumpărătorul lumii. Se
gândea că va putea să le umple inimile cu invidie, gelozie şi ură împotriva
Fiului lui Dumnezeu şi astfel ei să nu-L primească, ci să-I facă viaţa pe
pământ cât mai amară cu putinţă.
Satana a ţinut sfat cu îngerii săi cu privire la căile de urmat pentru a
împiedica poporul să creadă că Hristos era Mesia pe care iudeii Îl aşteptau
cu nerăbdare de atâta vreme. Era dezamăgit şi furios că nu putuse să câştige
nicio biruinţă asupra lui Hristos prin diferitele ispitiri din pustie. Acum se
gândea că, dacă ar putea să strecoare în inimile celor din poporul Său
necredinţa în El şi să-i facă nu creadă că El era Cel Promis, ar fi putut să-L
descurajeze pe Isus în lucrarea Sa, iar pe iudei să-i facă agenţii săi, care să
aducă la îndeplinire planurile sale.
Satana vine la om cu ispitele sale, deghizat în înger de lumină, aşa cum a
venit şi la Hristos. El se străduieşte să-l aducă pe om într-o stare de
slăbiciune fizică şi morală, ca să poată să-l biruiască uşor şi apoi să se bucure
de triumful său [57] văzând ruina la care l-a adus. Şi are succes atunci când îl
ispiteşte pe om să fie îngăduitor cu apetitul, indiferent de urmări. El ştie bine
că este cu neputinţă pentru om să se achite de datoria faţă de Dumnezeu şi
faţă de semeni dacă îşi deteriorează facultăţile pe care i le-a dat Dumnezeu.
Creierul este centrul de comandă al trupului. Dacă facultăţile minţii sunt
amorţite prin necumpătare de orice fel, lucrurile veşnice nu pot fi percepute.
Temperanţa creştină
Dumnezeu nu îi permite omului să calce legile fiinţei sale. Dar omul,
supunându-se ispitelor lui Satana de a îngădui necumpătarea, face ca
facultăţile sale cele mai înalte să fie supuse poftelor şi patimilor animalice,
iar când acestea devin stăpâne, omul, care a fost creat cu puţin mai prejos
decât îngerii, cu capacitatea de a-şi cultiva până la cel mai înalt nivel
facultăţile, se supune controlului lui Satana. Iar acesta are acces foarte uşor
la cei care sunt robiţi de apetit. Prin necumpătare, unii sacrifică jumătate,
alţii două treimi din puterile lor fizice, mintale şi morale şi ajung nişte jucării
în mâna vrăjmaşului.
Aceia care vor să aibă mintea limpede, ca să discearnă şiretlicurile lui
Satana, trebuie să îşi ţină dorinţele fizice sub controlul raţiunii şi al
conştiinţei. Acţiunea viguroasă şi morală a celor mai înalte puteri ale minţii
este absolut necesară pentru desăvârşirea caracterului creştin, iar tăria sau
slăbiciunea minţii are mult de a face cu capacitatea noastră de a fi de folos în
lumea aceasta, dar şi cu mântuirea. Este vrednică de plâns ignoranţa care a
domnit printre noi în ce priveşte cunoaşterea legilor puse de Dumnezeu în
fiinţa noastră. Necumpătarea de orice fel este o violare a legilor fiinţei
noastre. Stupiditatea domneşte şi se extinde în mod înspăimântător. Păcatul
este făcut să fie atractiv, prin faptul că Satana îl învăluie într-un
acoperământ de lumină şi el este [58] foarte bucuros când poate să-i ţină pe
creştini, cu obiceiurile lor zilnice, sub tirania unor datini, să-i facă să fie la fel
ca păgânii şi să se lase conduşi de poftă.
Dacă oamenii luminaţi, bărbaţi şi femei, îşi amorțesc puterile morale prin
necumpătare de orice fel, în multe dintre obiceiurile lor ei nu sunt cu mult
mai sus decât păgânii. În mod constant, Satana îi atrage pe oameni de la
păstrarea luminii la obiceiuri şi mode care nu ţin deloc seama de sănătatea
fizică, mintală şi morală. Marele inamic ştie că, atunci când apetitul preia
stăpânirea, sănătatea fizică şi puterile minţii sunt jertfite pe altarul
mulţumirii de sine şi omul este condus în mare viteză spre ruină. Dacă
mintea luminată este cea care ţine frâiele, controlând impulsurile animalice
şi ţinându-le în supunere faţă de puterile morale, Satana ştie că puterea sa
de a birui cu ispitele lui este foarte mică.
În zilele noastre, oamenii vorbesc despre secolele întunecate şi
preamăresc progresul. Dar, cu acest progres, răutatea şi nelegiuirea nu scad
deloc. Deplângem lipsa simplităţi naturale şi extinderea a ceea ce este
artificial. Sănătatea, puterea, bunătatea – care erau obişnuite în aşa-zisele
„vremuri întunecate” – sunt acum rare. Aproape orice lucru vrednic de dorit
este sacrificat pentru satisfacerea cerinţelor unei vieţi la modă.
O mare parte dintre cei care alcătuiesc lumea creştină nu au dreptul să
poarte numele de creştini. Obiceiurile lor, extravaganţa şi modul în care se
poartă cu trupurile lor sunt violări ale legilor fizice şi sunt contrare Bibliei.
De-a lungul vieţii, ei îşi aduc singuri asupră-le suferință fizică şi mintală şi
slăbiciune morală.
Prin şiretlicurile sale, în multe privinţe, Satana a făcut ca viaţa de familie
să fie plină de griji şi poveri complicate pentru a satisface cerinţele modei.
Prin aceasta, el urmăreşte [59] să ţină mintea atât de ocupată cu lucrurile
acestei lumi, încât oamenii nu mai pot să dea prea mare atenţie intereselor
lor celor mai înalte. Necumpătarea în mâncare şi îmbrăcăminte a ocupat atât
de mult mintea celor din lumea creştină, încât aceştia nu-şi mai iau timp să
devină înţelepţi cu privire la legile corpului lor, ca să poată să asculte de ele.
Nu are nicio valoare să spui că eşti creştin dacă viaţa ta nu corespunde cu
cerinţele lui Dumnezeu descoperite în Cuvântul Său.
În pustia ispitirii, Hristos a biruit foamea. Exemplul Său de tăgăduire de
sine şi stăpânire de sine atunci când suferea chinurile foamei este o
mustrare pentru lăcomia şi risipa din lumea creştină. În vremea de acum, se
cheltuiesc de nouă ori mai mulţi bani pentru satisfacerea apetitului şi
îngăduirea unor pofte nebuneşti şi nesănătoase decât pentru înaintarea
Evangheliei lui Hristos.
Dacă ar fi acum pe pământ, Petru i-ar îndemna pe cei care mărturisesc că
sunt creştini să se ferească de poftele firii pământeşti care se războiesc cu
sufletul. Iar Pavel li s-ar adresa bisericilor, în general, astfel: „... să ne curăţim
de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la
capăt, în frica de Dumnezeu”. Iar Hristos i-ar da afară din templu pe cei care
sunt pângăriţi prin folosirea tutunului şi întinează templul lui Dumnezeu prin
respiraţia lor care miroase a tutun. El le-ar spune acestor închinători, aşa
cum le-a spus iudeilor: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru
toate popoarele, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Unor astfel de
închinători ar trebui să le spunem şi noi: Voi aduceţi un „dar” nesfânt –
resturile de tutun pe care le scuipaţi; acestea întinează templul şi sunt o
urâciune înaintea Domnului. Închinarea voastră nu este plăcută Domnului,
pentru că trupul vostru, care ar trebui să fie templul Duhului Sfânt, este
întinat. Voi jefuiţi vistieria Domnului de mii de dolari prin [60] îngăduirea
acestei pofte nenaturale.
Dacă, pentru că suntem creştini, vrem să atingem standarde înalte de
virtute şi evlavie, avem de făcut o lucrare care depinde de noi individual,
aceea de a ne ţine sub stăpânire pofta, îngăduirea acelor lucruri care se
împotrivesc puterii adevărului şi slăbesc puterea morală de a ne împotrivi
ispitei şi a o birui. Ca urmaşi ai lui Hristos, ar trebui ca, în ce priveşte
mâncarea şi băutura, să urmăm principiul. Dacă am asculta de îndemnul
apostolului: „Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul
pentru slava lui Dumnezeu”, mii de dolari care acum sunt sacrificaţi pe
altarul unor pofte dăunătoare ar merge în trezoreria Domnului, înmulţind
publicaţiile în diferite limbi care să fie răspândite ca frunzele toamna. Ar fi
stabilite misiuni în mijlocul altor popoare şi atunci urmaşii lui Hristos ar fi cu
adevărat lumini în lume.
 În timpul acesta, vrăjmaşul sufletelor este la lucru cu o forţă mai mare
decât oricând înainte, pentru a desăvârşi ruinarea omului prin îngăduirea
poftei şi a patimilor. Şi mulţi dintre cei care sunt ţinuţi de Satana sub puterea
robiei apetitului declară că sunt urmaşi ai lui Hristos. Ei spun că Îi slujesc lui
Dumnezeu când, de fapt, dumnezeul lor este pântecul, pofta. Dorinţele
nenaturale pentru lucrurile neîngăduite nu sunt controlate de raţiune sau de
judecată. Cei care sunt sclavi ai tutunului vor vedea că familiile lor suferă
pentru că duc lipsă de cele necesare vieţii şi totuşi voinţa lor nu va avea
suficientă forţă ca să ei renunţe la tutun. Cerinţele poftei stăpânesc peste
afecţiunile naturale şi pasiunea aceasta brutală îi ţine cu totul sub control.
Cauza lui Hristos, şi chiar a omenirii, nu poate fi susţinută în niciun caz de cei
care folosesc în mod obişnuit tutun şi băuturi alcoolice. Dacă au bani numai
atât cât să folosească într-o singură direcţie, vistieria Domnului nu se va
umple de la ei, dar vor avea grijă să nu le lipsească tutunul şi băutura, fiindcă
acela care are ca idol tutunul nu îşi va [61] refuza această poftă pentru a
susține cauza lui Dumnezeu.
Acestor oameni le este imposibil să înţeleagă cerinţele obligatorii şi
sfinţenia Legii lui Dumnezeu, deoarece creierul şi nervii lor sunt amorţiţi de
folosirea acestui narcotic. Ei nu pot preţui ispăşirea şi nu pot aprecia
valoarea vieţii veşnice. Îngăduirea poftelor firii pământeşti se războieşte cu
sufletul. Apostolul li se adresează creștinilor folosind un limbaj care să
creeze cea mai profundă impresie: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru
îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă,
plăcută lui Dumnezeu.” Dacă este îmbibat de băuturi alcoolice şi întinat de
tutun, trupul nu este sfânt, nici plăcut lui Dumnezeu. Satana ştie că nu poate
fi şi, de aceea, vine cu ispitele sale în privinţa aceasta, a apetitului, ca să ne
facă robi ai acestei slăbiciuni şi astfel să ne ducă la ruină.
Toate jertfele aduse de iudei erau examinate cu mare atenţie ca să se
vadă dacă nu aveau cumva vreun defect sau dacă nu erau întinate de vreo
boală şi cel mai mic cusur sau cea mai mică pată era un motiv suficient
pentru ca preotul să respingă acea jertfă. Jertfa trebuia să fie fără cusur şi
corespunzătoare. Atunci când le adresează fraţilor, în modul cel mai serios,
acest apel de a-şi aduce trupurile ca o jertfă vie, apostolul are în vedere ce le
ceruse Dumnezeu iudeilor cu privire la jertfe. Nu o jertfă bolnavă, şubredă, ci
o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.
Cât de mulţi vin în casa Domnului fără vlagă şi cât de mulţi vin întinaţi de
îngăduirea apetitului! Când cei care s-au degradat prin obiceiuri rele vin să
se închine lui Dumnezeu, corpurile lor răspândesc mirosuri care îi dezgustă
pe cei de lângă ei. Cât de ofensator trebuie să fie lucrul acesta pentru un
Dumnezeu curat şi sfânt!
Într-o mare proporţie, infirmităţile care îi afectează [62] pe oameni sunt
urmările obiceiurilor lor rele, sunt cauzate de faptul că nu iau în seamă
lumina dată de Dumnezeu cu privire la legile care guvernează corpul lor. Nu
este posibil să-I aducem slavă lui Dumnezeu câtă vreme trăim călcând legile
vieţii. Inima nu poate să Îi rămână consacrată lui Dumnezeu atâta timp cât
este îngăduită pofta. Dacă trupul este bolnav şi mintea tulburată din cauza
îngăduirii continue a poftelor rele, nu este posibil ca trupul şi spiritul să fie
sfinţite. Apostolul a înţeles importanța sănătăţii fizice pentru desăvârşirea
caracterului creştin. El spune: „... mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în
stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu
lepădat.” El menţionează roada Duhului şi, între componentele ei, este şi
înfrânarea poftelor. „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea
pământească împreună cu patimile şi poftele ei.”
Oamenii, bărbaţi şi femei, își îngăduie poftele pe seama sănătăţii şi a
puterilor minţii şi astfel nu pot aprecia planul de mântuire. Cum pot
asemenea oameni să înţeleagă ispitirea lui Isus în pustie şi biruinţa pe care El
a câştigat-o asupra apetitului? Pentru ei este imposibil să aibă o viziune clară
cu privire la Dumnezeu şi să înţeleagă cerinţele Legii Sale. Pretinşii urmaşi ai
lui Hristos uită marele sacrificiu pe care l-a făcut El în favoarea lor. Ca să-i
salveze din starea în care erau, Isus, Maiestatea cerului, a fost lovit, zdrobit,
chinuit. El a ajuns un om al durerii şi obișnuit cu suferinţa. În pustia ispitirii,
El i-a rezistat lui Satana, deşi ispititorul a apărut în veşmântul unui înger din
cer. Deşi a trecut printr-o suferinţă fizică enorm de mare, Hristos nu a cedat
în niciun punct, în ciuda celor mai convingătoare argumente care I-au fost
prezentate ca să-L corupă [63] şi să-L facă să renunţe la integritatea Sa.
Toate aceste bogăţii, toată onoarea şi slava, spunea ispititorul, Ţi le voi da
Ţie, dacă accepţi cerinţa mea.
Hristos a rămas ferm. Oh, ce s-ar fi ales de mântuirea oamenilor dacă
Hristos ar fi fost, în ce priveşte puterea morală, la fel de slab ca omul? Nu e
de mirare că tot cerul a fost plin de bucurie când conducătorul căzut al
îngerilor a plecat din pustia ispitirii ca un duşman învins. Hristos a primit de
la Tatăl dreptul să-i dea omului har divin şi putere, făcând astfel posibil ca,
prin Numele Său, să fim şi noi biruitori. Între cei care mărturisesc a fi creştini
sunt puţini care aleg să se angajeze alături de El în această lucrare de a se
împotrivi ispitelor lui Satana aşa cum S-a împotrivit El şi de a birui.
Aşa-zişii creştini cărora le plac întâlnirile de veselie, plăceri şi mese
îmbelşugate nu pot aprecia lupta pe care a dus-o Hristos în pustie. Exemplul
Domnului lor, în ce priveşte biruinţa asupra lui Satana, este irelevant pentru
ei. Această victorie nemărginită, pe care Hristos a câştigat-o în favoarea lor
în cadrul planului de mântuire, nu are nicio însemnătate pentru ei. Pe ei nu îi
interesează în niciun fel uimitoarea umilire a Mântuitorului nostru,
suferinţele şi tortura pe care le-a îndurat pentru omul păcătos atunci când
Satana Îl încolţea cu ispitele lui iscusite. Episodul încercării lui Isus în pustie a
fost temelia planului de mântuire şi, prin biruinţa câştigată acolo, i-a fost
oferită omului căzut soluţia pentru ca, în Numele lui Hristos, să poată birui şi
el.
Mulţi care pretind că sunt creştini privesc la partea aceasta a vieţii lui
Hristos ca la o luptă obişnuită între doi împăraţi, ca la ceva care nu are nimic
de a face cu viaţa şi caracterul lor. De aceea, felul în care a fost dusă lupta şi
minunata biruinţă câştigată nu prezintă mare interes pentru ei. Capacitatea
lor de a înţelege este tocită de vicleniile lui Satana, astfel că ei nu pot
înţelege că acela care L-a chinuit pe Hristos în pustie, hotărât să Îi răpească
[64] integritatea Sa ca Fiu al Celui Infinit, va fi adversarul lor la sfârşitul
timpului. Deşi nu a reuşit să-L biruiască pe Hristos, puterea lui Satana asupra
omului nu a slăbit. Fiecare om este expus individual ispitelor pe care Isus le-a
biruit, dar puterea îi este dată în atotputernicul Nume al marelui Biruitor.
Toţi trebuie să biruiască, fiecare în dreptul său, în mod individual. Însă mulţi
cad sub aceleaşi ispite cu care Satana L-a asaltat pe Hristos.
Deşi Hristos a câştigat o victorie nepreţuită în favoarea omului, prin faptul
că a biruit ispitele lui Satana în pustie, omul nu va putea beneficia de ea
decât dacă el însuşi va birui în dreptul său.
În lupta cu Satana, omul are acum un avantaj faţă de Adam, pentru că îi
cunoaşte experienţa de neascultare şi căderea care a fost urmarea ei, ca să-l
avertizeze să se ferească de ea. De asemenea, omul are şi exemplul lui
Hristos în ce priveşte biruirea poftei şi a diferitelor ispite ale lui Satana,
precum şi în înfrângerea puternicului vrăjmaş în orice privinţă, un exemplu
care să-l ajute să fie şi el biruitor în orice luptă. Dacă şovăie şi cade când este
ispitit de Satana, omul nu are nicio scuză, pentru că, în căderea lui Adam, are
o avertizare şi, în viaţa Răscumpărătorului lumii, un exemplu de tăgăduire de
sine precum şi făgăduinţa: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe
scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu
pe scaunul Lui de domnie.”
Îngăduinţa de sine înveşmântată în haina religiei
Cei care mărturisesc a fi creştini participă la ospeţe şi la scene de plăcere
care degradează religia lui Isus Hristos. Este imposibil pentru cei care îşi
găsesc plăcerea în întâlnirile sociale ale bisericii, în serbări, festivaluri şi
numeroase întâlniri pentru plăcere să Îl iubească pe Isus cu fervoare şi să
aibă un respect sfânt faţă de El. Cuvintele Sale [65] de avertizare şi
învăţătura Sa nu au mare importanţă în faţa lor. Ar veni oare Hristos în
adunarea acelora care sunt absorbiţi în jocurile şi distracţiile lor frivole?
Oare s-ar auzi glasul Său melodios rostind binecuvântarea: „Pacea să fie
peste casa aceasta”? Cum S-ar putea bucura Salvatorul lumii de scenele
acestea de veselie şi de nebunie?
În aceste petreceri, creştinii se unesc cu lumea, sunt o inimă şi un spirit.
Omul durerii, care a fost obişnuit cu suferinţa, nu va fi bine primit în locurile
acestea de distracţie. Iubitorii de plăceri şi extravaganţă, cei nepăsători şi
desfrânaţi se adună acolo unde sclipirea şi gătelile modei se văd
pretutindeni în jur. Persoanele acestea poartă podoabe din aur cu perle,
care Îl reprezintă pe Mântuitorul crucificat. Dar Acela care este reprezentat
prin aceste bijuterii scumpe nu este bine primit, pentru El nu este loc acolo.
Prezenţa Sa ar fi percepută ca o restrângere a veseliei şi a distracţiilor lor
senzuale şi le-ar aminti de datoriile neglijate, de păcatele lor ascunse care I-
au produs atâta durere şi au făcut ca ochii Săi să fie plini de tristeţe şi de
lacrimi.
Prezenţa lui Hristos ar fi dureroasă în aceste întâlniri de plăcere. Cu
siguranţă, nimeni nu L-ar invita acolo, pentru că înfăţişarea Sa este chinuită
de tristeţe mai mult decât cea a fiilor oamenilor şi pentru că aceste distracţii
Îl scot pe Dumnezeu din mintea oamenilor şi fac atractivă pentru păcătoşi
calea cea largă. Vraja acestor scene palpitante perverteşte raţiunea şi
distruge respectul pentru lucrurile sfinte. Adesea, pastori care susţin că Îl
reprezintă pe Hristos conduc aceste ocazii de petreceri frivole. „Voi sunteţi
lumina lumii”, spune Hristos. „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei să [66] vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru care este în ceruri.”
 În ce fel străluceşte lumina când stai în tovărăşia acestor oameni
nepăsători, căutători de plăceri? Aşa-zişii urmaşi ai lui Hristos care
încurajează chefurile şi petrecerile nu pot fi părtaşi cu Hristos la suferinţele
Sale. Ei nu înţeleg suferinţele Lui. Nu se sinchisesc să mediteze la lepădarea
de sine şi la sacrificiul lui Isus. Nu sunt interesați să studieze punctele
importante din istoria vieţii lui Isus, care este temelia planului de mântuire,
ci fac la fel ca israeliţii de altădată, care au mâncat, au băut şi s-au sculat să
joace. Dacă vrem să copiem corect un model, trebuie să studiem atent
planul. Dacă trebuie cu adevărat să biruim aşa cum a biruit Hristos, ca să
putem sta înaintea tronului lui Dumnezeu împreună cu cei care au fost
spălaţi în sângele Său, este foarte important să cunoaştem bine viaţa
Răscumpărătorului şi să învăţăm să renunţăm la noi înşine aşa cum a făcut
Hristos. Noi trebuie să ne împotrivim ispitei şi să învingem obstacolele şi,
prin efort şi suferinţă, să biruim în Numele lui Isus aşa cum a biruit El.
Marea încercare a lui Hristos în pustie în ce priveşte înfrânarea apetitului
trebuia să-i lase omului un exemplu de jertfire de sine. Acel post îndelungat
trebuia să-l convingă pe om de păcătoşenia lucrurilor faţă de care aşa-zişii
creştini sunt atât de îngăduitori. Biruinţa pe care a câştigat-o Hristos în
pustie trebuia să le arate oamenilor cât de păcătoase sunt de fapt lucrurile
care le fac lor atât de mare plăcere. Era în cumpănă mântuirea oamenilor şi
avea să fie hotărâtă de această încercare a lui Hristos în pustie. Dacă Hristos
avea să fie biruitor asupra apetitului, atunci exista o şansă şi pentru om să
biruiască. Dacă, prin subtilităţile sale, Satana câştiga biruinţa, omul ar fi
rămas în robia puterii apetitului, legat în lanţurile îngăduirii de sine pe care
nu ar fi avut putere să le sfărâme. Numai natura omenească a lui Hristos [67]
nu ar fi putut niciodată să treacă testul, însă puterea Sa divină combinată cu
natura umană a câştigat o biruinţă infinită în favoarea omului.
Reprezentantul nostru în victoria aceasta a ridicat omenirea pe scara
valorilor morale înaintea lui Dumnezeu.
Creştinii care înţeleg taina evlaviei, care au un simţ înalt şi sfânt al ispăşirii
şi văd în suferinţele lui Hristos în pustie o biruinţă câştigată pentru ei, vor
vedea un contrast foarte clar între aceste lucruri şi întâlnirile de la biserică
făcute pentru plăcere şi îngăduirea apetitului, astfel că se vor întoarce cu
dezgust de la aceste scene de petrecere depravată. Creştinii ar fi mult întăriţi
dacă, în mod frecvent şi cu ardoare, şi ar compara viaţa lor cu adevăratul
standard, viaţa lui Hristos. Numeroasele întâlniri sociale, serbări (festivaluri)
şi picnicuri care ispitesc apetitul la multă îngăduinţă şi distracţiile care duc la
frivolitate şi la uitarea de Dumnezeu nu găsesc nicio aprobare în exemplul lui
Hristos, Răscumpărătorul lumii, singurul exemplu sigur de urmat pentru
oameni, dacă vor să biruiască aşa cum a biruit Hristos.
Noi le prezentăm tuturor creştinilor Modelul desăvârşit. Hristos a spus:
„Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va
căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie
lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O
cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-
aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor
celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca
ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în
ceruri.”
Prin urmaşii lui Hristos, lumina cerului trebuie să fie reflectată [68] asupra
lumii. Viaţa creştinului trebuie să conducă mintea păcătoşilor la Dumnezeu.
Viaţa Sa ar trebui să aducă în inimile celor fireşti o viziune înaltă despre
puritatea religiei creştine. Aceasta va face din creştini sarea pământului, o
putere mântuitoare în lumea aceasta, pentru că un caracter creştin frumos
dezvoltat este armonios în toate componentele sale.
Noi tremurăm pentru tinerii din zilele noastre din cauza exemplului pe
care li-l dau cei care spun că sunt creştini. Noi nu putem închide uşa ispitei
pentru tineri, dar îi putem educa să ştie că faptele şi cuvintele lor pot avea
un mare rol în fericirea sau nenorocirea lor viitoare. Ei vor fi expuşi ispitei.
Vor întâlni duşmani în afară şi înăuntru, dar pot fi învăţaţi să rămână fermi în
integritatea lor, având principii morale şi rezistând ispitei. Lecţiile pe care li
le dau profesorii iubitori de lume le fac mult rău. Întâlnirile festive,
petrecerile nesăţioase, jocurile de noroc, scenetele şi spectacolele de teatru
fac o lucrare care va aduce la judecată raportul unei poveri grele de urmări.
Toate aceste întâlniri nepotrivite, susţinute de creştinii cu numele sub
haina creştină a binefacerii ca să strângă bani pentru cheltuielile bisericii, au
o influenţă asupra tinerilor şi îi fac să iubească mai mult plăcerile decât pe
Dumnezeu. Ei îşi spun că, atâta timp cât creştinii pot să încurajeze astfel de
tombole şi scene de distracţie şi să se angajeze în astfel de acţiuni, legându-
le de lucrurile sfinte, de ce nu ar fi bine să ia şi dobânzi la tombole şi loterii
sau să joace jocuri de noroc ca să câştige bani pentru obiective speciale.
Este planul bine studiat al lui Satana să îmbrace păcatul în haine de lumină
ca să-i ascundă diformităţile şi să-l facă atrăgător. Iar pastorii şi oamenii care
pretind că sunt neprihăniţi se unesc cu [69] vrăjmaşul sufletelor să îl ajute în
planurile lui. Nu a fost niciodată un timp în care să fi fost nevoie mai mult
decât acum ca membrii bisericii să-şi simtă răspunderea de a umbla smeriţi
şi cu frică înaintea lui Dumnezeu. Filosofia deşartă, doctrinele false şi
necredinţa sunt în creştere. Şi mulţi care poartă numele de urmaşi ai lui
Hristos au inima plină de mândrie, caută laudele oamenilor şi se
îndepărtează de pietrele de hotar puse de Domnul. Poruncile lămurite date
de El în Cuvântul Său sunt date la o parte pentru că sunt prea simple şi de
modă veche, în vreme ce teorii deşarte şi imprecise atrag mintea şi satisfac
gustul. În scenele acestea de la sărbătorile bisericii este o unire cu lumea
care nu îşi găseşte nicio justificare în Cuvântul lui Dumnezeu. În ele, creştinii
se unesc cu oamenii lumeşti.
Dar apostolul întreabă:
„Ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum pot sta
împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial?
Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă
Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui
viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.» De aceea: «Ieşiţi din mijlocul lor şi
despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi
primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel
Atotputernic.»”
Când vom fi în stare să pricepem ispitele la care a fost supus Fiul lui
Dumnezeu şi biruinţa Sa în conflictul teribil cu Satana, vom avea o idee
corectă despre măreţia lucrării care ne stă înainte – aceea de a birui. Satana
ştia că, dacă dădea greş, cazul său era fără speranţă. Dacă ar fi reuşit, ar fi
câştigat biruinţa asupra întregului neam omenesc şi, spera el, viaţa şi
împărăţia i-ar fi fost asigurate pentru totdeauna. [70]
În adunările aşa-zişilor creştini, Satana aruncă o manta religioasă peste
plăcerile înşelătoare şi petrecerile nesfinte ca să le dea o aparenţă de
sfinţenie şi conştiinţa multora este liniştită pentru că banii strânşi de aici
sunt folosiţi pentru cheltuielile bisericii. Oamenii nu vor să dea din dragoste
faţă de Hristos, dar vor participa cu bani de dragul plăcerilor şi al îngăduirii
apetitului din motive egoiste.
Oare din cauză că nu este destul de multă putere în lecţiile date de Hristos
despre binefacere şi în exemplul Său, nici în lucrarea harului asupra inimii ca
să îi conducă pe oameni să-L slăvească pe Dumnezeu prin averile lor, s-a
ajuns să se recurgă la astfel de mijloace de a strânge resurse pentru
susţinerea bisericii? Prejudiciul adus sănătăţii fizice, mintale şi morale prin
aceste ocazii de distracţie şi de lăcomie nu este deloc mic. Iar ziua socotelilor
finale va arăta suflete pierdute prin influenţa acestor scene de veselie şi de
nebunie.
Este vrednic de plâns faptul că aprecierea lucrurilor sfinte şi veşnice nu are
puterea de a deschide inimile pretinşilor urmaşi ai lui Hristos ca să îi facă să
aducă daruri de bunăvoie pentru susţinerea Evangheliei aşa cum reuşeşte să
facă ispita meselor îmbelşugate şi a distracţiilor. Este o tristă realitate faptul
că aceste stimulente pun stăpânire pe oameni, în vreme ce lucrurile sfinte şi
veşnice nu au puterea de a convinge inima să se angajeze în lucrări de
binefacere.
În pustie, planul lui Moise de a strânge mijloace a avut mare succes. Nu a
fost nevoie de nicio constrângere. Moise nu a dat o masă mare, nici nu a
invitat poporul la scene de veselie, la dans sau distracţie. Nici nu a iniţiat
tombole, loterii sau alte lucruri profane de acest gen, ca să obţină mijloacele
materiale necesare ridicării cortului lui Dumnezeu în pustie. Dumnezeu i-a
poruncit lui Moise să le spună copiilor lui Israel să-şi aducă darurile. Moise
trebuia doar să primească darurile oricărui om care dădea din toată [71]
inima. Însă darurile de bunăvoie au venit într-o cantitate atât de mare, încât
Moise a anunţat în tabără că erau de ajuns. Oamenii trebuiau să înceteze să
aducă daruri, pentru că aduseseră din belşug, mai mult decât putea să fie
folosit.
Ispitele lui Satana au succes cu aşa-numiţii urmaşi ai lui Hristos în ce
priveşte îngăduirea plăcerilor şi a poftei. Îmbrăcat ca un înger de lumină, el
va da citate din Scriptură ca să justifice ispitele pe care le pune înaintea
oamenilor ca să-i facă să fie îngăduitori cu pofta şi plăcerile lumeşti care se
potrivesc cu dorinţele inimii fireşti. Cei care declară că sunt urmaşi ai lui
Hristos sunt slabi în ce priveşte puterea morală şi fascinaţi de propunerile
corupte ale lui Satana, iar el câştigă biruinţa. Cum priveşte Dumnezeu la
bisericile care sunt susţinute prin astfel de metode? Hristos nu poate
accepta asemenea daruri, pentru că nu sunt aduse din iubire şi devotament
faţă de El, ci din idolatrizarea eului. Dar ceea ce mulţi nu ar face din iubire
pentru Hristos vor face din iubire pentru delicatese de lux care le satisfac
apetitul şi pentru distracţii lumeşti care plac inimii fireşti.
Lupta dintre Hristos şi Satana din pustie ar trebui să fie urmărită cu un
interes sfânt de fiecare adevărat urmaş al lui Hristos. Ar trebui să simţim cea
mai adâncă recunoştinţă faţă de Răscumpărătorul nostru pentru că ne-a
învăţat, prin exemplul Său, cum să ne împotrivim lui Satana şi să-l înfrângem.
Isus nu a participat la scene de veselie şi la mese îmbelşugate ca să câştige
biruinţa care era esenţială pentru mântuirea noastră, ci S-a dus într-o pustie
dezolantă. Mulţi nici măcar nu privesc la această scenă a luptei lui Hristos cu
marele răzvrătit. Ei nu au nicio înţelegere pentru Răscumpărătorul lor. Unii
chiar se îndoiesc de faptul că Hristos ar fi simţit cu adevărat chinurile foamei
în acea abţinere de la a mânca timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.
Acela care a suferit pentru noi moartea pe crucea de pe Calvar a suferit
[72] şi chinurile foamei la fel de sigur cum a murit pentru noi. Şi când suferea
deja de aceste chinuri, Satana a apărut şi el cu ispitele lui. Vrăjmaşul cu care
avem de luptat noi nu este acum mai puţin vigilent. Satana îşi adaptează
ispitele la situaţia în care se găseşte fiecare dintre noi. În fiecare ispită, el ne
va oferi ceva foarte ademenitor, ceva care aparent este foarte bun şi de
dorit să fie câştigat. Dar, în Numele lui Hristos, noi putem să rezistăm
vicleniilor lui şi să avem o biruinţă deplină.
Au trecut mai bine de o mie opt sute de ani de când Hristos a călcat pe
acest pământ ca un Om între oameni. Peste tot era multă suferinţă şi
nenorocirea abunda. Ce umilire din partea lui Hristos! Pentru că, deşi avea
chipul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa un chip de rob. În cer, era bogat,
încununat cu slavă şi cinste, dar, de dragul nostru, S-a făcut sărac. Câtă milă
din partea Domnului vieţii şi al slavei, ca să-l poată ridica pe omul căzut!
Isus nu a venit la oameni cu porunci şi ameninţări, ci cu o iubire care nu
are seamăn. Iubirea generează iubire, iar iubirea lui Hristos arătată la cruce îl
atrage pe păcătos şi îi câştigă inima, îl leagă de cruce în pocăinţă, credinţă şi
adorare faţă de adâncimile nemăsurate ale iubirii Mântuitorului. Hristos a
venit în lume ca să desăvârșească un caracter fără prihană pentru mulţi şi să
ridice omenirea căzută. Dar numai puţini oameni din milioanele care trăiesc
pe acest pământ vor primi neprihănirea şi desăvârşirea caracterului Său şi
vor împlini cerinţele prevăzute pentru siguranţa fericirii lor.
Dacă sunt urmate, lecţiile lăsate pentru învăţătura noastră şi viaţa Sa
sfântă vor opri avalanşa de mizerie morală care a făcut să se şteargă
aproape de tot chipul moral al lui Dumnezeu în om, făcând ca el de-abia să
mai semene cu nobilul Adam, aşa cum a fost el când era în Eden, în sfânta sa
nevinovăţie. Fiecare interdicţie pusă de Dumnezeu este pentru sănătatea
omului [73] şi pentru binele său veşnic. În ascultarea de toate cerinţele lui
Dumnezeu se găsesc pacea şi fericirea care nu sunt însoţite de ruşine sau de
mustrări de conştiinţă.
Dar foarte puţini creştini din lumea aceasta Îl urmează pe Mântuitorul pe
calea ascultării smerite, crescând în sfinţenia şi desăvârşirea unui caracter
creştin. Necumpătarea şi îngăduinţa de sine cresc îngrijorător şi sunt tot mai
mult practicate sub veşmântul creştinismului. Nu s-a ajuns la această stare
deplorabilă din cauza că oamenii ascultă de Legea lui Dumnezeu, ci pentru
că inimile lor se ridică în răzvrătire faţă de preceptele Sale sfinte.
Pocăinţa faţă de Dumnezeu pentru călcarea Legii Sale sfinte şi credinţa în
Isus Hristos sunt singurele mijloace prin care putem fi ridicaţi la o viaţă
curată şi împăcare cu Dumnezeu. Dacă ar fi pe deplin înţelese toate păcatele
care au adus mânia lui Dumnezeu asupra oraşelor şi a naţiunilor, s-ar
înţelege faptul că nenorocirile şi calamităţile sunt urmarea apetitului
nestăpânit şi a pasiunilor.
Nu numai o cădere
Dacă, după ce Adam a fost izgonit din Eden, omenirea nu ar mai fi căzut,
acum condiţia noastră fizică, mintală şi morală ar fi mult mai înaltă. Dar, în
vreme ce deplâng căderea lui Adam, care a adus o nenorocire atât de mare,
oamenii fac la fel ca el – nu ascultă de poruncile clare ale lui Dumnezeu –,
deşi au înainte exemplul lui ca o avertizare să nu facă ce a făcut el, călcând
Legea lui Dumnezeu. Ar fi fost bine ca omul să înceteze să mai cadă după
Adam. Dar a existat o succesiune de căderi. Oamenii nu au vrut să ia seama
la avertizarea dată de experienţa lui. Ei au fost îngăduitori cu pofta şi cu
pasiunile, călcând în mod voit Legea lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp,
continuând să se plângă de căderea lui Adam, care a adus în lume păcatul.
[74]
Din zilele lui Adam şi până astăzi, a existat o succesiune de căderi, fiecare
mai mare decât cea dinaintea ei, în toate felurile de păcate. Dumnezeu nu a
creat un neam de oameni atât de lipsiţi de sănătate, de frumuseţe şi de
putere morală cum există acum în lume. Bolile de toate felurile s-au
dezvoltat îngrijorător de mult. Nu acesta a fost planul lui Dumnezeu, ci lucrul
acesta este împotriva voinţei Sale. Situaţia aceasta a apărut din cauză că
omul a desconsiderat poruncile pe care Dumnezeu le dăduse pentru a-l
apăra de teribilele rele existente. Ascultarea de Legea lui Dumnezeu în toate
privinţele l-ar fi scutit pe om de necumpătare, de îngăduinţă de sine şi de
orice fel de boală. Nimeni nu poate să încalce legile naturale fără să sufere
pedeapsa.
Care om ar accepta, pentru oricât de mulţi bani, să îşi vândă cu bună
ştiinţă capacităţile mintale? Dacă cineva i-ar oferi bani ca să-i dea o parte din
mintea lui, şi-ar întoarce cu dezgust faţa de la o asemenea propunere
nesănătoasă. Şi totuşi mii de oameni îşi dau sănătatea fizică, vigoarea minţii
şi o stare elevată a sufletului pentru satisfacerea apetitului. În loc de câştig,
ei au parte numai de pierdere. Şi nu îşi dau seama de acest lucru din cauză
că sensibilitatea lor a fost tocită. Ei au renunţat la capacităţile dăruite de
Dumnezeu. Şi pentru ce? Răspundeţi! Pentru o senzualitate josnică şi pentru
vicii degradante. Satisfacerea gustului este îngăduită cu prețul pierderii
sănătății și intelectului.
Hristos a început lucrarea de răscumpărare exact de acolo de unde
începuse ruina. El a asigurat posibilitatea ca omul să fie readus într-o stare
de puritate asemenea celei a lui Dumnezeu, dacă acceptă ajutorul care îi
este oferit. Prin credinţă în atotputernicul Său Nume, singurul Nume de sub
cer dat oamenilor pentru a fi mântuiţi, omul ar putea să îşi biruiască pofta şi
pasiunea şi, dacă ar asculta de Legea lui Dumnezeu, sănătatea ar lua locul
infirmităţilor şi al bolilor distrugătoare. Biruitorii vor urma exemplul lui
Hristos, aducându-şi [75] poftele şi pasiunile sub controlul unei conştiinţe
iluminate şi al raţiunii.
Dacă pastorii care predică Evanghelia şi-ar face datoria şi ar fi şi nişte pilde
pentru turma Domnului, glasurile lor s-ar ridica asemenea unor trâmbiţe ca
să-i arate poporului nelegiuirile lui şi casei lui Israel păcatele sale. Pastorii
care îi îndeamnă pe păcătoşi să se convertească ar trebui să definească
foarte clar ce este păcatul şi ce înseamnă convertirea de la păcat. Păcatul
este călcarea Legii lui Dumnezeu. Păcătosul convins de starea sa trebuie să
se pocăiască faţă de Dumnezeu pentru călcarea Legii Sale şi să se încreadă în
Domnul nostru Isus Hristos.
Apostolul ne-a dat adevărata definiţie a păcatului: „Păcatul este
fărădelege (călcarea Legii).” Cei mai mulţi dintre aceia care se
autointitulează ambasadori ai lui Hristos sunt nişte călăuze oarbe. Ei îi
îndepărtează pe oameni de pe cărarea cea dreaptă, prezentând cerinţele şi
interdicţiile Legii lui Iehova ca fiind arbitrare şi severe. Ei îi îngăduie
păcătosului să treacă peste limitele puse de Legea lui Dumnezeu. Aici ei se
aseamănă cu marele vrăjmaş al sufletelor, prin aceea că deschid înaintea
oamenilor o viaţă de libertate de a călca poruncile lui Dumnezeu. Prin
această libertate nelegiuită sunt îndepărtate bazele răspunderii morale.
Cei care îi urmează pe aceşti conducători orbi închid calea adevărului
pentru sufletul lor. Ei nu vor îngădui ca adevărul cu aspectele lui practice să
le atingă inima. Cei mai mulţi îşi împietresc sufletele prin prejudecăţi
împotriva noilor adevăruri şi împotriva luminii celei mai clare care arată cum
trebuie aplicat un adevăr vechi – Legea lui Dumnezeu, care este la fel de
veche cum este Cuvântul. Cei necumpătaţi şi uşuratici se delectează cu
afirmaţiile atât de des repetate că Legea lui Dumnezeu, adică Cele Zece
Porunci, nu mai este valabilă în această dispensaţiune. Avariţia, furturile,
sperjurul şi crime de tot felul sunt cultivate la adăpostul hainei
creştinismului. [76]
Sănătate şi fericire
Şi de ce să nu facă oamenii aceste lucruri dacă legea care le interzicea nu
mai este valabilă? Niciun mesaj de pe pământ sau din cer nu poate să fie
destul de convingător pentru a-l impresiona pe cel nestăpânit şi pe cel
imoral care se amăgesc cu teoria că Legea lui Dumnezeu – Cele Zece Porunci
– este desfiinţată. Mulţi care pretind că sunt slujitori ai lui Hristos îi
îndeamnă pe oameni să caute sfinţenia, în vreme ce ei înşişi sunt înrobiţi de
puterea apetitului şi de pângărirea cu tutun. Aceşti învăţători, care îi conduc
pe oameni să dispreţuiască legile fizice şi Legea morală, în curând vor trebui
să stea faţă în faţă cu un raport înfricoşător.
Sănătatea, fericirea şi adevărul nu pot niciodată să înainteze fără o
cunoaştere raţională a Legii lui Dumnezeu, o ascultare totală de ea şi o
credinţă desăvârşită în Domnul Isus Hristos. Dumnezeu nu foloseşte niciun
alt mijloc prin care să ajungă la inima omului. Mulţi pretinşi creştini ştiu bine
că, folosind tutun, îngăduie un obicei murdar, costisitor şi nesănătos. Dar se
scuză spunând că obiceiul acesta este deja format şi nu mai pot să se lase de
fumat. Recunoscând lucrurile acestea, ei îi aduc un omagiu lui Satana,
spunând, prin faptele lor, chiar dacă nu şi prin cuvinte, că, deşi Dumnezeu
este puternic, Satana are o putere şi mai mare. Prin ceea ce spun, ei susţin
că sunt slujitori ai Domnului Isus Hristos, însă faptele lor spun că ei sunt cu
totul supuşi stăpânirii lui Satana, pentru că aşa le este mai comod. Este
acesta un mod de a birui aşa cum a biruit Hristos? Sau un mod de a se lăsa
biruiţi de ispită? Şi lucrul acesta este susţinut de oameni care sunt
consideraţi slujitori ai lui Dumnezeu, care pretind că sunt ambasadori ai lui
Hristos.
Multe sunt ispitele care vin din toate părţile pentru a aduce la ruină
perspectivele tineretului, atât pentru această [77] lume, cât şi pentru cea
viitoare. Dar singura cale sigură pentru tineri şi pentru bătrâni este o viaţă
dusă în strictă conformare cu principiile legilor fizice şi ale Legii morale.
Calea ascultării este singura care duce la cer. Cu timpul, cei care folosesc
alcool şi tutun vor ajunge să cheltuiască oricât de mulţi bani va fi necesar
pentru a-şi satisface aceste pofte care distrug corpul şi sufletul. Şi aceia care
nu îşi vor supune poftele şi pasiunile controlului raţiunii şi le vor îngădui pe
seama sacrificării puterilor fizice şi a îndatoririlor morale.
Victimele unor gusturi pervertite, aţâţate continuu de ispitele lui Satana,
vor căuta să şi le satisfacă pe seama sănătăţii şi chiar cu preţul vieţii şi vor sta
la bara de judecată a lui Dumnezeu ca sinucigaşi. Mulţi au permis atât de
multă vreme să fie stăpâniţi de obicei, încât au ajuns sclavi ai apetitului
pervertit. Ei nu au curajul moral de a stărui în tăgăduirea de sine, de a suferi
o vreme împotrivindu-se gusturilor şi supunându-le pentru a-şi putea
înfrânge viciul. Cei din categoria aceasta refuză să biruiască aşa cum a biruit
Răscumpărătorul lor. Nu a îndurat Hristos suferinţe fizice şi o teribilă agonie
a minţii în favoarea omului, în pustie?
Mulţi au îngăduit atâta vreme ca apetitul şi gustul să domine raţiunea,
încât nu au puterea morală de a persevera în tăgăduire de sine şi nu pot să
sufere un timp, până ce corpul lor, de care au abuzat, îşi va relua activitatea
normală şi sănătoasă şi sistemul întreg va fi refăcut. Foarte mulţi care şi-au
pervertit gusturile se dau înapoi numai de la gândul de a-şi impune anumite
restricţii în dietă şi merg înainte cu îngăduinţele lor nesănătoase. Ei nu vor să
biruiască aşa cum a biruit Răscumpărătorul lor.
Ce scenă de suferinţă fără egal a fost postul acela de aproape şase
săptămâni, când Isus a fost asaltat cu cele mai cumplite ispite! Cât de puţini
oameni pot înţelege iubirea lui Dumnezeu faţă de omenirea căzută, arătată
prin faptul că nu L-a oprit pe dumnezeiescul [78] Său Fiu să ia asupra Sa
umilinţa de Se face om! El a îngăduit ca preaiubitul Său Fiu să sufere ruşine şi
agonie ca să poată aduce mulţi fii şi fiice la slavă.
Când omul păcătos va putea să înțeleagă iubirea de nespus a lui
Dumnezeu, care l-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce, atunci vom putea
înţelege mai bine că este un câştig infinit să biruim aşa cum a biruit Hristos.
Şi vom înţelege că, dacă ne pierdem sufletul, chiar dacă am reuşi să câştigăm
lumea întreagă cu toate plăcerile şi toată gloria ei, pierderea aceasta este
veşnică. Cerul este îndeajuns de ieftin, oricât ne-ar costa.
Pe malurile Iordanului, glasul care s-a auzit din cer, însoţit de o slavă
extraordinară, a proclamat faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Satana
trebuia să se confrunte personal cu Acela care era Conducătorul împărăţiei
pe care el voia să o răstoarne. El ştia că, dacă pierdea lupta, el însuşi era
pierdut. De aceea, forţa ispitelor sale a fost pe măsura obiectivului, a ceea ce
putea să câştige sau să piardă. De patru mii de ani, de când îi fusese spus lui
Adam că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, el şi-a tot plănuit modul în
care să atace.
El a făcut eforturile cele mai mari ca să-L biruiască pe Hristos în ce priveşte
apetitul, chiar atunci când îndura cele mai intense chinuri ale foamei.
Biruinţa pe care a câştigat-o Hristos trebuia nu numai să fie un exemplu
pentru aceia care au căzut sub puterea apetitului, ci şi să-L califice pe
Răscumpărătorul lumii pentru lucrarea specială de a atinge adâncimile cele
mai mari ale nenorocirii omului. Cunoscând din experienţa Sa puterea
ispitelor lui Satana, suferinţele şi neputinţele oamenilor, El urma să ştie cum
să vină cel mai bine în ajutorul celor care aveau să se străduiască să învingă.
Oricât de mulţi bani ar putea să dea cineva, tot nu ar putea cumpăra cu ei
nici măcar o singură biruinţă asupra ispitelor lui Satana. Dar, prin Numele lui
Hristos, integritatea, efortul hotărât şi puterea [79] morală, faţă de care
banii nu au nicio valoare, vor câştiga nobila biruinţă în problema înfrânării
apetitului. Ce ar fi dacă lupta aceasta ar costa chiar viaţa? Şi ce s-ar întâmpla
dacă sclavii acestor vicii ar trebui să moară cu adevărat în lupta pe care o
duc pentru a se elibera de puterea stăpânitoare a apetitului? Ar muri pentru
o cauză bună. Şi chiar dacă biruinţa aceasta ar fi câştigată cu preţul vieţii, tot
nu ar fi prea scumpă, pentru că învingătorul va putea să se ridice la prima
înviere şi să primească răsplata celor ce au biruit.
Atunci, va fi câştigat totul. Dar viaţa nu va fi sacrificată în lupta pentru a
birui apetitul stricat. Un lucru este sigur: dacă nu vom birui aşa cum a biruit
Hristos, nu vom putea să stăm cu El pe tronul Său. Aceia care, deşi au lumina
şi adevărul, îşi distrug sănătatea mintală, morală şi fizică prin orice fel de
îngăduinţe rele vor pierde cerul. Ei le jertfesc idolilor puterile pe care li le-a
dăruit Dumnezeu. Lui I se cuvine şi El pretinde să aibă primul şi cel mai înalt
loc în gândurile noastre şi aşteaptă ca sentimentele noastre cele mai sfinte
să fie pentru El.
Hristos, Răscumpărătorul nostru, a plătit un preţ infinit pentru fiecare
capacitate a noastră şi chiar pentru existenţa noastră; toate binecuvântările
din viaţa aceasta au fost cumpărate pentru noi cu preţul sângelui Său. Se
cuvine să primim binecuvântările şi să uităm de cerinţele Dătătorului? Îşi
poate permite vreunul dintre noi să îşi urmeze înclinaţiile, să îşi îngăduie
poftele şi pasiunile şi să trăiască fără Dumnezeu? Să mâncăm şi să bem ca
animalele? Să ne bucurăm de orice lucru bun, la fel ca nişte animale fără
minte, fără să-l asociem cu gândul că l-am primit de la Dumnezeu?
Aceia care, în Numele Biruitorului, vor face eforturi hotărâte pentru a
învinge orice dorinţă nenaturală a apetitului nu vor muri în această luptă. În
eforturile lor de a-şi supune apetitul, vor avea o poziţie corectă faţă de viaţă
şi astfel se vor putea bucura de sănătate, de faptul de a-I fi plăcuţi lui
Dumnezeu şi de a avea drept la viaţa veşnică.
Mii de oameni continuă să își vândă vigoarea fizică, mintală [80] şi morală
pentru a-şi satisface gustul. Fiecare capacitate a noastră are o lucrare
distinctă şi totuşi toate depind una de cealaltă. Dacă echilibrul este păstrat
cu grijă, ele vor lucra în deplină armonie. Niciuna dintre aceste capacităţi nu
poate fi evaluată în bani. Şi totuşi toate sunt vândute pentru o masă
îmbelşugată, pentru alcool sau pentru tutun. Şi, în timp ce capacităţile sunt
paralizate prin îngăduirea apetitului, Satana preia controlul asupra minţii şi îi
împinge pe oameni la tot felul de păcate şi nelegiuiri. Dumnezeu ne-a
poruncit să ne păstrăm fiecare facultate în deplină sănătate şi vigoare, ca să
avem o înţelegere clară a cerinţelor Sale şi să ne desăvârşim sfinţirea în
temere de El.
Foc străin
Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron, care aveau slujba sfântă de preoţi, au folosit
nestingheriţi vin, apoi, după obiceiul lor, au venit să slujească înaintea
Domnului. Preoţii care ardeau tămâie înaintea Domnului trebuiau să
folosească pentru aceasta foc din focul care fusese aprins de Domnul, care
ardea necurmat, ziua şi noaptea, şi nu trebuia să se stingă niciodată.
Dumnezeu dăduse îndrumări explicite despre felul în care trebuia să se facă
fiecare parte a serviciului care Îi era adus, pentru că tot ce avea legătură cu
închinarea sfântă trebuia să fie în acord cu caracterul Său sfânt. Şi orice
abatere de la poruncile hotărâte ale lui Dumnezeu în legătură cu serviciul
sfânt închinat Lui era pedepsită cu moartea.
Nu era primită de Dumnezeu nicio jertfă peste care nu era pusă sare sau
care nu era arsă cu foc divin – acesta reprezenta comunicarea dintre
Dumnezeu şi om, asigurată numai prin Hristos. Focul sfânt din care trebuia
să se ia pentru a fi pus în cădelniţă trebuia să fie păstrat aprins totdeauna. Şi,
în timp ce poporul lui Dumnezeu se ruga cu ardoare afară, în curte, tămâia
aprinsă cu focul sfânt trebuia să [81] se înalţe înaintea lui Dumnezeu
amestecată cu rugăciunile copiilor Săi. Această tămâie era un simbol al
mijlocirii lui Hristos.
Fiii lui Aaron au luat foc obişnuit, pe care Dumnezeu nu îl putea accepta, şi
L-au insultat pe Dumnezeul infinit, aducând acest foc străin înaintea Lui.
Dumnezeu i-a pedepsit – ei au ars – pentru că desconsideraseră în mod
evident poruncile Sale clare. Lucrarea lor a fost la fel ca jertfa adusă de Cain.
În ea nu era reprezentat nicicum Salvatorul divin. Dacă ar fi fost în
deplinătatea facultăţilor lor mintale, aceşti fii ai lui Aaron ar fi făcut
deosebire între focul obişnuit şi focul sfânt. Satisfacerea poftei le-a pervertit
capacităţile şi le-a înceţoşat mintea într-atât, încât nu au mai avut putere de
discernământ. Ei cunoşteau foarte bine caracterul sfânt al serviciilor
ceremoniale, solemnitatea lor şi responsabilitatea înfricoşătoare asumată
când veneau înaintea lui Dumnezeu pentru a-I aduce o slujbă sfântă.
Poate că unii se întreabă cum au putut să fie socotiţi răspunzători fiii lui
Aaron, când mintea lor era ameţită pentru că erau atât de beţi, încât nu au
fost în stare să facă deosebire între focul sfânt şi un foc obişnuit. În
momentul în care au dus paharul la buze, ei au devenit responsabili pentru
toate faptele pe care aveau să le facă sub influenţa vinului. Pe aceşti preoţi,
îngăduirea poftei i-a costat viaţa. Dumnezeu interzisese în mod clar folosirea
vinului, care putea să le întunece mintea.
„Domnul a vorbit lui Aaron şi a zis: «Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu
beţi vin, nici băutură ameţitoare când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu
muriţi: aceasta va fi o lege veşnică printre urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi
ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce nu este curat şi [82]
să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin
Moise.»”
Porunca specială dată de Dumnezeu evreilor cu referire la folosirea
băuturilor îmbătătoare ar trebui să fie respectată şi de credincioşii de astăzi.
Însă mulţi care au cele mai înalte responsabilităţi în ţara noastră sunt, prea
adesea, sclavi ai băuturii şi ai tutunului.
Mulţi dintre juraţii din tribunalele noastre, care decid vinovăţia sau
nevinovăţia semenilor lor, sunt băutori de alcool şi se ameţesc cu tutun. Şi,
în vreme ce sunt sub influenţa acestora, este rostită sentinţa cu privire la
libertatea sau viaţa unor oameni asemenea lor.
În multe cazuri, sentinţe greşite îi scutesc de pedeapsă pe cei mai mari
criminali, deşi siguranţa societăţii cere ca ei să primească toată pedeapsa
prevăzută de legea pe care au încălcat-o.
Oamenii care sunt în forurile legislative şi cei care aplică legile guvernului,
în timp ce ei înşişi încalcă legile fiinţei lor prin satisfacerea poftelor
pervertite şi astfel îşi năucesc şi îşi ameţesc mintea, nu sunt potriviţi pentru
a hotărî soarta oamenilor care sunt semenii lor. Numai aceia care simt că
trebuie să respecte legile naturale ale sufletului, trupului şi spiritului ca să
poată păstra echilibrul puterilor minţii sunt potriviţi pentru a hotărî în
problemele importante care se referă la aplicarea legilor în ţara noastră.
Acesta a fost planul lui Dumnezeu atunci când le-a poruncit evreilor ca aceia
care fac slujba sfântă de preoţi să nu folosească vin.
Aici avem cele mai clare porunci ale lui Dumnezeu şi motivul pentru care
El a interzis folosirea vinului – pentru ca puterea lor de discernământ şi
judecata lor să poată fi [83] clare, să nu existe niciun fel de confuzie şi ei să
fie în stare să facă deosebire între ce este curat şi ce este necurat. Şi este dat
încă un motiv de mare importanţă pentru care ei trebuiau să se abţină de la
orice i-ar fi ameţit. Se cerea de la ei să-şi poată folosi pe de-a întregul
judecata luminată pentru a le prezenta copiilor lui Dumnezeu toate
poruncile pe care li le dăduse El.
Orice obicei greşit cu privire la mâncare şi băutură, care face să scadă
puterile minţii necesare pentru a avea o viaţă sănătoasă şi activă, este un
păcat grav în ochii lui Dumnezeu. Şi lucrul acesta este valabil mai ales pentru
cei care se ocupă de lucrurile sfinte, cei care ar trebui să fie întotdeauna un
exemplu pentru oameni şi să se afle în cea mai bună condiţie pentru ca
învăţătura pe care o dau să fie cea potrivită.
Deşi au acest exemplu izbitor înaintea lor, unii aşa-zişi creştini
dezonorează sfinţenia casei lui Dumnezeu prin respiraţia lor pângărită de
mirosul de băutură şi de tabac. Şi scuipătoarele sunt adesea pline cu resturi
de tutun. Din aceste recipiente se ridică miasme oribile care poluează aerul.
Oameni care spun că sunt creştini se pleacă să se închine lui Dumnezeu şi
îndrăznesc să se roage cu buzele întinate de tabac şi tremurând din cauza
nervilor pe jumătate paralizaţi din cauza folosirii excesive a acestui narcotic
puternic. Aceasta este închinarea pe care I-o aduc ei unui Dumnezeu sfânt,
care urăşte păcatul. Pastori cu gura şi buzele pângărite îndrăznesc să
rostească, de la amvoanele sfinte, cuvintele sfinte cu buzele lor necurate. Ei
cred că Dumnezeu nu ţine seamă de îngăduinţele lor păcătoase. „Pentru că
nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de
aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.” Aşa cum nu a
primit slujba fiilor lui Aaron care I-au adus tămâie folosind foc străin, Domnul
nu va primi jertfe din mâinile acelora care se întinează singuri şi care aduc
înaintea Sa o jertfă cu miros de alcool şi de tutun. [84]
Dumnezeu nu S-a schimbat. El este şi astăzi la fel de specific şi de exact în
cerinţele Sale cum a fost în zilele lui Moise. Dar în sanctuarele din zilele
noastre, unde I se aduce închinare lui Dumnezeu împreună cu imnurile de
laudă, cu rugăciunile şi învăţăturile de la amvon, nu există numai foc străin,
ci şi sfidare pe faţă. Adesea, în loc să fie predicat prin ungerea sfântă de la
Dumnezeu, adevărul este rostit sub influenţa tutunului şi a băuturii. Într-
adevăr foc străin! Oamenilor le sunt prezentate adevărul biblic şi sfinţenia
Bibliei şi se înalţă către Dumnezeu rugăciuni, dar toate acestea sunt
amestecate cu duhoarea de tutun! Asemenea tămâie este cea mai plăcută
pentru Satana. Este o amăgire teribilă! Ce ofensă adusă lui Dumnezeu! Ce
insultă pentru Acela care este sfânt şi locuieşte într-o lumină de care nimeni
nu poate să se apropie!
Dacă puterile minţii ar avea o vigoare sănătoasă, cei care declară că sunt
creştini ar înţelege cât de nepotrivită este o astfel de închinare. La fel ca la
Nadab şi Abihu, sensibilitatea lor este atât de tocită, încât nu mai pot face
deosebire între ce este sfânt şi ce este obişnuit. Lucrurile sfinte sunt
coborâte la acelaşi nivel cu răsuflarea lor duhnind de tutun, cu creierul lor
amorţit şi cu sufletul întinat, distrus prin îngăduirea poftei şi a pasiunii. Aşa-
zişi creştini mănâncă şi beau, fumează şi mestecă tutun, sunt lacomi şi beţivi,
îşi satisfac apetitul, dar vorbesc despre faptul că trebuie să biruiască aşa cum
a biruit Hristos!
Aroganţa plină de îndrăzneală şi credinţa raţională
Mulţi nu reuşesc să facă distincţie între aroganţa îngâmfării şi încrederea
raţională a credinţei. Satana gândea că prin ispita sa va putea să-L
amăgească pe Răscumpărătorul lumii să facă o mişcare îndrăzneaţă,
manifestându-Şi puterea divină pentru a crea senzaţie şi [85] a-i surprinde
pe toţi printr-o desfăşurare minunată a puterii Tatălui pentru ca Fiul Său să
nu fie rănit. El a sugerat că Hristos ar putea să apară în adevărata Sa natură
şi, prin această manifestare extraordinară a puterii, să-Şi stabilească dreptul
la încrederea poporului şi la credinţa în El ca Salvator al lumii. Dacă Hristos
ar fi fost amăgit de ispitele lui Satana şi Şi-ar fi exercitat puterea de a face
minuni pentru a Se salva din dificultate, atunci legământul făcut cu Tatăl Său
ca să sufere încercarea în favoarea omenirii căzute ar fi fost rupt.
Pentru Prinţul vieţii a fost o misiune grea să aducă la îndeplinire planul pe
care îl făcuse pentru salvarea omului, îmbrăcându-Şi divinitatea în natura
umană. În curţile cereşti, El fusese onorat şi era obișnuit să deţină puterea
absolută. A fost greu pentru El să stea la nivelul omului, aşa cum pentru
oameni este greu să se ridice deasupra nivelului scăzut la care se află din
cauza naturii lor stricate şi să devină părtaşi naturii divine.
Hristos a fost supus celui mai strâns test, care cerea puterea tuturor
resurselor Sale pentru a rezista, atunci când Se afla în primejdie, înclinaţiei
de a a-Şi folosi puterea ca să Se elibereze din pericol şi să învingă puterea
prinţului întunericului. Satana a arătat că ştia bine care erau punctele slabe
ale inimii omului şi a depus toate eforturile şi şi-a folosit toată puterea ca să
câştige un avantaj din slăbiciunea omului, pe care Hristos o luase asupra Sa
pentru a-i birui ispitele în contul omului.
Dumnezeu îi dăduse omului făgăduinţe preţioase cu condiţia să creadă şi
să asculte, însă acestea nu îl vor susţine în niciun act de încumetare. Dacă
omul intră într-o primejdie fără să fie nevoie, merge acolo unde Dumnezeu i-
a spus să nu meargă şi, plin de încredere în el însuşi, se expune pericolului
fără să ţină seamă de ce îi dictează raţiunea, Dumnezeu nu va face o minune
ca să-l [86] elibereze. El nu-i va trimite pe îngerii Săi să-l scape din flăcări pe
niciunul dintre aceia care aleg să se arunce singuri în foc.
Adam nu a fost înşelat de şarpe, ca Eva, şi nu a avut nicio scuză pentru că
a călcat cu îndrăzneală porunca precisă a lui Dumnezeu. Adam s-a încumetat
pentru că soţia lui păcătuise. El nu putea să vadă ce avea să i se întâmple
Evei. Era mâhnit, tulburat şi ispitit. A ascultat-o pe Eva repetându-i cuvintele
şarpelui şi atunci statornicia şi integritatea sa au început să se clatine. În
mintea sa au început să se ridice îndoieli cu privire la faptul că Dumnezeu
chiar intenţiona să facă ce spusese că va face. Cu nesăbuinţă, a mâncat din
fructul ispititor.
 Spiritismul
Spiritiştii fac calea către iad mai atrăgătoare. Spiritele întunericului sunt
îmbrăcate de aceşti învăţători înşelători în hainele curate ale cerului şi
acestea au puterea de a-i înşela pe cei care nu au fost întăriţi prin adevărul
Bibliei.
Filosofia deşartă este folosită pentru a reprezenta calea către iad ca o cale
sigură. Cu o imaginaţie foarte bine pusă la punct, cu glasuri melodioase, ei
zugrăvesc calea cea largă ca pe o cale a fericirii şi a gloriei. Ambiția înalță
înaintea sufletelor amăgite, așa cum a înălțat Satana înaintea Evei, o
libertate și o fericire la care nici nu s-au gândit că ar putea ajunge vreodată.
Oamenii care au mers pe calea cea largă către iad sunt lăudaţi şi, după ce
mor, sunt înălţaţi în poziţiile cele mai înalte în lumea viitoare.
Satana a apărut înaintea Răscumpărătorului lumii îmbrăcat în haine de
lumină, arătând ca un înger înălţat, şi L-a ispitit, dar fără succes. Însă are
mare succes când vine la om ca un înger de lumină. El îşi ascunde scopurile
oribile şi reuşeşte atât de bine să-i înşele pe cei lesne-crezători, care nu sunt
bine ancoraţi în adevărul veşnic. [87]
Bogăţiile, puterea, geniul, elocvenţa, mândria, judecata pervertită şi
patima sunt pe lista agenţilor lui Satana care fac să fie atractivă calea cea
largă şi o presară cu flori ispititoare. Dar fiecare cuvânt pe care l-au spus
împotriva Răscumpărătorului lumii se va întoarce împotriva lor şi, într-o zi,
va arde în sufletul lor vinovat ca plumbul topit. Ei vor fi acoperiţi de spaimă
şi de ruşine atunci când Îl vor vedea pe Cel Preaînalt venind pe nori cu
putere şi mare slavă. Atunci, sfidătorul care s-a ridicat cu îndrăzneală
împotriva Fiului lui Dumnezeu se va vedea în adevărata întunecime a
caracterului său. Vederea slavei de nedescris a Fiului lui Dumnezeu va fi
teribil de dureroasă pentru aceia ale căror caractere sunt pătate de păcat.
Lumina strălucitoare şi slava care se revarsă de la Hristos vor aduce în inimile
lor remuşcări, ruşine şi groază. Ei se vor tângui şi vor striga la stânci şi la
munţi: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de
domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine
poate sta în picioare?”
Spiritiştii susţin că au o lumină și o putere superioare. Ei au deschis uşa şi
l-au invitat pe prinţul întunericului înăuntru, ca pe un oaspete de onoare. Ei
s-au aliat cu puterile întunericului care, în aceste zile din urmă fac semne şi
minuni pentru ca, dacă va fi cu putinţă, să-i înşele şi pe cei aleşi. Spiritiştii
spun că ei pot să facă minuni mai mari decât acelea pe care le-a făcut
Hristos. Satana s-a înfăţişat şi înaintea lui Hristos cu laude de felul acesta.
Pentru că Fiul lui Dumnezeu luase asupra Sa slăbiciunile oamenilor, ca să fie
ispitit în toate lucrurile în care ar fi putut să fie ispitit omul, Satana a triumfat
şi L-a batjocorit. El s-a lăudat cu puterea sa cea mare şi L-a provocat pe Isus
să Se lupte cu el. [88]
Numărul spiritiştilor creşte tot mai mult. Ei vor veni la cei care au adevărul
aşa cum a venit Satana la Hristos şi îi vor ispiti să îşi arate puterea şi să facă
minuni ca să le dovedească tuturor că au harul lui Dumnezeu şi că sunt
poporul care deţine adevărul. Satana I-a spus Domnului Hristos: „Dacă eşti
Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini!” Când a
fost adus înaintea lor ca să fie judecat, Irod şi Pilat I-au cerut să facă minuni
ca să-Şi salveze viaţa. Ei erau curioşi, dar Domnul Hristos nu a făcut nicio
minune ca să le satisfacă această curiozitate.
Spiritiştii vor pune accentul pe minuni ca să se poată angaja în discuţii
contradictorii cu pastorii care îi învaţă pe oameni adevărul. Dacă aceştia
cedează, ei îi vor înfrunta cu îndrăzneală. Vor da citate din Scriptură, aşa
cum a făcut Satana cu Hristos. „Dovedeşte toate acestea!” spun ei. Dar, prin
dovada pe care o cer, ei vor să îi facă să asculte argumentele lor înşelătoare
şi să vină în cercurile lor. Însă în adunările lor vin îngerii întunericului, care
iau chipul unor prieteni decedați şi vorbesc cu ei ca şi cum ar fi nişte îngeri
de lumină.
Cei iubiţi ai lor care au murit apar îmbrăcaţi în lumină, dar cu chipurile
care le sunt bine cunoscute de când erau în viaţă. Aceştia stau de vorbă cu
ei, le dau sfaturi. Şi mulţi se lasă înşelaţi de aceste manifestări ale puterii lui
Satana prin minuni. Unica siguranţă a copiilor lui Dumnezeu este să fie
foarte bine familiarizaţi cu Biblia, să o cunoască foarte bine şi să înţeleagă în
mod logic argumentele pentru care noi credem că starea celor morţi este
asemenea unui somn.
Satana este un vrăjmaş iscusit. Şi pentru îngerii răi nu este greu să ia
chipul unor oameni care au murit – fie credincioşi, fie păcătoşi, şi să se arate
astfel în faţa oamenilor. Manifestări de felul acesta vor fi din ce în ce mai
frecvente şi cu un caracter din ce în ce mai senzaţional pe măsură ce ne
apropiem de sfârşitul timpului. Nu trebuie să ne uimească niciuna dintre
amăgirile acestea care au menirea de a-i fermeca pe cei neprevăzători şi de
a-i înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Spiritiştii citează
cuvintele Scripturii: [89] „Cercetaţi toate lucrurile.” Însă, pentru poporul Său
care trăieşte înconjurat de pericolele zilelor de pe urmă, Dumnezeu a arătat
deja adevărul cu privire la spiritism: „Arătarea lui se va face prin puterea Lui
Satana, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate
amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au
primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină,
Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca
toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie
osândiţi” (2 Tesaloniceni 2:9-12).
Când se afla pe insula Patmos, Ioan a văzut ce va veni asupra pământului
în zilele de pe urmă: „Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se
pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor” (Apocalipsa 13:13).
„Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc
la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari
a Dumnezeului celui Atotputernic” (Apocalipsa 16:14).
Apostolul Petru arată clar caracterul celor care se vor manifesta astfel în
zilele din urmă:
„... mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi
dispreţuiesc stăpânirea. Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se
tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie
şi putere, nu aduc înaintea Domnului nicio judecată batjocoritoare împotriva
lor. Dar aceştia, ca nişte dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse şi
nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăşi stricăciunea lor şi îşi vor
lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor. Fericirea lor este să trăiască
în plăceri ziua-n amiaza mare. Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit
la mesele lor de dragoste când ospătează împreună cu voi. Le scapără [90]
ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit. Momesc sufletele
nestatornice, au inima deprinsă la lăcomie, sunt nişte blestemaţi.”
În Cuvântul Său, Domnul a pus un semn [de condamnare] asupra ereziilor
spiritismului, aşa cum i-a pus un semn lui Cain. Dacă studiază Scripturile şi
sunt ascultători, urmând calea cea dreaptă arătată pentru ei în Cuvântul lui
Dumnezeu, cei credincioşi nu vor fi înşelaţi.
Plini de îngâmfare, spiritiştii proclamă o mare libertate şi, într-un limbaj
plăcut şi plin de înflorituri, caută să-i fascineze şi să-i amăgească pe cei lesne-
crezători să aleagă calea largă a plăcerii şi a îngăduinţelor păcătoase şi nu
calea îngustă şi drumul cel drept. Spiritiştii numesc cerinţele Legii lui
Dumnezeu sclavie şi spun că aceia care ascultă de ele duc o viaţă de frică şi
de robie. Prin cuvinte dulci şi cuvântări fermecătoare, ei se laudă cu
libertatea lor şi caută să acopere ereziile lor periculoase cu hainele
neprihănirii. Ei vor face ca păcatele cele mai revoltătoare să fie considerate
ca o binecuvântare pentru omenire.
Ei deschid înaintea păcătosului o uşă largă, ca să poată urma dorinţele
inimii fireşti şi să calce Legea lui Dumnezeu, în special porunca a şaptea. Cei
care îşi proclamă mândria în cuvinte bombastice şi îşi înalţă triumful
libertăţii lor în păcat le promit celor pe care îi amăgesc astfel bucuria
libertăţii pe calea răzvrătirii faţă de voinţa lui Dumnezeu descoperită omului.
Aceste suflete amăgite se află ele însele în robia cea mai aspră a lui Satana,
sunt stăpânite de puterea lui, dar le promit libertate celor care vor avea
curaj să urmeze aceeaşi cale a păcatului pe care au ales-o ele.
Prin aceşti oameni se împlinesc cuvintele Scripturii care spun că ei sunt
nişte călăuze oarbe care conduc alţi orbi. Căci fiecare este robul lucrului de
care este biruit. Aceste suflete [91] înşelate, acești oameni sunt în cea mai
de plâns robie – robi ai voinţei demonilor. Ei s-au aliat cu puterile
întunericului şi nu au putere să se mai împotrivească voinţei demonilor.
Aceasta este libertatea cu care se laudă ei. Ei sunt biruiţi de Satana şi făcuţi
robi, iar marea libertate promisă acelora pe care îi înşală este cea mai
deznădăjduită stare de robie faţă de păcat şi faţă de Satana.
Noi nu trebuie să mergem la întâlnirile lor, nici pastorii noştri nu trebuie să
se angajeze în controverse cu ei. Ei fac pare dintre aceia despre care ni s-a
spus să nu-i primim în casă şi să nu le zicem: „Bun venit!” Noi trebuie să
verificăm învăţătura lor cu voinţa lui Dumnezeu descoperită. Nu trebuie să
cercetăm spiritismul. Dumnezeu a cercetat pentru noi şi ne-a spus clar că în
zilele din urmă se vor ridica oameni care Îl vor tăgădui pe Hristos, Cel care i-a
răscumpărat cu sângele Său. Caracterul acestor spiritişti este atât de clar
descris, încât nu trebuie să fim înşelaţi de ei. Dacă ascultăm de poruncile lui
Dumnezeu, nu vom simpatiza cu spiritiştii, oricât de plăcute şi de
ademenitoare ar fi cuvintele lor.
Ioan, ucenicul iubit, îşi continuă astfel avertizarea împotriva celor care vor
să înşele: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este
Hristosul? Acela este antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine
tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe
Tatăl.”
 În a doua sa scrisoare către tesaloniceni, Pavel îi îndeamnă pe credincioşi
să ia seama şi să nu se îndepărteze de credinţă. El vorbeşte despre revenirea
Domnului Hristos ca despre un eveniment care va urma imediat după ce
spiritismul va începe să îşi facă lucrarea: „Arătarea lui se va face prin puterea
lui Satana, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate
amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, [92] pentru că n-au
primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină,
Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru
ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie
osândiţi.”
În epistola sa către Timotei, Pavel arată ce se va întâmpla în zilele din
urmă. Şi avertizarea sa este dată pentru binele acelora care vor trăi când vor
avea loc aceste lucruri. Dumnezeu i-a descoperit slujitorului Său pericolele
care ameninţă biserica în ultimele zile. El scrie: „Dar Duhul spune lămurit că,
în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de
duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor
oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor.”
Credinciosul Petru vorbeşte despre pericolele la care va fi expusă biserica
creştină în zilele de pe urmă şi, mai mult, descrie ereziile care vor apărea şi
pe înşelătorii care vor rosti blasfemii care să ducă la pieire sufletele care îi
vor asculta: „În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi
învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor
lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o
pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor,
calea adevărului va fi vorbită de rău.”
Aici, Dumnezeu ne-a arătat clar ce fel de oameni sunt aceştia. Ei nu au
vrut să recunoască faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi nu au mai avut
niciun respect faţă de Tatăl cel veşnic şi nici faţă de Fiul Său, Isus Hristos. Ei
nu Îl au pe Tatăl, nici pe Fiul. Şi, la fel ca marele lor conducător, capul
răzvrătiţilor, ei se răzvrătesc împotriva Legii lui Dumnezeu şi dispreţuiesc
sângele Domnului Hristos.
Noi putem să ne bucurăm în orice situație din viaţă şi să triumfăm [93] în
orice circumstanţe, pentru că Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer şi a
acceptat să poarte neputinţele noastre, să îndure sacrificiul şi moartea ca să
ne dea viaţa veşnică. El va purta pentru totdeauna semnele umilirii suferite
pe pământ în favoarea omului. Deşi cei răscumpăraţi şi mulţimile de îngeri
sfinţi Îi vor aduce slavă şi închinare, El va purta semnele rănilor primite ca
Miel înjunghiat. Cu cât vom aprecia mai mult sacrificiul infinit făcut în
favoarea noastră de un Salvator care ne-a răscumpărat din păcat, cu atât ne
vom armoniza mai bine cu cerul.
Dezvoltarea caracterului
Noi trebuie să ne formăm caracterul aici. Dumnezeu ne va testa şi ne va
pune la probă făcând să ajungem în situaţii în care să ne dezvoltăm
rezistenţa, curăţia şi nobleţea sufletească, dovedind o răbdare desăvârşită şi
o deplină încredere în Mântuitorul crucificat. Vom întâmpina împotriviri,
suferinţă şi încercări grele, pentru că acestea sunt testele hotărâte de
Dumnezeu. El va lucra ca meşterul care rafinează şi purifică argintul şi îi va
curăţi prin foc pe copiii Săi aşa cum se purifică argintul şi aurul, pentru ca ei
să-I poată aduce Domnului o jertfă neprihănită.
Crucea lui Hristos este acoperită cu ocară şi ruşine, totuşi ea este pentru
om speranţă de viaţă şi de înălţare. Nimeni nu poate să înţeleagă taina
evlaviei câtă vreme îi este ruşine să poarte crucea lui Hristos. Niciun om care
nu este dornic şi bucuros să sacrifice bogăţiile pământeşti pentru a deveni
urmaşul lui Hristos nu va putea să înţeleagă şi să aprecieze binecuvântările
pe care Mântuitorul le-a cumpărat pentru om cu un preţ infinit. Fiecare
tăgăduire de sine şi fiecare sacrificiu făcut pentru Hristos îl îmbogăţeşte pe
cel care le face şi fiecare suferinţă şi fiecare ocară îndurate pentru scumpul
Său Nume vor spori bucuria finală şi răsplata nemuritoare în împărăţia
slavei.