Sunteți pe pagina 1din 142

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu Facultatea de Ştiinţe Economice

MACROECONOMIE

Coordonator: prof.univ.dr. Dan Popescu

2007

Cursul se bazează pe cartea Economie politică, Popescu Dan (coordonator), Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Editura Continent, Editura Alma Mater, 2000, ISBN 973-99945-0-4

Autori:

Emil

Dinga

cap.7

Blanca

Grama

cap. 2, 8

Livia

Ilie

Cap.4

Silvia

Mărginean

Cap. 1

Dan

Popescu

Cap. 9

Răzvan

Şerbu

cap. 3

Cristina

Tănăsescu

cap. 5, 6

Coordonator format ID – Silvia Mărginean

Coordonatorul lucrării – prof.univ.dr. Dan Popescu

2

CUPRINS

Cap.

4

1.1.Concepte şi obiective macroeconomice……………………………….………………4

1.2.Măsurarea rezultatelor unei economii naţionale. Indicatorii macroeconomici……… 6

REZULTATELOR MACROECONOMICE

INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE. MĂSURAREA

1.

1.3.Produsul Intern Brut (PIB) – conţinut şi metode de calcul …………………………

9

Cap. 2 PIAŢA MUNCII. SALARIUL

15

2.1. Cererea şi oferta de muncă

15

2.2. Salariul

18

Cap. 3 PIAŢA MONETARĂ

28

3.1. Banii şi băncile – elemente fundamentale ale pieţei monetare

28

3.2. Moneda, masa monetară şi structurile ei. Agregatele monetare

34

3.3 Instrumente pe piaţa monetară

37

3.4. Echilibrul pieţei monetare…………………………………………………… …….43

Cap.4 PIAŢA DE CAPITAL

 

47

4.1.

Concepte de bază ale pieţei financiare

47

4.2.Tipologia pieţelor de capital

 

50

4.3. Valori mobiliare

51

4.4. Bursele de valori şi importanţa lor pe pieţele de

capital

53

Cap. 5 CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

58

5.1. Consumul

 

58

5.2. Economiile şi investiţiile

66

5.3. Raportul între venit, consum şi

71

Cap. 6 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII

ECONOMICE

75

6.1. Ciclicitatea – trăsătură a evoluţiei activităţii economice

75

6.2. Diversitatea ciclurilor economice

 

76

6.3. Cauzele evoluţiei ciclice

79

6.4. Politicile anticiclice

83

Cap. 7 INFLAŢIA

86

7.1. Ce este inflaţia

? 86

7.2. Structura de sistem a formelor de inflaţie

97

7.3. Corelaţia dintre inflaţie şi şomaj

99

Cap. 8 OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

104

8.1. Conţinutul noţiunii de şomaj

104

8.2. Consecinţe ale şomajului

114

8.3. Măsuri de combatere a şomajului

115

Cap. 9 Trecerea ("tranziţia") ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de

piaţă - o evoluţie la cote dramatice

119

9.1. Geneza “socialismului” în spaţiul Europei de Est şi Centrale

119

9.2. Dificultăţile tranziţiei

123

9.3. Reforma economică – un concept

complex

125

9.4. Etapele “tranziţiei” la economia de piaţă

128

9.5. Sinteze şi perspective

133

TESTE DE AUTOEVALUARE

135

3

Cap. 1. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE. MĂSURAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE

Obiective

După ce veţi studia acest capitol veţi fi capabili să:

Delimitaţi obiectul de studiu al macroeconomiei;

Enumeraţi principalele obiective macroeconomice;

Determinaţi principalii indicatori macroeconomici;

Definiţi PIB şi să îl determinaţi prin diferite metode.

Rezumat

Macroeconomia este partea ştiinţei economice care studiază comportamentul agenţilor economici agregaţi. Principalele obiective macroeconomice sunt creşterea economică ridicată, inflaţia redusă şi nivelul redus al şomajului. Măsurarea rezultatelor macroeconomice se realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori determinaţi cu ajutorul informaţiilor obţinute din contabilitatea naţională. Cel mai important indicator de evaluare a rezultatelor macroeconomice este în prezent Produsul Intern Brut.

Cuvinte cheie

macroeconomie; fluxuri reale; fluxuri financiare; fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor; PIB nominal; PIB real; PIB potenţial

1.1. Concepte şi obiective macroeconomice

Microeconomia şi macroeconomia sunt două abordări diferite ale realităţii economice. Microeconomia este acea parte a economiei care tratează funcţionarea şi comportamentul unităţilor de decizie individuale, adică firmele şi menajele. Microeconomia cercetează în detaliu deciziile pe care le iau agenţii economici individuali – firme şi consumatori. Alegerea firmelor cu privire la ce să producă şi cât de mult să ceară pe produsele respective, alegerea consumatorilor cu privire la ce să cumpere reprezintă de fapt obiectul de studiu al microeconomiei. Macroeconomia adună toate aceste comportamente la un loc şi priveşte economia ca pe un întreg. În loc să se concentreze pe factorii care influenţează producţia firmelor individuale, macroeconomia tratează determinanţii producţiei naţionale totale. Macroeconomia lucrează cu agregate cum ar fi consumul agregat sau investiţiile

4

agregate, nivelul general al preţurilor, etc. Când vorbim de comportament agregat al agenţilor economici ne referim la comportamentul tuturor indivizilor luaţi împreună. Soarta politică, socială şi militară a unei naţiuni depinde în mare măsură de succesul economic al acesteia şi din această cauză macroeconomia este considerată una dintre cele mai importante şi, în acelaşi timp, controversate părţi ale ştiinţei economice. Printr-o alegere judicioasă a politicilor macroeconomice, o ţară poate să influenţeze propria performanţă economică. De exemplu, nivelul şi structura impozitelor sau cheltuielilor guvernamentale, influenţează creşterea economică, inflaţia, soldul balanţei comerciale, etc. Rădăcinile macroeconomiei le regăsim în Marea Criză economică din 1929 – 1933. Anii 1920 au fost în general prosperi pentru întreaga economie mondială. La sfârşitul anului 1929, în SUA a început o criză economică de anvergură care a afectat ulterior întreaga economie mondială. A fost o perioadă de falimente bancare, contracţie economică severă şi şomaj ridicat. De exemplu, doar în SUA numărul de şomeri a crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 13 milioane în 1933. Valoarea totală a producţiei în aceeaşi ţară a scăzut de la 103 mld. dolari la 55 mld. dolari. Modelele clasice. Înainte de marea criză, economiştii aplicau modelele microeconomice – sau modelele clasice – la economie în ansamblu. Aceste modele subliniau faptul că preţurile şi salariile, de exemplu, se modifică în aşa fel încât piaţa să rămână în echilibru. Deci, economiştii credeau că “recesiunea” se autocorectează. Acest model clasic simplu nu a reuşit însă să explice persistenţa şomajului pe termen lung sau a altor asemenea probleme şi dezechilibre, explicaţia fiind dată ulterior de macroeconomie. Revoluţia keynesistă. Construind pe ceea ce se ştia deja despre pieţe şi funcţionarea lor, John Maynard Keynes a elaborat o teorie referitoare la determinarea venitului naţional ce va reuşi să explice evoluţiile economice ale timpului său. Cartea sa, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” publicată în 1936 este una dintre cele mai importante lucrări din istoria economiei. Aproape toate lucrările în macroeconomie din zilele noastre îşi au rădăcinile în opera lui Keynes.

Economiştii consideră necesară existenţa unei ştiinţe separate – macroeconomia – întrucât există forţe ce afectează economia ca întreg ce nu pot fi înţelese prin analiza pieţelor sau produselor individuale. O problemă ce afectează toate firmele sau toţi muncitorii, industrii diferite, etc. trebuie tratată la nivelul de ansamblu al economiei. Există câteva variabile – cheie în analiza performanţei economice a unei naţiuni: PIB, şomaj, inflaţie. Tabelul 1. prezintă o listă a celor mai importante obiective şi instrumente ale politicii macroeconomie.

Obiective Pentru evaluarea performanţei macroeconomice există patru obiective centrale: cele referitoare la producţie, ocuparea forţei de muncă, preţuri şi la comerţul exterior. Acestea afectează condiţiile de viaţă şi starea mediului economic dintr-o ţară.

5

Tabelul 1. Obiective şi instrumente ale macroeconomiei

OBIECTIVE

INSTRUMENTE

Producţie:

Politica fiscală:

Nivel ridicat Rată de creştere ridicată

Cheltuielile guvernamentale Impozitele

Ocupare:

Politica monetară:

Nivel ridicat al ocupării Nivel scăzut al şomajului involuntar

Controlul ofertei de bani ce afectează ratele dobânzii

Stabilitatea nivelului preţurilor pe o piaţă liberă

Comerţul exterior:

Balanţa comercială Echilibru între exporturi şi importuri Stabilitatea cursului de schimb

Politici comerciale Intervenţii asupra cursului de schimb Politicile de venituri De la linii directoare până la controlul obligatoriu

După: Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economics, Thirteenth Edition

1. Producţia

Cel mai important lucru pentru succesul economic al unei ţări este abilitatea acesteia de a genera un nivel ridicat al producţiei de bunuri economice şi servicii pentru populaţie. Cea mai cuprinzătoare măsură a cantităţii totale de bunuri dintr-o economie este produsul

intern brut.

2. Ocuparea

Următorul obiectiv major al politicii macroeconomice este ocuparea ridicată, respectiv

şomajul scăzut. Rata şomajului este un indicator cheie al sănătăţii unei economii.

3. Stabilitatea preţurilor

Al treilea obiectiv macroeconomic este de asigurare a stabilităţii preţurilor în condiţiile unei pieţe libere. Acest obiectiv conţine practic două părţi. Stabilitatea preţurilor înseamnă că nivelul general al preţurilor nu creşte foarte rapid. Menţinerea pieţelor libere înseamnă că preţurile şi cantităţile trebuie să fie determinate de forţele pieţei, de ofertă şi cerere. Preţurile stabile pe o piaţă liberă permit alocarea eficientă a resurselor.

1.2. Măsurarea rezultatelor unei economii naţionale. Indicatorii macroeconomici

Explicarea modului în care funcţionează economia naţională se realizează pornind de la trei concepte: subiecţi, fluxuri şi pieţe.

Subiecţii economiei naţionale, ca agenţi economici agregaţi sunt:

Menajele – reprezintă agentul economic agregat format din indivizi şi familii, agent care în economia de piaţă apare în calitate de consumator de bunuri şi

6

servicii realizate de firme şi, deopotrivă ofertant de factori de producţie sau plătitor de impozite şi taxe. Firmele – reprezintă agentul economic agregat format din diferite categorii de firme, organizate pe forme juridice în raport de legislaţia specifică fiecărei ţări. Guvernul – apare în economia de piaţă în calitate de consumator de bunuri şi servicii dar şi în calitate de colector de impozite şi taxe. Restul lumii – este denumirea sub care apar toţi agenţii economici aparţinând altor ţări decât cea pentru care se evaluează rezultatele macroeconomice.

Între aceşti subiecţi se stabilesc relaţii economice, materializate în două tipuri de fluxuri:

fluxuri reale: sunt reprezentate de bunuri şi servicii care circulă de la un agent economic la altul. fluxuri financiare: sunt reprezentate de sumele de bani care circulă în economie de la un agent economic la altul. În general, în economia de piaţă orice flux real generează un flux financiar ca şi contraprestaţie. De exemplu, firmele oferă bunuri şi servicii pentru care indivizii şi familiile vor plăti sumele corespunzătoare.

Aceste relaţii se finalizează pe piaţă, prin întâlnirea cererii cu oferta. Există numeroase tipuri de pieţe într-o economie naţională, dar pentru explicarea modului în care funcţionează economia naţională este relevantă clasificarea acestora în:

pieţe ale bunurilor de consum; pieţe ale factorilor de producţie; pieţe financiare.

Menajele şi firmele sunt legate între ele prin următoarele fluxuri: menajele vând şi firmele cumpără factori de producţie precum munca, pământul şi capitalul. Relaţiile se stabilesc pe pieţele factorilor de producţie. Pentru aceşti factori, firmele plătesc sume ce se constituie în categorii de venituri pentru posesorii factorilor de producţie: salarii, rente, dobânzi şi profituri. În acest circuit este inclus şi guvernul care încasează taxe şi impozite de la firme şi menaje şi, la rândul lui poate acorda subvenţii. Restul lumii apare în modelul fluxului circular al veniturilor şi cheltuielilor doar dacă se operează cu ipoteza unei economii deschise, în care cererii interne i se adaugă cererea de bunuri autohtone la export iar ofertei de bunuri autohtone i se adaugă oferta de bunuri din import. Unele modele macroeconomice utilizează iniţial doar doi agenţi economici – menaje şi firme – pentru ca ulterior să includă şi guvernul sau restul lumii (exteriorul)

7

Figura 1. Fluxul circular al cheltuielilor şi veniturilor

S T C Y Menaje Guvern Pieţele I Piaţa Pieţele factorilor bunurilor financiare E -
S
T
C
Y Menaje
Guvern
Pieţele
I Piaţa
Pieţele
factorilor
bunurilor
financiare
E - I
I Restul
Y Firme
lumii
C
Împrumuturile firmelor

În prezent, evaluarea rezultatelor economiei naţionale se realizează cu ajutorul unui sistem de indicatori numit Sistemul Conturilor Naţionale, care include următorii indicatori: Produsul Global Brut (PGB), Produsul Intern Brut (PIB), Produsul Intern Net (PIN), Produsul Naţional Brut (PNB), Produsul Naţional Net (PNN) şi Venit Naţional (VN). Dintre aceştia, cel mai utilizat în statisticile naţionale şi internaţionale este PIB. PGB – Produs Global Brut - valoarea brută de piaţă a bunurilor şi serviciilor realizate într-o ţară, într-un an. PIB – Produs Intern Brut – valoarea brută de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale realizate într-o ţară, într-un an. PIN – Produs Intern Net – valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale realizate într-o ţară, într-un an. PNB – Produs Naţional Brut – valoarea brută de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale realizate de agenţii economici naţionali, într-un an. PNN – Produs Naţional Net – valoarea netă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale realizate de agenţii economici naţionali, într-un an. VN – Venit Naţional – suma veniturilor realizate de proprietarii factorilor de producţie într-un an. El se determină ca PNN exprimat în preţurile factorilor (din veniturile exprimate în preţurile pieţei se scad taxele indirecte şi se adun subvenţiile).

Aceşti indicatori reprezintă expresia monetară a rezultatelor obţinute de o economie naţională într-un interval de timp, ei fiind determinaţi în exclusivitate în formă valorică. PIB este indicatorul cel mai relevant pentru determinarea rezultatelor macroeconomice, fiind utilizat în ultima perioadă în locul PNB, care din cauza procesului de globalizare şi-a pierdut relevanţa. PIB ia în considerare valoarea bunurilor finale produse şi consumate în interiorul unei ţări de către agenţii economici, indiferent de provenienţa lor, în timp ce PNB se determină în raport de ceea ce produc firmele autohtone, în interiorul sau în afara graniţelor naţionale. Este evident că este mult mai relevant pentru nivelul consumului şi implicit, al nivelului de trai ca toată Coca Cola produsă şi vândută în România de compania americană să o luăm în considerare în

8

caracterizarea României şi nu a nivelului de consum şi de trai din SUA, aşa cum ar trebui să facem dacă am determina PNB.

1.3. Produsul Intern Brut (PIB) – conţinut şi metode de calcul

PIB reprezintă valoarea brută, de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale realizate în interiorul unei ţări într-o perioadă dată de timp, de regulă un an. Această definiţie are cinci părţi distincte:

Bunuri şi servicii finale Valoare brută Valoare de piaţă Interiorul unei ţări Perioadă dată de timp

Bunuri şi servicii finale: în determinarea PIB –ului unei ţări se iau în calcul numai bunurile şi serviciile finale produse în perioada de calcul. O componentă importantă a PIB – ului este consumul, iar împărţirea bunurilor şi serviciilor în bunuri finale şi bunuri intermediare are în vedere destinaţia acestora în procesul de consum. Astfel, un bun intermediar este orice bun achiziţionat cu scopul de a fi prelucrat, iar rezultatul este destinat vânzării. Spre deosebire de bunurile intermediare, cele finale sunt cumpărate de consumatorul final, încheindu-şi astfel circuitul economic. Această delimitare nu are în vedere natura bunului ci destinaţia acestuia. Astfel, mobila este un bun final, în timp ce lemnul din care a fost confecţionată este un exemplu de bun intermediar. Pâinea este un bun final, în timp ce făina din care a fost realizată este un bun intermediar. Preţul cu care se vinde pâinea include şi suma plătită pentru făină. Anumite bunuri pot fi uneori bunuri intermediare şi alteori bunuri finale. PIB ia în considerare numai bunurile finale pentru a evita înregistrările repetate. Făina pe care o vinde o moară este un bun final dacă este cumpărată de o persoană pentru a face cozonac şi este bun intermediar dacă este cumpărată de o brutărie care face tot cozonac, destinat vânzării.

Valoarea brută: are în vedere o altă componentă a Produsului Intern Brut - investiţia. Capitalul real include toate bunurile (maşini, utilaje, instalaţii, clădiri, stocuri de materii prime, materiale, etc.) care pot fi folosite la producerea altor bunuri. Stocul de capital al unei ţări este modificat ca urmare a două tipuri de fluxuri: investiţii şi depreciere. Investiţia, achiziţionarea unor noi elemente de capital, duce la creşterea stocului de capital. Deprecierea duce la scăderea stocului de capital şi este generată de pierderea normală a calităţilor ca urmare a folosirii bunului/utilajului sau de scoaterea acestuia din funcţiune. Forma brută a indicatorilor include toate investiţiile realizate într-o perioadă dată de timp, suma totală cheltuită pentru a procura bunuri de capital, indiferent dacă acestea sunt investiţii noi sau dacă sunt destinate înlocuirii capitalului scos din funcţiune. Investiţiile nete iau în considerare doar investiţiile noi şi pot fi determinate ca diferenţă între investiţiile brute sau totale şi consumul de capital fix în perioada analizată.

9

Valoarea de piaţă: are în vedere faptul că valoarea fiecărui bun poate fi exprimată în preţurile factorilor sau preţurile pieţei. Preţul factorilor reprezintă preţul încasat de producători pentru bunurile şi serviciile realizate. Preţul pieţei este cel plătit de consumator şi ia în considerare inclusiv taxele indirecte şi/sau subvenţiile guvernamentale.

Interiorul unei ţări: PIB-ul se determină ca valoare a bunurilor finale realizate în interiorul unei ţări, indiferent dacă produsele au fost realizate de firme autohtone sau străine. Astfel, valoarea producţiei realizate pe teritoriul României de companiile multinaţionale se adaugă la PIB-ul României, în timp ce producţia realizată de o firmă românească în afara graniţelor naţionale este parte a PIB-ului ţării respective.

Perioadă dată de timp: perioada de timp pentru care se determină PIB este de un an. Nu există în prezent serii relevante de date pentru determinarea PIB lunar.

Măsurarea PIB al unei ţări se poate realiza prin trei metode distincte:

Metoda cheltuielilor: presupune determinarea PIB pr in însumarea diferitelor cheltuieli pe care agen ţ ii economici le presupune determinarea PIB prin însumarea diferitelor cheltuieli pe care agenţii economici le realizează într-un an, într-o economie naţională. Agenţii economici agregaţi pe care îi luăm în considerare la determinare PIB sunt cei prezentaţi în Figura 1, respectiv menaje, firme, guvern şi restul lumii. Acestea pot fi împărţite în patru categorii: cheltuieli de consum (efectuate de familii şi indivizi) - C, cheltuieli pentru investiţii (efectuate de firme) - I, cheltuieli guvernamentale (sume utilizate de guvern pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii) - G şi export (cheltuieli efectuate de agentul agregat pe care l-am numit „restul lumii” pentru a-şi procura bunuri din ţara al cărei PIB se calculează). Având în vedere că şi agenţii economici din ţara respectivă cumpără bunuri şi servicii din străinătate (se operează în ipoteza unei economii deschise), acestea vor fi scăzute din totalul cheltuielilor, la PIB adăugându-se de fapt exportul net (diferenţa dintre exporturi şi importuri) – E NET sau E-I. Formula de calcul rezultată pentru determinarea PIB este:

PIB = C + I + G + E NET

Metoda veniturilor: presupune însumarea tuturor categoriilor de venituri pe care le ob ţ in agen ţ ii presupune însumarea tuturor categoriilor de venituri pe care le obţin agenţii economici dintr-o ţară. Astfel, pentru a determina PIB vom aduna salariile (venituri obţinute de posesorii forţei de muncă), profiturile, dobânzile şi rentele (venituri obţinute de posesorii de capital) dar şi impozitele indirecte. Pentru a determina PIB după această metodă se porneşte de la ideea că sumele plătite de firme se transformă în venituri pentru ceilalţi participanţi la activitatea economică, ceea ce face ca în cazul acestei metode să avem o egalitate care în partea stângă va conţine valoarea producţiei realizate de firme iar în partea dreaptă vom avea valoarea veniturilor obţinute de indivizi şi de guvern din taxe indirecte. Avem astfel egalitate între valoarea producţiei şi venitul agregat. Ca şi formulă de calcul, pentru

10

determinarea

următoarea formulă:

PIB

după

metoda

veniturilor,

în

România

se

utilizează

PIB = R + EBE + AIP – ASP + IP + TV – SP

unde, R – remunerarea salariaţilor, EBE – excedentul brut din exploatare, AIP – alte impozite pe producţie, ASP – alte subvenţii pe producţie, IP – impozite pe produse, TV – taxe vamale, SP – subvenţii pe produse. Însumarea acestor categorii economice este evident legată de sistemul conturilor naţionale, ca principală sursă a informaţiilor referitoare la veniturile obţinute de agenţii economici. Ca principiu, este important să reţinem că în această variantă PIB se determină prin însumarea veniturilor agenţilor economici agregaţi, venituri exprimate la preţurile pieţei (motiv pentru care la profituri, dobânzi, rente, salarii adunăm taxele indirecte şi scădem subvenţiile).

PIB (metoda veniturilor) = SALARII + PROFITURI + DOBÂNZI + RENTE + ALTE VENITURI DIN PROPRIETATE + TAXE INDIRECTE – SUBVENŢII

VENITURI DIN PROPRIETATE + TAXE INDIRECTE – SUBVEN Ţ II Metoda valorii ad ă ugate: pentru

Metoda valorii adăugate: pentru a determina valoarea bunurilor finale realizate într-o ţară într-un an putem utiliza conceptul de valoare adăugată. Valoarea adăugată reprezintă diferenţa între veniturile pe care le obţin firmele pentru bunurile realizate şi valoarea bunurilor intermediare folosite pentru producerea bunurilor respective. Conform acestei metode:

PIB = suma valorilor adăugate ale firmelor = veniturile firmelor – costul bunurilor intermediare

Pentru a analiza dinamica produsului intern brut, teoria economică operează cu PIB nominal şi PIB real. Astfel, valoarea nominală reprezintă expresia monetară a bunurilor şi serviciilor finale realizate într-un an, exprimate în preţuri curente, în timp ce PIB real reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor finale exprimată în preţurile anului utilizat ca bază de comparaţie. PIB real corectează valoarea nominală cu indicele preţurilor, pentru a permite realizarea unor comparaţii relevante, care să nu fie influenţate de rata inflaţiei. De exemplu, în tabelul 2 se dau datele aferente unei economii naţionale în care se realizează trei bunuri A, B, C.

Tabelul 2. Economie naţională în care se produc 3 bunuri A,B,C

 

Anul 2007

Anul 2008

Bunul

Cantitate

Preţ (lei)

Cantitate

Preţ (lei)

(bucăţi)

(bucăţi)

A

100

2500

80

2700

B

200

1200

230

1300

C

150

1000

160

900

11

Pentru a determina PIB nominal în anii 2007 şi 2008 vom afla valoarea producţiei în fiecare dintre cei doi ani. Astfel

PIB nominal 2007

= Q A-2007 P A-2007 + Q B-2007 P B-2007 + Q C-2007 P C-2007 =

=

250.000 + 240.000 + 150.000 = 640.000

PIB nominal 2008

= Q A-2008 P A-2008 + Q B-2008 P B-2008 + Q C-2008 P C-2008 =

= 216.000 + 299.000 + 144.000 = 659.000

Având în vedere că modificarea PIB se datorează atât modificării cantităţilor produse cât

şi a preţurilor, vom fi interesaţi de determinarea în anul 2008 a PIB real, respectiv a valorii bunurilor produse exprimată în preţurile anului 2007.

PIB real 2008

= Q A-2008 P A-2007 + Q B-2008 P B-2007 + Q C-2008 P C-2007 =

= 200.000 + 276.000 + 160.000 = 636.000 Se observă că creşterea PIB se datorează creşterii preţurilor (inflaţiei), în termeni reali economia respectivă înregistrând o scădere de 0,625% faţă de anul 2007.

Un alt indicator macroeconomic important este PIB potenţial. PIB potenţial reprezintă producţia potenţială care asigură ocuparea deplină a mâinii de lucru, iar creşterea lui în timp reflectă atât creşterea volumului de muncă şi capital utilizate în procesul de producţie, cât şi creşterea productivităţii acestor factori. De asemenea, PIB potenţial se poate defini ca nivelul PIB real care poate fi produs în economie fără a genera presiuni inflaţioniste. În analiza PIB potenţial se operează cu noţiunea de exces de cerere, determinat ca diferenţă între PIB realizat şi PIB potenţial. Excesul de cerere poate fi considerat ca o măsură a presiunilor inflaţioniste din partea cererii. Ritmul de creştere al PIB potenţial este determinat pe termen lung de caracteristicile structurale şi instituţionale ale economiei. Dintre cei mai importanţi factori putem menţiona: factorii demografici, procesul investiţional, productivitatea totală a factorilor de producţie, etc. Pe termen mediu, PIB potenţial nu este fix şi se poate abate de la valoarea sa de echilibru pe termen lung, spre care tinde să revină după epuizarea efectelor unor factori cu acţiune temporară. Diferenţa între PIB potenţial şi PIB real poate fi pozitivă sau negativă. Dacă PIB realizat este mai mic decât PIB potenţial, economia se află în stare de recesiune, respectiv resursele de muncă şi de capital ale economiei respective sunt subutilizate, producţia realizată fiind sub cea potenţială. În situaţia în care producţia efectivă depăşeşete producţia potenţială, economia se află în faza de boom economic. Măsurarea PIB potenţial se poate realiza numai prin metode indirecte. În România, PIB potenţial este determinat de BNR prin metode recunoscute de literatura de specialitate. În România în ultimii ani PIB potenţial a manifestat o tendinţă de creştere, în perioada 2003-2006 încadrându-se la un ritm mediu anual de 5,5-6,4%. Pentru perioada 2007-2008 se aşteaptă ritmuri medii de creştere de aproximativ 6% a PIB potenţial.

12

Sursa: www.bnr.ro În concluzie, putem afirma c ă PIB este cel mai important instrument de

Sursa: www.bnr.ro În concluzie, putem afirma că PIB este cel mai important instrument de măsurare a rezultatelor unei economii naţionale. Determinarea acestuia reprezintă doar unul dintre aspectele importante cu care se confruntă economiile naţionale, alte probleme importante fiind cele legate de comparabilitatea internaţională a datelor prin exprimarea în monede convertibile, determinarea ritmurilor anuale de creştere a PIB/locuitor, etc.

Bibliografie:

Abraham-Frois,Gilbert - Economia politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

Isărescu, Mugur – Reflecţii economice vol. III – Contribuţii la teoria macrostabilizării, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată şi Consens, 2007

Keynes, J.M. - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Munday, Stephen - Idei de avangardă în economie, Editura CODECS, 1996

Parkin, Michael; Powell, Melanie; Matthews, Kent – Economics, Pearson Education Limited, England, 2005

Popescu, Dan - Istoria gândirii economice, Editura Continent, Sibiu, 1999

Popescu, Dan – Jurnal economic, Editura Continent, 2007

Mărginean, Silvia – Previziune economică, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2004

Stiglitz, Joseph; Walsh, Carl – Economie, Editura Economică, 2005

Întrebări recapitulative, teme de referate şi studii de caz

1. Care sunt principalele obiective macroeconomice?

2. Explicaţi fluxul circular al cheltuielilor şi veniturilor într-o economie naţională.

3. Prezentaţi principalele metode de determinare a PIB.

4. Analizaţi evoluţia Produsului Intern Brut al României în perioada 2000 - 2007 şi explicaţi cauzele decalajelor între PIB real şi PIB nominal în perioada analizată.

13

5.

Realizaţi un referat cu tema: „PIB – măsură a decalajelor între statele membre ale Uniunii Europene”.

Teste grilă şi probleme

1. Care dintre următoarele bunuri este cel mai bun exemplu de bun intermediar;

a. o stradă;

b. petrolul;

c. pâinea;

d. automobilul;

e. un calculator.

2. În PIB nu intră:

a. consumul intermediar;

b. consumul personal de bunuri şi servicii;

c. consumul de stat de bunuri şi servicii;

d. investiţiile brute;

e. amortizarea capitalului fix.

3. Produsul intern se deosebeşte de cel naţional deoarece:

a. o parte a produsului naţional este obţinută în afara graniţelor, iar o parte din producţia internă este realizată de către factori de producţie aparţinând altor state;

b. nu cuprinde consumul intermediar;

c. nu include investiţiile nete;

d. include în plus consumul intermediar;

e. nu cuprinde consumul de capital fix.

4. Noţiunea de “brut” atribuită unui indicator presupune:

a. includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale;

b. eliminarea consumului de capital fix în calculul producţiei finale;

c. eliminarea agenţilor economici nerezidenţi;

d. includerea tuturor agenţilor economici, indiferent de locul unde îşi desfăşoară

activitatea. 5. Se dau următoarele date simplificate, referitoare la o economie naţională în care se

presupune că se produc două bunuri A şi B:

 

Cantitate din A (unităţi fizice)

Preţul lui A (unităţi monetare)

Cantitate din B (unităţi fizice)

Preţul lui B (unităţi monetare)

2007

200

1000

1000

500

2008

250

2000

2000

1500

Să se calculeze:

a. PIB nominal în 2007 şi PIB nominal în 2008;

b. PIB real în 2008, luând 2007 ca an de bază;

c. Cu cât a crescut PNB real între 2007 şi 2008?

14

Cap. 2 PIAŢA MUNCII. SALARIUL

Obiective

După ce veţi studia acest capitol veţi fi capabili să:

Definiţi piaţa muncii, cererea şi oferta de muncă;

Identificaţi şi să analizaţi principalele forme de salarizare;

Descrieţi conţinutul principalilor indicatori ai pieţei muncii.

Rezumat

Piaţa muncii este locul de întâlnire al cererii şi ofertei de muncă. Acestea sunt două mărimi dinamice, a căror evoluţie depinde de numeroşi factori economici şi extraeconomici. Salariul, abordat de teoria economică din puncte de vedere diferite de-a lungul timpului, reprezintă în acelaşi timp răsplata pentru muncă dar şi o cheltuială pentru firmă, care va ţine cont de productivitate pentru a stabili suma pe care este dispusă să o plătească salariatului. Formele de salarizare realizează, într-un mod specific, legătura între participarea la muncă, rezultatul muncii, salariul şi alte condiţii, reflectând calitatea, cantitatea şi însemnătatea activităţii depuse.

Cuvinte cheie

cererea de muncă; oferta de muncă, salariul; formele de salarizare

2.1. Cererea şi oferta de muncă

Factorul muncă – condiţie esenţială a oricărei activităţi - se asigură, ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei. Piaţa forţei de muncă (piaţa muncii) poate fi definită ca ansamblul relaţiilor economice cu privire la angajarea şi utilizarea forţei de muncă, precum şi la asigurarea protecţiei sociale a deţinătorilor acestei mărfi speciale. Piaţa forţei de muncă prezintă un conţinut deosebit de complex. În primul rând, asigură echilibrul dintre necesităţile de resurse de muncă ale economiei şi posibilităţile pentru acoperirea lor. În al doilea rând, piaţa forţei de muncă asigură orientarea utilizării resurselor de muncă ale fiecărei ţări cu eficienţă crescândă, prin repartizarea lor pe profesii, ramuri cât şi prin folosirea lor în cadrul fiecărei unităţi economice şi social culturale - orientând astfel întregul potenţial uman spre o folosire cât mai eficientă. În al treilea rând, piaţa forţei de muncă determină adoptarea şi realizarea măsurilor de protecţie socială a posesorilor acestei mărfi speciale.

15

Piaţa muncii se întemeiază pe întâlnirea şi confruntarea cererii cu oferta. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un

moment dat într-o economie. Cererea se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă. Cererea de forţă de muncă pentru economia naţională este determinată de doi factori principali şi anume:

a) volumul producţiei care influenţează asupra necesarului de forţă de muncă, în sens direct proporţional;

b) productivitatea muncii, care influenţează acest necesar în sens invers proporţional;

Volumul cererii de forţă de muncă poate fi determinat prin relaţia:

T=Q/W unde, T- volumul forţei de muncă necesar; Q- producţia; W- productivitatea muncii. Putem conchide că, la nivelul unei ţări, cererea de forţă de muncă este o rezultantă a intensităţii cu care se manifestă cei doi factori. Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale. În oferta de muncă nu se includ femeile casnice, studenţii, militarii în termen şi alţi oameni care depun activităţi nesalariale. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă sau populaţia aptă disponibilă, din care se scade numărul femeilor casnice, al studenţilor şi al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate întrucât au resurse pentru existenţă sau au alte preocupări. Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt două mărimi dinamice care reflectă legăturile existente dintotdeauna între dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de muncă şi populaţie ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane creşterea economică este direct legată de cantitatea şi calitatea resurselor umane, de calificarea forţei de muncă, etc. Forţa de muncă calificată este cea care, fie stăpâneşte o anumită meserie, fie a fost în prealabil instruită profesional. Forţa de muncă semicalificată se constituie, relativ, ca un termen impropriu deoarece cei care prestează în sensul amintit au dobândit un nivel înalt de îndemânare într-un câmp de activitate foarte îngust. În general, o asemenea forţă de muncă poate fi repede instruită, în cel mult patru-şase săptămâni. Munca necalificată necesită puţină instruire specializată, nivelul necesar de instruire poate fi obţinut exersând munca în sine - această muncă devenind tot mai eficientă pe măsură ce se desfăşoară în timp. În prezent munca calificată devine în tot mai mare măsură „specifică” comparativ cu munca semicalificată sau necalificată. Termenul „specific” este important în sens economic, însemnând ca un factor de producţie specific să poată fi folosit numai pentru un anumit scop, respectiv acolo unde eficienţa sa este maximă. Factorii care influenţează eficienţa muncii, sunt:

educaţia, nivelul de informare generală a forţei de muncă;

sănătatea forţei de muncă, (în fapt forţa de muncă de maximă eficienţă

depinde de standardul ei de viaţă);

stimulentele oferite muncii; stimulentele mari generează o mare asiduitate

a muncii, stimulentele mici determină o muncă puţin eficientă;

disponibilitatea unor factori de înaltă calitate, în special maşini şi utilaje de înaltă tehnologie.

16

Pentru caracterizarea numărului forţei de muncă se utilizează următorii indicatori 1 :

1.Populaţia totală - cuprinde persoanele prezente în mod obişnuit pe teritoriul ţării şi cetăţenii acesteia aflaţi temporar peste graniţă. Populaţia totală este rezultatul proceselor naturale (demografice, migraţiei internaţionale şi dezvoltării economico-sociale). Populaţia este cea care determină cererea de muncă – asigurarea temeiurilor economice necesare existenţei umane se face prin dezvoltarea unui complex de activităţi care susţine cererea respectivă şi în afara cărora nu există cerere de muncă. 2.Populaţia ocupată – cuprinde populaţia în vârstă de muncă, ocupată într-una din ramurile economiei naţionale precum şi persoanele din afara vârstei de muncă dar care

lucrează. În cadrul acestui indicator nu se cuprind persoanele care desfăşoară în exclusivitate activitate casnică, elevii şi studenţii de la cursurile de zi, personalul militar şi cel din organizaţiile politice, etc. 3. Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor care au vârsta mai mare decât o anumită limită şi o sursă proprie de venit realizat din prestarea unei munci utile societăţii.În statistică O.N.U. se recomandă determinarea populaţiei economic active în două variante:

- Populaţia obişnuit activă - cuprinde toate persoanele care au depăşit o anumită vârstă (15 ani) şi al căror principal statut în ceea ce priveşte activitatea în cursul unei lungi perioade de timp (precedentele 12 luni) a fost “ocupat” sau “neocupat”.

- Populaţia curent activă sau forţa de muncă – cuprinde toate persoanele care îndeplinesc cerinţele pentru a fi incluse în categoria ocupat sau neocupat. Astfel în categoria “ocupat” sunt cuprinse toate persoanele care au vârstă mai mare decât o anumită limită şi care în timpul unei perioade de o săptămână sau o zi sunt cuprinse în următoarele categorii: angajat plătit, angajat în propria unitate. Categoria “neocupat” cuprinde toate persoanele care au depăşit o anumită vârstă şi care în timpul perioadei de referinţă sunt:

fără un loc de muncă, disponibil pentru muncă, în căutarea unui loc de muncă. 4.Populaţia economic non-activă - cuprinde toate persoanele indiferent de vârstă care nu sunt economic active.

5.Populaţia obişnuit neactivă - cuprinde toate persoanele al căror statut de activitate principal în cursul perioadei de referinţă nu este nici ocupat nici neocupat şi se referă la persoanele din următoarele categorii:

- persoane care-şi desfăşoară activitatea în propria gospodărie;

- persoane care studiază, persoane de ambele sexe care urmează orice institut public sau privat de orice nivel;

- persoane care primesc venituri din proprietate sau investiţii, dobânzi, rente, pensii pentru activitatea anterioară, etc;

- alte persoane - care primesc ajutoare publice, copiii care nu urmează o şcoală etc. 6.Populaţia curent neactivă (populaţia care nu este cuprinsă în forţa de muncă) - cuprinde persoanele care nu sunt “ocupate” sau “neocupate” în cursul unei perioade scurte. Aceste

1 Pentru aprofundare se recomandă studierea lucrării “Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice”, autorii prof.univ. dr.I.Capanu, P.Wagner, C-tin.Mitruţ-A.S.E.Bucureşti, Editura ALL, Bucureşti, 1994

17

persoane nu sunt active din diferite motive ca: frecventarea institutelor de educaţie, angajarea în ocupaţii din gospodării personale, persoane retrase din activitate care au o vârstă înaintată, infirmităţi etc. 7. Numărul salariaţilor - exprimă volumul forţei de muncă, cuprinzând toate persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă. Prezentarea corelaţiei dezvoltare-populaţie doar ca raport cerere-ofertă este simplificată întrucât mărimea şi dinamica populaţiei nu sunt determinate numai economic ci şi biologic şi demografic. În acest sens se impun atenţiei următoarele aspecte:

pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă, întrucât dezvoltarea

unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de noi locuri de muncă,

necesită o anumită perioadă de timp;

oferta de muncă se formează în cursul unui timp îndelungat în care se

instruieşte fiecare generaţie până la vârsta la care se poate angaja. Oferta de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii fizice şi psihice, condiţii de muncă, nivelul de dezvoltare, etc;

oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei

de piaţă; în acest sens profesorul american Paul Samuelson spunea că „omul este mai mult decât o marfă”;

cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.

2.2. SALARIUL

2.2.1. Salariul – răsplata pentru muncă

În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de important. Termenul ca atare este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în virtutea acestei dependenţe.Un om liber nu primea salarium.Acest termen s-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unui om care este dependent de altul fie juridic, fie economic. 2 În acest sens salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Privit astfel, salariul este un cost pentru întreprinzător, dar, deoarece se obţine după ce munca s-a consumat, salariul este şi un venit pentru posesorul factorului muncă. Salariul nominal se referă la suma totală de bani câştigată de către un lucrător. Salariul real se referă la “coşul” cu bunuri şi servicii pe care el îl poate cumpăra cu salariul nominal, respectiv cantitatea reală de bunuri şi servicii care poate fi procurată astfel. Să mai notăm că salariul real se poate exprima şi ca raport – evident din perspectiva rezultatului – între salariul nominal şi indicele preţurilor. În perioade de creştere a preţului se poate ca patronii să acorde salarii mărite lucrătorilor, dar este vorba

2 Spre aprofundare se recomandă studiul “Salariul: repere teoretice în timp şi spaţiu” autor prof. univ. dr. D. Popescu din lucrarea “Dinamica ideilor economice”, Editura Continent, Sibiu, 1998

18

de faptul că salariile lor mărite nu le dau posibilitatea să cumpere tot atât de multe bunuri şi servicii ca înainte. În perioade în care preţurile scad, lucrătorii care sunt obligaţi să accepte o reducere a salariului ar putea să observe că pot cumpăra mai mult deoarece veniturile lor în bani, acum reduse, nu au scăzut mai mult decât au scăzut preţurile.

2.2.2. Primele teorii despre salarii

Thomas Robert Malthus şi teoria de subzistenţă a salariilor În lucrarea “Eseu asupra populaţiei” care a apărut în 1798, Thomas Robert Malthus susţinea că populaţia tinde să crească în progresie geometrică, având ca efect o dublare a populaţiei lumii la fiecare 25 de ani. Pe de altă parte, însă pământul, limitat ca suprafaţă, nu putea fi îmbunătăţit decât prin investiţii masive de capital iar dezvoltarea probabilă a furnizării de alimente putea evolua în cel mai bun caz în progresie aritmetică. Diferenţa dintre cele două progresii făcea inevitabilă sărăcia, cu excepţia cazului în care creşterea populaţiei prin natalitate putea fi controlată. Prezenţa “reglajelor naturale” – afirma Malthu - a fost cea care a redresat balanţa între populaţie şi cantitatea de alimente, asigurând supravieţuirea omenirii. Pentru cei săraci care nu-şi reduc apetitul sexual, respectiv natalitatea, natura a fost cea care a creat reglaje precum bolile, epidemiile, foamete şi ocupaţii periculoase. Germeni ai teoriilor lui Malthus provin, într-o măsură, de la fiziocraţii francezi care susţineau că este în natura lucrurilor faptul că salariile nu pot niciodată să crească peste un nivel modest de subzistenţă. Această creştere peste nivelul necesităţilor stricte ale vieţii ar crea iluzia prosperităţii iar competiţia severă între lucrători ar acţiona imediat pentru a reduce salariile din nou. Într-o lume în care munca infantilă era foarte exploatată, copiii şi-ar fi forţat părinţii la şomaj ajungând în scurt timp cu toţii la sărăcie. Aceasta este, în esenţă, “Teoria de subzistenţă a salariilor”, teorie care ulterior s-a demonstrat ca fiind în bună parte eronată. Odată cu creşterea graduală a complexităţii lucrului şi a scării de referinţă a întreprinderii, cererea de forţă de muncă a început să depăşească oferta; teoria de subzistenţă a salariilor vorbeşte doar de oferta de forţă de muncă, neacordând însă suficientă atenţie cererii. Pe măsură ce cererea a crescut, forţa de muncă a cerut răsplata care i se cuvenea. David Ricardo şi teoria salariilor bazată pe „fondul de salarii” Economistul englez susţinea în teoria sa că preţul forţei de muncă similar preţului altor mărfi depinde de nivelul cererii şi ofertei. Capitalul disponibil antreprenorilor era singura sursă de plată pentru lucrători şi reprezenta un „fond de salarii” din care aceştia puteau fi plătiţi, iar oferta de forţă de muncă depindea de argumentele lui Malthus. Salariul era stabilit conform formulei:

Fondul total de salarii / populaţia totală Această teorie a fost preluată de clasa patronilor pentru a justifica menţinerea salariilor mici. Totuşi Ricardo prezenta şi sugestii optimiste care tindeau să modifice severitatea “legilor de fier” ale salariilor, teoria sa fiind utilizată, deopotrivă, pentru a justifica abolirea Legilor Săracilor. Sistemul legilor săracilor din acele timpuri prevedea mărirea ratelor pentru susţinerea săracilor şi subvenţionarea salariilor muncitorilor prost plătiţi prin acordarea unor subvenţii. Teoria lui Ricardo releva că o astfel de acţiune era greşită, deoarece pentru a impune rate celor bogaţi din zonă trebuia să se reducă

19

capacitatea lor de a economisi şi tocmai economiile celor bogaţi asigurau capitalul pentru fondul de salarii, iar reducându-se acest fond muncitorii vor primii salarii mai mici. Tot

Ricardo mai susţinea că dacă populaţia ar putea fi restrânsă astfel încât salariile să poată

fi mărite până la nivelul la care muncitorii să se poată bucura de salarii mari timp de

ţiva ani, experienţa bunăstării ar convinge pe muncitori că prosperitatea este mult mai

dezirabilă în raport cu faptul de a avea o familie numeroasă.

În gândirea economică actuală, ideea potrivit căreia capitalul reprezintă singura sursă a salariilor este respinsă. Se afirma nu numai faptul că băncile creează capital prin multiplicarea economiilor depuse prin ele dar şi câştigurile curente ale firmelor formează

o parte din răsplata muncii, întregul venit naţional constituind sursa de răsplată a

factorilor. Karl Marx şi teoria salariilor bazată pe “fructul întreg al producţiei” Teoria lui Marx despre valoarea bazată pe muncă susţinea că valoarea unei mărfi este legată în mod direct de numărul de ore care au fost înglobate în confecţionarea ei, în condiţiile normale de producţie şi cu gradul de calificare mediu şi intensitatea medie a muncii. Deoarece numai munca creează valoare, afirma Marx, muncitorului i se cuvine întregul fruct al producţiei. Sumele distribuite ca rentă, dobândă şi profit Marx le-a numit valori de surplus şi erau considerate “furate” de la muncitori de către clasa capitalistă.

2.2.3. Teoria productivităţii marginale a muncii

Această teorie sus