1.Pubertatea – definire, descriere explicativă .

Pubertatea reprezintă o etapă a dezvoltării umane, în care se produc o serie de modificări biologice şi
psihologice, ce au ca rezultat maturizarea sexuală şi dobândirea fertilităţii.
Puberul nu mai este copil, dar nu este încă nici adult
Trecerea de la copilărie la adult este un proces complex, care se produce treptat, prin
creşterea şi maturarea diferitelor aparate şi sisteme ale organismului, ducând în final la o
dezvoltare armonioasă, la câştigarea trăsăturilor adultului, specifice sexului.
La baza dezvoltării sexualităţii se află componenta biologică,care se modifică odată cu
pubertatea.
Atitudinea adultului (părinte, consilier, psiholog) față de schimbările apărute la debutul
pubertății (cca 9-12 ani) este foarte importantă pentru pregătirea viitoarelor etapelor de
dezvoltare.
PERIOADA DE PREADOLESCENȚĂ se caracterizează prin:
- centrare pe sine,
- nevoia de spațiu personal
- explorare interioară (formarea identității, reflectare asupra propriei persoane etc.), și la
nivel fizic (masturbarea).
Apar sentimentele de dragoste și cele sexuale (față de covârstnici de același sex, sau de
sex opus)
Transformări specifice pubertăţii:
• Accelerarea creşterii staturale
• Maturizarea gonadală
• Dezvoltarea caracterelor sexuale secundare (pilozitate, sânii)
• Dobândirea capacităţii de reproducere
• Modificări psihologice şi comportamentale.
Școlarul mic - Se dezvoltă și se perfecționează activitatea motorie generală
PUBERTATEA – accelerarea procesului de *creştere staturală, *dezvoltare şi maturizare
sexuală
Adolescenţa – consolidarea procesului de creştere staturală şi maturizare sexuală

2.Vârsta de instalare a pubertății, descriere explicativă.

Fete: 9-13 ani - se dezvolta sexual mai devreme decat baietii;

- le cresc sanii;
- au prima menstruatie
Băieţi: 10-14 ani - li se ingroasa vocea;
- au primul vis umed.
• Instalarea durează 2-4 ani
VÂRSTA DEBUTULUI PUBERTĂŢII prezintă mari variaţii individuale, familiale, rasiale şi
este influenţată de:
• climat,
• luminozitate,
• factori sociali-economici.
Climatul rece întârzie apariţia pubertăţii cu 2-3 ani,
Climatul cald, în condiţii normale de alimentaţie, o precipită (în India fata este considerată
puberă la vârsta de 8-9 ani).
În mediul urban, pubertatea apare, la ambele sexe, mai devreme decât în mediul rural.

Data apariţiei pubertăţii la fete se situează între 10 - 17 ani. În România, debutul pubertăţii
propriu-zise la fete (prima menstră) se situează:
- în mediul urban la o medie de vârstă de 13,26 (+0,01) ani (între 11 şi 14 ani)
- în mediul rural de 14,15 (+0,01) ani (între 12 şi 15 ani).
Vârsta medie pubertară la băieți:
mediul urban este 15 ani şi 4 luni,
mediul rural este de 16 ani și 3 luni.

3.Evoluția perioadei pubertare – descriere amănunțită a etapelor .

Modificări profunde ale întregului organism:
• dezvoltarea somatică,
• maturizarea sexuală
• dezvoltarea neuropsihică

La PUBERTATE copiii
• Cresc în înălțime;
• Crește părul pubian și de la subsuoară;
• Se dezvoltă organele sexuale interne și externe și crește secreția de hormoni sexuali;
• Preocupați de felul cum arată și petrec ore întregi în fața oglinzii.
• Au obsesii fizice;
• Au ca “nenorocire comună” coșurile și secretele față de părinți;
• Au conflicte cu părinții;
• Devin tot mai importanți prietenii.
• Sunt preocupați de modul de a se îmbrăca, de a fuma, de a bea, a se droga și de a fi
activi sexual;
• Își exprimă sentimentele prin acțiuni, devin mai rebeli;
• Văd lucrurile doar din punctul lor de vedere;
• Visează cu ochii deschiși, au un jurnal intim;
• Sunt foarte emotivi,au toane.
 Evoluţia perioadei pubertare se întinde pe o durată de 4-5 ani, în care se disting trei
etape:
• I. Etapa prepubertară
• II. Etapa pubertară propriu-zisă
• III. Etapa postpubertară (ADOLESCENŢA)

I . Etapa prepubertară (prepubertatea) începe la vârsta de 10 ani la fete de 12 ani la băieți,

dominată de secreţia de hormon somatotrop (STH), care stimulează creşterea generală a
organismului şi determină ”saltul statural prepubertar”.
Începe secreţia de hormoni ovarieni şi testiculari.

II . Etapa pubertară (PUBERTATEA propriu-zisă) dominată de maturarea sexuală, ca

urmare a creşterii secreţiei de hormoni gonadotropi şi sexuali.
Dezvoltarea morfologică şi funcţională a organelor genitale, iar după o perioadă de acumulări
cantitative, are loc saltul calitativ - apariţia primului:
*ciclu menstrual la fete, menarha
*ejaculat, sub forma poluţiei, la băieţi.

III. Etapa postpubertară (ADOLESCENŢA) durează de la apariţia pubertăţii până la

închiderea cartilajelor de creştere, şi ivirea molarului al 3-lea.
Se produc maturarea sexuală şi maturarea neuropsihică.
Dominată hormonal de secreţia hormonilor tiroidieni, care intervin în procesele de creştere.

În cursul pubertăţii, există o intricare a unor fenomene deosebite, care au o intensitate inegală în
cele trei etape (prepubertară, pubertară propriu-zisă, adolescenţă) :
1. Creşterea organismului (mai intensă în prepubertate) și modelarea proporţiilor corporale
(mai intensă în etapele pubertară şi postpubertară).
2. Maturarea sexuală - organele genitale îşi încep dezvoltarea în timpul prepubertăţii,
se dezvoltă intens la pubertate, se desăvârşeşte în timpul adolescenţei.
3. Maturarea neuropsihică (în perioada adolescenţei).
Între aceste procese majore - creşterea, sexualizarea şi începutul maturării neuropsihice - există
o interdependenţă şi o influenţă reciprocă.

4.Creșterea și modelarea organismului în perioada pubertară.

•
În perioada prepubertară, în jurul a 10 ani la FETE şi 12 ani la BĂIEŢI, se produce o
accelerare a creşterii staturale.
La FETE între 10 şi 13 ani, ritmul creşterii este accelerat, cu vârful vitezei de cca. 8,4 cm pe a
Apoi creşterea este mai înceată, ajungându-se la statura definitivă la 16-17 ani.
La BĂIEŢI, creşterea maximă este între 12-15 ani, cu vârful vitezei de cca. 9,4 cm pe an.
Creşterea se încetineşte până la 19-20 de ani, vârstă la care se definitivează statura, prin
închiderea cartilajelor de creștere.
Creşterea în lungime precede cu 1- 1,5 ani creşterea în greutate.

Până la13-14 ani, FETELE sunt mai înalte şi au greutatea mai mare,faţă de BĂIEŢII de aceeaşi
vârstă.
Între 14 şi 15 ani diferenţele se reduc.
De la 16 ani băieţii depăşesc fetele, atât în înălţime, cât şi în greutate.
Creşterea staturo-ponderală este simultană cu modelarea proporţiilor corporale, atingând
treptat configuraţia adultului.
La începutul pubertăţii se produce o alungire a membrelor inferioare, în raportul dintre
lungimea trunchiului şi cea a membrelor.
De la 12 ani, la FETE şi 14 ani la BĂIEŢI, creşterea în lungime a membrelor inferioare începe să
diminueze, iar creşterea trunchiului continuă.
Totodată, începe să predomine creşterea laterală faţă de cea liniară.
Apar diferenţe între sexe.
La BĂIEȚI scheletul este mai viguros, cu proeminenţele osoase mai reliefate,diametrul
biacromial (distanţa dintre umeri) este mai mare
La FETE predomină diametrul bitrohanterian (distanţa dintre şolduri)
La FETE, din cauza lărgirii bazinului, genunchii sunt apropiaţi şi coapsele fără spaţiu între ele,
iar
la BĂIEŢI genunchii sunt uşor depărtaţi, existând un spaţiu între coapse.
La BĂIEȚI, dezvoltarea musculaturii este mai intensă, iar
la FETE depunerea de grăsime este mai accentuată, şi o topografie caracteristică : piept,
abdomen, şolduri, coapse.
Depunerile adipoase la nivelul coapselor contribuie la crearea aspectului caracteristic al
membrelor inferioare - cu coapsele apropiate, fără spaţiu între ele.
Curbura coloanei lombare începe să fie evidentă la FETE
Dezvoltarea inimii nu este concordantă cu dezvoltarea corporală.
Volumul musculaturii generale creşte de două ori, masa inimii creşte doar o dată şi jumătate,
iar creşterea diametrelor arterelor rămâne în urmă faţă de dezvoltarea inimii.
Lumenul vascular micşorat poate duce la creşterea presiunii sanguine şi la diminuarea irigaţiei
sanguine cerebrale, ceea ce are ca efect oboseala rapidă şi slaba capacitate de muncă a puberilor.
De aceea, inima adolescenţilor trebuie cruţată de eforturi fizice prelungite sau de sporturi
obositoare.
Aparatul respirator nu se dezvoltă în acelaşi ritm cu corpul, deși capacitatea vitală a plămânilor
creşte.
Frecvenţa respiraţiilor este de 18-22/min., iar ventilaţia pulmonară, în caz de eforturi,
creşte prin mărirea frecvenţei respiratorii, şi nu pe seama creşterii amplitudinii mişcărilor
respiratorii, ca la adult.
Tipul de respiraţie se schimbă la pubertate, respiraţia devenind de tip costal inferior (respiraţia
copilului este de tip abdominal).
Sistemul nervos se dezvoltă şi se perfecţionează, îndeosebi activitatea nervoasă superioară.
Greutatea şi volumul creierului diferă puţin faţă de creierul adultului, dar, sub influenţa
condiţiilor de viaţă şi a lărgirii preocupărilor, se produc modificări calitative, funcţionale.
Se stabilesc noi legături între centrii sistemului nervos central şi creşte numărul fibrelor
asociative, care fac legătura între diferite zone ale creierului.
Scoarţa cerebrală continuă să-şi desăvârşească structura şi controlul ei asupra instinctelor şi
emoţiilor.

5. Maturizarea sexuală și neuropsihică la pubertate – descriere și comparație

între genurile biologice.

Pubertatea apare mai devreme cu circa 2 ani la fete.

La FETE, primele semne prepubertare, apar 9 - 10 ani: *creşterea şi rotunjirea bazinului şi
*începerea dezvoltării glandelor mamare (a mameloanelor).
Între 10 şi 12 ani continuă dezvoltarea glandelor mamare,
sânii capătă forma conică şi începe dezvoltarea organelor genitale interne şi externe.
Uterul creşte intens la 12 ani şi continuă să crească până la 18 ani.
Ovarele, care au început să se dezvolte de la 8 ani, cresc intens între 11 - 12 ani,
iar creşterea maximă are loc între 13 -15 ani şi se continuă până la 19 ani.
Între 12 şi 14 ani apar pilozitatea axilară şi prima menstră (debutul PUBERTĂŢII)

La BĂIEŢI, primele semne prepubertare apar între 11 - 12 ani, când încep să se dezvolte
organele genitale.
Penisul începe să crească evident de la 11 ani, mai intens la 14 ani, şi atinge maximul la 18-19
ani.
Testiculele se dezvoltă începând de la 11-12 ani, mai intens la 14 ani şi ating maximul la 17-18
ani.
Începând de la 11 ani, scrotul se măreşte, se faldurează şi se pigmentează.
Secreţia de hormoni androgeni testiculari debutează la 10-11 ani.
Între 12 - 13 ani apare părul pubian, iar între 14 - 15 ani, părul axilar, puful pe buza superioară şi
schimbarea vocii.
Glandele anexe genitale cresc şi devin funcţionale în jur de 15-16 ani când apare prima
emisiune seminală, primul ejaculat în mod spontan, sub formă de poluţie, care conţine
spermatozoizi (debutul PUBERTĂŢII)
Între şi 16-18 ani continuă apariţia pilozităţii pe faţă şi torace.
Determinismul orientării psihosexuale este influențat de:
• sexul genetic cromozomial,
• hormonul specific sexului,
• mediul social,
• reactivitatea şi afinitatea înnăscută pentru sexul opus,
• tipul de sistem nervos
Sensibilitatea şi emotivitatea sunt crescute. Maturarea sexuală se manifestă printr-o
excitabilitate crescută a sistemului nervos central, cu predominanţa excitaţiei asupra
inhibiției.
Aceasta influenţează procesele afective, determinând înclinaţia adolescentului spre trăiri intense.
Comportamentul general
BĂIEŢII sunt mai dinamici, mai combativi, preferă anumite sporturi, specifice sexului.
FETELE sunt mai delicate, mai liniştite, mai ordonate și dotate cu simţul amănuntului şi al
îndemânării.
Se trezesc dragostea pentru natură şi simţul artistic.
Apare erotismul juvenil.
Datorită instinctului sexual, se trezesc un interes deosebit şi o atracţie puternică faţă de sexul
opus.
Simte nevoia unei prietenii speciale şi apare prima dragoste

6. Adolescența: definiție, etape, generalități.

Termenul adolescenţă are originea în verbul latin ”adolescere”, care înseamnă ”a se dezvolta”,
”a creşte”, punând accent în special pe *maturizarea biologică şi *dezvoltarea psihologică
specifice vârstei.
Adolescenţa este o perioadă „dificilă” a vieţii, în care adolescenţii sunt stresaţi şi instabili afectiv,
datorită faptului că trebuie să facă faţă unor schimbări majore, pe plan biologic, psihologic şi
social.
Etapă marcată de schimbări şi provocări majore pentru cel care o experienţiază şi pentru familie.
Adolescenţa acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 - 18-20 ani.
Adolescenţă prelungită până la 25 de ani.
Fetele intră în etapa pubertăţii la vârsta de 10 sau 11 ani şi devin adolescente înainte de a atinge
limita de vârstă amintită mai sus.
Numeroşi tineri depăşesc 20 ani şi continuă să manifeste multe dintre semnele caracteristice
adolescenţei.
Ca urmare, adolescenţa nu poate fi definită doar în termenii vârstei cronologice: există persoane
care intră sau ies din acestă etapă mai devreme sau mai târziu decât alţii.

Etape în dezvoltarea adolescenței

Evoluţia cercetărilor despre adolescenţă (Steiner & Lerner, 2004):

1. În primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt dezvoltate marile modele teoretice ale
adolescenţei (Freud, Erikson, Hall).
Studiile descriptive despre faţetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea,
relaţiile cu egalii şi părinţii ...
2. Din anii ’70 până în prezent predomină preocupările de testare a ipotezelor şi verificare a
teoriilor anterioare.
Găsirea unor explicaţii coerente pentru plasticitatea şi diversitatea dezvoltării şi aplicarea
cunoştinţelor teoretice în rezolvarea problemelor practice acute.
3. În prezent, cercetarea adolescenţei are rolul
de a veni în sprijinul practicienilor, pentru dezvoltărea de politici sociale sau educaţionale pentru
a asigura cursul pozitiv al dezvoltării individuale şi al societăţii în ansamblu.

Generalitati.
Perioada cu cele mai complexe şi importante oportunităţi de dezvoltare. Schimbări majore în
plan social,petrec tot mai mult timp cu persoane de aceaşi vârstă ,petrec mult mai puţin timp cu
părinţii şi familia.
Iau decizii importante pentru dezvoltarea personală şi se fac planuri de viitor
Perioada cu cele mai multe şi profunde schimbări fizice.
Adolescentul arată aproape ca un adult, preocupat şi centrat asupra aspectului fizic.
Trebuie să se adapteze la abilităţi cognitive noi.
Este pus în faţa unor abilităţi noi de a gândi despre ceilalţi, despre lume.
Este mai conștient de ce se întâmplă, începe să înţeleagă şi să fie preocupat de concepte abstracte
(moartea, moralitatea, etc.)
Trebuie să-şi dezvolte identitatea personală.
Începe să-şi formeze identitatea în afara familiei,recunoscându-şi unicitatea în raport cu
ceilalţi, reflectată în întrebările ”Cine sunt eu?” şi ”cât valorez?”.
Trebuie să îşi seteze scopuri de dezvoltare a carierei.
Dimensiunea vocaţională este parte a dezvoltării identităţii şi se reflectă în întrebarea „Ce îmi
doresc să devin ca adult?”.
Trebuie să devină independent emoţional şi psihologic faţă de părinţi.
Adolescenţa aduce cu sine nevoia de autonomie şi independenţă,dar şi nevoia de a păstra
siguranţa şi dependenţa faţă de părinţi
Trebuie să dezvolte relaţii stabile şi productive cu covârstnicii.
Gradul în care este capabil să îşi facă prieteni, să fie acceptat de grup, este un indicator important
al dezvoltării social
Trebuie să înveţe gestionarea propriei sexualități.
Este pus în faţa maturizării sexuale pe care trebuie să o încorporeze în identitatea personală,
şi să dezvolte atitudini şi valori sănătoase cu privire la sexualitate.
Trebuie să adopte un sistem al valorilor personale.
Este pus în faţa unor valori diferite, uneori conflictuale, ale părinţilor, colegilor, prietenilor, el
trebuind să îşi asume câteva dintre acestea şi să îşi construiască o viziune proprie despre lume
şi viaţă.

7. Dezvoltarea creierului în adolescență – descriere explicativă.

Maturizarea creierului în perioada adolescenţei explică multe dintre caracteristicile,
comportamentele şi nevoile vârstei. Schimbările în structura şi funcţionarea creierului , au
impact profund asupra comportamentului şi abilităţilor adolescentului.
 Din punctul de vedere al capacităţilor de învăţare, în adolescenţă, creierul este o maşină de
învăţare. Aceasta datorită plasticității sinaptice ridicate, deci capacitatea sinapselor
responsabile de învăţare de a fi modificate prin experienţele adolescentului.
Adolescenţa constituie o perioadă cu oportunităţi crescute de învăţare, prin anii de liceu şi
facultate şi interacţiunile cu adulţii.
Eşafodajul oferit de adulţi şi experienţele din adolescenţă modelează dezvoltarea şi
facilitează învăţarea prin experienţă, decisivă în maturizarea creierului.
Datorită capacităţii crescute de învăţare, adolescenţa este perioada ideală pentru învăţarea mai
multor limbi, sporturi, pentru a deprinde aptitudini. Aceste experienţe duc la o reconfigurare a
sinapselor în sensul dezvoltării optime a adolescentului.
Adolescentul poate face lucruri necugetate, deoarece el nu gândeşte în felul în care gândeşte
adultul, fiindcă biologic nu este capabil.
Creierul adolescent nu a atins încă maturizarea creierului adultului, chiar dacă fizic,
adolescentul pare un adult.
Structurile creierului sunt responsabile de multe dintre provocările
adolescenţei:hipotalamusul, nucleul accumbens şi amigdala (zonele fierbinţi)
gestionează nevoile de bază şi cele emoţionale, motivaţiile şi dorinţele imediate.
Hormonii, Mediul, Învăţarea fac ca aceste zone din creier să fie foarte sensibile la context.
Ceea ce adulţii şi societatea aşteaptă de la adolescent nu este în concordanţă cu nevoile de bază
ale hipotalamusului,sau cu reactivitatea emoţională a amigdalei, deoarece structurile din creier
care ar trebui să fie implicate în cerinţele societăţii şi ale adultului sunt insuficient maturizate.
Cortexul prefrontal (zona rece) este arbitrul responsabil de situaţiile în care trebuie să luăm
decizii logice în detrimentul nevoilor impulsive.
Cortexul prefrontal ne spune când să ne controlăm emoţiile, să nu fim impulsivi, să amânăm o
recompensă pentru mai târziu
Această parte a creierului nu este încă deplin dezvoltată,de aceea, de multe ori în
comportamentul adolescenţilor, lupta este câştigată de zonele fierbinţi.
Preferă să urmărească filmul preferat în locul temelor
sau să se expună la riscuri majore,
fără să înţeleagă consecinţele acţiunii sale.
De aceea, adolescenţii încă au nevoie de o ghidare atentă din partea adulţilor, cu precădere în
luarea unor decizii importante.
Deşi creierul favorizează gândirea emoţională şi impulsivă, în detrimentul gândirii
rationale (bazată pe conştientizarea consecinţelor şi amânarea recompenselor),dezvoltarea
optimă a cortexului prefrontal este facilitată de exersarea comportamentelor adecvate.
Creierul este ca un burete care reacţionează la informaţii noi şi le integrează.
Plasticitatea creierului ajută să se dezvolte noi abilităţi, pe baza experienţelor adecvate.
Deoarece adolescenţa este o perioadă extraordinară pentru oportunităţi de învăţare, creierul fiind
încă foarte maleabil, este esenţială implicarea adulţilor în oferirea de
oportunităţi sănătoase de dezvoltare.
8. Dezvoltarea fizică și imaginea corporală în adolescență – descriere
explicativă .
 I. Adolescenţa timpurie (10 - 14 ani) Pubertatea
 Perioada creşterii rapide - înălţime şi greutate
 Apar trăsăturile sexuale secundare;
 Creşterea pilozităţilor corporale;
 Interes sexual sporit;
- Fetele: dezvoltare sâni şi şolduri, apariţia menstruaţiei;
- Băieţii: mărirea testiculelor şi a penisului, „visele umede”, schimbarea timbrului vocal;
I. Adolescenţa timpurie (10 - 14 ani) Pubertatea
- Fete - Creşterea grăsimii corporale;
- Băieţi - Îngroşarea vocii;
Părul şi pielea devin mai uleioase, pot apărea coşuri; Creşterea apetitului pentru mâncare;
Creşterea părului corporal; Modificări hormonale; Se dezvoltă creierul;
Abilităţile motorii grosiere (putere, rezistenţă şi viteză), se îmbunătăţesc uşor, constant şi se
stabilizează în jurul vârstei de 14 ani;
II. Adolescenţa de mijloc (15 - 17 ani)
Adolescența propriu-zisă
Trăsăturile sexuale secundare sunt complet dezvoltate;
Înălţimea adultului este atinsă în prop. de 95%;
Pubertatea se încheie;
Creşterea fizică se opreşte pentru fete, dar continuă pentru băieţi.
III. Adolescenţa târzie (18 - 21 ani)
Maturitate fizică; Încheierea dezvoltării reproductive;
Fetele sunt de obicei dezvoltate la potenţialul maxim;
Băieții continuă să câştige în înălţime, masă musculară, greutate şi pilozităţi corporale.
Aspecte problematice posibile:
— Îngrijorări obsesive referitoare la înfăţişare;
— Dietă sau exerciţii fizice efectuate în mod excesiv;
—Tulburări alimentare (bulimie sau anorexie) şi depresie;
— Retragere, teamă, în mod special în adolescenţa timpurie;
— Se simt excluşi, batjocoriţi sau sunt tachinaţi.
— Adolescenţii care se maturizează mai repede sunt expuşi unor situaţii sociale cărora nu sunt
pregătiţi să le facă faţă;
9. Diferenţe biologice în dezvoltarea fetelor şi a băieţilor în adolescenţă.
Buna înţelegere a componentei biologice ne ajută să creăm
un mediu care să favorizeze o dezvoltare armonioasă a adolescenţilor.
O serie de structuri ale creierului se dezvoltă diferenţiat la fete şi băieţi explicând unele
diferenţe între fete şi băieţi.
1. Materia cenuşie vs. Materia albă
Materia cenuşie este formată din „pachete” condensate de neuroni.
Materia albă reprezintă substanţa albă care „îmbracă” axonii, acea parte a neuronilor care
asigură comunicarea între aceştia, şi favorizează această comunicare.
La nivelul cortexului se află atât materie albă cât şi cenuşie, însă în adolescenţă, „cantitatea”
diferă în funcţie de sex.
Creierul fetelor adolescente are o cantitate mai mare de materie cenuşie, comparativ cu cel al
băieţilor care au nivel crescut de materie alba
La nivel comportamental, această diferenţă poate explica de ce
fetele au tendinţa să fie mai eficiente în a face mai multe lucruri deodată au abilităţi verbale mai
bine dezvoltateau tendinţa să proceseze informaţia din jur mai efficient băieţii obţin de obicei
rezultate mai bune la matematică şi au o orientare în spaţiu (ex. condus maşină) mai bine
dezvoltată.

2. Hipocampul, hipotalamusul şi amigdala

Hipocampul este responsabil de memorie, emoţie şi sistemul nervos autonom.
Hipotalamusul are un rol important în multe funcţii legate de nevoile fizice (foame, sete, somn,
temperatura corpului) nevoile sociale (comportamente asociate cu ataşamentul).
Amigdala este o structură corticală responsabilă predominant de reacţia fugă-luptă (engl. Fight
or flight) şi de centrii de plăcere.
Unele structuri din creier, ca şi alte părţi ale corpului,sunt influenţate de hormoni în mod
diferit.
Estrogenul pentru fete şi Testosteronul pentru băieţi, sunt responsabili de modificările la nivel
fizic, sunt implicaţi şi la nivel cerebral.
Nivelul Estrogenului, la fete, începe să crească semnificativ odată cu debutul pubertăţii,
favorizând dezvoltarea hipocampului şi susţinând abilităţile sociale crescute
Atenţia fetelor la detalii şi la conţinutul emoţional al poveştilor, pot fi mai bine înţelese din
perspectiva neurală şi hormonală
Testosteronul la băieţi este hormonul care contribuie la o dezvoltare timpurie a
hipotalamusului şi a amigdalei.
Aceste structuri cerebrale şi testosteronul susţin interesul băieţilor pentru sport, activități
fizice şi dorinţă sexuală.
Testosteronul la băieţi este hormonul care contribuie la o dezvoltare timpurie a
hipotalamusului şi a amigdalei.
Aceste structuri cerebrale şi testosteronul susţin interesul băieţilor pentru sport, activități
fizice şi dorinţă sexuală.

10. Dezvoltarea cognitivă în adolescență – descriere și enumerare explicativă a

etapelor.

Dezvoltarea cognitivă a adolescentului este caracterizată prin trecerea de la gândirea concretă la

gândirea abstractă:
Adolescentul dispune acum de un nou set de instrumente mentale şi devine CAPABIL:
• să analizeze situaţiile logic, în termeni de cauză şi efect;
• să aprecieze situaţii ipotetice;
• să anticipeze, sa planifice, să imagineze cum va arăta viitorul,
• să evalueze alternative,
• să îşi fixeze obiective personale;
 • devine capabil de introspecţie, poate să abordeze cu maturitate sarcini de luare a
deciziilor.
Progresul intelectual în adolescenţă este acompaniat, într-o măsură considerabilă:
• de trecerea de la memorarea mecanică la aceea logică, susţinută de perfecţionarea
percepţiei senzoriale şi a criteriilor de observare, de acutizarea simţului critic, de
algoritmi asimilaţi, de efortul voluntar depus atunci când persoana are conştiinţa mai
clară a unor scopuri şi idealuri de atins
• I. Adolescenţa timpurie – pubertatea (10 - 14 ani)
• Gândirea concretă, domină „aici şi acum”- creşte interesul pentru timpul prezent, cu
limitarea gândirii despre viitor;
• – Relaţii de tip cauză-efect subdezvoltate;
• – „Sine” mai puternic decât „conştientizarea socială”;
• – Sporirea capacităţii de gândire abstractă;
• – Interesele intelectuale sporesc şi devin foarte importante;
• – Pot apărea comportamente de risc ! (experimentare a tutunului, alcoolului, riscuri
fizice).
II. Adolescenţa de mijloc – propriu-zisă (15 - 17 ani)
Dezvoltarea continuă a gândirii abstracte; în condiţii de stres are loc revenirea la gândirea
concretă;
- Relaţiile de tip cauză-efect sunt mai bine înţelese;
- Foarte absorbit de sine;
- Capacitate sporită de stabilire a obiectivelor;
- Interes pentru raţionament moral;
- II. Adolescenţa de mijloc – propriu-zisă (15 - 17 ani)
- – Apar întrebări cu privire la sensul vieţii ;
- – Ţelurile de viaţă, ambiţiile şi rolurile asumate câştigă mai multă importanţă;
- – Creşte capacitatea de stabilire a obiectivelor şi de a le urma;
- – Se extinde capacitatea de planificare;
- – Sporeşte abilitatea de a previziona;
- – Pot apărea comportamente de risc!
III. Adolescenţa târzie (18 - 21 ani)
- Stabilizarea gândirii abstracte;
- Orientarea spre viitor; planificarea şi urmărirea obiectivelor pe termen lung;
- Abilitatea de a rezolva probleme;
- Abilitatea de a amâna recompensele;
- Examinarea experienţelor interioare;
- Sporește interesul pentru viitor;
- Continuu interes pentru raţionamentul moral.
- „Nu mi se pare corect!” - interes crescut pentru corectitudine, datorat abilităţilor de
raţionament.
- Tendinţa de a vedea totul în alb sau negru
- Trebuie să fie încurajaţi să vorbească despre credinţele şi perspectivele lor pentru a-i
ajuta să identifice şi nuanţele de gri în opinii şi discuţii. „Toată lumea mă priveşte” -
 preocuparea intensă pentru înfăţişare, datorată schimbărilor cerebrale care facilitează
focusarea pe gânduri despre şi pe propria înfăţişare.
- Dezvoltarea cognitivă îi face să fie deschiși spre ceilalţi, în loc să fie egoişti.
- Se implică în activităţi cu însemnătate profundă, perspectivă care trebuie sa fie sprijinită
pentru a-i ajuta să se orienteze dinspre sine, spre conştientizarea mai profundă a lumii.
- Adolescenţii supradotaţi
- Sunt diferiţi de adolescenţii tipici din punct de vedere al dezvoltării cognitive ,calității şi
varietatății abilităţilor speciale (talentelor).
- Devin diferiţi prin interesele lor şi prin faptul că par să nu se integreze în grupurile de
covârstnici.
- Se simt diferiţi (în sensul pozitiv sau negativ) şi simt că nu se încadrează în normele
sociale tipice pentru grupul lor de vârstă.
 11. Dezvoltarea socio-emoţională şi autonomia personal în adolescență.
I. Adolescenţa timpurie - pubertatea (10 - 14 ani)
--Experienţele cotidiene sunt trăite la o intensitate emoţională crescută;
– Provocarea autorităţii, a familiei;
– Tendința la singurătate;
– Respingerea lucrurilor din copilărie;
– Jenă faţă de sinele şi corpul altcuiva, griji referitoare la cât de normali sunt;
– Îşi dau seama că părinţii nu sunt perfecţi, sporesc conflictele cu părinţii;
– Sporeşte influenţa grupului de egali/covârstnici;
– Dorinţa de independenţă;
– Tendinţa de a se întoarce la un comportament „copilăros” ,când sunt stresaţi;
– Dispoziţii schimbătoare;
– Testarea regulilor şi a limitelor;
– Sporeşte interesul pentru spaţiul privat;
– Creşte centrarea pe sine;
– Se îmbunătăţeşte abilitatea de a utiliza cuvintele pentru a-şi exprima emoţiile şi
sentimentele;
– Prieteniile apropiate cresc în importanţă;
– Afecţiunea direcţionată către părinţi scade.
II. Adolescenţa de mijloc (15 - 17 ani)
– Experienţele cotidiene sunt trăite la o intensitate emoţională crescută;
– Conflictul cu familia predomină din cauza apariției nevoii de independenţă;
– Tendinţa distanţării faţă de familie, continuă impulsul spre independenţă;
– Continuă acceptarea propriului corp, griji referitoare la a fi normal, sau ca şi ceilalţi;
– Impulsul de a-şi face prieteni şi de a se baza pe ei.
-Popularitatea devine o problemă importantă;
– Apar sentimente de iubire şi pasiune;
– Crește accesibilitatea reţelelor sociale şi se formează noi relaţii.
III. Adolescența târzie (18-21 ani)
- Emanciparea: stil de viaţă specific adultului, autonomie;
– Stabilitate emoţională sporită;
– Creșterea interesului pentru alţii;
– Independenţă şi încredere în sine;
– Relaţiile cu egalii rămân importante;
– Dezvoltarea unor relaţii mai serioase;
– Tradiţiile şi obiceiurile îşi recâştigă importanţa;
– Examinarea experienţelor interne devine mai importantă , exprimată într-un blog sau jurnal;
– Îngrijorarea faţă de ceilalţi.
Dezvoltarea socială şi emoţională se întrepătrund.
Prin raportarea la ceilalţi, adolescenţii dobândesc înţelegerea sinelui.
12 Autoreglarea emoţională şi comportamentală
Abilităţile necesare pentru gestionarea emoţiilor şi relaţiilor:
Conştientizarea sinelui;
 Conştientizarea socială;
Autoreglarea;
Abilitatea de a comunica cu alţii pentru a construi noi relaţii de prietenie.
Abilităţile de autoreglare
se referă la procesele CONŞTIENTE şi AUTOMATE de a controla un răspuns cognitiv,
emoţional, comportamental
1. Autoreglarea cognitivă
abilitatea de a planifica, coordona, monitoriza, controla comportamentele şi de a gândi
în perspectivă.
În adolescenţă, autoreglarea cognitivă este în proces de dezvoltare, fiind relaţionată cu
dezvoltarea creierului.
2.a. Autoreglarea emoţională
Prin abilitatea de a inhiba răspunsuri emoţionale nepotrivite, de a controla şi gestiona
emoţiile în situaţii problematice, şi de a amâna recompensele imediate.
Autoreglarea crescută este relaţionată cu rezultate pozitive: Performanţă şcolară
Adolescentul care reuşeşte să îşi controleze comportamentele impulsive şi emoţiile, va reuşi
să gestioneze situaţiile academice;
2.b. Autoreglarea emoţională
• Angajament crescut faţă de şcoală - cu cât capacitatea de amânare a recompensei şi
controlul impulsurilor este mai ridicat, cu atât adolescentul muncește mai susţinut pentru
scopuri academice;
• Relaţii pozitive cu covârstnicii – adolescentul care gestionează eficient emoţiile şi
comportamentul, va relaţiona mai eficient cu ceilalţi;
Autoreglarea se relaţionează negativ cu comportamente negative : abuzul de substanţe,
violenţa, hărţuirea etc.
13.Dezvoltarea identităţii sexuale, personale, vocaţionale în adolescență.
I. Adolescenţa timpurie – pubertatea (10 - 14 ani)
– „Sunt normal/(ă)?”; ”Sunt ca ceilalți?”
– Visează cu ochii deschişi;
– Ţelurile vocaţionale se schimbă frecvent;
– Începerea dezvoltării propriului sistem de valori;
– Audienţa imaginară;
– Dorinţa intimităţii;
– Exagerarea propriilor probleme: „Nimeni nu înţelege.”;
– Apar sentimentele sexuale şi explorarea sexuală.
– Anxietăţi legate de schimbările sexuale secundare caracteristice;
– Preocupări legate de schimbările fizice şi criticarea aparenţei;
– Persoanele de aceeaşi vârstă, ca standard pentru aspectul normal (compararea sinelui cu
persoanele de aceeaşi vârstă).
II. Adolescenţa de mijloc – adolescența propriu-zisă (15 - 17 ani)
Experienţe diverse pentru definirea identităţii
Comportamente de risc;
Accentuarea demnităţii personale şi a stimei de sine;
Apelarea la fabula personală:
Deoarece adolescenţii cred că sunt în centrul atenţiei ei devin îngâmfaţi. Încep să creadă că sunt
speciali şi unici.
”Nimeni nu poate înţelege” dificultăţile prin care trec ei;
II. Adolescenţa de mijloc – adolescența propriu-zisă (15 - 17 ani)
– Fals sentiment al invulnerabilităţii - contribuie la comportamentele cu risc ridicat pe care le
manifestă. (Știu că anumite activităţi sunt periculoase, dar nu se gândesc că lor li s-ar putea
întâmpla ceva rău.)
– Preocupare mai scăzută legată de schimbările fizice, și creşterea interesului în atractivitatea
personală;
– Activitate fizică excesivă alternată cu letargie.
- Urmăreşte scopuri vocaţionale realiste care presupun training sau angajare (carieră);
- Relaţionează ca un adult cu familia;
- Realizarea propriilor limite şi a propriei moralităţi;
- Stabilirea sistemului etic şi moral de valori;
- Stabilirea identităţii sexuale, activitatea sexuală este mai frecventă.
- De obicei confortabil cu imaginea corpului.
14. Sarcini ale dezvoltării în adolescență – descriere explicativă.
Adolescentul trebuie să realizeze SARCINA MAJORĂ, de a îşi crea o IDENTITATE clară,
stabilă şi de a deveni un ADULT matur, complet şi productiv (Perkins, 2001).
Dezvoltă noi relaţii sociale, în special cu ceilaţi băieţi şi fete din aceaşi generaţie
Relaţii mai mature, bazate pe intimitate, încredere şi respect.
1. Dezvoltarea rolului social de bărbat, respectiv femeie.
În această etapă adolescentul îşi dezvoltă o definiţie proprie despre ceea ce înseamnă a fi
„bărbat” sau „femeie”.
Majoritatea adolescenţilor tind să se conformeze la rolurile de sex (masculin sau feminin),
impuse de contextul cultural.
În cultura europeană, Bărbatul este văzut ca puternic, activ, inteligent, independent, iar Femeia
este caracterizată ca delicată, lipsită de forţă (fizică), afectuoasă, pasivă.
2. Acceptarea modului în care arată (înfăţişarea fizică)
Pubertatea şi viteza schimbărilor fizice care au loc în adolescenţă prezintă variaţii inter-
individuale puternice.
Cât de dificil (sau uşor) îi este adolescentului să facă faţă acestor schimbări depinde şi de măsura
în care el reuşeşte să se încadreze în şabloanele determinate cultural (stereotipuri) bine
definite, ale „corpului perfect”.
3. Câştigarea independenţei emoţionale în relaţie cu părinţii şi a unui nou statut în cadrul
familiei. În cursul dezvoltării, Copiii internalizează valorile şi atitudinile părinţilor.
Adolescentul este pus în situaţia de a redefini toate acestea, dezvoltând treptat sentimentul
încrederii în sine, în propriile valori, judecăţi şi sentimente.
Trecerea este mai lină atunci când părinţii şi adolescentul reuşesc să ajungă la un acord privind
acordarea unui nivel de autonomie acceptat mutual, care se va amplifica treptat.
4. Pregătirea pentru căsătorie şi viaţa de familie
Maturizarea sexuală şi emoţională reprezintă un element de bază pentru realizarea acestei
sarcini de dezvoltare.
Adesea, adolescenţii confundă trăirile de natură sexuală cu intimitatea autentică (de cele mai
multe ori, continuă şi la vârsta adultă!)
5. Pregătirea pentru cariera profesională
Adolescentul este considerat ADULT atunci când devine independent, inclusiv din punct de
vedere financiar!
Rezolvarea aceastei sarcini este în unele cazuri extrem de dificilă, dată fiind interdependenţa
puternică între cariera profesională şi independenţa financiară.
Având în vedere piaţa muncii în continuă schimbare și solicitările tot mai înalte privind nivelul
de educaţie şi competenţele profesionale, uneori independenţa financiară poate fi câstigata la
sfârşitul adolescenţei, dar în multe cazuri ea apare în prima etapă a perioadei adulte.
6. Dezvoltarea simţului etic şi a unui sistem de valori propriu
Dezvoltarea unui sistem de credinţe şi valori, a unei ideologii care să ghideze comportamentul
în diferite contexte şi situaţii, reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării,
cu determinări profunde pentru cursul dezvoltării sale ulterioare.
7. Dorinţa de a dezvolta un comportament social responsabil
Familia reprezintă primul cadru în care COPIII se definesc pe ei şi lumea în care trăiesc.
Definirea unui status şi a rolului social pe care îl ocupă în cadrul comunităţii din care fac parte
reprezintă o realizare importantă pentru ADOLESCENŢI.
Capacitatea de autonomie emoţională, decizională şi comportamentală ,în contextul unei lumi
tot mai largi permite adolescentului să se definească şi să se angajeze în noi roluri sociale.

15. Principalele crize ale dezvoltării în adolescență – descriere explicativă.

A. În PERIOADA COPILĂRIEI, principalele crize ale dezvoltării se construiesc în jurul a
patru conflicte majore:
1.Încredere vs Neîncredere: va determina pentru copil măsura în care lumea va fi privită ca
un loc sigur (sau nu);
2. Autonomie vs Îndoială şi Ruşine: se dezvoltă autonomia şi copilul începe să aibă control
asupra propriei persoane şi asupra lumii;
3. Iniţiativă vs Vină: este un conflict bazat pe activitatea imaginaţiei, dezvoltarea limbajului şi realizarea
de acţiuni pe cont propriu;
4. Acţiune vs Inferioritate: copiii asimilează valorile culturii în care trăiesc, învaţă să
stabilească relaţii interumane şi să îndeplinească sarcini caracteristice; se cristalizează
sentimentul încrederii în sine;
B. Pentru ADOLESCENT, sarcina principală a acestei perioade este să ajungă la dobândirea
unui sentiment al IDENTITĂŢII.
Principalul motor al dezvoltării în această perioadă este lupta între Identitate vs Confuzie:
perioada unei schimbari psihice şi emoţionale mari, individul caută să îşi definească rolul şi
statutul său în societate;
C. La vârsta ADULTĂ, principale crize de dezvoltare se definesc în jurul următoarelor diade:
1. Intimitate vs Izolare (individul se centrează pe realizările din viaţa sa, pe siguranţă şi pe
dezvoltare interumană);
 2. Generativitate vs Stagnare şi absorbţie de sine (intervine grija faţa de sine şi faţă de
ceilalţi);
3. Înţelepciune vs Disperare, conflictul care defineşte stadiul terminal, al batrâneţii.

16.Criza de identitate în adolescență – descriere explicativă

Criza de identitate :Schimbările rapide biologice, psihologice şi sociale şi Faptul că
trebuie să ia decizii majore (ex. alegerea cariei), fac extrem de dificilă atingerea de către
adolescent a unui sentiment plenar al identităţii.
Adolescentul trăieşte aşa numita criză de identitate deoarece nu ştie (bine) cine este
sau încotro se îndreaptă.
Erikson arată că adolescentul tipic gândeşte astfel despre sine:
„NU sunt ceea ce mi-aş dori să fiu, NU sunt ceea ce voi fi, dar nici NU mai sunt
ceea ce am fost”
Presiunile puternice din partea părinţilor şi a altor adulţi pot conduce la sentimente de
dezorientare şi disperare, rezultând înstrăinarea fizică şi mentală de mediile normale.
(Erikson).
În cazuri extreme de confuzie de rol, identitatea adolescentului poate dobândi trăsături
negative: convins că nu poate trăi cu cerinţele impuse de părinţi, adolescentul se răzvrăteşte şi se
comportă într-o manieră inacceptabilă faţă de persoanele care îl ocrotesc.
Ceea ce la prima vedere poate să pară instalarea unei nevroze, este de fapt adesea doar o criză
agravată care se va autodizolva la un moment dat, contribuind la procesul de formare a
identităţii.
Criza de identitate se poate dezvolta în orice moment al adolescenței.
Este aproape esenţial ca adolescentul să treacă printr-o criză de identitate pentru a rezolva
problema identităţii şi a ajunge la formarea unei identităţi adulte stabile. (Erikson)
CONFLICTUL adolescentului, parțial inconştient, are şi dimensiuni conştiente şi sociale,
ceea ce introduce posibilitea unei interacţiuni între social şi psihologic, între istoria
individului şi dezvoltarea sa.
IDENTITATEA este constituită din roluri sau atitudini şi din elemente inconştiente, care se
influeţează reciproc, în permanenţă.
Conform teoriei lui Erikson, DIFUZIA IDENTITĂŢII sau sentimentul nesiguranţei trăit de majoritatea
adolescenţilor,
Are patru componente majore:
1.Intimitatea: adolescentul are o neîncredere în alţii deoarece aceasta poate însemna o pierdere a
identităţii.
2.Difuzia timpului: constă într-o asumată neîncredere privind posibilitatea ca timpul să aducă schimbări
ale situaţiei, iar pe de altă parte teama că s-ar putea întâmpla ceva care să schimbe actuala stare de
lucruri
3.Difuzia efortului personal:inabilitatea de a se concentra, sau efortul enorm direcţionat înspre o
singură activitate.
4.Identitatea negativă: atitudine ostilă, de dispreţ şi snobismfaţă de rolul considerat ca
potrivit şi dezirabil în familie sau în comunitatea aflată în imediata apropiere.
17.Dezvoltarea socială în adolescență – descriere explicativă
I. GRUPUL DE EGALI
Interacţiunea cu adolescenții covarstnici contribuie semnificativ la formarea imaginii de sine,
facilitând,stabilirea şi perfecţionarea relaţiilor interpersonale, deprinderile de comunicare şi
trăirea sentimentului de prietenie.
Acestea oferă cadrul necesar pentru experimentarea intimităţii, şi a diferitelor roluri sociale,
oferind adolescentului posibilitatea de a se „oglindi” în ceilalţi pentru a-şi forma propria
identitate.
II. ŞCOALA
Profesorii,Disciplinele de învăţământ, Colegii de clasă, Sistemul de reguli şi valori specifice
contribuie la integrarea adolescentului în complexul angrenaj social,înlesnind procesul formării
şi funcţionării grupurilor de covârstnici, stimulând confruntarea cu status-urile profesionale
adulte
III. FAMILIA
Relaţiile adolescent - părinţi se modifică.
Schimbarea centrului lumii sociale a adolescentului − de la familie  la grupul de
prieteni şi covârstnici.
Importanţa familiei nu se diminuează.
- Relaţiile familiale strânse, - Legăturile afective,
- Apropierea emoţională de membrii familiei, reprezintă un important factor de protecţie
faţă de comportamentele cu potenţial înalt de risc specifice vârstei (fumatul, consumul de alcool
şi droguri, iniţierea prematură a vieţii sexuale etc.).
IV. COMUNITATEA
Caracteristicile comunităţii au impact major asupra dezvoltării sociale.
Trăsăturile caracteristice ale comunităților:
- statusul socioeconomic al vecinătăţii (ex. tipul de cartier în care trăieşte),
- existenţa reţelelor de suport pentru familiile cu status socioeconomic scăzut,
- tipul şi statutul şcolilor,
- organizaţiile religioase din comunitate,
- mass media,
- tipurile de oameni din comunitate şi caracteristicile lor comportamentale
(ex. delicvenţa)
18. Familia și criza de autoritate în adolescență – descriere explicativă.
Familia îşi menţine rolul de cadru primar care asigură :
- siguranţa materială şi afectivă
- transmiterea sistemului de valori şi mentalităţi.
Incapacitatea părinţilor de a găsi echilibrul între atitudinea hiperautoritară şi cea
hiperprotectoare faţă de copiii lor, acum adolescenţi, îi determină pe aceştia să considere
societatea adultă ca fiind:
-ambivalentă, - contradictorie, -inadecvată,
- injustă, - ipocrită.
Conflictele părinţi-copii
Este vârsta contestaţiei şi a conflictelor în relaţiile cu adulţii.
1.Conflicte de idei, 2.Conflicte affective 3. Conflictele de autoritate.
Totuși, adolescentul nu doreşte să rupă relaţia cu adultul, ci să stabilească un contact
„adevărat”, „autentic” cu el.
De fapt, încearcă să stabilească relaţii de egalitate
1. Conflictele de idei
Adolescentul este foarte sensibil fată de respingerea şi judecata adultului, care îi critică modul
de comportare.
Recunoaşterea „experienţei” adultului şi lipsa de încredere în sine îl determină pe adolescent
să ia ca punct de referinţă modelul oferit de adult.
Buna înţelegere cu părinţii îi pare ca un semn al dependenţei şi inferiorităţii sale.
El„încearcă” rezistenţa adultului, afirmându-şi opinia asupra unor detalii aparent banale
(bunele maniere, vestimentaţia, aranjarea părului), încearcă să îşi impună preferinţele şi
gustul, acestea fiind importante pentru el ca să nu treacă neobservat.
Este nonconformist, „luptă” împotriva adulţilor, deoarece nu vrea ca prietenii să îl acuze de
conformism.
2. Conflictele afective şi alegerea sexuală
Reactivarea problemelor oedipiene, mai mult sau mai puţin rezolvate în copilărie, pune
adolescentul în faţa problemei alegerii sexuale.
REFUZUL PĂRINŢILOR DE A ACCEPTA ALEGEREA ADOLESCENTULUI poate conduce
la comportamente diferite: a. Supunerea în faţa dorinţei adulţilor şi renunţarea la o alegere
heterosexuală, timiditate şi inhibiţie fată de sexul opus.
b. Ruptura cu familia: căsătoriile timpurii ale tinerilor care evadează dintr-un mediu familial
apăsător, angoasant.
c. Alegerea unui partener după imaginea părinţilor: băiatul îşi alege o soţie maternă în faţa
căreia renunţă la responsabilităţile sale, fiica se îndrăgosteşte de un seducător de vârsta tatălui.

3. Criza de autoritate
Tânărul caută să se afirme, cere să (re)stabilească anumite drepturi. în cadrul familiei,
conflictele de autoritate iau de cele mai multe ori o formă banală:
„La ce vârstă ai voie să ieşi cu prietenii, să te dai cu ruj, să fumezi prima ţigară?”,
„La ce oră ai voie să te întorci seara acasă?”.
Dacă adolescentului i se stabileşte o anumită limită, el va fi tentat să o depăşească. Pe de altă
parte, părintele va face în aşa fel încât regulile impuse să fie respectate.

19 Adultul tânăr – definiție, etape și generalități

TINEREŢEA este perioada de evidentă perfecţionare senzorial-perceptivă şi de socializare. 25-
45 ani*
În sfera gândirii, se eficientizează operativitatea impregnată de specificul profesional.

Generalități. TINEREȚEA este, după WHITE (1975), una dintre cele mai importante perioade
a vârstei adulte, datorită multiplelor structuri ce se solidifică acum;
El identifică 4 direcții de dezvoltare caracteristice:
- stabilirea identității eului
 - independența relațiilor personale
- creşterea intereselor
- umanizarea valorilor
Este perioada celor mai importante DECIZII şi PRIORITĂŢI, odată cu emanciparea
faţă de părinţi
Fiecare dintre ele măsoară calitatea dezvoltării, privitor la sănătate, viaţa emoţională şi
profesională.
Timpul pare prea scurt pentru câte ar dori să facă şi câte ar trebui să facă.
Perioada TINEREŢII se împarte 3 etape:
1)25-28 ani ( adaptare, stagiatură în viaţa de adult);
2) 28-32 ani (inserție socială, ca profesionist şi ca familist);
3) 32-45 ani ( relativă stabilzare a conduitelor, aspiraţiilor şi valorilor).

Perioada de vârf a dezvoltării şi puterii de punere în valoare a potenţialului fizic şi psihic.

Perioadă de maturizare a vieţii biologice, psihologice, de evoluţie şi armonizare a identităţii
sociale, profesionale, familiale, de dobândire a unui anume statut şi rol care vor marca evoluţia
personalităţii.
După S. Freud, maturizarea reuşită a tânărului depinde de 2 factori: iubirea şi munca.
Primul, iubirea, se împlineşte prin alegerea partenerului, prin constituirea vieţii familiale
iar al doilea este susţinut de dobândirea statutului profesional.
PERIOADA ADULTĂ se împarte în trei etape (”decade”):
1) 35-45 ani - ADULTUL TÂNĂR
2) 45-55 ani – ETAPA ADULTĂ PROPRIU-ZISĂ
3) 55-65 ani – ETAPA ADULTĂ PRELUNGITĂ

1. 35-45 ani este vârsta adultului tânăr care are următoarele caracteristici:
- stabilitate,
- Inserție profesională intensă,
- activitate cumulativă, activă creatoare.
Statusurile şi rolurile încep să fie mai încărcate de responsabilități.
Creşte conținutul subidentității de părinte deoarece copiii încep să frecventeze şcoala.
2. 45-55 ani este etapa adultă propriu-zisă în care:
- continuă dezvoltarea planurilor profesionale şi sociale,
- are loc diminuarea subidentităților de soț şi părinte.
Evoluția feminină este relativ mai tensionată şi încărcată de indispoziții şi anxietăți cu
substrat biologic şi hormonal (menopauza).
3. 55-65 ani corespunde etapei adulte prelungite caracterizată prin:
- diminuarea forțelor fizice,
- perioadă critică pentru femei deoarece fragilizarea lor fizică este mai evidentă,
- este momentul diminuării celor 4 subidentități într-un mod variat şi inegal.
Are loc denuclearizarea familiei şi diminuarea/anularea subidentității profesionale
(momentul retragerii din viața profesională).
 Rămâne activă subidentitatea maritală şi cea social-culturală şi are loc tranziția către
vârstele de regresie.

20.Dezvoltarea fizică și sănătatea adultului tânăr – descriere explicativă

În ultimii 30 de ani, înălţimea medie a tinerilor adulţi este mai mare în comparaţie cu
generaţia anterioară, datorită alimentaţiei mult mai complexe şi complete si sportului.
SISTEMUL OSOS se află într-o fază de maximă dezvoltare, „fază de platou”.
După 45 ani se constată primele semne ale scăderii în înălţime datorită tasării spaţiilor inter-
vertebrale şi apariţiei osteoporozei (mai frecventă la femei).
SISTEMUL MUSCULAR se dezvoltă până în jur de 30 ani.
După această vârstă are o evoluţie descendentă foarte lentă, până la 60 de ani pierzându-se
aproximativ 10% din masa musculară.
Procesul este evident la nivelul musculaturii membrelor şi a spatelui, semnalat prin dureri
musculare şi anchiloză.
Ritmul acestui proces poate fi incetinit prin practicarea susţinută a oricărui sport, înot,
gimnastică, etc.
SENSIBILITATEA VIZUALĂ se dezvoltă până la 20 – 21 ani, după care urmează o
evoluţie descendentă.
SENSIBILITATEA AUDITIVĂ, OLFACTIVĂ, GUSTATIVĂ ŞI TACTILĂ sunt stabile
la această vârstă, procesul involutiv debutează după 40 ani.
Sănătatea fizică asigură puterea de muncă.
Capacităţile vor intra în declin pe rând, în următoarele decenii de viaţă.( forţa musculară după 30
de ani, acuitatea vizuală şi auditivă după 40, etc.).
90% dintre adulţii tineri sunt considerați sănătoşi.
Starea de sănătate se menţine prin respectarea câtorva reguli:
luarea micului dejun, mese regulate (nu gustări improvizate), apetit moderat, exerciţii fizice
moderate, somn de 7-8 ore pe noapte, evitarea fumatului, consum moderat sau deloc de alcool.
Stresul este principalul adversar al sănătăţii - la această perioadă de vârstă stresul are cele
mai diverse surse : în conflictele din relaţiile interpersonale, în competiţia permanentă din
activitate, în programul de studii, în nivelul economic scăzut.
Stresul nu afectează sănătatea tuturor în aceeaşi măsură.
Între 20-40 ani se constată cele mai puţine îmbolnăviri.
• Femeile sunt mai interesate de sănătatea lor şi merg mai frecvent la medic din cel puţin
două motive, moral şi estetic.
Cele mai frecvente îmbolnăviri au o cauză socială. Satisfacerea trebuinţelor specifice vârstei
(integrare şi afirmare socială) implică unele comportamente care pot conduce la un nivel
crescut de stres.
Orice situaţie poate fi un factor stresor, în funcție de modalitatea în care persoana interpretează
sau resimte situaţia respectivă.
Asistarea la conflicte familiale în perioada copilăriei şi conflictele cu autoritatea parentală au
o importanţă deosebită în dezvoltarea persoanei.
21. Dezvoltarea cognitivă a adultului tânăr – descriere explicativă.
 Din punct de vedere cognitiv această vârstă se caracterizează prin gândire flexibilă,
capacitate de a învăţa din experienţă, memorie în stare bună.

INTELIGENŢA ACADEMICĂ implică procese mintale care permit formarea

conceptelor şi dezvoltarea de raţionamente abstracte.
Acest tip de inteligenţă este dependentă de nivelul de educaţie şi cultură şi se evaluează
cu probe tip Raven, WISC, ş.a..
INTELIGENŢA EXPERIENŢIALĂ (sau socială) se bazează pe informaţii obţinute în
afara procesului educaţional, este mai puţin asociată cu procesul de invăţare academică şi
asigură abilităţile necesare minimizării factorilor stresori.
Acest tip de inteligenţă este dependentă de experienţa de viaţă a fiecărei persoane, gradul
de cultură şi informaţie obţinut prin practică.
Ea se evaluează cu probe de vocabular, de informaţie generală şi prin inventare de
evaluare a capacităţii de a face faţă stresului („coping”)
Schaie (1978) descrie un model al dezvoltării intelectuale cu cinci stadii. Conform acestui
model, în această perioadă are loc o trecere de la:
- achiziţia de abilităţi cognitive specifice copilăriei şi adolescenţei la
- utilizarea acestora în scopul inserţiei sociale adaptate.
1. Stadiul de achiziţie (0 - 19 ani) se caracterizează prin interiorizarea de informaţii şi
abilităţi; Permite adaptarea corectă la cerinţele sociale;
2. Stadiul de realizare (20 - 25 ani) se caracterizează prin independenţă. Presupune
utilizarea şi aplicarea informaţiilor şi abilităţilor achiziţionate anterior pentru satisfacerea
trebuinţelor specifice vârstei, integrare şi afirmare socială şi profesională;
3. Stadiul asumării responsabilităţii familiale (25 - 30 ani) presupune asumarea
responsabilităţii pentru sine şi pentru ceilalţi, formarea unui cuplu;
4. Stadiul integrării sociale (30 - 40 ani) are la bază trebuinţa de a fi implicat într-un
număr cât mai mare de relaţii profesionale, ceea ce presupune asumarea de
responsabilităţi socio-profesionale în plus faţă de cele familiale;
5. Stadiul reintegrativ (40 - 50 ani) este condiţionat de depăşirea etapelor anterioare,
care asigură o structurare specifică a atitudinilor şi intereselor şi se asociază cu aşa-
numita “criză a maturităţii“.
Selecţia şi focalizarea scopurilor şi, implicit, a responsabilităţilor, pe domenii care sunt
verificate a fi nu numai interesante, dar şi cu grad ridicat de performanţă şi satisfacţie
pentru individ.
Capacitatea de cunoaştere progresează prin împletirea maturizării cu experienţele de
viaţă. La adultul tânăr experienţele de viaţă sunt foarte variate. Tot ce achiziţionează are
ca scop creşterea competenţei, de aceea este destul de selectiv, pentru ca ceea ce învaţă să
fie adecvat scopurilor pe care şi le-a propus.
Gândirea este flexibilă, deschisă, adaptativă, o gândire "postformală" performantă,
bazată pe subiectivitate şi intuiţie, pe logică şi operaţii formale.
Capacitatea de cunoaştere este pilonul adaptării la realitate.
Adultul tânăr devine expert în activitatea sa.
 22. Întemeierea familiei și parentalitatea la adultul tânăr.

Căsătoria este în înţelesul ei clasic, o relaţie substanţială care nu poate fi explicată în

termeni simpli.
În cadrul marital se dezvoltă atât ataşamentul, prietenia, cât şi iubirea fizică, sexuală,
cu deosebirea că, faţă de perioada anterioară sunt calitativ diferite, implicând factorul de
decizie.
Partenerul este abordat pe de o parte ca stimul, iar pe de altă parte ca rol, cu plusurile şi
minusurile alternând suportabil pe diferite secvenţe de viaţă.
PREMARITAL se pot distinge mai mulţi timpi (stadii), a căror durată variază în funcţie
de vârsta, educaţia, tradiţiile, cultura partenerilor:
- Stadiul curtării - partenerul este un stimul foarte important, atractiv, dezvoltând dorinţe
şi impulsuri (cele sexuale nu sunt neglijabile) pe lângă atractivitatea reprezentată de
reputaţia, aspiraţiile, realizările sale, şi desigur aspectul exterior.
- Stadiul comparării valorilor - se pun în contrast propriile valori, interese, nevoi,
preferinţe cu cele ale partenerului.
Fiecare judecă preliminar compatibilitatea celuilalt pentru o relaţie de durată şi apreciază
dacă va putea convieţui cu valorile celuilalt.
Este faza în care îndrăgostiţii discută la nesfârşit despre trecutul, prezentul şi uneori
viitorul fiecăruia, pentru a se cunoaşte sperând să se iubească tot mai mult.
- Stadiul de rol - fiecare din cei doi încearcă să anticipeze în detaliu cum i-ar sta căsătorit
cu celălalt.
Explorarea este adesea concretă, pentru a anticipa satisfacţiile sau nepotrivirile posibile.
Este o sarcină cognitivă complicată pentru că presupune multe abstractizări, dintre care
cea mai importantă este că celălalt se va schimba în viitor în mod destul de imprevizibil.
Din această cauză, mulţi tineri nu sunt capabili să decidă corect raportat la mariaj, pentru
că nu au dezvoltate abilităţile logice formale pentru a anticipa corect rolurile viitoare.
 PRENALITATE
COPILUL este cea mai preţioasă investiţie a unei familii.
FEMEILE consideră maternitatea o perioadă minunată . Doar puţine nu-i găsesc un sens pozitiv
şi se cred frustrate ca mame sau amînă aducerea pe lume a unui copil până când se vor simţi
"pregătite". Uneori este nevoie de al doilea sau al treilea copil, pentru ca femeia să se dezvolte ca
mamă.
Cuplurile infertile se transformă psihologic, iar adoptarea târzie a unui copil nu este
recomandabilă din cauza acestor modificări mai ales pe plan emoţional.
TAŢII, deşi doresc să se implice în viaţa copiilor şi în mod normal au această responsabilitate,
sunt mai puţin amatori sau disponibili să o facă la modul concret.În consecinţă mamele devin
adesea supraîncărcate şi stresate.
Mamele depresive sunt mai puţin active, manifestând o disponibilitate emoţională mai redusă,
precum şi o sincronizare deficitară în relaţiile cu copiii lor .
Aparent creşterea copilului este condiţionată de nivelul " înalt" de trai.
În realitate copiii au nevoie pe lăngă un minim de condiţii materiale, doar de dragoste şi de
prezenţa de spirit a părinţilor în situaţiile de rezolvare a problemelor conflictuale.
Uneori îngrijirea copilului necesită sfaturi psihologice avizate, pentru pregătirea părinţilor sau
pentru corectarea greşelilor educative.
Fiecare stil educativ reprezintă pe de o parte personalitatea părintelui, iar pe de alta parte
experienţa şi cunoştinţele de viaţă.
Rolul de părinte trebuie mereu redefinit odată cu creşterea copiilor, pentru a veni în întâmpinarea
nevoilor lor de adolescenţi sau adulţi tineri.
Un divorţ sau o recăsătorie la această vârstă are serioase implicaţii emoţionale pentru toate
generaţiile care convieţuiesc sub acelaşi acoperiş.
În cazul existenţei în familie a unui copil bolnav cronic sau cu un handicap, funcţionarea
familiei va fi Influenţată de următoarele variabile:
• Vârsta copilului, sexul, locul lui în fratrie
• Modelul comportamental premorbid al copilului
• Capacitatea intelectuală a copilului
• Mărimea familiei
• Relaţia părinte- copil
• Starea sănătăţii maritale
• Tipul de îngrijire medicală şi psihosocială necesare pentru copil
• Experienţa anterioară a familiei cu boala
• Orientarea religioasă a familiei
• Resursele financiare ale familiei
• Modelele de comunicare din familie
• Modelul relaţiei dintre generaţii din familie
• Suportul asigurat de familia extinsă şi de comunitate
• Experienţe traumatice anterioare din familie
• Nivelul de coeziune/ haos din familie
STILURI PRENATALE
 Stilul dictatorial - se manifestă un control exagerat, cu căldură redusă, cu cerințe mari din
partea părinților și cu afectivitate redusă.
• Stilul autoritar - cumulează cei doi factori, căldura și controlul, iar față de
copii se manifestă cerințe înalte în paralel cu o atenție afectivă crescută, ceea
ce duce la dezvoltarea independenței și responsabilității.
În aceste condiții copiii:
- vor dobândi o mai mare competență socială
- o mai bună adaptare
- o autoapreciere realistă.
• Stilul neglijent - se cumulează cei doi factori, dar pe negativ, în sensul că se
manifestă puțină căldură și control redus, iar educația prezintă valențe
scăzute, ca urmare a dezinteresului părinților.
În aceste condiții copiii:
- pot avea o evoluție spre intoleranță și pasivitate,
- slab control emoțional
- motivație scăzută,
- lipsa de toleranță la frustrare.
Stilul permisiv - căldura este accentuată iar controlul foarte scăzut sau
neresimțit de copil.
- În aceste condiții copiii:
- evoluează spre o personalitate în care domină o toleranță excesivă,
- cu dependență de părinți sau de persoanele adulte,
- nu își asumă responsabilități,
- manifestă comportamente fluctuante și labile, frecvent agresiv-impulsive,
- fac abstracție de opinia celor din jur.
 23 Personalitate și integrare socială la adultul tânăr.
1.Modelul crizelor normative este structurat în baza teoriei dezvoltării şi susţine că aceasta se
realizează respectând un pattern antestabilit care presupune o serie de crize
Depăşirea fiecărei crize asigură dezvoltarea comportamentelor adaptate vârstei cronologice.
Dacă o astfel de criză nu este depăşită, dezvoltarea psihică este stagnată. Explicarea dezvoltării
umane, conform acestei teorii, acordă o mică importanţă factorilor de mediu.
Specifică acestei perioade este criza generată de două tendinţe contrare: intimitate versus
izolare.
INTIMITATEA presupune capacitatea de a susţine o relaţie care cere „sacrificiu” şi compromis.
Posibilitatea de a accepta compromisurile este condiţionată de structurarea identităţii, de
existenţa unui sentiment de independenţă şi siguranţă, generate de o identitate matură care
permite adultului să relaţioneze (să „fuzioneze”) cu alţii.
Cei care depăşesc această criză, pot să accepte o relaţie intimă foarte apropiată, să accepte
pierderea unei relaţii, au sentimentul sacrificiului şi al compromisului.
IZOLAREA este tendinţa opusă intimităţii şi presupune lipsa capacităţii de a susţine o relaţie
care obligă la compromisuri.
Persoanele care se angajează cu frică într-o relaţie, care nu se pot dărui cu încredere se simt
izolaţi şi sunt orientaţi către sine.
Teoria lui Erikson:
a. Teoria discută intimitatea în cadrul cuplurilor heterosexuale şi nu poate explica evoluţia
cuplurilor homosexuale şi nici a cuplurilor fără copii;
b. Conform acestei teorii identitatea, sau personalitatea, este definitivată până în
adolescenţă, ceea ce nu este real. În mod obişnuit procesul de definitivare a identităţii se
continuă la vârsta adultă, fără ca această evoluţie să însemne anormalitate;
c. Teoria ignoră rolul profesiei în formarea identităţii tânărului adult;
d. Este centrată pe dezvoltarea personalităţii masculine, prin extensie se poate aplica şi
personalităţii feminine. Dar diferenţele de gender nu sunt neglijabile începând cu
perioada adolescenţei.
II. Modelul experienţial al personalităţii depăşeşte blocajul asocierii, sau dependenţei
evoluţiei şi maturizării cu/de vârsta cronologică, considerând experienţa, evenimentele
sociale ca factor de maturizare (Danish & D’Angelli, 1980).
Structurarea personalităţii este influenţată de evenimentele de context în care este implicată
persoana.
Stilul de viaţă depinde şi de prezenţa fizică şi de imaginea despre prezenţa fizică.
Evenimentele care marchează evoluţia unei persoane se pot clasifica în două categorii, normative şi
non-normative.
Evenimentele sau situaţiile normative sunt evenimente de tipul căsătorie, naşterea şi creşterea
copiilor, pensionarea, etc.
Evenimentele non-normative se referă la situaţii de tipul accidentelor, promovărilor, şomajului,
câştigurile la loto, emigrările, etc.
Clasificarea evenimentelor în funcţie de gradul lor de generalitate:
Evenimentele individuale sunt cele care sunt trăite sau implică o persoană sau o familie, spre
exemplu sarcina, promovarea familială.
 Evenimentele culturale marchează evoluţia comunităţii, spre exemplu regresia economică,
războiul, foametea, molimele. (Zani &Palmonari, 2003).
PERSONALITATEA tânărului este constituită din patru subsisteme:
1.Subsistemul operațional din care rezultă acordul dintre realitate și cerințele acesteia cu
înglobarea regulilor de viață, de conduită și *trăirile interne.
Prin intermediul acestui subsistem se optimizează interrelațiile cu lumea inconjurătoare, cu
implicarea potențelor energetice și de recepție de care dispune fiecare subiect.
În acelați timp, subsistemul operational facilitează intervenția celorlalte subsisteme ce duc la
acumulari de informații, cunoștințe, experiențe și organizarea conduitelor pe toate direcțiile.
2. Subsistemul emoțional, al trebuințelor biologice, psihologice si social-culturale, care
faciliteaza instalarea de reactii de acceptare sau de sanctionare a trairilor interioare si a efectelor
din planul comportamental.
3. Subsistemul structurilor sinelui care cuprinde perceperea, reprezentarea idealului de sine
(material, cultural, social) si nevoia de afirmare de sine legata nemijlocit de dobandirea de
statute si roluri.
4. Subsistemul valorilor care se bazeaza pe cunoasterea si intelegerea regulilor si a idealului de
viata.
- face posibila afirmarea functiei de filtrare si simbolizare a informatiei, de raportare a
conduitelor la acceptorii morali, logici si ai constiintei:
-protejeaza sinele si creeaza cadrul de extindere a idealului de sine si a sinelui social,prin
valorificarea experientei personale si a elaborarii unor forme superioare de adaptare .
24. Motivația adultului tânăr – descriere explicativă
Motivația este un concept fundamental în psihologie și în genere în științele despre om,
exprimând faptul că
- La baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe,
afecte, interese, intenții, idealuri, care susțin înfăptuirea anumitor acțiuni, fapte, atitudini
Dominată de trebuinţele de autorealizare şi autoformare, activată de interesele cognitive,
interesele profesionale,care se amplifică şi se consolidează, mai ales dacă tânărul trăieşte
satisfacţia concordanţei dintre proiecte, preferinţe şi preocupări la locul de muncă.
Sursele de motivaţie profesională: promovări, burse, perfecţionări, titluri onorifice.
Vocaţia, odată descoperită, este un instrument, factor motivaţional.
Motivația familială vizează: cooperarea, comunicarea, starea de sănătate, de confort și apar
unele interese pragmatice (locuinţă, mobilier, maşină).
Interesele ştiinţifice, culturale constituie, de asemenea, motivații,în funcţie de statutul
profesional, aspiraţii, competenţă, resurse.
Cele mai multe sunt satisfacute prin reţeaua informală şi cu efort individual.
Interesele pot fi stimulate de modificările care intervin în universul profesional:
-rapiditatea perimării unor cunoştinţe şi a apariţiei unor noi informaţii, domenii;
- dispariţia unor profesii şi apariţia altora;
- necesitatea dobândirii unor noi abilităţi.
Identitatea de sine în sfera ocupaţională se dobândește prin integrarea în profesie, când îşi
probează capacităţile, resursele, dobândeşte competenţă;
Identitatea maritală se cristalizează, se stabilizează rolurile maritale;
Identitatea socio-culturală prin adoptarea normelor sociale, prin integrări extraprofesionale,
prin roluri în conducerea unor organizaţii sociale, politice.

25. Dezvoltarea fizică și sănătatea la adultul matur – descriere explicativă

După 40 de ani schimbările biologice sunt lente şi graduale astfel încât aparent nu exista
diferenţe față de vârsta anterioară.
Totuși, sensibilitatea vizuală este în declin, apar primele modificări evidente la nivelul acuităţii
vizuale.
Sensibilitatea acustică se diminuează gradual; după 55 de ani, bărbaţii au dificultăţi mai mari de
percepere a sunetelor, comparativ cu femeile.
Involuţia senzaţiilor gustative începe la aproximativ 50 de ani şi afectează în special
capacitatea de a distinge nuanţe.
Sensibilitatea olfactivă este stabilă în această perioadă (Troll, 1982).
Din punct de vedere psihomotor se constată că deprinderile şi reflexele formate la vârstele
anterioare se află într-un declin gradual, care este compensat prin experienţă, conştiinciozitate şi
atenţie astfel încât performanţele profesionale rămân relativ constante (Belbin & Belbin, 1966).
Aceste modificări la nivelul senzorialităţii şi al psihomotricităţii pot afecta imaginea de sine şi
implicit relaţiile interpersonale.
SANATATE.Majoritatea problemelor de sănătate care apar la această vârstă sunt rezultatul
direct al procesului de îmbătrânire dar este ştiut că stilul de viaţă poate influenţa momentul
apariţiei ca şi gravitatea acestora.
Cele mai comune boli cronice ale persoanelor aflate la vârsta mijlocie sunt astmul, bronşita,
diabetul, artrita şi reumatismul, probleme de vedere şi auz, ca şi boli ale sistemului
cardiovascular, respirator, digestiv şi genito-urinar.
FEMEILE au mai multe informaţii despre sănătate, consideră că sunt predispuse la îmbolnăviri
ca urmare sunt mai atente şi reacţionează mai repede pentru prevenirea acestora.
Sunt de asemenea mai apte să îşi exprime temerile cu privire la sănătatea lor şi merg mai des la
medic.
Menopauza este modificarea fiziologică normală şi semnificativă a acestei vârste pentru orice
femeie.
Vârsta medie la care se instalează menopauza este de 50 de ani, dar o serie de transformări
fiziologice au loc înainte şi după oprirea ciclului menstrual, transformări care sunt cunoscute sub
numele de climacteriu.
Schimbările de ordin biologic la BĂRBAŢII de vârsta mijlocie (perioada de climacteriu)
privesc ritmul activităţii sexuale şi mai puţin capacitatea de reproducere. (Beard , 1975).
Doar 5% din bărbaţii aflaţi la vârsta mijlocie suferă de simptome asociate disfuncţiilor sexuale,
dar mult mai mulţi descriu simptome de tip depresiv.
Deoarece nu există o relaţie între nivelul de hormoni secretaţi şi schimbările de dispoziţie, este
probabil ca cele mai multe evoluţii depresive ale bărbaţilor de această vârstă să fie efectul unei
reprezentări negative (asocierea falsa a ritmului mai puţin intens a activităţii sexuale cu
impotenţa) asupra propriei sexualităţi cu o origine culturală şi nu una fiziologică.
ASPECTELE FIZICE ŞI DE SĂNĂTATE marchează începutul perioadei de declin general.
După 40 de ani carcteristicile declinului sunt sesizabile, apar treptat şi diferit la femei şi la
bărbaţi.
Abilităţile senzoriale scad, dar sunt suplinite de experienţele anterioare.
Acuitatea vizuală scade şi este nevoie de ochelari.
La ambele sexe stările de disconfort sunt accentuate de anumite evenimente de viaţă,
îngrijorări, nelinişti existenţiale, "aşezarea" copiilor, moartea părinţilor, etc.
26 . Dezvoltarea cognitivă a adultului matur – descriere explciativă.

Testele standard de inteligenţă demonstrează că performanţa crește, unele abilităţi atingând

nivelul maxim, în momente diferite de timp.
Abilităţile verbale ating un nivel de performanţă crescut.
Deşi adultului matur îi este necesar un timp uşor mai îndelungat pentru a îndeplini o serie de
sarcini şi poate să nu fie dispus să rezolve probleme noi, aceste dificultăţi se pot compensa prin
experienţă şi conştiinciozitate.
Trăsătura principală a gândirii adulţilor pare să fie centrarea pe concret-practic-eficient, ceea
ce permite co-existenţa contradicţiilor şi orientarea pe un unic obiectiv.
Gândirea în termeni de “şir infinit de posibilităţi” pare să nu mai fie adaptivă la această vârstă, ea
este orientata pe/asupra rezolvării de probleme reale, in timp scurt.
Capacitatea cognitivă se bazează pe calitatea de integrare a gîndirii.
Abilităţile verbale sunt remarcabile.
Interpretarea informaţiei se bazează pe filtrul experienţei personale, deci are implicaţii
emoţionale şi sociale.
Calităţile de "expert", creativitatea se păstrează.
Uneori societatea beneficiază de pe urma înţelepciunii vârstnicilor.
Unii adulţi se menţin în "formă", continuînd să frecventeze diferite cursuri pentru a învăţa,
pentru a-şi menţine mintea flexibilă..
Această vârstă nu este una de deteriorare intelectuală, ci una de reorientare.
Educaţia permanentă (sau educaţia adulţilor) este o necesitate, nu o opţiune.
Atinge culmea carierei ( ca experienţă, influenţă, câştig material) sau descoperă noi "vocaţii" şi
schimbă tipul de activitate.
Stresul profesional poate fi un motiv de schimbare a muncii.
Sunt percepuţi ca factori stresanţi: lipsa perspectivei de a promova, salariul mic, munca
monotonă, neînţelegerile cu şeful, etc.
Cel mai stresant aspect este pierderea locului de muncă, mai ales când suportul financiar al
familiei este legat de şomer.

27 . Viaţa socială a adultului matur – descriere explicativă.

Este îmbogăţită de responsabilităţi, de evenimentele membrilor de familie: examene, carieră,

angajare, căsătoria copiilor ("golirea cuibului"), boala, moartea rudelor sau a părinţilor.
Motivaţiile, deciziile adultului sunt precise, ierarhizate, argumentate.
Familia şi munca sunt axele dominante ale existenţei.
Modificările de sănătate sau spirituale personale afectează relaţiile sociale, crează conflicte între
generaţii şi amintesc mereu de sensul propriei vieţi al cărei bilanţ final se apropie.
Recompensele insuficiente în domeniile majore ale vieţii vor genera distimie, aceasta fiind un
prim simptom al depresiei.
Diminuarea stimei de sine şi lipsa de speranţă sunt consecinţe ale acestei stări de disconfort.
În primul rând, mediul poate determina o pierdere a recompenselor, sau poate fi inadecvat în
oferirea de recompense suficiente pentru a menţine o funcţionare normală.
De exemplu, pierderea unei slujbe poate reprezenta pierderea unei asemenea surse de
recompensare, iar şomajul cronic o frustrare şi mai gravă.
În al doilea rând, unii adulţi frustraţi devin conştienţi că le lipsesc abilităţile necesare pentru a
obţine recompense într-un mediu unde acestea există în mod virtual.
De exemplu, lipsa abilităţilor de comunicare interpersonală poate opri o persoană de la
dezvoltarea unor relaţii sociale necesare pentru o bună inserţie şi adaptare socială.
În al treilea rând, în ciuda recompenselor disponibile adultul, din diferite motive, poate pierde
capacitatea de a se bucura de utilizarea acestora.
Cauza pentru care se întâmplă cel mai adesea acest lucru este anxietatea.
Persoana care se confruntă cu anxietate socială nu poate profita de recompense, chiar dacă
acestea sunt oferite de mediul social amiabil. Conflictele pot ajunge la stări de criză, consum de
alcol, droguri sau tentative de sinucidere.
Se poate observa impactul pe care îl au tulburările emoţionale ale adulţilor părinţi asupra
stilului de viaţă al familiei în general şi al copilului în special.

28. Personalitatea adultului matur – descriere explicativă.

GENERATIVITATE VS. STAGNARE
Generativitatea se manifestă în diferite moduri:
- biologic şi parental (exprimată în naşterea şi îngrijirea copiilor);
- în muncă (relevată de transmiterea deprinderilor asimilate şi altor indivizi);
- culturală (dorinţa şi preocuparea de a crea, conserva şi transmite valori culturale).
Generativitatea este, în primul rând, grija de a stabili şi îndruma urmatoarea generaţie.
Conceptul de generativitate este menit sa admita sinonime mai populare precum productivitate
si creativitate, care totusi, nu il pot inlocui.
Generativitatea este un stadiu esenţial in dezvoltarea psihosexuala, cât si cea psihosociala.
Daca aceasta criza nu este depasita se regreseaza la un stadiu obsesiv de pseudo-intimitate,
asociat cu un sentiment de stagnare si sărăcire personala.
Indivizii încep sa se complacă atunci ca si când ar fi proprii lor copii unici (sau ai celuilalt).
Faptul de a avea sau de a-si dori copii nu duce la generativitate, unii părinţi par sa sufere de
retardare in abilitatea de a dezvolta acest stadiu.
Motivele se găsesc adesea in impresiile din copilăria timpurie, in dragostea de sine excesiva si in
fine, in lipsa unei credinţe, o anume “încredere in specie” aceea ca un copil este o contribuţie la
mentinerea speciei.
Ca şi în alte stadii eriksoniene, echilibrul unei trăsături în raport cu cealaltă este important.
Astfel, * o anume doză de stagnare este necesară pentru a permite persoanei să se analizeze, în
timp ce * prea multă stagnare poate conduce la auto-indulgenţă sau chiar invaliditate fizică sau
psihologică.
În concepţia sa cu privire la sarcinile vârstei mijlocii, Erikson nu ia în calcul faptul că cele mai
multe persoane care au ajuns la această vârstă au avut deja copii cărora le-au asigurat educaţia
timp de mai mulţi ani şi că acum pot resimţi nevoia justificată să se concentreze pe sine, să se
regăsească şi să se reevalueze, înainte să se ocupe din nou de alţii.
Pornind de la teoria lui Erikson, Robert Peck (1955) descrie patru stadii ale dezvoltării psihice
la vârsta mijlocie, care sunt corelative experienţelor şi evenimentelor din viaţa unei persoane şi
mai puţin asociate vârstei cronologice.
1. Valorizarea înţelepciunii versus valorizarea forţei fizice
„Înţelepciunea” definită ca abilitatea de a lua cele mai bune decizii în viaţă, pare să depindă în
mare măsură de experienţa propriu-zisă şi de numărul evenimentelor cu care s-a confruntat o
persoană.
Aceste oportunităţi de a se confrunta cu un spectru larg de relaţii şi situaţii asigură adaptarea.
Altfel spus permite unei persoane să valorizeze corect înţelepciunea ca atitudine care
poate compensa diminuarea forţei şi atractivităţii fizice.
2. Socializare versus sexualizare în relaţiile sociale
Depăşirea reprezentării celorlalţi prin prisma sexualităţii şi valorizarea ca individualităţi, ca
prieteni mai degrabă decât ca obiecte sexuale permite aprecierea acestora ca unicitate şi o mai
mare profunzime a înţelegerii lor ca persoane sociale.
Orientarea pe componenta socializare permite asumarea
atributelor de rol şi statut adaptate vârstei.
3. Flexibilitate versus rigiditate emoţională
Abilitatea de a trece investiţiile emoţionale de la o persoană la alta şi de la o activitate la alta
devine foarte importantă la vârsta mijlocie.
Pe de o parte, este perioada în care apar confruntări inerente cu situaţii de ruptură a relaţiilor în
care s-a investit afectiv (moartea părinţilor sau a prietenilor, independenţa copiilor, plecarea
acestora ”din cuib”).
Pe de altă parte, forţa fizică fiind în involuţie pot apare impuneri de reorientare a activităţilor
datorită limitărilor fizice.
4. Flexibilitate versus rigiditate mintală
Apelul constant, altfel spus rigid, la soluţiile adaptate şi validate la vârstele anterioare în dauna
unor soluţii noi care să corespundă realităţilor vârstei se asociază cu dezadaptare emoţională,
conflict şi depresie.
Spre deosebire de această formulă, cei care sunt flexibili îşi folosesc experienţa şi soluţiile
anterioare doar ca model pentru rezolvarea problemelor noi în concordanţă cu nivelul abilitaţilor.
Aceste evoluţii adaptative nu sunt strict asociate vârstei mijlocie ci
sunt funcţii ale personalităţii mature.

Jung a susţinut că SCHIMBAREA de la

*orientarea spre exterior (inserţia profesională, familială şi obţinerea recunoaşterii sociale) la
*orientare spre interior (stabilitate profesională şi familială, acceptarea diminuării forţei fizice
şi a modificărilor relaţiilor familiale şi sociale) este Se află într-o perioadă de succes, când
împlinirea pare posibilă, dar persoana conştientizează brusc vârsta şi faptul că timpul este limitat.
Acest fapt nu semnalează în mod necesar o traumă.
Pentru mulţi este doar o altă tranziţie din multele tranziţii ale vieţii şi care solicită reajustări ce
pot fi făcute destul de uşor.
Odată depăşite aceste situaţii persoana dispune de o imagine de sine adaptată şi o mai mare
deschidere faţă de ceilalţi.

29. Senectutea – generalități, enumerarea și descrierea teoriilor .

Peste 65 de ani
În limbajul curent există puţine referiri lingvistice care descriu bătrâneţea în mod pozitiv ”vârsta
de aur”.
Cel mai frecvent se spune despre bătrâni că:
”sunt obosiţi tot timpul”, ”se îmbolnăvesc uşor”,
”sunt cicălitori”, ”se vaită tot timpul”,
”sunt autocompătimitori”, ”sunt interesaţi doar de ei”,
Aceste atribute, sau stereotipuri, în parte reale, rezultă din neconcordanţa
dintre *reprezentările formate în copilărie şi tinereţe privitor la BĂTRÂNEŢE şi *situaţia
prezentă.
Ele pot genera, din partea celor mai tineri, comportamente şi atitudini supraprotective şi/sau de
negare. ”sunt altfel decât te aştepţi să fie”
Aceste atitudini, diametral opuse, au efecte negative asupra relaţiilor şi a evoluţiei bătrânilor.
În cazul hiperprotecţiei, bătrânul este tratat ca un copil, atitudine care poate duce la conflict, fie
pentru că acesta este în realitate o persoană activă şi echilibrată, fie pentru că accentuează,
susţine procesul involutiv de regresie şi depresie.
Negarea are la rândul ei un efect negativ, prin ignorarea caracteristicilor vârstei şi tratarea
bătrânului ca pe o persoană tânără, care poate să îndeplinească o serie de activităţi la fel de
repede ca în tinereţe, este resimţită ca hărţuire.
Considerăm vârsta de 65 de ani (± 5) ca vârstă de debut a bătrâneţii.
Nu se cunoaşte încă motivul pentru care organismul pierde o serie de abilităţi de funcţionare
odată cu înaintarea în vârstă.
Bătrâneţea este un proces complex, influenţat de
ereditate, nutriţie,
boli factori de mediu.

TEORI

I. TEORII ALE PROGRAMĂRII ÎMBĂTRÂNIRII

Speranţa de viaţă a crescut impresionant
(la şoareci: 3 ani, câini: 20 de ani, cimpanzeu: 50 de ani).
Faptul că fiecare specie are propriul prag, ar trebui să ne convingă că fondul genetic al speciei
este cel care controlează durata vieţii.
1. TEORIA PROGRAMĂRII GENETICE
Îmbătrânirea şi moartea sunt controlate genetic.
Există un număr fix de diviziuni ale celulelor organismului, celule care la un moment dat
încetează să mai funcţioneze eficient, mor, iar în final cauzează moartea organismului.
Durata de viaţă este legată de numărul de diviziuni. Există, deci, un “ceas genetic” al
îmbătrânirii, în interiorul celulelor, care împreună cu factorii de mediu, cauzează moartea
celulelor.
2. TEORIA PROGRAMĂRII SISTEMULUI NEUROENDOCRIN
Sistemul neuroendocrin este sistemul complex de control, format din creier şi glande
endocrine.
Genele programează modificări hormonale care atrag după sine moartea.
(exemplul somonilor din Pacific care mor după ce depun icrele, deoarece glandele endocrine
eliberează o cantitate mare de hormoni care le cauzează moartea).
Hipotalamusul, ghidat de un program genetic, determină modificări hormonale responsabile
pentru pubertate şi menopauză.
Este posibil că hipotalamusul servește drept “ ceas al îmbătrânirii “, modificând sistematic
nivelul de hormoni şi de substanţe chimice din creier, astfel încât funcţionarea corpului
nemaifiind reglată corespunzător, survine moartea.
II. TEORIA SISTEMULUI IMUNITAR
Se axează pe modificările legate de vârstă ale abilităţilor corpului omenesc de a se apăra de
agenţi străini (infecţii) care ameninţă viața.

Funcţionarea corpului este controlată genetic şi suferă două modificări majore pe măsură ce
îmbătrânim:
-devine mai puţin capabil să detecteze şi să lupte împotriva“ invadatorilor “ externi care pot
afecta corpul,
- face mai multe erori luând celulele sănătoase ale corpului, drept “ invadatori, duşmani “ prin
ceea ce se cheamă reacţii autoimune, şi va produce anticorpi pentru a ataca şi omorî celulele
normale (sănătoase)

Teoria limitei diviziunii celulare,

Teoriile endocrine,
Teoria sistemului imunitar, consideră că îmbătrânirea şi moartea sunt
efecte inevitabile ale zestrei noastre biologice.
III. TEORII ALE DAUNELOR (INSULTURILOR)
La nivelul celulelor şi organelor în decursul timpului se acumulează daune ceea ce cauzează
moartea.
Îmbătrânirea şi moartea nu ne sunt scrise în codul genetic începând cu momentul concepţiei, ci
suntem victimele proceselor distructive aleatoare care se acumulează în timpul vieţii.
IV. TEORIA UZURII
O primă explicaţie a îmbătrânirii se baza pe uzura organelor datorită funcţionării, însă această
viziune este naivă, pentru că deseori antrenarea corpului (exerciţiul fizic regulat), îmbunătăţeşte,
nu diminuează, funcţionarea.
O relevanţă mai mare o are versiunea modernă a teoriei uzurii.
Conform teoriei moderne a uzurii, procesul de îmbătrânire este rezultatul cumulării efectelor
agresiunilor suportate de organism.
Teoria uzurii explică bătrâneţea ca fiind un cumul al caracteristicilor individului, combinat cu
factori externi stresori, de orice tip (nutriţie, mediu etc).
V. TEORIA REPARĂRII ADN – ULUI
Materialul genetic din ADN este afectat în timp,
Pe măsură ce celulele metabolizează substanţele nutritive şi sunt expuse din ce în ce mai mult la
agenţi de mediu (ex. pesticidele, poluarea şi radiaţii) în ele se produc anumite daune.
Celulele sunt echipate pentru a face faţă acestor daune prin repararea segmentelor deficiente ale
ADN.
În timp ce codul genetic conţinut în ADN – ul din ce în ce mai multor celule este afectat negativ,
devenind învălmăşit, şi mecanismele corpului pentru a repara aceste stricăciuni nu mai pot
ţine pasul cu haosul, astfel din ce în ce mai multe celule vor funcţiona necorespunzător sau
vor înceta să funcţioneze şi organismul va muri.
VI. TEORIA EFECTELOR DISTRUCTIVE ALE RADICALILOR LIBERI
SAU MOLECULELOR
Acestea au electroni liberi, care sunt din punct de vedere chimic instabili şi care intră în reacţii
cu alte molecule ale corpului şi produc substanţe care afectează negativ celulele normale.
Aceste substanţe sunt suspectate că ar contribui la interrelaţionarea şi deteriorarea moleculelor de
ADN, precum în Parkinson şi Alzheimer şi alte forme de degradare a creierului.
Din nefericire, nu putem trăi fără a produce radicali liberi pentru că aceștia sunt produse ale
metabolismului.
TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII ŞI PRELUNGIRII VIEŢII
Conform teoriilor programării, îmbătrânirea face parte din planul naturii.
Genetica a făcut un progres remarcabil, urmărind să descopere mecanismele genetice care stau în
spatele îmbătrânirii şi morţii, dezvoltând modalităţi de manipulare a genelor, pentru a mări
durata vieţii.

30 . Senectutea – enumerarea explicativă a caracteristicilor etapei.

Se produc o serie de modificări biochimice, trofice, de consistenţă şi funcţionale ale
structurilor biologice ale organismului.
Un rol important în această etapă de vârstă îl are îmbătrânirea celulelor, ţesuturilor şi
organelor, care se manifestă în exterior printr-o serie de caracteristici. Cea mai evidentă este
modificarea aspectului general al PIELII, care îşi pierde elasticitatea, devine mai subţire, mai uscată,
mai palidă.

Apare pigmentaţia brună şi de multe ori mici spargeri de vase capilare.

Fenomenele de ridare şi pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul feţei şi al mâinilor.
Caracteristic este şi procesul de încărunţire la această vârstă, cu toate că în unele cazuri acest
proces poate începe chiar din tinereţe.
Încărunţirea (acromatrihia) devine mai evidentă spre 50-55 de ani şi în special la tâmple.
MIŞCĂRILE devin mai greoaie, lipsite de forţă.
Scăderea elasticităţii mişcărilor şi a capacităţii de efort fizic, este determinată de diminuarea
mobilităţii și de atrofierea articulaţiilor.
Se produce și slăbirea muşchilor. Forţa musculară a muşchilor este maximă în jurul vârstei de
25-30 de ani. Treptat contracţia musculară precum şi capacitatea de a susţine efortul fizic
scade.
O caracteristică a acestei vârste este scăderea în ÎNĂLŢIME, precum și scăderea în
GREUTATE datorită faptului că pierdem din masa musculară.
Exerciţiile fizice şi ridicarea de greutăţi potrivite ajută la reducerea descreşterii masei
musculare şi la îmbunătățirea imaginii corpului.
Scade eficienţa RESPIRAŢIEI şi se produc efecte de sumare în procesul de degradare a
programului vital al organismului.
Există o tendinţă la HIPOTERMIE.
Procesul de îmbătrânire este accentuat de modificările hormonale care apar în special după
65 de ani.
Creşterea în volum a glandelor corticosuprarenale duce la favorizarea sclerozei vasculare şi a
hipertensiunii arteriale. Efectele sunt resimţite în metabolism şi în realimentarea energetică a
organismului.
Schimbările psihologice care acompaniază îmbătrânirea creează sentimente de declin fizic şi
ideea morţii.
 Aceste sentimente sunt generate şi de creşterea ratei îmbolnăvirilor mai ales acele
îmbolnăviri care îi determină la un repaus la pat pentru o perioadă îndelungată de timp, cât şi
de moartea celor dragi.
Vârstnicii cheltuiesc o foarte mare cantitate de energie fizică şi psihică pentru a se adapta
modificărilor pe care le induc pierderile pe care aceştia le suferă.
Activitatea intelectuală în plan creativ poate constitui un substitut eficient şi sănătos în
raport cu reducerea capacităţii şi activităţii fizice.
Dacă persoanele aflate la vârsta a treia sunt mult mai preocupate de propria sănătate şi de
imaginea fizică proprie, ideea morţii începe să devină obsesivă.

31. Senectutea – schimbările senzoriale – descriere explicativă.

Vederea
Are loc accelerarea slăbirii vederii, chiar dacă aceasta a început mult mai devreme.
Conducerea autovehiculelor pe timpul nopţii devine mult mai dificilă, deoarece scade toleranţa la
lumina farurilor.
Adaptarea la întuneric este mai lentă ; vârstnicii au nevoie de mai mult timp pentru a distinge
elementele dintr-o încăpere atunci când trec de la încăperi luminate la întuneric sau
semiîntuneric.
Evenimentele care au loc în afara câmpului vizual pot fi trecute cu vederea.
La vârste foarte înaintate aceste schimbări pot fi însoţite de modificări degenerative ale retinei
ceea ce determină probleme severe în ceea ce priveşte vederea la vârstnici, ei având nevoie de
ochelari sau lupe pentru a putea citi cărţi.
Probleme asociate cu vederea
• cataracta, care se manifestă prin pete opace în cristalin, împiedicând trecerea luminii.
Această afecţiune este operabilă.
• glaucomul, hipertensiune intraoculară. Dacă nu este tratat, glaucomul poate distruge vederea
total. Este o problemă care se manifestă la persoanele de aproximativ 70 de ani 1 % şi 10 %
la persoanele în jurul vârstei de 90 de ani.
• degenerarea maculară, implică deterioarea retinei. Această afecţiune este greu de tratat şi
poate duce la orbire. Dacă este detectată devreme poate fi corectată cu ajutorul laserului.
Hipermetropia stagnează după 50 de ani şi poate involua după 60 de ani.
Tulburările de vedere specifice acestei vârste pot fi cauza unor accidente (căderi, arsuri, scăparea
obiectelor etc).
Auzul
Deşi slăbirea auzului poate începe la vârsta adultă, aceasta devine un impediment la vârste
înaintate
Doar 19 % dintre persoanele între 45-54 de ani au probleme cu auzul, dar între 75 şi 79 de ani
procentul poate ajunge la 75 %.
S-a estimat că 15 % din populaţia cu vârsta peste 60 de ani se află în evidenţa medicilor cu
afecţiuni ale auzului
Surditatea se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozei urechii interne.
Când sunt afectate celulele centrilor corticali ai analizatorului auditiv, au loc fenomene de
surditate psihică care se manifestă prin faptul că persoana în cauză aude, dar nu înţelege.
Pierderea acuităţii auditive, în special a sunetelor înalte, este frecventă.
Apar probleme de comunicare şi relaţionare socială asociate cu sentimente de singurătate,
izolare, neputinţă.
Aceste trăiri sunt mai frecevente când diagnosticul este de surzenie.
Persoanele cu deficienţe de auz sunt fie excluse din conversaţie, fie subiect de conversaţie, ceea
ce determină uneori si o surzenie psihologică, de multe ori selectivă.
Simţul tactil
Pe măsură ce îmbătrânesc, vârstnicii îşi pierd simţul tactil, mai repede la glezne sau genunchi
decât la încheietura mâinii sau la umeri,dar acest declin nu devine o problemă.
Rezistenţa la durere.Vârstnicii sunt mai sensibili la durere decât adulţii.
Tensiunea arterială poate creşte odată cu vârsta datorită altor boli, a obezităţii, anxietăţii, a
pierderii elasticităţii vaselor de sânge sau datorită lipsei exerciţiilor fizice.
Capacitatea plămânilor scade cu 40 % între vârsta de 20 şi 80 de ani, chiar dacă nu există boli
ale plămânilor.
Plămânii îşi pierd elasticitatea, cutia toracică se micşorează şi mușchiul diafragmei slăbeşte.

32 Senectutea - funcţionarea intelectuală.

Procesele de cunoaştere complexe sunt influenţate de experienţa cultural – intelectuală şi de
capacităţile funcţionale constituite între timp, cu toate că acestea se deteriorează mai uşor.
Inteligenţa este afectată de procesul de îmbătrânire. În rezolvarea de probleme, diferenţa dintre
grupele de vârstă poate fi foarte mare sau mică, depinzând de cerinţele problemelor şi de măsura
în care ele permit să fie folosită experienţa şi priceperea.
Declinul psihic la vârstnici este condiţionat de o serie de factori care depind atât de *latura
subiectivă şi de *structura anatomo – fiziologică a persoanei, cât şi de *condiţiile de mediu, de
*rezistenţa organică şi în mod special de *sistemul nervos central.
În prima etapă: 65-75 ani, operativitatea nespecifică se menţine bine, volumul ideilor scade
determinând un gol intelectual care este urmat de momente de conştientizare a declinului,
apărând o teamă de angajare în discursuri verbale manifestată prin: timiditate şi reticenţe
verbale.
Apare o discretă creștere a subiectivităţii, cât şi o accentuare a operării în categorii absolute:
adevărat – fals; bun – rău; drept – nedrept, categorii care relevă caracteristici ale
gândirii adolescenţilor.
Tot la această vârstă are loc o mare inflexibilitate a opiniilor şi a raţionamentelor precum şi o
scădere treptată a fluenţei ideilor.
Bradipsihia şi psihorigiditatea apar treptat, iar orientarea temporo – spaţială devine
dificilă.
Multe persoane în vârstă, reuşesc să-şi conserve luciditatea şi echilibrul psihic general şi rămân
active, cooperante, deschise la nou și au o adaptare bună de lungă durată.
Atenţia
Vârstnicii nu-şi focusează atenţia, tot atât de mult, asupra stimulilor relevanţi , de aceea, ei nu
sunt siguri în selectarea informaţiilor relevante.
Dacă informaţiile relevante şi cele irelevante apar sub aceeaşi formă (de exemplu vizuală),
vârstnicii nu au capacitatea de a selecta doar informaţiile relevante ci ei surprind într-un lot
unitar totalitatea informaţiilor.
În cazul în care informaţiile relevante apar sub formă vizuală,!iar cele irelevante sub formă
auditivă,! ei manifestă un pattern de atenţie selectivă, ca cel al adulţilor.
Dar în momentul în care ei trebuie să reunească mai multe informaţii relevante (cum ar fi o literă
specifică cu o culoare specifică), vârstnicii prezintă limite.
Ei sunt mai lenţi în cazul exerciţiilor de atenţie vizuală, dar nu au probleme în surprinderea
stimulilor relevanţi.
Degradarea este mai semnificativă în cazul memoriei de scurtă durată, dar memoria de lungă
durată prezintă o rezistenţă mai bună.
Vârstnicii uită cu uşurinţă unde au pus un obiect, sau ce au afirmat într-o situaţie sau alta , iar în
memoria de lungă durată pot face asociaţii uneori confuze. Prezintă o lentoare la nivelul
atenţiei, gândirii, şi vorbirii (care se realizează cu pauze lungi).
Vârstnicii sunt dezavantajaţi când li se cere să folosească funcţiile de memorare și de învăţare.
Sunt mai lenţi în ceea ce priveşte învăţarea şi stocarea informaţiilor.
Au nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru parcurgerea unui material în vederea
învăţării lui. Au nevoie de timp mai mult ca să răspundă, când memoria lor este testată. Sunt
afectaţi de factorul timp. Vârstnicii întâmpină mai multe dificultăţi la exerciţiile care necesită folosirea
memoriei explicite.

Memoria explicită implică redarea conştientă a cunoştinţelor din trecut, iar memoria
implicită apare neintenţionat.
Memoria explicită este testată prin intermediul unor teste tradiţionale de recunoaştere şi
reproducere,
Iar testarea memoriei implicite se face astfel încât persoanele examinate nu-şi dau seama că
memoria le este testată, evaluată.
Persoanele de vârsta a treia obţin rezultate nesatisfăcătoare în cazul exerciţiilor de învăţare a
unor materiale noi, care par a fi fără înţeles, în special pentru persoanele care nu pot face legătura
între materialul nou şi cunoştinţele proprii existente.
Vârstnicii au deficienţe mai mari la nivelul de reproducere, în comparaţie cu recunoaşterea a
ceea ce au învăţat deja.
Tulburările de memorie se asociază frecvent cu cele ale gândirii şi limbajului. Ideile
paranoide îi induc vârstnicului impresia că este urmărit şi observat şi că ceea ce spune şi
gândeşte nu este în concordanţă cu ceilalţi.
Comportamental, persoanele cu astfel de tulburări sunt irascibile şi au o toleranță scăzută la
frustrare.
În cazurile mai grave, se poate produce părăsirea temporară a locuinţei, vagabondajul sau
retragerea din societate.
33. Înțelepciunea la senectute – descriere explicativă.
Problematica bătrâneţii a constituit şi constituie o preocupare pentru filozofi şi medici, încă
din antichitate (Hypocrate, Socrate, Cicero, Seneca, Caelius ) medicii antichităţii descriind
tulburările psihice apărute de-a lungul vieţii. Galien a fost printre primii care nu a privit
vârsta înaintată ca pe o boală, ci ca pe o etapă naturală în evoluţia organismului.
Platon elogia vârsta senectuţii.
Cicero consideră bătrâneţea o povară doar dacă individul îşi pierde interesul şi controlul
asupra propriei vieţi.
O meditaţie asupra bătrâneţii este de fapt o meditaţie despre eternitate.
Dilema este între condiţia noastră fatal limitată, supusă trecerii şi aspiraţia noastră firească de
a trăi în eternitate.
Senectutea nu oferă împlinirea nemuririi, dar oferă perspectiva de a gândi nemurirea şi de a
ţi-o apropia.
Bătrâneţea poate fi înţeleasă ca o perioadă a vieţii în care finalitatea trecerii şi înţelesul
limitării noastre trebuie recunoscută, acceptată şi înţeleasă.
 Datorită faptului că fiecare om îmbătrâneşte în felul său, în ritmul său, cu caracteristici
proprii, putem spune că vârsta a treia implică numeroase aspecte pozitive dar şi negative.
Dintre aspectele pozitive ale vârstei a treia, se pot menţiona : chibzuinţa, înţelepciunea,
iubirea pentru sine, pentru alţii, pentru trecut, pentru nepoţi.
Înţelepciunea şi iubirea sunt două mari trăsături, sau aspecte pozitive caracteristice vârstei a
treia.
Înţelepciunea bătrânilor a fost deseori remarcată, fiind apreciată încă din antichitate prin
constituirea “sfatului bătrânilor”.
Iubirea bătrânilor a fost mai puţin remarcată, mai rar, poate pe nedrept, sub formele negative
egoism, suspiciune, capricii.
Înţelepciunea bătrânilor este rezultanta tuturor evenimentelor mai mult sau mai puţin
plăcute, trăite de om de-a lungul vieţii, este reflecţia omului ajuns la bătrâneţe asupra vieţii
individualizate, asupra încercărilor, obstacolelor mai mult sau mai puţin grele la care a fost
supus şi a trebuit să facă faţă, este rodul tuturor învăţămintelor pe care le-a tras din
desfăşurarea continuă a vieţii lui şi a celorlalţi, a lumii în general.

34.Îmbătrânirea mentală sau natura afecţiunilor psihice la vârstnici.

DEPRESIA
Longevitatea este în creştere și poate fi marcată de probleme psihice care determină ca
vârstnicii să devină mai dependenţi de ajutorul şi îngrijirile celorlalţi.
Vârstnicii cu depresie nu se simt bine, îşi pierd energia cu uşurinţă, au un apetit scăzut şi devin
mai puţin motivaţi.
Depresia a fost denumită o “răceală obişnuită” în rândul problemelor psihice.
Printre cele mai obişnuite cauze ale depresiei la vârstnici sunt:
- simptomele depresive încă de la o vârstă mai tânără,
- sănătatea precară şi evenimente precum moartea soţului sau soţiei
- suportul social mai scăzut din partea societăţii
Unele văduve pot avea simptome depresive chiar şi la doi ani după moartea soţului, care se
agravează în cazul în care şi propria sănătate se înrăutăţește.
Sprijinul din partea societăţii şi integrarea în comunitate au un efect benefic
Cu toate că depresia este o afecțiune tratabilă, atât la adulţi cât şi la vârstnici,
aproximativ 80 % dintre vârstnicii cu simptome depresive nu sunt trataţi deloc.
Asocierea medicaţiei cu psihoterapia produce o îmbunătăţire semnificativă la aproape patru din
cinci vârstnici cu depresie.
Depresia majoră nu se remarcă doar prin tristeţe ci şi prin tendinţele suicidare.
Aproape 25 % dintre indivizii care se sinucid în S.U.A. au 65 sau peste 65 de ani, majoritatea
fiind bărbaţi care trăiesc singuri, văduvi şi cu probleme de sănătate.

DEMENŢELE
Capacitatea deficitară a funcţiilor cognitive la vârsta a treia apare pe nesimţite și este
progresivă.
Bolnavul sau familia la un moment dat, observă o involuţie.
Aceasta constituie prima etapă.
Urmează etapa a doua, când activitățile: socială, profesională, familială şi chiar cea de
autoîngrijire devin tot mai dificile.
Inițial se poate vorbi doar despre un sindrom de involuţie, iar după aceea apare sindromul
demenţial.
Acesta reprezintă partea finală a involuţiei, care are un aspect cantitativ al deteriorării care poate
fi cuantificat.
Este dificil de precizat de la ce nivel de deteriorare se poate vorbi de demenţă, sau până unde se
poate discuta doar despre un sindrom involutiv.
În perioada preclinică este afectată memoria episodică verbală şi spaţială, fără a fi afectate alte
funcţii cognitive.
În demenţa uşoară are loc o afectare severă a memoriei episodice verbale şi spaţiale, ca și
memoria semantică, precum și orientarea spaţială și atenţia complexă.
Nu sunt afectate: memoria de scurtă durată şi procedurală, nici abilităţile senzitivo-motorii.
Personalitatea este nemodificată.
Stadiul de demenţă avansată se caracterizează prin modificări severe cognitive şi de
personalitate instalându-se astfel disfuncţii ale activităţilor zilnice obişnuite.
Trăsăturile esenţiale ale demenţelor constau conform DSM IV în multiple deficite cognitive de
tip afazie, apraxie, agnozie, la care se adaugă tulburări operaţionale.
Sindromul involutiv
Pierderea performanţelor în plan social şi profesional asociat cu: *anumite neglijenţe pe care
altădată pacientul nu le-ar fi acceptat, dificultăţi majore în rezolvarea problemelor noi, a
neobservării diferenţelor sau similitudinilor.
Apar următoarele caracteristici: uşoară deteriorare mnezică, incompletitudine mnezică
(individul poate evoca doar parţial evenimentele), nu este capabil să facă sinteze , (să observe
esenţa unei informaţii ), începe să fie dezorientat în timp, atenţia voluntară este tot mai
deficitară.

Aceste simptome sunt uneori episodic însoţite de simptome nevrotiforme: astenie,

fatigabilitate, ameţeli, insomnii.
Acest nivel nu scoate persoana din circuitul social, doar scad performanţele.
Când simptomele acestea se accentuează, făcând dificilă funcţionarea socială a individului, se
poate vorbi de trecerea spre starea demenţială.
Limita punctajului care definește intrarea în demenţă este stabilită relativ arbitrar.
Sindromul involutiv poate fi denumit ca “plaja” deteriorării uşoare, compatibilă social.

35 . Evoluţia psihosocială la vârsta a treia – descriere explicativă.

Această perioadă a vieţii este una marcată deconfruntarea cu o serie de evenimente importante:
dezangajarea de rolurile sociale active, retragerea din viaţa profesională (pensionarea) şi
adoptarea altor roluri sociale, unele având caracter pasiv, caracterizate de dependenţa faţă de
alţii, iar altele având caracter activ, compensator.
Relaţiile cu cei apropiaţi şi susţinerea oferită de aceştia devin din ce în ce mai importante, mai
ales că această vârstă pune mai multe probleme clinice decât etapele anterioare.
Perspective teoretice relevante
După Erik Erikson, anii bătrâneţii sunt văzuţi ca o PERIOADĂ DE BILANŢ, în care persoana
reflectează asupra propriei vieţi şi se confruntă cu problema integrităţii personalităţii, care
poate duce la gruparea activităţii psihice în jurul trărilor de realizare sau la dezamăgire şi
disperare .
Procesul de revizuire a vieţii apare natural, fiind declanşat de o serie de „mesaje ale
îmbătrânirii”: încetinirea unor funcţii ale organismului, dezangajarea profesională, semnale care
demonstrează că eşti vulnerabil, muritor (probleme mai dese de sănătate, îmbolnăvirea gravă
sau/şi moartea unor apropiaţi).
În încercarea de a realiza continuitatea dintre imaginile trecute, prezente şi viitoare, în lumina
realităţii curente şi expectanţelor cu privire la viitor:
*Sunt evocate evenimente care atrag gânduri şi sentimente despre sine,
*Este reconsiderată semnificaţia experienţelor personale,
*Sunt integrate imaginile anterioare ale sinelui, cu starea curentă,
REVIZUIREA TRECUTULUI conduce de multe ori la mulţumire de sine, pentru că deciziile
şi acţiunile din cursul vieţii au fost în cea mai mare parte juste şi au atras după sine satisfacţia
persoanei şi a celor implicaţi.
Chiar dacă persoanele sunt marcate de faptul că timpul se scurge, se simt satisfăcute de ceea ce
au realizat, iar acest lucru le oferă compensaţii pentru retragerea din anumite roluri, pentru
problemele care apar odată cu trecerea anilor şi pentru apropierea sfârşitului vieţii.
În urma REVIZUIRII TRECUTULUI, uneori, indivizii ajung la concluzia că
*au făcut multe greşeli,
*au luat decizii nepotrivite
*au ratat oportunităţi importante pentru carieră şi relaţiile cu cei apropiaţi.
Au sentimentul că şi-au irosit existenţa, regretă trecutul, realizează că timpul trece şi e prea
târziu pentru a îndrepta greşelile din trecut, se simt dezamăgite, disperate, nu reuşesc să ofere
un sens propriilor existenţe.
Diferenţierea Sinelui versus preocupare faţă de rolul Profesional
Tema centrală gravitează în jurul pensionării.
Indivizii trebuie să-şi redefinească valoarea proprie în alţi termeni decât cei ai rolului
profesional, având nevoie de găsirea unor activităţi noi, care să le permită să urmeze noi căi
pentru a descoperi sentimentul satisfacţiei şi valorii vieţii.
Transcedenţa corporală versus preocuparea faţă de Corp
Pe măsură ce indivizii înaintează în vârstă aspectul se schimbă, apare un *declin al capacităţilor
fizice şi mai multe *probleme de sănătate.
Cei care pun semnul egal între satisfacţia vieţii şi starea de bine la nivel fizic, au de ales între a
deveni din ce în ce mai preocupaţi de starea lor fizică şi a găsi noi surse ale mulţumirii şi
împlinirii.
Transcendenţa Sinelui versus preocuparea faţă de Sine
Cei mai tineri privesc moartea ca pe un eveniment îndepărtat, însă în perioada vârstei a treia
această convingere nu mai este dominantă.
Indivizii recunosc că sunt muritori, iar acest lucru nu atrage neapărat după sine resemnare şi
apatie, pentru că în acelaşi timp pot să considere că vor continua să existe prin copiii lor, prin
contribuţia la bunul mers al comunităţii din care fac parte, fiind oarecum deasupra prezenţei
fizice în acestă lume.
La rezolvarea acestei sarcini, convingerile religioase joacă un rol extrem de important, moartea
putând fi văzută ca o trecere spre o altă existenţă.
Încercările de a explica viaţa şi activitatea celor care reuşesc să îmbătrânească „cu succes”,
păstrându-şi mulţumirea faţă de propria existenţă, au condus şi la alte puncte de vedere privind
cursul evoluţiei în vârstă.
TEORIA SELECTIVITĂŢII SOCIO-EMOŢIONALE
Vârstnicii devin mai selectivi în domeniul relaţiilor sociale.
Valorizarea din ce în ce mai mare a satisfacţiei emoţionale îi face să aloce mai multe resurse
relaţiilor cu persoane apropiate, care sunt o sursă de bucurie și să se retrăgă din relaţiile cu
persoanele mai puţin importante.
Astfel stereotipul bătrânilor „avizi” de contacte sociale, nemulţumiţi de îngustarea câmpului
interacţiunilor cu ceilalţi, este contrazis.
Persoanele de vârsta a treia preferă să micşoreze numărul de relaţii interpersonale pentru a putea
petrece mai mult timp cu cei care le satisfac în măsură ridicată nevoile emoţionale.
Reţelele sociale ale bătrânilor se micşorează, comparativ cu tinerii şi maturii.

TEORIA OPTIMIZĂRII SELECTIVE ŞI A COMPENSĂRII

Aşează la baza îmbătrânirii cu succes selecţia, optimizarea şi compensarea.

Selecţia este necesară pentru că apare o scădere a capacităţii funcţionale a persoanei, ca atare
performanţa se reduce în multe domenii ale activităţii.
Persoana trebuie să selecteze domeniile de importanţă maximă pentru sine şi în cazul lor să
încerce să îşi optimizeze performanţa prin practicarea constantă a activităţilor relevante şi prin
utilizarea resurselor tehnice existente.
Persoana trebuie să se servească de strategii speciale pentru a putea compensa scăderea
performanţei în sarcinile care cer un nivel mai ridicat al capacităţilor (rapiditatea reacţiilor,
memorarea şi gândirea).
36 . Impactul retragerii din activitatea profesională la vârstnici – descriere explicativă.
Echilibrul vieţii cotidiene este perturbat de o serie de factori stresanţi, unii mai puţin
importanţi, (tracasările cotidiene), alţii care implică schimbări semnificative ale existenţei,
solicitând resursele fizice şi psihologice.
Evenimentele majore ale vieţii care au loc între 60 şi 70 de ani sunt pensionarea lor şi a
partenerului (partenerei) ca fiind cele mai importante, urmate de probleme de sănătate şi de
văduvie.
Între 70-95 de ani, cele mai frecvente evenimente sunt moartea unui apropiat şi
îmbolnăvirea.
Pensionarea marchează trecerea de la maturitate la vârsta a treia,
fiind cel mai important eveniment de viaţă al acestei perioade.
În mod tradiţional, pensionarea a fost văzută ca un eveniment nedorit, cu consecinţe extrem
de negative.
 Munca
- determină o structurare a timpului,
- duce la relaţionarea cu ceilalţi, în cadrul programului de activitate şi în afara lui,
- furnizează un statut, anumite funcţii, o serie de oportunităţi pentru autorealizare,
- este cea mai importantă sursă de venit,
- contribuie la formarea identităţii şi
- ajută persoana să definească semnificaţia propriei existenţe.
Persoanele şi cuplurile pensionate suportă o scădere a venitului şi a nivelului de trai, iar ca
urmare a disoluţiei subidentităţii profesionale, sunt angajaţi într-un proces de reconstruire a
imaginii de sine.
Deseori apare şi o criză a intereselor şi a capacităţilor profesionale, cu atât mai mult cu cât multe
persoane sunt obligate să se pensioneze când încă sunt capabile, disponibili intelectual şi
cultural. La acestea se adaugă şi o criză de prestigiu.
Semnificaţia retragerii din activitate şi ADAPTAREA LA NOUA SITUAŢIE este legată de o
serie de factori :
1.Atitudinea faţă de muncă
Când activitatea profesională este cea mai importantă sursă de satisfacţie şi stimă de sine, iar
poziţia şi preţuirea ataşată ei sunt ridicate, pensionarea nu este dorită și adaptarea este extrem de
dificilă la noul statut.
Când slujba este puţin recompensantă, este frustrantă, plicticoasă, pensionarea este binevenită,
ceea ce lipseşte nefiind munca în sine, ci colectivul de colegi şi prieteni;
2.Starea de sănătate
Este un factor care contribuie la decizia de a se pensiona anticipat.
Prezenţa/ absenţa dorinţei de pensionare, este un bun predictor al adaptării ulterioare.
Persoanele sănătoase care doreau pensionarea, se adaptează cel mai bine schimbărilor induse
de acest eveniment.
Persoanele sănătoase care nu-şi doreau pensionarea, trec printr-o fază de insatisfacţie, revoltă,
iar apoi îşi revin, apropiindu-se de starea de mulţumire a celor sănătoşi şi dornici să se retragă.
*Persoanele cu probleme de sănătate, indiferent de atitudinea faţă de pensionare, au pe termen
lung cel mai scăzut nivel de satisfacţie.
Cu cât sănătatea se menţine timp îndelungat la un nivel satisfăcător, cu atât mai mult
persoanele se declară mulţumite de existenţa lor, adaptându-se mai uşor altor schimbări ale
stilului de viaţă.
3.Situaţia financiară suferă o scădere.
Dacă permite un nivel de trai apropiat de cel de dinainte de pensionare, adaptarea şi
mulţumirea faţă de noua situaţie sunt ridicate.
Pentru cei cu pensii mici, pensionarea înseamnă renunţare, frustrare, ideea că aceasta determină
limitarea resurselor.
Este important gradul în care sistemul de asigurare socială şi de asistenţă medicală reuşeşte să
ofere acestor persoane resursele necesare pentru o viaţă civilizată, și modul în care societatea
reuşeşte să restituie o parte din obligaţiile care îi revin faţă de aceste persoane.
4.Relaţiile cu cei apropiaţi
Asigură un anumit echilibru,
Permit canalizarea energiei şi a timpului spre un alt domeniu al existenţei.
Este importantă şi atitudinea pozitivă faţă de pensionare a prietenilor, colegilor şi membrilor
familiei, acestea uşurând adaptarea persoanei.
Persoanele care se pensionează trec printr-o serie de faze.
Multe persoane simt o anumită insatisfacţie odată cu pensionarea, iar modul în care se adaptează
noii situaţii depinde şi de stilul de coping, care a fost pus în lucru şi în cazul altor situaţii care au
presupus schimbări notabile.
Important este ca PLANURILE din faza anterioară să poată fi puse în aplicare, adică starea de
sănătate a persoanei şi partenerului şi situaţia financiară să permită realizarea acestor planuri.
Aceste planuri sunt legate de dezvoltarea sau continuitatea unor interese şi de anticiparea unor
noi roluri disponibile în familie şi comunitate, care ajută persoana să îşi structureze programul
zilnic.

36. Relațiile sociale la vârstnici – descriere explicativă

Pe tot parcursul vieţii, fiecare persoană este inclusă într-o reţea socială, este înconjurată de
persoane cărora le acordă susţinere şi de la care primeşte ajutor, la rândul său.
Suportul şi integrarea socială contribuie la starea de bine, la trăirea satisfacţiei faţă de propria
existenţă, iar importanţa sa creşte pe parcursul vârstei a treia.
Persoana este marcată de schimbări ale stării de sănătate, nivelul economic şi rolurilor sociale,
schimbări care solicită resursele fizice şi psihologice şi duc la creşterea vulnerabilităţii.
Suportul şi integrarea socială se asociază cu reducerea numărului de afecţiuni fizice, o mai
mică incidenţă a depresiei şi o probabilitate mai mică a plasării vârstnicilor în instituţii.
Relaţiile maritale
La această vârstă în majoritatea cazurilor ambii soţi sunt pensionaţi, aşa că petrec mai mult timp
împreună, comparativ cu perioadele anterioare.
Când căsătoria a fost menţinută doar datorită obişnuinţei şi investiţiilor comune, relaţiile dintre
parteneri devin mai tensionate.
Dacă relaţia a fost satisfăcătoare, camaraderia, respectul reciproc şi interesele comune duc la
creşterea gradului de apropiere dintre parteneri.
Scad presiunile impuse de rolul de părinte şi de educarea copiilor, ca urmare a maturizării şi
plecării de acasă a acestora.
Problemele privind domeniul financiar şi viaţa sexuală au fost rezolvate în etapele anterioare
sau importanţa lor a scăzut.
PENSIONAREA poate genera neînţelegeri când soţii au expectanţe diferite şi incompatibile cu
privire la activităţile şi rolurile din perioada următoare, sau poate fi o sursă de satisfacţie,
deoarece creşte timpul petrecut împreună şi nivelul comunicării în cadrul unor activităţi plăcute
Starea de sănătate şi nivelul financiar sunt factori importanţi care influenţează satisfacţia vieţii
şi calitatea relaţiei maritale.
Contează şi capacitatea fiecărui partener de a-şi rezolva problemele legate de recunoaşterea
scurgerii timpului, boala, durerea şi ideea morţii celor apropiaţi ca şi sfârşitul propriei existenţe.
Pierderea partenerului constituie un eveniment cu un puternic impact negativ, care presupune
suferinţă, depresie, noi responsabilităţi şi sarcini, redefinirea identităţii şi conştientizarea
caracterului finit al propriei existenţe.
Reacţia soţiei (soţului) supravieţuitoare depinde de calitatea relaţiei, cauzele
decesului,modificările stilului de viaţă pe care decesul le antrenează şi de suportul oferit de cei
apropiaţi.
Modalitatea de adaptare la decesul partenerului este diferită:
Sunt persoane care trăiesc singure, preţuind independenţa şi preferând compania altor vârstnici
singuri.
Persoane care suferă şi nu pot trece peste pierderea partenerului, fiind oarecum izolate datorită
stării depresive şi abilităţilor interpersonale slab dezvoltate şi
Văduvele/ văduvii care locuiesc cu copiii lor şi joacă un rol activ în vieţile acestora şi ale
nepoţilor.
Recăsătoria este uneori o alternativă la singurătate, însă frecvenţa sa este relativ mică la această
vârstă, deoarece mulţi vârstnici o consideră nepotrivită, probabilitatea de a întâlni potenţiali
parteneri este mică (mai ales în cazul femeilor, existând mult mai multe văduve decât văduvi),
copiii pot să nu fie de acord cu recăsătoria şi starea fizică, psihologică şi financiară este rar
corespunzătoare curtării.
Ca atare foarte mulţi vârstnici aleg să nu-şi schimbe statutul de văduv.
Susţinerea oferită de persoanele semnificative este foarte importantă.
Deseori, copiii ajută părintele să accepte pierderea suferită şi să se adapteze noilor sarcini şi
responsabilităţi.
Ei îi împărtăşesc durerea şi îl consolează, îi arată că este important, îl fac să simtă apropierea,
grija pe care i-o poartă, îi insuflă sentimentul încrederii în sine şi dorinţa de a continua să îşi
trăiască viaţa.
Îl sprijină financiar, îl ajută în îndeplinirea unor sarcini domestice şi în cazul în care are anumite
probleme de sănătate.
Rudele şi prietenii îi sunt alături, unii dintre ei au trecut prin această experienţă şi îi înţeleg
starea şi nevoile.

Relaţiile cu rudele
Vârstnicii şi copiii lor adulţi dezvoltă o relaţie matură bazată pe un amestec de dependenţă şi
reciprocitate.
Bătrânii preferă să locuiască separat cât de mult posibil, ajungând să locuiască împreună cu
copiii doar când au probleme de sănătate care necesită îngrijiri speciale şi ajutorul altor persoane,
limitându-le autonomia.
Legăturile se menţin de obicei strânse, suportul oferit de ambele părţi fiind de natură emoţională
şi financiară, de multe ori copiii fiind cei care continuă să primească mai mult suport material
decât părinţii, atâta timp cât aceştia sunt sănătoși.
O serie de modificări sociale au atras după sine limitări ale ajutorului pe care îl pot oferi copiii,
comparativ cu situaţia din societăţile tradiţionale, iar din punct de vedere demografic se constată
o reducere a descendenţilor la care pot apela şi, totodată, creşterea duratei vieţii.
Angajarea profesională a femeilor duce la scăderea timpului dedicat familiei, inclusiv îngrijirii
părinţilor vârstnici.
De foarte multe ori părinţii nu locuiesc în aceeaşi localitate cu copiii, distanţa geografică fiind
şi ea o problemă în cazul nevoii de ajutorare a părinţilor vârstnici. Cu toate acestea copiii
continuă să fie principalul sprijin al persoanelor de vârsta a treia care au probleme de sănătate.
În ciuda costurilor de natură fizică, emoţională şi financiară, a reacţiilor de oboseală, apatie,
detaşare, neglijării altor responsabilităţi, maturii trăiesc puternice sentimente pozitive, derivând
din mulţumirea pe care o simt îngrijindu-şi părinţii, îndeplinindu-şi responsabilităţile auto-
asumate.
Relaţiile cu nepoţii
Sunt evaluate de către vârstnici ca o mare sursă de satisfacţie: oferă mulţumirea desfăşurării
unor activităţi plăcute, satisfacerea dorinţelor celor mici, care îşi manifestă deschis afecţiunea,
fără asumarea responsabilităţilor majore pentru îngrijirea şi socializarea copiilor.
Rolul de bunic are o semnificaţie aparte, evocă amintiri plăcute ale relaţiilor dintre vârstnici şi
proprii lor bunici, dă ocazia de a fi persoane importante, cu experienţă de viaţă, care dau sfaturi
şi îşi ajută nepoţii şi oferă sentimentul continuităţii,
simbolizează extensia persoanei în familie şi în viitor.
Persoanele de vârsta a treia preferă să fie prietenii, partenerii de amuzament ai nepoţilor, decât să
se implice în creşterea acestora alături de părinţi. Când proprii lor copii au nevoie de ajutor se
dedică îngrijirii şi educării nepoţilor, fiind uneori un adevărat substitut al părinţilor.
Relaţiile cu fraţii şi surorile sunt importante, au o lungă durată şi se bazează pe foarte multe
amintiri comune.
Contactele depind de proximitatea fizică şi calitatea relaţiei de-a lungul vieţii. De multe ori, în
cazul ajutorării vârstnicului bolnav, rudele apropiate contribuie la susţinerea persoanelor care
deţin rolul principal în îngrijirea acestuia: de la sprijin emoţional până la rezolvarea unor sarcini
concrete şi ajutor financiar.
Prietenii continuă să fie importanţi, oferind vârstnicului ajutor concret şi susţinere emoţională,
uneori suplinind într-o oarecare măsură intimitatea şi căldura relaţiilor cu proprii copii, când
aceştia nu locuiesc aproape.
În situaţia în care şi prietenii au trecut printr-o experienţă similară pot constitui un model pentru
modul în care şi-au revenit după o astfel de pierdere.