Timpul şi devenire istorică în romanul

Muntele vrăjit de Thomas Mann

Paul Thomas Mann a fost romancier german, eseist, unul dintre marii scriitori ai
secolului XX, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1929.
S-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck, fiind fratele mai mic al romancierului şidramaturgului Heinrich
Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, bogat negustor de grâne și senator și al Juliei Mann, născută
de Silva Bruhns, descendenta unui german și a unei braziliene. Și-a făcut studiile la München, unde a
trăit și a scris de altfel o lungă perioadă, între 1891 și 1933. Lucrează la o societate de asigurări și
colaborează la periodicul satiric "Simplicissimus". Între anii 1895 - 1897 călătorește împreună cu fratele
mai mare Heinrich, în Italia iar în 1905 se căsătorește cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor
universitar cu care va avea șase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori). Debutează în 1898 cu
volumul de nuvele Micul domn Friedmann pentru ca, în 1901, publicând romanul Buddenbroocks să
obțină un imens succes public și în critică. În 1919 este ales "Doctor Honoris Causa" al Universității
din Bonn iar în 1926 devine membru al Academiei prusace de literatură. După instaurarea hitlerismului,
în primăvara lui 1933, naziștii aflați la putere declanșează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag
titlurile și i se confiscă bunurile. Între anii 1934 și 1938 locuiește în Elveția, la Küsnacht unde publică
revista "Măsură și valoare" în care militează "pentru cultura germană liberă". În 1938 emigrează cu
toată familia în SUA, primind în 1944 cetățenia americană. Revine în Germania în 1949 pentru o
conferință despre Goethe la Frankfurt am Main și la Weimar, dar se stabilește, în 1952, în Elveția,
lângă Zürich. A murit la 12 august 1955 în urma unei arterioscleroze. Umanismul social, democratic și
militant este caracteristic marelui prozator care a fost totodată și o mare conștiință a epocii sale ce a
intuit timpuriu sensul antiumanist al doctrinei politice naziste și l-a denunțat în conferințe și în scris,
afirmându-se ca un radical apărător al valorilor spirituale ale umanității disprețuite și batjocorite de
fascism. ("Declar deschis că mă lipsesc de omagiile care nu relevă și nu respectă legătura organică
dintre tot ceea ce am creat vreodată ca artist și lupta mea actuală împotriva celui de-al "treilea Reich").
A scris opt romane, peste treizeci de povestiri, o dramă epică, numeroase eseuri; un amplu jurnal și o
răsfirată corespondență îi întregesc opera. Faima i-au statornicit-o cele patru romane mult cunoscute,
Casa Buddenbrook, Muntele vrăjit, tetralogia Iosif și frații săi, Doctor Faustus – împreună cu patru
romane mai puțin cunoscute, Alteța regală, Lotte la Weimar, Alesul, Mărturisirile escrocului Felix
Krull. Dintre povestiri, celebre cu deosebire sunt Tonio Kröger, Moarte la Veneția, Mario și vrăjitorul,
Capetele schimbate și Legea. Majoritatea eseurilor a consacrat-o unor scriitori, cu precădere germani,
dar și ruși, precum și câtorva filosofi, psihologi și compozitori germani.

Romane:
• Buddenbroocks (Casa Buddenbrook), (1901)
• Königliche Hoheit (Alteță Regală) (1909)
• Der Zauberberg (Muntele vrăjit), (1924)
• Lotte in Weimar (Lotte la Weimar), (1939)
• Doktor Faustus, das Leben des deutschen Tonsetzers Adrian Leverkühn, erzählt von
einem Freunde (Doctor Faustus, viața compozitorului german Adrian Leverkühn
povestită de un prieten), (1947)
• Der Erwählte (Alesul), (1951)

1
 • Bekenntnisse des Mochstaplers Felix Krull (Confesiunea escrocului Felix Krull),
(1954)

Nuvele:
• Der Kleine Herr Friedmann (Micul domn Friedmann), (1889)
• Tristan, (1903)
• Der Tod in Venedig (Moartea la Veneția), (1912)
• Das Wunderkind (Copilul minune), (1914)
• Mario und der Zauberer (Mario și vrăjitorul), (1930)

Poem dramatic:
• Florenza ( 1905)1

Una dintre capodoperele literaturii din secolului XX, Muntele vrăjit stinge laolaltă într-o
frescă intelectuală toate forţele care acţionează asupra omului modern. În acest roman,
Thomas Mann descrie societatea europeană înainte de Primul Război Mondial – o lume
bolnavă care se năpusteşte spre catastrofă.
... nemărginita vechime a povestirri noastre izvorăşte din aceea care se desfăşoară înaintea
unei anumite răsturnări şi a unui anumit hotar care a tulburat adânc Viaţa şi Conştiinţa ...
Ea se desfăşoară sau – pentru a evita cu bună ştiinţă orice urmă de prezent – se desfăşoară,
adică s-a desfăşurat odinioară, cândva, în acele apuse zile ale lumii dinaintea Marelui
Război, cu al cărui început atâtea întâmplări au început, şi care de atunci făfă îndoială abia
au încetat să înceapă. Prin urmare, povestea aceasta s-a desfăşurat mai înainte, dacă nu
cumva cu foarte mult înainte.
„ Ce v-aş putea spune despre această carte şi despre felul în care ar trebui ea citită? Cred
că modul deosebit în care este construită compoziţia ei face ca plăcerea lecturii să fie mai
mare şi mai profundă când o citeşti a doua oară – aşa cum şi muzica trebuie să-ţi fie cunoscută
ca s-o poţi savura cu adevărat.„ Thomas Mann
Muntele vrăjit va prezenta pentru neiniţiaţii în ale lecturii o corvoadă. Şi asta că la prima
vedere, romanul face parte din categoria cărţilor de mari dimensiuni, peste 700 de pagini,
descrieri generoase, dialoguri parcă fără sfârşit şi termeni savanţi, cu predilecţie din lumea
anatomiei. De fapt. Muntele vrăjit face parte din categoria romanelor mari, şi la propriu, şi la
figurat. Această operă literară a lui Thomas Mann reuşeşte să te absoarbă în legătură, te
îndeamnă să citeşti cu plăcere descrierile acelea atât de abundente, te determină să ai răbdare
să aştepţi personajele să termine ce au ele de povestit în dorinţa de a afla ce se va mai
întâmlpa mai departe, după dialogul lor oarecum excesiv.
Ce e mai greu de înţeles la acest roman este lentoarea acţiunii. Omul modern, obişnuit
cu stresul şi agitaţia zilnică, va căuta însetat acţiune, mişcare, acumulare de situaţii şi fapte.
Aşa vedea lucrurile şi Hans Castorp, eroul romanului. Însă pe măsură ce urci cu el spre
Muntele vrăjit, spre „ lumea celor de aici, de sus „ ritmul vieţii se încetineşte pe nesimţite şi
călătoreşte cu personajul principal spre înălţimile Berghofului.
Hans Castorp, eroul romanului, trebuie să se achite de o datorie. Trebuie să-şi viziteze
unchiul, pe Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la sanatoriul Berghof, unde îşi propune
să stea doar trei săptămâni. Numai că planurile nu ies întotdeauna aşa cum vrem noi.
La Berghof, Hans va cunoaşte un alt mod de a exista. Filistin la început, în încercarea
disperată la un moment dat de a se desprinde de atracţia fascinant de ciudată faţă de acel loc,
Hans se vede treptat atras într-o lume mult diferită de cea de la ses. Aici, ziua decurge după
un anumit program imuabil, program care însă dă impresia de libertate absolută, în ciuda
1
www.google.ro

2
regulilor şi tratamentelor medicale stricte. Iniţial ironizează şi se amuză copios pe seama
tuturor acelor obiceiuri şi personaje de la Berghof, simţind totodată o curiozitate
bolnăvicioasă faţă de acest loc diferit de mediul în care vieţuise el până atunci. Se sustrage
universului pervertitor şi consolându-se că va pleca în scurt timp la ses. Treptat însă se
integrează, aproape inconştient, în regimul sanatoriului de tuberculoşi, şi fac cunoştinţă cu cei
de acolo, majoritatea monomani degradaţi de suferinţă.
Îl cunoaşte şi pe doctorul Behrens, poreclit Radamente, după zeul care împreună cu Minos
judecau oamenii la intrarea în Inferm. Supranumele avea la origine obiceiul medicului de a
stabili fiecărui pacient un anumit termen de şedere la Berghof. De la prima întâlnire,
Radamente se îndoieşte ironic de sănătatea de neclintit a lui Hans, considerându-l „ cam
anemic „.
În timp, Hans observă fel de fel de simptome ciudate care îl extenuează fizic şi psihic,
dar cărora nu le acordă mare importanţă, considerând mereu în glumă că este vorba de
„ neputinţă de a se aclimatiza „. La un control de rutină află şocat şi resemnat în acelaşi timp
că suferă de ftizie, fiind nevoit să mai rămână o perioadă destul de îndelungată la sanatoriu.
Berghoful reprezintă o lume haotică tocmai prin ordinea şi obiceiurile ei stricte, o lume greu
de înţeles, privită de noul enit cu o curiozitate înfricoşată. Află din relatările lui Joachim că
din acest loc, din Muntele vrăjit, nu se poate pleca decât prin moarte. Cei care, deşi se
însănătosesc, nu se mai pot întoarce în ses, la viaţa de dinainte, ci fac tot posibilul să rămână,
în aceasta constând magia faxală a locului. Dezertarea se pedepseşte cu o întoarcere imediată
şi apoi cu o moarte inevitabilă, cauzată de agravarea bolii odată cu părăsirea mediului
protector. Devenit şi el pacient, se integrează total şi irevocabil în regimul de viaţă de la
Berghof. Aici timpul are o doză mitică, se transformă în eternitate, Hans renunţând mai târziu
la ceas şi calendar, consederându-l total inutile în acest loc.
Îl cunoaşte pe Settembrini, om cult ci înclinări pedagogice, care se străduieşte să-l educe
corect pe Hans, „ un copil răsfăţat aş vieţii „ căruia îi place să experimenteze, care încă nu
cunoaşte viaţa în profunzime şi care este supus influenţelor. Mai târziu apare Naphta, un
adversar în ale culturii şi inteligenţei, cu concepţii opuse umanistului Settembrini. Cei doi pa
a-şi disputa în ochii tânărului Hans, sau, aşa cum spune Hans, lupta „pentru a-i obţine
sufletul”.
Joachim este singurul personaj disident care nu se poate adapta vieţii sănătoriului, sau
doar refuză cu încăpăţânare să o facă, pentru a-ţi relua cât mai curând viaţa la ses. Este un
inadaptat, indură totul prin tăcere şi supunere, obişnuit fiind cu rigoarea regimului militar
căruia i se dedică trup şi suflet. Îşi pierde răbdarea, se simte chemat la datorie, îşi forţează
trupul bolnav care-i ingustă voinţa, pleacă jos în vale, pentru a-şi relua serviciul militar
întrerupt din cauza boli. Are parte de succese şi decoraţii, însă boala recidivează şi îl conduce
înapoi la Berghof, fiind astfel pedepsit pentru dezertare, pentru părăsirea muntelui vrăjit. Va
avea parte de o moarte eroică, privită prin prisma demnităţii cu care şi-a înfruntat condiţia
umană, limitată şi vitregă. Hans se va izola tot mai mult de lumea celor de jos, se refugiază în
singurătate, se dedică studiului, implicându-se în partea organică a fiinţelor. Se adânceşte în
cugetări filozofice, se lasă cuprins de spiritul naturii, meditează asupra vieţii şi a morţii,
pătrunzând într-un univers superior oamenilor de la ses. Nu mai poate percepe viaţa celor de
jos, din vale, nu mai poate avea concepţiile lor, el aparţine acum celor de sus.
Berghoful lui Thomas Mann este mai mult decât un sănătoriu pentru tuberculoşi. Prin
dispunerea la înălţime, Berghoful reprezintă o ipostază a superiozităţii omului, un loc în care
Hans percepe altfel viaţa. Singurătatea, înălţimile ameţitoare la care trăieşte, timpul care
staţionează, transformându-se în eternitate, determină omul să se întâlnească zilnic cu propriul
eu. Toate acestea dau naştere unei stări de spirit unice sau a unui simţ mult mai dezvoltat de a
descripta lumea în înţelesuri mai mult decât profunde. Apare şi o oarecare apropiere de

3
moarte, nu în sensul înfricoşării sau a resemnării, ci a înţelegerii sensului ei în destinul confuz
al omului, a acceptării ei ca parte a unui întreg.
În romanul lui Thomas Mann: Muntele vrăjit timpul este un subiect interesant, despre
care putem spune mai multe. Cu toţii simţim, şi nu o singură dată, că timpul ni se scurge între
degete. Şi ştim, cş indiferent de trecut, prezent sau viitor, timpul va rămâne dooar o umbră
care se îndepărtează şi se descompune, se pierde în amintiri. Însă acelaşi timp, este
transfigurat în romanul Muntele vrăjit: cadrul temporar devine stagnant, iar omul neobişnuit
cu acest loc, pierde orice noţiune a timpului, se deconectează şi existenţa lui se succede
urmând un traseu.
Thomas Mann realizază o adevărată capodoperă, un roman complex, care, odată recitit,
redefineşte întreaga latură filosofică a acestuia. Totul începe din momentul în care Hans
Castorp, un inginer german, vizitează un văr, pe Joachim Ziemssen, internat la sanatoriul de
tuberculoză Berghof, din Alpi, Elveţia. Ajuns „sus”, se întâlneşte cu medicul sanatoriului,
Behrens, care, încă de la început, este destul de sceptic în privinţa sănătăţii lui Hans Castorp şi
insistă să-l consulte şi pe el, iar ulterior, acest lucru se şi întâmplă. Timpul iniţial alocat
acestei călătorii este de trei săptămâni, însă personajul nostru încă nu ştie că acest loc îl va
găzdui timp de şapte ani. Încă de la început, Hans Castorp începe un proces de „aclimatizare”
prin care se identifică treptat, cu fiecare pacient, prin care acceptă faptul că în acest loc, nu ai
nevoie de ceas sau calendar, timpul fiind perceput ca o altă dimensiune, proces prin care se
supune, involuntar, programului de activităţi ale sanatoriului, program care la început pare
absurd, ca de altfel, multe aspecte din viaţa petrecută în acest loc. Instalat la sanatoriu, Hans
Castorp întâlneşte fel de fel de pacienţi asupra cărora boala se răsfrânge diferit, degradând
spiritul, raţiunea şi întregul concept de viaţă al acestora. Cu toate acestea, Hans Castorp
devine interesat de aceştia, se apropie de unii dintre ei, se îndrăgosteşte de rusoaica Clavdia
Chauchat.
De departe cel mai interesant om cu care personajul nostru intră în contact, este italianul
Settembrini, cel cu care Hans Castorp petrece timp îndelungat. Discuţiile dintre aceştia, ating
diferite note, Hans Castorp fiind însetat de orice idee prezentată de către italian. Una dintre
aceste discuţii, înnobilează muzica, o plasează într-un cadru bine definit, unde puterea acestuia
trezeşte timpul, îl răscoleşte de anemia bolnăvicioasă, cadru care ulterior, poate fi invadat de
efectul advers al muzicii, acela care încremeneşte şi reprimă orice judecată: „ ... Dăinuieşte
ceva neliniştitor în muzică, domnii mei. Susţin că este de esenţă ambiguă. Nu merg prea
departe calificând-o suspectă din punc de vedere politic”. În cercul de discuţii dintre acesta şi
Hans Castorp, apare Naphta, cel care completează, alături de Settembrini, o imagine a dualităţii
umane pe care o trasează Friedrich Nietzsche: dualitatea apolonic- dionisiacă! Omul apolinic,
reprezentat de Naphta, este guvernat de raţiune, pragmatism, radicalism, pe când omul
dionisiac, Settembrini, susţine ideologiile umaniste şi arte ca forma spirituală. Dar
confruntările ideologice dintre aceşti doi intelectuali, înceteză.
Hans Castorp se integrează în acest decor imuabil; face febră, se simte mereu obosit şi în
cele din urmă, ajunge să fie diagnosticat! De altfel, nu conştientizează ce vârstă are şi întreaga
lui concepţie despre viaţa trăită adineauri, se deformează, iar gândurile schilozite nu mai
urmăresc nici o idee concretă, transpusă în realul existenţei celo din lumea de jos. În acest
ţinut, unde timpul latent îngreunează procesul de a atinge cote superioare ale evoluţiei umane,
regresul şi involuţia domină pacienţii sanatoriului.
După şapte ani petrecuţi la Berghof, pe fondul declanşării Primului Război Mondial,
destinul lui Hans Castorp se adânceşte într-un haos al impulsului de a evada, de a se elibera din
sanatoriul care l-a încorsetat şi în acelaşi timp l-a condamnat la o finalitate radicală: „ Drum
bun, fie că vei trăi, fie că vei cădea!”.2
2
Thomas Mann: Muntele vrăjit, Traducere de Petru Manoliu, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti,
1967

4
 Romanul Muntele vrăjit, publicat în 1924, poate fi considerat capodopera creaţiei epice a
lui Thomas Mann. Romanul nu are o acţiune complexă, arborescenţă; dimpotrivă subiectul e
trsasat în linii simple, drama e redusă la maximum, ea constituind doar pretextul unor ample
discuţii filosofice ori estetice în care sunt dezbătute probleme specifice din epoca dinaintea
primului război mondial, epocă ce se caracterizează prin violente contradictorii de ordin
ideologic. Hans Castorp, fiul burghez din Hamburg, îl vizitează pe vărul său Joachim
Ziemssen, care se află la sanatoriul internaţional Berghof din Elveţia. Proiectată a dura iniţial
trei săptămâni, vizita lui Hans Castorp se transformă într-o şedere de peste şapte ani, căci
Castorp descoperă că este bolnav şi rămâne în sanatoriu pentru a-şi îngriji sănătatea.
În acţiunea şi problematica romanului se delimitează două categorii de fapte, de elemente
de substanţă narativă: probleme privind viaţa de zi cu zi din sanatoriu, şi pe de altă parte,
discuţiile dintre pacienţi despre diferitele probleme ale timpului. În sanatoriul de la Davos,
pacienţii erau perfect conştienţi că fac parte dintre o altă lume, organizată şi structurată în
conformitate cu alte legi şi norme decât lumea dinafară. Desigur, cu toate detaliile medicale,
dedicate bolii, studiului cazurilor patologice, romanul lui Thomas Mann nu se ancorează într-o
problematică de esenţă naturalistă, pentru că scriitorul german nu îşi propune să studieze boala
în sine, cât mai curând, impactul acesteia asupra psihicului uman, reverbările ei asupra
conştiinţei.
Unul din reprezentanţii cei mai importanţi ai literaturii secolului XX, Thomas Mann a
conferit romanului german dimensiunile marilor creaţii epice europene. El a păstrat o ţinută
rece, distantă, obiectivă, specifică, de altfel, lumii din nordul Germaniei. Ereditatea
sudamericană, din partea mamei, i-a conferit predispoziţia pentru o sensibilitate iritabilă,
înclinaţia spre fantezie şi muzică, nervii vulnerabili. Scriitorul şi-a înfruntat însă de timpuriu
aceste pasiuni şi slăbiciuni ale sufletului, punându-le în serviciul artei sale de factură realistă.
Nietzsche, Wagner şi Schopenhauer sunt creatori care au însemnat pentru el experienţe, nu
doar livreşti, ci şi existenţiale, decisive, căci prin prisma acestor creatori, Thomas Mann a
înţeles problematica creatorului, a artei în contextul lumii burgheze.Fritz Martini remarcă
faptul căThomas Mann este un „ralist care cunoaşte toate încercările, abisurile şi rătăcirile
vieţii”, analizându-le cu o „ acuitate rece, distantă şi lăuntric uimită”. Multe din opere lui
Nietzsche, Wagner şi Sshopenhauer au, pe de altă parte, un caracter autobiografic destul de
marcat, purtând amprenta apăsată a vieţii sriitorului. De altfel, şi eseurile sale conţin o creaţie
de sursă umanistă şi neoclasică, prin care sriitorul îşi propune să ilustreze şi să apere
continuitatea istorică, valorile civilizaţiei şi semnificaţiile înalte ale democraşiei. Astfel de
eseuri sunt Consideraţiile unui apolinic, Avertisment Europei, Nobleţea spiritului, Suferinţele
şi măreţia maeştrilor etc.
Crescut iniţial în atmosfera tradiţiilor occdentale ale secolului al XIX- lea şi influenţat în
mod esenţial de Goethe, Nietzsche, Wagner şi Schopenhauer, Thomas Mann evoluează în mod
treptat spre o concepţie neoumanistă, prin încrederea în valorile democraţiei.
Artanarativă a lui Thomas Mann se conturează încă din anul 1901, în romanul – frescă
casa Buddenbrook, roman ce se constituie, în liniile sale generale ca o analiză critică a
societăţii şi a epocii, bazată pe o foarte subtilă capacitate de observaţie şi interpretare
psihologică, din care nu lipsesc, dincolo de o atitudine pesimistă, nici unele note de bonomie şi
ironie subtilă. Aspectele sociale sau cele ale determinismului politic par să-l intereseze mai
puţin pe scriitor decât acele forme ale dimensiunii psihic- umane, deşi există, în opera sa şi
unele influenţe naturaliste, prin observaţia acută a unor laturi ale vieţii fiziologice.
Cel mai important roman german interbelic a fost considerat Mintele vrăjit, publicat în
anul 1924, o frescă şi, totodată, un bildungsroman, unde discuţiile, dialogurile ample la care
asistă Hans Castorp în sanatoriul de la Davos servesc drept pretext pentru o analiză universală
şi o luare de poziţie în toate problemele decisive ale Europei secolului XX.

5
 Descrierea realistă, în tuşe obiective, a pacienţilor este şi un pretext de conturare a unor
caractere şi situaţii tipice. Povestea lui Hans Castorp este definită de autor ca o „ Steigerung” –
înălţare, potenţare, intensificare, agravare. Povestea sa e povestea unei înălţări ăn sine, ca
poveste, ca povestire. Thomas Mann precizează: „ Bineînţeles, povestirea foloseşte mijloacele
romanului realist, fără să fie însă un atare roman, ea trece temeinic de graniţele realismului, îl
depăşeşte prin simbol şi îl face permeabil pentru spiritual şi ideal, începând chiar cu tratarea
personajelor sale, care în percepţia cititorului, sunt ceva mai mult decât par: sunt exponenţii,
reprezentanţii, solii unor sfere, principii lumi spirituale. Mă linişteşte constatarea că cititorul
simte aceste personaje- pe Joachim, Clavdia, Peeperkorn, Settembrini- ca pe nişte oameni reali,
a căror cunoştinţă a făcut-o aievea”.
Intenţia de veridicitate a romancierului este foarte clar precizată aici, dar e vorba de o
veridicitate figurată nu într-un senslimitativ, ci dialectic, iar romancierul, strâns legat de
tradiţie, dar nu tradiţionalist, devine unul dintre promotorii cei mai importanţi ai romanului –
eseu, cu tente obiectiv – realiste. Scriitorul este conştient, şi chiar convins, că îşi poate însuşi
orice material din lumea reală, pentru că nu acest lucru i se pare esenţial, tocmai datorită
faptului că, încadrate în substanţa cărţii, aceste elemente extraestetice devin cu totul altceva, îşi
schimbă funcţionalitatea şi identitatea. Unii dintre comentatorii roamnului au considerat că
acesta nu este altceva decât o analiză clinică a tuberculozei. Thomas Mann respinge această
afirmaţie, observând că „ medicală, cartea este într-un singur sens: educă omul pentru sănătate
şi viaţă ( ... ). La-am lăsat pe eroul meu să presimtă o nouă umanitate, trecând prin maladie şi
moarte, prin cercetarea pătimaşă a lumii organice, prin întâmplarea medicală”. Hans Castorp va
avea puterea să se întoarcă la viaţă, deşi a urmat drmuri întortocheate. În discuţia sa cu Clavdia
Chauchat, Castorp ajunge la concluzia că „ există drumuri care duc spre viaţă. Unul este cel
obişnuit, direct şi cinstit, celălat e periculos, duce la moarte şi este drumul genial”.
Ca şi moartea, boala reprezintă un fel de descătuşare a existenţei, o transgresare a unor
limite ale existenţei şi, totodată, o intensificare a vieţii. Semnificative sunt, sub acest raport,
marile transformări pe care boala le produce asupra conştiinţei lui Hans Castorp – dintr-un
individ de o simplitate burgheză dezarmantă el devine, în cei şapte ani pe care ăi petrece la
Davos, un aventurier, o fire iscoditoare, ce nu ocoleşte dilemele existenţei, dimpotrivă, le caută
cu îndârjire şi luciditate. Într-o convorbire cu Joachim Ziemssen, vărul său, Hans Castorp
aduce bolii un elogiu: „ faţă de un bolnav se cuvine să ai o atitudine de respect şi seriozitate”,
„boala este oarecum ceva demn să fie respectat”. În acest fel boala ăi apare lui Hans Castorp ca
un proces de intensificare a vieţii. Esenşa vieţii este supusă unor multiple interogaţii: „ Aşadar,
ce este viaţa? Era căldură, o căldură produsă de un fenomen fără substanţă proprie, dar care
avea proprietatea să păstreze forma; era o febră a materiei. ce însoţea procesul descompunerii
şi al recompunerii neîncetate a moleculelor de albină”. Raportată la un astfel de concept al
vieţii, boala se defineşte ca intensificare a proceselor de ardere, ca exces de căldură: „Iată ce-i
spunea patologia, ştiinţa despre maladi, despre durerea altoită în trup, dar fiind legată de trup,
şi care era imlicit legată şi de plăcerile trupeşti. Boala era forma dezmăţată a vieţii”.3
Cei şapte ani pe care Hans Castop îi petrece la sanatoriul din Davos, pe care Settembrini
îi defineşte ca „adâncuri „, reprezintă a fracţiune de timp mitic- picturală, iar ceilalţi 12 ani,
necesari evocării lor, au şi ei un sens simbolic, pentru că ei declanşează meditaţia melancolică
asupra curgerii timpului, asupra devenirii şi asupra sensului esoteric al cifrelor. Problema
fundamentală a timpului se fundamentează pe antiteza vieţii şi a morţii, dar şi pe ideea
destrămării iluziilor unei lumi vechi şi a apariţiei unor perspective noi, tulburător de profunde.
Capitolul Plimbare pe ţărm este consacrat timpului, timpului ca atare şi timpului ca
subiect al naraţuinii. Autorul se întreabă cum ar putea să explice fiinţelor de jos, obişnuite,

3
Thomas Mann: Muntele vrăjit, Traducere de Petru Manoliu, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti,
1967

6
schimbările survenite în viaţa eroului său, schimbarea sa de destin, de zodie, cum să sugereze
scurgerea şi nemişcarea timpului în acest univers fascinant, identitatea dintre azi şi ieri,
mâine, acum şi totdeauna. Deodată îşi aminteşte imaginea mării, care dilată timpul şi spaţiul,
distrugând orice stabilitate sau certitudine, confundând pe „acolo „, cu „aici”, pe „din nou „ cu
„încă „: „ O mare, iată suntem departe de tine, dar, povestind, ne îndreptăm spre tine toate
gândurile şi toată dragostea noastră, invocându-te cu glas tare, căci tu trebuie să fii prezentă în
povestirea noastră, cum ai fost mereu şi cum, în mod discret, vei fi mereu”.
Se poate spune că Hans Castorp se găseşte în acele ipostaze ale unui katharsis declanşat
de cunoaşterea şi înţelegerea unor taine ancentralr, ipostazele „înălţării”, ca şi timpul, corpul
uman, dragostea, boala, muzica – toate aceste elemente ce ţin tainele vieţii şi ale lumii,
sintetizate în metafora „ muntelui vrăjit”. Pe de altă parte, coordonatele naraţiunii sunt, în
roman, şi coordonate esenţiale ale personajului, pentru că ele sunt şi coordonate ale umanităţii
însăşi. Hans Castorp este un căutător şi un cercetător, ce cutreieră lumea, cerul şi infernul,
încheind un pact cu necunoscutul, cu boala, cu răul sau moartea, căutând să cucerească
înălţimile, să găsească izvorul vieţii. În călătoria sa cu caracter pedagogic, personajul central
vrea să afle misterele vieţii, să pătrundă în „ templul tainic al iniţierii”, care este sanatoriul
Berghof, un spaţiu în care se desfăşoară disputele intelectuale pentru cucerirea sufletului său.
Figura Clavdiei este, în fapt, nucleul în jurul căruia gravitează toate motivele şi temele
primordiale ale romanului: dragostea, moartea, boala, geniul, timpul, cu ambivalenţele sale
etc. Clavdia se identifică, astfel cu „muntele vrăjit”, cu acesată fascinaţie care îl va ţine captiv
pe Hans Castorp timp de şapte ani. Prin Clavdia, Hans cunoaşte frumuseţea, libertatea şi
gwnialitatea, pentru că ea este cea care îl orientează spre domeniul suferinţei şi al morţii,
ajutându-l să se reîntoarcă la lumină. Hans îi mărturiseşte clavdiei că fără ea nu ar fi putu
ajunge niciodată să înţeleagă că „ timpul, iubirea şi moartea, acestea trei nu fac decât una”.
Ademenitoare şi fascinantă, făptura Clavdiei este lipsită de gravitate, învăluită într-o aură de
tandru lirism şi de complicitate graţioasă cu sthiile.
Thomas Mann desfăşoară aici volutele unei viziuni lucide asupra răului ontologic. Ceea
ce face ca trăirile pur naturale să fie un rău este lipsa lor de substanţialitate, banalitatea lor,
fenomenalitatea lor goală: „ există ceva căruia eu îi spu scârba cunoaşterii, este acea stare de
spirit în care omului îi este destul să pătrundă în adâncul unui lucru ca să se simtă scârbit de
moarte. Suferinţa şi chinul apar numai acolo unde irumpe şi reflecţia asupra vieţii,
reprezentând astfel lotul celor aleşi pentru spirit şi pentru cunoaştere”.
Existenţa genială poartă, întotdeauna, în creaţia lui Thomas Mann, amprenta suferinţei,
cea ce îii conferă acesteia şi o anume grandoare tragică. Suferinţa este, astfel, cea care pune în
mişcare motorul cunoaşterii: „ Tărâmul spre care tânjeşte dorul nostru este normalul, este
buna-cuviinţă, este viaţa în ademenitoarea ei banalitate”. Particularitatea artei narative a lui
Thomas Mann este capacitatea sa de a sintetiza, de a pune în relaţie elemente antitetice, de a
face legătura între extreme. El urmăreşte o sinteză dialectică între lumină şi întuneric, între
viaţă şi moarte, acesată aspiraţie asigurându-i o situaţie singulară în proza secolului XX.
S-a spus despre Thomas Mann că este un scriitor cu o dispoziţie constructivă extrem de
limpede, dar care, de asemenea, a fost fascinat de dezagregare, de dezarticulare, de laturile
umbrite ale existenţei. Muntele vrăjit este un roman ce a fost definit de scriitor ca
„romantismul morţii plus afirmarea vieţii”. Idealul estetic ce se dezvăluie din paginile cărţii
este acela că eroul devine apt pentru viaţă, cunoscând gustul suferinţei, iniţierea este una
dureroasă, are o valoare tragică.
În opera lui Thomas Mann două domenii sublime şi primejdioase în acelaşi timp sunt
timpul şi muzica. Atunci când Clavdia părăseşte sanatoriul, Hans Castorp s dedică în
întregime pasiunii sale pentru muzică. Contemplând abisurile, simţind o dorinţă irespresibilă a
prăbuşirii, Hans Castorp reuşeşte să devină stăpânul acelei vrăji sufleteşti, să-şi depăşească
tentaţiile.

7
 Corelaţia dintre timp şi muzică este explicată de autor: „ povestirea comportă două feluri
de timp: în primul rând, prpriul ei timp, adică durata muzical – reală care-i condiţionează
curgerea şi apariţia şi, în al doilea rând, timpul propriu conţinutului ei, care se prezită în
perspectiva unui aspect atât de diferit, încât timpul imaginar al povestirii poate sau să coincidă
aproape complet cu scurgerea sa muzicală, sau să fie la o ăndepărtare astrală”.
O care a despărţirii de mirajul şi atracţia decadenţei europene, cum o numeşte chiar
autorul, Muntele vrăjit e unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX, prin stil,
mesaj şi structură ideatică.
Sanatoriul, medicii şi bolnavii ocupă un spaţiu relativ restrâns în substanţa epică a cărţii,
al cărei ax narativ e constituit din dialogurile şi consideraţiile pacienţilor sanatoriului,
dialogirile avân ca temă timpul, fericirea omului, sfatul perfect, sociologoa şi psihologia
suferinţei, raportul dintre viaţă şi moarte ori acela dintre artă şi boală.
Prin această structură complexă, cu caracter polifonic, romanul lui Thomas Mann se
arată a fi, defapt, un roman – eseu, pentru că sanatoriul, cu toate aspectele şi realităţile sale,
aparente sau camuflate, nu reprezintă nimic altceva decât un cadru referenţial de desfăşurare a
acestei expuneri cu caracter eseistic.
Muntele vrăjit configurează un spaţiu simbolic, cu determinaţii fluctuante, unde timpul
şi stările afective se derulează într-un ritm diferit de ritmul lumii obişnuite. Experienţa bolii şi
a morţii conferă pacienţilor din acest sanatoriu un statut deosebit de acela al oamenilor
comuni. Pe de altă parte, acest teritoriu alegoric desemnat de sintagma „ muntelui vrăjit”
reprezintă şi o Europă în miniatură, în care apar şi se discută aceleaşi probleme ca şi în
Europa reală.
Una din problemele cele mai importante valorificate prin intermediul acestor discuţii şi
dialoguri, uneori înverşunate, purtată de pacienţii sanatoriului se leagă de problema timpului.
Dacă pentru Marcel Proust scurgerea ireversibilă a timpului e circumscrisă în raport cu stările
afective ale eroului-narator, Thomas Mann priveşte timpul dintr-un unchi teoretic, ca o
noţiune filosofică.
Noţiunea de timp e reprezentată în roman în corelaţie cu conceptele de spaţiu şi de
mişcare, considerându-se timpul ca etern şi spaţiul ca infinit. Hans Castorp îşi pune, astfel,
problema dacă eternul şi infinitul sunt sau nu compatibile cu noţiunile de distanţă, mişcare şi
cu prezenţa corpurilor limitative în univers, sau sunt pure abstracţiuni ale minţii umane.
Confruntările de idei care constituie defapt substanţa romanului sunt puse pe seama unor
eroi cu un contur caracterologic bine precizat. Spre exemplu, Settembrini se înfăţişează în
roman ca fiind omul libetăţii de gândire şi de acţiune, un spirit de o extremă mobilitate a
gândului, adept al umanismului şi al instinctualităţii. Cele mai pasionante discuţii dintre cele
două personaje se desfăşoară pe teme ca : sănătatea şi boala, trupul şi sufletul omului etc.
Dacă Settembrini consideră că sănătatea trupului atrage după sine un real echilibru
spiritual, Naphta este de părere că trupul nu reprezintă nimic altceva decât „ vălul întins între
noi şi eternitate”, aşadar un obstacol ce trebuie înlăturat din calea dorinţei fiinţei umane de
desăvârşire, de dez-limitare a energiilor sale.
Muntele vrăjit poate fi considerat, de bună dreptate, şi ca un roman al formării lui Hans
Castorp, un „ bildungsroman „. Personajul principal, Hans Castorp, se iniţiază, pe parcusrsul
experienţelor sale edificatoare şi revelatoare, în tainele vieţii şi ale morţii, ale iubirii şi ale
realului, prin efectul modelator ce îl au asupra sa cei doi „educatori” ai săi, Settembrini şi
Naphta, care simbolizează, în cele din urmă, cele două orientări ce îşi disputau întăietatea în
acea epocă: raţionalismul şi iraţionalismul.
După o perioadă de şapte ani, Hans Castorp părăseşte sanatoriul, chiar ăn momentul
declanşării primului război mondial. Personajul trăieşte acum într-un mod mult mai intens

8
sentimentul vieţii, însă autorul nu mai urmăreşte acum destinul său, sugerând doar implicarea
lui Hans Castorp în conflictul mondial.4
Ca toate celelalte romane ale lui Thomas, Muntele vrăjit are o epică redusă, dominantă
fiind latura eseistică. Dintre temele vizitate de scriitor am să iau în discuţie patru: omul fără
însuşiri, boala, muntele şi vraja. Omul fără însuşiri. Hans Castorp se încadrează într-o
tipologie ce i-a obsedat pe scriitorii din prima jumătate a secolului nostru şi care a fost fixată
prin romanul lui Robert Musil, Omul fără însuşiri. Lipsa însuşirilor desemnează nu
mediocritatea, ci starea de latenţă a acestor personaje. Omul fără însuşiri este omul care nu s-a
angajat pe nici o cale definitivă în viaţă, care nu şi-a ales un destin, deoarece nu se simte atras
de nimic în mod providenţial. Hans Castorp nu s-a fixat în nici un rol social sau existenţial,
rămânând disponibil pentru încercările care ar putea să-l solicite. În mod simbolic, el este
disputat de două spaţii, marea (este inginer de vapoare) şi muntele (ajunge pacient la Davos).
Omul fără însuşiri este omul care nu şi-a manifestat calităţile şi vocaţia, este un om în
aşteptare. Ulrich Untel, protagonistul lui Robert Musil, se menţine deliberat într-o stare de
virtualitate, deoarece nu-l mulţumeşte nimic din lucrurile obişnuite. Deşi ar putea cu relativă
uşurinţă să asume un rol social, el se păstrează într-o stare embrionară, pregătindu-se pentru o
aventură metafizică. Aceasta va fi iubirea faraonică cu sora sa Agatha. În mod similar,
Thomas Mann spune despre Hans Castorp că este un “căutător al Graalului”, ce aşteaptă în
mod vag o întâmplare iniţiatică, care să-l ducă dincolo de limitele lumii cotidiene. Aceasta va
fi chiar urcarea şi răstimpul petrecut pe “muntele vrăjit”. Ca om fără însuşiri, eroul lui
Thomas Mann este o tabula rasa, o “pagină încă nescrisă”, pe care doi “pedagogi” vor încerca
să-şi înscrie mesajul. În lungile zile petrecute la sanatoriu, Hans face cunoştinţă cu două
personaje ciudate, cu firi cu totul opuse, Giuseppe Settembrini şi Naphta. Cei doi şi-l vor
disputa pe tânăr, fiecare dorind să-l formeze şi să-l modeleze după propriile concepţii
culturale. “Un tânăr înzestrat, susţine Settembrini nu este deloc o pagină albă, ci, dimpotrivă,
este o pagină pe care s-a şi scris cu cerneală deocamdată invizibilă, atât binele, cât şi răul, şi
este rolul educatorului să scoată în relief binele, dar totodată să şteargă cu un reactiv potrivit
răul care ar vrea să se afirme.” Această teorie a educaţiei prin activarea reminiscenţelor trimite
nu atât la Platon, cât la Dante, care, la intrarea în Paradisul terestru, aşeza două izvoare, Lethe,
menit a şterge amintirea păcatelor, şi Eunoe, menit a întări conştiinţa virtuţilor. Urcând pe
“muntele vrăjit”, Hans Castorp se află şi el la un punct de răscruce, unde mentorii săi se
pregătesc să-i reconfigureze personalitatea. Dozajul şi distribuţia diferită a influenţelor
exercitate de cei doi pedagogi depind de profilul specific al fiecăruia. Thomas Mann îşi
distribuie cele două personaje pe opoziţia goetheană între Sud şi Nord, între cultura apolinică
a Greciei clasice şi cea dionysiacă a Germaniei romantice. Italianul Settembrini reprezintă
tipul mediteranian, solar, luminos; el este umanistul prin excelenţă, de formaţie clasică,
iluministă. Valorile propovăduite de el sunt de natură antropocentrică: sănătatea, evoluţia,
cunoaşterea, educaţia, raţiunea, cultura. De partea cealaltă, Naphta este un evreu creştinat,
iezuit, care reprezintă tipul nordic, selenar, tenebros; el este teologul, aşa cum este perceput
acest tip de către Thomas Mann. Valorile opuse de Naphta lui Settembrini sunt de natură
teocentrică, cu menţiunea că viziunea sa teologică este contaminată la modul malign de
nihilism, ceea ce face ca credinţa sa să aibă o coloratură iraţionalistă nietzscheană. Prin cei
doi, Thomas Mann discută eseistic marile modele culturale ce îl dispută, aproape maniheic, pe
omul modern, pozitivismul şi iraţionalismul. Boala. Opoziţia dintre tipurile umanistului şi
teologului este cel mai bine pusă în evidenţă de modul în care ei concep maladia. La Thomas
Mann, boala este o parabolă a condiţiei de criză a omului modern; de aici, numeroasele
variaţiuni pe această temă: tuberculoza (Muntele vrăjit), holera (Moartea la Veneţia), sifilisul
(Doctor Faustus). Ca exponent al viziunii clasice, echilibrate, Settembrini pledează pentru
sănătate, în care vede expresia evoluţiei şi împlinirii omului, boala în schimb apărându-i ca o
4
Iulian Boldea: Literatura comparată 3, Universitatea Petru Maior, Târgu Mureş, 2007

9
deviere de la condiţia şi destinul uman. Combătând în spirit pozitivist reminiscenţele de
gândire mitică ale lui Hans Castorp, care face aluzie la vechile superstiţii conform cărora cei
bolnavi sunt însemnaţi de zei, Settembrini susţine că “Boala nu este deloc nobilă, nici demnă
de respect, iar o asemenea concepţie este ea însăşi bolnăvicioasă, sau –în orice caz– nu poate
duce decât la boală. Poate că voi reuşi mai sigur să vă trezesc oroarea, spunându-vă că boala
este bătrână şi urâtă. Concepţia dumneavoastră îşi are originea în vremuri pline de superstiţii,
când ideea de om era degenerată şi lipsită de orice demnitate; în vremuri încărcate de groază,
când armonia şi bucuria păreau suspecte şi diavoleşti, în timp ce infirmitatea echivala cu un
privilegiu care-ţi deschidea împărăţia cerurilor. Dar raţiunea şi secolul luminii au risipit aceste
umbre, ce apăsau sufletul omenirii”. Trebuie menţionat că imaginea unui Ev Mediu întunecat
este ea însăşi un efect de perspectivă, fiind rezultatul deprecierii şi culpabilizării
comportamentului religios de către mentalitatea iluministă. Prin contrast, Naphta susţine că
boala este un rău necesar, deoarece ea exprimă fidel condiţia căzută a omului care a muşcat
din mărul cunoaşterii. Boala, degradarea şi moartea sunt consecinţa păcatului adamic, prin
care omenirea a pierdut viaţa eternă. Corpul bolnav reflectă starea reală a sufletului căzut.
Boala este un memento: ea îi aduce aminte omului de condiţia sa păcătoasă, îndemnându-l la
virtute, la regăsirea curăţeniei adamice, la mântuire. Sănătatea, în schimb, susţine Naphta, este
o iluzie periculoasă, care îl face pe om să se încreadă în propriile sale forţe, să-şi divinizeze
condiţia. Or, antropocentrismul este o formă de manifestare a orgoliului luciferic, el fiind
tocmai cauza crizei şi decăderii contemporane a umanităţii. În viziunea lui Naphta, care
dezbate în fond una din obsesiile scriitorului însuşi, boala apare ca un catalizator al
adevărurilor esenţiale despre condiţia umană, al revelaţiei despre lumea de dincolo. Maladia
este descrisă de personajul lui Thomas Mann ca un instrument de cunoaştere transcendentală,
prin care omul îşi deschide spiritul spre sacru şi îşi redescoperă natura originară: “Demnitatea
omului, nobleţea lui se datorau numai bolii. Pe scurt, este cu atât mai om cu cât este mai
bolnav, iar geniul bolii este mai uman decât geniul sănătăţii”. Adaptând scenariul martiriului
christic, Naphta dezvoltă o adevărată pledoarie pentru maladia asumată deliberat. Pentru a
mântui natura umană, susţine el, Iisus a asumat condiţia noastră bolnavă, decăzută, s-a făcut
om. Cel care aspiră la salvare trebuie să imite modelul christic, să poarte până la capăt crucea
bolii şi a suferinţei”. Modelul pe care îl propovăduieşte Naphta este cel al unui Iov voluntar,
care ar accepta bolile din altruism şi compasiune faţă de semenii săi: “Au existat oameni care
au acceptat, în mod conştient şi de bunăvoie, boala şi nebunia, ca să cucerească pentru
omenire cunoştinţe ce aveau să devină sănătate după ce fuseseră cucerite prin demenţă, iar
posesiunea şi folosinţa acestor cuceriri, obţinute printr-un sacrificiu eroic, nu mai depind de
boală şi de demenţă. Aceasta este adevărata crucificare...” Thomas Mann dezvoltă aici una din
temele nietzscheene care au bântuit gândirea modernă: Nietzsche vorbea de un eroism al
adevărului, care necesită sacrificarea sănătăţii, boala fiind indispensabilă pentru ca omul să
aibă revelaţia unor adevăruri de neatins din limitele vieţii normale. Proiectul crucificării prin
boală va fi împlinit în mod exemplar de Adrian Leverkühn, care va asuma sifilisul, într-o
variantă modernă de martiriu christic, pentru a putea sonda prin nebunia spirochetică natura
umană muritoare şi a găsi o cale (artistică) de mântuire. Muntele. În arhetipologia
imaginarului, muntele este în general un simbol al conştiinţei şi al raţiunii. Prin ascensiunea
pe munte omul se verticalizează, urcă spre lumină şi înţelegere. Castelul construit pe un vârf
de munte este un spaţiu al înţelepciunii şi al împlinirii. Modernitatea a dat acestui simbol un
accent specific, subliniind ideea de puritate obţinută prin asceză intelectuală şi ieşire din
existenţa cotidiană. Castelul suspendat pe un vârf de munte deasupra tumultului ce animă
lumea de jos simbolizează eul care se rupe pulsiunile inconştiente, de simţuri şi de fantasme,
şi se izolează într-un univers propriu, de idei şi noţiuni abstracte. Avem aici o altă mare temă
ce i-a fascinat pe scriitorii primei jumătăţi a secolului nostru, care vedeau în evazionismul
intelectual al Vienei imperiale, în refuzul acesteia de a lua cunoştinţă de tendinţele centripete

10
din Europa începutului de veac, cauza izbucnirii catastrofale a primului război mondial. În
marile romane moderne, alegoria cea mai pregnantă a spiritului pur este Castalia din Jocul cu
mărgele de sticlă al lui Hermann Hesse, ţinut ideal de unde casta religios-tehnocrată a “mai-
marilor minţii” guvernează lumea prin calculele matematice ale unui joc combinatoric.
Urcarea lui Hans Castorp la sanatoriul din Alpi desemnează prin urmare un proces simbolic
de asceză intelectivă. Ca inginer, după cum observă Settembrini, el trebuie să aibă “un cap
limpede şi lucid”, guvernat de principiul realităţii. Această izolare progresivă a personajului în
lumea cifrelor şi a cantităţilor abstracte îşi găseşte un “corelativ obiectiv” în drumul prin zone
tot mai aride străbătut de Castorp pentru a ajunge la Davos. El părăseşte “zona copacilor
înfrunziţi” şi a “păsărilor cântătoare”, pătrunzând într-un ţinut “al încetării totale, al
despuierii”. Urcarea la munte descrie simbolic un drum interior, prin care protagonistul lasă în
urmă flora şi fauna inconştientului, pentru a ţinti spre piscurile îngheţate ale raţiunii pure.
Sustras din vârtejul marii treceri, muntele este un spaţiu eleat, imuabil. Timpul pare a curge
mult mai încet la sanatoriu, locatarii acestuia pierd noţiunea duratei. “Te instalezi aici pentru
vecie”, este prevenit Castorp, care ajunge într-adevăr să-şi prelungească şederea de la trei
săptămâni la şapte ani. Hans îşi uită chiar vârsta, o ciudată amnezie ştergându-i conştiinţa
devenirii: “Iată însă că, deodată, Castorp nu-şi mai aducea aminte! Nu mai ştia ce vârstă are,
cu toate sforţările nerăbdătoare şi deznădăjduite ce le făcea ca să şi-o amintească”. Ritmul
încetinit trimite la paradoxurile temporale ale miturilor despre celălalt tărâm, timpul lent al
bolnavilor sugerând eternitatea morţii. “Domnul meu, îl previne acelaşi Settembrini, aici nu
cunoaştem o unitate de măsurat timpul care se numeşte săptămână, dacă-mi îngăduiţi să vă
dau această informaţie. Unitatea noastră cea mai mică este luna. Calculăm în stil mare –
acesta este privilegiul umbrelor”. Într-adevăr, muntele lui Thomas Mann este o poartă spre
neant. Avem de-a face cu o anamorfoză specific modernă a simbolului alpin. În mituri,
muntele este un spaţiu de trecere dinspre lumea terestră spre cea celestă, dinspre profan spre
sacru. O dată însă cu moartea lui Dumnezeu, muntele nu se mai deschide către fiinţă, către
zei, ci către transcendenţa goală a modernităţii. Cei care urcă la Davos-Platz nu se îndreaptă
spre viaţa veşnică, ci spre agonie şi moarte. Mesele copioase destinate bolnavilor de
tuberculoză nu amintesc, aşa cum are impresia pentru o clipă Hans Castorp, de ospăţul promis
eroilor în Walhala, ci de cina morţilor. La sanatoriu nu se oficiază un banchet de imortalitate,
ci unul funerar. Întreg sanatoriul este echivalat alegoric Hadesului. Locatarii lui sunt nişte
cadavre vii, ce îşi aşteaptă trecerea definitivă în neant. De-a lungul celor şapte ani petrecuţi
aici, Castorp va asista la un fel de dans macabru medieval, actorii acestui spectacol al vieţii
părăsind rând pe rând scena, printr-o serie de morţi ce se succed în ritm accelerat. Cei doi
medici ai instituţiei, Behrens şi Krokovski sunt comparaţi de Settembrini cu judecătorii
infernali din mitologia greacă, Minos şi Radamante. Diagnosticul pus de ei echivalează cu o
condamnare, la fel cum Minos indica, la Dante, prin numărul de învârtiri ale cozii, cercul în
care urmează să fie aruncat fiecare din sufletele ajunse în Iad. Prin gura clasicistului
Settembrini, Thomas Mann îl compară în repetate rânduri pe Castorp cu “Ulise în împărăţia
umbrelor” sau cu Enea pornit pe “drumul ce duce către zidurile puternicei Dis”. Trimiterile la
Homer şi Vergiliu fac din urcarea lui Hans la munte o catabasis eis antron: “Câtă îndrăzneală
să cobori în străfundurile unde morţii hălăduiesc în nimicnicia lor. [...] Suntem nişte făpturi
care ne-am prăbuşit în adânc”. Protagonistul este contaminat de altfel el însuşi de microbul
neantului. În mod concret, doctorii îi descoperă, la radiografie, o pată pe plămâni, ceea ce va
atrage internarea sa. În mod simbolic, el mărturiseşte a fi crescut de mic copil în preajma
morţii, părinţii săi stingânduse de timpuriu din viaţă. “ Moartea îi înrâurea spiritul şi forma”,
scrie Thomas Mann, văzând în predispoziţia morbidă o metaforă pentru ariditatea afectivă a
nordului germanic. Vraja. Spiritul orientat după fiinţa divină ţinteşte spre înalt, efectuează o
ascensiune simbolică; spiritul dominat de neant se îndreaptă spre abis, este atras într-o
descindere infernală. Anabaza şi catabaza sunt chimic îmbinate în imaginea “muntelui vrăjit”,

11
piscul senin al muntelui fiind totodată un adânc valpurgic. Oximoronul geografic urmăreşte
dialectica inflaţie/posesie descrisă de Jung în raporturile dintre conştiinţă şi inconştient. Orice
expansiune necontrolată a eului, arată psihologul elveţian, este însoţită de un proces
complementar de creştere a umbrei. Cu cât eul pretinde a prelua controlul asupra unor zone
tot mai extinse din psihic, cu atât el provoacă refularea a tot mai multe conţinuturi
inconştiente a căror autonomie nu o mai recunoaşte. Or, conform legii enantiodromiei, adică a
transformării oricărei tendinţe psihice excesive în contrariul ei, inflaţia conştiinţei sfârşeşte
printr-o decompensare a umbrei, care izbucneşte impetuos şi ia în posesie individul. Reversul
realizării orgolioase a eului este demonizarea acestuia. Cum lumea din afară urmează
mişcările lumii dinăuntru, între ele stabilindu-se o corespondenţă biunivocă, “muntele vrăjit”
este simbolul perfect al conştiinţei posedate a lui Hans Castorp. Tânărul inginer are impresia
că “ceva şchiopăta în lume cât şi în viaţă; că toate mergeau din ce în ce mai prost şi că îl
cuprindea o nelinişte crescândă; ca şi cum un demon ar fi pus mâna pe putere, un demon
periculos şi bufon, care juca de multă vreme un rol însemnat, dar care îşi proclamase de
curând autoritatea fără rezerve, inspirând o teroare misterioasă şi sugerând gânduri de fugă”.
“Vraja” care se abate în egală măsură asupra lui Hans şi a lumii din jurul lui are acelaşi rol ca
şi holera din Moartea la Veneţia, este o manifestare a miasmelor inconştiente ce iau în posesie
o umanitate excesiv de raţională.
Sanatoriul de la Davos-Platz începe să fie bântuit de forţe psihoide. Pacienţii sunt
cuprinşi de o nebunie erotică, de impulsuri incontrolabile. Castorp se îndrăgosteşte vertiginos
de Clavdia Chauchat, o rusoaică bolnavă şi ea de tuberculoză, trăindu-şi sentimentele ca pe o
demonizare malignă. Iubirea e resimţită ca un factor patogen, ce îi provoacă protagonistului
febră; extazul erotic se manifestă ca o criză de epilepsie. Locuitorii sanatoriului sunt invadaţi
de o nebunie a simţurilor, ca şi cum pulsiunile libidinale ar izbucni nestăvilit în urma cedării
cenzurilor conştiente. Carnavalul organizat de Lăsata Secului devine o Noapte a Valpurgiei,
Davos–Platz transformându-se într-un nou vârf Brocken din Munţii Harz, loc renumit pentru
sabaturile de vrăjitoare. Despre Behrens se spune “Domnul Satan prezidează”, doctorul fiind
transpus în rolul marelui Ţap Negru, diavolul ce conduce orgiile vrăjitoreşti. Clavdia îi apare
lui Hans mascată în Lilith, aşa cum Margareta îi apărea lui Faust la Sabat sub chipul Meduzei,
semn că atât la Thomas Mann cât şi la Goethe emergenţa compulsivă a sentimentelor e
resimţită ca o posesie demonică. Anamorfoza fantasmatică a iubitei într-un sucub sugerează
presiunea culpabilizatoare pe care intelectualismul hipertrofiat al protagoniştilor o exercită
asupra instinctelor lor erotice. Pe măsură ce vraja se intensifică, fantasmele personajelor prind
tot mai mult realitate. Dorinţele şi angoasele lor scapă de sub control şi sunt ipostaziate în
duhuri şi fantome. Procesul de clivaj şi proiecţie prin care se trece din psihologic în fantastic
poate fi urmărit în modul în care evoluează şedinţele de psihanaliză ale doctorului Krokovski.
Adept al lui Freud, “îmbrăcat în negru pentru a arăta că domeniul special al studiilor sale este
noaptea”, medicul investighează visurile şi complexele inconştiente ale pacienţilor de la
sanatoriu. Dar în curând analizele sale se transformă în şedinţe de spiritism. Folosind o tânără
drept medium, el experimentează o serie de “proiectări biopsihice ale unor complexe
subconştiente în realitatea obiectivă”. Aceste “imagini de vis obiectivate”, cum este duhul
numit Holger, provoacă fenomene paranormale, de telekinezie, audiţie de voci,materializări.
Sceptic o vreme, Hans Castorp este prins şi el în nebunia spiritistă atunci când, printr-un act
de necromanţie în care este utilizată Ruga lui Valentin din Faustul lui Gounod, Krokovski
reuşeşte să invoce sufletul lui Joachim Ziemssen, mort între timp. Thomas Mann ironizează
mania spiritistă din celebrele Societăţi întemeiate de doamna Blavaţki şi alţi mediumi ai
epocii. Nu este mai puţin adevărat că el surprinde de fapt mecanismele psihologice ale
posesiei colective. După cum arătam, destinul lui Hans Castorp şi al micii comunităţi de la
Davos-Platz se vrea emblematic pentru evoluţia psihologiei colective a Europei începutului de
secol. Pozitivismul, scientismul şi ateismul arogant al secolului al XIX-lea, sugerează

12
scriitorul, au dus, prin mecanismul inflaţie/posesie, la trezirea forţelor infernale din
inconştientul colectiv. Demonul care ia în stăpânire Europa este numit “Marea stupiditate”,
Jung demonstrând că posesia se manifestă prin fixaţii asupra unor mode, prin comportamente
automate, prin fanatisme de toate soiurile, care fac imposibilă comunicarea lucidă. Cu cât
tensiunile acumulate au fost mai mari, cu atât izbucnirea lor este mai devastatoare. Spre
finalul romanului, Marea Stupiditate se amplifică la Marea Irascibilitate. Mica umanitate de la
Davos-Platz este cuprinsă de o agitaţie explozivă, semn că tendinţele divergente nu mai pot fi
ţinute în frâu. Procesul de dezagregare psihică prin care trec personajele este simbolizat de
duelul dintre Settembrini şi Naphta, cei doi pedagogi nemaireuşind să se menţină în planul
înfruntării de idei. În mod semnificativ, în urma duelului, ratat, Naphta se sinucide, ca
simptom al autodistrugerii unei conştiinţe hiperinflate. După şapte ani, Hans Castorp părăseşte
sanatoriul, dar nu pentru a regăsi sănătatea, ci pentru a se reintegra într-o lume cuprinsă de
nebunia primului război mondial. Demonul irascibil a invadat întreaga lume, Muntele vrăjit
fiind în fond o parabolă a Europei antebelice, schizoide, care a căzut pradă propriului
inconştient încărcat.
Thomas Mann reprezintă mai mult decât un roman de mari dimensiuni, în esenţă,
Muntele vrăjit fiifnd locul unde cadrul fantasmagoric, timpul iluzoriu şi pacienţii dezgoliţi de
conturul palpabil a tot cea ce reprezintă cu adevărat, viaţa, se întrepătrund şi înrobesc orice
vizitator.Prin conţinutul său filosific, prin mesajul umanist pe care îl închide în paginile sale,
prin structura sa deopotrivă rafinată şi robustă şi prin stilul în care vibraţia idei se îmbină cu
redarea trăirălor afective intense, Muntele Vrăjit reprezintă una dintre cele mai importante
romane ale secolului XX.5

5
Iulian Boldea: Literatura comparată 3, Universitatea Petru Maior, Târgu Mureş, 2007

13
Bibliografie:

1. Thomas Mann: Muntele vrăjit, Traducere de Petru

Manoliu, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti,
1967
2. Ştefan Borbely: Grădina magistrului Thomas,E.D.P,
Bucureşti, 1995
3. Iulian Boldea: Literatura Comparată 3, Universitatea
Petru Maior, Târgu Mureş, 2007
4. www.google.ro

14