FORMARE PROFESIONALĂ

SUPORT DE CURS

Calificarea: INFIRMIERĂ
Cod NC: 5132.2.1

Organizator: SOCIETATEA DE CRUCE ROȘIE FILIALA COVASNA

Societatea Naţională de Cruce Roşie din România
Filiala Cluj

FORMARE PROFESIONALĂ
SUPORT DE CURS

Calificarea: INFIRMIERĂ
Cod NC: 5132.2.1

1
Colectivul de redacţie

Bratu Simona - director filiala Cluj

Stoian Andrei Dan – medic - instructor prim ajutor
Roman Adela Camelia – asitent medical generalist licenţiat
Aluaşi Claudia Carmen – psiholog clinician
Anca Ştefan Dan Ilie – student asistenţă socială
Vasian Adrian - fotograf
Macarie Mara – fotograf

Editare foto şi text:

Macarie Mara şi Anca Ştefan Dan Ilie

Salvatori şi victime:
Bodea Dumitru, Merlan Gabriel, Muntean Denisa,
Mureşan Anda, Păuşan Ionuţ, Petruţa Bogdan Ştefan,
Purcel Ioan

ISBN 978-606-8329-29-1
Imprimat la Papirus Print Cluj-Napoca

Versiune originală realizată de:

Societatea Naţională de Cruce Roşie din România, filiala Cluj
Str.George Coşbuc, nr.11 Cluj-Napoca, Jud. Cluj
Tel/Fax: 0264 592 447
E-mail: cluj@crucearosie.ro
www.crrcluj.ro

2
Cuvânt înainte

Acest suport de curs are două direcţii principale.

În primul rând vă va permite să aveţi o bază de reflecţie în ceea ce priveşte

persoanele bolnave de care veţi avea grijă. Veţi descoperi etapele principale de îngrijire,
precum şi nevoile afective şi sociale ale bolnavilor.

În al doilea rând, pentru aspectele practice ale sarcinilor voastre, veţi regăsi
descrierea îngrijirilor curente şi efectuarea lor corectă.

Sperăm că aceast suport de curs vă va însoţi în munca voastră cu bolnavii,

amintindu-vă că fiecare bolnav este unic în diversitatea sa şi că are nevoie în principal de
atenţia, de respectul, de inteligenţa, de entuziasmul şi de responsabilitatea voastră.

Astfel vede Crucea Roşie Română viitorul rol de infirmier şi vă urează succes în
această activitate.

Faptul că aţi urmat un curs organizat de Crucea Roşie Română va fi o garanţie a

seriozităţii, a calităţii şi a motivaţiei din partea voastră.

Crucea Roşie Română

3
4
 Crucea Roşie Română

24 iunie 1859, nordul Italiei –Lombardia, Solferino. Bătălie crâncenă între francezi şi
austrieci. Ca de fiecare dată, pe câmpul de luptă găseşti suferinţă şi durere. Dar atunci, în mai puţin
de 16 ore de lupte crâncene, au rămas pe câmpul de luptă peste 40.000 de soldaţi. Prea multă suferinţă
şi prea puţină alinare. Aflându-se pe această scenă , omul de afaceri elveţian Henry Dunant, a chemat
în ajutor femeile din satele vecine, şi împreună au început să acorde ajutor răniţilor, fără nici o
deosebire de tabăra din care aceştia făceau parte. Pentru Dunant toţi purtau aceeaşi uniformă :
SUFERINŢA.
Acest moment tragic a născut în mintea lui Henry Dunant gândul de a înfiinţa organizaţii
voluntare , care să aline suferinţele provocate de războaie, de calamităţi, de boli, voluntari pregătiţi în
timp de pace, instruiţi în mod permanent şi care să intervină atunci când e nevoie.
După 3 ani de la tragicul eveniment, Henry Dunant scrie ,, Amintiri de la Solferino’’ , carte
care reprezintă un document cutremurător dar şi o chemare la solidaritate. A fost transmisă multor
conducători de state , încercându-se formarea unei organizaţii internaţionale umanitare. În octombrie
1863, 16 ţări participante la Comitetul de la Geneva au definit, în 10 rezoluţii, funcţiile şi
atribuţiunile, Comitetelor pentru ajutorarea răniţilor, înfiinţate conform dorinţelor lui Dunant. Aceste
rezoluţii au devenit actul de naştere a Crucii Roşii.

Crucea Roşie din România- scurt istoric

La 4 iulie 1876 ia fiinţă Societatea Crucea Roşie din România.

La 15 iulie 1876 este ales primul preşedinte al Societăţii de Cruce Roşie din România –
prinţul Dimitrie Ghica.
La 8 septembrie 1876- prin Înaltul Decret Domnesc a fost aprobat primul Statut al Crucii
Roşii din România.
La 20 iulie 1876 – prima ambulanţă a Crucii Roşii Române participă la războiul turco – sârb,
îngrijind în spitale 6832 de râniţi şi bolnavi.
1877-1878 – participarea Crucii Roşii Române la Războiul de Independenţă. Din ziarul
vremii ,, Românul ”un articol a dăinuit : ,, Trăsurile care alcătuiau ambulanţele, în număr de vreo 15,
erau aşezate de cu seară pe bulevard. Pe ele fâlfâiau câte două drapele: unul tricolor şi altul de Cruce
Roşie.”
La data de 1 august 1877, din dorinţa de a salva cât mai multe vieţi, Crucea Roşie
organizează primul curs pentru pregătirea surorilor voluntare de Cruce Roşie. Scopul cursului era de a
pregăti elevele pentru ,,prepararea pansamentelor şi manipularea bandajelor”.

5
 Primul şi al doilea Război Mondial :
– organizează 54 de spitale de campanie cu 7.285 de paturi , îngrijind peste 150.000
de răniţi
– prin cantinele proprii a acordat 10.000.000 prânzuri pentru persoane nevoiaşe, a
sprijinit 65800 prizonieri, a expediat 58.000 colete cu alimente pentru prizonierii
români internaţi în lagărele duşmane.
– Asistenţă pentru 100.000 refugiaţi polonezi, 30.000 lei pentru copiii din Japonia
afectaţi de bomba atomică, 50.000 lei pentru populaţia înfometată din Rusia,
25.000 lei pentru copii afectaţi de foamete din Germania, 20.000 lei pentru
populaţia din nordul Albaniei.
În anii 1950 – Crucea Roşie Română – odată cu izbucnirea războiului din Coreea - primeşte,
îngrijeşte şi şcolarizează câteva mii de copii coreeni şi trimite un spital de campanie cu medici şi surori
voluntare de Cruce Roşie în Coreea, un total de 220 persoane.
În anul 1965 au avut loc modificări, Ministerul Sănătăţii acaparând patrimoniul Crucii
Roşii, inclusiv sediul din str. Biserica Amzei, nr.29 - sediu care a fost construit în perioada 1926-1927
din donaţiile populaţiei, şi a preluat o parte importantă din activităţile de bază ale acesteia, în special
educaţia sanitară, organizarea şi pregătirea grupelor sanitare, posturile de prim ajutor, pregătirea
populaţiei în probleme de prim ajutor.
Această perioadă nefastă pentru Crucea Roşie Română a durat până în anul 1972, an care a
reprezentat un moment de cotitură, atunci când Crucea Roşie Română a fost repusă în drepturile sale
legale.
În prezent : - existăm şi funcţionăm de peste 137 de ani pe teritoriul României
- intervenim, doar post dezastru, atunci când suntem lăsaţi
- educaţia pentru promovarea sănătăţii
- alinarea suferinţei umane prin programe sociale
- pregătirea populaţiei în ceea ce priveşte primul ajutor
Dar pentru a putea interveni aşa cum au făcut strămoşii Crucii Roşii Române, avem nevoie de
voluntari bine pregătiţi. Din acest motiv, Crucea Roşie Română Filiala Cluj doreşte construirea
„Bazei Naţionale de pregătire a voluntarilor Crucii Roşii Române pentru intervenţia în situaţii de
urgenţă – Cluj – Valea Ierii”. Este o mare investiţie pentru care avem nevoie de sprijinul donatorilor, a
oamenilor cu suflet şi a autorităţilor locale şi centrale.
Aşa cum spunea Nicolae Nicoară - unul din preşedinţii Crucii Roşii Române :
,, Oamenii Crucii Roşii Române sunt cei care, în vremuri de restrişte, în vremuri tulburi şi
grele, au făcut şi fac ca solidaritatea umană să se transforme în ceva care tămăduieşte suferinţe, care
alină dureri, care mângâie suflete. N-ar fi nimic Crucea Roşie Română fără oamenii ei minunaţi ! „

Simona Bratu
Director Crucea Roşie Română filiala Cluj

6
 MODUL I
PLANIFICAREA PROPRIEI ACTIVITĂŢI
ŞI PERFECŢIONAREA CONTINUĂ

1.1 Infirmiera şi locul de muncă

Infirmierul – este o persoană calificată din cadrul personalului sanitar care îngrijeşte
bolnavii într-un spital sau altă instituţie destinată îngrijirii şi tratării bolnavilor.
Infirmier/infirmiera este persoana care se ocupa de infirmi (etimologic vorbind)
Infirmierul(a) însoţeşte persoanele îngrijite la îndeplinirea activităţilor vieţii cotidiene
şi efectuează îngrijiri legate de funcţii de întreţinere şi continuitate a vietii.
Infirmierul(a) contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate şi la refacerea autonomiei,
în măsura în care este posibil.
Infirmierul(a) lucrează în colaborare şi sub responsabilitatea unei/unui asistent
medical, cel mai adesea, în cadrul unei echipe multidisciplinare şi participă la îngrijirile de
sănătate preventive, curative sau paliative.
Infirmierul(a) îşi exercită activitatea în mediu spitalicesc sau extraspitalicesc, în
sectorul medical, medico-social sau social.

Infirmierul(a) participă efectiv la :

- asigurarea unui mediu de viaţă şi climat adecvat îngrijirii complexe din punct de
vedere, fizic, psihic, afectiv;
- asigurarea igienei şi a spaţiului de viaţă a persoanei îngrijite;
- asigurarea hidratării şi a alimentaţiei corespunzătoare a persoanei îngrijite;
- stimularea participării persoanei îngrijite la activităţile zilnice;
-transportul şi însoţirea persoanei îngrijite etc, respectând permanent drepturile şi
confidenţialitatea privind evoluţia stării de sănătate a persoanei ingrijite.

Locul de muncă al infirmierului(ei):spitalul

Spitalul este o instituţie sanitară destinată îngrijirii bolnavilor cu servicii permanente

şi are un caracter curativ. În spital se internează bolnavii în stare gravă pentru îngrijiri
permanente şi de specialitate. Se internează bolnavi care nu pot fi diagnosticaţi decât în
anumite spitale şi necesită îngrijiri de lungă durată. Se internează bolnavi care necesită
intervenţii chirurgicale sau alte tratamente speciale, nerealizabile ambulatoriu. De asemenea
se mai internează bolnavi cu boli infecto-contagioase care trebuiesc izolaţi.
Amplasarea ideală a spitalelor mari ar fi departe de zonele industriale şi pe terenuri
mari, înconjurate de zone de verdeaţă. Orientarea cea mai bună a spitalelor este cu saloanele
spre sud, fară alte construcţii în jur pentru a avea acces la lumină şi soare.

7
 Spitalele sunt de două feluri: spitalul pavilionar şi spitalul bloc
Spitalul pavilionar – necesită spaţii foarte mari pentru ca distanţa dintre pavilioane
să fie corespunzătoare. Aceste spitale asigură linişte pentru bolnavi şi posibilitatea de mişcare
a acestora. Infecţiile şi epidemiile sunt mai rare. Acest tip de spital are următoarele
dezavantaje: întreţinere foarte costisitoare, personalul angajat este mai numeros, comunicare
foarte grea între pavilioane.
Spitalul bloc – necesită un spaţiu mai mic, personal administrativ mai mic, sisteme de
încălzire şi alimentare mai avantajoase, comunicarea şi colaborarea între secţii se face mai
uşor.
Spitalul cuprinde: servicii de primire; secţiile de spital; serviciul de diagnostic şi
tratament; serviciul administrativ-gospodăresc.
-serviciul de primire – este filtrul principal al spitalului în care se hotărăşte internarea
pacientului. Cu excepţia secţiilor de maternitate şi boli contagioase, celelalte secţii au în mod
obişnuit un serviciu comun de primire care cuprinde: sala de aşteptare; biroul de înregistrare
al pacienţilor; cabinetul de consultaţii; camera de deparazitare şi baia bolnavului; camera de
îmbracare; camera pentru dezinfectarea şi deparazitarea efectelor; magazia de efecte ale
pacientului; magazia de lenjerie curată.
-secţia de spital – este partea componentă înzestrată cu paturi care asigură asistenţa
într-o anumită specialitate a pacienţilor spitalizaţi. Ea cuprinde saloane cu bolnavi, camera
pentru asistente medicale, pentru medici, oficiu, toaleta, baie, hol, sala de tratament şi alte
încăperi în funcţie de specificul secţiei (maternitate, urologie, chirurgie etc). Secţiile sunt
grupate astfel: interne, chirurgie, pediatrie, obstretică-ginecologie, oto-rino-laringoscopie,
oftalmologie, urologie, etc. In spitalele mari, sectia de boli interne se diferentiaza mai departe:
cardiologie, gastro-enterologie, hematologie, pneumologie, boli endocrine etc.
-serviciile de diagnostic şi tratament – sunt părţi componente fără paturi ale
spitalului care servesc toate secţiile. Numărul lor este în funcţie de mărimea, profilul
specialităţi şi categoria de ierarhizare a spitalului, existenţa lor fiind obligatorie numai în parte
pentru toate spitalele. În general se găsesc următoarele servicii de diagnostic şi tratament:
serviciul de radiologie şi fizioterapie; laboratorul de analize medicale; laboratorul de
explorări funcţionale; punctul de transfuzie; farmacie; serviciul central de sterilizare; serviciul
de cultură fizică medicală; serviciul de anatomie patologică şi prosectură; laboratorul de
medicină experimentală.
-serviciile administrative-gospodăreşti – asigură baza materială a activităţii
medicale, fiind una din condiţiile importante pentru funcţionarea spitalului. Aceste servicii
cuprind: serviciul administrativ, serviciul tehnic de întreţinere şi reparaţii; spălătoria; secţia
bloc alimentar.
Uniforma infirmierului(ei) – ( echipamentul de protecţie):
-este obligatoriu purtarea unui echipament complet de protecţie, format din: halat,
bonetă, pantofi, mască, botoşi;
Halatul
-trebuie să fie de culoare albă sau culoarea stabilită de spital, imaculat, fără pete, din
bumbac (poate fi fiert şi sterilizat, absoarbe transpiraţia);
-se schimbă zilnic sau ori de câte ori este nevoie (este purtător şi cale de transmitere
pentru germenii intraspitaliceşti);
-de asemeni, schimbarea halatului este obligatorie când s-a murdărit, în special cu
produse biologice (sânge, urină, materii fecale, etc).

8
 Boneta:
-din bumbac (se sterilizează) sau din microfibră (bonetele de unică folosinţă);
-trebuie să acopere în întregime părul;
-la sfârşitul programului se aruncă la deşeuri nepericuloase(cele de unica folosinţă).
Pantofii:
-vor fi speciali pentru spital, de culoare albă, silenţioşi, (fără tocuri, odihnitori,
comozi);
-când se intră în serviciile speciale se vor schimba sau proteja cu botoşi din fibră de
sticlă sau polipropilen (de unică folosinţă) sau din pânză(se sterilizează);
-este obligatorie purtarea ciorapilor.
Masca :
-confecţionată din polipropilen sau fibră de sticlă foarte eficace (~ 5 ore) chiar dacă
este udă. Masca de hârtie este eficace ~ 30 minute pentru că se udă şi se deteriorează.
-masca trebuie să acopere nasul şi gura; după folosire, masca se aruncă la deşeuri
infecţioase;
-masca nu se ţine în buzunar;
-spălatul pe mâini este obligatoriu după scoaterea măştii.
Observaţii:
1) În blocul operator este interzisă părăsirea sălii cu echipamentul specific de sală
(halat, manuşi, mască, botoşi), acest echipament se scoate la ieşirea din sala de operaţii şi va
urma circuitul specific al materialului utilizat.
2) Oficianta trebuie să poarte echipamentul adecvat care va fi schimbat ori de câte ori
este nevoie, de preferinţă zilnic şi să poarte boneta şi masca în timpul distribuirii alimentelor.

CALITĂŢILE UNEI INFIRMIERE

Abilităţi de comunicare
Comunicarea este cea mai importantă calitate a unei infirmiere, pentru că trebuie să fie
în permanenţă în legătură cu bolnavul şi familia acestuia, cu echipa medicală . Pe lângă
comunicare trebuie să fie o bună ascultătoare în ceea ce priveşte indicaţiile primite de la
medic şi asistentul medical .

Stabilitate emoţională

Infirmiera trebuie să rămână calmă şi calculată, pe toată durata zilei de muncă, să fie
lucidă şi să facă faţă suferinţei, să accepte starea reală a pacientului, încercând să nu
transforme situaţia creată într-o situaţie cu caracter personal.

Flexibilitate (adaptabilitate ,proprietatea de a se adapta la împrejurări)

Cu cât flexibilitatea este mai mare , în ceea ce priveşte repartizarea programului de

muncă, a realizării responsabilităţilor ce îi revin, cu atât o infirmieră este mai valoroasă,
devine o persoană de bază pentru echipa din care face parte.

9
 Atenţie la detalii

Fiecare persoană care doreşte să lucreze ca infirmieră, trebuie să aibă grijă la detalii: la
indicaţiile medicului, a asistentului medical sau ale familiei. Detaliile pot face diferenţa dintre
viaţă şi moarte.

Abilităţi de rezolvare a problemelor

Infirmiera trebuie să aibă capacitatea de a lua decizii în situaţii critice, să soluţioneze

problemele în cel mai optim timp cu putinţă .
Infirmiera trebuie să ştie să asigure suport psihologic pacienţilor, să le inspire
încredere, să demonstreze că ştie ce face şi este sigură pe ea , că gestionează bine situaţia de
criză. Depinde de felul cum stie să-şi organizeze munca şi timpul pe care îl are la dispoziţie
pentru rezolvarea situaţiei apărute.

Forţa fizică

Conform fişei postului infirmiera desfăşoară diverse activităţi care necesită forţă
fizică: statul în picioare timp îndelungat, manipularea unor obiecte foarte grele sau a
bolnavului care necesită îngrijire ( îmbrăcarea şi dezbrăcarea unei persoane paralizate,
îmbăierea acesteia, schimbarea scutecelor etc.).

Respectul

Respectul este o calitate esenţială în lucrul cu persoanele bolnave. O infirmieră

bună trebuie să deţină respect pentru oameni şi reguli.Trebuie să rămână imparţială în
orice moment, trebuie să fie conştientă de confidenţialitate (sunt persoane care doresc ca
cei din jur să nu afle toate aspectele boli sau ale suferinţei persoanei în cauză), trebuie să
arate respect pentru cultura şi tradiţia familiei respective.

1.2 Identificarea activităţilor specifice

Infirmiera lucrează în cadrul unei echipe şi participă la îngrijirile de sănătate

preventive, curative sau paliative.

Competenţe profesionale

1. Planificarea propriei activităţi şi perfecţionarea continuă.

2. Lucrul în echipă şi comunicarea interactivă.
3. Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor persoanei îngrijite.
4. Tehnici de îngrijire generală, specială, specifică a pacienţilor.
5. Acordarea îngrijirilor de igienă pentru persoanele îngrijite şi de igienizare a
spaţiului în care se află persoana îngrijită.

10
 6. Aplicarea tehnicilor privind circuitul de transport al rufelor şi a normelor
igienico-sanitare specifice.
7. Luarea deciziilor favorabile pacienţilor în vederea reducerii riscurilor, tratarea cu
responsabilitate şi profesionalism a tuturor pacienţilor, aplicarea de măsuri preventive de
îngrijire a stării de sănătate.

Atribuţii
1. Planifică activitatea de îngrijire a persoanei îngrijite cu respectarea normelor
igienico-sanitare.
2. Estimează perioada de timp necesară persoanei îngrijite.
3. Stabileşte corect necesarul de materiale pentru activitatea pe care o desfăşoară.
4. Activitaţile sunt planificate pentru încadrarea în termenele finale.
5. Efectuează igienizarea şi curăţenia spaţiilor, a circuitelor funcţionale în care se află
persoana îngrijită, respectând normele igienico sanitare şi utilizarea materialelor de
igienizare specifice fiecărei situaţii.
6. Răspunde de curăţenia şi dezinfecţia sectorului repartizat .
7. Răspunde de utilizarea şi păstrarea în bune condiţii a ustensilelor folosite ce le are
personal în grijă, precum şi a celor care se folosesc în comun şi le depozitează în
condiţii de siguranţă.
8. Efectuează îngrijiri de igienă corporală a persoanei îngrijite:
9. Menţine igiena lenjeriei persoanei îngrijite, lenjeria personală schimbându-se la
interval, de maxim 3 zile iar lenjeria de pat ori de câte ori este nevoie.
10. Colectează şi transportă lenjeria şi rufele murdare, respectând :
 modul de colectare şi ambalare a lenjeriei murdare în funcţie de gradul de risc
 Ambalaj dublu pentru lenjeria contaminată (sac galben-portocaliu)
 Ambalaj simplu pentru lenjeria necontaminată (sac alb)
 Precauţiunile Universale.
 Codul de culori privind ambalarea lenjeriei murdare.
 Depozitarea lenjeriei murdare în spaţii special amenajate în care nu au acces
persoane din afara unităţii.
 Transportul lenjeriei la spălătorie, folosind doar zonele stabilite pentru
transport de către conducerea unităţii.
11. Preia rufele curate de la spălătorie în saci noi, le depozitează în spaţiile special
amenajate, manipulează corect lenjeria.
12. Ţine evidenţa lenjeriei predate şi a celei ridicate de la spălătoria unitaţii.
13. Transportă alimentele de la oficiu/bloc alimentar la masa/patul persoanei
îngrijite,respectând cu stricteţe normele de igienă, distribuirea la patul bolnavului,
acolo unde acesta este în imposibilitatea de a se deplasa la sala de mese, înlătură
resturile alimentare.
14. Pregăteşte persoana îngrijită, atunci când aceasta este dependentă, pentru alimentare
şi hidratare, aşezând-o într-o poziţie confortabilă, asigurându-i totodată şi hrănirea
şi hidratarea. Pentru această atribuţie va ţine cont de îndrumările medicului, sub
supravegherea asistentei de salon.
15. Igienizează vesela persoanei îngrijite prin spălare şi dezinfectare cu materiale de
igienizare recomandate.
16. Ajută persoana îngrijită, când este cazul, la satisfacerea nevoilor fiziologice,
conform tehnicilor specifice.

11
 17. Efectuează mobilizarea persoanei îngrijite în conformitate cu situaţiile apărute,
după indicaţiile echipei din care face parte, folosind tipul, timpul şi accesoriile
specifice mobilizării.
18. Comunică cu persoana îngrijită, adaptându-se caracteristicilor acesteia : vârstă, sex,
educaţie, starea de sănătate, mediul de provenienţă. Pe cât posibil limbajul să fie
adaptat,în parte, fiecărei persoane îngrijite.
19. La terminarea programului de lucru va preda pacienţii infirmierei din următorul
schimb pentru a se asigura de continuitatea îngrijirilor.
20. Ajută la transportul persoanelor îngrijite.
21. Însoţeşte persoana îngrijită în vederea efectuării unor investigaţii.
22. Ajută la transportul persoanelor decedate, prin :
 Izolarea persoanei decedate de restul pacienţilor.
 Transportul propriu zis la camera frigorifică,destinată depozitării cadavrelor.
 Dezinfecţia spaţiului în care a survenit decesul
23. Respectă atribuţiile privind depozitarea şi gestionarea deşeurilor infecţioase în ceea
ce priveşte:transportul, depozitarea în recipiente şi dezinfecţia acestora.
24. Consemnează activitatea sa în fişa pacientului şi raportează activitatea desfăşurată,
în scris, prin semnarea fişelor de monitorizare a activităţii şi verbal la asistenta şefă.
25. Aplică Normele de Protecţia Muncii şi Normele de Protecţie privind Stingerea
Incendiilor.
26. Poartă echipamentul de protecţie prevăzut de regulamentul de ordine interioară,
care va fi schimbat ori de câte ori este nevoie, pentru păstrarea igienei şi a
aspectului estetic personal.
27. Îşi desfăşoară activitatea în echipă respectând raporturile ierarhice şi funcţionale.
28. Nu are dreptul să dea relaţii privind starea pacientului.
29. Dezvoltarea profesională prin autoevaluare şi cursuri de pregătire / perfecţionare .
30. Respectă îndeplinirea condiţiilor de igienă individuală efectuând controlul periodic
al stării de sănătate pentru prevenirea bolilor transmisibile şi înlăturarea pericolului
declanşării unor epidemii (viroze respiratorii,infecţii cutanate, diaree, tuberculoză,
etc.).
31. Respectă regulamentul intern al spitalului.
32. Respectă programul de lucru, programul turelor de serviciu şi programarea
concediului de odihnă.
33. Se prezintă la serviciu cu deplină capacitate de muncă, pentru a efectua servicii la
parametrii de calitate impuşi de secţie.
34. Se va supune măsurilor administrative în situaţia în care nu şi-a îndeplinit sarcinile
de serviciu.

1.3 Ierarhizarea activităţilor ce urmează a fi derulate

Pentru ierarhizarea activităţilor se va ţine cont de fişa postului, Regulamentul de

Ordine Interioară şi de activităţile specifice preluate exact de la şeful ierarhic. Activităţile
ce urmează a fi derulate sunt ierarhizate cu promptitudine, imediat după identificarea
nevoilor persoanei îngrijite. Ierarhizarea priorităţilor este flexibilă, modificându-se în
funcţie de situaţiile intervenite.

12
 Activităţile de îngrijire sunt influenţate de anumiţi factori şi anume:
- vârstă
- statut socio-cultural
- temperament
- capacitatea intelectuală şi fizică
- stările patologice care pot apărea în contract cu boala specifică
Medicul echipei prescrie cum să fie îngrijit bolnavul şi asistenta medicală
elaborează planul de îngrijire. Infirmiera are obligaţia de a ajuta bolnavul pe parcursul
internării şi de a informa echipa medicală despre neregulile care apar pe parcursul
activităţii sale de îngrijire.

1.4. Evaluarea şi adaptarea programului zilnic în funcţie de nevoi

Managementul timpului presupune un set de reguli care trebuiesc să fie

respectate: stabilirea unei rutine zilnice, valorificarea momentelor în care te simţi plin de
energie şi stabilirea pauzelor pentru momentele de energie scăzută, respectarea
termenelor limită, rezolvarea problemelor importante, omiterea chestiunilor
neimportante, fixarea unor perioade de timp pentru finalizarea proiectelor, gruparea
activităţilor similare, abordarea unei situaţii în ansamblu, fără să te pierzi în detalii,
alocarea unei perioade mai mari de timp decât ai estimat iniţial, pentru fiecare sarcină,
pentru a putea rezolva şi situaţiile neprevăzute.

1.5 Formarea continuă

Formare profesională:

 urmăreşte dezvoltarea unor capacităţi noi;

 include calificarea profesională, perfecţionarea, specializarea, formarea
prin experienţă şi informarea profesională;
 reprezintă un ansamblu logic şi sistematic de cunoştinţe teoretice şi
deprinderi practice acumulate prin pregătire profesională, supuse
procesului de extindere şi înnoire permanentă prin perfecţionarea pregătirii
profesionale, cunoştinţe şi deprinderi necesare pentru a exercita o anumită
profesiune (A. Fleşeriu, 2003, p.119);
 presupune “un proces sistematic de schimbare a comportamentului,
cunoştinţelor şi motivaţiei angajaţilor existenţi în scopul îmbunătăţirii
echilibrului între caracteristicile angajatului şi cerinţele locului de muncă“
(I.O. Pânişoară, G. Pânişoară, 2005, p. 83).

Perfecţionare profesională:

o vizează îmbunătăţirea capacităţii existente ;

o poate fi considerată ca şi stadiu al formării, care constă în acumularea
cunostinţelor referitoare la profesia de bază ;

13
 o este procesul de transformare a “materialului”pe care îl reprezintă omul,
iar rezultatul prestaţiei oferite, prin acest proces, este forţa de muncă,
aptitudinile fizice şi intelectuale “prelucrate” în materialul nativ,
capacitatea de muncă la un anumit nivel de calificare (E. Câmpeanu-
Sonea, C. L. Osoian, 2004, p. 25)
o se are în vedere, de obicei, un rezultat concretizat într-o meserie cu o
anumită utilitate.
Dar pentru a ajunge aici este absolut necesar un proces complex şi îndelungat,
care începe cu educaţia în familie, continuă şi se împleteşte cu educaţia şcolară
elementară, gimnazială şi liceală. Procesul educaţional nu se încheie niciodată, iar startul
procesului de pregătire pentru o meserie anume este foarte greu de precizat ca moment în
timp.

Deosebiri între formarea şi perfecţionarea profesională:

Formarea profesională Perfecţionarea profesională

- calificarea iniţială - însuşirea de către lucrătorii deja
- însuşirea unei noi meserii calificaţi într-un anumit domeniu a
unor noi cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi de muncă, recunoscute ca
fiind parte din conţinutul meseriei
- policalificare
- recalificare

14
 MODUL II
RESPECTAREA DREPTURILOR PERSOANEI ÎNGRIJITE

2.1 Drepturile omului, copilului şi a persoanei cu nevoi speciale

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie

1948, prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de a III-a sesiuni a Adunării Generale a
Organizației Națiunilor Unite. Printr-un act istoric, Adunarea le-a cerut tuturor țărilor
membre să publice textul Declarației, care, după aceea, să fie "distribuit, expus, citit și
comentat în școli și alte instituții de învățământ, fără deosebiri ținând de condiția politică
a țărilor sau teritoriilor". Pe parcursul acestui document drepturile universale ale omului
sunt prezentate ca fiind un cod legal de comportament pentru promovarea conștiinței
plenare și totodată reprezentări ale integrării, fiind cele care leagă particularul de
universal.

Principalele drepturi extrase din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:

 egalitate în drepturi, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, opinie politică, origine
socială şi naţională, avere, naştere, statut politic, juridic, internaţional al ţării sau
al teritoriului de provenienţă,
 dreptul la viaţă, libertate, securitate,
 interzicerea sclaviei,
 interzicerea tratamentelor inumane,
 egalitate în faţa legii şi dreptul la protecţia legii şi la protecţia împotriva
discriminării ,
 prezumţia de nevinovăţie, până la proba contrarie,
 dreptul la proprietate,
 dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei,
 dreptul la libertatea de opinie şi exprimare,
 dreptul de securitate socială,
 dreptul la muncă şi recompensa pentru munca depusă,
 dreptul la odihnă, timp liber, concedii plătite,
 dreptul la un nivel de viaţă corespunzător şi la asigurare,
 dreptul la o opinie socială şi internaţională
 individul are îndatoriri faţă de colectivitate, numai în cadrul acesteia fiind
posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului are 42 de articole care se referă strict la

drepturile copilului. Aceste articole sunt clasificate în:

 drepturi de protecție
 drepturi de dezvoltare
 drepturi de participare

15
 Drepturile tuturor copiilor trebuie respectate, indiferent de rasă, etnia sau
naţionalitatea fiecăruia, de culoarea pielii, de limba vorbită, de religia practicată,
indiferent dacă sunt fete sau băieţi. Copiii trebuie să fie protejaţi împotriva oricărei forme
de discriminare.

Principalele drepturi ale copilului extrase din Convenţia cu privire la Drepturile

Copilului:

 dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare.

 dreptul la un nume, la o naţionalitate,
 dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte
 dreptul de a se informa, de a fi ascultat.
 dreptul la libertatea de a gândi, de a avea o religie, de a participa la întruniri
paşnice
 dreptul de a beneficia de servicii medicale şi de recuperare
 dreptul la o educaţie de calitate care să le asigure egalitatea de şanse şi
dezvoltarea personalităţii lor
 dreptul la învăţământ primar obligatoriu şi gratuit, la asigurarea accesului la liceu
şi facultate, la servicii de informare şi orientare şcolară şi profesională
 dreptul la viaţă culturală proprie
 dreptul să îşi declare apartenenţa religioasă şi să practice propria religie
 dreptul de a folosi limba proprie.
 copiii trebuie protejaţi împotriva oricăror forme de exploatare, împotriva
violenţei, abuzului, abandonului şi a altor tratamente dăunătoare

Persoanele cu dizabilităţi sunt acele persoane cărora, datorită unor afecţiuni fizice,
mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi
cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii
sociale.
Protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi au la bază următoarele
principii, conform legii 448/2006:
 respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului;
 prevenirea şi combaterea discriminării;
 egalizarea şanselor;
 egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea
forţei de muncă;
 solidaritatea socială;
 responsabilizarea comunităţii;
 subsidiaritatea;
 adaptarea societăţii la persoana cu dizabilităţi;
 interesul persoanei cu dizabilităţi;
 abordarea integrată;
 parteneriatul;
 libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi
formelor de suport de care beneficiază;
 abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;

16
  protecţie împotriva neglijării şi abuzului;
 alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi
asistenţei necesare;
 integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi, cu drepturi şi
obligaţii egale ca toţi ceilalţi membri ai societăţii.

Persoanele cu dizabilităţi beneficiază, conform legii 448/2006, de drepturi la:

 ocrotirea sănătăţii - prevenire, tratament şi recuperare;
 educaţie şi formare profesională;
 ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare şi reconversie profesională;
 asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale;
 locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal , transport, acces la mediul fizic,
informaţional şi comunicaţional;
 petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism;
 asistenţă juridică;
 facilităţi fiscale;
 evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile
de către membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

2.2 Drepturile şi obligaţiile pacientului (conform Legii nr. 46/2003)

Drepturile pacientului :
a) Dreptul pacientului la informaţia medicală:

 pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile,

precum şi la modul de a le utiliza.
 pacientul are dreptul de a fi informat asupra identităţii şi statutului profesional al
furnizorilor de servicii de sănătate.
 pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe
care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.
 pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor
medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor
existente la procedurile propuse, inclusiv asupra consecintelor neefectuării
tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la
date despre diagnostic şi prognostic.
 pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care
informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţa.
 Informaţiile se aduc la cunoştinţa pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu
minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte
limba română, informaţiile i se aduc la cunoştintă în limba maternă ori în limba pe
care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
 pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă
persoană care să fie informată în locul său. Rudele şi prietenii pacientului pot fi
informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu acordul
pacientului.

17
 pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
 pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al
investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada
spitalizării.

b) Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

 pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-

şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi
actelor medicale trebuie explicate pacientului.
 când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului
dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
 în cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,
consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
 în cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să
fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.
 în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate. Comisia de arbitraj
este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici
pentru pacienţii din ambulator.
 Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea
tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.
 Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în
învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru
cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu
excepţia obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea
este făcută şi în interesul pacientului.
 pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără
consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare
diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.

c) Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului

 toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,

diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi
după decesul acestuia.
 Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care
pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
 în cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale
acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţămâtului nu mai
este obligatorie.

18
 pacientul are acces la datele medicale personale.
 orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia
cazurilor în care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul
ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului. Sunt considerate
excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.

d) Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

 dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de

risc major şi imediat pentru viaţa mamei.
 pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei
vieţi sexuale normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.
 dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat
 pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode
privind sănătatea reproducerii.
 orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de
riscuri.

e) Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

 în cazul în care furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să recurgă la

selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în
număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.
 criteriile medicale privind selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de
tratament se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei .
 intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există
condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat. Se exceptează cazurile de
urgenţă apărute în situaţii extreme.
 pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
 pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual,
material şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea
pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat
cât mai aproape de cel familial.
 pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic
acreditat din afara spitalului.
 personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună
pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl
recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plata legale din cadrul unităţii
respective.
 pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare
sau donaţii, cu respectarea legii.
 pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale
de sănătate sau până la vindecare.
 continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi parteneriatul dintre
diferitele unităţi medicale publice şi private, spitaliceşti şi ambulatorii, de

19
 specialitate sau de medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt
personal calificat. După externare pacienţii au dreptul la serviciile comunitare
disponibile.
 pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă
stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

OBLIGAŢIILE PACIENŢILOR

 de a respecta condiţiile de disciplină ale secţiei şi spitalului;

 de a folosi cu grijă bunurile ce-i sunt puse la dispoziţie, orice degradare fiind
supusă regulilor de drept civil;
 de a nu fuma în salon şi pe holurile spitalului;
 de a nu consuma şi introduce băuturi alcoolice în spital;
 de a nu efectua comerţ şi de a nu practica jocuri de noroc;
 de a nu folosi aparate electrocasnice fără avizul personalului din secţii;
 de a atenţiona personalul de serviciu asupra eventualelor avarii la instalaţiile
electrice, sanitare sau de încălzire centrală;
 de a respecta regimul alimentar indicat de medic;
 de a purta echipamentul obligatoriu de spital şi de a nu părăsi incinta spitalului în
ţinuta unităţii sanitare;
 de a respecta programul de vizită pentru a nu perturba desfăşurarea activităţii
medicale în secţii;
 de a păstra curăţenia în salon, wc-uri şi băi, spaţii comune;
 de a nu utiliza stingătoarele şi instalaţiile de oxigen;
 de a nu depozita şi arunca pe geam resturi alimentare sau alimente .
 de a anunţa şi de a respecta recomandările personalului de serviciu în caz de
început de incendiu;
 de a se adresa în mod civilizat personalului medico-sanitar fără acte de agresiune
verbală sau fizică, situaţie în care va fi externat;
 de a nu părăsi spitalul fără aviz;
 să ia medicamentele doar în prezenţa unui cadru medical pe toată durata
spitalizării;
 de a respecta Regulamentul de Ordine Interioară a spitalului.

2.3. Relaţii de muncă

Formele răspunderii civile

Conform codului muncii:

Art.247
(1)Angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit
legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o
abatere disciplinară.
(2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă întro acţiune sau
inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele

20
legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de
muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Art. 248
(1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul
săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:
a) avertismentul scris;
b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a
dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;
c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
d) reducerea salariului de bază şi/sau, dupa caz, şi a îndemnizaţiei de conducere pe o
perioadă de 1-3 luni cu 5-10%;
e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
(2) În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un
alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta.
(3) Sancţiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă
salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen. Radierea
sancţiunilor disciplinare se constată prin decizie a angajatorului emisă în forma scrisă.

Art.254
(1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legatură cu
munca lor.
(2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze
neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul
normal al serviciului.
(3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina şi
în legatură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi
evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un
termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării.
(4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor, conform alin. (3) , nu poate fi
mai mare decat echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.

Conform Ordinului nr.1209/2006 al Ministerului Sănătăţii Publice, în cadrul spitalelor

publice se constituie consiliul etic, format din 5 membri, pentru o perioadă de 3 ani,
având următoarele atribuţii:

 analizează cazurile de încălcare a normelor de conduită în relaţia pacient-medic-

asistentă, a normelor de comportament, a disciplinei în unitatea sanitară;
 verifică dacă, prin conduita lui, personalul medico-sanitar şi auxiliar încalcă
drepturile pacienţilor prevăzute de legislaţia în vigoare;
 sesizează organele abilitate ale statului în situaţiile în care constată încălcări ale
codului de deontologie medicală, ale drepturilor pacienţilor, precum şi ale
normelor de conduită profesională aprobate potrivit legii;

21
  analizează sesizările ce privesc plăţi informale ale pacienţilor către personalul
medico-sanitar ori auxiliar sau condiţionarea exercitării actului medical de
obţinerea unor foloase; propune, în funcţie de caz, măsuri de intrare în legalitate;
 veghează pentru respectarea, în cazurile terminale, a demnităţii umane şi propune
măsuri cu caracter profesional pentru acordarea tuturor îngrijirilor medicale.

Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor despre

pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale
pacientului atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală,
conform prevederilor legale.

22
 MODUL III
TEHNICI DE ÎNGRIJIRE

3.1 Noţiuni generale privind îngrijirea pacienţilor

Noţiuni generale

Sănătatea
Încă din 1946, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) dădea definiţia
următoare :
Sănătatea este ”Starea de bunăstare fizică, mentală şi socială completă şi nu
constă numai în absenţa unei boli sau infirmităţi”.
Mulţi ani am definit sănătatea numai prin absenţa bolii.
Boala este o situaţie în care o persoană nu trăieşte în armonie nici cu ambientul
nici cu sine însuşi. Boala este o stare care răstoarnă modul nostru obşnuit de-a trăi,
cotidianul nostru, care ne constrânge să găsim soluţii noi pe termen mai lung sau mai
scurt.
Unele boli sunt simple şi beningne : o gripă te împiedică să lucrezi, te izolează
de grupul familial şi social; nu mai participi la viaţa de familie obişnuită, nici la viaţa
socială ( evenimente, sport ...). Organismul aflat în repaos, găseşte resursele de a
învinge agresorii ( microbii) şi de a-şi regăsi echilibrul anterior.
Alte boli sunt mai grave ( cancer, depresii, astm, slăbirea mobilităţii, SIDA,
diabet) durează mai mult şi obligă la găsirea unui nou echilibru : schimbarea locului
de muncă şi modificarea bugetului, găsirea altor prieteni sau asumarea altor roluri
sociale.
Persoana bolnavă va avea nevoie de timp pentru a-şi regăsi un echilibru
satisfăcător după toate schimbările şi pentru a se simţi din nou în armonie cu mediul
său. În timpul acestei stări de dezechilibru, persoana va fi în general dependentă de
alte persoane, mijloace materiale, medicamente...
De îndată ce persoana îşi va regăsi armonia, ea va regăsi o independenţă maximă,
chiar dacă nu este independentă ca înaintea îmbolnăvirii.

Simptomele (semnele îmbolnăvirii)

Se numeşte semn sau simptom orice fenomen anormal înregistrat în legătură cu
starea bolnavului.
Unele din ele sunt generale (febra), când interesează întreg organismul şi locale,
când interesează numai unul sau altul din aparatele corpului uman (aparatul respirator,
circular, digestiv, urinar, etc).

Simptomele (semnele) se împart în două categorii :

 semne subiective : sunt senzaţiile percepute de bolnav. Este uneori dificil,

alte ori imposibil de verificat ( exemplu durerea).

23
  semne obiective sunt acele semne care pot fi observate la un bolnav :
modificări de temperatură, modificări de culoare a tegumentelor, un anumit
miros, etc.
Sindromul este un ansamblu de simptome care, fiind determinate de aceeaşi
cauză, evoluează împreună (exemplu: febra, temperatura ridicată a corpului, este
însoţită de accelerarea pulsului, a respiraţiei, etc).

A. Noţiuni elementare de anatomie şi fiziologia omului

 Celula
CELULA
Definiţie: unitate fundamentală a organismului viu, înalt organizată,ale cărei componente
structurale îndeplinesc funcţii specifice.
Structura
Celulele umane au funcţii şi mărimi diferite, dar indiferent de acestea, au aceeaşi
structură de bază observabilă la microscop:
 membrana
Orice celulă este înconjurată(invelita, delimitata) de o membrană. Aceasta formează o
barieră între interiorul şi exteriorul celulei. Membrana permite schimburi din
interiorul celulei în afara ei, numai în anumite condiţii. Aceste schimburi sunt
selective: numai pentru anumite componente. Mecanismele de traversare a
membranei sunt reprezentate de mecanisme de transport pasiv (difuziune, osmoză) şi
de mecanisme de transport activ.
 Citoplasma
Substanţă celulară situată în afara nucleului reprezintă citoplasma. Acesata este o
masă lichidă ce cuprinde principalele căi metabolice – organitele celulare.

 organitele celulare
a) mitocondriile: - sunt organite responsabile cu asigurarea energiei celulare;

24
 b) reticulul endoplasmic, aparatul Golgi şi lizozomii: -sunt structuri membranoase
tubulare sau vezicule, responsabile cu intrarea, producerea, digestia, excreţia,
transportul diverselor molecule;
c) centriolii: - sunt structuri responsabile cu organizarea şi mişcarea celulară;
d) nucleul: - este cel mai mare organit celular, acesta controlează funcţiile metabolice
şi deţine caracteristicile structurale ale celulei.
Nucleul este înconjurat de o membrană dublă – membrană nucleară – prevăzută
cu pori prin care se fac transferurile din nucleu în citoplasmă şi invers.
Nucleul mai conţine o componentă fluidă – nucleoplasma şi mase filamentoase
numite cromatide, numite aşa datorită particularităţilor de colorare ale cromatinei pe
care o conţin.
Cromatina nu se poate distinge la celule aflate în perioada dintre diviziuni.
În scopul diviziunii celulare, ea condensează în structuri numite cromozomi.
Cromozomii conţin acid dezoxiribonucleic(ADN) şi acid ribonucleic (ARN); ei
sunt păstrătorii codului genetic celular.
Procesul de dezvoltare anatomo-fiziologică a organismului uman este un proces
biologic extrem de complex, care începe cu înmulţirea celulelor, proces care se
realizează prin diviziunea celulară.
Diviziunea celulară îmbracă două forme:
- diviziunea celulară directă – amitoza – care constă în strangularea nucleului şi a
citoplasmei, până la despărţirea acestor părţi şi formarea a două celule noi;
- diviziunea celulară indirectă – mitoza – care constă în transformări complexe, atât în
nucleu cât şi în citoplasmă.
Printr-o serie de faze intermediare, nucleul se împarte în două părţi egale. După
aceea elementele celulei se deplasează şi se regrupează în jurul celor doi nuclei nou
formaţi, celulele căpătându-şi apoi aspectul obişnuit.
Organismul îşi reînoieşte permanent celulele, mai puţin cele nervoase.

 Ţesuturile

Definiţie: - grupuri de celule cu forme şi proprietăţi similare, specifice funcţiei pe care o

îndeplinesc.
După formă şi funcţie ţesuturile umane pot fi clasificate în patru tipuri majore:
 Ţesutul epitelial – numit şi de acoperire, alcătuieşte o foiţă continuă ce acoperă
toată suprafaţa externă a corpului şi cea mai mare parte a cavităţilor interne.
La exterior, ţesutul epitelial formează învelişul care protejează corpul de factorii
de mediu.
În interiorul organismului, ţesutul epitelial este specializat şi pentru altfel de
funcţii în afară de cea de protecţie.
Ţesutul epitelial poate secreta anumite produse şi atunci este descris ca ţesut
glandular: glande salivare, glande endocrine, etc.

25
 Ţesutul epitelial poate fi format din unul sau mai multe straturi de celule, fiind
astfel uni sau pluri stratificat.

 Ţesutul conjunctiv sau ţesutul de legătură, asigură legătura între diferite organe.
Oferă suport şi protecţie, umple spaţiile goale, depozitând grăsimi. De regulă
celulele ţesutului conjunctiv sunt separate între ele de un material noncelular –
matrixul – care conţine fibre de două tipuri : colagen şi elastină.
Există mai multe tipuri de ţesuturi conjunctive: - slab (conţine fibroblaşti), fibros
(cu multe fibre de colagen şi apare în tendoane şi ligamente), cartilaginos
(articulaţie, nas, ureche, discurile intervertebrale), osos (matrixul conţine multe
săruri minerale), sângele.

 Ţesutul muscular: se compune din fibre musculare alungite, care conţin

filamente de actină şi miozină. Interacţiunea dintre aceste două elemente produce
contracţia fibrelor musculare şi deci mişcarea.
După formă şi structură, se deosebesc:
- ţesut muscular striat, scheletic (ţ.m.s) – cel care e ataşat de oase, are
control voluntar şi mişcări rapide. Celulele sunt cilindrice, lungi, cu mulţi nuclei
plasaţi la periferia celulei.
Se numeşte striat datorită unor linii perpendiculare care străbat fibra musculară.
- ţesutul muscular neted - se găseşte în peretele viscerelor şi al vaselor de
sânge. Nu prezintă striaţii şi nu sunt sub control voluntar.
- ţesutul muscular striat de tip cardiac - se găseşte în cord – muşchiul
inimii este responsabil cu activitatea de contracţie cardiacă. Fibrele sale sunt
striate, contracţiile sunt coordonate de un sistem propriu de inervare.

 Ţesutul nervos - este constituit din celule nervoase, numite neuroni.

 Organele - grupări de ţesuturi care îndeplinesc anumite funcţii.

 Aparatele - grupări de organe în alcătuirea cărora intră ţesuturi diferite.
 Sistemele - grupări de organe în care predomină un anumit ţesut.
Aparatele şi sistemele îndeplinesc funcţiile fundamentale pentru viaţă: respiraţia,
circulaţia, mişcarea etc.
Ansamblul aparatelor şi sistemelor constituie organismul uman, care funcţionează
ca un tot unitar.
Funcţionarea organismului este coordonată pe cale nervoasă – sistemul nervos, şi
pe cale umorală – sistemul circulator.

 Sistemul nervos

Totalitatea organelor alcătuite din ţesut nervos, specializate în recepţionarea,

transmiterea şi integrarea informaţiilor primite din mediul extern şi din interiorul
organismului, pe baza cărora se elaborează răspunsuri specifice.

26
 Sistemul nervos este unitar ca structură şi funcţie şi are două componente:
- Sistemul nervos de relaţie (somatic)- care reglează relaţia dintre
organism şi mediul înconjurător.
- Sistemul nervos vegetativ - care reglează activitatea organelor interne.
Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni) cu rol în generarea şi
conducerea influxului nervos şi celule gliale care alcătuiesc un ţesut de suport al
sistemului nervos.
Neuronul este elementul de bază al sistemului nervos, unitatea morfo-funcţională
a acestuia.

Celula nervoasă are următoarele componente:

-corpul celular, unde sunt prelucrate informaţii şi
se elaborează răspunsurile;
-prelungirile neuronale:
- dendritele – prelungiri citoplasmatice
foarte ramificate care trimit influxul nervos către
corpul neuronului
- axonul – prelungire unică, lungă, care
transmite influxul nervos de la corpul neuronului.
Corpul neuronului alcătuieşte substanţa
cenuşie,ganglionii nervoşi somatici şi vegetativi, iar
prelungirile neuronale alcătuiesc substanţa albă.

Proprietăţile fundamentale ale neuronilor sunt acelea

de a genera şi conduce impulsurile nervoase:
-excitabilitatea: capacitatea materiei vii, în
general de a răspunde prin manifestări specifice la
acţiunea unor stimuli fizici, chimici, electrici etc. este maximă la nivelul ţesutului nervos.
Sub acţiunea diverşilor stimuli, în neuron se produc modificări fizico-chimice care duc la
generarea influxului nervos.
-conductibilitatea: proprietatea de autopropagare a influxului nervos prin axoni,
până la nivelul terminaţiilor acestora, de unde sunt transmise prin sinapsele neuronale,
altui neuron sau unui organ care produce un răspuns specific: contracţie musculară,
secreţie glandulară etc.
Sinapsa este "legătura" dintre neuroni, prin care se face transmiterea influxului nervos.
Această "legătură" se realizează printr-un proces chimic, prin intermediul unor substanţe
numite mediatori.

Activitatea sistemului nervos se realizează, având la bază actul reflex.

Actul reflex este procesul fiziologic de răspuns la un stimul care acţionează

asupra unui receptor şi are ca substrat anatomic arcul reflex, constituit din trei
componente:calea aferentă, un centru nervos şi calea eferentă.
Calea aferentă- este reprezentată de receptor şi fibrele nervoase aferente din
centrul reflex. Receptorii au proprietatea de a fi influenţaţi de anumite modificări

27
survenite în afara sau în interiorul organismului, generând un impuls nervos care se
propagă pe căile aferente până la un centru nervos.
Centrii reflecşi-sunt formaţiuni nervoase la nivelul cărora ajung şi sunt prelucrate
informaţiile culese de la receptori şi unde se generează impulsuri transmise spre organele
efectoare.
Calea eferentă-sunt fibrele nervoase care transportă impulsurile nervoase de la
centrii nervoşi la organele efectoare.

Structura şi funcţiile sistemului nervos

Sistemul nervos central este compus din: măduva spinării, trunchiul cerebral,
cerebelul, diencefalul şi emisferele cerebrale.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din nervii cranieni, în număr de 12 perechi
şi nervii spinali, în număr de 31 de perechi.

Măduva spinării

Are forma unui cilindru uşor turtit şi este adăpostită în canalul vertebral. Din
măduva spinării pornesc cele 31 de perechi de nervi spinali. Pe secţiune transversală se
poate observa că măduva spinării este alcătuită în interior din substanţă cenuşie care are
forma literei "H", iar spre exterior din substanţă albă, dispusă sub formă de cordoane.
Măduva spinării nu ocupă în întregime canalul vertebral, între peretele osos şi
substanţa nervoasă se află 3 foiţe de înveliş care alcătuiesc meningele. Între două dintre
acestea există un spaţiu mai larg în care se găseşte un lichid: lichidul cefalo-rahidian.
Sistemul meningeal este întâlnit la nivelul întregului sistem nervos central şi are
rol de protecţie şi de hrănire.

Funcţiile măduvei spinării

Măduva spinării are două funcţii fundamentale:

reflexă şi de conducere.
Funcţia reflexă stă la baza activităţii
sistemului nervos. Datorită acesteia, se realizează
legătura dintre diferitele părţi ale organismului şi
dintre organism şi mediul înconjurător.
Iată câteva exemple de reflexe importante,
cu centrii nervoşi la nivelul măduvei spinării:
reflexele osteo-tendinoase, reflexele de apărare:
îndepărtează zona de corp stimulată de agentul
nociv (înţepătură,lichid fierbinte etc.), reflexele
sudorale, de micţiune, de defecaţie etc.
Funcţia de conducere asigură transmiterea
de informaţii spre cortex şi de la cortex la
organele efectoare.

28
 Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral continuă măduva spinării și este format din 3 părți: bulb, punte
şi mezencefal.
Are aspectul unei coloane longitudinale, fiind constituit din formațiuni cenușii și
albe. Substanța cenușie este situată în interior, fragmentată în numeroși nuclei, separați de
substanță albă, care apare şi la periferie.

Funcțiile trunchiului cerebral

Funcția reflexă se realizează prin centrii de substanță cenușie. La acest nivel se
închid o serie de reflexe importante, cum ar fi: reflexul salivar, lacrimal, respirator, de
înghițire, masticator, de clipire, de mimică etc.
Funcția de conducere se realizează prin cordoane de substanță albă, dintre care,
unele trimit impulsuri spre scoarța cerebrală, iar altele, de la scoarța cerebrală către
organele efectoare.

Nervii cranieni
Sunt 12 perechi de nervi cranieni care, cu excepția a două perechi, aparțin
trunchiului cerebral.
Nervii cranieni sunt motori, senzitivi și micști și se distribuie la nivelul capului și
gâtului, cu excepția unuia singur care străbate gâtul, toracele, diafragma și sfârșește în
abdomen. Funcțiile nervilor cranieni sunt complexe, asigurând mirosul, văzul,
auzul,echilibrul și altele.

Cerebelul
Formațiune nervoasă, situată în spatele trunchiului cerebral. Are forma unui
fluture, cu o porțiune centrală subțire și două laterale mai voluminoase, numite emisfere
cerebeloase.
Suprafața cerebelului este brăzdată de șanțuri paralele, cu diferite adâncimi.
Substanța cenușie se află la suprafață, unde formează scoarța cerebelului și în interior, în
masa de substanță albă centrală, sub formă de nuclei.

Funcțiile cerebelului
Cerebelul are rol în reglarea echilibrului, reglarea mișcărilor fine, în reglarea
mersului.
Distrugerea totală a cerebelului este compatibilă cu supraviețuirea, principalele
funcții ale cerebelului putând fi preluate de scoarța cerebrală.

Diencefalul
Este situat sub emisferele cerebrale, alcătuit din mai multe mase de substanță
nervoasă: talamus, metatalamus, epitalamus și hipotalamus.
Dintre aceste formațiuni, hipotalamusul are funcții complexe, cum ar fi :
integrarea unor reacții de adaptare a organismului la condițiile de mediu, intervine în
termoreglare, în reglarea consumului de lichide, de alimente, a somnului, a funcției
sexuale, declanșarea unor stări emoționale: frica, furia.

29
 Prin legătura sa strânsă cu glanda hipofiză, se realizează controlul sistemului
nervos asupra activității glandelor endocrine. La rândul său, funcția hipotalamusului este
controlată de scoarța cerebrală.

Emisferele cerebrale
Reprezintă cea mai voluminoasă parte a sistemului nervos central, sunt în număr
de două, una dreaptă, una stângă, legate între ele prin punți de substanță albăși conțin în
interior spații, ventriculii laterali, cu lichid cefalo-rahidian.
Activitatea mai complexă a membrului superior, localizarea centrului vorbirii în
emisfera stângă, determină asimetria de volum dintre cele două emisfere, emisfera stângă
fiind mai dezvoltată la dreptaci.
Emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanță cenușie, situată la suprafața
scoarței cerebrale- și substanță albă la interior.
Scoarța cerebrală este cel mai dezvoltat segment al sistemului nervos central și
reprezintă segmentul superior de integrare a organismului, ca un tot unitar, în echilibru
dinamic cu mediul înconjurător.

30
 Funcțiile corticale fundamentale
La baza activității corticale stau reflexele condiționate, datorită cărora organismul
se adaptează permanent și adecvat la condițiile în permanentă schimbare ale mediului
intern și extern.
Reflexul condiționat este un răspuns determinat de un stimul inițial
indiferent,după ce acesta a coincis de mai multe ori în timp cu un stimul necondiționat,
care produce în mod normal un răspuns înnăscut.
De exemplu, sunetul unui clopoțel înainte de alimentarea unui animal. După mai
multe astfel de asocieri între sunetul clopoțelului și prezentarea hranei, ajunge să se
declanșeze salivația chiar în lipsa excitantului necondiționat: alimentul.
Mecanismul elaborării reflexului condiționat ar consta în stabilirea unor legături
funcționale între focarele de excitație corticală ale stimulilor care coincid.
Somnul este starea fiziologică periodică, reversibilă, caracterizată prin inactivitate
fizică și psihică, ce poate fi rapid restabilită prin stimuli adecvați. Somnul, cu durată
variabilă în funcție de vârstă, starea de sănătate (s.a.),alternează cu starea de veghe. Acest
bioritm este controlat de hipotalamus și anumite arii nervoase din scoarța cerebrală.
Învățarea și memoria sunt caracteristici fundamentale ale sistemului nervos
central, întreg comportamentul uman fiind un proces învățat, suprapus și dezvoltat pe
baza unor reflexe necondiționate. Activitatea psihică este determinată de un program
moștenit, dar și de mediul înconjurător, mai ales cel social, printr-un permanent proces de
învățare.
Învățarea este un proces complex în strânsă legătură cu activitatea scoarței
cerebrale,cu alte procese cerebrale ( atenția, memoria, gândirea ş.a.), memorarea și
stocarea informațiilor fiind obligatorii pentru învățare.
Memoria este capacitatea de fixare și conservare, recunoaștere și evocare a
experienței acumulate. Ca și în cazul învățării, este o activitate complexă ce implică și
alte procese cerebrale.
Motivația cuprinde totalitatea motivelor care pot duce la o decizie
comportamentală. Are un rol important în memorarea, repetarea și fixarea datelor.

Analizatorii
Sunt sisteme unitare dar complexe care au rolul de a recepționa și transforma în
senzații specifice excitațiile primite din mediul extern sau intern. Contribuie la realizarea
integrării organismului în mediu și la coordonarea funcțiilor organismului.

Analizatorul cutanat
Pielea este un imens câmp receptor, datorită numeroaselor terminații nervoase
care se află la acest nivel, care informează sistemul nervos central asupra proprietăților
obiectelor și fenomenelor cu care corpul uman intră în contact.
Sensibilitatea termică, dureroasă, tactilă, presională și vibratorie sunt asigurate de
analizatorul cutanat.

Analizatorui vizual
Vederea furnizează peste 90 % din informațiile asupra mediului înconjurător și,
de aceea, are o importanță fiziologică deosebită în diferențierea luminozității, formei și
culorii obiectelor, dar și în orientarea în spațiu, menținerea luminozității, formei și culorii
obiectelor, menținerea echilibrului ți a atenției.

31
 Analizatorul
auditiv
Auzul are un rol
important în orientarea
în spațiu, la perceperea
vorbirii care stă la baza
relațiilor interumane.

Analizatorul
vestibular
Furnizează informații
asupra poziției și
mișcărilor corpului în
spațiu, pe baza cărora
se declanșează reflexele
necesare menținerii
echilibrului și poziției
verticale a corpului și
schimbărilor de poziție.

Analizatorul olfactiv
Rolul principal constă în a depista în aer substanțe mirositoare, eventual nocive și,
împreună cu analizatorul gustativ, să participe la aprecierea calității alimentelor și la
declanșarea secrețiilor digestive.

Analizatorul gustativ
Gustul are rolul de a informa asupra calității alimentelor introduse în gură, dar intervine
și în declanșarea
secrețiilor digestive.

Analizatorul
motor
Contribuie, împreună
cu alți analizatori, la
desfășurarea normală
a activității motorii, la
analiza fină și
coordonarea precisă a
mișcărilor corpului.

32
  Glandele endocrine

Creșterea și dezvoltarea organismului, adaptarea la condițiile de mediu, corelarea

activității diferitelor aparate și sisteme ale organismului sunt reglate atât de sistemul
nervos, cât și de cel endocrin.
Sistemul endocrin este constituit din glande care sunt lipsite de canal excretor,
produșii de secreție fiind eliminați direct în sânge și poartă numele de hormoni.
Glandele cu secreție internă sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul,
pancreasul, glandele suprarenale, glandele sexuale.

Hipofiza este așezată la baza creierului și are o greutate de 0,5 grame.

Secretă 2 tipuri de hormoni: cei care au rol în reglarea funcției celorlalte glande cu
secreție internă, fiind supranumită "creierul endocrin", și cei care au rol în reglarea
creșterii, în pigmentarea pielii, a cantității de apă din organism, a secreției lactate etc.
Suprarenalele, în număr de două, sunt situate la polul superior al rinichiului.
Hormonii secretați de aceste glande au rol în reglarea activității cardiace, a
tensiunii arteriale, a metabolismului grăsimilor, proteinelor, glucidelor, a funcției
digestive, a activității renale, sexuale, precum și a activității sistemului nervos central.
Tiroida este cea mai voluminoasă glandă endocrină și este situată în partea
anterioară a gâtului.
Hormonii tiroidieni au, în principal, următoarele acțiuni: controlează creșterea și
dezvoltarea organismului, reglează metabolismul.
Paratiroidele sunt situate alături de glanda tiroidă, secreția lor joacă un rol
esențial în menținerea la parametri normali a calciului în sânge.
Pancreasul endocrin este așezat în etajul superior al abdomenului. Hormonii
pancreatici au un rol esențial în reglarea glucozei în sânge.

PARATULLOCOMOTOR
SISTEMUL OSTEO—ARTICULAR

Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb/gălbuie.La

om, oasele sunt situate în interiorul părților moi, cărora le servesc
drept sprijin. Unele dintre ele formează cavități pentru adăpostirea
unor organe (cutia craniană, cutia toracică). Pe oase se prind mușchi,
ele devenind pârghii acționate de diverse grupe musculare.Oasele se
unesc între ele prin articulații.
Totalitatea oaselor din corp formează scheletul.
Scheletul se împarte în patru părți:
1.Coloana vertebrală.
2.Toracele osos
3.Oasele capului.
4.Oasele membrelor.

1. Coloana vertebrală este formată din suprapunerea unor piese

osoase, numite vertebre. Urmărite de sus în jos, vertebrele corespund
gâtului, toracelui, regiunii lombare și pelvisului. Vertebrele sunt
oscioare alcătuite dintr-un corp osos, un arc osos și apofize. Între arc

33
și corp se delimitează un orificiu vertebral, care prin suprapunere formează canalul
vertebral, în care se află adăpostită măduva spinării. Vertebrele sunt legate între ele prin
ligamente elastice, iar între corpurile vertebrale se găsesc discuri cartilaginoase, care
permit mișcarea vertebrelor.
Importanța funcțională a coloanei vertebrale:
- protejează măduva spinării;
- reprezintă axul solid care susține capul, trunchiul și membrele superioare;
- datorită coloanei vertebrale, corpul are o mare mobilitate, aceasta fiind antrenată în
mișcări numeroase și ample.
2. Toracele osos este o cavitate formată de coloana vertebrală toracală, 12 coaste
și sternul. În torace sunt adăpostite organe importante: inima, plămânii, vase mari de
sânge și limfă.
3. Oasele capului se pot împărții în oasele craniului și oasele feței.
Oasele craniului sunt cele care formează cutia craniană în care este adăpostit
creierul, iar oasele feței conțin segmentele periferice ale unor analizatori și segmentele
inițiale ale aparatelor respirator și digestiv.
4. Oasele membrelor.
Scheletul membrului superior. Membrul superior propriu-zis are trei segmente:
brațul, antebrațul și mâna. Scheletul brațului este alcătuit dintr-un singur os (humerusul),
cel al antebrațului din două oase (radius și cubitus), iar scheletul mâinii este alcătuit din
mai multe oase: carpiene, metacarpiene și falange.
Membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin două oase: omoplatul și
clavicula.
Scheletul membrului inferior, este format din scheletul coapsei ( femurul)
scheletul gambei (tibia și peroneul) și scheletul labei piciorului, alcătuit, ca și mâna, din
mai multe oscioare: tarsiene, metatarsiene și falange.
Membrele inferioare se leagă de coloana vertebrală prin două oase pereche,lateral,
oasele coxale și osul sacrum, posterior.

Rolul oaselor în organism

Constituie aparatul de susținere a corpului. Au rol fundamental în realizarea
mișcărilor corpului, oasele acționând ca pârghii.
Formează cavități (cutia craniană, cutia toracică) care protejează organe vitale.
Articulațiile sunt legăturile dintre oase. După gradul de mobilitate al oaselor în
articulație, ele pot fi: mobile, semimobile sau fixe.

SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este format din totalitatea mușchilor din organism.

Sunt două categorii mari de mușchi, după structură și funcție: mușchi scheletici
sau striați, fixați pe oase, care servesc pentru mișcările corpului și mușchi netezi, care
intră în structura unor organe interne: stomac, intestine, vase.
Mușchii scheletici sunt acoperiți de formațiuni fibroase și se prind de oase prin
tendoane.
Principalele grupe de mușchi scheletici sunt împărțite pe regiuni anatomice ale
corpului uman:

34
 Mușchii capului se fixează pe oasele capului și, după acțiunea pe care o
îndeplinesc, sunt grupați în mușchii mimicii care dau expresia feței și mușchii masticatori
care intervin în actul masticației (mestecat).
Mușchii gâtului asigură mișcările capului.
Mușchii trunchiului cuprind: mușchii spatelui și ai cefei, mușchii toracelui, cu rol
în respirație, mușchii abdomenului și mușchiul diafragm, care împarte trunchiul în două
părți: torace și abdomen.
Mușchii membrelor superioare se împart, după așezare, în: mușchii umărului,
mușchii brațului, mușchii antebrațului și cei ai mâinii. Cu sprijinul acestora se efectuează
mișcările complexe ale membrului superior.
Mușchii membrelor inferioare sunt mușchi puternici care joacă un rol
deosebit,mai ales în deplasarea corpului: mușchii fesieri, mușchii coapsei, mușchii
gambei,mușchii labei piciorului.
Perineul este cel care închide jos cavitatea abdominală.

Fiziologia sistemului muscular

Mușchii scheletici asigură tonusul, poziția corpului, echilibrul, mimica, respirația,

mișcarea. Mușchii netezi asigură buna funcționare a circulației prin vase, contribuie la
buna desfășurare a digestiei și excreției etc.
Mușchiul cardiac asigură activitatea ritmică, de pompă, a inimii.

P APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este alcătuit din totalitatea organelor care îndeplinesc funcția
de digestie și absorbție a alimentelor. Acesta se compune din tubul digestiv și glandele
anexe.

 Tubul digestiv

Este un tub cu dimensiuni variabile, cu o lungime de 10-12 metri, care cuprinde mai
multe segmente: gura (cavitatea bucală), faringele, esofagul, stomacul, intestinal subțire
și intestinul gros.
Cavitatea bucală este prima porțiune a tubului digestiv, situată la nivelul feței care
comunică cu exteriorul prin orificiul bucal și se continuă cu următoarea porțiune a tubului
digestiv: faringele.
In pereții cavității bucale se găsesc glandele salivare a căror secreție contribuie la
asigurarea digestiei bucale.
Gura are rol în preluarea alimentelor, mărunțirea și înghițirea acestora care se
realizează cu ajutorul limbii și al dinților.
Limba este un organ musculos, situat în cavitatea bucală, cu rol în mestecarea și
înghițirea alimentelor, alături de rolul pe care îl are în perceperea gustului și în vorbire.
Dinții, organe dure, osoase, sunt implantați în spații numite alveole dentare,
situate la nivelul oaselor maxilare. La om există două tipuri de dentiție: una temporară, la
copil, care numără 20 de dinți și cea permanentă, a adultului, cu 32 de dinți.

35
 Un dinte este alcătuit din smalț (care îmbracă coroana) și care este tare și albicios;
rădăcina dintelui este acoperită de cement , iar sub smalț și cement se află dentina (o
substanță gălbuie).
Infecțiile dinților, netratate, pot provoca îmbolnăviri ale organismului (cord,
articulații și rinichi).
Prin acțiunea dinților, alimentele sunt mărunțite și pregătite pentru a putea fi
înghițite.
Faringele și esofagul sunt căile prin care alimentele sunt transportate spre stomac.
Stomacul, pungă musculo - membranoasă, este cea mai dilatată porțiune a tubului
digestiv și este situat în abdomen. Are forma literei "J", cu o porțiune verticală și una
orizontală.
La nivelul stomacului, alimentele sunt amestecate cu sucul gastric, secretat de
glandele situate în peretele stomacului și apoi sunt împinse mai departe, în intestinul
subțire.
Intestinul subțire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv: 4-6 metri. Are o
porțiune fixă, duodenul și una mobilă cu două
componente jejunul și ileonul.
La nivelul duodenului se deschid două
glande: ficatul și pancreasul, a căror secreție are un
rol deosebit de important în digestie.
Alimentele, care au suferit influența
secreției diferitelor glande digestive, datorită
cărora sunt transformate în componente de bază,
sunt absorbite în sânge prin peretele intestinului
subțire.
Ficatul este cea mai mare glandă din corp,
bogat vascularizată, cu o greutate de 1.500 grame,
situată în abdomen, în porțiunea superioară a
acestuia, pe partea dreaptă.
Celulele hepatice secretă un suc numit bilă
sau fiere, (compusă din substanțe cu rol în
digestie) care, în perioadele dintre mese, se
acumulează într-un rezervor numit vezicula biliară,
de unde, în timpul digestiei, se varsă printr-un
canal propriu, în duoden.
Pancreasul este o glandă de formă
alungită, situată tot în abdomen, în spatele
stomacului. Secretă un suc, sucul pancreatic, bogat
și el în substanțe cu rol în digestie, care se varsă
printr-un canal în duoden, în perioadele digestive.
Reamintim că, pe lângă aceasta pancreasul este și o
glandă cu secreție internă.
Intestinul gros, este ultima porțiune a
tubului digestiv, cu o lungime totală de 1,5 metri,
cu mai multe porțiuni: cecul, colonul și rectul.

36
 Cecul, prima porțiune a intestinului gros este situat în partea de jos dreapta a
abdomenului (fosa iliacă). Se termină în fund de sac și pe el este situat apendicele
vermiform.
Colonul are mai multe porțiuni care descriu cadrul colic: ascendent,
transvers,descendent și sigmoid.
Rectul este ultima porțiune a intestinului gros, ce se deschide la exterior prin
orificiul anal sau anus.

Fiziologia tubului digestiv

Tubul digestiv asigură aportul continuu de apă, săruri minerale și substanțe

nutritive necesare organismului pentru supraviețuire. Pentru aceasta, tubul digestiv
asigură:
- deplasarea alimentelor pe parcursul segmentelor sale, datorită componentei musculare
a peretelui său.
- secreția sucurilor digestive.
- digestia alimentelor, proces prin care principiile alimentare sunt descompuse în
componente de bază, care se pot absorbi.
- absorbția produșilor de digestie, a apei și a electroliților prin transferul acestora din
intestin în sânge.
- evacuarea resturilor alimentare nedigerabile sau nedigerate și lichide băute sau secretate
de glandele digestive, care se constituie în materii fecale.

Funcția digestivă este controlată și coordonată prin intermediul sistemului nervos

și endocrin.

APARATULRESPIRATOR
APARATUL RESPIRATOR

Respirația este funcția prin care se asigură oxigenul necesar funcționării celulelor
din aerul atmosferic și se elimină bioxidul de carbon, rezultat din activitatea celulară.
Aparatul respirator este constituit din totalitatea organelor care contribuie la
realizarea schimburilor gazoase dintre organism și aerul atmosferic.
Aparatul respirator cuprinde căile respiratorii și plămânii.
Căile respiratorii sunt reprezentate de: cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și
bronhii.
Cavitatea nazală este prima porțiune a căilor respiratorii, așezată la nivelul feței,
deasupra cavității bucale, împărțită în două cavități simetrice (fose nazale sau narine) de
septul nazal.
Cavitatea nazală comunică cu exteriorul prin orificiile narinare și se continuă cu
următoarea porțiune a căilor respiratorii, faringele.
Fosele nazale sunt căptușite cu o mucoasă bine vascularizată, bogată în mucus,
care are rolul de a încălzi aerul și de a reține impuritățile din aer. Același rol îl au și
perișorii nazali, situați spre orificiul extern al narinelor. Astfel, cavitatea nazală are rol de
filtru,unde se opresc particulele de praf din aerul respirat.

37
 Mucoasa nazală conține și prima porțiune a analizatorului olfactiv. Faringele este
o cale comună, așezată la întretăierea dintre calea digestivă și respiratorie, pe unde trec
alternativ alimentele sau aerul inspirat.
Laringele este un organ cu dublă funcție: conduce aerul spre plămâni și are rol în
vorbire. Este alcătuit din mai multe cartilagii legate între ele prin ligamente și articulații,
fiind tapetat cu o mucoasă. Laringele conține și două perechi de plici sau cute, corzile
vocale, cu rol în producerea sunetelor care sunt amplificate în cavitatea bucală și nazală
ca în niște camere de rezonanță.
Traheea are formă de tub fibrocartilaginos, prin care aerul este condus spre
bronhii. Este alcătuită din 15-20 de inele cartilaginoase, în formă de potcoavă. În interior
este căptușită cu o mucoasă formată din epiteliu ciliat. Cilii și mucusul secretat de celule
au rol în filtrarea și umezirea aerului.
Bronhiile sunt ultimul segment al căilor respiratorii situate în afara plămânilor.Ele
rezultă din ramificarea traheei în două: bronhia dreaptă și bronhia stângă sau bronhiile
principale. Fiecare din ele pătrunde într-un plămân, unde se ramifică formând căile
respiratorii intrapulmonare sau arborele bronșic.
Bronhiile au aceeași structură ca a traheei.
Plămânii sunt principalele organe ale respirației. Sunt în număr de doi, unul drept
și unul stâng, așezați în cavitatea toracică, acoperiți de un sac format din două foițe,
numite pleure. Una dintre foițe este lipită de plămâni, iar cealaltă de peretele toracelui;
între ele se află un strat de lichid, datorită căruia foițele alunecă între ele.
Plămânii sunt formați din mai mulți lobi: cel drept are 3 lobi, iar cel stâng, 2.
În fiecare lob pulmonar intră câte o
bronhie, bronhia lobară, care se
ramifică în bronhii segmentare și
corespund unui segment pulmonar ;
acestea, la rândul lor, se împart
în bronhiole lobulare, fiecare
pentru un lobul. Bronhiolele se
ramifică în bronhiole respiratorii de
la care pleacă canale alveolare,
terminându-se în acini ( săculeți)
pulmonari. Pereții acestora sunt
compartimentați în alveole
pulmonare.
Alveolele pulmonare au forma unui
mic săculeț cu perete extrem
desubțire, adaptat schimburilor
gazoase. In jurul alveolelor se
găsește o bogată rețea de vase
capilare care formează, împreună
cu peretele alveolar, bariera
alveolo-capilară, la nivelul căreia
se produc schimburile gazoase.

38
 Fiziologia respirației

Respirația este procesul fiziologic vital prin care se realizează schimbul de gaze
între organism și mediul înconjurător.
Mecanica respirației. Schimburile gazoase se realizează datorită succesiunii
ritmice a două procese: inspirația și expirația. In inspirație aerul pătrunde în plămân prin
căile respiratorii până la nivelul alveolelor pulmonare, iar în expirație, o parte din aerul
pulmonar este evacuat spre exterior. Inspirația și expirația se succed ritmic, fără
pauză,toată viața. Acest proces poartă numele de ventilație pulmonară.
Un adult respiră de 16-18 ori/ minut.
Schimburile gazoase respiratorii. Schimburile principalelor gaze respiratorii,
oxigenul și bioxidul de carbon, au loc atât la nivel pulmonar, unde sângele preia oxigenul
din aerul inspirat și cedează bioxidul de carbon, eliminat apoi din plămân prin căile
respiratorii, cât și la nivelul țesuturilor, unde sângele cedează oxigenul și preia bioxidul
de carbon rezultat din activitatea celulară.

SISTEMUL CIRCULATOR

Sistemul circulator este alcătuit din inimă, vase de sânge și limfatice care
alcătuiesc o unitate funcțională coordonată și adaptată permanent nevoilor organismului.
Inima este organul central al aparatului cardio-vascular, situată în cavitatea
toracică,în spatele sternului, între cei doi plămâni.
Este un organ musculos, cavitar, de forma unei piramide triunghiulare, cu vârful
în jos, despărțită de un perete în două jumătăți, dreaptă și stângă, fiecare din ele având
două cămăruțe, care comunică între ele: atriul, care primește sângele și ventriculul care îl
împinge în afara inimii. Între cămăruțe există un sistem de valve care împiedică sângele
să circule în direcție greșită. De asemenea și la ieșirea din inimă există niște supape care
dirijează fluxul sanguin.
Mușchiul inimii, miocardul, cu două părți : miocardul contractil, alcătuit din țesut
muscular, specific inimii: fibre musculare striate cu proprietăți specifice mușchiului
neted, dispuse circular și spiralat și țesutul nodal, care este dispus în rețea, la nivelul
întregului miocard, cu rol în generarea și conducerea impulsurilor de contracție a
mușchiului cardiac, asigurând contracția permanentă a mușchiului cardiac: automatismul
cardiac.
Arborele vascular cuprinde totalitatea vaselor de sânge și este format din artere,
vase prin care circulă sângele încărcat cu oxigen și substanțe nutritive dinspre inimă spre
țesuturi, capilare, vase cu dimensiuni foarte reduse, interpuse între artere și vene, la
nivelul cărora se fac schimburile între sânge și țesuturi, și din vene, vase prin care sângele
încărcat cu bioxid de carbon este readus la inimă. Diametrul arterelor scade de la inimă
spre periferie, cele mai subțiri fiind capilarele; urmează venulele, dimensiunea venelor
crescând de la periferie spre inimă.

Fiziologia aparatului circulator

39
 Activitatea inimii. Contracțiile ritmice ale inimii sau bătăile inimii asigură
propulsia sângelui în vase. Inima se contractă în medie de circa 70 de ori pe minut.
Contracția inimii se numește sistolă. Fiecare perioadă de contracție este urmată de o
perioadă de relaxare, numită diastolă. Acestea se succed regulat, la omul sănătos inima
activând fără să obosească.Când atriile se umplu cu sângele sosit din corp și de la
plămâni, inima se contactă (sistola atrială) și sângele este împins prin orificiile atrio-
ventriculare în ventricule.
Ventriculele
pline cu sânge se
contractă la rândul lor
(sistola ventriculară) și
sângele este împins în
artera aortă, din
ventriculul stâng și în
artera pulmonară din
ventriculul drept.

Circulația sanguină
este constituită din
două circuite
vasculare,complet
separate,dar strâns
legate funcțional: marea
circulație (circulația
sângelui prin corp) și
mica circulație
(circulația sângelui la
nivelul plămânului).
Marea circulație
asigură transportul
sângelui de la inimă
spre organe și țesuturi
prin sistemul arterial și
capilar și reîntoarcerea
venoasă prin sistemul
venos. Începe în
ventriculul stâng, de
unde pleacă artera
aortă, vas din care se
desprind apoi toate
arterele mari. Circulația
sângelui prin artere este
asigurată de activitatea
ritmică a cordului.

40
Mica circulație (circulația pulmonară), asigură transportul sângelui de la inimă, prin
artera pulmonară la plămâni, unde are loc schimbul de gaze, de unde, prin venele
pulmonare, se întoarce la inimă, în atriul stâng.
Sângele este un fluid care circulă prin vasele de sânge, care transportă oxigenul și
toate substanțele necesare către celule și a deșeurilor rezultate din activitatea celulară de
la celule spre căile de eliminare.
Volumul sanguin total al unui adult normal este, în medie, de 5 litri.
Componentele principale ale sângelui sunt: plasma și elementele figurate.
Plasma este alcătuită în cea mai mare parte din apă, în care se găsesc: substanțe
nutritive, provenite din intestinul subțire, produși toxici proveniți din activitatea celulară,
unele substanțe cu rol în coagularea sângelui ș.a.
Elementele figurate se găsesc în suspensie în plasmă și sunt împărțite în trei
categorii:
 globule roșii (hematii),
 globule albe (leucocite),
 plachetele sanguine (trombocite).
Globulele roșii sunt elementele cele mai numeroase, 4-5 milioane/mm.cub de
sânge.Sunt celule mici, fără nucleu, cu rol în transportul gazelor circulante, încărcate cu o
substanță numită hemoglobină care are proprietatea de a fixa și elibera cu ușurință
oxigenul și bioxidul de carbon.
Globulele albe sunt celule cu nucleu mare, cu rol în apărarea organismului împotriva
microbilor, pe care are capacitatea să îi distrugă. Sunt în număr de 6-8.000 într-un
milimetru cub de sânge.
Trombocitele sunt cele mai mici elemente figurate, în număr de 200.000-
400.000/mm. cub de sânge, cu rol în coagularea sângelui.
Ruperea unui vas de sânge are drept consecință scurgerea sângelui în afara acestuia și
poartă numele de hemoragie. Aceasta este cu atât mai importantă cu cât vasul de sânge
este de dimensiuni mai mari.
Sângele, prin unele din componentele sale, are capacitatea de a opri o hemoragie.
Mecanismele prin care se oprește o hemoragie poartă numele de hemostază. Unul din
aceste mecanisme este coagularea sângelui, care apare la hemoragiile din vase mici.
În cazul hemoragiilor mari, de 1-2 litri de sânge, este necesară înlocuirea sângelui
pierdut cu sânge recoltat de la o altă persoană, operațiune care poartă numele de
transfuzie sanguină.Pentru ca o transfuzie de sânge să reușească este necesar ca sângele
donatorului să se potrivească cu cel al primitorului. In practică, la ființele umane se
deosebesc patru grupe de sânge.
Grupele de sânge sunt consecința prezenței pe suprafața globulelor roșii a două tipuri
de compuși: aglutinogene (A,B) și aglutinine (alfa,beta). Pentru a se asigura o transfuzie
de sânge eficientă este necesar ca sângele primitorului să nu conținq hematii cu aglutinine
care să reacționeze cu aglutinogenele de pe hematiile transfuzate pentru că, în acest caz,
hematiile vor fi distruse.
Pe baza prezenței aglutinogenelor și a aglutininelor se diferențiază patru grupe
sanguine principale :

41
Grupa sanguină Aglutinogen Aglutinină Pot dona sânge Pot primi sânge
de la
0 (I) - alfa, beta la toate grupele 0
A (II) A beta A si AB A și 0
B (III) B alfa B și AB B și 0
AB (IV) AB - AB Toate grupele

Pe hematii există și sistemul Rh, constituit din mai multe antigene. Persoanele
care îl au se numesc Rh pozitive (Rh+), iar cele care nu îl au sunt Rh negative (Rh-). La o
transfuzie de sânge trebuie să se țină cont, în afară de grupa de sânge, și de sistemul Rh,
donatorul și primitorul trebuind să fie ambii fie Rh+, fie Rh -.
Circulația limfatică, este o cale derivată a marii circulații, prin care reintră în vene
o parte din lichidele corpului (limfa). Circulația limfatică are loc tot în cadrul unui sistem
vascular închis, care începe în țesuturi, prin capilare limfatice, se colectează în vase din
ce în ce mai mari și, în final, formează două canale colectoare mari, care se deschid în
venele subclaviculare.
Ganglionii limfatici sunt formațiuni mici, ovalare, situate pe traiectul vaselor
limfatice,fiind uneori grupați mai mulți la un loc..
Limfa este un lichid incolor cu o compoziție aproape la fel cu cea a plasmei.

APARATUL URINAR

Organismul produce trei feluri de reziduuri care trebuie eliminate: cele solide,
rezultate din procesul de digestie, care părăsesc corpul prin porțiunea terminală a tubului
digestiv, gazele eliminate prin respirație, și reziduurile lichide, inclusiv apa, care sunt
eliminate sub formă de transpirație sau urină.
Aparatul urinar este alcătuit din
rinichi și căile urinare.
Rinichii sunt organe
pereche, situate în abdomen, de o
parte și de alta a coloanei
vertebrale lombare. Au forma
boabelor de fasole.
Rinichiul, organ de excreție, este
alcătuit din două părți, care apar
evidențiate pe secțiune: capsula
renală, care învelește rinichiul și
țesutul renal propriu-zis, alcătuit
din două zone: una centrală,
numită medulară și o zonă
periferică, numită corticală.
Partea scobită a rinichiului este
locul pe unde intră și ies vasele
renale și încep căile urinare
:bazinetul - unde se adună urina
formată de rinichi și începutul
ureterului.

42
Căile urinare sunt căile prin care urina formată la nivelul țesutului renal este transportată
pentru a fi evacuată. Ele încep în interiorul rinichiului, căi urinare intra-renale:calicele
mari și mici și se continuă în afara acestora cu căile urinare extra-renale:bazinetul,
ureterul, vezica urinară, uretra, aceasta din urmă deschizându-se către exterior.
Ureterele sunt tuburi cu pereți musculoși, care pornesc din rinichi, de la nivelul
bazinetului și se deschid în vezica urinară.
Vezica urinară este un organ cavitar cu pereți musculoși, cu o capacitate de 300-
500 ml., în care se acumulează urina între două evacuări (micțiuni).
Uretra este un conduct musculos prin care urina trece din vezica urinară pentru a
fi evacuată.

Fiziologia excreției renale

Unitatea de structură și funcție a rinichiului este nefronul, la nivelul căruia au loc

toate procesele care au ca rezultat formarea urinei. Rinichii umani conțin aproximativ 2
milioane de nefroni.
Sângele care ajunge în rinichi la nivelul nefronilor conține diverse substanțe:
unele dintre ele trebuie recuperate, fiind necesare organismului, altele trebuie îndepărtate
pentru că sunt produși toxici. La persoanele cu funcție renală normală, la nivelul
nefronilor se asigură, prin mecanisme complexe, recuperarea din sângele renal a
substanțelor necesare organismului și eliminarea produșilor toxici prin urină.
Urina elaborată de rinichi este trimisă prin căile urinare la vezica urinară,
permanent, unde este acumulată. Atunci când volumul urinei acumulate în vezica urinară
atinge o anumită valoare, în medie de 200 ml., este percepută senzația de necesitate de
evacuare, urinare, micțiune; peste capacitatea fiziologică vezicală (250-400 ml), apare
necesitatea imperioasă de a urina.
Evacuarea urinei este un act voluntar, coordonat și controlat de numeroși centri
nervoși.
APARATUL GENITAL

Este alcătuit din totalitatea organelor care asigură reproducerea organismului

uman.
Organizarea structurală și funcțională a aparatului reproducător este complexă și
diferă în funcție de sex.
Aparatul genital masculin este alcătuit din:
- două glande sexuale - testiculele, care
asigură gameții masculini (spermatozoizii) și
secretă hormoni sexuali masculini;
- căile genitale - epididim, canal
deferent, uretră - care transportă sperma;
- glandele sexuale accesorii - veziculele
seminale, prostata - secretă componente ale
spermei;
- organele genitale externe: scrotul și
penisul.

43
Aparatul genital feminin este alcătuit din:
- două glande sexuale: ovarele, care asigură gameții feminini (ovulele) și hormoni sexuali
feminini;
- căile genitale: trompele, uterul, vaginul;
- glandele sexuale accesorii: glande uterine, glandele vaginale;
- organele genitale externe: clitoris,
labiile mari și mici.

Organe anexe ale aparatului genital sunt

glandele mamare, mult mai dezvoltate la
femeie.
Reproducerea este caracteristica
fundamentală a oricărei ființe, prin care
se asigură perpetuarea speciei. Are loc
prin participarea a două organisme de
sex diferit și este rezultatul fecundării
gametului sexual feminin de către
gametul sexual masculin. Oul rezultat se fixează și se dezvoltă în cavitatea uterină, până
ce produsul de concepție este expulzat din uter prin actul nașterii.

B. Procese biologice de dezvoltare şi îmbătrânire

Conceptul de dezvoltare se referă la modificările secvenţiale ce apar într-un

organism pe măsură ce acesta parcurge traseul de la concepţie la moarte. Există două
categorii de procese care determină aceste modificări: procese programate biologic şi
procese datorate interacţiunii cu mediul.
Dezvoltarea organismului uman se desfăşoară pe mai multe paliere, dar cu toate
acestea este unitară, determinând evoluţia individului în ansamblul său. Astfel, putem
vorbi despre:

 dezvoltarea fizică ce reuneşte: modificările în lungime, greutate; modificările

structurii şi funcţiei creierului, inimii, altor organe interne; modificările
scheletului şi musculaturii, care afectează abilităţile motorii. Aceste modificări
exercită o influenţă majoră atât asupra intelectului, cât şi asupra personalităţii. Un
copil cu handicap auditiv suferă şi de întârziere în dezvoltarea limbajului. Un
adult care este victimă a bolii Alzheimer suferă şi de o deteriorare semnificativă la
nivel cognitiv şi emoţional.

 dezvoltarea cognitivă, care cuprinde modificările ce apar la nivelul percepţiei,

învăţării, memoriei, raţionamentului, limbajului. Aceste aspecte ale dezvoltării
intelectuale sunt legate de dezvoltarea motorie şi emoţională. Anxietatea de
separare, adică teama unui copil că, odată plecată, mama sa nu se va mai întoarce,

44
 nu poate exista dacă acel copil nu îşi poate aminti trecutul şi nu poate anticipa
viitorul.

 dezvoltarea psihosocială, cuprinzând modificările ce apar în personalitate,

emoţii, relaţiile individului cu ceilalţi. La orice vârstă, modul în care este
conceptualizată şi evaluată propria persoană influenţează nu numai performanţele
cognitive, ci şi funcţionarea “biologică” a organismului.

Regularităţile care există în succesiunea dezvoltării fiinţei umane permit

distingerea unor etape de vârstă (Papalia, Olds, 1992). Astfel, se consideră că fiecare
dintre noi urmăm un traseu compus din:
 Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere)
Se formează structura fundamentală a corpului şi organele sale. Ritmul de
creştere fizică este cel mai accelerat din întreaga existenţă umană. Vulnerabilitatea
la factorii de mediu este foarte mare.
 Perioada de nou născut şi sugar (0-1 an)
Deşi este dependent de adulţi, nou născutul este înzestrat cu o serie de competenţe.
Toate simţurile sunt capabile să funcţioneze de la naştere. Urmează o creştere rapidă
şi o dezvoltare accelerată a abilităţilor motorii. Capacitatea de învăţare şi de
memorare este funcţională din primele săptămâni de viaţă. La sfârşitul primului an
se dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi şi de celelalte persoane semnificative.
 Copilăria timpurie (1-3 ani)
În cel de-al doilea an de viaţă prinde contur conştiinţa propriei persoane. Limbajul
care poate fi înţeles şi limbajul expresiv se dezvoltă în ritm alert. Sporeşte şi interesul
faţă de ceilalţi copii.
 Vârsta preşcolară (3-6 ani)
Familia este încă “centrul Universului” pentru copil, dar tovarăşii de joacă devin la
rândul lor din ce în ce mai importanţi. Sporeşte forţa fizică a copilului, se
îmbunătăţesc abilităţile sale motorii fine şi grosiere. Independenţa şi autocontrolul
se amplifică la rândul lor. Jocul, creativitatea şi imaginaţia sunt din ce în ce mai
elaborate. Datorită imaturităţii cognitive, par să existe o sumedenie de idei “ilogice”
despre lume. Comportamentul este în mare măsură egocentric, dar înţelegerea
perspectivei celorlalţi este tot mai accesibilă copilului.
 Vârsta şcolară mică (6/7-10/11 ani)
Prietenii devin cei mai importanţi pentru copil. Copiii încep să gândească logic, chiar
dacă în mare măsură gândirea lor este concretă. Egocentrismul lor se diminuează.
Abilităţile lingvistice, precum şi cele de metamemorie se perfecţionează. Conceptul
de sine capătă noi dimensiuni, afectând stima de sine. Creşterea fizică este încetinită.
 Preadolescenţa-pubertatea (10/11-14/15 ani)
Au loc modificări de ordin fizic ample, rapide şi profunde. Organismul atinge
maturitatea reproductivă, fapt ce îşi pune amprenta asupra întregii vieţi psihice, se
declanşează o adevărată “furtună hormonală”.

45
  Adolescenţa (14/15-20 ani)
Căutarea propriei identităţi devine nucleul preocupărilor persoanei. Există un
anumit egocentrism care persistă în unele comportamente, dar în general se dezvoltă
capacitatea de a gândi abstract şi de a utiliza raţionamente ştiinţifice. Grupul de
prieteni ajută la dezvoltarea şi testarea conceptului de sine. Relaţiile cu părinţii sunt
puse în unele cazuri la încercare.
 Vârsta adultă tânără (20-40 ani)
Sunt luate decizii în legătură cu viaţa intimă a persoanei. Majoritatea indivizilor se
căsătoresc şi au copii în această perioadă. Sănătatea fizică atinge punctul său maxim,
apoi începe uşor declinul. Sunt luate şi decizii legate de viaţa profesională.
Conştiinţa propriei identităţi continuă să se dezvolte. Abilităţile intelectuale capătă
noi dimensiuni.
 Vârsta “de mijloc” (40-65 ani)
Devine esenţială căutarea sensului propriei vieţi. Sănătatea fizică începe să se
deterioreze. La femei apare menopauza. “Înţelepciunea” şi abilităţile de rezolvare a
problemelor practice sunt optime; capacitatea de a rezolva probleme noi este însă
afectată. Responsabilităţile duble faţă de proprii copii şi faţă de părinţi pot duce la un
stres sporit – se vorbeşte în acest sens de generaţia “sandwich”. Orientarea temporală
se modifică, fiind focalizată pe “cât timp a mai rămas de trăit”. Maturizarea copiilor
duce la părăsirea casei părinteşti, care devine “cuibul gol”. Femeile devin de obicei
mult mai asertive, în schimb bărbaţii devin mai plini de grijă şi mai dispuşi să îşi
exprime sentimentele. Pentru unii, este atins apogeul în carieră sau în ceea ce priveşte
câştigul; la alţii, apare epuizarea resurselor. Există şi persoane care traversează o
perioadă de criză, aşa numita “midlife crisis”- criză a vîrstei de mijloc.
 Vârsta adultă târzie – bătrâneţea (începând cu 65 ani)
Majoritatea persoanelor sunt încă sănătoase şi active, deşi apare un declin al
abilităţilor fizice. Cei mai mulţi sunt activi din punct de vedere intelectual. În ciuda
deteriorării memoriei şi a inteligenţei, în majoritatea cazurilor se dezvoltă şi strategii
compensatorii. Scăderea timpului de reacţie afectează multe aspecte ale vieţii
mentale. Apare şi necesitatea de a face faţă numeroaselor pierderi (pierderea unor
abilităţi, pierderea celor dragi). Pensionarea aduce cu sine mai mult timp liber, dar şi
reducerea posibilităţilor financiare. Nevoia de a defini scopul vieţii este şi mai
stringentă, pentru a putea face faţă apropierii morţii.

Bineînţeles că această segmentare a etapelor de vârstă este mai degrabă didactică.

Deosebirile dintre etape pot să nu fie foarte pregnante sau pot să apară suprapuneri
într-o măsură foarte mare între ele. În plus, există rate individuale de dezvoltare, după
cum există şi o variabilitate foarte mare în ceea ce priveşte “produsele” dezvoltării.

C. Alimentaţia pacientului

În prima parte a vieţii, alimentaţia fiziologică asigură creşterea şi dezvoltarea

normală a organismului, urmând ca, după atingerea maturităţii, să asigure întreţinerea
funcţiilor vitale fundamentale şi a proceselor de continuă înlocuire a ţesuturilor.
Selecţia alimentelor este rezultatul perceperii stimulilor externi şi interni. Toate
cele cinci simţuri ( auz, văz, miros, gust, sensibilitate tactilă) determină comportamentul
alimentar. Senzaţia de foame poate fi trezită la auzul sfârâitului fripturii, vederea unui

46
aliment preferat, contactul alimentului cu regiunea nazo-oro-faringiană. Dintre factorii
interni implicaţi în vederea senzaţiei de foame sunt concentraţia plasmatică a glucozei,
concentraţia plasmatică sau tisuală a unor lipide, concentraţia plasmatică a aminoacizilor.
Sediul receptorilor pentru metaboliţii respectivi poate fi central (hipotalamus) sau
periferic (în ţesutul hepatic, muscular, adipos).
Aportul alimentar normal este asigurat de un mecanism complex în care
hipotalamusul ocupă un loc central.
În hipotalamus s-au localizat 2 zone apropiate, cu efecte opuse asupra
comportamentului alimentar :
a) centrul foamei, localizat lateral, care prin stimulare induce senzaţia de foame, în
timp ce distrucţia acestuia induce o indiferenţă faţă de alimente (afagie);
b) a doua zonă, situată medial, care prin stimulare inhibă senzaţia de foame.
Distrugerea sa duce la consumul exagerat de alimente. Centrii hipotalamici sunt sub
controlul etajelor nervoase superioare : nucleul amidgalei, sistemul limbic, lobul
prefrontal.
Toate aceste structuri influenţează comportamentul alimentar, alături de care
factorii sociali, culturali, familiali, experienţa personală joacă un rol important.
Apetitul poate fi definit ca anticipare plăcută a aportului de alimente, ce nu poate fi
satisfăcut decât de către alimentele preferate.
Aportul alimentar necesar acoperirii cheltuielilor energetice ale organismului e
uşor depăşit când primează calitatea alimentului, „ gustul “ alimentului. În plus, dorinţa,
curiozitatea, obiceiurile, “tonusul emotiv” al alimentului (cum spune Tremoliere) cresc
aportul alimentar necesar. Alimentul nu este numai o structură biochimică, nutritivă
(glucide, lipide, proteine, săruri minerale, vitamine), ci şi un simbol. A întâmpina pe
cineva cu pâine şi sare constituie un gest social de mare cinste.

Principiile nutritive

Proteinele – sunt componentele esenţiale ale tuturor celulelor organismului, având

funcţii biologice multiple.Unităţile structurale ale proteinelor sunt aminoacizii. Proteinele
au rol structural: un individ adult de 70 kg are 11 kg de proteine, alcătuind învelişul
extern al corpului foarte rezistent dar şi oasele, ţesuturile de susţinere, intră în structura
hormonilor, participă la formarea anticorpilor, au rol în repartiţia apei şi a substanţelor
dizolvate în ea în diferite sectoare din organism. Sursele alimentare de proteine sunt:
proteine animale – valoare energetică mare - (ou, lapte, carne) şi proteine vegetale –
valoare energetică mai scăzută- (cereale, legume, fructe, soia).
Glucidele – intră în structura a numeroase ţesuturi (ţesut conjunctiv, ţesut nervos,
membrane celulare), formează compuşi macromoleculari cu funcţii biologice importante
(anticorpi, gamaglobulină). Aproape că nu există celulă în care să lipsească substanţele
glucidice. Glucoza reprezintă principala sursă de energie a organismului mai mult de
jumătate din necesarul său caloric e asigurat de glucide. Când aportul de glucide e
insuficient, pentru asigurarea nevoilor sale energetice organismul recurge la proteine, are
loc catabolismul proteinelor.
Lipidele - lipidele alimentare pot fi de origine animală (grăsimile din lapte, carne,
ou) şi de origine vegetală (ulei de masline, floarea soarelui, soia, porumb). Rolul lipidelor
în organism este acela de a participa la formarea tuturor membranelor celulare alături de
proteine.

47
 Vitaminele – sunt obligatorii dezvoltării organismelor, care nu le pot sintetiza,
necesarul fiind asigurat din alimente. Clasificarea vitaminelor după solubilitatea lor în
diferiţi solvenţi : liposolubile (A,D,E,K) şi hidrosolubile (C, B1, B2, PP, B6, B12).
Plantele au capacitatea de a sintetiza vitaminele, animalele şi oamenii trebuie să le
primească, odată cu alimentaţia. O alimentaţie echilibrată asigură aportul optim al tuturor
vitaminelor.
Substanţele minerale – analiza chimică a corpului uman a arătat că 96% din
greutatea sa o reprezintă compuşii carbonului, hidrogenului, oxigenului, azotului. Restul
de 4% e reprezentat de minerale. Dintre acestea aproximativ 20 sunt esenţiale. Dintre
elementele chimice cele care necesită un aport zilnic mai mare de 100 mg/zi sunt numite
macrominerale. Macromineralele esenţiale sunt : calciu, fosfor, potasiu, sulf, sodiu, clor,
magneziu.
Oligoelementele se găsesc în organism în cantităţi mici, 0,05% din greutatea
corpului. Au mai puţin un rol structural, cât mai ales un rol funcţional.
Oligoelementele se clasifică în : microelemente esenţiale (fier, zinc, seleniu,
mangan, cupru, iod, cobalt, crom, fluor), microelemente probabil esenţiale ( vanadiu,
brom, bariu, nichel, staniu) şi microelemente neesenţiale ( aur, argint, plumb, bismut,
aluminiu).
Apa - reprezintă aproximativ 60% din compoziţia corporală a unui adult şi este
vitală pentru supravieţuire. Ajută la transportul nutrientilor şi produșilor rezultați din
metabolism, participă la reacțiile bio-chimice, acționează ca solvent, atenuează șocurile
mecanice şi reglează temperatura corpului. Pentru a menține echilibrul hidric al
organismului, consumul de lichide, alimentele și procesele metabolice trebuie să egaleze
cantitatea de apă eliminată prin excreție de către rinichi, piele, plamâni și tubul digestiv.
Cantitatea și calitatea apei băute poate avea efecte pozitive sau negative asupra sănătății
noastre.
Apa (H2O) este cel mai important nutrient pentru noi, fără ea nu putem trăi mai
mult de 2-3 zile (fără mancare aproximativ 40 de zile). Procentul de apa din organismul
adult variază între 50-70%, fiind mai mare la bărbaţi. Este mai mic la femei, persoane
obeze şi oameni în vârstă, datorită cantităţii mai reduse de muşchi. Cantitatea de apă în
muşchi este destul de mare, aproximativ ¾, iar în ţesutul adipos mult mai mică, ¼,
explicându-se astfel diferenţele procentuale pe sexe.

Echilibrul raţiei alimentare

Una din dificultăţile nutriţiei moderne este aceea de a stabili normele alimentaţiei
raţionale. Ţinând cont de recomandările făcute de diferite foruri naţionale şi
internaţionale privind raportul optim de principii nutritive într-o alimentaţie echilibrată,
se constată diferenţe foarte mari şi contradictorii. Se porneşte de la diferenţe foarte mari
individuale privind necesarul optim de principii nutritive. Astfel, se apreciază că un aport
de proteine de 1g/kg corp este suficient pentru acoperirea nevoilor unui adult. Totuşi,
studiind necesarul unei populaţii mari se constată că pentru unii aportul optim este de 0,7
g/kg corp, în timp ce pentru alţii este de 1,3 g/kg corp.

48
 Piramida alimentelor

În mod obişnuit, o dietă dezechilibrată este aceea în care alimentele de la baza

piramidei sunt consumate în cantitate mai mică decât cele aflate în vârful piramidei.

Regimuri alimentare în câteva afecţiuni reprezentative

Afecţiuni digestive

Boala ulceroasă – faza acută : prima săptămână

- caracteristicile regimului : hipoglucidic, hipocaloric, hipoprotidic, hipolipidic
- se dau mese reduse cantitativ ziua la 2 ore, noaptea la 4 ore, se preferă 1.500 –
2.000 ml. lapte +/- 250 ml smântână (sau frişcă). Vitaminele se asigură
parenteral.
- În stadiul cronic se asigură o dietă completă ce respectă indicaţiile de cruţare
mecanică, chimică, termică. Se preferă laptele 1000 ml/zi, brânză de vaci,
sufleuri, ouă moi fierte. Se dau 5-6 mese/zi. Sunt indicate supele creme de
legume, supe de făinoase.
- se respectă acest regim cel putin 1 an de la puseul acut

Enterocolitele acute
- în primele 24 - 48 de ore regim hidric : ceai de mentă, zeamă de orez, neândulcite,
calde.
- În dispepsiile de fermentaţie cu diaree, caracteristicile regimului sunt :
hipocaloric, hiperproteic, hipoglucidic. Se dau 5 mese/zi, reduse cantitativ. Se
preferă : brânză de vaci, telemea desărată, iaurt, carne fiartă, peşte rasol, morcovi,
dovlecei, cartofi. Se dau supe de morcovi, supe creme de orez. Desertul e asigurat
de sucurile de fructe cu tanin, peltea de gutui.

49
 Dischineziile biliare hipertone
- din regimul alimentar se încearcă punerea în repaus a vezicii biliare
- caracteristicile regimului sunt : normoproteic, hipolipidic, normoglucidic. Se dau
6 – 8 mese/zi, reduse cantitativ. Se preferă lactatele sub formă de iaurt, caş,
brânză de vaci, carne slabă fiartă, albuş în preparate, supe-creme de legume,
pireuri, soteuri, budinci, cartofi copţi.

b) Ciroza decompensată cu ascită, edeme

- caracteristicile regimului : hipocaloric, hipotroteic, hiperglucidic, normolipidic,
hiposodat (300 – 500 mg sodiu).
- Se preferă proteinele din lapte şi derivate. Se dau : lapte desodat, brânză desodată,
brânză de vaci, ou în preparate, 100 g carne fiartă, exceptând viţel, miel, viscere.
Se preferă supe creme de legume, supe din făinoase, sucuri de fructe, fructe crude.

c)Afecţiuni ale aparatului renal

Insuficienţa renală cronică (IRC) decompensată

- caracteristicile regimului sunt hipercaloric, hipoproteic, hiperglucidic,
normolipidic.
- În IRC necesarul de proteine din raţia alimentară zilnică se calculează în funcţie
de ureea urinară şi proteinurie. 70% din raţia proteică trebuie să fie cu valoare
bilogică mare. Excreţia de uree depinde de volumul urinar, de aceea se încearcă
menţinerea unei diureze 2 – 2,5 l/ zi. De aceea aportul de lichide va fi de 3 litri:
bulion de legume, ceai, sucuri de fructe, supe, legume, fructe, ape slab
mineralizate.
- la oligurici e necesară restricţia lichidelor ingerate 500 – 600 ml/zi. În general se
face un bilanţ riguros între efort şi pierderi, calculându-se volumul diurezei plus
500 (1000 ml) pierderi extrarenale.

c) Afecţiunile cardio-vasculare

Infarctul de miocard
- regim hidric 24 – 48 ore cu 1000 – 1500 ml/zi administrate cu linguriţa, sub formă
de sucuri de fructe, ceaiuri.
- în următoarele zile, un regim hidric şi semilichid sărac în lipide şi hiposodat. Se
dau : cereale fierte, lapte, paste făinoase, biscuiţi, supe-creme de legume, pireu de
legume, budinci, cartofi fierţi, gelatine de fructe.
- Din săptămâna a treia regimul va fi urmat de bolnav toată viaţa: normocaloric,
hipolipidic, hiperproteic, normoglucidic.
Insuficienţa cardiacă
- se evită mesele abundente şi alimentele greu digerabile, se asigură 5 – 6 mese/zi,
reduse cantitativ. Se asigură un regim hipolipidic şi hiposodat.
- Se preferă laptele desodat (oul, bogat în sodiu şi colesterol, este interzis), făinoase
fără sare : orez, fulgi de ovăz, pâine albă fără sare.
Hipertensiune arterială (HTA)
- se asigură un regim hiposodat, pentru asta se recurge la lapte desodat, caş slab,
brânză de vaci, carne în cantitate limitată 150 g/zi de 3 – 4 ori pe săptămână,

50
 datorită conţinutului crescut de sodiu. Se permite carnea slabă de vită, găină, peşte
slab – fiartă, coaptă,.
- grăsimile : unt 15 g/zi, restul până la 40 – 50 g din ulei, plus grăsimile din
conţinutul natural al alimentelor.
- legumele sărace în sodiu : fasole verde, dovlecei, roşii, vinete sub formă de salate.

e) Boli de metabolism

Diabetul zaharat
- regimul hipoglucidic 45 – 50 % din raţia calorică.
- se asigură glucide complexe (amidon, paste, cereale, legume) şi mai ales fibre
alimentare
- fibrele alimentare întârzie absorţia calorică,
- lipidele trebuie să reprezinte 30-35% din raţia calorică, din care mai puţin de
jumătate trebuie să reprezinte grăsimile mononesaturate (unt, untură, slănină)
- proteinele reprezintă 15 – 50% din valoarea calorică a raţiei.
- diabeticului îi sunt interzise glucidele rafinate şi cele cu conţinut crescut în
glucide : biscuiţi, zahăr, cicolată, prăjituri, bomboane, dulceaţă, halva, bere, vin
dulce, miere, sirop, struguri, prune, fructe uscate.
- o altă categorie de alimente se consumă cântărite zilnic, în limitele raţiei
glucidice zilnice:
-pâinea are 50% glucide, înlocuită de o cantitate dublă de mămăligă tare,
- - laptele are 4 % glucide,
- cartofii şi pastele făinoase cântărite fierte cu 20% glucide, fructele cu 10%
glucide, mere, vişine, cireşe, gutui, căpşuni, piersici, pepene verde (5%)
- alimentele cu conţinut sărac în glucide, practic neglijabil : legume ( varză,
conopidă, spanac, urzici, ridichi, vinete, roşii, salată verde, castravete, ardei gras,
ştevie), ouăle, carnea şi preparatele din carne, smântâna, untul, grăsimile.
Obezitatea
- se prescrie un regim hipocaloric cu 1000 cal/zi, iar în condiţii de spitalizare 600 –
800 calorii.
- Proteinele vor reprezenta 1 – 1,5g kcorp/zi
- lipidele, 0,7 – 0,8 kg corp greutate ideală, ceea ce reprezintă 40 g lipide
- reducerea consumului de sare, atât pentru scăderea apetitului, cât şi a riscului de
reţinere hidrică
- consumul de băuturi alcoolice e contraindicat din cauza aportului caloric ( 7
calorii/gram) şi pentru faptul că alcoolul stimulează apetitul
- glucidele în alimentaţia obezului au un rol nefast, chiar atunci când raţia calorică
zilnică e scăzută
- alimentaţia glucidică, mai ales când e vorba de dulciuri şi zaharuri concentrate,
stimulează apetitul prin modificările neurohormonale pe care le declanşează.

51
 Tehnici de hrănire

Obiectivele procedurii

 Asigurarea necesităţilor calorice în funcţie de vârstă şi starea organismului

 Favorizarea procesului de vindecare, consolidarea rezultatelor terapeutice şi
prevenirea cronicizării unor imbolnăviri

Pregătirea materialelor
 Veselă şi tacâmuri
 Cană simplă sau tub pentru lichide
 Tava și căruciorul pentru alimente
 Hrana conform regimului prescris
 Şervetele și 2 prosoape pentru protecția pacientului

Pregătirea pacientului – cu obținerea în prealabil a informațiilor de la asistentă

despre:
 Afecţiune, regimul alimentar și orarul meselor;
 Starea pacientului – mobilizat sau imobilizat;
 Dacă se poate alimenta singur sau este alimentat de altă persoană
 Modul de administrare a medicamentației ( înainte, în timpul mesei sau după
masă)
 Anumite preferinţe alimentare ale pacientului, preferințe care sunt acceptate
de echipa medicală
Pregătirea psihică:
 Stimulaţi autonomia
 Explicaţi pacientului importanţa alimentaţiei şi a respectării regimului pentru
evoluţia favorabilă a bolii
Pregătirea fizică:
 Asiguraţi pacientul de ajutorul de care beneficiază din partea dumneavostră
 Ajutaţi pacientul să se spele pe mâini și așezați-l întro poziție comodă.

Efectuarea procedurii:
a)Alimentarea activă
Servirea mesei la pat in poziţie şezând sau semişezând
 Aşezaţi pacientul în poziţie confortabilă
 Protejaţi pacientul cu ajutorul unui prosop
 Aşezaţi tava cu alimente în faţa pacientului
 Ajutaţi pacientul să-ți taie alimentele , atunci când e cazul și acesta nu poate
singur

Alimentarea activă la pat în poziţie de decubit lateral

 Aşezaţi pacientul în decubit lateral lăsând liber braţul dominant (de obicei drept)
 Ridicaţi uşor capul pacientului şi protejaţi pacientul cu un prosop
 Aşezaţi sub bărbia pacientului un prosop

52
  Puneţi tava cu alimente pe marginea patului sau pe noptieră în aşa fel ca
pacientul să vadă farfuria cu mâncare
 Ajutaţi pacientul să-și taie alimentele și să bea lichide prin sucţiune sau cu
ajutorul unui pai

b) Alimentaţia pasivă
 Dacă are membrele superioare afectate așezați pacientul în poziție șezândă sau
semişezândă atunci când este imobilizat sau în stare gravă;
 Protejaţi lenjeria de pat şi de corp cu prosoape
 Plasaţi tava cu alimente pe noptieră și vă așezați în partea dreaptă a pacientului
pentru a putea să-l alimentați
 Inainte de a servi alimentele, asigurați-vă de temperatura acestora, pentru a nu fi
prea fierbinti
 Ridicaţi cu mâna stângă capul bolnavului cu pernă şi administraţi supa cu lingura
pe jumătate plină
 Asiguraţi-vă că pacientul a înghiţit înainte de a administra o nouă cantitate
 Rezervaţi-vă suficient timp pentru a putea face mici pauze dacă este nevoie
 Tăiaţi alimentele în bucăţi mici folosind cuțitul și furculița
 Purtați o discuţie plăcută cu pacientul, pentru a-l stimula
 Folosiţi linguriţa atunci când starea pacientului este gravă și are probleme de
înghițire

Îngrijirea pacientului după servirea mesei

 Aşezaţi pacientul în poziţie comodă
 Aranjați patul iar atunci când acesta s-a murdărit schimbați-l
 Verificaţi dacă prezintă senzaţie de greaţă
 Ajutaţi pacientul să-şi facă toaleta cavităţii bucale

Reorganizarea locului de muncă

 Indepărtaţi vasele murdare și aerisiți salonul

D. Ereditatea

Ereditatea este însușirea organismelor vii de a da naștere la urmași asemănători

sau capacitatea organismelor de a transmite la urmași anumite caractere în mod fidel.
Părintele geneticii, Gregor Johann Mendel, a stabilit principiile geneticii în anul
1865.
Genele sunt descrise ca fiind coduri biochimice. Genele sunt entități foarte mici.
Ele sunt purtate de cromozomi – niște structuri mici, cât un firicel, observabile cu
ajutorul microscopului. Cromozomii se află în centrul sau nucleul fiecărei celule umane.
Toate aceste structuri împreună realizează amprenta chimică completă a unei persoane.
Transmiterea caracterelor ereditare de la părinţi la copii a fost remaracată din cele
mai vechi timpuri, dar explicaţiile date similitudinii familiale şi încercările de a stabili
legile eredităţii au cunoscut numeroase eşecuri. Ele erau generate de ipoteza greşită a
“amestecării caracterelor ereditare” după care, descendenţii prezintă un amestec al

53
caracterelor parentale pierzânduşi identitatea şi nu se vor mai regăsi ca atare în generaţiile
următoare.
Pe baza unor cercetări experimentale, de mare fineţe şi precizie, Gr. Mendel a
demonstrat (1865) că la urmaşi nu se produce nici un amestec al caracterelor parentale;
unele nu se exprimă în prima generaţie filială dar pot apărea neschimbate ulterior.
Schimbarea genetică pe parcursul dezvoltării se referă la modificarea periodică, la
diferite vârste aşa cum sunt consemnate în studii longitudinale în care indivizii sunt
evaluaţi de mai multe ori, este important să înţelegem că factorii genetici pot contribui
atât la modificarea cât şi la continuitatea dezvoltării. Schimbările efectelor genetice nu
înseamnă în mod necesar că genele sunt exprimate sau inhibate în timpul dezvoltării
indivizilor, deşi acestea se întâmplă. Modificarea genetică înseamnă în mod simplu că
efectele genetice la o vârstă diferă de efectele genetice de la o altă vârstă. De exemplu,
genele care afectează procesele cognitive implicate în limbaj, îşi manifestă efectul lor la
apariţia limbajului, în al doilea an de viaţă.

E. Noţiuni de educaţie sexuală şi planificarea familială

Sexualitatea umană cuprinde aspectele somatice, emoţionale, intelectuale, sociale

şi morale ale fiinţei. În plan psihic, aceasta defineşte un barbat şi o femeie. Din punct de
vedere social, ea determină tipul de relaţii în care se angajează un individ, bărbat sau
femeie. Din punct de vedere moral, antrenează o luare de decizie asupra
comportamentelor acceptabile sau inacceptabile privind actul sexual.
Educaţia sexuală este un proces îndelungat de-a lungul căruia ne informam şi ne
formăm atitudini, păreri si valori despre identitate, relaţii interumane si intimitate.Are o
mare importanță de stat. Constituie una dintre condițiile necesare pentru dezvoltarea
multilaterală a calităților fizice și spirituale ale omului.
Bolile venerice se află într-o perioadă de expansiune evidentă şi se impun măsuri
de prevenire şi combatere a lor deoarece constiuie un adevărat pericol social. Sunt boli
infecţioase, în care principala cale de transmitere a agentului patogen o constituie
raporturile sexuale.Multă vreme s-a considerat că există numai patru boli venerice:
sifilisul, blenoragia, şancrul moale şi limfogranulomatoza venerică.
În ultimul timp s-a stabilit că sfera bolilor venerice este mult mai largă,
aproximativ 40 de agenţi infecţioşi, putând fi transmişi de la o persoană la alta pe calea
raporturilor sexuale.
Principalele boli venerice întâlnite sunt: sifilisul, gonoreea, şancrul moale,
limfogranulomatoza veneriană, vegetaţiile veneriene, uretrita negonococică, herpesul
genital, hepatita, moluscum contagiosum, candidomicoza, trihomoniaza ftiriaza pubiană,
scabia,infectia cu virus HIV.

Metode de prevenire a bolilor venerice:

Educaţia antiveneriană a populaţiei, care trebuie făcută încă de pe băncile

şcolii.Primul lucru pe care trebuie să îl ştie toată populaţia este acela că există boli
venerice, că aceste boli sunt mai frecvent întâlnite la prostituate sau la persoanele care au
avut contacte sexuale cu mai multe persoane. Al doilea lucru ce trebuie ştiut este că unele
din aceste boli venerice pot avea o evoluţie mortală, aşa cum se întâmplă cu infecţia cu

54
virus HIV. Orice raport sexual cu o persoană străină trebuie să aibă loc sub protecţie
(condom sau prezervativ). Este necesar să se atragă atenţia asupra stabilităţii unui cuplu
sexual şi mare atenţie la alegerea partenerului sexual. Educaţia antiveneriană trebuie să
fie făcută prin toate mijloacele: radio, tv, ziare, reviste, conferinţe, etc. mai ales în rândul
tineretului. Rolul familiei în educaţia antiveneriană a tineretului este considerabil.
Lupta în focar – o dată descoperită boala venerică, se face ancheta
epidemiologiocă, aceasta trebuie să stabilească: de unde a luat boala (descoperirea sursei
de infecţie) şi cui a transmis boala (descoperirea contacţilor).Toate persoanele bolnave
vor fi luate în evidenţă şi tratate, toţi contacţii gasiţi sănătoşi vor face (după caz)
tratament preventiv.În această activitate trebuie să participe toate eşaloanele sanitare,
deseori fiind necesar şi ajutorul poliţiei.

Planificarea familială

Planificarea familială este ansamblul de măsuri tehnice şi educative care permit

unui cuplu să aibă relaţii sexuale fără teama de a avea o sarcină pe care nu o doresc, să
aleagă liber, după dorinţă, numărul de copii şi să programeze naşterea acestora.
Această libertate de alegere este recunoscută ca unul din drepturile fundamentale
ale fiinţei umane în general şi mai ales ale femeii.

Planificarea familială cuprinde :

 Măsuri preventive – prevenirea unei sarcini nedorite prin utilizarea de metode

contraceptive;
 Măsuri curative – tratamente împotriva sterilităţii;
Există diferite tipuri de metode contraceptive, dar abordarea celei mai potrivite
pentru fiecare persoană în parte se stabileşte exclusiv de către medicul specialist, în urma
unui consult şi a unor examene paraclinice şi de laborator. Astfel, se diminuează la
maximum riscurile contracepţiei.

Metode de contracepţie :

Metode contraceptive naturale – abstinenţa periodica, metoda temperaturii

bazale, metoda calendarului Ogino-Knaus, metoda mucusului cervical – Billings, metoda
simpto-termală, coitus interuptus, duşul vaginal;
Metode contraceptive de barieră : prezervativele, diafragma, spermicidele
(creme, geluri, supozitoare, tablete, tablete spumante, spray-uri, bureţi vaginali);
Contracepţia hormonală – contraceptivele orale combinate (COC), pilule numai
cu progesteroni, contraceptive injectabile pe bază de progesteron (CIP), implanturile
subdermale – Norplant;
Dispozitivele intrauterine – steriletul (DIU);
Metode ireversibile – sterilizarea chirurgicală voluntară

55
 F. Noţiuni de prim ajutor

1. Principii de bază

Oricine poate acorda primul ajutor. Indiferent de experiență, din orice domeniu ar
fi salvatorul, măsurile de prim ajutor sunt uşor de aplicat şi trebuie cunoscute de oricine.
Dacă trebuie să interveniţi, faceţi-o cu încredere, calm şi răbdare, în măsura în
care sunteţi stăpân pe tehnicile care trebuie aplicate. Ideea principală în momentul în care
acorzi primul ajutor este să nu faci victimei rău prin manevrele pe care le efectuezi.
Asiguraţi-vă întotdeauna că nu vă puneţi viaţa în pericol în momentul în care
interveniţi.
Reduceţi posibilitatea unei infecţii proprii în momentul în care acordaţi primul
ajutor.
Nu subestimaţi suportul psihologic acordat unei victime. Să vorbeşti cu o victimă,
să o calmezi, să-i spui ce urmează să faci este foarte important şi orice victimă altfel
cooperează dacă reuşeşti să-i caştigi măcar puţin încrederea.
În majoritatea situaţiilor, la locul unui accident se strâng mulţi oameni. Nu ezitaţi
să solicitaţi ajutorul unor persoane din public, sau chiar să corectaţi posibilele manevre
greşite efectuate de unele persoane.

2. Cei 4 paşi în acordarea primului ajutor

În orice situaţie ce necesită intervenţia şi asigurarea primului ajutor este important

să se urmărească o succesiune de paşi care asigură cursivitate, corectitudine şi siguranţă
în intervenţie.

2.1. Luarea măsurilor de siguranţă

Pentru a putea acorda ajutor unei victime, în primul rând trebuie să interveniţi în
condiţii de siguranţă. Cu toate că trebuie să fiţi prompţi, analizaţi înainte de toate situaţia
la care vă expuneţi, evaluând posibilele riscuri existente. În momentul în care acordaţi
primul ajutor, nu trebuie să existe posibilitatea să deveniţi şi dumneavoastră victimă.
Dacă nu puteţi interveni în siguranţă, anunţaţi autorităţile în măsură să intervină şi nu vă
expuneţi pericolelor.

Accident rutier

56
 Dacă sunteţi la bordul unui autovehicul, încetiniţi şi opriţi la distanţă de zona
producerii accidentului, într-o zonă sigură, de preferinţă în afara carosabilului. Folosiţi
triunghiurile reflectorizante din dotarea autovehiculului şi plasaţi-le la distanţă sigură,
demarcând zonele din faţa şi spatele accidentului. Asiguraţi-vă că ceilalţi participanţi la
trafic văd din timp zona demarcată. Opriţi motoarele autovehiculelor implicate, scoateţi
cheile din contact şi bornele de la baterie dacă situaţia vă permite. Aveţi grijă să nu
declanşaţi air-bagurile în cazul în care acestea nu s-au deschis. Nu permiteţi fumatul în
zona accidentului şi nu încercaţi să scoateţi victimele încarcerate în autovehicule. Pentru
eliberarea lor în condiţii depline de siguranţă aşteptaţi intervenţia echipajelor de urgenţă.

Incendii

Nu intraţi în clădiri în flăcări. Daca sunteţi surprins în clădire în

timpul incendiului încercaţi să ieşiţi cât mai repede din ea,
acoperindu-vă nasul şi gura pentru a nu inhala fum. Încercaţi să
mergeţi pastrând o distanţă cât mai mică de sol pentru a evita fumul
care de obicei se ridică. Dacă nu vă puneţi propria siguranţă în
pericol, ajutaţi şi alte victime să părăsească imobilul.

Electrocutări

Nu atingeţi cabluri
electrice sau aparatură
electrică deteriorată fără a
întrerupe înainte
alimentarea cu curent. Nu
atingeţi victima care este în contact cu cabluri şi fiţi atenţi dacă există contact cu lichide
care permit transmiterea electricităţii (ploaie, balţi etc.). Dacă situaţia nu vă permite
întreruperea alimentării cu curent, îndepărtaţi cablurile de victimă folosind un material ce
nu permite trecerea curentului electric (lemn, plastic).

Sângerări

Încercaţi să vă protejaţi cu mănuşi sau chiar cu

pungi de plastic la nevoie, pentru a nu intra în contact cu
sângele victimei. Multe boli se pot transmite prin
intermediul sângelui şi nu trebuie să deveniţi victimă
dupa ce aţi acordat cu succes primul ajutor.

57
 2.2. Evaluarea victimelor

După ce v-aţi asigurat că puteţi interveni în condiţii

de siguranţă, evaluaţi starea victimelor. Vorbiţi cu
victima, prezentaţi-vă şi spuneţi-i ce urmează să
faceţi. Verificaţi starea de conştienţă şi respiraţia
victimei. Observaţi dacă există hemoragii masive ce
pot pune imediat viaţa victimelor în pericol. În
continuare veţi găsi în manual informaţii despre
modurile prin care verificam aceste lucruri.

2.3. Solicitarea ajutorului

După stabilirea numărului victimelor şi evaluarea lor, dacă este necesar, anunţaţi
serviciile de urgenţă. În România şi în statele Uniunii Europene acest lucru se face
apelând gratuit numarul 112. În funcţie de necesitate veţi fi redirecţionat către serviciile
de specialitate (ambulanţă, poliţie, pompieri etc.).

La telefon va trebui să specificaţi:

- ce s-a întâmplat şi dacă mai există

pericole;
- locaţia exactă;
- numarul victimelor şi starea acestora;
- numele dumneavoastră şi numărul la care
puteţi fi contactat.

2.4. Asigurarea primului ajutor

Calm, dar rapid, explicând victimei, dacă este conştientă, ce urmează să faceţi,
acordaţi manevrele de prim ajutor pe care le vom descrie în capitolele ce urmează.

3. Suportul vital de bază

3.1. Verificarea stării de conştienţă
Asiguraţi-vă că zona este sigură şi puteţi interveni fără a vă expune pericolelor.
Cum procedăm?
Apropiaţi-vă de victimă şi întrebaţi tare: “Sunteţi bine?”

Dacă victima nu răspunde la stimuli

auditivi, verificaţi răspunsul la stimuli dureroşi,
ciupind victima de lobul urechii sau de partea
anterioară a antebraţului sau sub claviculă.

58
 Dacă victima nu reacţionează înseamnă că este inconştientă şi trebuie să treceţi la
succesiunea de manevre denumită ABC, pentru a verifica dacă victima respiră sau nu.

3.2. ABC
A (eng. “airways”)

Prima dată trebuie să ne asigurăm că sunt libere căile respiratorii ale victimei. La
victimele inconştiente muşchii sunt relaxaţi şi astfel limba poate obstrucţiona căile
respiratorii. De asemenea pot exista diverse obiecte care se pot afla în cavitatea bucală
sau în nas, blocând astfel respiraţia.

Cum procedăm?
 Hiperextensia capului

- cu o mână pe frunte şi varfurile degetelor

celeilalte mâini pe partea osoasă a bărbiei,
înclinaţi capul victimei pe spate.
- Verificaţi dacă există corpi străini în gură
sau în nas; dacă există, eliberaţi căile
aeriene.

 Subluxaţia mandibulei
- dacă victima a suferit o traumă (accident,
cădere de la înalţime, înec după o
eventuală săritură sau posibilitate de
lovire) există suspiciunea unei leziuni la
nivelul coloanei, gâtului (vizibilă sau nu),
iar o secţionare a măduvei spinării la acest
nivel poate duce la paralizie sau stop
cardio-respirator;
- este foarte important să imobilizaţi capul victimei şi să nu il mişcaţi în nici un
mod;
- verificarea căilor respiratorii se face astfel: de la capul victimei, cu degetele
arătătoare poziţionate în unghiul mandibulei şi degetele mari pe bărbie, scoateţi
mandibula din articulaţia ei.

59
 B (eng. “breathing”)
După asigurarea căilor respiratorii se verifică respiraţia.
Cum procedam?
Aplecaţi-vă cu urechea deasupra nasului victimei, cu privirea spre toracele
acesteia şi verificaţi:
 Priviţi dacă se mişca toracele
 Ascultaţi respiraţia
 Simţiţi pe pielea obrazului expirul victimei

Verificaţi respiraţia timp de

maxim 10 secunde.

Dacă victima respiră foarte

greoi sau prin bolboroseli zgomotoase
şi neregulate trebuie să aplicaţi
măsurile de resuscitare pe care le vom
explica în continuare.

C (eng. “circulation”)

! Nu este nevoie să verificaţi pulsul victimei !

Verificarea circulaţiei presupune constatarea si oprirea hemoragiilor masive care

pot pune viaţa victimei în pericol imediat (la nivelul gâtului, pe interiorul coapsei).

După efectuarea ABC-ului vă veţi afla în faţa unei victime care se încadreaza în
una dintre cele trei situaţii de mai jos, şi vom vedea în continuare ce trebuie făcut în
fiecare caz.
Verificarea stării de
conştienţă

Victimă conştientă Victimă inconştientă.

ABC

Victima respiră Victima nu respiră

60
 3.3. Victimă conştientă

Dacă aveţi de a face cu o victimă conştientă, vorbiţi cu ea şi încercaţi să-i oferiţi

suport psihologic. Încurajaţi-o să-şi păstreze calmul şi să vă povestească ce s-a întâmplat.
Faceţi o evaluare a posibilelor răni pe care le poate avea victima unui accident, chiar dacă
pe moment ea nu acuză durere sau alte semne ale unei vătămări. Împiedicaţi victima să
facă mişcări bruşte ale capului dacă a fost implicată în accidente ce pot duce la leziuni ale
coloanei cervicale. În acest caz apelaţi 112 şi nu părăsiţi victima până la sosirea
ambulanţei.

3.4. Victimă inconştientă cu respiraţie

Aţi verificat starea de conştienţă şi victima nu răspunde la stimuli.
Aţi efectuat secvenţa ABC şi victima respiră.
Faceţi o evaluare a victimei pentru a depista alte posibile leziuni (fracturi,
hemoragii).
Acordaţi primul ajutor dacă este cazul.
Aşezaţi victima în poziţie laterală de siguranţă.
Cum procedăm?

 Îngenunchiaţi lângă victimă, astfel încât să aveţi loc pentru întoarcerea ei către
dumneavoastră. Dacă are ochelari, daţi-i jos pentru a evita spargerea lor.

 Braţul victimei (cel dinspre

dumneavoastră) poziţionaţi-l astfel încât,
braţul să fie perpendicular pe torace şi
antebraţul perpendicular pe braţ, cu palma
în sus.

 Cealaltă mână aşezaţi-o cu dosul palmei pe

obrazul victimei şi menţineţi-o în această
poziţie.

 Cu mâna rămasă liberă ridicaţi de

genunchi piciorul de partea opusă, astfel
încât să rămână cu talpa pe sol.

61
  Rotiţi înspre dumneavoastră victima,
trăgând-o de umărul şi de genunchiul de
pe partea opusă dumneavoastră.

 Piciorul de deasupra poziţionaţi-l pe sol

formând un unghi drept faţă de sold şi
gambă.

 Asiguraţi-vă că victima stă cu capul pe

palmă, cu gura spre sol şi daţi capul uşor
pe spate pentru a menţine deschise căile
repiratorii.

Victima astfel poziţionată, în cazul în

care vomită, nu prezintă riscul de a aspira
conţinutul în plămâni, evitând astfel
posibilitatea unor complicaţii ulterioare, posibil fatale.
Din 15 în 15 minute întoarceţi victima pe spate, verificaţi respiraţia şi poziţionaţi-
o pe partea cealaltă.
Femeile cu sarcină vizibilă trebuie poziţionate pe partea stângă, niciodată pe
partea dreaptă. La celelalte victime acest lucru nu este valabil.

3.5. Victimă inconştientă fără respiraţie

Victima dumneavoastră nu răspunde la stimuli şi dupa efectuarea ABC-ului

constataţi că nu respiră, ceea ce înseamnă că este în stop cardio-respirator (SCR) şi
necesită resuscitare cardio-pulmonară (RCP).
Când victima este în stop cardio respirator, sângele nu mai este pompat în
organism şi organele nu mai sunt alimentate cu oxigen. Celulele nervoase sunt primele
afectate de lipsa oxigenului, mor repede şi de aceea este necesară începerea cât mai
rapidă a resuscitării.
Şansele ca victima să işi revină imediat după resuscitare nu sunt foarte mari, dar
până la sosirea unui echipaj specializat se pot dubla şansele de supravieţuire a acesteia
suplinind funcţia de pompă a inimii prin RCP.

62
 RCP este compusă din compresii toracice şi respiraţii gură
la gură.

RCP începe prin 30 de compresii toracice, urmate de 2

respiraţii gură la gură, din nou 30 de compresii toracice, şamd.

Cum procedăm?

Compresii toracice

 Dezbrăcaţi de haine victima.

 Măsuraţi jumatatea sternului.
 Poziţionaţi podul palmei pe stern.
 Puneti podul celeilalte palme peste şi încrucişaţi-vă degetele, neatingând
cu ele toracele victimei.
 Mâinile să fie drepte şi să fiţi perpendicular pe toracele victimei.
 Apăsaţi toracele de 30 de ori, aproximativ 4-5 cm în adâncime cu o
frecvenţă de 100 compresii/minut (aproximativ 2 compresii/secundă).

Atenţie!

 Poziţionarea corectă a mâinilor!

 Lasaţi pieptul să revină la poziţia iniţială după compresie!
 Compresia şi eliberarea trebuie să aibă aceeaşi durată!
 Păstraţi ritmul pe toata durata resuscitării!
 Nu faceţi resuscitarea pe un plan moale!
 Nu întrerupeţi resuscitarea!

Respiraţii gură la gură

 Capul victimei este în

hiperextensie/subluxație (vezi
ABC).
 Poziţionaţi o palmă pe frunte,
clampaţi nările victimei cu degetul
mare şi cel arătător.

63
  Trageţi aer normal în piept şi expiraţi normal, cu gura etanş lipită de gura
victimei.

 Repetaţi încă o respiraţie gură la gură.

 Continuaţi cu 30 de compresii toracice.
Atenţie!

 Nu trageţi foarte mult aer în piept şi nu expiraţi foarte mult aer în

gura victimei!
 Se poate face respiraţie gură la nas ca şi alternativă!
 Vă puteţi proteja gura folosind o mască specială pentru respiraţii
gură la gură sau chiar un serveţel/batistă.

Dacă din diverse motive

(sângerări, secreţii, jenă etc.) nu
puteţi efectua respiraţiile gură la
gură, este indicat să efectuaţi numai compresii toracice, cu frecvenţa de 100
compresii/minut, fără întrerupere. Şansele de supravieţuire ale victimei se îmbunătăţesc
chiar şi efectuând numai compresiile toracice. De asemenea, la victimele cu posibile
leziuni la nivelul coloanei gâtului, la care hiperextensia capului este contraindicată, se pot
efectua numai compresii toracice.

Cât timp efectuăm resuscitarea?

Nu există un timp anume după care se poate opri resuscitarea. Vă puteţi opri
atunci când:
 Victima îşi reia respiraţiile normale.
 Soseşte personal calificat care preia victima.
 Obosiţi şi nu mai puteţi continua.

64
 De obicei la locul unui accident există mai multe persoane. Dacă mai este cineva
care vă poate ajuta la resuscitare, nu ezitaţi să cereţi şi să acceptaţi ajutorul. În timp ce
dumneavoastra efectuaţi compresiile toracice, cealaltă persoană stă la capul victimei şi
efectuează respiraţiile gură la gură. Numaraţi în gând compresiile şi ultimele 2 spuneţi-le
cu voce tare pentru ca persoana care face respiraţiile să fie pregătită în momentul în care
aţi făcut ultima compresie să şi înceapă. În această situaţie, la fiecare 2 minute, salvatorii
trebuie să schimbe rolurile (cel care a facut compresii trece la respiraţii şi viceversa).
Acest lucru se face pentru a evita oboseala excesiva şi a eficientiza resuscitarea. De
asemenea, la fiecare 2 minute, victima trebuie reevaluată rapid, pentru a vedea dacă a
început să respire normal.

Resuscitarea la bebeluşi şi copii

- bebeluşi: până la un an
- copii: de la 1 an până la pubertate
Bebeluşi:

 se începe resuscitatea prin 5 respiraţii gură la gură (sau gură la gură şi

nas);
 se efectuează 15 compresii toracice, urmate de 2 respiraţii şamd ;
 toracele se apasă cu 2 degete, aproximativ 2-3 cm în profunzime, cu
frecvenţa de 100 compresii/minut
 compresiile se efectuează pe stern, în treimea inferioară a acestuia

Copii: resuscitarea se face după regulile de la adulţi, se poate face cu o singură mână
pentru compresii.

Resuscitarea
femeilor însărcinate în trimestrul al
3-lea

Trimestrul al 3-lea de sarcină

este caracterizat prin creşterea
marcată în dimensiuni a
abdomenului. Sarcina devine atunci
foarte vizibilă.

65
 Resuscitarea unei victime în această situaţie se face respectand regulile de la o
victimă adultă (mijlocul sternului, 100 compresii/minut, apăsarea toracelui 4-5 cm) cu o
singură diferenţă majoră: victima trebuie poziţionată puţin înclinată pe lateral, pe partea
stângă.

4. Defibrilatorul extern (semi)automat

Stopul cardiac este dat ori de orpirea inimii ori de ritm anormal al acesteia. Pentru
a restabili ritmul cardiac normal se pot folosi şocuri electrice administrate prin
intermediul unui defibrilator extern automat (DEA), semiautomat sau manual.

Defibrilatorul extern este un dispozitiv computerizat care analizează ritmul

cardiac al victimei şi anunţă dacă este cazul să acordăm şocuri electrice. Există
defibrilatoare manuale (folosite în servicii specializate), semi-automate (dependente de o
persoană pentru a acorda şocul electric) şi automate (odată puse în funcţiune îşi fac treaba
singure). Cel mai des, în locuri publice, se pot întâlni defibrilatoare automate şi semi-
automate, iar cunoaşterea modului în care se folosesc poate salva viaţa unei persoane.

Aţi efectuat ABC-ul, victima

dumneavoastră este în stop cardio-respirator.
Începeţi RCP şi cineva va aduce un
defibrilator.

Cum procedăm?

 Porniţi defibrilatorul şi ascultaţi instrucţiunile

pe care vi le comunică/arată.

 Dezveliţi pieptul victimei şi lipiţi electrozii aşa

cum este indicat pe aceştia.

66
  Îndepartaţi-vă de victimă şi nu lăsaţi
pe nimeni să o atingă cât timp aparatul
analizează ritmul cardiac.

 Dispozitivul vă va comunică ce trebuie

făcut. Dacă vă cere să începeţi
resuscitarea, lăsaţi electrozii pe toracele
victimei şi începeţi RCP.

 Dacă vi se cere să administraţi şoc

electric, asiguraţi-vă că nu atinge
nimeni victima dupa care apăsaţi butonul
care administrează şocul. Urmaţi în
continuare instrucţiunile oferite.

 Efectuaţi resuscitarea cu sau fără

administrarea de şocuri până când:
- obosiţi
- victima îşi revine
- soseşte ambulanţa
 Dacă opriţi resuscitarea, nu dezlipiti electrozii de pe toracele victimei şi nu opriţi
defibrilatorul. Există posibilitatea ca victima să intre iar în SCR şi să fiţi nevoiţi să
folositi din nou defibrilatorul.
Atenţie!

 Nu lipiţi electrozii pe toracele victimei dacă acesta este ud.

Ştergeţi-l înainte!
 Nu lipiţi electrozii pe bijuterii sau alte obiecte metalice!
 Dacă victima are pacemaker (dispozitiv uşor vizibil sub piele, în
dreptul inimii), plasaţi electrodul din zona aceea mai lateral sau
mai jos, nu direct pe pacemaker!
 Verificaţi funcţiile vitale ale victimei din 2 în 2 minute!
 Pentru copiii între 1 şi 8 ani există electrozi speciali care trebuie
folosiţi! Dacă nu, aveţi grijă ca padelele să nu se suprapună! Ca și
opțiune pot fi atașați unul anterior (în față), celălalt posterior (pe
spate).

67
  La bebeluşi, defibrilatorul poate fi folosit doar dacă este menţionat
pe el acest lucru.

5. Sufocarea cu obiecte străine

Foarte des, mai ales în timpul meselor, se poate întâmpla ca cineva să se înece cu
un aliment şi să înceapă să se sufoce. Copiii introduc în gură diverse obiecte şi acestea
pot rămâne blocate, restricţionându-le astfel respiraţia. Dacă sunteţi în preajma unui
asemenea eveniment, puteţi acorda rapid primul ajutor eficient şi cu rezultate pozitive.
Victimele încep să tuşească, duc mâinile la gât, au
probleme de respiraţie şi nu pot vorbi.
Cum procedăm?

 Încurajaţi victima să tuşească

 Dacă nu poate elimina cauza obstrucţiei,
efectuaţi 5 lovituri între omoplaţi.
 Daca obstructia persista, efectuati 5 manevre
Heimlich.
 Dacă nici aşa problema nu este rezolvată,
alternaţi 5 lovituri între omoplaţi cu 5 manevre Heimlich.
 Dacă victima îşi pierde cunoştinţa, asezaţi-o încet pe sol şi efectuaţi
manevra Heimlich pe victima întinsă. În caz de lipsă totală a respiraţiei
efectuaţi RCP.
Lovituri între omoplaţi

 Poziţionaţi-vă în spatele victimei, uşor în lateral.

 Puneţi un picior între picioarele victimei, o mână pe pieptul acesteia,
sprijiniţi bine victima şi aplecaţi-o în faţă.
 Loviţi cu podul palmei, cu putere între omoplaţii victimei de 5 ori,
observând la fiecare lovitură dacă s-a produs dezobstrucţia.

Manevra Heimlich

o Poziţionaţi-vă în spatele victimei, sprijinind-o cu putere.

o Strângeţi un pumn şi poziţionaţi-l sub stern, în coşul pieptului.

 Prindeţi-vă pumnul cu
cealalta mână şi trageţi
înapoi şi în sus, brusc,
de 5 ori, observând de
fiecare dată dacă s-a
produs dezobstrucţia.

68
 Bebeluşi

La bebeluşi, manevra Heimlich este înlocuită de compresiile toracice care se

folosesc şi în RCP, dar se efectuează mai puternic şi mai rar.

6. Hemoragii

6.1. Hemoragii externe

Hemoragiile externe pot fi cu sânge care curge continuu, lin din rană, de culoare
mai închisă (venoase) sau sângele poate fi roşu intens, poate ţâşni în jeturi pulsatile din
rană (arteriale). Dacă victima pierde mult sânge, viaţa îi poate fi pusă în pericol, de aceea
trebuie să opriţi cât mai repede o hemoragie.

Cum procedăm?

 Evitaţi contactul cu sângele victimei. Folosiţi mănuşi sau pungi de plastic pentru
protecţie.
 Opriţi sângerarea prin compresie locală, direct pe rană

 Dacă victima este conştientă, puneţi-o

să-şi facă singură compresie pe rană.
 Dacă sângerarea continuă, apăsaţi mai
tare pe rană.
 Dacă starea victimei se înrăutăţeşte
apelaţi 112.
 Efectuaţi un bandaj compresiv.

69
 Bandajul compresiv

 Ridicaţi membrul afectat.

 Efectuaţi compresie pe rană cu o compresă
sterilă/material textil curat.

 Înfăşuraţi strâns un bandaj dinspre partea

subţire a membrului înspre partea mai
groasă.

Atenţie!

 Dacă sângerarea continuă, nu desfaceţi bandajul, mai efectuaţi un

bandaj deasupra primului!
 Nu ridicaţi compresa/mâna pentru a verifica oprirea hemoragiei!
 Dacă ţesuturile dinspre extremitatea bandajului se albăstresc/devin
palide sau victima acuză amorţeli în acea zonă, slabiţi puţin bandajul
dar nu-l daţi jos!
 NU folosiţi garoul!
 Verificați ca pulsul sa fie prezent sub zona în care ați făcut bandajul.

6.2. Hemoragii interne

Spre deosebire de cele externe, hemoragiile interne sunt greu de depistat, dar sunt
foarte periculoase pentru viaţa victimei. De obicei apar în urma traumatismelor puternice
şi victima poate acuza ameţeli, este palidă, respiraţia i se accelerează, vorbeşte sacadat,
apar transpiraţii reci şi acuză sete puternică. În cazul
unei hemoragii abdominale puternice, abdomenul
victimei devine foarte rigid şi tensionat.
Atenţie la urme de sânge în urină, scaun,
vomă sau în expectoraţia produsă de tuse. Acestea
sunt semne de hemoragii interne mici care necesită
investigaţii pentru rezolvarea lor.

70
 Cum procedăm?
Sunaţi la 112 şi poziţionaţi victima pe spate, cu picioarele la un unghi de 45° faţă
de corp, pentru a favoriza întoarcerea sanguină spre organele vitale.
6.3. Leziuni/tăieturi

Victima prezintă o leziune cutanată care sângerează sau nu (tăietură, julitură, etc.).
Cum procedăm?
 Protejaţi-vă de contactul cu sângele victimei.
 Spălaţi rana cu apă din belşug.
 Curăţaţi dacă este nevoie rana, prin mişcări circulare, dinspre interior spre exterior; nu
frecaţi niciodată rana.
 Folosiţi o compresă sterilă/material curat şi bandajaţi zona afectată.

6.4 Epistaxis (sângerare nazală)

Victima dumneavoastră prezintă sângerare din una sau din ambele nări.

Cum procedăm?
 Poziţionaţi victima în şezut pe un scaun/pe
pat.
 Aplecaţi-i capul puţin înainte.
 Efectuaţi compresie pe nara care sângerează.

Atenţie!
 Nu întindeţi victima pe spate!
 Nu ridicaţi mâinile/picioarele
victimei!
 Nu introduceţi diverse obiecte în nas
pentru oprirea hemoragiei!

6.5 Obiecte străine înfipte

Victima prezintă un obiect străin înfipt

într-o anumita zonă a corpului.

71
 Cel mai important lucru este să nu scoateţi obiectul respectiv din corp pentru a nu
porni o eventuală hemoragie importantă.
Cum procedăm?
 Împrovizaţi 2 comprese pe care sa le puneţi
lateral de obiectul înfipt.

 Efectuaţi un bandaj care să imobilizeze

obiectul respectiv fără a-l mişca sau apăsă.

 Îndrumaţi victima către cel mai apropiat

spital.

6.6. Amputaţii

Orice amputaţie este însoţită de o hemoragie importantă.

Cum procedăm?

 În primul rând opriţi hemoragia prin compresie

locală şi bandaj compresiv.

 După oprirea hemoragiei bandajaţi bontul

membrului restant.

 Recuperaţi membrul amputat.

 Înveliţi membrul amputat într-un material curat,
puneţi-l într-o pungă.
 Puneţi punga într-un recipient cu apă şi gheaţă
şi transportaţi-o la spital împreună cu victima.

72
 Atenţie!

 Se poate folosi garoul pentru oprirea imediată a unei hemoragii masive

care nu poate fi oprită prin bandaj compresiv, dar acesta trebuie scos
imediat după!
 Transportaţi membrul amputat într-un mediu steril!
 Nu transportaţi membrul amputat direct în gheaţă!

7. Arsuri

Arsurile se pot produce prin expunere la flăcări, prin imersie în substanţe fierbinţi,
prin contact cu substanţe chimice, prin electrocutare sau prin expunere la radiaţii sau
aburi.
În funcţie de severitate, arsurile se clasifică astfel:
1. Arsuri de grad I: - superficiale, la suprafaţa pielii
- sunt dureroase, pielea este roşie
- imaginea caracteristică este cea de arsură solară
2. Arsuri de grad II: - pielea este afectată mai în profunzime
- sunt dureroase
- caracteristic este apariţia de vezicule/bule cu lichid sau fără
3. Arsuri de grad III: - pielea este distrusa până la muschi sau os
- datorită distrugerii receptorilor nervosi, pot să nu doară
- pielea poate fi carbonizată/albă sau să aibe un aspect pergamentos

73
 Victima prezintă o arsură (orice grad).

Cum procedăm?

 Răciţi imediat zona afectată cu apă

rece/călduţă din abundenţă pentru o perioadă
lungă de timp (până la 30 minute).
 Scoateţi hainele de pe zona afectată dacă nu
sunt topite.

 Scoateţi obiectele străine de pe zona afectată

(brăţări, inele, lanţişoare etc.).

 Aplicaţi un bandaj steril sau un material

curat care nu se destramă uşor peste
arsuri, peste care puteţi uda în continuare
zona.

 După ce aţi răcit zona, protejaţi victima

de hipotermie folosind ce aveţi la
îndemână.

Atenţie!

 Nu scoateţi hainele care s-

au topit sau s-au prins de
piele!
 Nu desprindeţi ceara,
smoala sau alte substanţe
topite pe pielea victimei!
 Nu răciţi zona folosind gheaţă sau apă foarte rece!
 Nu spargeţi başicile apărute în arsurile de gradul II!
 Nu aplicaţi pe piele creme, iaurt, ouă, ulei sau alte substanţe casnice!
 Dacă arsura s-a produs prin contact cu o substanţă chimică (acid/bază), nu
încercaţi să neutralizaţi acea substanţă adăugând alta peste!
 În cazul arsurilor electrice scoateţi victima din zona periculoasă sau întrerupeţi
alimentarea cu electricitate după care evaluaţi victima pentru a exclude un
posibil SCR!
 Dacă sursa de curent este oprită, puteţi atinge victima!

74
 Îndrumaţi victima către un spital, dacă:

 Are vârsta sub 5 ani sau peste 60 de ani.

 Prezintă arsuri la faţă, încheieturi sau la nivelul organelor genitale.
 Poate avea căile respiratorii afectate (inhalare de fum).
 Prezintă arsuri pe suprafeţe corporale mari.
 A suferit arsuri chimice sau electrice.
 A suferit arsuri de grad III.

8. Fracturi

În urma diverselor accidente sau activităţi sportive se pot produce fracturi la

nivelul membrelor şi nu numai.
Fracturile sunt de doua mari tipuri: - închise
- deschise

8.1. Fracturi închise

Fractura este o discontinuitate osoasă care nu întrerupe continuitatea pielii. În

zona respectivă apare o deformare, se
învineţeşte şi apare o umflătură, iar
victima acuză durere puternică şi nu se
poate folosi de membrul respectiv.

Cum procedăm?

 Antebraţ: - se imobilizează folosind una sau două

atele
- efectuaţi o uşoară tracţiune în axul normal
al braţului pentru a alinia puţin oasele
- aplicaţi cel puţin o atelă, a cărei lungime să
depăşească articulaţia palmei şi pe cea a cotului.

75
  Braţ: - fracturile de braţ şi dislocaţia umărului se
imobilizeaza în acelaşi fel
- braţul trebuie imobilizat lipit de piept folosind două
bandaje triunghiulare/baticuri/bluze care se prind pe după
gât şi în jurul toracelui

 Gambă: - efectuaţi o uşoară tractiune în ax a gambei

- imobilizaţi folosind atele ce depăşesc articulaţiile piciorului şi

genunchiului

 Coapsă: - imobilizaţi folosind o atelă ce

depăşeşte genunchiul şi articulaţia
şoldului

- în lipsa unei atele imobilizaţi

folosind celălalt picior pe post de atelă

76
 Atenţie!

 Nu lăsaţi victima să îşi

folosească sau să se
sprijine pe membrul
afectat!

8.2. Entorse şi luxaţii

Acestea reprezintă leziuni ale ligamentelor, cu sau fără afectarea articulaţiei.

Local, membrul se învineţeşte şi este dureros.

Cum procedăm?

 Asiguraţi repaosul părţii traumatizate.

 Răciţi zona prin aplicare indirectă de gheaţă (pe un prosop/material textil,
nu direct pe piele) pentru a reduce durerea şi inflamaţia.
 Efectuaţi un bandaj în 8 pentru imobilizarea zonei afectate.

8.3. Fracturi deschise

La aceste fracturi, zona este

deschisă spre exterior, muschii şi pielea
sunt afectate, iar un capăt osos se vede
ieşind din rană.

77
 Cum procedăm?

 Întotdeauna fracturile deschise sunt

însoţite de hemoragii mai mult sau mai
puţin puternice, care trebuie oprite
înainte de stabilizarea fracturii.
 Imobilizaţi membrul în poziţia în care
l-aţi găsit.
 Nu efectuaţi tractiunea în ax a
membrului!
 Strângeţi cu putere bandajul la
începutul şi la capatul atelei, lăsându-l
mai moale deasupra zonei de fractură.

8.4. Fracturi costale

Nu există măsuri de prim ajutor pentru imobilizarea fracturilor costale. Nu aplicaţi

bandaj circular în jurul toracelui!

8.5. Voletul costal

Reprezintă fracturi costale multiple (minim 2 coaste consecutive în minim 2

locuri). Se formează astfel un bloc costal ce se mişcă independent şi vizibil, invers faţă de
mişcările normale ale toracelui în respiraţie.

Cum procedăm?

Lipiţi cu benzi de leucoplast partea afectată

de cea sănătoasă, astfel încât să limitaţi mişcările
toracelui.

78
 8.6. Pneumotoracele

În cazul unei plăgi penetrante la nivelul toracelui, aerul intră în cavitatea toracică
şi cauzează colabarea plamânului.

Cum procedăm?

 La nivelul toracelui se vede o plagă la exteriorul căreia apar bule de lichid/ sânge sau
jumatate de torace nu se expansionează normal = pneumotorace.
 Puneţi deasupra rănii o compresă sterilă, deasupra ei o folie de plastic pe care o lipiţi
pe 3 laturi, împiedicând astfel intrarea aerului în torace.

 Îndrumaţi victima către spital.

9. Intoxicaţii, muşcături

Deseori se poate întâmpla ca o persoană să consume intenţionat sau accidental

diverse substanţe nocive organismului. O reacţie rapidă şi corespunzătoare poate ajuta
foarte mult o astfel de victimă.

Cum procedăm?

 Fum: - nu pătrundeţi în clădiri în flăcări

- acoperiţi-vă faţa cu un material textil în timp ce părăsiţi o clădire incendiată
- mergeţi cât mai aproape de nivelul solului
 Monoxid de carbon(CO): - gaz care nu se vede şi nu se simte, foarte toxic
- sursele de CO pot fi sobele pe lemn/cărbune, fumul de la
diverse obiecte în flăcări, gazele de eşapament de la maşină, boilere, etc.
- semne: dureri de cap, oboseală, confuzie, greaţă/vomă,
ameţeli, somnolenţă, pierderea stării de conştienţă
- scoateţi imediat victima din mediu sau aerisiţi bine zona
- transportaţi victima la spital
 Alcool: - dacă victima este conştientă puteţi să-i provocaţi voma
- dacă victima este inconştientă dar respiră, aşezaţi-o în poziţie laterală de
siguranţă şi supravegheaţi-o în continuare
 Toxice ingerabile, substanţe corozive, detergenţi, etc:

79
 - nu încurajaţi victima să vomite deoarece substanţele ingerate vor afecta
tractul digestiv şi la ieşirea din organism
- îndreptaţi-vă cât de repede spre un serviciu medical şi oferiţi informaţii
despre substanţa ingerată
- nu administraţi alte substanţe victimei, în scop neutralizant
 Medicamente: - dacă victima este conştientă, încercaţi să-i provocaţi voma
- încercaţi să ajungeţi urgent într-un centru medical cu informaţii
despre medicamentele ingerate de victimă (recuperaţi cutia/pastilele/blisterele)
 Ciuperci: - încurajaţi victima să vomite
- transportaţi repede victima către un spital
 Metanol: - substanţa folosită ca şi solvent în industrie, carburant sau antigel
- consumul este foarte periculos, ducând de la orbire până la deces
- până transportaţi victima la spital, puteti să-i acordaţi ca şi antidot alcool
etilic (alcool de 30-40°)

Muşcături
Animale cu venin otrăvitor:
- încercaţi să identificaţi sau să recunoaşteţi animalul
- orice informaţie este importantă pentru ca victima să primească antidot specific

Cum procedăm?
 Răciţi zona.
 Încercaţi să vă păstraţi calmul/calmaţi victima pentru a nu accelera
circulaţia sângelui.
Atenţie!
 Nu sugeţi veninul!
 Nu ardeţi zona!
 Nu aplicaţi garou!
 Nu tăiaţi zona pentru scurgerea sângelui!

Animale neveninoase:
- curăţaţi bine rana
- deplăsaţi-vă spre spital pentru a vi se administra ajutor calificat şi vaccinurile
antirabic şi antitetanos.
Căpuşe: - de multe ori întepătura nu este resimţită
- în zona respectivă poate apărea roşeaţa şi senzaţie de mâncărime
- nu utilizaţi alcool sau alte substanţe pentru a elimina căpuşa
- nu încercaţi să o scoateţi singuri deoarece riscaţi să o rupeţi şi să se
infecteze zona
- prezentaţi-vă repede la spital pentru extragerea căpuşei în condiţii
depline de siguranţă

80
 10. Hipotermie

Hipotermia reprezintă scăderea temperaturii centrale a corpului sub 35° Celsius.

Temperatura corpului se pierde mult mai uşor în mediu umed, decât în aer liber.
Ca şi semne de hipotermie, victima poate prezenta tremurături, respiraţie dificilă,
dezorientare, stare generală alterată, până la pierderea stării de conştienţă. De asemenea
victima poate avea degerături (piele albăstruie/negricioasă/albă din cauza decojirii,
amorţeli, băşici cu lichid ).

Cum procedăm?
 Scoateţi victima din mediul rece, dezbrăcaţi-o de hainele ude şi acoperiţi-o cu haine
uscate.
 Încălziţi victima cu 1°C/h!!!
 Neputând calcula cu precizie acest lucru, important este să nu încălziţi victima brusc,
sau prin expunere la temperaturi extreme.
 Nu administraţi lichide fierbinţi victimei (doar calde).
 Nu îmbrăcaţi exagerat victima sau nu o puneţi lângă o sursă puternică de căldură.
 Nu masaţi zonele degerate.
 Nu acordaţi alcool victimei.
 Dacă aveţi o folie de
supravieţuire, înveliţi victima cu
partea argintie înspre piele.

11. Hipertermie

Temperatura corpului creşte în expunerea prelungită la soare sau la apariţia

stărilor febrile cauzate de diverse boli.
Ca şi semne victima poate acuza: transpiraţii, greaţă şi vărsături, senzaţie de sete,
halucinaţii, slăbiciune generală, ameţeli, alterarea stării de conştienţă, convulsii.

Cum procedăm?

 Scoateţi victima din mediul dăunator.

 Slabiţi-i hainele pentru a-i uşura respiraţia.
 Răciţi victima prin aplicarea de comprese umede, dar nu prin aplicarea de
gheaţă sau apă foarte rece.
 Acordaţi victimei multe lichide la temperatura camerei pentru a răci
victima şi a evita o posibilă deshidratare.

81
 12. Infarct

Infarctul este una din marile cauze de stop cardio-respirator şi de deces la ora
actuală.
Victima poate prezenta o mulţime de semne la debutul unui infarct. Cel mai
obişnuit semn este durerea în piept, în dreptul inimii, acuzată ca şi o apăsare sau
înjunghiere. Această durere se poate extinde înspre braţul şi umărul stâng cel mai des,
uneori chiar şi înspre braţul drept. Victima mai poate acuza dificultăţi în respiraţie,
transpiraţii reci, amorţeli sau dureri la nivelul maxilarului.

Cum procedăm?

 calmaţi victima, asiguraţi-vă că poate respira aer curat şi anunţaţi urgent

serviciile de urgenţă.
 Supravegheaţi încontinuu victima deoarece există riscul să intre în stop
cardio-repirator.

13. Accident vascular cerebral

Accidentul vascular este de doua tipuri mari: hemoragic şi ischemic. Cel

hemoragic apare ca urmare a spargerii unui vas de sânge de la nivelul creierului, iar cel
ischemic în cazul blocării unui asemenea vas de sânge. Asemenea infarctului, AVC-ul
poate fi o cauză de stop cardio-respirator.
Semnele apărute într-un AVC depind foarte mult de zona şi de suprafaţa din
creier afectată. Acestea pot fi de la simple amorţeli şi furnicături la nivelul feţei şi
membrelor de pe o parte a corpului, confuzie brusc instalată, imposibilitatea de a vorbi,
tulburări de echilibru şi coordonare, până la dureri de cap puternice şi caderea unei
pleoape sau a colţului gurii pe o singură parte a feţei victimei.
Cum procedăm?

 Apelaţi de urgenţă 112.

 Calmaţi şi monitorizaţi încontinuu victima.

14. Epilepsie

Crizele de epilepsie se manifestă prin mişcări spastice, neregulate ale membrelor,

asociate, de obicei, cu pierderea stării de conştienţă a victimei. Mai rar, victima poate
rămâne în stare de încordare sau îşi pierde brusc starea de conştienţă.

Problema majoră a acestor crize e ca nu se pot anticipa, pot aparea în orice

moment, oriunde ar fi victima. De aici apare şi periculozitatea lor datorată accidentelor ce

82
pot apărea la debutul crizelor. Crizele în sine nu sunt periculoase pentru victima, deşi
aspectul lor nu este deloc plăcut.

Cum procedăm?

 Aveţi grijă ca victima să nu se lovească în momentul pierderii stării de conştienţă.

 Asiguraţi-vă că victima nu se poate răni în timpul crizei (trăgând după ea diverse
obiecte).
 În cazul în care prezintă secreţii abundente sau îşi muşcă limba încercaţi să ţineţi
capul puţin în lateral pentru a nu se îneca.
 După criza supravegheaţi victima, care de obicei, adoarme şi nu îşi aminteşte ce s-a
întâmplat.
 Apelaţi 112 dacă criza durează peste 5 minute sau se repetă.

Atenţie!

 Nu introduceţi mâna în gura victimei pentru a o împiedica să-şi muşte

limba!
 Nu ciupiţi/muşcaţi victima pentru a-şi reveni din criza!

15. Înec

Sunteţi martorul unei situaţii în care aveţi o victimă în apă.

Cum procedăm?

 Scoateţi victima din apă numai dacă aveţi pregătire pentru acest lucru.
 Dacă victima este inconştientă dar respiră, puneţi-o în poziţie laterală de siguranţă.
 Dacă victima nu respiră, aplicaţi manevrele de RCP prezentate în acest manual.
 Nu efectuaţi compresii abdominale sau alte manevre pentru a scoate apa din plămâni!

16. Reacţii alergice

Reacţiile alergice apar ca raspuns al organismului la acţiunea unei substanţe.

Diverse persoane sunt alergice la cele mai diverse substanţe, mâncăruri, animale. Printre
cei mai des întâlniţi alergeni sunt praful, polenul, iarba uscată, laptele, ouăle, peştele,
unele fructe, părul de animale, înţepăturile de albine, etc.

Reacţia la alergeni este variată şi poate pleca de la simpla mâncărime şi roşeaţă a

pielii, strănut, respiraţie suieratoare, umflarea extremităţilor(buze, degete, faţă, etc.) până
la instalarea şocului anafilactic care poate duce la deces.

83
 Cum procedăm?

 Dacă o persoană prezintă semne de alergie la o anumită substanţă, monitorizaţi-o cu

atenţie.
 Dacă prezintă o reacţie uşoară cutanată, îndreptaţi-vă către un serviciu medical.
 Dacă victima are probleme serioase de respiraţie, apelaţi de urgenţă 112 şi pregătiţi-
vă de o posibilă situaţie de resuscitare.
 Dacă victima îşi pierde starea de conştienţă, aplicaţi ABC-ul prezentat în manual şi
acţionaţi ca atare.

17. Hiperventilaţia

Hiperventilația reprezintă o tulburare respiratorie în care o victimă respiră prea

profund sau prea rapid. Această problemă poate apărea în manifestări acute de anxietate
sau stres și în atacuri de panică.
Victimele acuză lipsă de aer, deși nu prezintă obstrucții care să poată cauza acest
lucru.
Oxigenarea sângelui nu are de suferit, dimpotrivă, apare scăderea nivelului de
dioxid de carbon care duce la amețeli, tremurături sau furnicături în mâini / picioare.
Cum procedăm?

 Vorbiți cu victima și încercați să o calmați.

 Încurajați victima să inspire timp de 7 secunde și să expire în 11 secunde.
 Dacă nu-și încetinește ritmul respirației, încurajați victima să respire încet într-o
pungă de hârtie de 6-12 ori, după care să revină la respirația normală.
 La nevoie se poate repeta respirația în pungă, dar doar după o pauză de 5-10 minute
de respirație normală.

Atenție!

 Asigurați-vă că punga este etanș lipită pe gura și nasul victimei, astfel

încât victima să inspire doar aerul din pungă.
 Nu lăsați victima să respire mai mult de 12 ori în pungă.

19. Improvizaţii

Deseori în situaţia în care trebuie să acordaţi primul ajutor este nevoie de

improvizaţie. Şansele să ai la îndemână o trusă de prim ajutor nu sunt foarte mari şi de
aceea trebuie sa aveţi prezenţă de spirit şi rapiditatea în a improviza materialele necesare.
Iată câteva exemple de improvizaţii rapide:

 Pentru respiraţii gură la gură se poate folosi o batistă, o bucată de tricou, un şerveţel
etc.

84
  În hemoragii se poate folosi pentru
compresie o batistă, o bucată de tricou sau
alt material, iar cu nişte fâşii rupte dintr-o
bluză se poate face bandajul compresiv.
 Un obiect străin înfipt poate fi imobilizat
punând lângă el un telefon, o sticlă, orice
poate fi folosit pentru a împiedica mişcarea
acestuia.

 Transportul unui membru amputat poate fi

făcut în orice recipient curat, cât mai
aproape de situaţia ideală, prezentată în
manual.

G. Persoana bolnavă,particularităţi psihologice ale persoanei bolnave

Rolul de bolnav începe să fie jucat după declanşarea maladiei, odată cu

dobândirea (obiectivă) a statutului de bolnav.
Rolul de bolnav implică un comportament specific prin:
 scutirea responsabilităţilor care derivă din rolurile sociale, profesionale,
familiale;
 cererea ajutorului celorlalţi, comportament ce poate oscila între asumarea
exagerată a rolului de bolnav şi respingerea ajutorului din cauza instalării
complexelor de inferioritate (cerşetori, plângăcioşi, hipocondrici –
orgolioşi, imagine de sine/ stima de sine slabă);
 obligaţia bolnavului de a considera starea sa indezirabilă şi de a coopera
pentru vindecare;
 obligaţia pentru bolnav de a cere ajutor specializat, competent pentru
vindecare, ceea ce implică acceptarea diagnosticului şi mai ales a
tratamentului.
Acceptarea statutului şi rolului de bolnav este o atitudine raţională, caracteristică
persoanelor logice, echilibrate cu o stare mentală normală. În alte circumstanţe, rolul de
bolnav este jucat cu exagerare: de pildă, în cazul nevroticilor sau persoanelor cu trăsături
accentuate de tip histrionic.

85
 La polul opus se situează neacceptarea rolului de bolnav, refuzul acceptării
diagnosticului şi a necesităţii terapiei implicate, în pofida tuturor evidenţelor clinice şi
paraclinice. În cazul retardului psihic, sau cel al prezenţei gândirii paralogice din psihoze
– atitudinea de refuz este explicabilă. În cazul persoanelor normale psihic, această
atitudine se explică prin mecanisme iraţionale de apărare.
Comportamentul de bolnav (Mechanic, 1978) care se traduce în cotidian prin rolul
de bolnav, presupune capacitatea individului de a-şi percepe starea de boală, de a o
interpreta în mod adecvat şi de a lua decizii care facilitează însănătoşirea.
Trăirea bolii de către persoana bolnavă cuprinde o mare varietate de
comportamente şi emoţii. Majoritatea trăirilor sunt legate de intensitatea
simptomatologiei. Boli cu simptomatologie gravată de durerea atroce generează trăiri
psihologice de disperare, deznădejde. În aceste situaţii grave, bolnavul suferă un proces
de regresie afectivă, până la stadiile unui comportament infantil, caracterizat prin:
egocentrism, dependenţă şi nevoie de atenţie din partea anturajului, preponderenţa unor
afecte de tip agresiv, chiar a furiei, dar şi prezenţa anxietăţii şi a depresiei.
Trebuie luate în considerare şi trăirile legate de consecinţele sociale ale maladiei.
Pacienţii, mai ales cei cu spitalizări îndelungate, simt că îşi pot pierde, în bună parte,
avantajele unui statut şi rol social satisfăcător sau chiar privilegiat. Frustrările se pot
argumenta şi prin disfuncţiile în relaţiile cu membrii anturajului apropiat, constituindu-se
în factori emoţionali negativi care pot interfera cu procesul de vindecare şi recuperare.
Fiecare fiinţă umană îşi trăieşte boala într-o manieră propie.
Factorii ce determină trăirea bolii sunt obiectivi, în majoritatea lor (boala cu
simptomele ei), dar şi subiectivi (conceptualizarea bolii şi suferinţei, trăsături individuale
de personalitate, realaţia cu medicul şi echipa medicală).
Apariţia bolii nu este acceptată în acelaşi mod de către toţi indivizii:
 unii, echilibraţi emoţional şi cu un nivel de cultură medical satisfăcător,
recunosc şi acceptă boala în mod raţional şi au un comportament
prosanogenetic.
 alţii, cu trăsături accentuate de personalitate: anxioşi, suspicioşi, obsesionali,
depresivi; deşi acceptă boala, o fac într-un mod disproporţionat, exagerând
mult contextul organo- lezional şi consecinţele acestuia.
Dacă la nivel fiziologic există numeroase asemănări între indivizi, din punct de
vedere emoţional şi comportamental situaţia stă cu totul altfel. Aceasta întrucât fiecare îşi
trăieşte simptomatologia în mod particular, ceea ce reuşeşte să exprime verbal legat de
această trăire, poate fi mai mult sau mai puţin fidel trăirii propriu-zise, pacientul fiind
influenţat de o serie de factori individuali şi de mediu.
În funcţie de atitudinea faţă de boală, de reacţia persoanei faţă de boală,
comportamentul de bolnav poate fi de două tipuri: adaptativ sau dezadaptativ.
o Adaptarea la boală şi la situaţia generată de boală este sarcina cea mai importantă
pe care trebuie să o îndeplinească psihicul unei persoane bolnave. Deşi, din punct
de vedere social, se instalează o constrângere de rol, reacţiile şi atitudinile
raţionale ale pacientului sunt o pavăză în calea disoluţiei psihice a persoanei;
o Respingerea e un răspuns obişnuit în faza de instalare a bolii, manifestându-se
prin ignorarea unor simptome somatice (de exemplu, durerea abdominală difuză),
etichetate ca normale sau interpretate eronat. Dacă la începutul bolii respingerea,
necunoaşterea bolii are un oarecare rol adaptativ de reducere a anxietăţii şi a

86
 panicii, pe măsură ce negarea bolii tinde să se permanentizeze, reacţia psihologică
devine maladaptativă şi are potenţial de periculozitate pentru viaţa bolnavului.
o Dependenţa de boală se manifestă la acele persoane care exagerează simptomele
bolii şi diminuează efectele favorabile ale tratamentului, până la cei care
utilizează boala ca mijloc de autovalorizare, pentru a beneficia de atenţia celor
apropiaţi. Acest comportament se asociază cu evaziunea din sarcina rolului social
anterior bolii, cu demisia faţă de obligaţiile sociale. Pe termen lung, poate fi o
reacţie contraproductivă, contribuind la dezinserţia socială şi parazitism.
o Reacţiile depresive sunt cele mai frecvente, mai ales din momentul în care
persoana bolnavă începe să înţeleagă, în întregime, şi consecinţele bolii.
Important este faptul ca simptomele depresiei să nu evolueze spre o tulburare
severă, cu risc suicidar. Odată instalată depresia, ea devein un factor de agravare a
bolii somatice.

H. Îngrijiri paleative

Îngrijirea paleativă reprezinta îngrijirea activă şi totală a pacienţilor a căror boală

nu mai răspunde la tratament curativ. Controlul durerii şi al altor simptome, problemele
psihologice, sociale şi spirituale au importanţă majoră. Scopul îngrijirii paliative este
asigurarea unei cât mai bune calităţi a vieţii pentru bolnavi şi pentru familiiile acestora.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a definit medicina paliativă astfel: Îngrijirea
paliativă este o abordare care îmbunătăţeşte calitatea vieţii bolnavului şi familiile
acestora, care se confruntă cu problemele asociate cu boala ameninţătoare de viaţă, prin
prevenirea şi înlaturarea suferinţei, prin identificarea precoce, evaluare corecta şi
tratamentul impecabil al durerii şi al altor probleme fizice, psiho-sociale şi spirituale.
 Îngrijirea paleativă este o îngrijire totală, activă a pacienţilor şi familiilor lor, de
obicei atunci când boala nu mai răspunde la tratament potenţial curativ, deşi poate
fi aplicată precoce în timpul bolii;
 asigură ameliorarea durerii şi a altor simptome;
 ţinteşte să atingă cea mai înaltă calitate a vieţii posibilă pentru pacienţi şi familiile
lor;
 răspunde de nevoile fizice, psihosociale şi spirituale;
 se extinde când e necesar pentru a asigura suportul în perioada de doliu.

În îngrijirea unui pacient este nevoie de echipă interdisciplinară (pentru a

satisface nevoile complexe ale pacientului şi familiei), în centrul acesteia este pacientul
cu familia, iar ceilalţi interacţionează cu aceştia dar şi între ei, în funcţie de complexitatea
cazului sau evoluţia bolii: medicul, asistentul medical, asistentul social,
infirmiera/îngrijitorul la domiciliu, psihologul, preotul/pastorul, fizioterapeutul,
psihoterapeutul , dieteticianul, farmacistul şi nu în ultimul rând, voluntarul.

Principiile îngrijirii paliative:

 asigură controlul durerii şi al altor simptome;
 integrează aspectele psihosociale şi spirituale în îngrijirea pacientului;
 ameliorează calitatea vieţii şi poate influenţa pozitiv evoluţia bolii;

87
  utilizează o echipă interdisciplinară pentru a satisface nevoile complexe ale
pacientului şi familiei;
 afirmă valoarea vieţii şi consideră moartea ca un proces natural nu intenţionează
nici să grăbească nici să amâne moartea;
pacientul şi familia= unitatea de îngrijire;
 oferă un sistem de sprijin, dând pacientului posibilitatea să trăiască pe cât posibil
activ, până la sfârşitul vieţii;
 oferă sprijin familiei în timpul bolii pacientului şi în perioada de doliu;
se aplică oricând în cursul evoluţiei bolii, concomitent cu alte modalităţi de
tratament specifice bolii respective care au ca scop eventual prelungirea
supravieţuirii;
 include acele investigaţii care sunt necesare unei mai bune înţelegeri şi unui
tratament adecvat pentru complicaţiile clinic manifeste ale bolii.(din
Recomandarea Rec (2003) 24 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre
privind îngrijirea paliativă).

Beneficiarii îngrijirii paliative nu sunt doar bolnavii de cancer ci şi pacienţii

geriatrici, cei cu boli neurologice, insuficienţe de organ, SIDA, malformaţii congenitale
precum şi alte boli cronice care necesită o îngrijire continuă sau la care simptomatologia
are o evoluţie imprevizibilă.

I. Noţiuni privind îngrijirea pacienţilor cu boli infectocontagioase

şi transmisibile

Bolile infecţioase sunt boli ce au caracteristici care le deosebesc de restul bolilor,

atât prin mecanismul lor de apariţie (în mare parte sunt contagioase), cât şi în modalitatea
lor de evoluţie şi tratament. Ele sunt boli acute, febrile, ce necesită intervenţie medicală
de urgenţă, atât prin izolarea bolnavilor pentru a împiedica răspândirea bolii (urgenţă
epidemilogică), cât şi prin aplicarea rapidă a tratamentului adecvat, ceea ce creşte
corespunzător şansele de vindecare (urgenţă terapeutică).
În majoritatea bolilor infecţioase germenii sunt eliminaţi de către bolnavi în
mediul extern şi pe diverse căi, direct sau indirect, ei ajungând să-i infecteze pe cei din
jur, sănătoşi dar receptivi la boală. Deci, cea mai mare parte din bolile infecţioase sunt şi
contagioase, ceea ce implică măsuri cu caracter general de izolare, împiedicarea
transmiterii bolii sau creşterea rezistenţei celor expuşi, prin vaccinare.
Pacienţii infecţioşi trebuie spitalizaţi în saloane mici cu l, 2 maximum 4 paturi,
dotate doar cu mobilierul strict necesar. Trebuie respectate cu strictețe normele de
curățenie, luminozitate, ventilație.
Chiar dacă starea de sănătate a pacienților este bună, de multe ori ei rămân
internați, până când nu mai elimină germeni transmisibili.
Bolile infecto-contagioase pot afecta diferite organe sau aparate, inclusiv
sistemul nervos central. Unele boli infecțioase, ca de exemplu meningitele și encefalitele,

88
precum şi manifestările neurologice din cursul bolilor febrile, pot duce la aparitia de acte
necontrolate, necesitând supraveghere atentă și permanentă.
Bolile infecţioase au o evoluţie ciclică cu faze bine stabilite. Parcurgerea acestor
faze se face destul de rapid în unele boli. Infirmiera trebuie să-şi adapteze activitatea în
diferitele faze ale bolii în vederea prevenirii complicaţiilor sau a infecţiilor
intraspitaliceşti. Alături de asigurarea condiţiilor ireproşabile de igienă ale mediului este
necesar asigurarea igienei corporale a bolnavului. Lenjeria de corp trebuie să fie în
permanență curată. Dacă bolnavul prezintă leziuni cutanate lenjeria trebuie să fie sterilă,
pentru a evita suprainfecţia acestora.
Alimentaţia raţională contribuie la menţinerea capacităţii de apărare a
organismului și la o mai rapidă vindecare. Trebuie respectat aportul de vitamine și
cantitatea redusă de proteine, mai ales atunci când pacientul se află în stare febrilă.

Îngrijiri speciale ale pacienţilor

Schimbarea lenjeriei (personală şi a patului)

Schimbarea lenjeriei de corp în cazul pacientului imobilizat (Schimbarea pijamalei)

Obiectivele procedurii :
Menţinerea stării de igienă si confort
Prevenirea escarelor de decubit

Pregătirea materialelor :
Pijamaua
Pătura
Pudră de talc
Sac pentru lenjeria murdară
Mănuşi de unică folosinţă

Pregătirea pacientului :
a) Psihică
 Informaţi pacientul despre importanța și necesitatea procedurii
 Explicaţi pacientului pașii pe care îi faceți
 Așteptați acordul pacientului
b) Fizică
 Asiguraţi și respectați intimitatea pacientului
 Întrebaţi pacientul dacă are nevoie de ploscă înainte de procedură

Efectuarea procedurii :
 Aşezaţi lenjeria curată pe un scaun în apropierea patului
 Apreciaţi starea fizică a pacientului
 Explicaţi pe tot parcursul procedurii, pașii pe care îi faceți
 Inveliţi pacientul cu un cearceaf la temperatura salonului
 Spălaţi-vă pe mâini și folosiți mănuși de unică folosință

89
a) Dezbrăcarea şi îmbracărea bluzei la pacientul care se poate ridica în poziţie
şezândă
 Descheiaţi nasturii pijamalei
 Ridicaţi pacientul în poziţie şezândă
 Rulaţi pijamaua de la spate spre ceafă şi treceţi-o peste cap rugând pacientul să
aplece capul în față
 Rulaţi fiecare manecă şi îmbrăcaţi pe rând braţele
 Scoateţi mâinile în afara mânecilor
 Ridicaţi bluza pe spatele bolnavului şi îmbrăcaţi umerii
 Fricţionaţi uşor spatele pacientului
 Încheiaţi nasturii

b) Dezbrăcarea şi îmbrăcarea bluzei la pacientul care nu se poate ridica

 Descheiaţi nasturii
 Întoarceţi pacientul în decubit lateral şi dezbrăcaţi braţul eliberat
 Întoarceţi pacientul în decubit lateral invers şi dezbrăcaţi celălalt braţ îndepărtând
bluza
 Menţineţi pacientul în decubit lateral
 Rulaţi mâneca şi îmbrăcaţi braţul liber
 Întoarceţi pacientul în decubit lateral invers şi îmbrăcaţi celalalt braţ întinzând
bluza pe spate
 Aduceţi pacientul în decubit dorsal
 Încheiaţi nasturii

c) Îndepărtarea şi îmbrăcarea pantalonilor

 Ridicaţi regiunea lombosacrată a pacientului şi trageţi cu grijă pantalonii spre
picioare
 Așezaţi pacientul pe pat
 Ridicaţi uşor membrele inferioare şi continuaţi dezbrăcarea
 Puneţi pantalonii murdari în sac
 Observaţi aspectul membrelor inferioare
 Rugaţi persoana care vă ajută să ridice membrele inferioare ale pacientului
 Imbrăcaţi pe rând fiecare membru şi trageţi pantalonii până aproape de şezut
 Coborâţi şi aşezaţi pe pat membrele inferioare
 Ridicaţi regiunea fesieră şi trageţi în sus pantalonii
 Verificaţi dacă cearşaful e bine intins
 Încheiaţi nasturii

Îngrijirea pacientului
 Aşezaţi pacientul în poziţie comodă
 Observați fața pacientului
 Refaceţi patul şi înveliţi pacientul cu pătura
 Verificaţi dacă pacientul se simte bine

90
 Reorganizarea locului de muncă
 Îndepărtaţi sacul cu lenjerie murdară
 Îndepărtaţi învelitoarea
 Îndepărtaţi mănuşile şi spălaţi-vă mâinile

Evaluarea procedurii

Rezultate aşteptate
Schimbarea s-a făcut fără incidente
Pacientul exprimă starea de confort, nu are dureri
Nu se observă modificări la nivelul tegumentelor

Rezultate nedorite / Ce faceți

Dacă pacientul prezintă eritem la nivelul punctelor de sprijin:
- aplicaţi pudra de talc
- schimbaţi poziţia pacientului
Dacă pacientul reclamă manevre brutale şi oboseală, dureri:
- liniştiţi pacientul, rămâneţi o vreme lângă el
- administraţi un calmant, dacă medicul recomandă
Dacă lenjeria nu este bine întinsă și pacientul acuză jenă :
- se reaşează patul după schimbarea lenjeriei, se întind bine cearceafurile

Schimbarea lenjeriei patului cu pacient imobilizat

Obiectivele procedurii
Asigurarea condiţiilor de igienă şi confort
Evitarea complicaţiilor la pacientul imobilizat

Pregătirea materialelor
 Cărucior pentru lenjerie
 Cearceaf plic
 Cearceaf de pat
 Faţă de pernă
 Aleza, muşama (material impermeabil)
 Învelitoare de flanelă sau o pătură moale
 Scaun cu spătar
 Mănuşi de unică folosinţă
 Sac pentru rufe murdare

Pregătirea pacientului
a) Psihică
 Informaţi pacientul şi asiguraţi-l de inofensivitatea procedurii;

91
  Explicaţi pacientului modul de desfăşurare a procedurii şi contribuţia sa la
realizarea acesteia
 Obţineţi consimţământul acestuia
b) Fizică
Schimbaţi lenjeria după efectuarea toaletei
Alegeţi metoda de schimbare în funcţie de poziţia în care poate fi aşezat pacientul
şi de limitele sale de mobilizare.

Efectuarea procedurii (participă două persoane)

A. La pacientul care se poate ridica în poziţie şezândă (se foloseşte schimbarea în
lăţime)
 Aduceţi materialele în salon
 Pregătiţi materialele astfel:
o Rulaţi cearceaful de pat pe dimensiunea mica (în lăţime) şi dacă pacientul
necesită aleză şi muşama rulaţi-le împreună cu cearceaful
o Îndepărtaţi pătura şi lăsaţi pacientul acoperit cu cearceaful sau înlocuiţi cu
o pătură moale
o Introduceţi pătura în cearceaful plic şi împachetaţi în armonică în trei la
început pe lăţime şi apoi încă o dată reducând cele două dimensiuni
(lungime, lăţime) la o treime, aşezaţi pe scaun
o Faţa de pernă
 Spălaţi mâinile şi puneţi-vă mănuşi de unică folosință
 Degajaţi cearceaful murdar de sub saltea
 Acoperiţi pacientul şi ridicaţi-l în poziţie şezândă
 Rugaţi persoana care vă ajută să sprijine pacientul
 Îndepărtaţi perna şi rulaţi cearceaful murdar până aproape de pacient
 Poziţionaţi cearceaful curat la capătul patului şi pe suprafaţa acestuia pentru a
putea fi fixat sub saltea-derulaţi cearşaful curat pană aproape de cel murdar
 Schimbaţi faţa de pernă şi aşezaţi perna pe pat
 Culcaţi pacientul în decubit dorsal şi rugaţi-l dacă poate să se ridice puţin pentru a
continua schimbarea
 Introduceţi mâna dinspre capul pacientului sub regiunea fesieră şi ridicaţi în
acelaşi timp cu ajutorul persoanei care vă ajută
 Cu cealaltă mână rulaţi spre picioarele pacientului lenjeria murdară şi întindeţi
cearceaful curat
 Ridicaţi în acelaşi mod picioarele şi continuaţi rularea şi respectiv derularea
 Introduceţi cearceaful murdar în sac
 Întindeţi bine cearceaful pe pat, eventual muşamaua şi aleza şi fixaţi sub saltea

B. La pacientul care nu se poate ridica (se foloseşte schimbarea în lungime)

 Rulaţi cearceaful de pat într-o singură direcţie, pe dimensiunea mare (lungime)
 Aşezaţi materialele pe scaune ca şi în cazul precedent
 Spălaţi mâinile şi puneţi mănuşi de unică folosinţă
 Îndepărtaţi cearceaful murdar de sub saltea
 Întoarceţi pacientul în decubit lateral sprijinindu-l sub axilă, sub umeri şi la
nivelul genunchilor

92
  Trageţi perna spre marginea patului şi aşezaţi-o sub capul acestuia
 Rugaţi persoana care vă ajută să sprijine pacientul, susţineţi-l împreună cu
persoana care vă ajută
 Rulaţi cearceaful murdar până lângă pacient şi derulaţi cearceaful curat având
grijă să fie bine poziţionat pentru a putea fi fixat la capete şi pe laturi
 Aduceţi pacientul în decubit dorsal apoi în decubit lateral pe partea opusă
sprijinind capul pe antebraţ
 Trageţi perna sub capul pacientului
 Continuaţi rularea cearceafului murdar şi derularea celui curat
 Introduceţi cearceaful murdar în sac
 Aduceţi pacientul în decubit dorsal
 Întindeţi bine cearceaful curat şi fixaţi la capete şi pe margini
 Schimbaţi faţa de pernă

Schimbarea cearceafului plic în ambele situaţii

 Aşezaţi cearceaful cu pătura deasupra pacientului încât marginea liberă de
dedesubt să fie sub bărbia bolnavului, iar cea de deasupra să fie orientată spre
picioarele pacientului
 Rugaţi pacientul sau o altă persoană să ţină marginea cearceafului sub bărbia
acestuia
 Asezaţi-vă de o parte a patului, iar ajutorul de cealaltă
 Prindeţi cu mâna dinspre capul pacientului colţul liber al cearceafului curat, iar cu
cealaltă pe cel al cearceafului murdar
 Cu o mişcare rapidă, sincronizată, întindeţi cearceaful curat împreună cu pătura
şi/sau învelitoarea şi îndepărtaţi-l pe cel murdar
 Introduceţi cearceaful murdar în sac
 Verificaţi dacă cearceaful de pat şi lenjeria de corp sunt bine întinse
 Efectuaţi pliul de confort la picioarele pacientului şi eventual fixaţi sub saltea, să
nu alunece
 Așezați pacientul în poziție comodă sau în cea recomandată de afecțiunea sa

Reorganizarea locului de muncă

 Îndepărtaţi învelitoarea şi acoperiţi pacientul cu pătura
 Îndepărtaţi sacul cu rufe murdare
 Îndepărtaţi mănuşile, spălaţi-vă mâinile

Evaluarea eficacităţii procedurii:

Rezultate dorite
Schimbarea s-a făcut în condiţii bune
Pacientul are o stare de confort
Rezultate nedorite / Ce faceţi
Pacientul acuză oboseală, dureri:
 Lucraţi blând, lăsaţi pacientului timp de odihnă
Pacientul refuză schimbarea:
 Discutaţi încă o dată cu pacientul
 Apelaţi la aparţinători dacă este cazul

93
 B. Toaleta pacientului, igiena corporală şi vestimentară

Atribuțiunile infirmierei :
- la internare infirmiera va efectua igienizarea pacientului, atunci când este
cazul : îmbăierea prin duș, tăierea unghiilor, deparazitare.
- Conducerea bolnavului la salon, după efectuarea consultului de către
medic
- Asigurarea lenjeriei curate
- Acolo unde sunt afecțiuni care presupun supurații,vărsături, copii mici,
salteaua va fi protejată cu o mușama sau husă de plastic, care va fi
dezinfectată zilnic
- Asigurarea în timpul internării a toaletei zilnice a bolnavilor şi îmbăierea
acestora cel putin o dată pe săptămână şi ori de câte ori este nevoie.
- Instruirea bolnavilor şi a familiei pentru procurarea obiectelor si produselor
de igienă corporală proprie ( pastă și periuță de dinți, piaptăn, hârtie igienică și
batistuțe de hârtie)
- Educarea permanentă a bolnavilor asupra comportamentului igienic în
spital.

Toaleta pacientului imobilizat. Baia parţială la pat

Obiectivele procedurii
 Asigurarea stării de igienă şi confort a pacientului prin spălarea întregului corp pe
regiuni, descoperind progresiv numai partea care va fi spălată

Pregătirea materialelor
 Paravan
 Masă mobilă, acoperită cu un câmp, pentru materiale
 Trei prosoape de culori diferite
 Mănuşi de baie de culori diferite (faţă, trunchi şi membre, organe genitale)
 Mănuşi de unică folosinţă
 Săpun neutru şi săpunieră
 Perii de unghii
 Foarfece pentru unghii / pilă de unghii
 Perie de dinţi / pastă de dinţi
 Pahar pentru spălat pe dinţi
 Pahar cu soluţie antiseptică pentru gargară
 Lighean/bazin cu apă caldă / termometru de baie
 Ploscă (bazinet), găleată pentru apă murdară
 Muşama, aleză
 Cearceaf
 Alcool mentolat
 Pijamale şi lenjerie de pat curate
 Sac pentru lenjeria murdară
Pregătirea pacientului

94
a) Psihică
 Informaţi şi explicaţi pacientului procedura
 Stabiliţi de comun acord cu pacientul ora efectuării toaletei ţinând seama de orarul
mesei, investigaţiilor, tratamentului
 Obţineţi consimţămantul informat şi aflaţi preferinţele sale în legătură cu igiena
b) Fizică
 Apreciaţi starea pacientului pentru a evita o toaletă prea lungă și obositoare
 Dacă starea pacientului îi permite încurajaţi-l să se spele singur, asigurându-i
independenţa şi ajutaţi-l doar la nevoie
 Asiguraţi intimitatea pacientului
 Întrebaţi pacientul dacă doreşte să i se asigure urinarul sau plosca

Efectuarea procedurii
 Asigurați-vă că temperatura din salon este peste 20°C
 Asiguraţi-vă că geamurile şi uşa sunt închise pe durata procedurii
 Aşezaţi paravanul în jurul patului
 Umpleţi vasul 2/3 cu apă caldă (37°C—38°C), controlând temperatura apei cu
termometrul de baie
 Aşezaţi pacientul în poziţie decubit dorsal
 Dezbrăcaţi şi acoperiţi cu un cearceaf pacientul
 Luați pătura şi aşezaţi-o pe un scaun sau pe pat la picioarele bolnavului
 Descoperiţi progresiv numai partea care va fi spălată
 Îndepărtaţi una dintre perne, iar pe cealaltă acoperiţi-o cu o muşama şi cearceaf,
sau aleză
 Puneţi în faţa bolnavului un prosop pentru a proteja învelitoarea

RESPECTAŢI ORDINEA ÎN CARE SE VA EFECTUA TOALETA !

Faţă şi gât
 Spălaţi-vă mâinile
 Puneţi prima mănuşă de baie, umeziți-o şi spălaţi ochii de la comisura internă la
cea externă; folosiţi părţi separate din mănuşă pentru fiecare ochi
 Ştergeţi imediat cu primul prosop
 Spălaţi fruntea de la mijloc spre tâmple
 Spălaţi cu mişcări circulare regiunea periorală şi perinazală
 Insistaţi la urechi în şanţurile pavilionului şi regiunea retroauriculară
 Spălaţi cu / fără săpun, limpeziţi de câteva ori cu apă şi ştergeţi imediat
 Spălaţi gâtul, limpeziţi
 Uscaţi prin tamponare cu prosopul
 Schimbaţi apa şi mănuşa

Partea anterioară a toracelui

 Spălaţi cu mişcări ferme, insistaţi la axile
 Limpeziţi şi uscaţi foarte bine: folosiţi deodorant, dacă pacientul doreşte

95
  Insistaţi la femei, la pliurile submamare
 Observaţi respiraţia pacientului şi eventuale iritaţii ale pielii sau alte modificări
 Acoperiţi toracele şi membrele superioare

Membrele superioare
 Mutaţi muşamaua şi aleza şi întindeţi-le sub întreg membrul superior, desupra
învelitorii
 Spălaţi prin mişcări lungi şi blânde; începeţi de la articulaţia pumnului spre umăr,
stimulând astfel circulaţia venoasă
 Limpeziţi cu apă şi ştergeţi imediat cu al doilea prosop
 Dacă este posibil aşezaţi mâna pacientului în bazinul cu apă caldă, pentru a tăia
mai uşor unghiile sau pentru a le curăţa: spălaţi mâna pacientului cu săpun
insistând în spaţiile interdigitale: limpeziţi cu apă şi uscaţi foarte bine.
 Spălaţi celălalt membru superior după acelaşi principiu

Abdomenul
 Dezveliţi abdomenul pacientului
 Insistaţi la nivelul pliurilor inghinale, unde datorită transpiraţiei şi lipsei de igienă
la unele persoane pot apărea foarte uşor iritaţii ale pielii.
 Insistaţi la nivelul ombilicului care la unii pacienţi poate fi foarte murdar;
procedaţi astfel:
a) îndepărtaţi depozitul de murdărie cu ajutorul unui tampon de vată îmbibat în
alcool şi montat pe un porttampon
b) spălaţi ombilicul cu apă şi săpun
c) uscaţi foarte bine şi ungeţi regiunea cu vaselină
 Acoperiţi pacientul cu cearceaful

Partea posterioară a toracelui şi regiunea sacrală

 Aşezaţi pacientul în poziţie de decubit lateral, fiind susţinut de o altă infirmieră
 Mutaţi muşamaua şi aleza şi întindeţi-le sub trunchiul pacientului
 Spălaţi, limpeziţi şi uscaţi regiunea
 Masaţi spatele pacientului cu alcool mentolat; observaţi proeminenţele osoase şi
verificaţi starea pielii în punctele de sprijin
 Acoperiţi spatele pacientului
 Spălaţi regiunea anală dinspre faţă spre spate; limpeziţi şi uscaţi foarte bine
regiunea
 Observaţi atent starea pielii în zonele predispuse apariţiei escarelor

Membrele inferioare
 Înlocuiţi apa, mănuşa de baie şi prosopul cu altele curate
 Întindeţi muşamaua şi aleza sub jumătatea inferioară a pacientului
 Readuceţi pacientul în decubit dorsal,
 Insistaţi la nivelul genunchiului,în regiunea tendonului lui Ahile şi a calcaneului
 Spălaţi cu apă şi săpun prin mişcări blânde dinspre gleznă spre şold pentru a
stimula circulaţia venoasă;
ATENŢIE! NU SE MASEAZĂ!

96
  După fiecare săpunire limpeziţi bine cu apă şi uscaţi cu prosopul
 Observaţi atent starea pielii în zonele predispuse apariţiei escarelor
 Spălaţi picioarele prin introducerea lor într-un bazin cu apă, aşezat pe pat;
protejaţi patul cu muşamaua, această metodă uşurează curăţirea şi tăierea
unghiilor.
 Pudraţi într-un strat foarte subţire plicile naturale
 Tăiaţi unghiile
 Acoperiţi pacientul cu cearceaful

Organele genitale şi regiunea perianală

 Încheie toaleta la pat a pacientului; dacă starea generală a pacientului îi permite,
acesta se poate spăla singur, în timp ce veţi controla dacă a fost făcută corect
 Înlocuiţi apa, mănuşa de baie şi prosopul cu altele curate
 Puneţi mănuşa de unică folosinţă
 Aşezaţi bolnavul în poziţie ginecologică
 Izolaţi patul cu muşama şi aleza pe care le introduceţi sub regiunea sacrală
 Introduceţi plosca sub pacient
 Puneţi mănuşa de baie peste mănuşa de cauciuc
 Spălaţi regiunea genitală dinspre anterior spre posterior, evitând regiunea anală;
folosiţi săpun neutru (neiritant pentru piele şi mucoase)
 Limpeziţi cu apă curată foarte atent pentru îndepărtarea săpunului; se poate face
cu ajutorul unui jet de apă turnat dintr-o cană
 Puteţi folosi tampoane şi o pensă porttampon, având grijă să curăţaţi toate pliurile
şi să schimbaţi des tampoanele pentru a nu transporta germeni dinspre regiunea
anală spre cea genitală
 Îndepărtaţi bazinetul de sub pacient şi ştergeţi foarte bine organele genitale şi
regiunea din jur folosind al treilea prosop

ÎN TIMPUL PROCEDURII EXAMINAŢI TEGUMENTELE ŞI OBSERVAŢI

EVENTUALE MODIFICĂRI (ROŞEAŢĂ/ IRITAŢIE) !

Îngrijirea părului prin spălare

Obiectivele procedurii
 Menţinerea igienei părului şi a stării de bine a pacientului

Pregătirea materialelor
 Lighean
 Găleată pentru colectarea apei folosite
 Vas cu apă caldă, termometru de baie
 Săpun lichid/şampon
 Muşama şi aleză
 Prosoape
 Perie, pieptene

97
  Paravan
 Mănuşi de unică folosinţă

Pregătirea pacientului
a) Psihică:
 Informaţi pacientul/pacienta şi stabiliţi de comun acord ora spălării
 Evaluaţi resursele pacientului/pacientei pentru a putea aprecia contribuţia
acestuia. Obţineţi consimţămantul.
b) Fizică:
 Asiguraţi poziţia în funcţie de starea generală:
1) şezând, pe scaun cu spatele sau cu faţa spre lavoar (sau în picioare aplecat
deasupra lavoarului)
2) şezând pe un scaun cu spătar alături de care se aşează al 2-lea scaun pe care se
pune ligheanul
3) decubit dorsal cu toracele uşor ridicat şi cu salteaua îndoită sub torace lăsând
somiera liberă spre capătul patului
4) decubit dorsal, orientat oblic, cu capul spre marginea patului

Efectuarea procedurii :
 Asiguraţi-vă că temperatura din salon este de peste 20°C, geamurile şi uşa sunt
închise
 Asiguraţi intimitatea izolând patul cu un paravan
 Spălaţi mâinile şi puneţi mănuşile
 Procedaţi în continuare în funcţie de poziţia aleasă şi starea pacientului
Cu pacientul în poziţie şezând
 Aşezaţi pacientul pe un scaun sau în faţa lavoarului
Cu pacientul în poziţie de decubit
 Rulaţi puţin parul şi acoperiţi cu muşama şi aleză pe care se sprijină spatele şi
capul pacientului / pacientei.
 Aşezaţi ligheanul pe partea de somieră rămasă liberă şi introduceţi capătul liber al
muşamalei făcut sul în găleată pentru a permite scurgerea apei
 Aşezaţi pacientul/pacienta pe pat cu capul spre margine. Introduceţi sub capul şi
umerii pacientului/pacientei muşamaua şi aleza. Aşezaţi găleata pentru colectarea
apei murdare în vecinătatea patului şi introduceţi capătul liber al muşamalei făcut
sul
 Susţineţi cu o mană (dacă este cazul) capul pacientului, iar cu cealaltă umeziţi şi
şamponaţi părul. Apelaţi la ajutorul altei persoane (dacă este necesar)
 Masaţi uşor pielea capului cu vârful degetelor şi spălaţi de 2-3 ori
 Limpeziţi cu multă apă
 Acoperiţi părul cu un prosop cald şi ştergeţi bine

Îngrijirea pacientului
 Ajutaţi pacientul/pacienta să se aşeze în pat
 Verificaţi ,dacă este cazul, funcţiile vitale
 Evitaţi curenţii de aer

98
  Acoperiţi capul pacientului/pacientei dacă este necesar sau solicită
Reorganizarea locului de muncă
 Îndepărtaţi apa murdară şi materialele folosite
 Curăţaţi şi dezinfectaţi materialele folosite, asezaţi-le la locul de păstrare
 Îndepărtaţi mănuşile şi spălaţi mâinile

Evaluarea eficacităţii procedurii

Rezultate aşteptate
 Pacientul exprimă stare de confort
 Nu prezintă leziuni ale scalpului
Rezultate nedorite / Ce faceţi?
Pacientul prezintă leziuni ale scalpului:
- informaţi medicul, eventual se va consulta un dermatolog

Îngrijirea cavităţii bucale

Obiectivele procedurii
 prevenirea apariţiei respiraţiei urât mirositoare
 prevenirea infecţiilor bucale prin reducerea plăcii bacteriene

Efectuarea procedurii :
 poziţiile în care poate fi aşezat bolnavul în funcţie de patologie sunt: șezând sau
decubit lateral cu capul usor rotat şi ridicat pe o perna;
 materialele necesare: periuţa de dinţi personală, pasta de dinţi, pahar de apă de
unică folosinţă, taviţă renală, prosop, mușama, apă de gura şi aţă dentară dacă
acestea sunt solicitate;
 aşezarea pacientului în poziţia adecvată stării sale de sănătate;
 susţineţi tăviţa renală sub bărbia pacientului, așezată pe perna acoperită de
mușama şi prosop;
 la pacienţii conștienţi şi la care starea de sănătate permite, serviţi pacientul pe
rând cu periuţa de dinţi, pasta de dinţi, pahar cu apă, prosop, încurajându-l să-şi
facă toaleta bucală singur;
 pentru pacientul inconştient – se introduce deschizătorul de gură între arcadele
dentare, vă puneţi mănuşile, se şterge limba, bolta palatină, suprafaţa internă şi
externă a arcadelor dentare cu tampoane îmbibate în glicerină boraxată, cu mișcări
dinăuntru în afară. Se şterg dinţii cu alt tampon, la sfârşit se ung buzele cu o
cremă hidratantă.
 la pacienţii care prezintă proteză dentară, aceasta se va scoate cu ajutorul unui
tifon printr-o mişcare de anterior şi în sus, se va spăla cu periuţa şi pasta de dinţi
şi se va păstra într-un pahar cu apă, de preferinţă pahar mat – dacă pacientul este
conştient, îl serviţi cu apă de gură iar dacă este inconştient, badijonaţi cavitatea
bucală cu un tampon cu glicerină boraxată.

99
 Îngrijirea unghiilor

Obiectivele procedurii
 obţinerea unui aspect îngrijit al bolnavului și evitarea leziunilor

Efectuarea procedurii :
 pacientul se aşează în decubit dorsal;
 introduceţi mâna/piciorul în lighianul cu apă calduţă şi săpun pentru aproximativ
5 minute apoi așezați pe un prosop mâna/piciorul, timp în care introduceţi în
lighian mâna/piciorul controlateral;
 se taie cu mare atenţie unghiile având grijă să evitaţi lezarea ţesuturilor adiacente
(risc de panariţiu) apoi se pilesc;
 unghiile de la picior se taie „pe drept”, nu se umblă la colţuri pentru a evita riscul
de apariţie a unghiei încarnate;
 fragmentele rezultate se strâng într-o aleză sau prosop;
 se dezinfectează materialele folosite (forfecuţa, pila de unghii).

C. Poziţia pacientului în pat

Datorită stării sale sau terapiei/tratamentului specific pacientul poate să se

afle în pat în poziţie :
 activă
 pasivă
 forţată

Poziţia activă - este cea a pacienţilor aflaţi în stare bună, care sunt mobili şi nu
au nevoie de ajutor pentru a se mişca.
Poziţia pasivă - este poziţia pacienţilor aflaţi în stare gravă, lipsiţi de forţa fizică,
care au nevoie de ajutor pentru orice mişcare.
Poziţia forţată - este determinată de boală (pacientul îşi alege poziţia în care se
simte cel mai bine-poziţia antalgică) sau tratament.

Poziţii în decubit - se înţelege prin decubit poziţia corpului întins pe un plan

orizontal, atitudine care poate fi în : decubit dorsal, decubit dorsal orizontal, decubit
lateral, decubit ventral
Decubit dorsal semidecubit
 cu una sau două perne sub cap.

100
Decubit dorsal orizontal
 pacientul este aşezat pe spate fără pernă, cu membrele inferioare întinse şi
picioarele menţinute în unghi drept.
Decubit lateral
 pacientul este culcat pe o parte, cu o pernă sub cap;
 pacientul se sprijină pe umăr şi braţ. Membrul inferior care vine în contact
cu suprafaţa patului este întins, iar celălalt îndoit. Decubitul lateral trebuie
schimbat în mod regulat, regiunea trohanteriană fiind expusă cu uşurinţă la
escare.

Decubit ventral
 pacientul este culcat pe abdomen fără pernă, cu capul întors într-o parte,
braţele fiind întinse de-a lungul corpului sau flexate, aşezate la stânga şi la
dreapta capului, cu partea palmară pe suprafaţa patului. Această poziţie
este recomandată pentru toţi pacienţii inconştienţi, asigurând
permeabilitatea căilor aeriene superioare, împiedicând căderea limbii, iar
în cazul vărsăturilor dă posibilitatea eliminării acestora la exterior

Poziţia şezând
 este acea poziţie în care bolnavul este menţinut şezând în patul său, prin
realizarea unui unghi de 45 ° cu ajutorul somierei articulate, sau în paturile
cu somieră rigidă cu ajutorul rezemătorului de spate al pernelor
 pentru ca pacientul să se menţină fără efort în această poziţie,
ambele sunt în semiflexie pe coapse. Sub genunchi se plasează un
sul, cu precauţie, pentru a nu favoriza staza venoasă.
 pentru cardiaci se pune sub fiecare antebraţ câte o perniţă care să
realizeze un plan înclinat, astfel încât mâinile să fie mai ridicate decât
coatele, pentru a uşura circulaţia venoasă.
Poziţia semişezând
 se realizează sprijinindu-se spatele bolnavului cu două perne. Ca şi poziţia
şezândă, uşurează respiraţia, circulaţia, ambele fiind interzise bolnavilor
cu tulburări de deglutiţie, comatoşilor, în cursul anesteziei generale.
Poziţia cu gambele atârnate
 este specifică bolnavilor cu insuficienţă cardiacă, şi se realizează la marginea
patului din poziţia şezândă;
 sub picioarele bolnavului se aşează un taburet

101
Poziţia şezândă în fotoliu
 bolnavul este aşezat confortabil în fotoliu şi bine acoperit. Va fi îmbrăcat
comod pentru a facilita circulaţia.
Poziţia declivă ( Trendelenburg)
 această poziţie cu capul coborât (mai jos decat linia corpului) se obţine prin
ridicarea extremităţii distale a patului.
 poziţia este indicată în anemii acute grave, hemoragii ale membrelor inferioare
şi ale organelor genitale şi pentru a favoriza eliminarea secreţiilor din căile
respiratorii superioare.
Poziţia proclivă sau poziţia oblică
 cu capul mai sus (decât linia corpului), se obţine prin ridicarea extremităţii
proximale a patului.
Poziţia ginecologică
 se realizează în pat sau pe masa de examinare, culcând bolnava pe spate, cu
genunchii îndepărtaţi şi coapsele flexate pe abdomen

Poziţia genupectorală
 se aşează pacientul în genunchi, aceştia fiind uşor îndepărtaţi, pieptul atinge
planul orizontal, iar capul este într-o parte.

102
 D. Tehnici de mobilizare a pacientului

Obiectivele procedurii
 Prevenirea complicaţiilor şi stimularea tonusului fizic şi psihic
Pregătirea materialelor
 Cadru mobil
 Agăţători
 Baston
 Cârje

Efectuarea procedurii:
 Consultaţi medicul privind tipul de mobilizare şi durata

Pregătirea pacientului
a) Psihică:
 Anunţaţi pacientul şi descrieţi mişcările care se vor face
 Explicaţi pacientului importanţa mobilizării precoce
 Evaluaţi resursele fizice ale pacientului
b) Fizică:
 Ajutaţi pacientul să se îmbrace corespunzător

1. Mobilizarea pasivă
 Faceţi mişcări de flexie şi rotaţie ale capului pacientului
 Continuaţi să faceţi exerciţii mobilizând membrele superioare şi inferioare prin
mişcări de flexie, extensie, abducţie, aducţie, supinaţie şi pronaţie - mobilizaţi
toate articulaţiile cu blândeţe.
 Comunicaţi cu pacientul pentru a afla dacă are dureri şi observaţi faţa bolnavului.
 Masaţi membrele în sensul circulaţiei de întoarcere
2. Ridicarea în poziţie şezând

a) În pat
 Ajutaţi pacientul să se ridice şi sprijiniţi-l cu perne
 Montaţi deasupra patului o agăţătoare mobilă şi stimulaţi pacientul să se ridice

103
b) La marginea patului
Executarea mobilizării de către o singură persoană
 Introduceţi o mână sub regiunea omoplaţilor, iar cealaltă sub regiunea
poplitee(spatele genunchilor)
 Dacă este cazul rugaţi pacientul să se ajute de dumneavoastră, poziționându-și
mâna după gâtul dumneavoastră
 Rotiţi picioarele pacientului într-un unghi de 90° şi lăsaţi-le să atârne uşor la
marginea patului
 Fiți atent la expresia feței pentru a observa dacă manevra este dureroasă

Executarea de către 2 persoane

 Aşezaţi-vă spre capul pacientului şi introduceţi mainile sub omoplaţi
 Ajutorul să introducă mâinile sub regiunea poplitee
 Sincronizaţi mişcările şi ridicaţi spatele pacientului rotind picioarele cu 90° şi
aduceţi-le la marginea patului
 Menţineţi pacientul în această poziţie ,începând cu câteva minute, apoi treptat
creșteți durata șederii
 Reaşezaţi pacientul pe pat, efectuâd manevrele în sens invers
c) Aşezarea pacientului în fotoliu
 Aşezaţi pacientul la marginea patului
 Oferiţi pacientului papucii
 Aşezaţi fotoliul cu rezemătoarea laterală lipită de marginea patului
 Aşezaţi-vă în faţa pacientului şi introduceţi mâinile sub axile, rugându-l să ţină
capul întors într-o parte
 Dacă aveţi ajutor, aşezaţi-vă fiecare de o parte şi de cealaltă a pacientului
 Prindeţi fiecare pacientul pe sub axilă (subsuoară) şi ridicaţi-l în picioare
 Rotiţi pacientul cu spatele spre fotoliu şi aşezaţi-l cu grijă în fotoliu
 Acoperiţi pacientul cu o pătură dacă temperatura din salon este mai scăzută
 Reaşezaţi pacientul în pat efectuând manevrele în sens invers
d) Ridicarea pacientului în poziţie ortostatică (în picioare)
 Repetaţi mişcările de aducere a pacientului în poziţie şezând, cât mai aproape de
marginea patului
 Aşezaţi-vă lateral de pacient şi sprijiniţi-l de sub axile
 Ridicaţi pacientul în picioare
 Observaţi fața pacientului şi menţineţi-l în ortostatism câteva minute
 Asigurați-vă că pacientul se simte bine
 Aşezaţi pacientul pe pat dacă acuză ameţeli
 Reaşezaţi pacientul pe pat efectuând manevrele în sens invers

e) Efectuarea primilor paşi

 Întrebaţi medicul dacă pacientul se poate deplasa
 Ridicaţi pacientul mai întâi în poziţie şezând cât mai aproape de marginea patului
şi apoi în ortostatism
 Sprijiniţi pacientul de braţ şi apoi ajutaţi-l să facă primii paşi prin salon
 Creşteţi distanţa de deplasare în funcţie de recomandarea medicală

104
  Oferiţi pacientului un cadru mobil dacă starea generală îi permite să se deplaseze
singur
 Supravegheaţi pacientul în timpul deplasării
 Încurajaţi pacientul să se ridice şi să se deplaseze pe măsură ce starea generală
permite

Îngrijirea pacientului
 Observaţi starea pacientului
 Aşezaţi pacientul în poziţie comodă
 Întindeţi lenjeria pentru a preveni apariţia escarelor

Reorganizarea locului de muncă

 Aşezati materialele folosite în locurile de depozitare și spălaţi mâinile.

Evaluarea eficacităţii procedurii

Rezultate aşteptate/dorite:
 pacientul se mobilizează conform programului
 nu prezintă complicaţii favorizate de imobilizare
Rezultate nedorite / Ce facem dacă:
Pacientul refuză mobilizarea
- Cercetaţi cauza
- Încurajaţi pacientul
- Acţionaţi cu blândeţe
- Reduceţi durata mobilizării

E. Transportul şi însoţirea pacienţilor

Mijloace de transport
În funcţie de gravitatea afecţiunii, de scopul transportului, de distanţă, transportul se
face cu:
 brancardă ( targă)
 cărucior
 fotoliu şi pat rulant
 cu mijloace improvizate în caz de urgență.
 cu vehicule speciale: ambulanțe, avioane sanitare, elicoptere sanitare

105
Transportul cu targa

Pregătirea tărgii
 targa se acoperă cu o patură şi cu un cearsaf;
la nevoie, se acoperă cu musama şi aleză;
pernă subţire.
Aşezarea pacientului pe targă
 pacientul va fi aşezat cu privirea în direcţia mersului
 la urcatul scărilor, brancardierul din urmă va ridica targa până la nivelul
orizontal; dacă panta este prea accentuată, se poate duce pacientul, la urcuş ,
cu capul înainte( cu privirea în sens invers direcţiei de mers)
 pacientul trebuie supravegheat tot timpul, fapt pentru care este mai bine ca
acesta să fie dus cu capul înainte, pentru ca, stând faţă în faţă cu brancardierul,
să poată fi supravegheat
 pacientul va fi prins cu atenţie şi transportat conform indicaţiilor

Trasportul
 targa este ţinută de cele doua extremităţi de către doi brancardieri, doar de câte un
singur maner astfel încat targa să atârne de-a lungul marginii patului
 aşezarea pacientului pe targă necesită implicarea a 3 persoane: acestea se vor
aşeza de-a lungul patului de partea tărgii atârnate
 cele 3 persoane îşi introduc mâinile , cu palma şi degetele întinse, sub pacient
 prima: susţine capul şi toracele, sprijinind ceafa pacientului pe
antebrat
 a doua : sprijină pacientul în regiunea lombară şi sub şezut
 a treia: susţine membrele inferioare
 Prima persoana comandă mişcările:
 ridică deodată pacientul.
 după ce acesta a fost ridicat, face un pas înapoi.
 brancardierii ridică şi cealaltă margine a tărgii, aducând-o în
poziţie orizontală sub pacient.
 se aşează pacientul pe targă, se acoperă.
 Descărcarea se face după aceeaşi metodă, dar cu mişcările inverse.

Poziţia pacientului pe targă în funcţie de afecţiune:

În decubit dorsal
 pacienţii cu traumatisme abdominale, cu genunchi flexaţi
 accidentaţii conştienţi, suspecţii de fractură a coloanei vertebrale sau a bazinului;
se asigură suprafață rigidă
 leziuni ale membrelor inferioare: sub membrul lezat, se aşează o pernă
 leziuni ale membrelor superioare: membrul superior lezat se aşează peste toracele
pacientului; eventual se fixează cu o eșarfă
 accidentaţii în stare de şoc cu hemaragie: cu membrele inferioare ridicate.

106
 În poziţie şezând:
 pacienţii cu traumatisme craniene, conştienţi şi fără semne de şoc: menţinuţi cu
ajutorul pernelor
 leziuni ale gâtului: capul va fi flexat, astfel încât regiunea mentonieră (bărbia) să
atingă toracele

În poziţie semişezând:
 accidentaţii cu afecţiuni toraco-pulmonare
 pacienţii cu insuficienţă cardiorespiratorie
 accidentaţii cu leziuni abdominale ( pozitia Fowler), cu genunchii flectaţi

În decubit lateral:
 pacienţii în stare de comă, inconştienţi

În decubit ventral:
 pacienţii cu leziuni ale feţei ( craniofaciale): sub fruntea lor se aşează un sul
improvizat din cearceafuri, sau antebraţul flexat al traumatizatului
 cu leziuni ale spatelui sau regiunii fesiere

În decubit semiventral:
 pacienţii inconstienţi, iar în caz de tulburări de deglutiţie sau hipersecreţie
salivară, în poziţia Trendelemburg, pentru a preveni acumularea şi aspirarea
secreţiilor

În pozitie Trendelemburg, cu înclinarea maximă de 10-15 grade

 accidentaţii în stare de şoc
 în colaps periferic, pentru a asigura un aport mai mare de sânge în organele vitale

F. Prevenirea escarelor

Escara, cunoscută în termeni medicali ca ulcer de

decubit sau ulcer de presiune, ramâne o problemă majoră de
sănătate, fiind una dintre complicaţiile cele mai severe ale
imobilităţii. Pentru persoanele afectate, atât vârstnice cât şi
tinere, aceasta presupune un tratament îndelungat cu multiple
riscuri şi un efort susţinut din partea aparţinătorilor, nu în
ultimul rând financiar.
Escarele sunt cauza decesului a 7-8% din totalul
pacienţilor cu paralizie totală a membrelor inferioare. Studiile internaţionale efectuate
asupra unor grupuri mari de pacienţi au relevat faptul că o treime din pacienţii cu escare
decedează pe perioada spitalizării. În general, cauza decesului în cazul acestor pacienţi
este boala primară, însa, în unele cazuri, escarele pot contribui şi ele la deces.
În ceea ce priveşte persoanele în vârstă, escarele sunt mai frecvente în rândul
femeilor, datorită speranţei de viaţă mai ridicate, două treimi din cazuri înregistrându-se
la pacienţii cu vârste peste 70 de ani. Dintre persoanele tinere care suferă de escare,

107
majoritatea sunt bărbaţi în jurul vârstei de 30 de ani, acest lucru explicându-se prin
numărul mai mare de bărbaţi care suferă traumatisme vertebro-medulare.
Escara este o rană la nivelul pielii care apare în urma menţinerii corpului într-o
poziţie fixă, fără schimbarea centrului de greutate (fără mobilizare), o perioadă
îndelungată. Escara se dezvoltă ca urmare a presiunii constante exercitată asupra pielii, ce
diminuează alimentarea cu sânge a zonei afectate, conducând la moartea tesutului
respectiv. Escara apare în cazul imobilizării într-un scaun cu rotile sau la pat, chiar şi pe o
perioadă scurtă de timp (de exemplu, în urma unei operaţii sau a unui traumatism).
Escara se manifestă, în prima fază, printr-o culoare roşiatică a pielii, însă, în lipsa
unei îngrijiri corecte, aceasta se înrăutăţeşte, formând mai întai o veziculă, apoi o rană
deschisă şi, în cele din urmă, un crater. Cele mai frecvente zone afectate de escare sunt
cele aflate deasupra unor proeminenţe osoase (oase apropiate de piele), de exemplu: zona
sacrală şi fesele, coatele, şoldurile, gleznele, umerii, spatele, urechile şi partea din spate a
capului, precum şi alte zone osoase care vin în contact cu suprafaţa patului.
Principalii factori de risc pentru apariţia escarelor sunt reprezentaţi de imobilitate
şi de nivelul scăzut de activitate. Persoanele imobilizate la pat sau cu o capacitate limitată
de mişcare (de ex. cele condiţionate de un scaun cu rotile) trebuie evaluate în vederea
determinării riscului de apariţie a escarelor.

Alţi factori de risc pentru apariţia escarelor:

• Pielea fragilă, în special în cazul persoanelor vârstnice;
• Prezenţa unei afecţiuni cronice, precum diabetul sau o boala vasculară, care împiedică
alimentarea corectă cu sânge a unor regiuni din corp;
• Incapacitatea de a mişca unele părţi ale corpului fără ajutor, ca urmare a unui
traumatism cerebral sau vertebral sau din cauza unei boli neuro-musculare (cum ar fi
scleroza multiplă);
• Subnutriţia;
• Diferite forme de demenţă senilă precum boala Alzheimer – pacientul pierde treptat
contactul cu realitatea, nemaiputând să prevină sau să trateze corect escarele;
• Vârsta înaintată;
• Incontinenţa urinară şi/ sau fecală.

Cum prevenim apariţia escarelor?

 După identificarea factorilor de risc, este important să se ia măsuri pentru

atenuarea sau îndepărtarea lor, esenţială fiind reducerea presiunii de la nivelul
proeminenţelor osoase, precum şi îngrijirea pielii din aceste zone.
 Toate persoanele imobilizate la pat trebuie repoziţionate cel puţin o dată la două
ore, dacă starea pacientului o permite. Repoziţionarea sau transferul pacientului se
va face prin ridicare, evitându-se frecarea de pat prin tragere (alunecare).
 Utilizarea pernelor clasice sau pernelor din spumă poliuretanică pentru a evita
contactul direct dintre proeminenţele osoase şi pat (cum ar fi genunchii sau
coatele) în cazul poziţiei laterale a pacientului. Când pacientul este culcat în
poziţie orizontală cu sprijin lateral, trebuie evitată poziţionarea directă pe
trohanter (sold). Îndepărtarea presiunii de la nivelul călcâielor se face cel mai
adesea prin ridicarea acestora de pe pat.

108
  Saltelele speciale antiescară reprezintă o modalitate eficientă de reducere a
riscului de apariţie a escarelor, precum şi un ajutor în tratamentul acestora. Pentru
persoanele imobilizate în scaun cu rotile, se recomandă utilizarea dispozitivelor
de reducere a presiunii precum cele fabricate din spumă, gel, cu aer sau dintr-o
combinaţie a acestora. Pacienţii trebuie repoziţionaţi, mutând centrul de greutate
de pe o parte pe alta cel puţin o dată pe oră sau să fie culcaţi din nou în pat.
 Pe lângă măsurile de îndepărtare a presiunii, îngrijirea pielii pacienţilor
imobilizaţi reprezintă o condiţie obligatorie de prevenire a escarelor. Pielea
tuturor persoanelor cu risc trebuie inspectată sistematic cel puţin o dată pe zi,
insistându-se asupra proeminenţelor osoase. Curăţarea pielii se face periodic,
folosindu-se un săpun neutru sau o spumă specială de curăţare, care previne
iritarea şi uscarea pielii. Toaleta nu se face cu apă fierbinte, nu se aplică presiune
şi nu se freacă pielea excesiv.
 Pentru a reduce riscul de uscare a pielii, temperatura ambientală trebuie menţinută
la un nivel de confort, evitându-se căldura excesivă sau umiditatea scăzută. Pielea
uscată se tratează cu creme hidratante (de ex. crema Menalind fără oxid de zinc).
În cazul persoanelor imobilizate, cu incontinenţă, această crema are şi rolul de a
proteja pielea de acţiunea factorilor agresivi din urină şi fecale, formând o
peliculă de protecţie la nivelul pielii.

G. Colectarea produselor fiziologice şi patologice

Colectarea urinii

Obiectivele procedurii
 Golirea vezicii urinare la pacientul imobilizat la pat;
 Măsurarea cantităţii de urină eliminată de pacientul imobilizat la pat;
 Observarea aspectului urinii, sesizarea modificărilor în ceea ce priveşte aspectul;
 Recoltarea probelor de urină pentru examinare;
Pregătirea materialelor
 Paravan;
 Ploscă sau urinar;
 Hârtie igienică, produse de igienă şi manuşi de unică folosinţă.

Colectarea materiilor fecale

Obiectivele procedurii:
 Asigurarea intimităţii pacientului imobilizat în vederea eliminării asistate a
materiilor fecale.

Pregătirea materialelor:
 Paravan;
 Bazinet (ploscă);
 Materiale pentru efectuarea toaletei;

109
  Hârtie igienică;
 Materiale pentru spălarea mâinilor pacientului, mănuşi de unică folosinţă .
Pregătirea pacientului
a) Psihică:
 Încurajaţi pacientul să-şi învingă jena şi să solicite plosca atunci când are
nevoie;
 Asiguraţi pacientul că i se va respecta intimitatea;
 Stabiliţi cu pacientul un orar, care să fie convenabil pentru acesta.
b)Fizică:
 Asigurați pacientului o poziţie adecvată;
 Analizați resursele pacientului pentru a stabili cum poate participa la procedura
care urmează.

Efectuarea procedurii :
 Spălaţi-vă mâinile;
 Puneti mănuşile de unică folosinţă;
 Ridicaţi pătura şi protejaţi patul cu aleză;
 Dezbrăcaţi pacientul de la brâu în jos;
 Încălziţi bazinetul metalic prin clătire cu apă caldă, uscaţi-i prin ştergere cu
hârtie igienică;
 Asiguraţi confortul fizic al pacientului prin poziționarea acestuia în pat;
 Solicitaţi ajutorul unei alte persoane pentru ridicarea pacientului dacă
starea nu-i permite să participe;
 Efectuaţi la nevoie toaleta regiunii perianale pe alt bazinet special pregătit;
 Oferiţi apă, săpun şi prosop pacientului pentru spălarea mâinilor dacă a folosit
hârtie igienică.
Îngrijirea pacientului :
 Îndepărtaţi muşamaua;
 Coborâţi capătul patului până la o poziţie comodă pentru pacient;
 Verificaţi lenjeria de pat şi de corp să nu fie umedă sau cutată;
 Ajutaţi pacientul să îmbrace pantalonul de pijama;
 Aşezaţi pacientul în poziţie comodă.
Reorganizarea locului de muncă:
 Îndepărtaţi paravanul şi aerisiţi salonul;

Colectarea sputei

Obiectivele procedurii :
 Prevenirea răspândirii infecţiei;
 Observarea aspectului;
 Obţinerea unor mostre pentru examene de laborator.

Pregătirea materialelor:
 Pahar conic gradat, scuipătoare ;
 Soluţie dezinfectantă ;
 Şerveţele de hârtie.

110
Pregătirea pacientului :
a) Psihică:
 Explicaţi pacientului importanţa colectării sputei pentru prevenirea răspândirii
infecţiei şi protecţiei mediului;
 Solicitati pacientul să nu înghită sputa.
b) Fizică:
 Masaţi uşor toracele şi rugaţi pacientul să tuşească pentru a se desprinde mai
uşor secreţiile.
Efectuarea procedurii :
 Identificaţi pacientul care tuşeşte şi expectorează;
 Spălaţi mâinile şi puneţi mănuşi de unică folosinţă;
 Daţi pacientului scuipătoarea în care aţi pus soluţie dezinfectantă cu excepţia
situaţiilor în care se urmăreşte recoltarea pentru examene de laborator;
 Instruiţi pacientul să elimine sputa numai în colectorul primit şi să nu arunce pe
jos, să nu scuipe în batistă, să acopere vasul de fiecare dată;
 Schimbaţi scuipătoarea de cel puţin 2 ori pe zi sau de câte ori este nevoie.
Îngrijirea pacientului :
 Ajutaţi pacientul imobilizat să-şi clătească gura cu apă pentru a îndepărta senzaţia
de greaţă şi oferiţi-i şerveţele de hârtie pentru a se şterge;
 Sfătuiţi pacientul să stea într-o poziţie care să faciliteze o mai bună
respiraţie şi eliberarea căilor respiratorii.
Reorganizarea locului de muncă:
 Îndepărtaţi conţinutul scuipătorii după ce medicul sau asistentul medical a
observat aspectul, culoarea, cantitatea;
 Respectaţi cu stricteţe precauţiunile universale pentru prevenirea transmiterii
infecţiilor;
 După golire colectoarele se decontaminează şi curăţă;
 Păstraţi scuipătorile în locuri izolate.

Colectarea vărsăturilor

Obiectivele procedurii :
 Evitarea murdăririi lenjeriei;
 Evitarea aspirării conţinutului gastric în căile respiratorii.
Pregătirea materialelor:
 2 tăviţe renale curate, uscate;
 Muşama;
 Aleza;
 Pahar cu apă;
 Şerveţele de hârtie, prosop.

Pregătirea pacientului :
a) Psihică:
 Încurajaţi pacientul să respire adânc pentru a reduce puţin senzaţia
de vomă;
 Asiguraţi pacientul că sunteţi lângă el.

111
b) Fizică:
 Ridicaţi pacientul în poziţie şezând dacă starea permite sau aşezaţi-1 în
decubit cu capul întors într-o parte cu un prosop sau o aleza sub cap.
Efectuarea procedurii :
 Îndepărtaţi proteza dentară dacă există;
 Susţineţi cu o mână fruntea pacientului iar cu cealaltă tăviţa renală sub bărbie
sau lângă faţa pacientului în funcţie de poziţie.
Îngrijirea pacientului după efectuarea procedurii:
 Oferiţi pacientului un pahar cu apă să-şi clătească gura şi colectaţi într-o tăviţă
renală curată;
 Ştergeţi gura pacientului cu un şerveţel sau oferiţi-i şerveţelul dacă starea
permite;
 Ajutaţi-l să se aşeze într-o poziţie comodă;
 Supravegheaţi atent pacientul aşezat în decubit să nu-şi aspire conţinutul stomacal
dacă vărsătura se repetă.
Reorganizarea locului de muncă:
 Îndepărtaţi tăviţa renală din salon;
 Cu acordul asistentei medicale goliţi, spălaţi şi dezinfectaţi tăviţa ;
 Spălaţi mâinile.

H. Îngrijirea pacienţilor în fază terminală, pregătirea şi transportul persoanelor

decedate

Moartea este o etapă a vieţii : ultima. Ea durează de multe ori mai multe zile sau
săptămâni. Această perioadă face parte din viaţă şi oamenii au nevoie de timp pentru a-şi
trăi doliul.
Moartea este încă viaţă când este vorba de un muribund. Această perioadă este
cert una din cele mai importante din viaţă şi trebuie recunoscută şi valorificată.
În toate situaţiile care duc la o schimbare, fiinţa umană are nevoie de alte fiinţe
umane pentru a-şi regăsi un nou echilibru.
Schimbările dau naştere la emoţii pe care noi trebuie să le exprimăm, pentru a
putea accepta mai uşor pierderea.Exprimarea sentimentelor nu se poate face uneori decât
într-o relaţie de încredere.
Moartea semnifică pierderea vieţii. Ea este inevitabilă pentru toate fiinţele umane.
Moartea este un eveniment personal, fiecare trebuie să o înfrunte singur.
Prima persoană care trebuie să-şi trăiască doliul, dacă moartea se apropie, este cea
care va muri. Acest doliu începe imediat ce persoana devine conştientă de iminenţa morţii
sale. Poate fi perioada în care a fost pus un diagnostic medical.
Persoanele trăiesc foarte diferit această ultimă etapă a vieţii. Dar indiferent de cum
simt, aceste persoane sunt încă vii şi merită să trăiască această etapă cel mai bine pentru
ele. Personalul de îngrijire le va însoţi pe parcursul acestei perioade de viaţă.
Diversele credinţe şi practici religioase pot fi un ajutor pe care persoana sau
anturajul său le cer.
Infirmiera care îngrijeşte bolnavul în stare terminală trebuie să discearnă
schimbările care survin în starea persoanei şi să anunţe personalul medical.

112
 Semne observabile ale unui deces :
- absenţa pulsului (stop cardiac)
- absenţa respiraţiei
- paloarea
- răcirea trupului

Îngrijirea în faza terminală:

 Evitarea schimbării conduitei echipei de îngrijire - trebuie evitate: părăsirea
bolnavului, izolarea sa, rărirea vizitelor şi a îngrijirilor acordate, discuţiile legate
de starea bolnavului.
 Menţinerea unei ambianţe adecvate:
- pentru pacienţii inconştienţi se ridică temperatura din cameră, iar pentru cei febrili se
scade;
- este bine ca pacientul să se afle în camera sa obişnuită.
 Asigurarea permanenţei umane:
- este un obiectiv esenţial al îngrijirii în faza terminală
- este bine ca persoanele care îngrijesc pacienţii în fază terminală să fie în preajma lui
mai mult timp, să evite contactul scurt, formal
- când moartea este iminentă, familia trebuie avertizată cu tact şi delicateţe, oferindu-i cu
răbdare toate amănuntele.
- dacă membri familiei nu au putut fi de faţă în momentul decesului, li se vor descrie
ultimele clipe de viaţă ale persoanei.
 Înlăturarea suferinţelor fizice şi psihice
Controlul durerii - obiectiv major al îngrijirii în faza terminală. Durerile
influenţează mult starea bolnavului. Infirmiera care stă lângă muribund poate observa
starea pacientului, felul cum se manifestă în somn, durerea acestuia observată din
mimica feței și din gemete.
Suferinţa sufletească - uneori mai mare decât durerile fizice. Pentru alinarea
bolnavului este necesar să se creeze în jurul lui o atmosferă bună, de prietenie şi
înţelegere. Chiar dacă pacientul este în fază terminală, acesta aude ce se vorbește în
jurul lui și simte atunci când este atins. E bine pentru pacient să se simtă alinat cu
vorbe bune și mângâiat de cei dragi lui.
 Alimentaţia şi hidratarea pacientului - apetitul pacientului scade foarte tare. Nu
trebuie forţat să bea şi să mănânce, chiar dacă de multe ori starea se agravează
datorita lipsei unei hidratări corespunzătoare.
 Îngrijirea cavităţii bucale - cavitatea bucală se modifică în perioada terminală ,
gura trebuie ferită de uscăciune, trebuie eliminate periodic resturile alimentare,
mucozităţile.
 Îngrijirile zilnice - infirmiera trebuie să acorde o grijă deosebită mobilizării
periodice a poziţiei bolnavului pentru a evita apariţia escarelor de decubit care ar
creşte suferinţele.
 Respectarea nevoilor şi dorinţelor personale ale bolnavului - este o datorie
morală. Infirmiera trebuie să-i asculte ultimele dorinţe, să-l încurajeze pe pacient
să şi le exprime şi să determine anturajul la realizarea lor.
 Menţinerea comunicării -acest obiectiv trebuie menţinut pe tot parcursul
îngrijirii persoanei în perioada terminală. Comunicarea prin cuvinte nu este
întotdeauna posibilă. Pacientul uneori vorbeşte greu, pronunţă cuvinte puţine, de

113
 aceea este necesar ca infirmiera să ştie să asculte, să înţeleagă, să întrebe, chiar să
ghicească întrebările şi dorinţele acestuia. Un gest simplu, o strângere de mână, o
mângâiere pe frunte devine un act de comunicare, o terapie morală eficace.
 Decesul – orice deces trebuie să facă obiectul unei constatări medicale.
În cazul decesului unui pacient la spital infirmiera va îmbrăca peste uniforma ei
un halat de protecţie şi mănuşi de cauciuc, înlătură din pat lenjeria, accesoriile şi
echipamentele auxiliare. Cadavrul va rămâne culcat pe un cearceaf şi o muşama.
Decedatul trebuie dezbrăcat complet, se scot bijuteriile, hainele şi lenjeria se
îndepărtează din pat. Ochii vor fi închişi cu tampoane umede, maxilarul inferior se leagă
cu o faşă de tifon uscat împrejurul capului, membrele se întind. Regiunile murdărite de
sânge, secreţii, medicamente, trebuie spălate. Se îndepărtează pansamentele iar infirmiera
trebuie să aibă grijă să nu atingă plăgile operatorii sau traumatice, care trebuiesc
conservate în vederea necropsiei. Apoi cadavrul se înfăşoară în cearceaful păstrat sub el
şi rămâne aşa până ce va fi transportat. Lucrurile rămase de la persoana decedată se
inventariază în prezenţa unei alte persoane şi se predau rudelor pe bază unui proces
verbal, semnat de predare şi preluare.
Transportul cadavrului trebuie făcut în linişte, cu discreţie şi cu tot respectul
cuvenit celor morţi, apoi patul va fi spălat şi dezinfectat. Accesoriile patului vor fi bine
aerisite, iar lenjeria va fi spălată separat.

3.3 Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile: pediatrie, obstetrică-

ginecologie,psihiatrie

3.3.1. Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile de pediatrie

Pediatrie (pais, paidos : copil; iatreia: tratament) înseamnă medicină de copii. Pediatria
este disciplina clinică care se ocupa cu îngrijirea copilului atât cel sănătos cât şi a celui
bolnav.
Copilăria se împarte în:
- perioada neonatală precoce (primele 6 zile de viaţă);
- perioada de nou-născut (primele 28 de zile de viaţă);
- perioada de sugar ( corespunde perioadei cuprinse între primele 28 de zile
de viaţă până la 1 an);
- perioada de copil mic sau antepreşcolar (de la 1 an la 2 ani jumătate) ;
- vârsta preşcolară (de la 2 ani jumătate până la 6-7 ani);
- vârsta de şcolar mic (până la 11-13 ani);
- pubertatea (între 11-14 ani la fete şi 13-16 ani la băieţi).
În România sunt îngrijiţi în secţiile Spitalelor de Copii, copii şi adolescenţi
până la vârsta de 18 ani (sau până la terminarea studiilor).
Calităţi din partea infirmierelor care lucrează pe secţiile de pediatrie :
- dragoste faţă de copii,
- răbdare,
- perseverenţă,
- înţelegere,
- devotament

114
 Infirmiera trebuie să aibă foarte multă răbdare cu copiii, mai ales dacă aceştia sunt
neliniştiţi şi agitaţi. Bruscarea sau pedepsirea copiilor este interzisă şi incompatibilă cu
infirmiera dintr-o secţie de pediatrie.

Tehnica de îmbrăcare a copilului

 Înfăşarea sugarului trebuie executată repede şi corect pentru a nu expune sugarul

la oboseală sau răceală.
Se pregătesc următoarele materiale :
 păturică de molton sau polar
 scutec de unică folosinţă
 maieu cu capse între coapse sau pe abdomen (body)
 cămaşă/bluză şi pantaloni sau salopetă întreagă
 produse de toaletă parţială
 recipient pentru deşeuri şi separat pentru lenjeria murdară.

 Tehnica înfăşării:
 sugarul este aşezat pe masa de înfăşat în decubit dorsal, peste scutecul desfăcut
şi pregătit, astfel încât partea superioară a scutecului să depăşească uşor zona
lombară
 partea anterioară a scutecului se trece printre coapsele sugarului, se întinde
până pe abdomen
 se lipesc aripioarele anterioare ale scutecului, cu banda adezivă prevăzută pe
partea din spate a scutecului, peste abdomen
 se îmbracă body-ul: întâi capul, apoi pe rând, câte o mână, apoi se trage uşor
peste corp şi se capsează
 după aceeaşi tehnică se îmbracă bluza şi apoi pantalonii sau salopeta
 îmbrăcarea cămăşuţei: se strâng mânecile cămăşuţei, se introduc primele trei
degete de la mâna stângă a infirmierei în mâneca cămăşuţei, se prinde mâna
copilului, iar cu mâna dreaptă se trage cămaşa peste braţ
 Dezbrăcarea sugarului se va face în ordinea inversă îmbrăcării, cu menţiunea că:
 hainele murdare de pe sugar vor fi puse direct în sacul de lenjerie murdară
 scutecul de unică folosinţă va fi aruncat în recipientul destinat colectării acestora,
(dacă nu conţine sânge, puroi, etc. - caz în care va fi aruncat la deşeuri
periculoase)
 înainte de îmbrăcarea sugarului se va face toaleta parţială a acestuia.

 Toaleta sugarului
 îngrijirea tegumentelor se face prin baia zilnică
 baia generală a sugarului se face după 2-3 zile de la căderea bontului ombilical,
după epitelizarea plăgii.
Atenţie :
 baia generală se face zilnic la aceeaşi oră
 temperatura camerei să fie de 24° C
 temperatura apei să fie de 37° C

115
 în lipsa termometrului de apă, temperatura apei se va verifica cu plica cotului;
 tegumentele iritate nu se vor pudra (se formează grunji care favorizează
apariţia escarelor)
 sugarii mari şi copiii mici vor fi aşezaţi în şezut în cadă pentru baia generală
 copiii de vârstă şcolară se vor spăla singuri, dar sub supravegherea infirmierei.

 Materiale necesare:
 cadă pentru sugari curată şi dezinfectată
 săpun neutru sau pentru copii
 mănuşa de baie
 cearceaf de baie sau prosop mare
 lenjerie şi scutece
 perie pentru păr
 foarfecă dezinfectată pentru tăierea unghiilor
 sac pentru lenjeria murdară
 coş sau sac pentru scutecele de unică folosinţă murdare
 comprese, tampoane, ulei de corp, cremă pentru copii.

Baia parţială:
 se aşează pe masa de înfăşat sau pe pat o muşama şi o flanelă curată
 se aşează ligheanul cu apa caldă la 37° C alături de pat sau masa de înfăşat
 se săpuneşte copilul evitându-se zonele care trebuie protejate
 se curăţă săpunul cu mănuşa de baie
 se înfăşoară sugarul în cearceaful de baie sau într-un prosop încălzit şi se şterge
prin tamponare
 separat se spală faţa sugarului
 plicile vor fi bine şterse şi apoi unse cu ulei special pentru copii, cu ajutorul unui
tampon sau a unei comprese
 se va îmbrăca sugarul după tehnica cunoscută.

Baia generală:
 se face în cada fixă
 se pregătesc materialele necesare identice cu cele de la baia parţială
 pe fundul căzii se aşează un scutec de pânză pentru a împiedica alunecarea
sugarului
 infirmiera îşi pune mănuşa de baie
 cu mâna stângă ţine copilul de umărul şi braţul stâng astfel încât spatele şi ceafa
copilului se vor sprijini de antebraţul infirmierei
 cu mâna dreaptă prinde copilul de ambele glezne, sau îl sprijină de regiunea
fesieră
 introducerea sugarului în apă se face încet şi cu multă blândeţe; se lasă, apoi,
libere membrele inferioare ale copilului

116
  cu mâna îmbrăcată în mănuşa de baie se săpuneşte întâi capul, gâtul, toracele
anterior, membrele superioare şi cele inferioare
 se întoarce copilul, sprijinindu-l de faţa anterioară a toracelui şi a bărbiei pe
antebraţul stâng, susţinându-i cu mâna stângă umărul drept şi axila
 se săpuneşte spatele, regiunea fesieră şi la sfârşit zona organelor genitale
 se îndepărtează şi ultimele resturi de săpun şi se scoate cu grijă copilul din
cadă aşezându-1 pe cearceaful / prosopul de baie pregătit
 se şterge copilul prin tamponare
 se îmbracă copilul după tehnica cunoscută şi se aşează în pat, în poziţie de
siguranţă şi de confort.

Alimentaţia naturală şi artificială a sugarului şi a copilului mic

Alimentaţia naturală se face exclusiv cu lapte de mamă direct de la sân sau

indirect cu lapte de mamă muls sau obţinut prin aspiraţie. Alăptarea este o alimentaţie
fiziologică, cel mai bine tolerată de sugari.
Laptele de mamă este:
- steril,un aliment specific pentru copil,corespunde perfect nevoilor de creştere ale
sugarului,un aliment viu prin fermenţii săi. Conţine proteine, glucide, grăsimi în
proporţii echilibrate, corespunzător nevoilor nutriţionale ale sugarului.Conţine
anticorpi imunizaţi.

Alimentaţia mixtă este o combinaţie între alimentaţia naturală şi cea

artificială, la vârsta la care sugarul ar trebui să fie hrănit exclusiv la sân.

Alimentaţia artificială este modul de alimentaţie a sugarului sănătos, în

primele 3-4 luni de viaţă cu diferite preparate de lapte, în lipsa laptelui matern, din
diferite cauze.

Tehnica alimentaţiei artificiale:

Alimentaţia artificială cu tetina şi biberonul

 se ţine sugarul în braţe, într-o poziţie oblică, la 45°;
 se aşeză capul sugarului pe antebraţul stâng;
 se aşeza în jurul gâtului un şervet sau o baveţică;
 se verifică temperatura laptelui turnând câteva picături pe antebraţ ;
 masa trebuie să dureze aproximativ 10-15 minute;
 se introduce cu blândeţe tetina în gura sugarului şi se va ridica fundul sticlei
astfel încât laptele să acopere continuu tot interiorul tetinei (să nu pătrundă aer
în tetina; aer care poate fi înghiţit de sugar - aerofagie);
 după terminarea suptului ( golirea biberonului), copilul se va ţine vertical până
ce elimină excesul de aer înghiţit;
 se va aşeza copilul în pat, pe partea stânga pentru 15-20 minute şi apoi pe
partea dreaptă, întotdeauna se notează cantitatea de aliment consumat şi se
aduce la cunoştinţa asistentei de salon.
După terminarea suptului şi aşezarea copilului în pat, infirmiera va:

117
goli biberonul de conţinutul rămas, îl va spăla cu apă rece, apoi cu apă caldă şi cu peria,
şi îl va aşeza cu gura în jos pentru a se scurge înainte de a fí pus la sterilizat; tetina se va
spăla cu apă rece, apoi cu apă caldă şi se va pune la sterilizat.

Alimentaţia artificială cu linguriţa :

 sugarul mic se ţine în braţe ca şi în timpul alimentaţiei artificiale cu tetina şi
biberonul, cu capul rezemat pe antebraţul stâng al infirmierei;
 în aceeaşi mână se ţine şi vasul gradat cu lapte;
 în mâna dreaptă se va ţine linguriţa;
 în jurul gâtului copilului se va pune o baveţică (şervet);
 se verifică temperatura laptelui (picătură pe dosul mâinii);
 se umple linguriţa doar pe jumătate;
 se introduce laptele în gura copilului,
 se repetă acţiunea până la terminarea alimentaţiei;
 după terminarea alimentaţiei ( golirea vasului gradat), copilul se va ţine
vertical până ce elimină excesul de aer înghiţit;
 se va aşeza copilul în pat, pe partea stângă pentru 15-20 minute şi apoi pe
partea dreapta;
 întotdeauna se notează cantitatea de aliment consumat şi se aduce la
cunoştinţa asistentei de salon.

3.3.2. Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile de obstetrică-ginecologie

Obstetrica - ramură a medicinei care se ocupă cu fiziologia şi patologia sarcinii şi

a naşterii, precum şi cu asistenţa în timpul naşterii şi în perioada de lăuzie.

Obiectivele îngrijirii:
 Creşterea calităţii îngrijirilor prenatale şi postnatale pentru:
o a se reduce riscul matern;
o a se asigura un travaliu fiziologic pentru mamă şi făt;
o a se asigura sănătatea nou-născutului şi a mamei;
o păstrarea sănătăţii şi integrităţii aparatului de reproducere al femeii.
 Prevenirea infecţiilor puerperale;
 Păstrarea capacităţii de procreere a mamei;
 Creşterea şi dezvoltarea unui copil sănătos atât fizic cât şi psihic.

Ginecologia - ramură a medicinei care se ocupă cu studiul fiziologiei și patologiei

aparatului genital feminin.

Obiectivele îngrijirii :
 îmbunătăţirea stării de sănătate şi refacerea autonomiei pacientei îngrijite;
 asigurarea unui mediu de viaţă şi climat adecvat din punct de vedere fizic, psihic
şi afectiv;

118
  păstrarea, în măsura în care se poate, a capacităţii de procreere a femeii;
 reintegrarea cât mai rapidă în societate a pacientei cu afecţiuni ginecologice.

Alături de medic şi asistenta medicală, infirmiera are un rol important în atingerea

acestor obiective deoarece, prin atribuţiunile sale, intră în contact direct cu femeia
gravidă, cu parturienta sau cu lăuza.
Infirmiera îşi desfăşoară activitatea în secţia de obstetrică-ginecologie contribuind,
la indicaţia medicului specialist sau a asistentei medicale, la ameliorarea stării de sănătate
a femeii gravide care prezintă riscuri. De asemenea, are o serie de îndatoriri în ceea ce
priveşte îngrijirea gravidei în timpul travaliului, dar mai ales în perioada de lăuzie. Pentru
a se putea achita de sarcinile care îl revin, este necesar ca orice infirmieră care lucrează în
serviciul de obstetrică-ginecologie să posede un mic bagaj de cunoştinţe de specialitate.

3.3.3. Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile de psihiatrie

Îngrijirea pacienţilor cu dependenţă cronică de alcool

Majoritatea adulţilor care consumă alcool ştiu cât şi când să consume alcool, cu
toate acestea există alte persoane care nu pot să-şi controleze aceste obiceiuri.
Aproximativ un număr de 3 adulţi din 10, consumă alcool iraţional şi au probleme din
această cauză. Orice persoană care nu este capabilă să-şi controleze apetitul excesiv
pentru alcool, este posibil să sufere de alcoolism sau de dependenţă de alcool.
Abuzul de alcool, înseamnă dobândirea unor obiceiuri nesănătoase şi chiar periculoase în
legatură cu consumul de alcool, în sensul unui consum exagerat sau inadecvat.
Dependenţa de alcool are şi un impact social neplăcut, de multe ori întalnirea cu
alte persoane din anturaj poate deveni neplăcută datorită acestui obicei. Dacă dependenţa
de alcool nu este tratată corespunzător, de cele mai multe ori aceasta duce la alcoolism
cronic.
Putem spune că o persoană suferă de alcoolism, atunci când aceasta nu poate să
renunte la consumul de alcool, chiar dacă doreşte acest lucru. Alcoolismul are o
componentă emoţională puternică, în sensul că în această afecţiune există o dependenţă
fizică dar şi psihică legată de consumul de alcool. Alcoolismul este caracterizat printr-o
dorinţă exacerbată de a consuma alcool, care poate fi extrem de puternică şi care poate
avea un impact negativ asupra vieţii în general. În timp, sunt necesare cantităţi tot mai
mari de alcool pentru a satisface aceste pofte (pentru ca acesta să-şi facă efectul).
Persoanele care suferă de alcoolism, pot prezenta iritabilitate, tremor sau alte simptome
(de sevraj), în momentul în care încearcă să renunţe la consumul de alcool.
În timp, consumul de alcool poate cauza diferite afecţiuni, precum: boli
cardiovasculare, hipertensiune arterială, accidente vasculare cerebrale, boli de ficat
(hepatite toxice, ciroze), litiază biliară (calculi la nivelul colecistului), pancreatită sau
diferite tipuri de cancer. Pot apărea de asemenea probleme de ordin social, la locul de
muncă sau în familie.

119
Atribuţiile unei infirmiere în cazul unui pacient dependent sunt:
 alimentarea şi hidratarea pacienţilor care nu se pot alimenta singuri, conform
indicaţiilor asistentei medicale;
 efectuarea toaletei pacienţilor cu igienă precară;
 stimularea activităţilor din timpul zilei, cu respectarea orelor de odihnă.

Îngrijirea pacienţilor cu tulburări depresive

Tulburarea depresivă este o boală comună, care poate afecta pe oricine. Anual
aproximativ 1 din 20 de persoane devine depresiv. Frecvenţa depresiilor este de 2 ori mai
mare la femei decat la bărbaţi.
Depresia este o problema de sănătate serioasă şi cu implicaţii majore asupra
minţii pacientului. Cauzele depresiei se manifestă în esenţă sub forma vulnerabilităţii
genetice care determină ca la un moment dat de-a lungul vieţii persoana respectivă să
sufere un episod depresiv. Această vulnerabilitate determină un dezechilibru biochimic la
nivelul sinapsei, care are ca efect apariţia şi exprimarea tristeţii.
Depresia prezintă ca simptomatologie: de la apatie, dezinteres, lipsa capacităţii de
a rezona emoţional la ambianţă, până la insomnii, scăderea apetitului alimentar, scăderea
libidoului, scăderea în greutate, plus o mulţime de alte simptome ce reprezintă
echivalenţe ale depresiei, care uneori sunt somatice. Există depresii grave, psihotice, care
constituie circa 40 % din depresii. Nu toate depresiile ajung în formele cele mai grave.
Cea mai mare problemă în cazul depresiei este riscul de suicid.
Multe persoane cu maladii cronice, la fel ca şi unii pacienţi cu maladii de scurtă
durată, pot avea simptome de depresie. Numărul pacienţilor cu depresie este crescut în
mod special printre cei cu patologii cerebrale (de ex. ictus, traumatism cranio-cerebral,
maladia Parkinson), maladii cardiace, cancer şi maladii care afectează sistemul imun (de
ex. lupus eritematos de sistem).
Riscul de depresie nu este legat de maladii specifice sau de un anumit sistem de
organe. Totuşi, depresia poate afecta evoluţia multor maladii şi chiar poate creşte riscul
de deces. Aceasta poate fi în legătură cu faptul că pacienţii cu depresie sunt mai puţin
motivaţi să urmeze recomandările medicale, să se prezinte la medic sau să urmeze un
plan de exerciţii.

Cele mai frecvente simptome ale depresiei sunt:

 tristeţe sau indispoziţie
 pierderea interesului pentru activităţile zilnice
 lipsa de energie şi putere
 pierderea încrederii de sine
 sentimente de culpabilizare sau vină
 sentimentul că viaţa nu merită trăită
 dificultăţi de concentrare la citit sau la televizor
 oboseală permanentă
 tulburări de somn (cel afectat nu poate adormi sau se trezeşte de mai multe ori în
timpul noptii sau dimineaţa mai devreme decât de obicei)
 tulburări de apetit (scăderea sau creşterea poftei de mâncare).

120
Atribuţiile unei infirmiere în cazul unui pacient depresiv sunt:
 Supraveghere permanentă cu atenţie şi bunăvoinţă;
 Retragerea tuturor obiectelor periculoase (brici, lame de ras, instrumente ascuţite,
tăioase sau contondente, curele, cordoane) la care poate avea acces pacientul;
 Asigurarea unei atmosfere liniştitoare în jurul pacientului;
 Încurajarea pacientului să participe la diferitele activităţi din cadrul secţiei
 Responsabilizarea pacientului prin îndeplinirea unor activităţi din secţie (udatul
florilor, menţinerea curăţeniei în propriul salon).

Îngrijirea pacienţilor cu schizofrenie

Schizofrenia este o psihoză caracterizată prin deteriorarea proceselor de gândire

şi de răspunsuri emoţionale inadecvate.Tulburarea se manifestă prin halucinaţii auditive,
deliruri paranoide sau bizare sau prin vorbire şi gândire dezorganizate şi este însoţită de
disfuncţie socială sau ocupaţională semnificativă. Strict etimologic, schizofrenie se
traduce prin disocierea, fracturarea minţii, provenind din ‘schizein”, care în limba greacă
înseamnă „a despărţi“, şi „frein“care înseamnă „minte, spirit“.
Schizofrenia are o istorie lungă de stigmatizare. Persoanele cu schizofrenie sunt
adesea respinse de societate (îşi pierd locul de muncă şi le este dificil să se mai angajeze,
au conflicte familiale grave, ajung pe stradă şi pot să comită fapte penale).
Schizofrenia este o boală psihică destul de frecventă – cca 1% din populaţia
globului dezvoltă această boală într-un moment sau altul al vieţii. Schizofrenia se
caracterizează prin halucinaii, delir, comportament şi gândire dezorganizată. Persoanele
cu schizofrenie se izolează de ceilalţi oameni şi de activităţile din jurul lor, retrăgându-se
într-o lume interioară marcată de boală.
Schizofrenia este o boală cronică, ce necesită tratament pe toată durata vieţii. Dar
datorită noilor medicamente, simptomele schizofreniei pot fi ameliorate, permiţând
pacientului să aibă o viaţă socială şi familială activă. Debutul poate fi brusc sau
progresiv, precedat sau nu de semne şi simptome care anunţă apariţia bolii.
Exista un număr de semne şi simptome caracteristice schizofreniei, dar
manifestarea lor variază foarte mult de la persoană la persoană. Niciunul dintre
simptome nu este caracteristic tuturor pacienţilor. Prin urmare şi tratamentul trebuie
adaptat la particularităţile fiecarui caz în parte . Simptomele schizofreniei sunt de două
tipuri: simptome pozitive si simptome negative.
Simptomele pozitive se mai numesc şi psihotice sau active şi includ :
 Ideile delirante
 Halucinaţiile
 Gândirea dezorganizată
 Comportamentul dezorganizat
 Comportamentul catatonic

Simptomele negative se mai numesc şi simptome de deficit şi includ :

 Izolarea, pierderea motivatiei
 Pierderea sentimentelor sau inabilitatea de a simţi plăcere

121
  Sărăcia limbajului
 Aplatizarea afectivă
Indivizii cu schizofrenie pot auzi voci imaginare sau pot crede că alţii le citesc
gândurile, le controlează mintea sau complotează să le facă rău. Aceste experienţe sunt
înspăimântătoare şi pot genera teamă, retragere sau agitaţie extremă.

Atribuţiile unei infirmiere în cazul pacientului cu schizofrenie:

 favorizează adaptarea persoanei la noul mediu asigurând un climat calm şi
securizant;
 linişteşte pacientul comunicând permanent cu el;
 menţine igiena tegumentelor şi a lenjeriei pacientului;
 nu lasă la îndemâna pacientului substanţe periculoase, obiecte periculoase (cuţit,
furculiţă, lame; etc.);
 ajută la imobilizarea pacientul în cămaşa de protecţie sau chingi cu scopul de a
nu se rănii pe el însuşi sau persoanele din jur;
 asigură satisfacerea nevoilor fundamentale lăsându-l autonom pe cât posibil:
alimentaţie, igienă, eliminare;
 însoţeşte pacientul la oricare investigaţie recomandată de medic

Îngrijirea pacienţilor cu Boala Alzheimer

Boala Alzheimer este o atingere cronică, cu evoluţie progresivă, a unei părţi a

creierului, caracterizată prin alterarea intelectuală ireversibilă, ducând în cele din urmă la
demenţă.
Boala se caracterizează prin degenerescenţa nervoasă, datorată micşorării
numărului de neuroni, atrofia creierului şi prezenţa "plăcilor senile". Neurologul german
Alois Alzheimer este cel care a descris pentru prima dată această boală în 1906. La
autopsia unei paciente cu dementa, el a observat acumularea unor substanţe proteice sub
formă de plăci şi degenerescenţa neurofibrilară, considerate în continuare drept
principalele semne ale bolii Alzheimer.
Boala se manifestă la început prin pierderi ale memoriei şi dezorientare în timp şi
spaţiu, simptomele accentuându-se progresiv: funcţiile intelectuale precum memoria,
orientarea şi capacitatea de a efectua calcule mentale se degradează. Simptomele se
explică prin degenerarea celulelor nervoase. Pierderea treptată a autonomiei pacientului
cu boala Alzheimer necesită, în timp asistarea.
Evoluţia bolii Alzheimer durează în medie 10 ani, dar poate dura între 2 şi 20 ani.
Există două forme: forma sporadică, care constituie 90 – 95% din cazuri, şi forma
familială, de origine genetică, ce poate afecta mai multe generaţii ale unei familii.
Boala Alzheimer debutează în general înaintea vârstei de 60 ani, dar în cazuri
foarte rare, chiar de la 30 ani. Dupa vârsta de 65 ani, incidenţa bolii variază între 1 si
5,8%. Ea creşte odată cu vârsta, ajungând la 10% dupa 85 ani.
Primele simptome sunt banale şi diferă de la o persoană la alta. În general,
importanţa lor se agravează în timp.

Principalele simptome în boala Alzheimer:

 afectarea memoriei recente (numele persoanelor, evenimentele recente, etc.);
 dificultăţi în reţinerea de noi informaţii;

122
  dificultăţi în efectuarea unor acţiuni obişnuite (încuierea uşii, luarea
medicamentelor, găsirea obiectelor, etc.);
 tulburări ale limbajului ;
 pierdere progresivă a simţului orientării în spaţiu sau timp;
 dificultăţi în recunoaşterea persoanelor;
 afectarea memoriei pe termen lung (pierderea amintirilor din copilărie sau din
tinereţe);
 modificări de comportament;
 modificări ale personalităţii.

Atribuţiile unei infirmiere în cazul pacientului cu boala Alzheimer:

 alimentarea pacienţilor care nu se pot alimenta singuri;
 efectuarea igienei individuale a bolnavilor nedeplasabili;
 ajutarea bolnavilor deplasabili la efectuarea toaletei zilnice;
 încurajarea pacientul să meargă la toaletă la ore regulate, cum ar fi la fiecare 2 ore
(în caz de incontinenţă urinară se pot folosi scutece pentru adulţi);
 încurajarea pacientul să facă plimbări în curte alături de ceilalţi bolnavi (pentru
prevenirea somnului din timpul zilei?);
 îngrijirea pacientului imobilizat la pat pentru prevenirea apariţiei escarelor de
decubit;
 ajută pacienţii să se deplaseze la diferite investigaţii şi consultaţii pe care le
efectuează.

Concluzii
Tratamentul psihiatric s-a modificat în mod esenţial în ultimele decenii. În trecut,
pacienţii psihici erau spitalizaţi pe timp îndelungat, de luni şi ani. În prezent, durata unei
spitalizări - când este necesară - nu depăşeşte câteva săptămâni, majoritatea bolnavilor
fiind trataţi ambulator . Uneori internarea într-un serviciu psihiatric de specialitate se
efectuează împotriva voinţei bolnavului, când sunt lipsiţi de discernământ, din motive de
siguranţă pentru starea lui de sănătate şi în cazurile când reprezintă un pericol pentru
societate. Internarea forţată este reglementată pe baza legislaţiei existente în fiecare ţară.
Multe boli psihice beneficiază în prezent de o terapie eficace.

123
124
 MODUL IV
IGIENA PERSOANEI ÎNGRIJITE, IGIENIZAREA SPAŢIULUI ŞI
TRANSPORTUL RUFĂRIEI ÎN UNITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE
4.1 Noţiuni de epidemiologie

A. Epidemiologia

Epidemiologia - este ştiinta medicală care se ocupă cu identificarea factorilor

de agresiune pentru sănătate, cu stabilirea mijloacelor şi metodelor de neutralizare a
acţiunii lor asupra grupelor populaţionale cu risc crescut.
Sfera de activitate a epidemiologiei cuprinde supraveghere şi control atât a
îmbolnăvirilor datorate bolilor transmisibile cât şi a celor netransmisibile.
Epidemiologia bolilor transmisibile studiază cauzele şi natura epidemiilor,
precum şi măsurile menite a le preveni şi combate.
Epidemiologia îşi are originea în ideea, exprimată pentru prima dată de
Hippocrate, în urmă cu peste 2000 de ani şi anume că factorii de mediu pot să influenţeze
apariţia bolii. Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea s-au făcut, într-o măsură
semnificativă, determinări cu privire la distribuţia bolii în grupuri specifice de populaţie.
În domeniul sănătăţii publice, epidemiologia este folosită în diferite moduri.
Primele, studiile epidemiologice, au fost axate pe cauzele (etiologia) bolilor transmisibile,
iar acest tip de cercetare rămâne esenţial, deoarece poate duce la identificarea unor
metode preventive. În acest sens, epidemiologia este o ştiinţă medicală fundamentală al
cărui ţel este de a îmbunătăţi sănătatea populaţiilor.
Cea mai ambiţioasă definiţie a stării de sănătate este cea propusă de OMS
(Organizaţia Mondială a Sănătăţii) în 1948, care spune că: "sănătatea este o stare de bine
completă la nivel fizic, mintal şi social şi nu doar simpla absenţă a bolii sau infirmităţii".
Această definiţie, deşi criticată din cauza dificultăţii de a defini şi măsura "starea de
bine", rămâne un ideal. În 1977 Adunarea Mondială a Sănătăţii a conchis că principala
ţintă a statelor membre ale OMS ar trebui să fie ca, până în anul 2000, toţi oamenii să
atingă un nivel de sănătate care să le permită să ducă o viaţă productivă din punct de
vedere social şi economic.
Epidemiologia este disciplină medicală care studiază cauzele, mecanismele de
răspândire şi dinamica îmbolnăvirilor legate de receptivitatea organimului la boli cu
răspândire mare în populaţie, ce creează probleme de sănătate publică.
Această definiţie cuprinde, în sens larg, de la dinamica îmbolnăvirilor cardio-
vasculare sau accidentelor rutiere, până la problema nevrozelor de stres, etc. Noi ne vom
referi aici numai la epidemiologia bolilor transmisibile, urmărind procesul epidemiologic
de la sursa de infecţie, prin căile de transmitere, până la masa receptivă, în condiţiile de
mediu ce ţin de factori geografici, climatici, economico-sociali ş.a. Epidemiologia
studiază şi dezvoltarea procesului infecţios cu diverse arii de raspândire: sporadic,
endemic, epidemic, pandemic şi dinamica dezvoltării epidemiilor de la apariţie până la
stingerea lor, folosind date demografice, statistice ş.a.
Cunoaşterea tuturor factorilor epidemiologici dă posibilitatea intervenţiei
medicale pentru întreruperea lanţului epidemic şi previne astfel apariţia sau răspândirea
bolilor. "Este mai uşor să previi, decât să tratezi"; iar uneori prevenirea (= profilaxia) este
unica metodă de stopare a anumitor boli infecţioase cu sfârşit întotdeauna fatal: rabie,

125
SIDA.Măsurile profilactice sunt la îndemăna tuturor, nu numai la îndemâna personalului
medical.
Pentru producerea unei boli infecţioase sunt necesare o serie de factori
epidemiologici consideraţi principali (microorganismul, macroorganismul, mediul
exterior) şi o serie de factori secundari (climatici, sociali).
Întregul proces de răspândire a bolilor infecţioase este reprezentat printr-un lanţ
de fenomene în care se pot distinge trei verigi principale :
• sursa de infecţie sau izvorul infecţios
• calea de transmitere
• masa receptivă

B. Factorii epidemiologici principali

Sunt factori indispensabili pentru declanşarea unei îmbolnăviri infecto-

contagioase, fie sporadic, fie în declanşarea şi menţinerea unei epidemii.Lipsa unuia din
aceşti factori duce automat la eradicarea bolii respective.
1. Sursa de infecţie – este reprezentată de un om sau animale.
Oamenii, respectiv animalele, pot avea în organismul lor agentul patogen fie că
sunt bolnavi, fie ca fiind aparent sănătoşi, şi să-l elimine în mediul extern, adică să
transmită boala (purtător).
Oamenii transmit boli altor oameni (receptivi), fiind sursă de infecţie pentru boli
specifice omului: febră tifoidă, rujeolă, hepatită virală, etc.
Sursele sunt reprezentate de:
 Omul bolnav - în toate perioadele bolii infecţioase, fie că este vorba
de o boală manifestă, tipică, atipică, frustă(greu de diagnosticat) sau
de o boală inaparentă (fără semne clinice), diagnosticată întâmplător
prin examene de laborator. În general odată cu convalescenţa se
opreşte şi excreţia germenilor patogeni, dar sunt cazuri când foştii
bolnavi rămân purtători de germeni perioade lungi de timp sau pentru
toată viaţa.
 Purtătorii sănătoşi de germeni - sunt surse de infecţie cel mai greu
de depistat. Germenii rămân cantonaţi în diverse organe (ex: căi
urinare, biliare, intestin etc.) de unde se elimină prin fecale şi urină, fie
continuu, fie intermitent; dar există şi purtători sanguini de germeni(ex:
HIV, hepatite B şi C). Fiind necunoscuţi, purtătorii sănătoşi au
potenţialul epidemiologic cel mai periculos în declanşarea epidemiilor.
 Animalele – reprezintă rezervor de germeni pentru boli comune
omului şi animalelor.Începând cu ţânţari, căpuşe, păduchi şi până la
păsări şi mamifere domestice şi sălbatice, există o multitudine de suse
de infecţie animală.

2. Căile de transmitere
Existenţa lor reprezintă condiţia obligatorie pentru transmiterea bolilor de la
sursa de infecţie la organismele receptive. Calea de transmitere reprezintă "traseul"
parcurs de agentul patogen prin mediul extern, din produsele patologice contaminate
(sursa), până la locul de pătrundere în organismul sănătos (receptiv) – adică până la
poarta de intrare.

126
 Prin poarta de intrare – se înţelege locul prin care microorganismul ajuns la
macroorganism pe una din căile mai sus arătate, pătrunde în interiorul acestuia şi începe
să se multiplice, dând naştere infecţiei.
Orice macroorganism poate prezenta 3 porţi de intrare principale şi anume:
mucoasa respiratorie, mucoasa digestivă, tegumentele.

Căile de transmitere sunt foarte variate. Propagarea infecţiilor de la sursa de

infecţie se poate face pe mai multe căi:
a. Calea aeriană : reprezintă modalitatea de răspândire a unui număr mare de boli
( 20% din bolile infecţioase). Transmiterea se face prin: vorbire, tuse, cântat,
strănut astfel sunt expulzate în aer picături de salivă şi mucus contaminat.
b. Calea digestivă : de la sursa de infecţie, germenii se răspândesc în mediul
înconjurător prin materiile fecale, urină sau alte produse patologice putând
contamina alimentele, apa.
c. Calea sexuală : reprezintă calea de transmitere a unor boli transmisibile prin
contact sexual ( HIV, Hepatita B, Hepatita C, Sifilis, etc.)
d. Calea transcutanată : destul de frecventă în practica bolilor infecţioase:
leziunile tegumentelor, arsurile, reprezintă porţi de intrare a unor germeni
patogeni.
e. Alte căi de transmitere : parenterală (prin instrumente medicale nesterile), prin
alăptare.

Modul de transmitere a agenţilor patogeni este: direct şi indirect.

- transmiterea directă: agenţii patogeni cu rezistentă scăzută în mediul extern se
transmit de la sursa de infecţie la organismul receptiv prin contact direct. Transmiterea
directă a unei infecţii presupune: inhalarea, contactul fizic, sărutul, contactul sexual,
transferul transplacentar, cât şi utilizarea batistei contaminate sau a prosopului, a unor
instrumente medico-chirurgicale infectate recent.
- transmiterea indirectă se face prin intermediul aerului, apei, solului, alimente,
produse biologice, diferite materiale şi obiecte, prin intermediul vectorilor.

3.Masa receptivă
Receptivitatea reprezintă acea stare a organismului care nu-i conferă acestuia
posibilităţi de a învinge o agresiune microbiană, parazitară sau fungică, declanşându-se
astfel boala.
Rezistenţa faţă de infecţii are 2 componente :
- rezistenţa generală nespecifică, dependenta de integritatea barierelor cutanate şi
mucoase,
- rezistenţa specifică (imunitate umorală şi celulară) care este de 2 feluri :
a). imunitatea naturală (realizată fără intervenţia omului): dobândită şi
moştenită.
b). imunitatea artificială – obţinută după administrarea de vaccinuri, alte
produse imunologice.

Toţi aceşti factori epidemiologici principali depind de unii factori favorizanţi,

reprezentaţi de vârstă, sex, rasă, zone geografice, etc.

127
 C. Factorii epidemiologici secundari

Sunt factori ce apar în dezvoltarea epidemiilor, variabili în diverse teritorii,

anotimpuri, nivel economico-social şi de educaţie. Ei nu intervin în mod obligatoriu în
procesul epidemic, dar îl pot influenţa în diferite grade, privind extinderea şi gravitatea
epidemiilor.
 Factori naturali de mediu – sunt reprezentaţi de factorii geografici şi climatici
(secetă, inundaţii, boli ale sezonului rece, etc); de asemenea vectorii de tipul insectelor
sunt diferiţi în diverse zone geografice şi climatice, transmiţând boli dominante pentru
zona respectivă (ex: malaria).
 Factorii economico-sociali – aici intervine nivelul de trai şi de educaţie a unei
colectivităţi umane.Aceştia cuprind condiţiile de locuit, de alimentaţie, probleme de
urbanism, de igienă individuală, de alimentaţie, dar şi comunală (starea instalaţiilor de
alimentare cu apă şi canalizare, dar şi starea locuinţei). De asemnea, profesia predispune
la boli infecţioase – personalul medical - aglomerările de populaţie, calamităţile sociale şi
naturale, sistemul de organizare sanitară şi de educaţie sanitară a populaţiei.

D. Manifestările procesului epidemiologic

Bolile infecto-contagioase se manifestă în populaţia receptivă sub următoarele

forme:
 Cazuri sporadice: fără legătură aparentă între ele; apar, dispar la o populaţie cu
grad ridicat de imunitate pentru bolile respective şi cuprind indivizi ce nu au dezvoltat o
imunitate specială din diverse cauze şi sunt în număr redus faţă de marea masă a
populaţiei.
 Endemia: număr redus de cazuri, care apar în tot timpul anului şi menţin
potenţialul extinderii lor ca număr, putând duce la vârfuri epidemice.
 Epidemia: cazuri numeroase de îmbolnăvire, fie din aceeaşi sursă de infecţie, fie
cu evoluţie îndelungată, cu legătură între cazuri pe orizontală – se îmbolnăvesc contacţii
surselor primare, apoi contacţii contacţiilor ce fac boala, ş.a.m.d.
 Pandemia: reprezintă extinderea epidemiei la nivelul unui continent sau pe tot
globul pământesc(ex: gripa).

4.2 Infecţiile nosocomiale

Infecţia nosocomială (IN) este infecţia contractată în unităţi sanitare cu paturi (de
stat şi private), care se referă la orice boală infecţioasă ce poate fi recunoscută clinic
şi/sau microbiologic şi pentru care există dovada epidemiologică a contractării în timpul
spitalizării/actului medical sau manevrelor medicale, care afectează fie bolnavul - datorită
îngrijirilor medicale primite, fie personalul sanitar - datorită activităţii sale şi este legată
prin incubaţie de perioada asistării medicale în unitatea respectivă, indiferent dacă
simptomele bolii apar sau nu apar pe perioada spitalizării.

Sursa de infecţie:
-pacientul
-însoţitorii
-vizitatorii,

128
-personal de îngrijire.
Persoanele ,,sursă” pot fi persoane bolnave sau “ purtători sănătoşi”.

Căile de transmitere: aerul, tegumentele, alimentele, material moale, obiecte,

aparatură şi instrumentar medical şi vectori.
Aerul reprezintă una din cele mai importante căi de transmitere a germenilor
pentru infecţiile intraspitaliceşti pentru că el se contaminează foarte uşor de la sursele de
infecţie, care elimină germenii prin diverse produse patologice (secreţii din căile
respiratorii, puroi, urină şi materii fecale, sânge etc.) , pentru că aerul este un element
vital pe care omul îl foloseşte permanent.
Tegumentele şi în special mâna contaminată reprezintă o cale frecvent întâlnită
în transmiterea infecţiilor din spital pentru că se poate oricând contamina: direct de la
sursă sau indirect prin manipularea unor obiecte sau produse patologice, şi pentru ca prin
intermediul ei se ia frecvent contact cu alte persoane, cu elemente din mediul exterior şi
cu propriul organism.
Prin intermediul acestei căi, germenii pot ajunge de la sursă la organismele receptive, mai
ales în timpul îngrijirii medicale. De asemenea se pot produce autoinfecţii de la obiectele
contaminate din jur.
Alimentele . Contaminarea alimentelor cu germeni poate fi: primară ( de la
alimente deja contaminate: lapte, ouă, carne, etc), secundară (la nivelul blocului
alimentar, în timpul transportului, în timpul distribuirii alimentelor pe secţie) datorită
manipulării, preparării, depozitării şi distribuirii alimentelor în condiţii neigienice .
Contaminarea alimentelor o mai poate realiza şi bolnavul însuşi prin nerespectarea
regulilor igienice de alimentare în cursul spitalizării.
Lenjeria de pat ( saltele, perne , pături) şi lenjeria de corp, contribuie la
răspândirea microrganismelor la persoanele receptive ( bolnavi şi personal) sau în
mediul înconjurator când nu este colectată , schimbată, spalată şi dezinfectată în mod
corespunzator, când se agită şi manipulează frecvent, nejustificat şi brutal în spaţii
închise , unde prezenţa germenilor este periculoasă (saloane, culoare, spălatorie). Lenjeria
corect prelucrată poate să se contamineze înainte de folosire prin: manipulare, transport
neigienic în recipiente necorespunzătoare, nedezinfectate, prin depozitare în spaţii
necorespunzatoare, prin deficienţe în circuitul rufelor murdare şi curate ( datorită
manipulării şi transportului în aceleaşi recipiente). Prin aceste manopere greşite, lenjeria
devine o cale de transmitere a infecţiilor intraspitaliceşti. Alte căi periculoase de
diseminare, sunt reprezentate de saltele, perne, pături etc.care nu se dezinfectează
corepunzător.
Instrumentarul şi aparatura medico-chirurgicală necesară în cursul spitalizării
pentru diagnostic şi terapie, după utilizare sunt puternic contaminate cu germeni variaţi
şi numeroşi necesitând o decontaminare riguloasă prin operaţiuni de dezinfecţie şi
sterilizare.
Instrumentarul şi materialele sanitare de unică folosinţă după utilizare se colectează în
recipienţi speciali. Printr-o colectare şi depozitare defectuasă a instrumentarului şi a
materialelor contaminate utilizate în cursul actului medical, se realizează o diseminare şi
o contaminare masivă a mediului ( aer, pavimente, pereţi, suprafeţe, instrumente,
ustensile şi materiale).

129
 Riscul contaminării este considerabil sporit în cazul persoanelor care prezintă o
rezistenţă scazută a oraganismului: nou-nascuţii, bătrânii, persoanele cu deficienţe
congenitale.

Factorii favorizanţi în apariţia infecţiilor interioare de spital

a. Construcţii necorespunzatoare:
- lipsa de separare funcţională a diverselor secţii şi servicii;
- circuitul necorespunzător al bolnavului de la primire pâna la salon şi chiar în
spital la diverse laboratoare, după internare;
- circuitul personalului sanitar, auxiliar, al însoţitorilor şi al vizitatorilor;
- absenţa unor spaţii ( izolatoare) pentru izolarea bolnavilor depistaţi în timpul
spitalizării cu anumite afecţiuni contagioase;
- saloane mari cu multe paturi;
b. Circuitul deficitar al lenjeriei curate şi murdare
c. Funcţionalitatea necorespunzatoare a blocului alimentar ( încrucişări de circuite);
Circuitul necorespunzător a alimentelor de la blocurile alimentare spre secţii.
d. Funcţionarea necorespunzătoare a instalaţiilor tehnico-sanitare, de încalzire şi
ventilaţie;
e. Modul de spitalizare: supraaglomerarea cu paturi a saloanelor şi instalarea lor
provizorie pe culoare sau în alte spaţii necorespunzătoare, saloanele supradimensionate;
f. Spitalizarea îndelungată;
g. Lipsa sau neglijarea măsurilor de igienă intrainstituţională (de cureţenie, dezinfecţie,
sterilizare, de îngrijire igienică a bolnavilor şi de igienă personală a salariaţilor şi
persoanelor din unitate);
h. Insuficienţa numerică a personalului medico-sanitar şi de îngrijire raportat la numărul
de bolnavi mai ales în cursul nopţii, sau deficienţe în pregătirea, instruirea şi în
activitatea profesională a cadrelor medicale şi de îngrijire, prin ignorarea, neglijarea,
nerecunoaşterea regulilor de prevenire a infecţiilor intraspitaliceşti;
i. Lipsa de supraveghere epidemiologică, de cunoaştere permanentă şi la timp a surselor
de infecţie, a circulaţiei germenilor periculoşi recunoscuţi ca agenţii a infecţiilor
supraadaugate, a cazurilor sporadice şi mai ales a infecţiilor subclinice intraspitaliceşti
care evoluează la nivelul unitaţii;
j. Nivelul educativ sanitar şi comportamental igienic scăzut al unor bolnavi internaţi, al
personalului, elevilor practicanţi şi studenţilor stagiari, al însoţitorilor şi al vizitatorilor
unităţii respective;

4.3 Prevenirea şi combaterea infecţiilor nosocomiale

Profilaxia infecţiilor intraspitaliceşti include complexul de măsuri care să

acţioneze asupra factorilor determinanţi şi favorizanţi ai procesului epidemiologic, în
scopul de a reduce la minimum riscul de apariţie şi raspândire a acestora.
În aceste condiţii principalele măsuri de profilaxie se adresează căilor de
transmitere, prin neutralizarea factorilor care pot favoriza diseminarea germenilor
patogeni.
Schematic, principalele măsuri de profilaxie sunt:
-asigurarea unor circuite funcţionale corespunzatoare în cadrul complexului funcţional
al spitalului;

130
 -complexul de măsuri: curăţenia,dezinfecţia şi sterilizarea au ca scop distrugerea
germenilor din mediul extern şi deci neutralizarea căilor de transmitere,
-respectarea precauţiunilor universale,
-gestionarea corectă a lenjeriei curate şi murdare,
-gestionarea corectă a deşeurilor provenite din activitatea medicală,
-crearea unor deprinderi corespunzătoare de igienă individuală şi colectivă.

4.4 Aplicarea regulamentului privind circuitele funcţionale

Circuitele funcţionale trebuie să faciliteze o activitate corespunzătoare şi să
împiedice contaminarea mediului extern reducând la minimum posibilitatea de producere
a infecţiilor.

Principalele circuite funcţionale într-un spital sunt urmatoarele:

-circuitul bolnavului;
-circuitul personalului medico-sanitar, a studenţilor şi elevilor în practică;
-circuitul şi regimul vizitatorilor;
-circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate în practica medicală;
-circuitul blocului operator;
-circuitul alimentelor;
-circuitul lenjeriei;
-circuitul deşeurilor menajere
-circuitul deşeurilor rezultate din activităţile medicale
-circuitul probelor de laborator
-circuitul spălătoriei
-circuitul staţiei centrale de sterilizare

A. Circuitul bolnavului
Circuitul bolnavului include spaţiile destinate serviciului de internare, de
spitalizare şi externare. Serviciul de internare cuprinde camerele de gardă şi spaţiul
necesar prelucrării sanitare. Camerele de gardă se găsesc la parterul spitalului. Serviciul
de prelucrare sanitară cuprinde: spaţiul de dezechipare, baie, garderobă pentru
depozitarea echipamentului bolnavului. Echipamentul bolnavului se introduce în huse de
protecţie. Serviciul de prelucrare sanitară este dotat cu materiale dezinfectante, după
fiecare bolnav se face obligatoriu dezinfecţia cabinelor de baie. Spaţiul de spitalizare
propriu-zis cuprinde saloanele cu paturi, accesul bolnavului de la serviciul de internării,
făcându-se cu evitarea încrucişării cu alte circuite contaminate (reziduri, lenjerie
murdară) pentru care există program şi lift separate.
Organizarea saloanelor respectă normele sanitare ( spaţiu/ pat, luminozitate,
instalaţii sanitare). Sunt asigurate spaţii pentru activităţiile aferente îngrijirii bolnavului -
sala de tratamente şi pansamente, oficiu alimentar, depozite de lenjerie curată, depozite
pentru materialele de întreţinere, substanţe dezinfectante, materiale sanitare. Pe fiecare
secţie se află un singur depozit de materiale sanitare, dezinfectante, lenjerie curată.

B. Circuitul personalului
Circuitul personalului este important în prevenirea infecţiilor nosocomiale, motiv
pentru care este necesară asigurarea de personal sanitar (mediu, auxiliar, de îngrijire), pe
compartimente septice şi aseptice.

131
 Este interzis accesul în sălile de operaţii şi sălile de naştere, a personalului care
nu face parte din echipa de intervenţie. În mod similar este interzis accesul altui personal
în blocul alimentar, biberonerie, staţia de sterilizare.
Circuitul personalului implică şi elementele fundamentale de igienă individuală şi
colectivă care constau în:
 starea de sănătate
 portul corect al echipamentului de protecţie
 igiena personală( în principal igiena corectă a mâinilor)
 supravegherea stării de sănătate a personalului este obligatorie şi permanentă
constând în: efectuarea examenelor medicale la angajare şi periodice
 obligativitatea declarării imediat medicului şef de secţie a oricărei boli
infecţioase pe care o are personalul - triajul epidemiologic zilnic, la intrarea în
serviciu - izolarea în spitalul de boli infecţioase sau la domiciliu (după caz) a
oricărui suspect sau bolnav de boală transmisibilă .
Portul echipamentului de protecţie pe tot timpul prezenţei în unitate a
personalului este obligatorie. De asemenea personalul sanitar trebuie să aibă unghiile
tăiate scurt şi să nu poarte inele sau verighete în timpul serviciului.
Pe lângă dezinfecţia mâinilor este obligatorie purtarea mănuşilor sterile pentru
fiecare bolnav la tuseul vaginal, rectal, aplicarea de catetere vezicale, tubaj gastric,
alimentare prin gavaj, intubaţie. Pentru intervenţiile chirurgicale este obligatorie spălarea
mâinilor cu apa sterilă, dezinfecţia mâinilor şi portul mănuşilor sterile pentru fiecare
bolnav în parte. La fel se procedează şi la aplicarea de catetere venoase şi arteriale,
asistenţa la naştere.

C. Circuitul vizitatorilor şi însoţitorilor

Circuitul vizitatorilor şi însotiţorilor este foarte important deoarece aceştia
reprezintă într-un spital un potenţial epidemiologic crescut prin frecvenţa purtătorilor de
germeni necunoscuţi şi prin echipamentul lor care este contaminat.
Vizitarea bolnavilor se va face numai în orele stabilite de conducerea spitalului.
În situaţii epidemiologice deosebite, interdicţia este generală pentru perioade bine
determinate, la recomandarea Direcţiei de Sănătate Publică. În timpul vizitei , vizitatorii
vor purta un halat de protecţie, primit de la garderoba amenajată în acest scop. Sunt
interzise vizitele în secţiile de nou-născuţi, terapie intensivă, obstetrică.
Este bine să se realizeze controlul alimentelor aduse bolnavilor şi returnarea celor
contraindicate.
Circuitul însoţitorilor este asemănător cu cel al bolnavilor. Circulaţia însoţitorilor
în spital trebuie limitată numai la necesitate.

D. Circuitul instrumentarului
Circuitul instrumentarului şi a diferitelor materiale utilizate, trebuie să realizeze o
separare între materialele sterile şi cele utilizate. În unitatea există o staţie de sterilizare,
punct de sterilizare la biberonerie, două autoclave.
Pregatirea materialelor pentru sterilizare se face la nivelul secţiilor, de către
asistenta medicală. Dispozitivele medicale care nu suportă sterilizare la temperatură
ridicată (endoscoape etc.) se sterilizează chimic cu produse autorizate. Orice utilizator
este obligat să ţină evidenţa tuturor procedurilor de sterilizare chimică în Registrul de
sterilizare chimică.

132
 Produsul utilizat pentru sterilizarea chimică are un protocol care trebuie cunoscut
de tot personalul medical ce lucrează cu aceste substanţe.

E. Circuitul blocului operator

Circuitul blocului operator constituie o unitate complet separată de restul
spaţiului de spitalizare, pentru a se evita contaminarea în interior. În blocul operator
există spaţiu destinat pentru operaţiile aseptice şi spaţiu pentru cele septice. Sălile de
operaţii sunt dotate cu sală de spălare chirurgicală şi de îmbracare a echipamentului steril,
un spaţiu de colectare şi spălare a instrumentarului utilizat. Sălile de operaţie se curăţă şi
se dezinfectează după fiecare operaţie, în fiecare dimineaţă se realizează dezinfecţia
aeromicroflorei şi ori de câte ori este nevoie. Dezinfecţia ciclică se face săptămânal.
Etapele accesului în blocul operator
 dezinfecţia igienică a mâinilor
 purtarea de echipament de filtru, inclusiv încălţăminte
 purtarea de echipament – obligatoriu ( bluză şi pantoloni), nu halat;
 la ieşirea din blocul operator, personalul se schimbă de echipamentul
de filtru
 accesul în blocul operator este strict limitat!

Etapele accesului în sala de operaţie

 accesul în sala de operaţie este permis numai echipei operatorii
 ferestrele şi uşile în sălile de operaţie trebuie închise
 deplasările în sălile de operaţii sunt limitate
 spălarea chirurgicală a mâinilor
 purtarea de echipament steril de către personalul medical ce efectuează
intervenţia chirurgicală
 folosirea de mănuşi sterile şi mască chirurgicală

F. Circuitul alimentelor
Circuitul alimentelor include blocul alimentar, modul de distribuţie şi transport al
mâncării preparate, oficiile alimentare de pe secţii, servirea mesei la bolnavi. Blocul
alimentar cuprinde: spaţiul de preparare al alimentelor, camerele frigorifice, depozitele de
alimente, camera de zarzavat.Alimentele sunt pregatite pentru o singură masă şi
distribuite imediat după prepararea lor, interzicându-se păstrarea lor de la o masă la alta.
Se păstrează timp de 36 de ore la frigider, probe din fiecare aliment distribuit. În blocul
alimentar există frigider separat pentru probe, lactate, carne, ouă. Fiecare frigider este
dotat cu termometru şi grafic de temperatură.
Transportul mâncării preparate de la blocul alimentar la oficiile din secţii se face
în recipiente emailate şi acoperite cu capac.

Exemplu de program pentru transportul alimentelor

Dimineaţa: 7:15 –7:45
Prânz: 12:30 – 13:30
Seara: 17:00 – 18:00

133
 G. Circuitul lenjeriei
La colectarea lenjeriei murdare, infirmiera trebuie să îşi pună mănuşi.
Colectarea lenjeriei de pat şi de corp, utilizate, va fi făcută în saci curaţi, care se
închid la gură, imediat după colectare.
Se interzice scuturatul sau oricare altă manipulare a lenjeriei (sortare, numărare a
rufăriei murdare) în saloane sau spaţii de circulaţie. Aceste operaţiuni se fac numai în
camera de numărare – sortare a spălătoriei.
Rufaria de pat şi de corp provenită de la secţiile de boli contagioase, dermato-
venerice, TBC, de la bolnavii septici precum şi cea murdărită cu sânge sau produse
patologice, va fi colectată şi spălată separat.
Asigurarea de lenjerie de pat şi de corp sterile, la fiecare schimbare pentru nou-
născuţi şi bolnavii cu mare receptivitate (cei cu transplant de organe). Această lenjerie se
depozitează separat de lenjeria curată.
Lenjeria curată se depozitează separat, în spaţii aerate, ferite de praf şi umezeală
şi de posibilităţi de contaminare prin insecte şi rozătoare.
Manipularea lenjeriei în depozit se face numai de către personalul special destinat
pentru această activitate.
Transportul lenjeriei curate de la depozit în secţii, se face în saci curaţi pe un
traseu bine stabilit.
Circuitul materialului moale :
 după utilizarea materialului moale (câmpuri, halate, mănuşi), acesta se colectează
în saci speciali şi este transporat la spălătorie;
 materialul curat se aduce de la spălătorie în saci curaţi şi va fi împachetat în
spaţiul special destinat, în vederea sterilizării;
 sacii cu material moale curat, nu vor fi depozitaţi direct pe pavimente.

Circuitul lenjeriei include spălătoria, transportul lenjeriei curate şi depozitarea

acesteia în secţie, colectarea lenjeriei murdare şi transportul ei la spălătorie.

Exemplu de program pentru colectarea lenjeriei murdare şi distribuţia

lenjeriei curate
Lenjeria murdară – zilnic între orele: 06:00- 07:15 şi 07:45- 09:00
Lenjeria curată – zilnic între orele: 11:00- 13:30
Lenjeria se transportă cu saci; sacii se transportă cu căruciorul, cu liftul, numai
între orele alocate. Se va folosi numai liftul destinat transportului de lenjerie. Căruciorul
se curăţă şi se dezinfectează cu soluţii dezinfectante.
Colectarea lenjeriei murdare se face la patul bolnavului, direct în sac, evitând
manevre inutile (sortare, scuturare). Lenjeria provenită de la pacienţii cu diverse afecţiuni
infecto-contagioase se colectează separat, se inscripţionează şi se anunţă spălătoria.
Se interzice numărarea şi sortarea lenjeriei murdare în saloane, pe culoar sau alte
puncte ale secţiei. Obligatoriu se folosesc mănuşi şi mască pentru colectarea lenjeriei.
Depozitarea lenjeriei curate se face în spaţii special amenajate, care vor fi periodic
curăţate şi dezinfectate.
Periodic se face controlul microbiologic al lenjeriei de catre SPCIN.

134
 H. Circuitul deşeurilor
Se colectează la locul de producere pe categorii (deşeuri periculoase, deşeuri
nepericuloase).
Dintre deşeurile periculoase fac parte:
o deşeuri anatomice (părţi anatomice, material biopsic);
o deşeuri infecţioase (care conţin sau au venit în contact cu sângele sau alte
fluide ale organismului, exemplu: seringi, perfuzoare, recipienţi care au
conţinut sânge sau alte fluide organice, câmpuri operatorii, mănuşi şi alte
materiale de unică folosinţă, comprese, pansamente şi alte materiale
contaminate, membrane de dializă, pungi de urină, material de laborator
folosit etc);
o deşeuri înţepătoare-tăietoare: ace, ace cu fir, catetere, seringi cu ac,
branule, lame de bisturiu, pipete, sticlărie de laborator, sticlărie spartă sau
care a venit în contact cu sângele – aceste deşeuri se consideră
infecţioase;
o deşeuri chimice şi farmaceutice: reactivi de laborator, medicamente
expirate, etc .

Deşeuri nepericuloase – asimilabile celor menajere: ambalajele materialelor

sterile, flacoanele de perfuzie, gipsul, hârtia, resturile alimentare, saci, ambalaje de
plastic, recipienţi de sticlă – dacă nu au venit în contact cu sângele şi alte fluide
biologice;

Transportul deşeurilor
În interiorul unităţii, se realizează cu căruţul sau în saci – atunci cand cantităţile de
deşeuri colectate nu sunt mari. Sacii mari colectori şi de transport pentru deşeurile
periculoase sunt rezistenţi, de culoare galbenă şi sunt inscripţionaţi cu pictograma pericol
biologic.
Transportul deşeurilor se face pe un circuit separat de cel al bolnavilor şi al
vizitatorilor.
Orele de colectare şi de transport ale deşeurilor sunt stabilite de către secţii.
Circuitul deşeurilor include din punct de vedere sanitar, măsurile ce se iau pentru
evitarea contaminării mediului extern prin asigurarea unei colectării şi evacuări
corespunzătoare a acestora.

Generalităţi:
- se numesc “ reziduri rezultate din activitatea medicală” toate deşeurile (
periculoase sau nepericuloase) care se produc în unităţile sanitare.
- reziduri nepericuloase - toate deşeurile menajere, ca şi acele deşeuri asimilate cu
cele menajere (ambalaje din hârtie, plastic, etc.) care nu sunt contaminate cu sânge sau
alte lichide organice.
- reziduri periculoase – deşeurile solide şi lichide, care au venit în contact cu
sânge sau alte lichide biologice (tampoane, comprese, tubulatură, seringi, etc.)
-obiecte tăietoare - înţepătoare( ace, lame de bisturiu,etc.)
- resturi anatomo–patologice

135
 Colectarea deşeurilor
Deşeurile nepericuloase se colectează la locul de producere, în pungi negre.
Pungile vor fi, ca lungime, dublul înălţimii recipientului, astfel încât să îmbrace complet
şi în exterior recipientul, în momentul folosirii. După umplere se ridica partea exterioară,
se răsuceşte şi se face nod. Pungile pline cu deşeuri se adună de la locul de producere
(saloane, săli de pansamente, săli de tratamente, cameră de gardă, birouri,etc.) în saci
negrii.
Deşeurile periculoase se colectează astfel:
- cele infecţioase, lichide şi solide, în cutii galbene cu sac în interior;
-cele tăietoare - înţepătoare în cutii galbene din plastic. După umplere
recipientele se închid ermetic;
- cele anatomo- patologice se colectează în cutii galbene cu saci în interior
prevăzute cu dungă roşie;
Transportul deseurilor
Toate deşeurile colectate în saci negri se transportă în pubele la rampa de gunoi a
spitalului şi se depozitează până la evacuare finală în containere.
Toate deşeurile colectate în cutii galbene se transportă la depozitul de infecţioase
al spitalului şi se depozitează până la evacuarea finală.
Transportul deşeurilor periculoase până la locul de eliminare finală se face cu
respectarea strictă a normelor de igienă şi securitate în scopul protejării personalului şi
populaţiei generale .
Transportul deşeurilor periculoase în incinta unităţii sanitare se face pe un circuit
separat de cel al pacienţilor şi vizitatorilor.
Deşeurile sunt transportate cu ajutorul pubelelor; acestea se spală şi se
dezinfectează după fiecare utilizare, în locul unde sunt descărcate.

Este interzis accesul persoanelor neautorizate în încăperile destinate

depozitării temporare a deşeurilor infecţioase. Locul de depozitare temporară a
deşeurilor infecţioase este prevăzut cu dispozitiv de închidere care să permită numai
accesul persoanelor autorizate.
Pentru deşeurile periculoase durata depozitării temporare nu trebuie să
depăşească 72 de ore, din care 48 de ore în incinta unităţii.
Exemplu de pogram pentru transportul deşeurilor
- zilnic: 06:45-07:15 – deşeuri menajere
- zilnic: 11:30-12:30 – deşeuri infecţioase
- zilnic: 16:00-17:00 – deşeuri menajere
Pictograma "Pericol biologic"; aceasta poate să apară cu sau fără textu efectiv.

136
 4.5 Noţiuni generale privind curăţenia într-o unitate sanitară.

A. Curăţenia
Curăţenia este cea mai răspândită metodă de decontaminare utilizată în unităţi
sanitare prin care se îndepărtează microorganismele de pe suprafeţe, obiecte sau
tegumente odată cu îndepartarea prafului şi substanţelor organice.
Curăţenia reprezintă rezultatul aplicării corecte a unui program de curăţare.
Curăţenia se realizează cu detergenţi, produse de întretinere şi produse de curăţat.
În utilizarea produselor folosite în activitatea de curăţenie se respectă următoarele
reguli fundamentale:
a) respectarea tuturor recomandărilor producătorului;
b) respectarea normelor generale de protecţie a muncii, conform prevederilor în
vigoare;
c) este interzis amestecul produselor;
d) este interzisă păstrarea produselor de curăţare în ambalaje alimentare;
e) produsele se distribuie la locul de utilizare, respectiv la nivelul secţiilor sau
compartimentelor, în ambalajul original sau în recipiente special destinate, etichetate cu
identificarea produsului.
În fiecare secţie sau compartiment trebuie să existe încăperi special destinate
depozitării produselor şi ustensilelor utilizate pentru efectuarea curăţării, aflate în rulaj, şi
pentru pregătirea activităţii propriu-zise;
-încăperile de depozitare de pe secţii, respectiv compartimente, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- pavimentul şi pereţii trebuie să fie impermeabili şi uşor de curăţat;
- trebuie să existe aerisire naturală;
- trebuie să existe iluminat corespunzător;
- locul de organizare a activităţii, sursa de apă şi suprafaţa zonei de depozitare trebuie
să permită aranjarea în ordine a materialelor de întreţinere;
- trebuie să existe chiuvetă cu apă potabilă rece şi caldă, dotată pentru igiena
personalului care efectuează curăţarea, conform prevederilor legislaţiei în vigoare;
- trebuie să existe chiuvetă sau bazin cu apă potabilă, pentru dezinfecţia şi spălarea
ustensilelor folosite la efectuarea curăţării; dezinfecţia, spălarea şi uscarea materialului
moale folosit la curăţare se pot face utilizându-se maşini de spălat cu uscător sau maşini
de spălat şi uscătoare;
- trebuie să existe suport uscător pentru mănuşile de menaj, mopurile, periile şi alte
ustensile;
- trebuie să existe pubelă şi saci colectori de unică folosinţă pentru deşeuri.
Întreţinerea ustensilelor folosite pentru efectuarea curăţeniei se face zilnic, după
fiecare operaţiune de curăţare şi la sfârşitul zilei de lucru; ustensilele utilizate se spală, se
curăţă, se dezinfectează şi se usucă. Curăţarea şi dezinfecţia ustensilelor complexe se
efectuează în funcţie de recomandările producătorului.
Personalul care execută operaţiunile de curăţare şi dezinfecţie a materialului de
curăţare trebuie să poarte mănuşi de menaj sau mănuşi de latex nesterile.

137
 B. Dezinfecţia.
Dezinfecţia reprezintă procesul prin care sunt distruse cele mai multe sau toate
microorganismele patogene (distrugere în proporţie de 99,99 %) de pe obiectele din
mediul inert, cu excepţia sporilor bacterieni. Dezinfecţia este o procedură preventivă, nu
„curativă”.Dezinfectăm fără să ştim cu precizie care sunt microorganismele care sunt
prezente (contaminează) pe dispozitive şi/sau suprafeţe; ceea ce putem estima este numai
riscul specific de contaminare mai mic sau mai mare.
Este procedeul prin care se îndepărtează şi se distrug agenţii patogeni.
Substanţele dezinfectante, în general, au un grad mare de toxicitate, neputând fi
aplicate pe ţesuturile vii; în schimb, substanţele antiseptice având o toxicitate mai redusă,
pot fi aplicate local pe ţesuturile vii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un dezinfectant sunt :
 să inactiveze germenii într-un timp scurt;
 să fie puţin toxic pentru om sau animale;
 să acţioneze asupra unui număr cât mai mare de germeni patogeni;
 să fie ieftin şi uşor de manipulat.

B.1. Dezinfecţia prin mijloace fizice

- Dezinfecţia prin căldură uscată sau flambarea este utilizată exclusiv în laboratorul de
microbiologie.
-Dezinfecţia prin căldură umedă se utilizează numai în cazul spălării automatizate a
lenjeriei şi a veselei, cu condiţia atingerii unei temperaturi de peste 90 grade C.
-Dezinfecţia cu raze ultraviolete este indicată în dezinfecţia suprafeţelor netede şi a
aerului în boxe de laborator, săli de operaţii, alte spaţii închise, pentru completarea
măsurilor de curăţare şi dezinfecţie chimică.

B.2. Dezinfecţia prin mijloace chimice

Dezinfecţia prin mijloace chimice se realizează prin utilizarea produselor biocide.
Dezinfecţia prin mijloace chimice reprezintă metoda principală de prevenire a infecţiilor
în unităţile sanitare. Dezinfectantul chimic, în funcţie de compoziţie şi concentraţie, poate
să inhibe creşterea microorganismelor (bacteriostatic, fungistatic, virustatic) sau să aibă o
acţiune letală asupra microorganismelor (bactericid, fungicid, virucid, sporicid).

Criteriile de utilizare şi păstrare corectă a produselor dezinfectante:

a) un produs dezinfectant se utilizează numai în scopul indicat prin
autorizaţie/înregistrare;
b) se respectă întocmai indicaţiile de utilizare de pe eticheta produsului;
c) se respectă întocmai concentraţia şi timpul de contact indicate în
autorizaţie/înregistrare;
d) se ţine cont de incompatibilităţile produsului;
e) niciodată nu se amestecă produse diferite;

138
 f) în general, produsele dezinfectante nu se utilizează ca atare, necesită diluţii; este de
preferat ca soluţia respectivă să se facă în cantitatea strict necesară şi să se utilizeze
imediat, dar nu mai mult de 48 de ore de la preparare; dacă nu este deja făcută, soluţia de
lucru ar trebui să fie proaspăt preparată;
g) soluţiile se prepară utilizându-se un sistem de dozare gradat;
h) se notează pe flacon data preparării soluţiilor respective;
i) se respectă durata de utilizare a soluţiilor; în funcţie de produs, aceasta poate varia de
la câteva ore la câteva săptămâni;
j) în cazul în care eticheta produsului s-a pierdut, produsul respectiv nu se mai
foloseşte;
k) întotdeauna manipularea se face purtându-se echipament de protecţie;
l) se păstrează numai în flacoanele originale, pentru a se evita contaminarea lor şi
pentru a nu se pierde informaţiile de pe eticheta produsului;
m) flacoanele trebuie păstrate la adăpost de lumină şi departe de surse de căldură.
La prepararea şi utilizarea soluţiilor dezinfectante sunt necesare:
a) cunoaşterea exactă a concentraţiei de lucru în funcţie de suportul supus dezinfecţiei;
b) folosirea de recipiente curate;
c) utilizarea soluţiilor de lucru în cadrul perioadei de stabilitate şi eficacitate, conform
unei corecte practici medicale, pentru a se evita contaminarea şi degradarea sau
inactivarea lor;
d) controlul chimic şi bacteriologic, prin sondaj al produselor şi soluţiilor dezinfectante
în curs de utilizare.
Utilizarea dezinfectantelor se face respectându-se normele de protecţie a muncii, care
să prevină accidentele şi intoxicaţiile.
Personalul care utilizează în mod curent dezinfectantele trebuie instruit cu privire la
noile proceduri sau la noile produse dezinfectante.
În fiecare încăpere în care se efectuează operaţiuni de curăţare şi dezinfecţie trebuie să
existe în mod obligatoriu un grafic zilnic orar, în care personalul responsabil va înregistra
tipul operaţiunii, ora de efectuare şi semnătura; aceste persoane trebuie să cunoască în
orice moment denumirea dezinfectantului utilizat, data preparării soluţiei de lucru şi
timpul de acţiune, precum şi concentraţia de lucru.

Metodele de aplicare a dezinfectantelor chimice în funcţie de suportul care urmează să fie

tratat sunt:
Suportul de tratat Metoda de aplicare Observaţii
1 2 3
Suprafeţe
Folosirea dezinfectantelor pentru suprafeţe, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi a timpului
de contact, conform recomandărilor
Pavimente (mozaic, ciment, Ştergere Curăţare riguroasă, apoi dezinfecţie (ce

139
linoleum, lemn etc.) poate fi de nivel scăzut, mediu sau înalt ca
în cazul prezenţei produselor biologice)
Pereţi (faianţă, tapet lavabil, - Ştergere Se insistă asupra curăţării părţilor
uleiaţi etc.), uşi, ferestre - Pulverizare*) superioare ale pervazurilor şi a altor
(tocărie) suprafeţe orizontale, precum şi ale
colţurilor, urmată de dezinfecţie (ce poate
fi de nivel scăzut, mediu sau înalt ca, de
exemplu, în cazul prezentei produselor
biologice)
Mobilier, inclusiv paturi şi - Ştergere Curăţare riguroasă şi dezinfecţie de nivel
noptiere (din lemn, metal, - Pulverizare*) scăzut sau mediu a suprafeţelor orizontale
plastic) (partea superioară a dulapurilor, a rafturilor
etc.)
Mese de operaţie, mese - Ştergere - Curăţare riguroasă şi dezinfecţia
instrumentar, suprafeţe pentru - Pulverizare*) suprafeţelor orizontale
pregătirea tratamentului, - Dezinfecţie de nivel înalt, curăţare,
suprafeţe pentru depozitarea dezinfecţie de nivel înalt ca, de exemplu, în
temporară a produselor cazul produselor biologice provenite de la
patologice recoltate, lămpi pacienţi
scialitice, mese de înfăşat, mese
de lucru în laborator (pot intra şi
în categoria semicritice)
Muşamale din cauciuc sau - Ştergere Dezinfecţie de nivel mediu, apoi curăţare
plastic, colac din cauciuc etc. - Imersie
Cărucioare, tărgi Ştergere - Curăţare, dezinfecţie de nivel mediu sau
înalt
- În funcţie de prezenţa produselor
biologice de la pacienţi, întâi se realizează
dezinfecţia de nivel înalt, apoi se curăţă
Obiecte sanitare, recipiente de colectare, materiale de curăţare
Folosirea dezinfectantelor pentru suprafeţe, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi a timpului
de contact, conform recomandărilor
Băi, băiţe pentru copii, Ştergere Curăţare, dezinfecţie de nivel mediu sau
chiuvete, bazine de spălare înalt
Ploşti, oliţe, urinare - Imersie - După golire se foloseşte 1 vol. soluţie
- Maşini automate dezinfectant nivel mediu pentru 1 vol.
recipient, curăţare, apoi dezinfecţie de
nivel înalt
- Se păstrează uscate în locuri special

140
 destinate
Grupuri sanitare (WC, bazine, Ştergere Curăţare, dezinfecţie de nivel mediu
scaune WC, pisoare), grătare
din lemn sau plastic pentru
băi şi duşuri
Sifoane de pardoseală, sifoane Se toarnă un produs
de scurgere dezinfectant de nivel
scăzut
Găleţi pentru curăţare, Spălare - Curăţare
ustensile pentru curăţare - În cazul în care se folosesc la materii
(perii, mop, teu, lavete, cârpe organice, întâi dezinfecţie de nivel mediu
etc.) sau scăzut, apoi curăţare
Recipiente pentru colectarea Spălare Curăţare, dezinfecţie de nivel scăzut
deşeurilor menajere, pubele
Lenjerie şi echipament de protecţie
Folosirea dezinfectantelor pentru lenjerie, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi a timpului de
contact, conform recomandărilor
Lenjerie contaminată Înmuiere în 4 litri de Se pot folosi maşini de spălat automate cu
(murdărită cu excremente, soluţie la 1 kg de program de dezinfecţie inclus; necesită
produse patologice şi lenjerie lenjerie predezinfecţie iniţială şi dezinfecţie finală.
care provine de la bolnavi
contagioşi)
Alte categorii Spălare la maşini automate cu ciclu termic
de dezinfecţie sau fierbere
Echipament de protecţie şi de Înmuiere Se dezinfectează numai cel contaminat.
lucru din material textil
Şorţuri impermeabile din Ştergere Curăţare urmată de dezinfecţie de nivel
cauciuc şi plastic mediu sau înalt
Zone de preparare şi distribuire alimente
Folosirea dezinfectantelor recomandate pentru uz în bucătării, oficii alimentare, dezinfecţia veselei,
recipientelor, tacâmurilor, ustensilelor, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi a timpului de
contact, conform recomandărilor
Veselă, tacâmuri, alte Imersie sau ştergere Curăţare, dezinfecţie, clătire Pentru
ustensile de consum, dezinfecţie se utilizează un produs biocid
echipamente care se încadrează în tipul de produs 4.
Suprafeţe (pavimente, pereţi, - Ştergere Curăţare, dezinfecţie, clătire Pentru
mese) - Pulverizare*) dezinfecţie se utilizează un produs biocid
care se încadrează în tipul de produs 2.

141
Instrumentar, echipamente
Folosirea dezinfectantelor pentru instrumentar, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi a
timpului de contact, conform recomandărilor.
Nu se utilizează detergenţii casnici, anionici pentru curăţarea instrumentarului, echipamentelor.
La curăţare se utilizează numai detergenţi special destinaţi, inclusiv detergenţi enzimatici urmaţi de
dezinfectanţi de nivel înalt.
Dacă se utilizează dezinfectanţi de nivel înalt cu efect de curăţare nu se mai folosesc detergenţii
enzimatici, curăţarea şi dezinfecţia având loc simultan şi complet.
Procesarea suporturilor Imersie - Dezinfecţie cel puţin de nivel mediu şi
(instrumentar, echipamente) curăţare, urmată de sterilizare prin căldură
critice - Dezinfecţie cel puţin de nivel mediu,
curăţare, urmată de sterilizare chimică
(pentru instrumentarul care nu suportă
sterilizarea prin căldură)
Procesarea suporturilor - Imersie Dezinfecţie de nivel mediu, curăţare sau
(suprafeţe, instrumentar, - Ştergere pentru dezinfecţie de nivel mediu, urmată de
echipamente) semicritice suprafeţe sterilizare chimică (pentru instrumentarul
care nu suportă sterilizarea prin căldură)
Termometre (orale, rectale) - Imersie - Dezinfecţie de nivel mediu, curăţare
- Ştergere - Soluţii dezinfectante preparate zilnic
- A nu se amesteca în timpul procesării
termometrele orale cu cele rectale
Incubatoare, izolete, măşti de Ştergere - Curăţare urmată de dezinfecţie de nivel
oxigen înalt
Cazarmament
Folosirea dezinfectantelor special destinate, de nivel mediu, iar pentru obiectele care provin de la
bolnavii contagioşi (BK), în spaţii special amenajate, a dezinfectantelor de nivel înalt, în absenţa
pacienţilor
Saltele, huse pentru saltele, Pulverizare*) În spaţii etanşeizate şi în funcţie de:
perne, paturi, halate din - temperatură
molton, îmbrăcăminte - umiditate relativă
- timpul de expunere
Vaporizare Cameră specială
Vaporizare În saloane şi alte spaţii de cazare şi în
funcţie de:
- temperatură
- umiditate relativă
- timpul de expunere
Doar în cazuri speciale (eliminatori de BK)

142
Spaţii închise
Folosirea dezinfectantelor special destinate dezinfecţiei aerului, de nivel înalt, lipsite de toxicitate;
se interzice utilizarea aldehidelor de orice natură.
Săli de operaţie, săli de Pulverizare*) În spaţii etanşe şi în funcţie de:
naştere, saloane, cabinete - temperatură
- umiditate relativă
- timpul de expunere
Vaporizare/Aerosolizare Aparatura electronică şi de respiraţie este
protejată sau scoasă din spaţiul în care se
face dezinfecţia.
Diverse
Folosirea dezinfectantelor pentru suprafeţe, cu respectarea concentraţiilor de utilizare şi a timpului
de contact, conform recomandărilor producătorului
Jucării din plastic, cauciuc sau - Spălare Curăţare şi dezinfecţie de nivel înalt sau
lemn - Ştergere mediu
Jucării din material textil - Pulverizare*) Atenţie clătire
Telefoane Ştergere Curăţare şi dezinfecţie de nivel scăzut,
mediu
Ambulanţe, mijloace auto - Pulverizare*) Curăţare şi dezinfecţie de nivel mediu sau
- Ştergere înalt
*) În cazul în care dezinfectantul se aplică prin pulverizare se va utiliza cantitatea specificată în
autorizaţie/înregistrare pentru a fi utilizată pentru un m2 sau un m3 la timpii recomandaţi.

Activitati practice privind curaţenia şi dezinfecţia în spaţiile unităţiilor sanitare cu paturi

Materiale şi produse pentru curăţenie

Materialul de întreţinere a curăţeniei trebuie utilizat la maximum de eficienţă

respectând regulile de igiena pentru ca operaţiunile de curăţenie şi dezinfecţie să-şi
atingă scopul, acela de a elimina microorganismele. Se recomanda ca alegerea
materialului de întreţinere a curăţeniei să se faca pe baza unui studiu la faţa locului.

Materiale :
• perii, teuri, mopuri
- cu ajutorul lor se realizează îndepărtarea prafului şi a gunoiului de pe pavimente
• cărucior pentru curăţenie
- permite aranjarea şi transportul tuturor materialelor şi produselor de întreţinere
necesare curăţeniei zilnice.
Se manevrează uşor, este ergonomic, igienic pentru manipulator. Utilizarea sa
permite realizarea unei bune spălări.

143
• aspirator – se recomandă numai aspiratoare cu proces umed a căror construcţie permite
curăţarea şi dezinfecţia lor.
• manuşi de menaj, manuşi de unică folosinţă.

SPĂLAREA
 Sunt necesare două galeţi: una pentru curăţat care să conţină amestec de apă caldă
cu detergent şi una cu apă simplă pentru a spală şi stoarce mopul cât mai frecvent;
 Spălarea începe de la geam către ieşire, mopul se manevrează în forma literei S;
 Se introduce mopul în găleata cu apă cu detergent, se spălă pavimentul pe o parte
din suprafaţă şi apoi se introduce mopul în găleata cu apă simplă şi se clăteşte,
apoi se stoarce; se repetă procedeul până se termină întreaga suprafaţa.

CLĂTIREA
 Se aruncă apa folosită la spălare, se spală bine găleţile şi apoi se clătesc; se pune
apă simplă în găleţi şi se clăteşte suprafaţa în acelaşi mod ca la spălare;
 Se lasă să se usuce;
 Se spală şi clătesc găleţile.

DEZINFECŢIA
 Vom folosi produse dezinfectante pentru suprafeţe,
 Se prepară soluţia de dezinfectant în concentraţia recomandată de producător;
 Se aplică pe suprafaţă şi apoi se introduce mopul în găleata cu apă simplă şi se
clăteşte, apoi se stoarce; se repetă procedeul până se termină întreaga suprafaţa.
 Se verifică aspectul estetic al salonului, se închide fereastră, se salută bolnavul.

REŢINEŢI!
 Trebuie să existe galeţi separate pentru saloane (apa se schimbă la fiecare salon),
pentru grupuri sanitare se folosesc alte galeţi de culoare diferită sau marcate
diferit, pentru holuri sunt alte galeţi; de asemenea şi mopuri separate pentru
saloane, grupuri sanitare, holuri;
 După terminarea curăţeniei şi dezinfecţiei, toate găleţile şi mopurile folosite sunt
spălate şi dezinfectate, uscate şi păstrate în locuri special amenajate;
Pentru pereţi, geamuri, calorifere, mobilier – se respectă aceleaşi etape: spălarea cu apă
caldă şi detergent, clătire, dezinfecţie. Se păstrează aceleaşi reguli ca la pavimente.

REŢINEŢI !
 se folosesc lavete separate, de culori diferite la mobilierul din saloane, la
chiuvetele din saloane, altele pentru grupurile sanitare.

144
Personalul care efectuează curăţenia şi dezinfecţia este obligat să poarte mănuşi de unică
folosinţă nesterile sau de menaj la efectuarea curaţeniei şi dezinfecţiei, care vor fi
schimbate după fiecare manevră.
Este obligatorie spălarea şi dezinfecţia mâinilor după scoaterea mănuşilor.

Reguli de întreţinere a ustensilelor de curăţenie:

 zilnic, după fiecare operaţiune de curăţenie şi la sfârşitul zilei de lucru ustensilele
utilizate vor fi spălate, curăţate, dezinfectate (decontaminate) şi uscate;
 personalul care execută operaţiunile de curăţenie şi decontaminare a materialelor
de curăţenie va purta mănuşi de menaj sau manuşi de latex nesterile;
 decontaminarea (curăţarea şi dezinfecţia) materialelor de curăţenie se efectuează
la sfârşitul operaţiunii de curăţenie pe secţie.

Mod de efectuare a curăţeniei în saloane:

 se bate la uşa salonului, se deschide uşa, se salută bolnavul, se înveleşte bolnavul, se
deschide geamul pentru a se aerisi;
 caruciorul pentru curăţenie se lasă afară pe coridor;
 se face ordine în salon : se aranjează halatele, ziarele, revistele;
 se şterge de praf mobilierul cu o lavetă imbibată în soluţie de detergent -
dezinfectant : corpul de iluminat, tăbliile patului, blatul mesei pe care se serveşte
mâncarea, noptiera, masa de scris şi scaunele;
 laveta se clăteşte după ştergerea fiecărui element de mobilier;
 se şterg de praf celelalte suprafeţe orizontale;
 dacă este cazul, se şterg pereţii, geamurile, uşile;
 cu o lavetă îmbibată în soluţie de detergent - dezinfectant se şterg intrerupatorul
electric şi clanţele de la uşi;
 se curăţă grupul sanitar : oglinda, suportul pentru prosop, chiuveta, suportul
pentru hârtia igienică şi vasul de toaletă cu accesoriile;
 se şterge umed pavimentul şi se strâng deşeurile din interiorul salonului, se
goleşte coşul de gunoi şi se curăţă; se pune în coş un sac (unică folosinţă) destinat
pentru rezidurile menajere . Deşeurile provenite din salon se strâng în spaţiul
special destinat colectarii temporare din secţie.

Întreţinerea curăţeniei şi dezinfecţie zilnice a saloanelor.

 în realizarea curăţeniei trebuiesc luate în considerare : îngrijirile curente,
intervenţiile medicale şi gradul de contaminare a salonului. Se recomandă ca
operaţiunile de curăţenie sa se inceapa cu saloanele mai putin contaminate.
 în fiecare salon se începe curăţarea obiectelor mai puţin murdare şi se termină cu
obiectele mai murdare (cosuri de deşeuri şi vasul de toaletă).

145
  în nici o secţie NU se admite existenţa ghivecelor cu flori. Vase cu flori tăiate NU
se admit în secţiile cu risc mare (secţii de N.N, reanimare, hematologie, dializă).
 în secţiile în care sunt admise vase cu flori tăiate, apa din vas se schimbă zilnic.

Întreţinerea curaţeniei şi dezinfecţia saloanelor după externarea bolnavilor.

 în timpul efectuării curăţeniei mobilierul rămâne în salon;
 se strânge lenjeria murdară şi se pune în sac impremeabilizat;
 se strâng şi se evacuează deşeurile din coşul de gunoi, coşul din wc, acesta se
curăţă şi se dezinfectează.
 dezinfecţia terminală (ciclică) se efectuează în cazul evoluţiei focarelor de infecţii
nosocomiale după ce s-a declarat focarul închis şi s-au externat toţi bolnavii pentru care
s-a aplicat procedura de izolare funcţională (izolare pentru infecţii cutanate, digestive,
transmise prin sânge, respiratorii).
Dezinfecţia terminală se efectuază prin pulverizare sau vaporizare cu produse
dezinfectante, respectându-se instrucţiunile producătorului privind concentraţia si timpul
de contact.
 se curăţă şi se dezinfectează toate obiectele din salon : patul, salteaua, mesele,
noptierele.
 se curăţă şi se dezinfectează obiectele sanitare din grupul sanitar ataşat salonului.
Dacă este necesar se detartrează obiectele sanitare, se mătură umed, se spală
pavimentul şi se dezinfectează.
 persoana care a efectuat curăţenia şi dezinfecţia se spală pe mâini şi apoi pune
lenjerie curată pe pat.

Mod de efectuare a curăţeniei în blocurile operatorii

Curăţenia şi dezinfecţia înaintea începerii programului operator

 Dimineaţa, cu 30 minute înainte de începerea programului şi intrarea personalului
în tură se efectuează ştergerea umedă a prafului cu lavete înmuiate în detergent-
dezinfectant: lampă scialitică – faţa interioară, faţa exterioară şi articulaţia,
suprafete orizontale (masa de operaţie, mesele de instrumentar, alte mese şi
scaune).
 Se pun saci de plastic în recipientele de deşeuri.
 Se spală pavimentul cu detergent, se clăteşte şi dezinfectează.
 În paralel se procedează la ştergerea umedă şi dezinfecţia: mesei de anestezie,
aparatului pentru respiraţie asistată, defibrilatorului, aparaturii video, monitoarelor
etc.
 Se asigură componentele sterile pentru aparatura de anestezie: tubulatură, sonde
endotraheale, măşti de oxigen etc;

146
Curaţenia şi dezinfecţia între intervenţiile chirurgicale
 se colectează şi evacuează deşeurile;
 se curăţă recipientele de colectare a deşeurilor şi se înlocuiesc sacii de plastic;
 se evacuează lenjeria murdară, borcanele de aspiraţie şi instrumentele folosite;
 se curăţă şi dezinfectează toate suprafeţele orizontale: articulaţia lămpii scialitice,
masa de operaţie cu toate accesoriile ei, alte aparate utilizate;
 se spală şi dezinfectează pavimentul;
 trebuie să existe materiale de curăţenie(găleţi, mopuri, lavete ) separate pentru
sălile de operaţie, pentru spălătoare, pentru holuri;
 în paralel se procedează la ştergerea umedă a: mesei de anestezie, aparatului
pentru respiraţie asistată, defibrilatorului, aparatelor video, monitoarelor etc; se
înlocuiesc componentele aparaturii de anestezie: tubulatura, sondele endotraheale,
măştile de oxigen etc. cu altele sterile.

Curaţenia şi dezinfecţia la sfârşitul programului

 se evacuează instumentarul folosit, se colectează şi evacuează deşeurile, se
evacuează lenjeria murdară, se curăţă recipientele de colectare a deşeurilor şi se
înlocuiesc sacii;
 se curăţă şi dezinfectează tot mobilierul şi aparatura din sală şi se asează pe
măsura ce sunt gata în mijlocul sălii: mesele pentru instrumentar, stativul pentru
perfuzie, articulaţia lămpii scialitice, masa de operaţie cu accesoriile ei, scariţa,
reflectoarele de la lămpile UV, alt mobilier şi aparate utilizate;
 instalaţia de aspiraţie: se evacuează aparatele de aspiraţie, se curăţă şi
dezinfectează tubulatura de aspiraţie prin imersare , inclusiv barbotoarele, se
clătesc din abundenţă cu apă sterilă şi se usucă; apoi se sterilizează în funcţie de
material prin imersare în soluţie de sterilizant la rece, la oxid de etilenă sau la
autoclav(sticlă);
 cu lavete îmbibate în detergent- dezinfectant se şterg reflectoarele de la lampile de
UV şi găurile de aerisire;
 apoi se şterg suprafeţele verticale;
 urmează pavimentul: se curăţă umed începând de la marginile sălii, se spală
plintele şi pavimentul de sub mobilier, se curăţă roţile mobilierului şi se reaşează
mobilierul; se continuă spălatul, clătitul şi dezinfectatul pavimentului până la
iesirea din sală;
 în paralel se procedează la ştergerea umedă a mesei de anestezie, aparatului de
anestezie ( care se curăţă şi dezinfectează prin demontare şi curăţare minuţioasă
urmată de sterilizarea recomandată de producator).
 dezinfecţia suprafeţelor netede şi a aerului cu raze ultraviolete se efectuează
pentru completarea măsurilor de curăţenie şi dezinfecţie chimică.

147
 REŢINEŢI !
În conformitate cu legislaţia sanitară în vigoare, este obligatoriu , respectarea unui
interval minim 30 de minute între intervenţiile chirurgicale, timp în care sala de
operaţii / sala de naşteri / sala de cezariene, se curăţă, dezinfectează şi se
pregăteşte pentru următoarea intervenţie chirurgicală.
La sfârşitul programului operator se va face curăţenie şi dezinfecţia terminală.

C. Sterilizarea
Sterlizarea este operaţiunea prin care sunt eliminate sau omorâte microorganismele,
inclusiv cele aflate în stare vegetativă, de pe obiectele inerte contaminate, rezultatul
acestei operaţiuni fiind starea de sterilitate.
Prin procesul de sterilizare sunt distruse complet toate formele microbiene vii, inclusiv
sporii bacterieni.
Sterilizarea se realizează prin procese fizice sau chimice.
Principalii agenţi sterilizanţi utilizaţi sunt:
• vapori supraincalziti sub presiune ( autoclav );
•mediul de aer supraincalzit, caldura uscata ( pupinel );
•aburi la temperatură scăzută şi formaldehida;
•vapori de oxid de etilen;

Obiectele care sunt sterilizate trebuie să rămână sterile până când casoleta/cutia/
pachetul este deschis pentru utilizare. Dacă până la utilizare pachetul a fost udat se
deteriorează conţinutul şi nu mai este considerat steril. Menţinerea sterilităţii depinde de
menţinerea integrităţii materialului cu care a fost împachetat.

D. Deratizarea.
Reprezintă totalitatea mijlocelor care se folosesc pentru distrugerea rozătoarelor,
în special a şoarecilor şi a şobolanilor, agenţi transmiţători activi sau pasivi pentru o serie
întreagă de antropo-zoonoze.
Se folosesc mijloce fizice (capcane cu sau fără momeli) şi biologice (duşmani
naturali) ca pisica sau câinele şorecar.
Există câteva condiţii obligatorii pentru o deratizare reuşită: în primul rând
trebuie luate măsuri de împiedicarea pătrunderii rozătoarelor în încăperi. Locuinţele
trebuie sa aibă un brâu de beton în jur, pentru a împiedica săparea de galerii. Uşile trebuie
să fie etanşe în partea de jos şi căptuşite la depozitele de cereale şi alimente. Se vor evita
plantele agăţătoare pe pereţii exteriori, care favorizează pătrunderea rozătoarelor pe
ferestrele deschise, etanşeizarea coloanelor de instalaţii şi grătare la gurile de scurgere.
Evitarea existenţei resturilor alimentare “la vedere” în încăperi, dar mai ales se vor
proteja sursele de apă, ştiut fiind că rozătoarele nu pot rezista fără apă (garnituri etanşe la
robineţi, secarea bălţilor în curţi). Se vor studia traseele urmate de rozătoare de la galerii
către sursele de apă, pentru ca momelile să fie puse pe acest traseu. În sfârşit, deratizările
se fac pe “cvartale” şi nu la o singură clădire, pentru a împiedica repopularea, după
distrugerea iniţială. Din substanţele folosite ca pulberi şi în momeli alimentare amintim:
anticoagulante şi raticide de şoc: ANTU, Vacor, etc.

148
 Se folosesc prin prăfuire sau în momeli alimentare, fără să le modificăm acestora
aspectul şi gustul (salam, brânzeturi, slănină, cereale etc.).

E. Dezinsecţia.

Între căile de transmitere a bolilor, un rol important îl au şi vectorii reprezentaţi

de insecte şi alte artropode, fie că sunt biologic activi sau simpli vectori pasivi (musca).
Distrugerea acestor vectori este deosebit de eficientă şi duce la distrugerea lanţului
epidemiologic cu jugularea procesului epidemic şi chiar la eradicarea anumitor boli.
Astfel a fost eradicată malaria la noi în ţară, prin distrugerea ţânţarului anofel,
după cum tifosul exantematic a fost eradicat prin lichidarea sursei de infecţie şi prin
tratarea bolnavilor. Chiar dacă păduchele există, el nu mai are “de unde” se infecta pentru
a transmite boala. Totalitatea mijlocelor de distrugere a acestor vectori se numeşte
dezinsecţie.
Ea se poate efectua profilactic – dezinsecţie profilactică – pentru a împiedica
dezvoltarea insectelor şi se efectuează în cadrul măsurilor de igienă individuală, a
locuinţei, prin manipularea igienică a alimentelor etc. Astfel se vor asigura condiţii
corespunzătoare de depozitare a resturilor menajere în recipiente acoperite, pentru a
împiedica pătrunderea muştelor, igienizarea subsolurilor de blocuri, magazine alimentare
şi depozite de alimente etc.
O altă modalitate de aplicare este dezinsecţia de combatere, care foloseşte metode
fizice, chimice şi biologice ce distrug insectele cu larvele lor.
 Mijloace fizice: scuturarea, perierea, eventual flambarea pereţilor,
obiectelor metalice sau chiar din lemn; ex: grajduri – pentru combaterea
căpuşelor. De asemenea, ca şi la dezinfecţie, călcatul rufelor cu fierul
încins şi etuvarea, precum şi hârtia lipicioasă pentru muşte.
 Mijloace chimice – utilizate ca soluţii şi aerosoli (spray) pe scară largă,
folosesc substanţe insectifuge (naftalină, camfor, mentol ş.a.) pentru
haine şi substanţe insecticide ce pătrund prin chitina insectelor sau
digestiv, prin folosirea momelilor.
Câteva dintre insecticidele utilizate sunt: substanţe pe bază de piretru, substanţe organice
clorurate – Lindan, substanţe organo-fosforice active dar toxice pentru om, insecticide de
şoc de tipul Baygon, Fycam, Neguvon, etc.
 Mijloace biologice: se folosec duşmanii naturali ai insectelor şi care sunt
“cultivaţi” în mod special în anumite locuri, precum şi culturi bacteriene
nocive pentru insecte.

4.5.1 Respectarea precauţiunilor universale (PU)

Scopul aplicării precauţiuniilor universale este prevenirea transmiterii infecţiilor
cu cale de transmitere sanguină, la locul de muncă al personalului.
Reguli de bază în aplicare precauţiuniilor universale:
- Consideră toţi pacienţii potenţial infectaţi;
- Consideră că sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile sunt contaminate cu HIV,
HBV, HCV.
- Consideră că acele şi alte obiecte folosite în practica medicală sunt contaminate
după utilizare.

149
 Aplicarea precauţiuniilor universale se referă la:
a. Utilizarea de echipament de protecţie adecvat, complet corect
b. Spălarea mâinilor
c. Prevenirea accidentelor şi a altor tipuri de expunere profesională

Definitie “echipament de protectie”: bariera între lucrător şi sursa de infecţie,

utilizată în timpul activităţilor care presupun risc de infecţie.
Echipamentul de protecţie este compus din:
Mănuşi: suplimentar spălării mâinilor, purtarea mănuşilor joacă un rol important
în reducerea riscului de transmitere a microorganismelor.
Purtarea mănuşilor se face la manipularea instrumentarului contaminat, la transportul
produselor biologice , în contact cu plăgi , escare , alte leziuni cutanate.
Mănuşile pot fi în funcţie de scopul folosirii de uz unic, de uz unic- sterile, şi de uz
general (de menaj, din cauciuc), reutilizabile
Manuşile trebuie utilizate în următoarele situaţii:
- anticiparea contactului mâinilor cu sânge, lichide biologice contaminate, alte lichide
biologice cu urme vizibile de sânge, ţesuturi umane;
- contact cu pacienţi care sângerează, au plăgi deschise, escare de decubit, alte leziuni
cutanate;
- manipularea, după utilizare a instrumentarului contaminat, în vederea curăţirii,
decontaminării.
Cum se pun mănuşile corect:

Scoate mănuâşa din cutia Atinge numai o suprafata limitata a

originală manuşii corespunzatoare încheieturii mâinii

Pune prima mănuşă Ia a doua mănuşă cu mâna goală şi atinge numai o

zonă limitată a mănuşii corespunzatoare încheieturii
mâinii

150
Evită atingerea pielii antebraţului cu mână
înmănuşată, intoarce suprafaţa externă a mănuşii
a mâinii ca să fie îmbrăcată pe degetele indoite
ale mainii inmanusate permitand astfel punerea
celei de a doua mănuşi
Odată înmănuşate, mâinile nu trebuie să
atingă alceva care nu este definit de
indicatorii şi condiţiile de folosire
a mănuşilor

Cum se scot mănuşile corect:

Prindeţi o mănuşă la nivelul Ţine mănuşa scoasă în Debarasaţi mănuşile

încheieturii pentru a o scoate,
fără să atingeţi pielea antebraţului
şi îndepartaţi-o de pe mână,
permiţând mănuşii să se întoarcă
pe dos.
mâna cu mănuşă şi glisaţi scoase
degetele mâinii fără mănuşă
între mănuşă şi încheietură.
Scoateţi a doua mănuşă prin
răsucire în josul mâinii şi
împătureşti-o în prima mănuşă

Mănuşile pot fi:

- de uz unic sterile:
- nesterile curate:
- examinări curente, care implică un contact cu mucoasele, dacă nu există o
recomandare contrară;
- manipularea de materiale contaminate;
- curăţenie, îndepărtare de produse biologice contaminate;

151
 - de uz general, menaj, de cauciuc;
- activităţi de întreţinere, care implică un contact cu sânge şi alte produse biologice
considerate a fi contaminate:
- colectare materiale contaminate, curăţire şi decontaminare instrumentar, material
moale, suprafeţe contaminate.
- manipularea de materiale contaminate;
- curăţenie, îndepărtare de produse biologice

Modul de folosire a mănuşilor:

- schimbare mănuşilor se face între 2 pacienţi
- între două îngrijiri/ activităţi
- în caz de întrerupere a activităţii
- în caz de rupere

Halatele: sunt necesare în timpul tuturor activităţilor din unităţile medicale.

Şorţurile , bluzele impermeabile : se folosesc când se anticipează producerea de
stropi, picături, jeturi cu produse biologice.
Măştile : protejeaza tegumente , mucoasele bucale, nazale ale personalului
medical.
Protectoarele faciale; ochelarii, ecranele protectoare, etc.
Boneta;
Cizmele de cauciuc - în timpul tuturor activităţilor din unităţile medicale.

b.Spălarea mâinilor şi a altor părţi ale tegumentelor

Importanţă
- cel mai important şi uneori singurul mod de prevenire a contaminării şi
diseminării agenţilor microbieni.

Flora microbiană de pe mâini este de două tipuri:

 tranzitorie: - colonizează stratul superficial al pielii şi este îndepărtată prin
spălarea simplă; este reprezentată de microorganismele care sunt cel mai frecvent
asociate cu infecţiile nosocomiale; este dobândită de personal, în contact cu
pacientul sau cu o suprafaţă contaminată din mediu.
 rezistentă: - este ataşată de straturile profunde ale pielii; este mult mai rezistentă
la îndepartare; este reprezentată de microorganismele care sunt mai puţin asociate
cu infecţii.

Când se spală mâinile

- la intrarea în serviciu şi la părăsirea locului de muncă;
- la intrarea şi la ieşirea din salonul de bolnavi;
- înainte şi după examinarea fiecărui bolnav; atenţie bolnavii cu mare receptivitate;
- înainte şi după aplicarea unui tratament;

152
 - înainte şi după efectuarea de investigaţii şi proceduri invazive;
- după scoaterea mănuşilor de protecţie;
- după scoaterea măştii folosită la locul de muncă;
- înainte de prepararea şi distribuirea alimentelor şi a medicamentelor administrate
peros;
- după folosirea batistei;
- după folosirea toaletei;
- după trecerea mâinii prin păr;
- după activităţi administrative, gospodăreşti.

Cum se spală mâinile

- îndepărtarea bijuteriilor (inele, brăţări), ceasurilor;
- unghii îngrijite, tăiate scurt;
- utilizare de apă curentă şi săpun pentru spălarea obişnuită;
- două săpuniri consecutive;
- în cazuri de urgenţă este permisă utilizarea de antiseptice ca înlocuitor al
spălatului, dar nu ca rutină;
- în unele situaţii spălarea este completată de dezinfecţia mâinilor:
- după manipularea bolnavilor septici, a bolnavilor contagioşi şi a celor cu
imunodepresie severă;
- înainte şi după efectuarea tratamentelor parenterale (în abordurile
vasculare şi efectuarea de puncţii lombare este obligatoriu portul mănuşilor), schimbarea
pansamentelor (atenţie - mănuşi), termometrizare intrarectală, clisme, toaleta lehuzei
(atenţie - mănuşi);
- după efectuarea toaletei bolnavului la internare;
- după manipularea şi transportul cadavrelor;
- înainte şi după efectuarea examenelor şi tratamentelor oftalmologice,
ORL, stomatologice şi în general înainte şi după orice fel de manevră care implică
abordarea sau producerea unor soluţii de continuitate (atenţie - mănuşi).
- spălarea, dezinfecţia mâinilor şi portul mănuşilor: - ŞTERGEREA, USCAREA
este OBLIGATORIE
- cu hârtie prosop;
- prosop de unică întrebuinţare.

153
Cum să te speli corect pe mâini:

Udaţi mâinile cu apă Aplicaţi săpun suficient pentru Frecaţi mâinile palmă peste
a acoperi suprafaţa totală palmă
a mâinilor

Palma dreapta peste dosul Palmă peste palmă cu Dosul degetelor pe palma opusă
palmei stângi cu împletirea degetele împletite cu degetele împreunate
degetelor şi vice versa

Frecări rotative cu degetul Frecări rotative într-un sens Clatiţi mâinile cu

apă
mare stâng prins în palma şi apoi în celălalt cu degetele
dreaptă şi vice versa împreunate ale mâini drepte
pe palma stângă şi vice versa

154
Uscaţi mâinile cu un prosop Închideţi robinetul folosind Odată uscate
mâinile
de unică folosinţă un prosop procedura este
terminată

4.6. Prevenirea accidentelor şi a altor tipuri de expunere profesională

Accidentul prin expunere la un produs biologic contaminat cu sânge sau la un
fluid care poate să conţină agenţi patogeni transmisibili prin sânge, care presupune:
lezarea tegumentelor ( înţepătură, tăietură), sau proiectarea pe mucoase sau pe tegumente
lezate.
Prin sânge înţelegem sânge integral, sau componente din sânge uman, plasmă etc.
Cele mai frecvente manevre asociate cu accidente prin expunere la produse biologice:
Accidente percutane (întepături,tăieturi):
 montarea şi întreruperea perfuziilor;
 sutura chirurgicală;
 cateterismele arteriale şi venoase;
 recapişonarea acelor;
 manipularea recipientelor pentru deşeuri.
Accidente prin proiectare (de lichide biologice ):
 efectuarea analizelor de laborator;
 intubaţia oro- şi nazo- traheală;
 ventilaţia mecanică;
 aspiraţia traheală;
 fibroscopia;
hemofiltraţia / dializa.

Ce trebuie să facem în caz de accidente prin expunere la sânge (AES)?

I. Întreruperea activităţii
II. Asigurarea îngrijirilor personale de urgenţă
● În caz de expunere cutanată:
Se spală imediat locul cu apă şi săpun şi apoi se clăteşte după care se
utilizează un antiseptic(dezinfectant cutanat) timp de contact - minim 5 minute.
Este interzisă producerea sângerării.
● În caz de expunere percutană:
Se spală imediat locul cu apă şi săpun şi apoi se clăteşte după care se
utilizează un antiseptic (dezinfectant cutanat) timp de contact - minim 5 min.

155
● În caz de expunere a mucoaselor:
Spălare abundentă timp de 5 minute cu ser fiziologic sau apă în cazul absenţei
acesteia.
III. Persoana accidentată anunţă imediat cadrul medical superior sau responsabilul SPCIN
din secţia respectivă. În cazul în care accidentul a survenit într-un cabinet medical
individual, după aplicarea măsurilor de urgenţă, persoana se prezintă imediat la cel mai
apropiat spital. Şi într-un caz şi în celălalt, persoana accidentată este supusă unui
chestionar după care se institiue profilaxe conform protocoalelor încheiate( în primele 48
ore).

156
 MODUL V
COMUNICAREA INTERACTIVĂ
ŞI LUCRUL ÎN ECHIPA MULTIDSCIPLINARĂ

5.1 Comunicarea ca proces

“ Fiecare comunicare este o şansă de a împuternici pe cineva. Învaţă când să fii tăios,
când să fii agreabil şi când să menţii o poziţie echivocă.” – Bruce Hyland

Interacţiunea socială reprezintă procesul prin care acţionăm şi

reacţionăm la cei din jurul nostru. Astăzi, mai mult ca oricând, atât la nivel individual cât
şi la nivel social, se observă o creştere a interesului pentru comunicare, preponderent,
accentul fiind pus pe ceea ce înseamnă comunicarea eficientă.
Prin procesul de comunicare încercăm să convingem, să explicăm, să
influenţăm, să educăm, să informăm sau să îndeplinim orice alt obiectiv.
Comunicarea este un proces complex şi activ de transmitere şi receptare de
informaţii, în care cel puţin unul dintre partenerii de comunicare trebuie să aibă abilităţi
(Keenan, K.) :
 de ascultare activă
 de întelegere a mesajului şi de a răspunde unor întrebări,
 de interpretare a limbajului nonverbal,
 de motivare a interlocutorului pentru ca acesta să susţină conversaţia.

Scopurile principale ale procesului de comunicare sunt :

 să fim receptaţi
 să fim înteleşi
 să fim acceptaţi
 să provocăm o reacţie

În comunicarea de zi cu zi întâlnim diferiţi oameni, cu vârste diferite, valori şi

aşteptări diferite de aceea pentru a comunica eficient este nevoie să :
 transmitem mesajul clar şi concis;
 ascultăm şi să întelegem mesajul pe care celălalt îl transmite.

Comunicarea terapeutică este o componentă a relaţiilor interpersonale dintre

cadrul medical şi pacient, fiind totodată un act planificat, deliberat şi profesionist.
Comunicarea terapeutică are ca scop stabilirea unei relaţii umane pozitive, care va
permite atingerea obiectivelor de îngrijire şi se realizeaza prin următoarele două tipuri de
comunicare:

157
  comunicarea verbală (limbajul, vocabularul, claritatea, simplitatea şi naturaleţea,
politeţea, demnitatea şi corectitudinea);
 comunicarea nonverbala (expresia facială,mimica), gesturile, poziţiile corporale
(postura), atingerea, contactul vizual, atitudinile, comunicarea prin intermediul
obiectelor, comunicarea scrisă).

Pentru ca o comunicare să fie eficientă, trebuie să îndeplinească urmatoarele

condiţii:

 să se ţină cont de factorii fiziologici şi socio-culturali, care pot influenţa

comunicarea;
 să se asigure confortul psihic şi fizic al pacientului;
 să se câstige şi să se menţină încrederea pacientului;
 să se asigure respectul cuvenit pacientul;
 mesajul transmis să fie scurt şi clar;
 vocabularul utilizat să fie pe înţelesul pacientului;
 debitul verbal să fie potrivit iar tonul verbal adecvat;
 intonaţia să nu fie influenţată de emoţiile sau de oboseala cadrului medical;
 să fie ales momentul cel mai potrivit;
 mimica, gesturile să accentueze cuvântul, să-l clarifice sau să ilustreze ideea;
 să se manifeste solicitudine faţă de pacient;
 atingerea pacientului (prinderea mâinii unui pacient trist sau cu dureri) să fie
utilizată în măsura în care acesta întelege bine semnificaţia şi o acceptă ca pe un
mesaj de încurajare, susţinere afectivă.

5.2 Componentele comunicării

În studiile efectuate asupra comunicării umane, Albert Mehrabian a descoperit că

atunci când transmitem un mesaj către ceilalţi folosim trei canale/modalităţi, care
constituie în fapt componentele comunicării şi au o anumită pondere în procesul
comunicării. Prin intermediul componentei verbale transmitem 7% din informaţii, prin
intermediul componentei nonverbale transmitem 55% din informaţii, iar componenta
paraverbala este responsabilă de 38% din informaţiile transmise.
Încă din primii ani de şcoală, suntem învăţaţi să preferăm cuvintele atunci când
comunicăm şi să dăm o mai mică importanţă mesajelor nonverbale şi paraverbale .

COMPONENTA VERBALĂ – limbajul pozitiv

“Cuvântul rostit trebuie să fie asemenea rubinului, mic, dar de mare preţ. Cât timp nu ai vorbit,
cuvântul a stat în puterea ta, deîndată ce l-ai rostit, el te ţine sub puterea lui “ – Abu Shakur
Balkhi

Comunicarea verbală reprezintă transmiterea de informaţii prin intermediul limbajului

oral, între un emiţător şi un receptor. Comunicarea face parte din viata de zi cu zi şi este

158
modalitatea prin care transmitem idei, sentimente, emoţii şi păreri, pentru a convinge,
negocia şi influenţa.
Limbajul pozitiv

“Cunoşti deja toate cuvintele şi expresiile de care vei avea vreodata nevoie. Ceea ce contează
este felul în care combini aceste expresii familiare şi cum le foloseşti.”, spune George R. Walther

Felul în care foloseşti cuvintele, vocabularul tău reprezintă, de fapt, un instrument

al bunei tale comunicări cu ceilalti şi ceea ce este şi mai important, cu ajutorul acestuia
poti avea beneficii în viaţa de toate zilele, la serviciu, în familie, oriunde. Folosirea unui
limbaj adecvat urmăreşte atingerea cu mai multă uşurinţă a scopurilor propuse şi a
prevenirii/înlăturării eventualelor bariere psihologice care ar putea apărea în comunicare.
În loc să spui că “vei încerca să faci ceva”, spune că “vei face ceva”. De exemplu, “Voi
termina materialul cel mai târziu, miercuri după-amiază” în loc de “Voi încerca să termin
materialul până la mijlocul săptămânii”.

Mesajele negative spun persoanei în cauză unde anume şi ce anume a greşit şi nu

subliniază ceea ce se poate face pentru a îmbunătăţi situaţia.

Caracteristicile limbajului pozitiv : Caracteristicile limbajului negativ :

- conţine elemente de exprimare pozitive
- subliniază solicitarea de informaţii în
plus
- conţine indicii clare despre modul de
acţiune
- subliniază beneficiul/câştigul
interlocutorului
- sună încurajator
- îi transmite interlocutorului ce nu poate
face
- are un uşor ton de blamare
- include cuvinte ca : nu se poate, nu se
doreşte, nu este posibil, care spun
interlocutorului ceea ce nu poate face
- nu subliniază ceea ce ar trebui făcut,
respectiv consecinţele pozitive ale acestor
acţiuni

COMPONENTA NONVERBALĂ

Comunicarea nonverbală sau limbajul trupului este o formă importantă de

comunicare, un limbaj natural, inconştient, care transmite sentimentele şi intenţiile reale
ale unei persoane. Atunci când oamenii interacţionează unii cu alţii, îşi transmit şi
primesc semnale nonverbale.
Toate comportamentele nonverbale, de la gesturile pe care le facem, postura, la

159
contactul vizual, transmit mesaje puternice, iar aceste mesaje nu se opresc atunci când nu
mai vorbim.

Zona intimă – 15 – 50 de centimetri (conversaţie confidenţială);

Zona personală – 50 cm – 1 metru (relaţii profesionale/amicale);
Zona publică – 1 – 3 metri;

COMPONENTA PARAVERBALĂ

“Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune...” (Peter Drucker)

Reprezintă modul prin care mesajul este transmis. Astfel, tonul (înălţimea) şi
volumul vocii sau viteza cu care vorbim sunt elemente ale comunicării paraverbale care
transmit mesaje congruente sau incongruente cu mesajul verbal.

Tonul vocii : se referă la sunetele înalte sau joase ale vocii, sunt similare înălţimii
unei game muzicale. Poate fi descris ca o nuanţare variată a vocii care arată emoţiile celui
care vorbeşte. Nuanţarea variată a vocii poate sugera: fie căldură sau răceală, calm sau
duritate, asprime sau blândete, tensiune sau relaxare. Majoritatea dintre noi putem
identifica starea de spirit a cuiva prin tonul pe care îl foloseşte.

Timbrul şi ritmul vorbirii : timbrul rezultă din combinarea intensităţii şi a

volumului. Timbrul poate trăda atitudinile şi emoţiile noastre, poate arăta înfricoşare,
prietenie, umilinţă, dominare, înţelegere, plictiseală, etc.
Dacă ritmul vorbirii este mare, interlocutorul poate primi mesajul ca pe o urgentă. Viteza
mare de vorbire poate să vă creeze dificultăţi de a fi înţeles şi probabil că nici nu veţi
putea pronunţa fiecare cuvânt clar şi cu atenţie.

Dicţia şi accentul : dicţia este modul în care spunem sau pronunţăm cuvintele. Se
obţine prin educaţie şi exerciţiu şi este influenţată într-o oarecare măsură de accent.
Pentru a înţelege pe deplin mesajul exprimat de interlocutor este nevoie să ascultăm cu
atenţie unde este pus accentul în propoziţie.

Volumul vocii : un alt element paraverbal care afectează semnificaţia percepută a

mesajului. Volumul reflectă frecvent intensitatea emotională.

Oamenii zgomotoşi sunt des percepuţi ca fiind agresivi, aroganţi şi dominatori. Oamenii
care vorbesc încet sunt percepuţi ca timizi şi politicoşi. Volumul trebuie să fie variat
pentru a fi eficient.

160
 În cadrul relaţiilor interpersonale, cercetările au evidenţiat că avem
tendinţa, mai ales în situaţii conflictogene, să adoptăm o atitudine fie pasivă, fie agresivă,
fie pasiv-agresivă. În acest moment în literatura de specialitate pentru desemnarea unei
comunicări eficiente, optime, se întâlnesc tot mai des sintagmele : comunicare asertiva şi
comportament asertiv. Haide-ţi să vedem ce înseamnă asertivitatea ?
Asertivitatea nu este un comportament înnăscut ci un comportament şi mod de
comunicare educat – deci o abilitate care poate fi învăţată şi dezvoltată prin exersare.

Cele patru stiluri de comunicare sunt :

 stilul pasiv
 stilul agresiv
 stilul pasiv-agresiv
 stilul asertiv

Stilul pasiv

Stilul de comunicare în care drepturile şi interesele celorlalţi

sunt puse înaintea propriilor interese.
Caracterizare : Consecinte :
 problema este evitată  scăderea stimei de sine
 ai convingerea că ceilalţi sunt mai importanţi  tendinţe de auto blamare
 doreşti să fii plăcut de ceilalţi şi cedezi usor resentimente, tensiune, stres
 îi laşi pe ceilalţi să aleagă în locul tău  sentimente de inferioritate
 te îngrijorează că exprimarea propriilor  lipsă de respect din partea
sentimente îi va înfuria/răni pe ceilalţi celorlalţi
 ai tendinţa de-a te “învârti în jurul cozii”
când vrei să spui un lucru
 ai tendinţa de a-ţi cere scuze mereu
 tonul vocii este scăzut; eviţi contactul cu
privirea

161
Stilul agresiv

Stilul de comunicare în care contează doar drepturile şi

interesele tale, iar drepturile şi interesele celorlalţi sunt încălcate.
Caracterizare : Consecinte :
 problema este atacată în mod ostil/acuzator/  produce sentimente de
intruziv vinovăţie celuilalt
 ceilalţi sunt umiliţi şi dominaţi  scade respectul de sine
 faci alegeri şi iei decizii în locul altora  lipsă de respect şi
 manifeşti lipsă de respect pentru drepturile altora încredere din partea
 esti sarcastic/ironic/îi insulţi pe ceilalţi celorlalţi
 voce puternică, postură rigidă  ceilalţi se tem de tine
 utilizezi mesaje de tip “Tu”, “Voi” ( “tu eşti …,
voi sunteţi”)
 intri în spaţiul intim al celuilalt
Stilul agresiv-pasiv

Stilul de comunicare în care contează doar drepturile şi

interesele tale, iar drepturile şi interesele celorlalţi sunt încălcate dar tu nu
recunoşti acest lucru.
Caracterizare : Consecinte :
 îţi exprimi indirect gândurile şi sentimentele iar  determină nelinişte
rezultatul este punerea la punct a celorlalţi din partea celorlalţi
 eviţi confruntările şi prin asta manipulezi situaţia  duce la neîncredere
 mesajul verbal este adesea altul decât cel non-  predispoziţie la
verbal greşeli
 amâni tot ceea ce ţine de rezolvarea problemelor  munca în echipă
altora dispare
 eşti inconsecvent în relaţiile cu ceilalţi (uneori  apare teama de
accepţi pe celălalt aşa cum e, alteori nu) asumare a
 nu spui ceea ce te frâmantă aşa că ceilalţi nu ştiu responsabilităţilor
de ce eşti supărat sau nervos
 adesea te descarci pe persoane mai slabe ca tine şi
care nu sunt vinovate pentru starea ta

162
Stilul asertiv

Stilul de comunicare în care îţi susţii drepturile şi interesele

fără a încălca drepturile şi interesele celorlalţi.

Caracterizare : Consecinte :
 atitudine deschisă, relaxată  creşte sima de sine
 problema este discutată  respect pt. ceilalţi
 ai convingerea ca toţi sunt egali  creşte încrederea şi
 acorzi importanţă şi părerilor, intereselor celorlalţi respectul din partea
 există concordanţă între mesajul transmis verbal şi celorlalţi
cel nonverbal  menţine relaţiile pe
 ceri ceea ce ţi se cuvine termen lung
 îţi exprimi punctul de vedere cu integritate,
sinceritate şi cu respect faţă de ceilalţi, în mod
direct
 utilizezi mesaje de tip “Eu”, “Noi” (“ eu cred …,
eu mă simt…”)
 vorbeşti uşor despre sentimentele tale
 asculţi activ
 menţii contactul cu privirea
 vorbeşti în aşa fel să fii uşor auzit şi înţeles

Între extremele utilizate în cele trei stiluri de comunicare stilul asertiv presupune
exprimarea onestă şi relativ directă a gândurilor şi sentimentelor care sunt social adecvate
ţinând cont de sentimentele şi drepturile celorlalte persoane.
Asertivitatea înseamnă a ţine un echilibru între nevoile personale şi nevoile
celuilalt. În funcţie de situaţie, putem acorda o mai mare atenţie nevoilor celeilalte
persoane sau putem să acordăm mai multă atenţie nevoilor noastre.

A fi asertiv mai înseamnă:

 a putea spune NU, a putea refuza o solicitare, cerere sau rugăminte;
 a putea cere ceva ( o informaţie, un serviciu, o favoare, o rugăminte,
respectarea unei reguli, realizarea unei sarcini);
 a putea exprima în mod constructiv emoţiile pozitive şi negative
( mulţumirea, nemulţumirea, frustrarea, supărarea, dezamăgirea sau furia);
 a oferi feedback pozitiv, negativ în mod constructiv;
 a putea iniţia, continua şi finaliza o conversaţie într-un mod interactiv şi
plăcut pentru ambele persoane implicate în conversaţie ( a asculta activ, a
pune întrebări, a sumariza, a parafraza, a motiva interlocutorul să
vorbească şi să se exprime).

163
 Pentru a cere ceva în mod asertiv putem folosi următoarea formulă :
 spunem numele persoanei;
 spunem ce dorim;
 spunem de ce dorim acest lucru ;
 spunem când dorim ca lucrul să fie facut şi
 mulţumim.
Exemplu :
“Andrei şi Mihaela veţi forma împreuna o echipă deoarece este nevoie ca în următoarele
15 minute să găsiţi 3 soluţii la următoarea situaţie. Vă mulţumesc! “

5.3 Deficite de comunicare

Comunicarea eficientă vs. comunicarea ineficientă

“ Jumătate din problemele lumii sunt datorate neînţelegerilor.Cealaltă jumătate sunt datoratei
întelegerilor.” – autor anonim

A comunica eficient înseamnă :

♦ atunci când transmiţi informaţii ♦ atunci când recepţionezi informaţii

- să ceri ceea ce doresti să ceri; - să asculţi activ

- să spui “NU” atunci când nu doreşti să
faci/să spui ceva;
- să exprimi ceea ce simti, în mod direct şi
fără să aduci atingeri nici demnităţii tale şi
nici demnităţii celuilalt
- să ceri/dai feedback
- să ştii să formulezi întrebari închise sau
deschise în funcţie de informaţiile
transmise de celălalt;
- să sumarizezi şi să parafrazezi

164
Fig. 1 Modelul comunicării adaptat după Shannon şi Weaver, 1948

Comunicarea ineficientă

A comunica ineficient înseamnă a ţine cont, atunci când transmiţi sau recepţionezi
informaţii, doar de nevoile proprii, sau strict de nevoile celuilalt. Această formă de
comunicare determină un comportament pasiv sau agresiv faţă de celălalt.

Factori care generează/contribuie la comunicarea ineficientă :

 volumul prea mare de informaţii transmise

 volumul prea mic de informaţii
 comunicarea greşit direcţionată
 comunicarea inexactă şi incompletă
 modul în care percepem interlocutorul
 stresul şi oboseala
Factori perturbatori în comunicare
Factori externi :
 mediul (exemplu : o încăpere în care este prea frig, prea cald sau zgomot);
 timpul şi circumstanţele nepotrivite (exemplu : înainte de terminarea programului
de lucru, a pauzei de masă, înaintea unui eveniment important);
 întreruperile ( exemplu : telefoanele, circulaţia din încăpere);

165
Factori interni :
 imaginea de sine ( exemplu : o persoana cu imaginea de sine exagerat de pozitivă
va vorbi foarte mult despre sine, va da sfaturi, poate fi agresivă sau dominatoare şi
nu este atentă la nevoile celuilalt; o persoana cu imagine de sine prea negativă va
fi retinută, nu are curajul să fie proactivă, poate fi uşor dominată);
 imaginea despre interlocutor ( exemplu : a crede că interlocutorul ne este inferior
va determina un stil de comunicare agresiv sau dominator, a crede că
interlocutorul ne este superior va determina un stil de comunicare pasiv, de
supunere);
 motivaţia, emoţiile ( exemplu : dacă suntem supăraţi vom comunica diferit decât
dacă am fi într-o dispozitie pozitivă; dacă suntem demotivaţi vom acorda mai
puţină importanţă comunicării);
 aşteptările ( exemplu : dacă aşteptările sunt că interlocutorul nu va înţelege
termenii tehnici atunci vom încerca să folosim cuvinte mai puţin tehnice; dacă
aşteptările sunt că interlocutorul este foarte sensibil la respectul care i se acordă
vom încerca să fim atenţi la cuvintele pe care le folosim).

5.4 Metode de dezvoltare a abilităţilor de comunicare asertivă

Ce pot face pentru a fi asertiv?

 identifică propriile tale drepturi, dorinţe, preferinţe şi interese (Ex.”îmi doresc
să…”);
 identifică-ţi sentimentele în diferite situaţii ( “sunt dezamăgit”);
 foloseşte mesaje de tip “eu” când îţi exprimi sentimentele, pentru a nu-l blama
sau învinovăţi pe celălalt (ex. “mă supără ceea ce s-a spus despre mine” în loc
de “m-ai supărat cu ceea ce ai spus despre mine”);
 precizează comportamentul celorlalţi care îţi generează anumite sentimente (
ex.”mă deranjează faptul că vorbim unii peste alţii”);
 fii direct – comunică mesajul direct persoanei căreia îi este adresat;
 exprimă-te cât mai clar şi concis;
 evită să faci presupuneri asupra a ce cred, ce gândesc, se simt alţii;
 evită să fii sarcastic sau ironic;
 evită să faci generalizări (ex. “întotdeauna întârziaţi la prima oră”,
“niciodată nu aţi făcut aşa cum mi-aş fi dorit”);
 evită să foloseşti etichete (ex. “pe ăsta îl ştiu eu cum este de felul lui”);
 cere în permanenţă feedback (ex. “sunt clar în ceea ce spun?”, “cum vi se pare
această situaţie?”);
 evaluează-ţi aşteptările în permanenţă. Sunt rezonabile?;
 fii deschis pentru a colabora;

Cum să refuzăm asertiv? Cum să spunem NU?

 parafrazăm sau repetăm solicitarea;

 exprimăm refuzul – Nu pot, nu se poate, nu acum, nu sunt disponibil, regret,
nu pot acum, etc. ;

166
  explicăm de ce nu este posibil ( nu mă simt confortabil, este neplăcut, nu am
timp, am promis deja că, am de făcut, etc); este opţional dacă oferim sau nu
explicaţii;
 recunoaştem că este posibil că pentru interlocutor poate fi neplăcut, frustrant,
enervant;
 propunem o alternativă (opţional).

Cum putem face faţă criticii ?

 critica este doar o formă de feedback neconstructiv: ea se referă la
comportamentul nostru şi este recomandat să nu o luăm personal, chiar şi
atunci când interlocutorul face referire la noi ca persoană;
 nu orice critică este fundamentată, reală, corectă, justificată sau dreaptă; este
bine sa cerem explicaţii sau detalii celui care ne critică;
 avem dreptul să nu ţinem cont de critica pe care o primim, dacă aceasta este
într-adevăr nepoliticoasă, abuzivă sau nereală;
 persoanele care nu sunt asertive în faţa criticii acceptă critica în mod complet,
se justifică excesiv, îşi cer scuze în mod repetat, se autoînvinovăţesc, se simt
rănite, furioase, umilite, atacă interlocutorul, găsesc greşeli interlocutorului,
acuză persoana care o critică;
 afirmaţii care nu sunt asertive în faţa criticii: îmi cer mii de scuze, vai de
mine, nu am vrut, nu e de fapt aşa de important, nu aveţi dreptate, cum am
putut fi aşa de prost, este numai vina mea, crezi că tu nu faci la fel, dar tu faci
şi mai rău, iar începi … etc.
 cu aceste răspunsuri ne punem pe noi înşine într-o poziţie de inferioritate sau
agresăm pe cel care ne-a criticat.

Cum criticăm în mod asertiv – cum oferim feedback negativ constructiv:

 ne referim doar la comportamentul pe care persoana îl poate schimba;

 suntem specifici, concreţi;
 se oferă cât mai aproape de momentul greşelii;
 folosim un comportament nonverbal de tip asertiv;
 putem folosi afirmaţii de tipul : probabil este dificil pentru tine, nu ştiu dacă ai
observat că…, te poate surprinde, însă…, este neplăcut că…, este dificil să…, cu
siguranţă data viitoare…, sunt sigur că data viitoare o să …, am încredere că vei
ţine cont …, cred că data viitoare vei reuşi….

A fi în dezacord în mod asertiv :

 evitaţi să spuneţi direct şi prea repede : “ nu ai/ nu aveţi dreptate”;
 acceptaţi partea cu care sunteti de acord : “ aşa este în cazul X”;
 evitaţi să spuneţi DAR, DEŞI, TOTUŞI, INSĂ, dupa ce aţi afirmat că sunteţi de
acord;
 căutaţi un punct comun în ideile celuilalt :”am stabilit ieri că…”, “ştiu că te
interesează să…”, “ne-am înteles că …”;
 recunoaşteţi că din perspectiva interlocutorului unele idei ale sale îi pot părea
corecte, de exemplu :” ca şi inginer este normal să vedeţi lucrurile în acest fel”,

167
 “ ca şef înteleg că asta e important pentru d-voastră”, “dacă aş avea aceleaşi
informaţii ca şi dvoastră probabil aş crede şi eu la fel”;
 prezentaţi propria idee, punct de vedere sau reacţie : “dacă îmi permiteţi aş dori să
vă spun câteva detalii legate de acest aspect”, “aş dori să înţelegi care este punctul
meu de vedere”, “aş dori să îmi asculţi ideile”, “ mă deranjează că…”, “mi-ar
plăcea mai mult dacă ai …”;
 prezentaţi ideile şi argumentele clar, concis, ferm;
 evitaţi afirmaţiile de tipul : “ nu pot fi de acord cu dumneavoastră; trebuie să vă
contrazic; cred că greşiţi; nu cred că ai dreptate; te înşeli; lucrurile nu stau aşa”;
 finalizaţi oferind un compromis, lasând deschisă discuţia “ am putea să…; dacă
luaţi în considerare şi aceste informaţii; ce credeţi despre asta… credeţi că am
putea fi de acord cu …, te rog data viitoare să …, pe viitor ne-ar ajuta dacă ai …”,
sau reluând poziţia d-voastră : “ din aceste motive noi credem că …”; “ din acest
motive eu cred că... “.

5.5 Comunicarea în echipă

Munca în echipe multidisciplinare a apărut în ultimii ani ca o necesitate în

domeniul serviciilor medicale şi sociale. Argumentul principal a fost acela că echipele de
succes cresc numărul rezultatelor favorabile pentru utilizatorii de servicii medicale. Acest
lucru se întâmplă fiindcă echipele au o mai bună capacitate de a promova o planificare a
serviciilor oferite, pot acoperi mai pe larg problemele, pot stabili mai bine care sunt
priorităţile, pot reduce dublarea unor servicii, pot genera intervenţii mai creative, pot
ridica moralul personalului şi favoriza susţinerea colegilor şi pot reduce fluctuaţia de
personal.
În acelaşi timp, obstacolele pentru succesul muncii în echipă sunt recunoscute de
literatura de specialitate. Ele cuprind dominanţa medicilor în leadershipul echipei,
element care are potenţialul de a reduce rezultatele pozitive în cazul pacienţilor. Această
dominanţă este asociată cu o implicare redusă a pacienţilor precum şi cu o comunicare
inadecvată cu aceştia.
Etape ale dezvoltării unei echipe - echipa de lucru traversează cinci etape de-a
lungul existenţei sale:
 etapa de formare,
 perioada de furtună,
 faza de normalizare,
 executarea sarcinii,
 dizolvarea
Trebuie însă menţionat că nu toate grupurile traversează întotdeauna toate etapele
menţionate. De exemplu, presiunile exercitate de către o autoritate superioară, pentru a
scurta timpul de lucru în îndeplinirea sarcinii poate modifica etapele susmenţionate.
Formarea: în stadiul formării echipei, membrii acesteia îşi consacră eforturile
determinării obiectivelor şi adoptării procedurilor necesare realizării sarcinii. În această
etapă membrii echipei încearcă să se cunoască mai bine şi să-şi admită rolurile ce le sunt
desemnate în cadrul echipei. Comportamentele sociale (axate pe menţinerea bunelor
relaţii între participanţi) pot fi diferite: păstrarea tăcerii până în momentul în care situaţia

168
devine familiară, exprimarea unei false amabilităţi, aparenţa unei siguranţe de sine
neresimţită în realitate, nutrirea de îndoieli şi ezitări faţă de ceea ce se aşteaptă de la ei.
Furtuna: conflicte pot să apară în legătură cu obiectivele prioritare ale echipei,
repartizarea responsabilităţilor, rolul de coordonator şi modul în care acesta îşi
îndeplineşte sarcinile. În acest stadiu poate apărea competiţia şi unii membrii se pot
retrage din echipă. Tensiunea emoţională ce poate să apară va influenţa dinamica echipei.
Dacă conflictele nu se negociază, echipa poate eşua în îndeplinirea sarcinii.
Normalizarea: în această etapă membrii echipei acceptă opiniile diferite ale
celorlalţi, fac eforturi pentru a găsi soluţii acceptate de grup, partajează informaţiile. Se
stabileşte un spirit de comunicare, de responsabilitate, de coeziune a echipei. Cooperarea
în interiorul grupului devine preocuparea dominantă.
Maturizarea: echipa ajunge la maturitate, este capabilă de a-şi îndeplini
sarcinile cu eficacitate şi competenţă. Fiecare membru al grupului a înţeles şi a acceptat
rolul său.
Dizolvarea: echipa poate urma cel puţin două căi, în funcţie de obiectivul
pentru care a fost creată. De exemplu, o echipă de lucru care realizează un proiect are o
durată de existenţă bine definită şi se dizolvă în momentul în care proiectul este finalizat.
Pentru un consiliu de administraţie dizolvarea se realizează mult mai subtil, intervenind
în momentul în care unul sau mai mulţi membrii importanţi părăsesc organizaţia.

Printre factorii principali care afectează rezultatele unei echipe de lucru se pot
menţiona: dimensiunea echipei, rolurile atribuite participanţilor, normele şi
obiectivele echipei şi mediul în care echipa există.
Dimensiunea echipei: cu cât echipa de lucru are mai puţini participanţi, cu
atât diferenţele dintre coordonator şi membrii echipei sunt mai mici, inhibiţia
participanţilor dispare, efortul cerut coordonatorului este mai mic, dar şi autoritatea
acestuia scade. Grupul de lucru nu va stabili reguli şi proceduri stricte, iar luarea deciziei
va dura mai putin.
Rolurile participantilor: într-o echipă fiecare membru al acesteia joacă
conştient sau inconştient un rol. Aceasta poate afecta metoda de lucru în echipă şi
rezultatele obţinute.
Normele şi obiectivele echipei: normele sunt reguli de comportament pe care
grupul le consideră potrivite pentru realizarea sarcinii şi care sunt acceptate de către toţi
participanţii. Normele grupului pot diferi de regulile organizaţiei. Este de preferat ca
echipa să lucreze după normele pe care şi le-a identificat ca optime şi ca autoritatea
formală a organizaţiei să accepte acest lucru. În acest fel, obiectivele echipei vor fi
convergente cu obiectivele organizaţiei şi sarcina de lucru va fi realizată eficient.
Mediul în care echipa functionează influenţează rezultatele acesteia. În
mediul exterior echipei putem include tehnologia, condiţiile materiale, practicile
manageriale, regulile în vigoare ale organizaţiei şi sistemele de recompensă şi pedeapsă
stabilite de organizaţie.

169
170
 MODULUL VI
PRINCIPII ŞI VALORI ETICE

Etica medicală reprezintă un ansamblu de reguli de conduită a profesioniştilor

din domeniul sănătăţii faţă de pacienţii lor. Etica medicală este strâns legată de
deontologie, morală şi de ştiinţă. Modalitatea umană şi personală de abordare a
pacientului de către infirmieră, reprezintă o regulă de bază a profesiei. Îngrijirea
profesională este orientată de cunoaştere, competenţă şi comportament etic.
Valorile de bază ale îngrijirilor sunt: încrederea, apropierea, confidenţialitatea,
prietenia, respectul de sine şi respectul celorlalţi oameni. O serie de noţiuni de etică
medicală precum: confidenţialitatea, obligaţia de a spune adevărul pacientului sau
obţinerea consimţământului în urma oferirii de informaţii pacientului, sunt justificate
numai în vederea obţinerii stării sale de bine.
Pentru ca pacienţii să se poată relaxa şi să poată asimila doza de necunoscut pe
care o reprezintă în general pentru ei actul medical, este imperios necesară comunicarea
din ambele direcţii, astfel, cadrele medicale au nevoie de ajutorul pacienţilor pentru o
corectă diagnosticare şi pentru identificarea celui mai bun tratament ce poate fi aplicat iar
la rândul lor, pacienţii au nevoie de ajutorul cadrelor medicale pentru a putea iniţia şi
duce la bun sfârşit procesul de vindecare.
Indiferent că suntem medici, asistente medicale, infirmiere, brancardieri, suntem
toţi oameni, aşa că cea mai sănătoasă, practică şi naturală abordare este cea prin care
putem să ne punem în locul pacientului şi să comunicăm cu el, la fel cum o facem cu un
bun prieten care are nevoie de ajutorul şi de cunoştinţele noastre. Echipa de cadre
medicale trebuie să înţeleagă că relaţia cu un pacient vizează în primul rând stabilirea
unui contact uman bazat pe deschidere, simpatie şi căldură umană.
Profesia de infirmieră a fost legată întotdeauna de cerinţe etice (morale) şi
deontologice (drept şi morală) ale căror particularităţi s-au format ca un rezultat al
mediului în care cadrul medical trăieşte şi lucrează, sub influenţa unei desăvârşite
pregătiri morale. Etica în înţelesurile şi sensurile sale, contribuie la cunoaşterea de sine şi
ajută individul în raport cu decizia ce urmează să fie luată.
Pentru ca eforturile susţinute ale cadrelor medicale să fie de maximă eficienţă,
trebuie acordată o atenţie deosebită modului de abordare a pacientului. În acest sens, un
rol important îl au informarea pacientului, procesul de ascultare şi empatizare, crearea
unei stări de confort psihic şi de încredere în cadrele medicale şi în actul medical.
Referitor la importanţa informării pacienţilor, este unanim recunoscut dreptul
pacienţilor de a fi informaţi complet asupra stării lor de sănătate, asupra procedurilor
medicale propuse, a riscurilor potenţiale şi a beneficiilor pe care le are fiecare procedură;
asupra alternativelor la procedurile propuse, inclusiv a efectului refuzului tratamentului;
asupra diagnosticului, prognosticului şi evoluţiei sub tratament. Excepţia de la această
regulă o constituie cazul în care există motive serioase şi temeinice să se creadă că o
anumită informaţie ar putea produce pacientului un rău grav, fără a aduce vreun
beneficiu.
Informaţia trebuie comunicată pacientului într-un mod adecvat capacităţii sale de
înţelegere, reducând pe cât se poate folosirea terminologiei tehnice de strictă specialitate.

171
 În cazul în care se află internaţi într-o unitate de îngrijire a sănătăţii, pacienţii
trebuie informaţi asupra identităţii şi a statutului profesional al personalului de îngrijire
cu care ei intră în contact, cât şi asupra regulilor şi reglementărilor de rutină la care vor fi
supuşi pe durata internării.
În îngrijirile medicale se pune accent deosebit pe dezvoltarea şi educarea
principalului atribut al comunicării şi anume ascultarea, pe acest element de comunicare
al relaţiilor interumane se realizează încurajarea interloculorului, obţinerea de informaţii,
îmbunătăţirea relaţiilor cu oamenii şi o mai bună înţelegere a lor.
Limbajul este cel mai direct mijloc al comunicării umane. Vorbirea este o cale de
exprimare a unei persoane şi de manifestare a sentimentelor sale. Ascultarea, este un
proces de învăţare şi totodată un proces de înţelegere a altora. Ascultarea este un proces
de aflare, înţelegere, obţinere şi acceptare a informaţiei din exterior. O persoană care ştie
cum să asculte este capabilă să obţină o mulţime de informaţii de la oamenii cu care
interacţionează. Raportată la profesia de infirmier(a), ascultarea, finalizată cu o serie de
informaţii obţinute de la pacienţi, este indisolubil legată de procesul de vindecare, fiind
un element de bază al acestuia.
Ascultarea pacienţilor şi empatizarea cu aceştia, sunt etapele fireşti ce trebuie
parcurse pentru crearea sentimentului de încredere. Pentru a câştiga ceea ce reprezită
fundamentul tuturor relaţiilor interumane şi anume încrederea, în relaţia cu pacientul, se
impune ţinută morală desăvârşită a infirmierei, competenţă profesională ireproşabilă,
sinceritate, blândeţe, empatie şi respectarea promisiunii.
Pentru o abordare adecvată a pacientului în context bio-psiho-social trebuie avute
în vedere:
 cunoaşterea pacientului în contextul relaţiei sale sociale, cu preferinţele,
valorile şi convingerile sale legate de actul medical şi îngrijirile medicale;
 abordarea empatică a pacientului cu simpatie, înţelegere, grijă, atenţie şi
respect;
 stabilirea unei relaţii de încredere prin schimb permanent de informaţii într-
un mod accesibil înţelegerii pacientului (comunicare verbală sau
nonverbală); acesta trebuie să ştie şi să fie convins că personalul medical
acţionează în interesul său şi va urmări tratamentul şi îngrijirea sa pe toată
perioada spitalizării;
 adaptarea îngrijirilor acordate în funcţie de starea pacientului, menajând
convingerile, valorile şi circumstanţele de viaţă ale acestuia;
 restricţiile libertăţii individuale a pacientului trebuie limitate la cele impuse
de starea sa de sănătate şi justificate de eficienţa tratamentului.
Infirmiera acordă îngrijiri pentru sănătatea individului şi îşi coordonează
activitatea cu cea a colegilor, superiorilor. În cadrul relaţiei cu colegii săi împarte
responsabilitatea de a coopera cu toţi cei cu care lucrează îndeaproape, ia toate măsurile
şi respectă întocmai indicaţiile primite pentru îngrijirea individului. Contactul cu
bolnavul se face încă de la internare prin observarea şi discuţia cu bolnavul. Ulterior
infirmiera are datoria de:
 a-l ajuta să înveţe să îşi acorde din nou îngrijile zilnice, cu sau fără supraveghere;
 a explica bolnavului procedura, în ce constă şi necesitatea efectuării acesteia cu
mult tact, la un nivel la care să se facă înţeleasă;
 a se asigura că pacientul înţelege informaţia pe care i-o dă, informaţie ce trebuie
dublată de un consimţământ voluntar din partea pacientului.

172
 Interacţiunea şi conlucrarea bună cu pacientul optimizează rezultatele
tratamentului. Responsabilitatea nu revine exclusiv personalului medical ci şi pacientului
care este responsabil de respectarea întocmai a indicaţiilor primite. Este unanim acceptat
faptul că o comunicare eficientă cu echipa medicală poate uşura acceptarea bolii de către
pacient, poate îmbunatăţi calitatea autoîngrijirii, precum şi starea de sănătate fizică şi
psihică în general. Pentru a obţine o complianţă bună, personalul medical trebuie să
găsească un mod de abordare diferenţiat pentru fiecare pacient, în funcţie de tipul de
comunicare cel mai eficient şi cel mai la îndemână.

173
 Bibliografie
Modul I.

1. Fişa postului infirmier

2. Câmpeanu-Sonea E., Osoian C. L., 2004, Managementul resursei umane, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003
3. Adam Fleşeriu - Managementul resurselor umane în unităţile de turism,
Ed.Dacia, 2003
4. Pânişoară G., Pânişoară I.O. 2005, Managementul resurselor umane.Ghid practic
(ediţia a-II-a), Iaşi, Ed. Polirom
5. Carol Mozeş – Tehnica îngrijiri bolnavului – Ed. Medicală Bucureşti

Modul II

1. Declarația Universală a Drepturilor Omului 1948, Organizația Națiunilor Unite.

2. Convenţia cu privire la Drepturile Copilului.
3. Legea 448/2006 privind drepturilor persoanelor cu dizabilităţi
4. Codul Muncii actualizat 2013
5. ORD 1209/2006 , Ordinul Ministerului Sănătăţii

Modul III

1. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România – Manualul surorilor voluntare

de cruce roşie – Ed.Plumb 1996, Tipografia Filaret 2001
2. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România , Filiala Cluj– Manual de prim
ajutor,2012
3. Oana Benga – Suport de curs Psihologia dezvoltării, UBB Cluj- Facultatea de
psihologie şi ştiinţele educaţiei.
4. Carol Mozes – Tehnica îngrijirii bolnavului – Ed.Medicală Bucureşti, 2003
5. Georgeta Baltă – Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor – Ed.Didactică şi
Pedagogică Buc, 1982
6. Marinela Olăroiu - Compendiu de îngrijiri paliative la domiciliu,Ed.Viaţa
Medicală Românească,Bucureşti, 2004
7. Marinela Sârbu – Curs psihologie medicală
8. www.sfatulmedicului.ro/.../escarele-ce-trebuie-sa-stim-despre-ele

Modul IV

1. Societatea Naţională de Cruce Roşie din România – Manualul surorilor voluntare

de cruce roşie – Ed.Plumb 1996, Tipografia Filaret 2001
2. Ordinul Ms nr. 916/2006 – privind infecţiile nosocomiale
3. Ordinul nr. 261 din 6 februarie 2007 privind curăţarea, dezinfecţia şi sterilizarea
în unităţile sanitare
4. Ordinul Ms nr 916/2006 privind deşeurile rezultate din activităţile medicale

174
Modul V

1. Abric, J.C.,(2002). Psihologia comunicarii. Editura Polirom. Iasi

2. Bendell, J.,Lennox, S.(1997). Handbook for communication and problem solving
skills training. New York. John Wiley
3. Buckley R.,Caple J., (2004). The Theory and Practice of Training, Kogan Page,
London and Sterling, VA
4. Carnegie, D., Esenwein, J.B., (2003). The Art of Public Speaking, AKA Dale
Carnegie
5. Cloke K., Godsmith, J. (2005). Resolving Conflicts at Work. Pblished by Jossey-
Bass A Wiley Imprint
6. Constantin, A. (2004). Conflictul personal. Prevenire, rezolvare si diminuarea
efectelor. Iasi. Polirom
7. Cowan, D. (2003). Taking Charge of Organizational Conflict. Personhood Press.
Fawnskin, California
8. Davis, A(2005). 21 Strategies for Improving Employee Communication.
Davis&Company Inc.
9. Fisher, B., Adams, K.,(1994). Interpersonal communication. New York: McGraw
Hill.
10. Lemeni, G., Miclea, M.(2004). Ghid de educatie pentru cariera. Cluj-Napoca.
ASCR.
11. Maister, D.H,Green Ch. H, Galford, R.M.(2004).The Trusted Advisor. New York.
Free Press.
12. Maxwell, J.C. (2002). Cele 17 legi ale muncii in echipa. Bucuresti. Editura
Amaltea.
13. Shapiro, D. (2004). Conflict and Comunication: A Guide Trough the Lbyrinth of
Conflict Management. New York. International debate education association.
14.Vaughn. R.H.(2008). Manualul Trainerului Profesionist. Editura Codecs
15.http://oregonstate.edu/instruct/comm440-540/

Modul VI

1. Mihaela Frunză – Suport de curs Etică UBB Cluj – Fac. de Asistenţă Socială IDD,
2012
2. wwwro.scribd.com/doc/101531313/Elemente-de-Etica

175
 CUPRINS

Cuvânt înainte
Crucea Roşie Română – scurt istoric

MODUL I PLANIFICAREA PROPRIEI ACTIVITĂŢI ŞI PERFECŢIONAREA

CONTINUĂ ...............................................................................................................7 - 14
1.1 Infirmiera şi locul de muncă
1.2 Identificarea activităţilor specifice
1.3 Ierarhizarea activităţilor ce urmează a fi derulate
1.4 Evaluarea şi adaptarea programului zilnic în funcţie de nevoi
1.5 Formarea continuă privind noile metode şi tehnici de îngrijire a pacienţilor

MODUL II RESPECTAREA DREPTURILOR PERSOANEI ÎNGRIJITE.....15 - 22

2.1 Drepturile omului, copilului şi a persoanei cu nevoi speciale
2.2 Drepturile şi obligaţiile pacientului
2.3 Formele răspunderii civile

MODUL III TEHNICI DE ÎNGRIJIRE..............................................................23 - 123

3.1 Noţiuni generale privind îngrijrea pacienţilor
A. Noţiuni elementare de anatomie şi fiziologia omului
B. Procese biologice de dezvoltare şi îmbătrânire
C. Alimentaţia pacientului
D. Ereditatea
E. Noţiuni de educaţie sexuală şi planificarea familială
F. Noţiuni de prim ajutor
G. Persoana bolnavă,particularităţi psihologice ale persoanei bolnave
H. Îngrijiri paliative
I. Noţiuni privind îngrijirea pacientului cu boli infectocontagioase şi transmisibile
3.2 Îngrijiri speciale ale pacienţilor
A. Schimbarea lenjeriei (personală şi a patului)
B. Toaleta pacientului, igiena corporală şi vestimentarea
C. Poziţia pacientului în pat
D. Tehnici de mobilizare a pacientului
E. Transportul şi însoţirea pacienţilor
F. Prevenirea escarelor
G. Colectarea produselor fiziologice şi patologice
H. Îngrijirea pacienţilor în fază terminală, pregătirea şi transportul
persoanelor decedate
3.3 Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile: pediatrie, obstretică-ginecologie,
psihiatrie
3.3.1. Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile de pediatrie

176
 3.3.2. Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile de obstetrică-ginecologie
3.3.3. Îngrijiri specifice ale pacienţilor în secţiile de psihiatrie

MODUL IV IGIENA PERSOANEI ÎNGRIJITE, IGIENIZAREA SPAŢIULUI ŞI

TRANSPORTUL RUFĂRIEI ÎN UNITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE....................124 - 147
4.1 Noţiuni de epidemiologie
A.Epidemiologia
B.Factorii epidemiologici principali
C.Factorii epidemiologici secundari
D.Manifestările procesului epidemic
4.2 Infecţiile nosocomiale
4.3 Prevenirea şi combaterea infecţiilor nosocomiale
A.Prevenirea bolilor infecţioase
B.Combaterea bolilor infecţioase
C.Tehnica de spălare a mâinilor
4.4 Noţiuni generale privind curăţenia într-o unitate sanitară.
Substanţe dezinfectante utilizate în spital
A.Curăţenia, substanţe utilizate
B.Sterilizarea, metode utilizate
C.Dezinfecţia, metode şi substanţe utilizate
D.Deratizarea, metode şi substanţe utilizate
E.Dezinsecţia, metode şi substanţe utilizate
4.5 Transportul rufăriei
A.Circuitul rufăriei în spital
B.Circuitul şi transportul deşeurilor
4.6 Prevenirea accidentelor prin expunere la produse biologice
A.Noţiuni generale
B.Echipament personal de protecţie
4.7 Aplicarea regulamentului privind circuitele funcţionale

MODUL V COMUNICAREA INTERACTIVĂ ŞI LUCRUL ÎN ECHIPA

MULTIDSCIPLINARĂ.......................................................................................148 - 160
5.1 Comunicarea ca proces
5.2 Componentele comunicării
5.3 Deficite de comunicare
5.4 Metode de dezvoltare a abilităţilor de comunicare asertivă
5.5 Comunicarea în echipă

MODUL VI PRINCIPII ŞI VALORI ETICE ...................................................161 – 163

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................164 - 165

177