MINISTERUL EDUCATIEI SI TINERETULUI

DIN REPUBLICA MOLDOVA

Referat:
Tema :,,Crucea rosie’’

A verificat A elaborat
profesoara de ed. Civica eleva gr. EI-12.09
Puga V. Sestacov M.

Chisinau 2013
 Crucea Rosie, cunoscuta si sub numele complet de Miscarea Internationala de
Cruce Rosie si Semiluna Rosie, semnifica o miscare umanitara internationala ce are
sub coordonarea sa mai multe organizatii distincte si independente, dar aflate sub
pelerina comuna a principiilor de baza, obiectivelor, simbolurilor, statuturilor si
organelor de conducere.

Misiunea Miscarii Internationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie este de

a proteja viata si sanatatea oamenilor, de a asigura respectul fata de fiinta umana, de
a preveni si alina suferinta oamenilor, fara a face apel la discriminarea de
nationalitate, rasa, religie, clasa sociala sau opinii politice.

Termenul de Crucea Rosie Internationala este adesea intalnit in favoarea denumirii

complete de Miscarea Internationala de Cruce Rosie si Semiluna Rosie. Partile
componente ale miscarii sunt: Comitetul International al Crucii Rosii (CICR),
Federatia Internationala a Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna
Rosie, si Societatile Nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie.

Istoria si originile Crucii Rosii sunt consacrate in vorbele lui Henry Dunant (1828-
1910) "Siamo tutti fratelli" (Suntem cu totii frati), initiatorul Miscarii Internationale
de Crucea Rosie si Semiluna Rosie. Afaceristul elvetian, Henry Dunant a tras
semnalul de alarma asupra necesitatii de a infiinta societati de ajutor si de a
raspandi un acord international cu privire la ajutorarea ranitilor si la persoanele care
ii ingrijesc.

Batalia de la Solferino

Istoria Crucii Rosii incepe cu batalia de la Solferino, la 24 iunie 1859, in nordul

Italiei, unde armatele Frantei si Austriei s-au luptat vreme de o zi. In urma
confruntarii, numarul mortilor si al ranitilor de pe campul de lupta a fost foarte
mare, 40.000, iar numarul personalului medical calificat, a chirurgilor si a
medicamentelor era insuficient. Henry Dunant a fost martorul consecintelor oribile
de dupa batalie. Impresionat de dezastrul umanitar, Henry s-a oferit ca voluntar, a
adunat oameni din satul invecinat si a petrecut trei zile, pentru a ingriji ranitii,
abandonand complet scopul vizitei sale in Italia.

"O amintire de la Solferino"

Intors in Elvetia, Henry Dunant a continuat sa fie tulburat de cosmarul caruia ii
fusese martor la Solferino. In urma acestui episod tragic, a scris o carte si a
publicat-o pe cheltuiala sa, in noiembrie 1862. Cartea "O amintire de la
Solferino" a fost trimisa familiilor domnitoare din Europa, liderilor militari,
politici, celor implicati in actiuni filantropice si prietenilor.

Cartea a propus doua idei de o importanta majora:

 infiintarea, in fiecare tara, a unei societati de ajutorare a ranitilor pe timp

de razboi, alcatuita din voluntari;
 promovarea unui acord international care sa protejeze soldatii raniti pe
campul de lupta si pe aceia care ii ingrijesc, oferindu-le astfel un statut
neutru.

Cartea a avut un real succes iar rezultatele au aparut in mai putin de an. Meritul a
fost exclusiv al lui Dunant, care a reusit sa convinga statele sa codifice si sa
recunoasca obiceiurile razboiului. Ca urmare a propunerilor pe care le continea, a
luat fiinta o organizatie mondiala.

Infiintarea Comitetului International al Crucii Rosii (CICR)

Comitetul International al Crucii Rosii este o institutie umanitara privata, infiintata

in 1863 la Geneva, Elvetia. Comitetul cuprinde 25 de membri si are o autoritate
unica in cadrul dreptului international umanitar privind protejarea vietii si
demnitatii victimelor conflictelor armate nationale si internationale. Comitetul celor
5 a fost rezultatul intrevederii lui Dunant cu avocatul Societatii pentru Bunastare
Publica de la Geneva, Gustave Moynier. Gustave a fost extrem de impresionat de
cartea "O amintire de la Solferino". Impreuna cu Dunant, ceilalti patru membri au
fost chiar avocatul Gustave Moynier, medicul chirurg Louis Appia, Théodore
Maunoir de la Comisia pentru Igiena si Sanatate de la Geneva si generalul elvetian
Guillaume-Henri Dufour. Comisia s-a intrunit pentru prima oara la 17 februarie
1863 si s-a numit Comitetul International pentru Ajutorarea Ranitilor, care, in
1876, urma sa devina Comitetul International al Crucii Rosii.

Liga Societatilor de Cruce Rosie

In 1919, Liga Societatilor de Cruce Rosie a fost infiintata in mod formal, cu sediul
la Paris, de catre reprezentanti ai societatilor de Cruce Rosie din Franta, Marea
Britanie, Italia, Japonia si Statele Unite, avand ca prim obiectiv imbunatatirea
sanatatii oamenilor din tarile care suferisera in timpul celor patru ani de razboi.
Liga Societatilor de Cruce Rosie era destinata "sa consolideze si sa uneasca pentru
activitatile de sanatate, Societatile de Cruce Rosie existente si sa promoveze crearea
de noi societati". O parte cruciala a activitatii era de a oferi si a coordona asistenta
pentru victimele dezastrelor naturale si ale epidemiilor. Din 1939, sediul sau
permanent a fost la Geneva. In 1991, s-a luat hotararea de a schimba
denumirea Ligii Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie in "Federatia
Internationala a Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie".

Razboiul Mondial a transmis nevoia de stransa cooperare intre Societatile de Cruce

Rosie care, prin intermediul activitatilor desfasurate pe timpul razboiului in
favoarea prizonierilor de razboi si a combatantilor, atrasesera milioane
de voluntari si construisera un mare organism de experti. Ideea originala ii apartine
lui Henry Davison, pe vremea aceea presedintele Crucii Rosii Americane (ARC).
Aceasta miscare a insemnat extinderea activitatea internatională a Crucii Rosii.
ARC avusese deja o misiune destul de solicitanta in urma unei catastrofe naturale.
Henry a propus, la o conferinta internationala medicala (aprilie 1919, Cannes,
Franta), "federalizarea Societatilor de Cruce Rosie din diferite tari, intr-o
organizatie comparabila cu Liga Natiunilor, in scopul unei permanente cruciade
medicale pentru imbunatatirea sanatatii, prevenirea bolilor si alinarea suferintei".

Societati Nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie

Societatile nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie exista in aproape fiecare

tara din lume. In cadrul statelor in care se afla, acestea preiau datoriile si
responsabilitatile unei societati nationale de ajutorare, asa cum este definit de Legea
Umanitara Internationala. In cadrul Miscarii, CICR e responsabil de recunoasterea
legala a unei societati de ajutor ca societate nationala de Cruce sau Semiluna Rosie.

La sfarsitul Conferintei Internationale din 1863 prima idee a lui Dunant, de a

infiinta o societate de voluntari in fiecare tara, a devenit realitate prin infiintarea
primelor Societati Nationale. Astfel de societati au fost infiintate, cateva luni dupa
Conferinta Internationala, in Wurttemburg, Marele Ducat de Oldenburg, Belgia si
Prusia. Apoi au luat fiinta societatile din Danemarca, Franta, Italia, Mecklenburg-
Schwerin, Spania, Hamburg si Hesse. Pe atunci, ele se numeau "comitete
nationale" sau "societati de ajutorare", dar, mai tarziu, au inceput sa fie cunoscute
sub denumirea de Societati Nationale de Cruce Rosie si Semiluna Rosie.

Simboluri ale miscarii: Crucea Rosie, Semiluna Rosie, Cristalul Rosu, Leul si

Soarele Rosu, Magen David Adom

In lunile care au urmat, cei cinci membri ai Comitetul International al Crucii

Rosii au adoptat in cadrul unei conferinte internationale emblema distinctiva a
Miscarii. Conferinta a avut loc in octombrie 1863, au participat 16 tari si a avut ca
rezultat crearea emblemei distinctive: o cruce rosie pe fond alb, cu scopul de a
identifica si de a proteja voluntarii care acorda ajutor soldatilor raniti.

Simbolurile Crucii Rosii, Semilunii Rosii, Leului si Soarelui Rosu si Cristalului

Rosu au in prima instanta o utilizare protectoare in conflictele armate, ulterior
emblemele avand o utilizare indicativa, fiind folosite ca semne distinctive de acele
organizatii care fac parte din Miscarea Internationala de Cruce Rosie si Semiluna
Rosie.

Crucea Rosie. Crucea Rosie pe un

fundal alb a fost simbolul original de protectie declarat la Conventia de la Geneva
din 1864. Simbolul este o inversare a steagului national al Elvetiei, fiind adoptat in
cinstea fondatorului sau, elvetianul Henry Dunant, si a tarii sale.

Semiluna Rosie. Imperiul Otoman a folosit o Semiluna Rosie pentru a proteja

soldatii musulmani, dar s-a angajat in acelasi timp sa respecte simbolul Crucii
Rosii. In urma acestei manifestari, CICR a declarat in 1878 ca se pot adopta
simboluri oficiale aditionale pentru statele non-crestine. De atunci, Semiluna Rosie
este emblema tuturor statelor cu populatii majoritar musulmane.

Cristalul Rosu. In urma controversei legate de societatea nationala din Israel si

Magen David Adom, a fost luata in vedere introducerea unui nou simbol de
protectie cu caracter aditional si neutru. Simbolul Cristalului Rosu a fost adoptat la
22 iunie 2006 ca emblema Societatii Palestiniene de Semiluna Rosie (PRCS) si
Societatea Nationala Israeliana, Magen David Adom (MDA)

Leul si Soarele Rosu. Intre 1924 si 1980, Iranul a utilizat Leul si Soarele Rosu ca
simbol pentru societatea sa nationala, bazat pe steagul Dinastiei Qajar. Leul si
Soarele Rosu a fost recunoscut ca simbol protector in 1929, odata cu Semiluna
Rosie.

Magen David Adom (MDA), (denumirea provine din ebraica si

desemneaza Steaua lui David Rosie) societatea nationala din Israel a folosit Steaua
lui David Rosie ca emblema in 1931, odata cu fondarea sa. Propusa ca o emblema
aditionala a Crucii Rosii, Semilunii Rosii si Leului Rosu, propunerea nu a fost
acceptata de CICR din cauza ca nu reprezenta un stat suveran. Mai tarziu, in 2006,
Magen David Adom a fost recunoscut oficial de CICR, in semn de recunoastere
simultana alaturi de organizatia nestatala Semiluna Rosie Palestiniana. Cu toate ca
 MDA nu era recunoscuta oficial, ea a acumulat o reputatie excelenta in cadrul
Miscarii, prin participari eficiente la activitatile internationale ale Federatiei si ale
CICR.

In urma ratificarii Conventiilor de la Geneva din 12 august 1949 si a Protocoalelor Aditionale din anul 1977, statul
roman si-a asumat obligatia de a face cunoscute prevederile acestor documente internationale care alcatuiesc
Dreptul International Umanitar si care consacra drepturile militarilor raniti, prizonierilor si populatiei civile pe timp
de conflict armat.

Dreptul international umanitar alcatuieste o parte importanta a dreptului international public si cuprinde acele
reguli care, in timp de conflict armat, sunt destinate sa protejeze persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la
ostilitati si sa limiteze mijloacele si metodele de razboi folosite.

Mai exact, ceea ce CICR intelege prin drept international umanitar aplicabil in conflictele armate este ansamblul
de reguli internationale, izvorate din tratate sau cutuma, care sunt special destinate rezolvarii problemelor de
natura umanitara rezultate direct dintr-un conflict armat, fie de natura internationala, fie de natura
neinternationala; din ratiuni umanitare, aceste reguli restrang dreptul partilor la conflict de a utiliza mijloace si
metode de razboi la libera lor alegere si protejeaza persoanele si bunurile afectate sau care ar putea fi afectate
de conflict.

Dreptul international umanitar (DIU) – cunoscut si sub denumirea de drept al conflictelor armate sau drept al
razboiului – are doua ramuri separate:
 Dreptul de la Geneva sau dreptul umanitar propriu-zis, care este destinat sa protejeze personalul militar care nu
ia sau nu mai ia parte la lupte si persoanele care nu sunt implicate in mod activ in ostilitati, mai ales civilii;
 Dreptul de la Haga sau dreptul razboiului, care stabileste care sunt drepturile si obligatiile beligerantilor in
desfasurarea operatiunilor militare si impune limite pentru mijloacele de ranire a inamicului.

Cu toate acestea, aceste ramuri ale DIU nu sunt complet separate, deoarece efectul unora dintre regulile
dreptului de la Haga este de a proteja victimele conflictului, in timp ce efectul unora dintre regulile dreptului de la
Geneva este de a limita actiunile pe care beligerantii le pot intreprinde pe durata ostilitatilor. Odata cu adoptarea
Protocoalelor Aditionale din 1977, care imbina ambele ramuri ale DIU, aceasta distinctie a pastrat doar o valoare
istorica si didactica.