CURS 1:

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA DE STUDIU A SOCIOLOGIEI ORGANIZAŢIONALE

1.1. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI ORGANIZAȚIONALE

În zilele noastre asistăm la un proces amplu și continuu de multiplicare și diversificare a formelor

de organizare a vieții sociale, la apariția unor modalități de acțiune cât mai adecvate pentru rezolvarea
optimă a problemelor care se ivesc. Printre variatele instrumente de care societatea se folosește pentru a-
și asigura buna funcționare, organizațiile sociale ocupă un loc deosebit de important. Organizațiile
economice, politice, juridice, militare, artistice, administrative, școlare, etc. sunt mecanisme care pun în
mișcare oamenii în vederea obținerii unei eficienței sociale și individuale maxime.
Pe de altă parte, conform lui Marian Preda (în Comportament organizațional), există două
elemente ale vieții noastre cotidiene care ne determină să ne asociem în diferite forme de organizări. Este
vorba despre faptul că ființa umană nu poate trăi singură, izolată, ea este „condamnată” la interacțiune și
asociere cu semenii pentru a-și putea satisface nevoile, pentru a-și atinge scopurile, pentru a face față
provocărilor și pericolelor din jur. Astfel, omul își întemeiază o familie (sau o altă formă instituționalizată
de convețuire cu alte persoane) pentru a administra mai rațional resursele obținute prin asociere și pentru
a găsi siguranță și sprijin emoțional (și material) în perioadele de vulnerabilitate. Aceste asocieri și
interacțiuni ale indivizilor, care au facilitat învățarea, cooperarea și coordonarea, au dus la dezvoltarea
unei societăți a organizațiilor.
Al doilea element esențial constă în nevoia, capacitatea și privilegiul ființei umane de a lua decizii
și de a alege între diverse alternative. Alegerile sau deciziile sunt esențiale pentru a individualiza omul ca
ființă rațională, caracterizată de liberul-arbitru, de capacitatea de a se organiza, de a structura realitatea
înconjurătoare, de a stabili scopuri, obiective și modalități de realizare.
Fiind de acord că trăim cu toții, încă din cele mai vechi timpuri, în diferite tipuri și forme de
organizare a vieții sociale, Adrian Netedu în Elemente de sociologia organizațiilor, sondează evoluția
științei organizării vieții sociale în vederea identificării ideilor fondatoare. Concluzia la care ajunge este
că oamenii de timpuriu au realizat avantajul traiului și muncii în colectiv. Prima mărturie în acest sens o
găsește în Vechiul Testament (Exod, 18:13-27) despre care spune că este cea mai bună ilustrare a ceea ce
se numește astăzi „delegarea autorității”, dar și un exemplu de constituire a unei ierarhii (Socrul lui
Moise, îl sfătuiește pe acesta să aleagă din tot poporul oameni de încredere care să stăpânească peste o
mie, o sută, cincizeci și zece oameni. Aceștia urmau să judece cauzele minore, în timp ce cauzele grele
urmau să fie judecate de Moise). Referitor la acest caz Steven Ott și Jay Shafritz afirmă că avem un
prim exemplu de „management by exception” (acest principiu sugerează conducerea prin detalierea
excepțiilor fie ele bune sau rele) teoretizat de către Frederick Taylor.

Aliona CHIRA, lector USM: Suport la cursul Sociologia organizationala si a conducerii Page 1
 În anii 500 î.H. găsim indicații privind organizarea la Sun Tzu în lucrarea Arta războiului.
Strategul chinez amintea de necesitatea unei conduceri ierarhice, despre comunicarea între
compartimentele unei armate precum și despre planurile strategice de luptă. Pentru Sun Tzu comandantul
armatei este „autoritatea echitabilă care oferă ajutor și căldură celor care o ajută să existe”, iar disciplina –
„arta ordonării trupelor, după reguli militare”. Tot în această lucrare, el atrage atenția că legile
subordonării trebuie urmărite cu rigurozitate, iar îndatoririle unui subaltern trebuie cunoscute în ideea de a
ajunge la un termen comun.
Îl putem aici aminti și pe Socrate, din cele istorisite de Xenofon, care, într-un dialog cu
Nicomachide privitor la alegerea unui general de armată fără ca acesta să fie luptător, a afirmat că „un om
care știe ce are de făcut și cunoaște mijlocele de realizare acela poate dirigui deopotrivă, un cor, o
gospodărie, statul, ca și o armată”. În toate aceste situații, argumentează Socrate, cel ce conduce trebuie
să știe să se facă ascultat, să prescrie ce are de făcut fiecare, să pedepsească sau să răsplătească în mod
just, să păstreze bunurile pe care le are. În concluzie „cei care știu să-i folosească cu pricepere pe oameni
ajung să administreze cum se cuvine atât treburile lor personale, cât și pe cele ale statului, iar cei care nu
se pricep să se folosească de oameni nu realizează nimic bun nici în unele nici în altele”.
Sugestii în ceea ce privește știința organizării se regăsesc și în operele lui Platon și Aristotel. După
Platon, organizarea cetății trebuie să respecte trei clase, fiecare corespunzându-i o virtute anume: filozofii
(cunoașterea), gardienii (vitejia), agricultorii și meseriașii (cumpătarea). Aceste trei clase corespund la
trei funcții de bază ale organizării sociale: conducere, ordine (conformism) și producția de bunuri (a se
vedea Republica, Statul, etc.). Pe de altă parte Aristotel era conștient de limitele umane în procesul de
conducere, de aceea, spune el, conducerea trebuie dată dată rațiunii și nu omului. De aici deducem că
Aristotel era adeptul demoscrației, al deciziilor luate în comun.
Nicolo Machiavelli prin opera Principele este considerat a fi precursorul științei conducerii. El
susține că principele trebuie să cârmuiască bazându-se pe prietenia supușilor, dar atenționează asupra
faptului că „fiecare aleargă, fiecare făgăduiește și fiecare este gata să moară pentru stat, atunci când
moartea este departe, dar în momente de restriște, când statul are nevoie de cetățeni, el găsește prea puțini
care să vrea să-l slujească”. Pentru a evita o disoluție a organizării, cetățenii trebuie guvernați în așa fel
încât întotdeauna să aibă de stat și să îi fie credincioși. Cât privește raporturile cu subordonații
„principele trebuie săp se facă în așa feltemut, încât dacă nu-și câștigă iubirea supușilor, să evite însă ura
lor”. Într-o comparație cu lumea animală și arta conducerii, principele trebuie să fie vulpe, pentru a
recunoaște cursele și leu pentru ca să-i sperie pe lupi. În sfârșit, principele trebuie să-și aleagă cu grijă
colaboratorii direcți mai ales atunci când aceștia urmăresc mai puțin propriul folos și trebuie să se
sfătuiască doar când vrea el și nu invers.
O contribuție importantă a avut-o și Adam Smith în ceea ce numim „organizarea socială” prin
sugestiile oferite în lucrarea Avuția națiunilor. Acesta menționa că diviziunea muncii „a avut darul de a
Aliona CHIRA, lector USM: Suport la cursul Sociologia organizationala si a conducerii Page 2
face distinctă fiecare îndeletnicire, iar orice proces de fabricație se desparte astfel în operații simple care
nu se suprapun. La o operație sau un grup redus de operații revine un singur individ, iar în aceasta rezidă
creșterea prodeuctivității. O ocupații unică pentru fiecare duce la o creștere a îndemânării, la o
economisire de timp, cât și la o creștere cantitativă productivă prin intermediul mașinilor de tot felul”.
Deși această idee este imediată, totuși ea a revoluționat gândirea economică la vremea (diviziunea
muncii) și a rămas un punct de reper în cercetările ulterioare. De altfel Adam Smith și James Watt sunt
considerați (de Arnold Toynbee) ca fiind cei doi oameni responsabili pentru îndrumarea lumii spre
industrializare.
Printre precursorii științei organizării regăsim în diverse antologii pe: Robert Owen, Charles
Babbage, Daniel McCallum, Henry Metcalfe, Henry Towne și Vilfredo Pareto. Astfel, în 1813,
gânditorul utopic Robert Owen susținea că conducătorii manufacturilor trebuie să acorde aceeași atenți
„mașinilor vitale” adică angajaților ca și „mașinilor inanimate”. La rândul lui Charles Babbage,
matematician și om de știință a tratat le larg problema diviziunii muncii pe care a inclus-o printre
principiile de bază în management. Tot el este primul care presupune existența unor astfel de principii
care pot fi învățate prin experiență și aplicate apoi la scară largă. Această idee îi va influența pe clasicii
teoriei organizațiilor.
Din contribuția adusă de Vilfredo Pareto conceptului de organizare, cea mai sugestivă pentru
sociologia organizațiilor rămâne a fi teoria elitelor. Pareto distinge între elitele vulpi și elitele lei, două
tipuri aflate curent în contradicție, de unde și circulația lor. Utilă în domeniul sociologiei organizaționale
este sugestia paretiniană conform căreia, în realitate nu există conflict între cei conduși și elite ci doar
între elitele însăși, astfel explicându-se o bună parte dintre conflictele organizaționale.
Încercând să identificăm rădăcinile unei științe a organizării întreprinderii și a organizațiilor găsim
numeroase izvoare în secolele XVIII-XIX. Realizând o sinteză a lor, R. Sainsaulieu conchide că modelul
de funcționare al organizațiilor avea următoarele surse:
 Comunitățile monahale (ierarhii religioaser, ierarhie graduală, responsabilitate, atașament pentru
un sistem de valori);
 Unități militare (disciplină, regulamente, ierarhie graduală, centralizarea deciziilor);
 Mica întreprindere familială, artizanală (modelul paternalist, ucenicie);
 Modelul științific organicist din naturalism și biologie (paralela cu corpul uman și armonia
organelor lui);
 Mașinismul industrial;
 Primele studii etnologice (care au subliniat importanța valorilor comune și a culturii în
reproducerea unei societăți).

Aliona CHIRA, lector USM: Suport la cursul Sociologia organizationala si a conducerii Page 3
 Acestea toate nu sunt decât repere teoretice, pentru că întreprinderea nu este niciuna din acestea: nu
a dus războaie, nu reunește călugări, este mai mare decât o familie, membrii ei nu sunt ca organele în corp
și sunt ami puțini previzibili decât mașinile industriale.

1.2. PERSPECTIVE DE ABORDARE A SOCIOLOGIEI ORGANIZAȚIILOR

1.3. FUNCȚIILE ORGANIZAȚIILOR

Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există organizațiile atunci, într-un limbaj comun, am răspunde
că ele produc mai bine și mai eficient ceea ce persoanele ar produce singuri și neorganizat. Altfel spus,
organizațiile produc o „valoare adăugată”. În acest fel ele răspund unei nevoi ale indivizilor. Organizațiile
sunt înființate cu scopul de a produceîn mod eficient o valoare adăugată care să satisfacă nevoi umane.
Identificarea oportunităților de a satisface nevoi umane, urmată de achiziționarea și utilizarea unor
resurse (umane, materiale, informaționale, ect.) pentru a satisface aceste nevoi se numește spirit
antreprenorial. Acesta este esențial pentru înființarea organizațiilor, mai ales a celor private. El presupune
nu doar identificarea unor nevoi nesatisfacute și a modalităților de a le satisface eficient ci și punerea în
practică a ideilor. Câteva dintre principiile pe baza cărora organizațiile au reușit să producă eficient
diverse bunuri (valoare adăugată) și pe care nu le întâlnim în formele individuale de producție sunt:
 diviziunea muncii, care a condus la specializarea muncitorilor și o productivitate mai mare;
 economia de scală, adică scăderea costurilor per exemplar dintr-un bun datorită producerii unui
număr foarte mare exemplare din același produs, ceea ce reduce costul;
 economia de scop, ce presupune reducerea costurilor prin utilizarea mai bună a unor resurse
subutilizate, în cazul producției insuficient organizate.
Utilizarea tehnologiilor avansate pentru producția de masă, automatizată, pe bandă, este cel mai bun
exemplu de specializare, de economie de scală și de scop. Deincolo de faptul că se produc mai eficient
(avantajos) unele bunuri ce răspund nevoilor umane, organizațiile au anumite structuri și funcții asociate
acestora sau, altfel spus, structuri constituiete pentru a îndeplini anumite funcții. Cele mai importante
funcții în cadrul unei organizații sunt:
 planificarea
 producția
 vânzarea sau furnizarea produselor către beneficiari, în cazul organizațiilor nonprofit
 managementul (organizarea și controlul)
Pentru a îndeplini aceste funcții există diverse departamente în cadrul organizației, dar se poate
întâmpla ca acestea să fie asociate uneia dintre funcțiile de mai sus sau să colaboreze pentru a îndeplini o
funcție sau mai multe, conform specificului fiecărei organizații. Câteva structuri specifice unor funcții
fundamentale sunt prezente în foarte multe dintre organizațiile moderne (în special cele centrate pe profit)
Aliona CHIRA, lector USM: Suport la cursul Sociologia organizationala si a conducerii Page 4
sub forma unor departamente distincte: de marketing, de producție, de resurse umane, de administrare și
conducere (management financiar și management general).
Managementul – este procesul de exercitare și facilitare a controlului și coordonării în și între
departamentele unei organizații. Există trei nivele de management:
 managementul general: formulează strategii și politici de implementare pentru organizație în
ansamblu;
 managementul de nivel mediu: este exercitat de către responsabilii cu administrarea resurselor
organizației în scopul atingerii obiectivelor acesteia;
 managementul de nivel inferior: supervizează și dirijează activitatea angajaților.
Marketing – este procesul de planificare/concepere, fixare a prețului, promovare și distribuire a
ideilor, bunurilor și serviciilor, pentru a crea schimburi care să satisfacă obiectivele individuale și ale
organizațiilor. Putem spune că marketingul se preocupă de:
 produs, sub toate aspectele, inclusiv calitate, marcă, ambalaj;
 preț și plăți, inclusiv facilități și stimulente;
 promovarea produsului, inclusiv reclamele, relațiile publice;
 distribuție – rețele, acoperire, stocuri, transport etc.
Adesea se crează confuzie între marketing și vânzări, două funcții complementare, dependente una
de cealaltă, dar distincte. În timp ce marketingul presupune centrarea pe nevoile clientului, vânzările sunt
centrate pe nevoile vânzătorului, urmărind exlusiv vânzarea produsului, care este deja conceput și
promovat.
Ignorarea faptului că procesul de management este responsabil pentru identificarea, anticiparea și
satisfacerea cerințelor clientului în mod eficient și profitabil conduce la ceea ce s-a numit miopia
marketingului, adică eșecul managemtului în a mai recunoaște scopul afacerii/organizației și centrarea pe
produs, în loc de beneficiar.
Managementul resurselor umane – presupune o filosofie a managementului indivizilor bazată pe
convingerea că resursele umane au o importanță crucială pentru succesul/performanța organizației.
Scopurile managementului resurselor umane sunt: recrutarea persoanelor capabile, flexibile și
determinate; managementul și recompensarea performanțelor acestora; dezvoltarea competențelor.
Comportamentul organizațional – se referă la studiul comportamentului uman în cadrul unei
organizații și implică înțelegerea, predicția și controlul comportamentului uman în organizații. Studiul
comportamentului indivizilor și a grupurilor în contextul unei organizație nu ține de un departament sau
altul ci este o necesitate pentru toate departamentele și mai ales pentru managementul de orice fel.

Aliona CHIRA, lector USM: Suport la cursul Sociologia organizationala si a conducerii Page 5