ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

DISCIPLINA: TEORII DESPRE ORGANIZAȚII MODERNE

TEMA: INTERPRETAREA DIN PERSPECTIVA COGNITIVĂ A
ORGANIZAȚIEI MILITARE

Student masterand:
Lt. Manuela-Anda FERNEA

SIBIU, 2019
 CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ORGANIZAȚII

3. ORGANIZAȚIA MILITARĂ- GENERALITĂȚI

3.1. ABORDAREA COGNITIVĂ A ORGANIZAȚIEI MILITARE

4. CONCLUZII

5. BIBLIOGRAFIE

1
 1. INTRODUCERE

„Organizaţiile sunt socioorganizări parţial explicite, constituite prin

conlucrarea specializată a unor oameni în vederea satisfacerii deliberate a
unor necesităţi sociale, aşa cum pot fi ele receptate în orizontul informaţional
activ pentru oameni.”1

Scopul referatului de fața este acela de a face o scurtă interpretare a

organizației militare din punct de vedere cognitiv. După cum se vede și în
cuprins, am considerat că este necesar să încep cu o scurtă definire a
organizației în general, urmată apoi de o definire și caracterizare a organizației
militare, urmând la final de a aprofunda abordarea cognitivă a organizațiilor în
general și mai apoi punctual referitor la organizația militară.

2. NOȚIUNEA DE ORGANIZAȚIE

Putem spune că această noțiune face obiectul unei discuții cu adevărat speciale.
Pentu început, consider că un minim informațional este absolut necesar pentru
conturarea cadrului în care acționează oamenii și se formează comportamentele lor.
Mă vom referi la câteva opinii ale unor autori, alese din perioade istorice diferite,
dar care, în opinia mea, reușesc să sugereze esența noțiunii de organizație.
Sociologul american C.H. Cooley (1909) a operat pentru prima dată distincția
dintre grupurile primare și grupurile secundare, în primele indivizii stabilind relații
calde, intime si personale mai mult pe baza solidarizării sentimentale decât a
conștientizării raționale, iar în celelalte relațiile fiind reci, impersonale,
contractuale și formale. Grupurile primare care presupun relații directe, nemijlocite
între membri nu sunt altceva decât grupurile mici, pe când cele secundare, cu
relații indirecte, mijlocite, grupurile mari. La o primă vedere, este ușor să ne dăm
seama că organizațiile nu pot fi decât grupuri mari. Numărul mare de persoane din
care ele sunt constituite va fi una dintre notele lor definitorii.
D. Krech si R.S. Crutchfield (1948) conturează și mai bine noțiunea de
organizație. Ei propun diferențierea grupului psihologic, în care fiecare persoană se
află în câmpul psihologic al celeilalte, de organizațiile sociale caracterizate printr-o
serie de atribute distinctive. Astfel, acestea posedă produse culturale, edificii,
îmbrăcăminte de ceremonii, formule magice, cântece; au un nume, un simbol
colectiv; dețin modele distincte de acțiune; dezvoltă sisteme comune de credințe;
au agenți de autoritate; elaborează si utilizează tehnici de disciplinare. Toate aceste
1
L. Culda, Organizaţiile, Bucureşti, Editura Licorna, 1999, p. 43

2
caracteristici dau un contur mai precis noțiunii de organizație, ea apărând ca o
sinteză a unor elemente de natură sociologică si psihologică.
G. Lapassade (1967) oferă o definiție a organizațiilor pe cât de lapidară, pe
atât de bogată în conținut. Pentru el, organizațiile sunt un „ grup de grupuri”
centrat pe realizarea scopurilor comune. Desigur că nu este vorba doar despre o
simplă aglomerare de grupuri sau despre simpla lor concomitență, ci despre
grupuri aflate în interacțiune unele cu altele, grupuri înlănțuite, ierarhizate și
structurate după criterii bine definite.
François Petit si Michel Dubois (1998) definesc organizația ca o "construcție
social complexă, ne-naturală și modulabilă. Ea regrupează un oarecare număr de
persoane interdependente care muncesc împreună pentru atingerea unui scop
comun" (Petit, Dubois, 1998, p. 9).
Din cele de mai sus rezultă că organizațiile sunt grupuri mari de oameni între
care există relații sociale și psihologice. Interacțiunile și interdependențele dintre
oameni, dintre grupuri și chiar dintre organizații sunt centrate pe realizarea
scopurilor comune. Chiar dacă în cadrul organizațiilor există sisteme și subsisteme
diferite ca natură, compoziție, structură si finalitate (sistemul tehnologic/de
producție, sistemul psihologic, sistemul sociocultural etc.), acestea nu pot fi privite
în sine, indiferent de oamenii carele populează și le susțin, și mai ales în afara
comportamentelor umane și interumane.

3. ORGANIZAȚIA MILITARĂ

Organizația militară reprezintă o entitate socială formată în mod deliberat

dintr-un număr suficient de indivizi ce dețin statute și îndeplinesc roluri bine
definite, care urmăresc în mod organizat realizarea scopului pentru care a fost
creată, și anume acela al apărării naționale.
Principalele caracteristici ale organizației militare sunt următoarele:
- În organizația militară predomină relațiile formale. Regulamentele militare
prescriu comportamentul indivizilor aflați pe diferitele trepte ierarhice, nu
numai în problemele de serviciu, ci și în afara lui. Comportamentul se
exprimă prin simboluri exterioare, ca de exemplu: ținuta militară, grade
militare și însemne, conduita etc, și au ca scop identificarea militarilor ca
grup distinct, unit printr-o legătură formală.
- Organizația militară este o instituție birocratică cu structură ierarhică.
Termenul “instituție birocratică” presupune subordonarea în exclusivitate pe
vertical, desfășurarea activivităților pe principiul unității de comandă,
creșterea rolului disciplinei și al ordinii in realizarea coeziunii
organizaționale, ierarhia funcțiilor și a gradelor.

3
 - Organizația militară este un mediu social cu un sistem propriu de
stratificare. Ierarhia militară se distinge de celelalte ierarhii prin faptul că
este împărțită în diverse grupuri sociale. Distincția socială dintre pozițiile
ocupate de ofițerii, maiștrii militari, subofițeri și soldați angajați
profesioniști, dă naștere la fenomene relevante, cărora trebuie să li se acorde
atenția necesară.
- Organizația militară este destinată apărării naționale. “Armata este
subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a
democraţiei constituţionale. In condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale
la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă in
sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau
restabilirea păcii.”2
- Organizația militară reprezintă un mediu educațional specific. Armata
pregătește generațiile de tineri pentru ducerea războiului, dar și ca buni
cetățeni, cu respect față de legi, bine, adevăr si dreptate.

3.1. ABORDAREA COGNITIVĂ A ORGANIZAȚIEI MILITARE

În ultimul deceniu al secolului trecut, într-o epocă în care accesul la

informație a devenit practic nelimitat și dinamica informațională a atins cote care
în urmă cu câteva zeci de ani erau de neimaginat, organizațiile au început să
resimtă mai mult decat oricând valoarea și importanța resurselor informaționale.
Abordarea teoretică propusă de Katz și Kahn cu mai bine de trei decenii în urmă,
care conceptualizează organizațiile ca sisteme sociale deschise, capăta contur și
într-o formă sau alta se regăsește în mai toate modelele de management al
cunostințelor în organizații (Nonaka, 1994; Nonaka & Takeuchi, 1995; Demarest,
1997; Davenport, De Long & Beers, 1998; Davenport & Grover, 2001; Becerra-
Fernandez & Sabherwal, 2001), precum și în modelele moderne de diagnoză
organizațională (Harrison, 1994; Shirom & Harrison, 1995; Harrison & Shirom,
1999). Urmănd aceasta linie a evidențelor, cercetătorii s-au arătat interesați mai
ales de studiul memoriei organizaționale. Majoritatea studiilor însă au abordat
memoria organizațională într-o manieră mai degrabă clasică, tratand-o ca pe un
depozit de cunostințe (Sims & Gioia, 1986; Ostrom, 1989; Walsh & Ungson, 1991;
Wegner, Erber & Raymond, 1991; Weick & Roberts, 1993; Anand, Manz & Glick,
1998). Accepțiunea clasică a memoriei ca un rezervor în care se stochează

2
Constituția României, Ediția a-II-a, Editura C.H. Beck, 2011, Articolul 118.

4
cunostințe a marcat și primele încercări de a realiza un management eficient al
cunostințelor în organizatii. Aceste încercări au fost în majoritate sortite eșecului,
finalizându-se cu acumularea unor mase inerte de informații inutilizabile pentru
organizații (Nonaka & Takeuchi, 1995; Demarest, 1997; Davenport & Grover,
2001). Abordarea cognitivă a organizațiilor are o dublă origine: pe de o parte, în
psihologia cognitivă apărută prin anii 60; pe de altă parte, în teoria resurselor
psihice apărută în cadrul teoriilor moderne ale organizațiilor.3
Unul dintre primii autori la care întâlnim o abordare cognitivistă a
organizațiilor a fost Karl Weick (1969, 1979). El s-a concentrat pe demonstrarea
rolului proceselor cognitive în construcția, reconstrucția și susținerea
organizațiilor. Potrivit abordării, prin termenul de instituire se desemnează atât
procesul de construcție a organizației, cât si produsul acestui proces, adică
schimbările realizate prin transpunerea în practică a acțiunilor. Procesele cognitive
ale omului care implică, pe de o parte, experimentarea, încercarea și eroarea,
atribuirea, sesizarea retrospectivă și, pe de altă parte, selecția și fixarea, contribuie
la producerea organizației și a mediului organizațional, așa încât oamenii nu sunt
numai receptori pasivi ai influențelor exterioare, ci chiar constructori activi ai
acestora. Nu tot ceea ce se produce este însă folositor organizației, ci doar o parte,
reținută și fixată de organizație în ceea ce psihologia socială numește norme si
reguli, iar psihologia evoluționistă, rutine. Implicațiile manageriale ale unei
asemenea concepții este evidentă: managerii sunt cei care construiesc, rearanjează,
selectează si demolează multe aspecte ale mediului (obiectiv) înconjurător (Weick,
1979, p. 164).
Psihologia cognitivă arată că procesările cognitive sunt influențate nu numai
de atribuirile în sine pe care le fac oamenii, ci și de direcția sau sensul acestora,
raportat la motivarea lor. Astfel, unii oameni atribuie propriile comportamente
unor cauze interne (de exemplu, trăsăturilor de personalitate), pe când alții, unor
cauze externe (de exemplu, lipsa mijloacelor de realizare a activităților). În special
cercetările de psihologie socială cognitivă, au arătat că, în general, oamenii fac
atribuiri interne ca să explice comportamentele altora, fenomen desemnat prin
sintagma eroarea fundamentală a atribuirii, și atribuiri externe pentru a-și explica
propriul comportament (efectul factorului-observator).4
Depășind modelele teoretice care s-au cristalizat în jurul asumptiei că
memoria este un fenomen social (Ostrom, 1989; Mohammed & Dumville, 2001), o
conceptualizare mai largă, desigur ne-ar permite sa descriem organizatiile ca
sisteme cognitive. Un sistem cognitiv este un sistem fizic care întrunește doua
calități: își poate reprezenta realitatea și poate opera calcule asupra acestor

3
Zlate, M, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Editura Polirom, Iaşi, vol. I/2004, p. 143.
4
Zlate, M, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Editura Polirom, Iaşi, vol. I/2004, p. 144

5
reprezentări transformându-le în output-uri specifice (Miclea, 1999). Orice
organizație satisface aceste conditii ale unui sistem cognitiv. Are o bază fizică
(indivizi, clădiri, mijloace tehnologice, etc.), își reprezintă realitatea (preia resurse
sau diferite forme de energie din exterior, și le reprezintă, le segmentează și le
ordonează) și operează transformari (prin diviziunea muncii și atribuirea unor
sarcini specifice grupurilor formale) asupra acestor reprezentări generând produse
(output-uri specifice). În multe modele teoretice, susținute de validări
experimentale, sistemul cognitiv uman este vazut ca o integrare a funcționării
diferitelor sub-sisteme care îl compun. Aceste sub-sisteme sunt mai lipsite de
specificitate în unele abordări (Hilgard, 1978) sau sunt clar conturate și descrise în
altele (Anderson, 1984; Newell, 1992; Stillings & al., 1995). Referindu-ne prin
analogie la organizații, acestea sunt compuse la rândul lor dintr-o serie de sub-
sisteme care funcționează într-o manieră integrată. Cherrington (1994) identifică 5
tipuri de sub-sisteme care sunt necesare oricărei organizații pentru a supraviețui.
Acestea sunt: sistemele de producție, sistemele de menținere, cele adaptative și
cele suportive. Fiecare astfel de sub-sistem este autonom, deoarece primește
resurse (inclusiv cunostințe) de la celelalte sub-sisteme sau din exteriorul
organizației, le transformă într-un mod specific și le retransmite în interiorul
organizației sau în exterior sub forma unor output-uri specifice (Cherrington,
1994).
În ceea ce privește organizația militară, relațiile cognitive vizează colectarea
de informații despre parteneri, interpretarea și valorizarea lor cât mai corectă, în
vederea cunoașterii reciproce. Dacă la început, acest proces de intercunoaștere se
desfășoară mai lent deoarece tinerii nou integrați în organizația militară provin din
medii sociale diferite, au vârste diferite sau chiar au fost socializați diferit până la
momentul respectiv – liceu/școală militar(ă) sau liceu/școală civil(ă), odată cu
trecerea timpului petrecut împreună, aceștia reușesc să se cunoască si să se
aprecieze până la cele mai intime laturi ale personalității lor. Primele date pe care
tinerii militari le obțin sau caută să le obțină de la noii colegi sunt, bineințeles, cele
generale: de vârsta, studiile parcurse si mediul social din care provin – implicit ei
percepându-se si valorizându-se in funcție de acest gen de informație pe care le au
unii despre ceilalți. Odata ce parcurg aceleasi etape de instruire, trăiesc aceleasi
experiențe, se supun acelorasi reguli, norme, ei își descoperă reciproc capacitățile,
dorințele, aspirațiile, 'mofturile', modul de a gândi, de a privi viața, lumea și încep
să se aprecieze în funcție de preocupări, atitudini în diferite momente. Cei care nu
se conformează unui anumit mod de a acționa, a unor reguli impuse de cei mai
autoritari dintre membrii sau de majoritatea membrilor grupului sunt înlăturați.
Aspectele cognitive, pentru grupul militar primar, vizează, în special,
calitățile profesional-militare și primordiale legate de modul de rezolvare a
sarcinilor și obiectivelor procesului instruirii pentru luptă, de satisfacerea normelor
6
și cerințelor impuse de viața specifică grupului militar de tip „subunitate”.
Urmărind rezolvarea acelorași tipuri de probleme și sarcini, activitatea desfasurată
în comun în subunitate stimulează procesele de intercunoastere dintre militari, ceea
ce asigură condiții optime pentru autocunoaștere, proces cu largi implicații
(pozitive) în imbunătățirea relațiilor interpersonale din cadrul subunității. Întrucât,
cu cât sistemul de imagini al acestora este mai adecvat, cu atat probabilitatea
funcționăii firești, normale a grupului militar de tip „subunitate” este mai mare. În
caz contrar, relațiile dintre militari se dereglează (sau se deteriorează), apar
transferuri nedorite, imagini false, care conduc la intrarea în acțiune a unor iluzii
perceptive, cum ar fi: indulgența exagerată, inerția percepției, atribuirea sau
proiecția, stereotipia etc.

4. CONCLUZII

Abordarea cognitivă a organizației militare este foarte semnificativă. În

aceste condiții, prinde contur următoarea idee: organizațiile militare, în esența lor
de construcții umane, depind în mare măsură de capacitățile cognitive pe care
membrii organizației le posedă la un anumit moment dat, ceea ce face ca soluțiile
organizaționale formulate de ei să fie nu neapărat optime în anumite condiții
obiective, ci doar satisfăcătoare, adică în acord cu posibilitățile lor de procesare
cognitivă. Procesele cognitive sunt interpretate în expresia lor foarte extinsă, ele
fiind puse la baza eficienței organizațiilor: de calitatea proceselor cognitive va
depinde, în cele din urmă, calitatea obiectivelor și activităților, a modurilor de
organizare, a motivării personalului, a soluționării tensiunilor și conflictelor etc. De
modul de cunoaștere, de nivelul ei, vor depinde chiar organizarea tehnologică și
cea sociopsihologică a organizației.

7
 5. BIBLIOGRAFIE

- Zlate, M, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Editura Polirom,

Iaşi, vol. I/2004
- Constituția României, Ediția a-II-a, Editura C.H. Beck, 2011
- Boghaty, Z., Manual de psihologie a muncii şi organizaţională, Editura
Polirom, Iaşi, 2004
- Avram, E., Cooper, C.L., Psihologie organizaţional-managerială. Tendinţe
actuale, Editura Polirom, Iaşi, 2008
- L. Culda, Organizaţiile, Bucureşti, Editura Licorna, 1999, p. 43