3

CONTEXTUL ORGANIZAŢIONAL

Procesul de transformare necesar activităţilor comerciale, civice,

publice se desfăşoară în organizaţii. Acestea sunt colectivităţi (grupuri
umane) constituite voluntar şi deliberat pentru a îndeplini anumite scopuri
/1/. Ele sunt sisteme sociale şi, pentru atingerea scopurilor, au nevoie de
management. Tendinţa oamenilor de a acţiona în grupuri este naturală, ei
manifestând un comportament social.
Organizaţiile sunt foarte diferite: întreprinderi, institute, societăţi
ştiinţifice, asociaţii, fundaţii, şcoli, armată, biserică, stat, familie, mafie etc.
Unele organizaţii sunt primare (familia) cu relaţii directe între oameni, altele
sunt secundare (întreprinderea) cu relaţii contractuale. Scopul organizaţiilor
poate fi profitul (organizaţii lucrative) sau unele activităţi (organizaţii
nonprofit), iar funcţionarea lor legală sau ilegală.
Raţiunea apariţiei organizaţiilor /2/ este foarte diferită:
1. prin organizaţii se pot atinge obiective imposibil de realizat în
mod individual. Un om are puteri limitate, dar prin diviziunea muncii el îşi
poate dezvolta propriile capacităţi şi prin modul de conducere apare efectul
sinergetic;
2. prin organizaţii se reduce timpul de realizare a unui obiectiv.
Deseori timpul constituie o restricţie (de exemplu, în cazul concurenţei);
3. organizaţiile permit folosirea experienţei generaţiilor anterioare.
Experienţa se materializează în structuri, proceduri, echipamente, proiecte
reutilizabile;
4. organizaţiile permit desfăşurarea unei vieţi sociale, chiar dacă
scopul lor este economic, politic sau umanitar.
Principalele caracteristici ale organizaţiilor. Organizaţiile/3/
reprezintă un grup limitat de oameni ce acţionează pentru realizarea unui
scop; relaţiile din interiorul grupului sunt ordonate într-o structură care
constituie o persoană virtuală (au denumire, statut, sediu) ce se manifestă prin
comportament, cultură, memorie, climat, personalitate, caracter, nevoi.
Fundamentele organizaţiilor 25

3.1. Teoria organizaţiilor

Interpretări privind organizaţiile. De-a lungul timpului s-au

atribuit mai multe interpretări organizaţiilor:
− teoria clasică consideră că organizaţia este un instrument social
pentru atingerea unui scop (în limba greacă organon înseamnă instrument,
unealtă);
− teoria contractuală defineşte organizaţia ca o mulţime de
contracte între diferiţi subiecţi, contractul fiind fundamentul relaţiilor;
− teoria simbolică vede organizaţia drept o reţea de semnificaţii
subiective, împărtăşite de membrii săi şi care fundamentează comunicarea;
− teoria cognitivă: conform acesteia, organizaţia se identifică cu o
mulţime de cunoştinţe care fundamentează un sistem de reguli; de asemenea
organizaţiile învaţă;
− teoria transformativă: organizaţia este un ansamblu de practici
ce reprezintă manifestarea unor procese conştiente şi inconştiente;
− teoria darwinismului corporativ: organizaţiile sunt un ansamblu
de elemente ce evoluează sub presiunea schimbărilor din mediu, dar şi a
teoriilor, având un ciclu de viaţă (fig. 3.1). Instituţiile sunt organizaţii
permanente, întreprinderile au o durată nedeterminată iar proiectele au o
durată determinată.
Rezultate

I – înfiinţare
II – tinereţe
III – maturitate
IV – declin

I II III IV
t
Fig. 3.1. Ciclul de viaţă al organizaţiei.

− teoria comportamentală: organizaţia este o coaliţie de grupuri cu

obiective orientate atât spre exterior cât şi în interior (coaliţia unor grupuri
duce la dominarea şi exploatarea altora). Grupurile au interese şi scopuri
diferite şi se află într-o luptă continuă pentru putere;
− teoria instituirii (enactment, en-action): organizaţia este o creaţie
umană (o construcţie) care funcţionează într-un mediu incert. Oamenii
creează (instituie) organizaţii pentru a realiza un scop, apoi ele capătă un
sens (sensemaking) existenţial. O organizaţie construită pentru un scop
poate căpăta un alt sens existenţial. Sensul organizaţiei se transmite prin
comunicarea dintre oameni. Comunicarea poate afecta sensul. Organizaţia
28 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

are o frontieră, care o delimitează faţă de mediu şi prin care se face

schimbul de informaţie. În plus însă apare şi un tampon (buffering) care
protejează organizaţia faţă de mediu. Tamponul este reprezentat de
stocurile, reţelele şi alianţele create;
− teoria ecologiei organizaţiilor afirmă că atunci când există multe
organizaţii de acelaşi fel, acestea evoluează şi mor (cazul societăţilor
comerciale), dar când sunt puţine (precum instituţiile) ele se schimbă în
interior. Analizând densitatea de organizaţii în mediu, se constată că ea se
modifică datorită intrărilor şi ieşirilor de organizaţii. Fiecare mediu acceptă
o anumită densitate de organizaţii. Când resursele se epuizează, densitatea
nu mai creşte. De aici decurge o rată de înfiinţare şi o rată de dizolvare. La
început, când apare un domeniu nou, cererea pentru înfiinţare de organizaţii
în domeniul respectiv este crescândă. Creşte astfel concurenţa, resursele
devin insuficiente, apare o saturaţie şi se limitează înfiinţarea altor firme.
Dizolvarea organizaţiilor se desfăşoară invers: dacă iniţial puţine sunt cele
ce se dizolvă, ulterior ele sunt tot mai multe, până când numărul lor se
stabilizează. Organizaţiile cu istorie mai lungă au o stabilitate mai mare în
timp. Ecologia organizaţiilor promovează modelul U care arată că rata de
înfiinţare a firmelor scade, iar rata de desfiinţare creşte.
Organizaţia se înfiinţează pentru a îndeplini un scop (ea constituie un
instrument). Fiind alcătuită din oameni, organizaţia va avea o viaţă proprie,
devenind o persoană virtuală şi apoi o instituţie (conform lui Ph. Selznik),
adică o creaţie umană menită să dăinuie adaptându-se la mediu.
H. Mintzberg observă că trăim într-o lume de organizaţii: ne naştem
într-o organizaţie (maternitate), creştem într-o organizaţie (familia), suntem
pregătiţi în organizaţii (şcoli, universităţi), ne căştigăm existemţa în
organizaţii (întreprinderi, instituţii), apelăm la organizaţii pentru diferite
servicii etc.
Limitele organizaţiei sunt explicate prin teoria costurilor de
tranzacţie. Orice compartiment poate fi la rândul lui o organizaţie
elementară (fig.3.2).

organizaţie elementară

organizaţie complexă

Fig. 3.2. Frontiera organizaţiilor.

R.H. Coase (premiul Nobel în 1993) arată că limita întreprinderii
este o problemă de costuri. Organizaţiile elementare se structurează în
Fundamentele organizaţiilor 25

organizaţii complexe pentru a evita costurile negocierii. O. Williamson

constata că achiziţionarea unei firme depinde de cunoştinţele existente în
propria firmă şi în cea cumpărată. Organizaţiile au costuri pentru
cunoaşterea pieţei (pentru informaţii despre preţ, concurenţă), pentru
verificări, pentru deţinerea proprietăţii şi pentru organizare internă
(circulaţia informaţiilor, comunicare). Mai apar costuri legate de unele
constrângeri neoficiale şi oficiale (instituţii cutumiare). Organizaţiile
combină coordonarea externă cu cea internă pentru a minimiza costurile, de
aici rezultând externalizarea sau internalizarea activităţilor. Dacă unele
activităţi sunt frecvente, ele se internalizează (de exemplu contabilitatea).
Dar pe lângă externalizare/internalizare, se pot lua în considerare şi unele
aranjamente între organizaţii (alianţe). Prin integrare şi concentrare apar
organizaţiile moderne, integrate. Astfel „mâna vizibilă” a managerilor adună
într-o organizaţie compartimente care altfel puteau fi separate şi aflate sub
acţiunea „mâinii invizibile” a pieţei /4/.
În literatură se regăsesc mai multe definiţii ale organizaţiilor /5/:
1) Charles Bernard – organizaţia este un sistem de activităţi
desfăşurate de mai multe persoane, coordonate conştient (1938);
2) Amitai Etzioni – organizaţiile sunt unităţi sociale constituite în
mod intenţionat pentru a realiza obiective specifice (1964);
3) Ed. Schein – organizaţiile realizează coordonarea planificată a
activităţilor unui număr de oameni pentru realizarea unor scopuri
comune (1988);
4) H. Mintzberg – organizaţia înseamnă acţiune colectivă de
urmărire a unor interese comune (1989).
M. Weber a identificat trei tipuri de organizaţii:
 centrate pe lider (iraţionale) şi formate din lider, discipoli şi
mase;
 patriarhale, unde autoritatea este acceptată prin tradiţie;
 birocratice (raţionale), bazate pe reguli şi proceduri. Apare o
specializare în interiorul lor, iar autoritatea este impersonală.

Tipuri de organizaţii

Organizaţiile lucrative se înfiinţează pentru a crea profit. Sunt

reprezentate în special de întreprinderi şi institute de cercetare.
Întreprinderile sunt organizaţii care au ca scop obţinerea unui profit
prin producţia de bunuri materiale sau oferirea de servicii. Sociologia
apreciază că întreprinderea a devenit, în timpurile noastre, una dintre marile
organizaţii ale societăţii, alături de armată şi biserică /6/. Cu toate acestea,
30 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

nu este clar dacă acest lucru este urmare a crizelor, şomajului sau este un
semn al evoluţiei profunde a societăţii.
Şi Peter Drucker vede întreprinderea ca o instituţie reprezentativă a
societăţii. Ea oferă egalitate de şanse oamenilor şi condiţii de autorealizare.
În acelaşi timp, este o sursă de stabilitate şi de identitate comunitară.
Stabilitatea însă este relativă, iar societatea nu s-ar putea dezvolta în lipsa
întreprinderilor.
Întreprinderea prezintă o unitate din mai multe puncte de vedere:
− unitate productivă: întreprinderea realizează bunuri materiale sau
servicii, dispunând de resurse (materiale, umane, financiare, informaţionale)
şi utilizând procese tehnologice omogene;
− unitate economică: procesele economice definesc un flux
financiar. Întreprinderea are independenţă economică, relaţii economice şi
financiare cu alte unităţi (are cont, primeşte credite), recuperează
cheltuielile, obţine beneficii şi încearcă maximizarea profitului. Combinarea
optimă a resurselor se bazează pe costul lor, substituţia lor, pe eficienţă.
Întreprinderea îşi propune creşterea, progresul;
− unitate organizatorică: întreprinderea are structură
organizatorică proprie, ierarhică, regulament de organizare şi funcţionare,
regulament de ordine interioară;
− unitate instituţională: întreprinderea are patrimoniu, denumire,
sediu principal, personalitate juridică (este înscrisă la Registrul Comerţului),
autonomie de decizie.
Din punct de vedere juridic sunt:
 societăţi comerciale – înfiinţate de agenţi economici (indivizi,
grupuri) ce urmăresc profitul;
 regii autonome înfiinţate de organisme ale puterii (guvern,
ministere, primării) pentru a se obţine servicii nerealizate de societăţile
comerciale sau pentru obţinerea de beneficii care se investesc în acţiuni de
interes public (transporturi, apărare, învăţământ). Astfel de sectoare sunt, de
regulă, alcoolul, tutunul, resursele naturale. Regiile sunt de două tipuri:
− interesate – conduse de o persoană privată;
− directe – subordonate guvernului sau municipiului;
− unitate socială – întreprinderea organizează oamenii. În ea se
formează individul (are rol educativ). Întreprinderea influenţează modul de
viaţă, determină nivelul de trai (ea creează o bogăţie care se distribuie).
Întreprinderea acţionează într-o anumită sferă de activitate.
Activităţile dintr-o economie sunt cuprinse în două sfere: sfera producţiei şi
sfera serviciilor.
Fundamentele organizaţiilor 25

În sfera producţiei se realizează produse. Sfera producţiei cuprinde

ramurile economice: industria, agricultura, construcţiile. Ele au apărut
datorită diviziunii muncii.
Metodologia din U.E. se referă la trei sectoare industriale:
− industrie producătoare de bunuri de consum: alimentară, textile,
aparate electrice, mobilă;
− industrie producătoare de bunuri de investiţii: echipamente,
tehnică de calcul, mijloace de transport;
− industrie producătoare de bunuri intermediare: celuloză, chimie,
metalurgie.
În sfera serviciilor se realizează servicii. Serviciul este o prestaţie
prin care se obţine o utilitate cu valoare economică sau socială. Rezultatul
muncii în acest domeniu nu are aspect material. Sfera serviciilor cuprinde
servicii: interne, publice, comerciale (de piaţă).
În ultimul timp, întreprinderile au devenit mai puternice, ele sunt
esenţa sistemului economic contemporan. Au devenit suverane, globalizate
(nu se mai mulţumesc doar cu comerţul internaţional). Au trecut de la
respectarea suveranităţii naţionale la sustragerea de la controlul statelor.
Suveranitatea nu mai aparţine regilor şi popoarelor /19/ ci companiilor.
Institutele de cercetare sunt organizaţii care posedă cunoştinţe şi
abilităţi de realizare a etapelor cercetării-dezvoltării. Activităţile pe care le
desfăşoară sunt producţia de cunoştinţe şi vânzarea lor (fig. 3.3). Unele
institute sunt societăţi comerciale, altele instituţii publice (INCD).

Cereri
proiecte
Producţie Tehnologie
cunoştinţe Vânzare
Informaţii
tehnico+ştiinţifice

Fig. 3.3. Activităţi într-un institut.

Tehnologia nu poate fi capitalizată în institut, ea trebuie să fie

vândută prin transfer tehnologic. Institutul trebuie să sesizeze nevoile
sociale, să achiziţioneze informaţii tehnico-ştiinţifice, să producă şi să
transfere tehnologie.
Faţă de întreprinderi, institutele se caracterizează prin: caracterul
nerepetitiv al sarcinilor; permanenţa riscului şi incertitudinii asupra
32 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

rezultatului; relaţii interdisciplinare pentru achiziţia de informaţii şi

cunoştinţe; stimularea creativităţii prin motivare; oamenii sunt mai
importanţi decât echipamentele; aprovizionarea se referă mai ales la
achiziţionarea de cunoştinţe; vânzarea pune accent pe transfer tehnologic
(nu este o simplă vânzare).
Organizaţiile nonprofit cuprind instituţiile publice şi asociaţiile.
Serviciile publice şi cele oferite de societatea civilă sunt servicii nonprofit,
ele nu se desfăşoară pentru a obţine profit ci pentru a îndeplini un serviciu
de care sectorul privat nu este interesat. Funcţionarea lor se face în condiţii
de gestiune economică, adică cheltuielile trebuie să se încadreze în fondurile
disponibile şi chiar să existe o economie.
Instituţiile publice. Există două înţelesuri ale cuvântului instituţie:
− instituţii cutumiare: reprezintă obiceiuri încetăţenite (coada la o
casă, crearea unei propietăţi). Ele sunt un ansamblu de valori, norme, uzanţe
împărtăşite de un anumit număr de indivizi şi care au o anumită stabilitate;
− instituţii organizaţionale: reprezintă organizaţii precum o
primărie sau un consiliu. Şi ele au o oarecare stabilitate şi îndeplinesc funcţii
ce satisfac necesităţi ale societăţii.
Organizaţiile nonguvernamentale. Societatea civilă asigură
participarea continuă a cetăţenilor la rezolvarea problemelor lor /11/.
Organizaţiile ei (asociaţii, fundaţii, societăţi, organizaţii de caritate,
spitale, şcoli) creează un „bine public“, care nu poate fi evaluat economic.
Serviciile oferite de voluntari susţin sectorul nonprofit. Managementul
organizaţiilor nonprofit este diferit de cel al companiilor. Numărul
colaboratorilor plătiţi este mic, sunt mulţi voluntari. Astfel nu sunt criterii
severe pentru recrutarea personalului. Controlul calităţii sau controlul
sarcinilor practic nu se realizează. Se munceşte în special din entuziasm.
Deşi au probleme cu fondurile, s-ar putea ca persoanele cu funcţii de
conducere să aibă câştiguri mari.

3.2. Paradigmele organizaţiilor

Cele mai răspândite tipuri de abordări întâlnite în managementul
organizaţional /13/ sunt:
− abordarea morfologică – încearcă să pună în evidenţă structura
de organizare şi verigile componente;
− abordarea tipologică – evidenţiază doar însuşirile definitorii sau
dominante;
− abordarea funcţională – consideră organizaţia un organism
complex, aflat în continuă transformare şi evoluţie, încât poate fi comparată
Fundamentele organizaţiilor 25

cu un organism viu, biologic, a cărui existenţă este asigurată de îndeplinirea

unor funcţii. Funcţia este un concept teoretic abstract, utilizat pentru a ordona
activităţile complexe şi variate ale organizaţiei (spre deosebire de funcţii,
activităţile au un caracter concret);
− abordarea sistemică – încearcă să propună un model al
întreprinderii, care să evidenţieze, în principal, interacţiunile existente în
cadrul ei.
J. Forrester remarca în acest sens: "Până acum, o mare parte din practică
şi instruirea în management se ocupau numai de componente. Contabilitatea,
operaţiile, finanţele, relaţiile umane au fost predate ca şi cum ar fi fost subiecte
separate. Organizaţiile sunt însă aşa de complexe, încât o cunoaştere numai a
părţilor nu este suficientă. În management, interconectările şi interacţiunile
dintre componentele sistemului sunt mult mai importante decât componentele
luate separat" /14/.
Abordarea funcţională. Noţiunea de funcţiune la nivel de
organizaţie a apărut ca urmare a studiilor referitoare la diviziunea muncii.
Conducerea unei organizaţii are în vedere atingerea unor obiective.
Obiectivele reprezintă caracterizări cantitative şi calitative ale scopurilor
urmărite de organizaţie. Se disting /11/, în general, următoarele tipuri de
obiective (fig. 3.4):
− obiective fundamentale, care exprimă principalele scopuri ale
întreprinderii. Scopul este de exemplu realizarea unui profit. Aceste
obiective au un caracter sintetic şi integrator şi se referă la o perioadă lungă
de timp;

Obiective Obiective Obiective Obiective Obiective

primare specifice derivate generale
fundamentale

`` Operaţii
▲
} ■  
▲  
■}  }  }
▲  
} ■  

▲ 

  

● } } }  }
●  
Sarcini
● Atribute Activităţi Funcţii Intreprindere

Fig. 3.4. Obiectivele întreprinderii.

34 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

− obiective generale, care contribuie direct la realizarea celor

fundamentale (de exemplu, valoarea producţiei ce trebuie realizată);
− obiective derivate, se deduc din cele generale şi implică în
realizarea lor folosirea unor procese de muncă (de exemplu, un obiectiv
derivat este realizarea unor produse);
− obiectivele specifice, de regulă sintetizează lucrările şi acţiunile
care contribuie la realizarea obiectivelor derivate (de exemplu, operaţiile
omogene necesare realizării unui produs);
− obiective primare, caracterizează activităţi specifice la nivelul
posturilor de muncă (de exemplu, execuţia unui set de operaţii). Ele
constituie o sarcină.
Funcţiunile apar din gruparea sarcinilor.
 Sarcina este cea mai mică unitate de muncă individuală. Prin ea
se realizează un obiectiv primar. Poate fi reglementată sau ocazională.
Sarcina se divide în operaţii şi mişcări.
 Atribuţia este ansamblul de sarcini identice necesare pentru
realizarea unui anumit proces de muncă precis conturat, care se execută
periodic sau continuu şi care implică cunoştinţe specializate pentru
realizarea unui obiectiv specific.
 Activitatea este totalitatea atribuţiilor de o anumită natură
(tehnică, economică, administrativă) care determină procese de muncă cu un
grad de omogenitate şi similaritate ridicat. Cunoştinţele necesare realizării
activităţilor sunt din domenii limitate încât există o omogenitate a
personalului folosit. Activitatea cuprinde atribuţii omogene ce revin
compartimentelor întreprinderii.
 Funcţiunea reprezintă ansamblul activităţilor omogene sau
complementare orientate spre realizarea obiectivelor generale, precis
stabilite, rezultate din obiectivele fundamentale ale organizaţiei.
Gruparea activităţilor în funcţiuni se face pe baza anumitor criterii:
− omogenitatea: se grupează activităţile de aceeaşi natură sau care
necesită aceeaşi pregătire profesională (de exemplu, proiectarea produselor
şi SDV-urilor intră în funcţiunea cercetare ştiinţifică);
− complementaritatea: activităţile ce se completează reciproc sunt
incluse în aceeaşi funcţiune (de exemplu, fabricaţia şi reparaţiile sunt
incluse în funcţiunea producţie);
Fundamentele organizaţiilor 25

− convergenţa: sunt grupate activităţile ce contribuie la atingerea

aceloraşi obiective (de exemplu, documentarea tehnică şi activitatea de
proiectare intră în funcţiunea cercetare ştiinţifică).
H. Fayol a definit pentru prima dată funcţiunile întreprinderii (1916)
şi astăzi s-a ajuns la un consens cu privire la denumirea lor: cercetare-
dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă, personal. La nivelul
unui partid politic funcţiunile pot fi definite astfel: studii politice,
convingerea electoratului, relaţii politice, financiar-contabilitate şi personal.
Într-o instituţie publică funcţiile sunt: dezvoltare instituţională, asertivitate,
relaţii cu mediul, financiară, personal. Funcţii pot fi găsite şi în alte domenii.
Funcţiile unei păduri sunt: productivă (lemn, vânat, fructe de pădure),
hidrologică, protecţia solului, oxigenarea aerului, recreativă
(N.N. Constantinescu). Funcţiile unei familii sunt (H.H. Stahl): biologică,
economică, educativă, protecţie, integrare în societate.
Funcţiunea cercetare-dezvoltare cuprinde activităţile prin care se
studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic,
organizatoric al întreprinderii. Ea se referă la ansamblul de activităţi prin
care se realizează şi se implementează programele. Se deosebesc
următoarele activităţi principale:
a) cercetarea aplicativă (concepţia ştiinţifică);
b) dezvoltarea produselor (proiectarea);
c) dezvoltarea întreprinderii (investiţii şi construcţii).
d) programarea, lansarea şi urmărirea producţiei (P.L.U.): se
determină cantităţile de produse ce trebuie realizate, comunicarea lor
executanţilor, verificarea realizărilor;
Funcţiunea producţie cuprinde activităţile prin care se realizează
mişcarea, transformarea, prelucrarea unor resurse primare, până la obţinerea
unui produs finit, dar şi efectuarea unor lucrări sau prestarea unor servicii de
utilitate socială prin care se creează condiţiile necesare desfăşurării
fabricaţiei. Activităţile principale de producţie sunt:
a) fabricaţia-executarea produselor şi lucrărilor industriale conform
cerinţelor de calitate şi termenelor stabilite;
b) controlul tehnic pe fazele procesului de producţie;
c) mentenanţa utilajelor (întreţinerea şi reparaţiile) prin care se
menţin echipamentele în stare de funcţionare normală, prin preîntâmpinarea
efectelor uzurii fizice;
d) producţia auxiliară – se asigură din surse interne SDV-urile,
energia (electrică, termică, aburul şi apa) necesară producţiei de bază;
e) transportul intern – uzinal şi operaţional.
Funcţiunea comercială cuprinde activităţile prin care se identifică
cererea clienţilor şi sunt puse la dispoziţia acestora serviciile şi produsele
36 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

întreprinderii, precum şi activităţile legate de procurarea materialelor şi a

mijloacelor de muncă. Activităţile principale sunt:
a) marketing – adică studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea
comportamentului consumatorilor, încheierea contractelor;
b) aprovizionarea – reuneşte atribuţiile care asigură procurarea
materiilor prime, a combustibilului, a materialelor şi echipamentelor.
Realizează depozitarea lor şi gestiunea stocurilor;
c) desfacerea – asigură expedierea produselor din întreprindere către
clienţi. Este nevoie de un sistem de transport extern întreprinderii.
Funcţiunea financiară cuprinde activităţile prin care se asigură
resursele financiare şi evidenţa valorică a mişcării întregului patrimoniu.
Deoarece reflectă valoric toate celelalte activităţi, ea are un caracter sintetic.
Activităţile principale sunt:
a) finanţarea – ansamblul proceselor prin care se determină şi se
obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor stabilite;
b) contabilitatea – reuneşte procesele prin care se înregistrează
resursele materiale şi financiare. Calitatea evidenţei contabile (care conţine
un important volum de informaţii) constituie un element cheie ce
condiţionează eficacitatea procesului de conducere;
c) audit-ul financiar – ansamblul proceselor prin care se verifică
respectarea normelor de păstrare şi utilizare a valorilor materiale. Scopul lui
este prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor.
d) controlul preventi – are scop să prevină, să descopere şi să
recupereze pagubele.
Funcţiunea personal cuprinde activităţile prin care se asigură
resursele umane, evidenţa lor, dezvoltarea şi menţinerea acestora..
Principalele activităţi sunt:
a) administrarea personalului – selectarea, încadrarea, evidenţa,
promovarea salariaţilor;
b) instruirea – pregătirea profesională;
c) salarizare;
d) sociale.

Abordarea sistemică. Abordarea sistemică are la bază noţiunea de

sistem. Sistemul este o secţiune finită în timp şi spaţiu a realităţii, descriind
un ansamblu de elemente interconectate prin legături reciproce şi care
acţionează în comun pentru atingerea unui obiectiv prestabilit. Astfel, un
sistem presupune existenţa unor elemente, a unor relaţii şi a unui scop.
Elementele sunt de fapt fenomene, obiecte, procese, concepte, fiinţe,
grupuri etc. După numărul de elemente sunt sisteme de:
 clasa S1 – cu puţine elemente (sisteme simple);
Fundamentele organizaţiilor 25

 clasa S2 – cu număr mare de elemente şi legături multiple (sisteme

complexe);
 clasa S3 – cu puţine elemente, distanţele dintre ele fiind foarte mari
(sisteme mari).
Relaţiile se stabilesc între elemente (relaţii endogene), dar şi între
elemente şi mediul înconjurător (relaţii exogene). Datorită relaţiilor, sistemele
se delimitează de mediul înconjurător. Având în vedere însă că şi universul
este un sistem, pentru a delimita un anumit sistem este necesar ca relaţiile lui
să fie mai puternice decât celelalte relaţii din univers. În funcţie de relaţiile
întâlnite, sistemele sunt:
− de ordinul I, cu relaţii funcţionale, necesare pentru funcţionarea
sistemului;
− de ordinul II, cu relaţii complementare, ce contribuie la
asigurarea sinergiei. În sistemele sociale există cooperare (cum observa
Ch. Barnard) care creează sinergia;
− de ordinul III, cu relaţii care creează redundanţa sistemului.
Scopul este un obiectiv bine definit ce trebuie atins de sistem.
În acest fel, se poate aprecia că legăturile dintre elemente nu sunt
întâmplătoare.
Studiul sistemelor este realizat de o disciplină ştiinţifică numită
Teoria generală a sistemelor (T.G.S.). Intenţia T.G.S. este de a dezvălui
proprietăţi, principii şi legi caracteristice sistemelor în general, independente
de varietatea sau natura elementelor componente ale lor. În acest fel, T.G.S.
ajută la cunoaşterea prin analogie a altor sisteme şi constituie suportul pe
care se bazează modelarea lor. S-a observat că de fapt sunt mai multe tipuri
de sisteme /16/ din ce în ce mai evoluate (fig.3.5).

Fig 3.5. Scara sistemelor.

Imaginea folosită curent pentru reprezentarea unui sistem este aceea
de "cutie neagră" (fig.3.6) unde sunt prezentate doar relaţiile exogene:
38 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

intrările şi ieşirile sistemului. Intrările reprezintă acţiunea mediului asupra

sistemului, iar ieşirile acţiunea sistemului asupra mediului. Intrările provin
dintr-o mulţime de elemente de intrare X, iar ieşirile dintr-o mulţime de
elemente de ieşire Y. Dacă T este transformarea din sistem, ecuaţia
sistemului este:

S={X,Y,T}, iar Y(s)=T(s) . X(s).

Fig 3.6. Reprezentarea sistemului.

Capacitatea de transformare a unui sistem (T), adică modul cum

intrările se transformă în ieşiri, este determinată de structura sistemului.
Aceasta este dată de mulţimea relaţiilor dintre elemente. Dacă unele relaţii
sunt mai puternice, în cadrul sistemului se deosebesc subsisteme.
Valorile pe care le au variabilele sistemului la un moment dat
constituie starea sistemului. Aceste valori exprimă în general întreaga
evoluţie anterioară a sistemului şi determină în mare măsură comportarea sa
ulterioară.
O altă noţiune utilizată în studiul sistemelor este aceea de stare
entropică, care reprezintă proprietatea sistemelor de a prezenta în interiorul
lor perturbaţii ce se opun realizării scopului.
Fiecărui sistem i se poate asocia o funcţie de performanţă.
T (t1 )  T (t0 )
(t ) 
t1  t0
Dacă (t) = 0 sistemul este static.
Dacă (t)  0 sistemul este regresiv.
Dacă (t)  0 sistemul este progresiv.
Organizaţia reprezintă şi ea un sistem. Elementele sunt oamenii,
aparatele, echipamentele, procedurile etc. Relaţiile sunt asigurate de fluxul
de materiale, fluxul uman, fluxul de informaţii care circulă între elemente.
Caracteristicile sistemelor sociale:
1. sunt sisteme eterogene, deoarece au în compunere oameni (sisteme
naturale) şi echipamente (sisteme artificiale). Elementele de bază
fiind oamenii, comportarea sistemului este probabilistică;
2. sunt sisteme deschise, între ele şi mediu existând un schimb de
substanţă, energie şi informaţii;
Fundamentele organizaţiilor 25

3. sunt sisteme dinamice. Chiar dacă îşi menţin structura (sunt în

echilibru), ele pot acţiona diferenţiat, comportarea lor fiind şi din
acest punct de vedere probabilistică. Întreprinderea este un sistem
dinamic, dar care caută un echilibru durabil. Căutarea şi găsirea
echilibrului distinge întreprinderea de încercările întreprinzătorului
(G. Zappa);
4. sunt sisteme cibernetice. Pe baza rezultatelor (trecute sau
previzibile), sistemele se reglează. Există:
R1 – reglare de tip feed-back (inversă);
R2 – reglare de tip feed-before (în avans).
Datorită reglării, sistemele cibernetice sunt "insule organizate" în
universul entropic (Wiener);
5. sunt sisteme ierarhice. Datorită existenţei subsistemelor, se
deosebesc structura de conducere şi structura de execuţie (fig.3.7).
T. Levitt aprecia că toate organizaţiile sunt ierarhice, structurate,
pentru că altfel ar fi o gloată care nu construieşte, ci distruge.
6. sunt sisteme arhemice (au inteligenţă). Ele sunt introdeschise
(deschise spre cunoaşterea de sine) şi pentru aceasta trebuie să
posede inteligenţă (naturală – omul, sau artificială). Sistemul om–
maşină este un arhem. Arhemele au capacitatea să genereze o nouă
stare şi să caute performanţa /17/. Inteligenţa asigură deschiderea
spre realitatea înconjurătoare şi introdeschiderea spre profunzimea
lumii materiale (M. Drăgănescu). Arhemele artificiale s-au realizat
doar prin roboţi, dar ei nu au introdeschidere şi nici conştiinţă.

Fig 3.7. Conducerea sistemelor.

Pregătirea oamenilor ce fac parte din arheme se realizează cu un set

de cunoştinţe (numit fram) care oferă eficienţă pentru un anumit post şi
posibilităţi de dezvoltare. Testarea pregătirii se face cu modele infologice
40 INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

(un graf în care nodurile conţin framuri, iar circuitele exprimă legăturile
dintre noduri).
Un arhem are un miez sistemic şi un înveliş ca un conglomerat.
Miezul sistemic poate fi formalizat matematic, dar înţelesul nu poate fi
descris decât sub forma unor restricţii calitative.
Legile sistemelor /18/ sunt:
 universale – la nivelul universului;
 generale – la nivelul planetei;
 specifice – pentru un domeniu din realitate.
Principalele legi universale sunt:
1) legea perfectibilităţii: orice sistem este imperfect, dar se poate
îmbunătăţi prin acţiuni interne sau acţiuni externe. Stările succesive devin tot
mai competitive;
2) legea competitivităţii: orice sistem are competitivitate mai bună
prin generaţiile sale succesive, dacă fiecare s-a îmbunătăţit;
3) legea autoreglării: orice subsistem se adaptează mai bine la mediu
în timp, prin cooperare (sinergie) sau confruntare (competiţie);
4) legea evoluţiei: orice sistem are un ciclu de viaţă (care cuprinde
structurarea, funcţionarea, destructurarea), iar durata etapelor depinde de
competitivitatea lui.
Utilizarea conceptelor T.G.S. pentru realizarea sistemelor constituie
obiectul ingineriei sistemelor. Aceasta este utilizată pentru proiectarea,
utilizarea, mentenenţa şi dezafectarea sistemelor şi este alcătuită din:
 ingineria industrială – se ocupă de proiectarea, realizarea şi
funcţionarea organizaţiilor;
 ingineria economică – caută soluţii pentru obţinerea
competitivităţii la nivel de firmă, ramură industrială, economie naţională;
 inginerie financiară – caută combinaţii posibile ale surselor de
finanţare pentru obţinerea eficienţei.

Bibliografie

1. C. Russu. Cadrul organizaţional al întreprinderii, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1989.
2. M. Vlăsceanu. Psihologia organizaţiilor şi conducerii, Editura
Paideia, Bucureşti, 1993.
3. R. Roy. Principiile managementului modern, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1980.
Fundamentele organizaţiilor 25

4. P. Charpentier. Organizarea şi gestiunea întreprinderii, Editura

Economică, Bucureşti, 2002.
5. M. Vlăsceanu. Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei,
Bucureşti, 2002.
6. R. Sainsanlieu. L'entreprise, une affaire de societe. Rev. Affaire
Economique, martie 1991.
7. J.P. Betleze. Economie de l'entreprise, Editura Dunod, Paris,
1989.
8. D. Bircholl. Creating tomorrow’s organisation, Editura Pitman,
Londra, 1995.
9. G. Cojocaru. Strategii de organizare a sistemelor specializate
pentru producţia de tehnologii, Rev. Economică nr. 36/1987.
10. F. Pagan. Un tecno-parco e un parco, Technology Review,
martie 1992.
11. *** Sectorul nonprofit. Seminar Salzburg, 1997.
12. B. Băcanu. Management strategic, Editura Teora, Bucureşti,
1998.
13. D. Constantin ş.a. Organizarea şi conducerea întreprinderilor
constructoare de maşini, Litografia Institutului Politehnic Bucureşti, 1985.
14. J. Forrester. Dinamica industrială, Editura Tehnică, Bucureşti,
1982.
15. O. Nicolescu. Ghidul managerului eficient. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1993.
16. K. Boulding. General System Theory, Rev. Management
Science, apr.1956.
17. A. Carabulea. Managementul sistemelor industriale. Editura
Politehnica Press, Bucureşti, 1995.
18. H.L. Popa - Teoria şi ingineria sistemelor, Editura Politehnica,
Timişoara, 2003.
19. A. Joxe. Imperiul haosului. Editura Corint, Bucureşti, 2003.