Fiecare os din organismul omului viu reprezintă un organ destul
de compus: el ocupă o anumit poziţie în corp, are o anumită formă şi strictură şi îndeplineşte o anumită funcţie, proprie lui. În formarea oaselor iau parte toate felurile de ţesuturi. Bineînţeles, că locul principal î-l ocupe ţesutul osos. Cartilajul acoperă numai feţele articulare ale osului. Pe dinafară osul este acoperit de periost, în interiorul căruia se află măduva osoasă. Osul conţine ţesut adipos, nervi, vase sangvine şi limfatice. Ţesutul osos posedă calităţi mecanice pronunţate, aşa de exemplu duritatea lui poate fi comparată cu duritatea metalelor. Osul viu conţine: o 50% - apă o 12,5% - substanţe organice de origine proteică (oseina, osemucoida) o 21,8% - substanţe minerale organice (fosfatul, calciu) o 15,7% - lipide. În osul uscat 2/3 (două treimi) sînt substanţe organice de care depinde duritatea lui, iar 1/3 (o treime) le formează substanţele organice, care determină elasticitatea osului. Dacă osul va fi supus cremaţiei, substanţa organică arde, şi atunci osul deşi îşi păstrează conformaţia, devine fragil, deoarece tocmai substanţele organice arse î-i asigură elasticitatea. Dacă osul se tratează cu o soluţie concentrată de acid, atunci peste câteva ore el devine moale şi flexibil: a avut loc decalcinarea osului, adică substanţele anorganice, care a trebuie osului duritate s-au dizvoltat în acid. Din ţesutul osos se formează sisteme de lamele osoase. Dacă lamele osoase sunt ataşate compact, atunci ele alcătuiesc o formaţiune densă, substanţa osoasă compactă. În cazul când trabeculele sînt aranjate