Sunteți pe pagina 1din 5

Calauza

Intr-un viitor nedefinit, în urma vizitei pe Pământ a unei civilizaţii extraterestre,


spaţiul din jurul impactului navei intergalactice prezintă proprietăţi biofizice stranii şi
primejdioase; ca atare şi, mai ales, datorită zvonului că în perimetru ar exista un presupus
loc al împlinirii dorinţelor, poliţia interzice accesul. Se formează o nouă meserie, ilegală
şi plină de riscuri: aceea de călăuză "stalker" în spaţiul Zonei. Datorită pericolului
închisorii şi al multiplelor riscuri implicate, meseria este îmbrăţişată de proscrişii
societăţii. Protagonistul filmului este un astfel de ins. În decursul unei zile, el îi va călăuzi
pe Scriitor şi pe Fizician printre variatele puncte primejdioase ale rezervaţiei, ambii
mânaţi de ambiţia de a obţine genialitatea. Jocul orgoliilor, dar şi al căinţei, va face, însă,
ca exact când vor ajunge în dreptul fântânii dorinţelor, drumeţii să nu mai fie în stare sa-
şi rostească cererea, conştientizând că nu mai au puterea de a dori cu adevărat - dar nu
înainte ca Fizicianul să fi încercat să arunce în aer fântâna dorinţelor. Cei trei se întorc în
oraş. Călăuza, aşteptat de soţie şi de fiica bolnavă, dezamăgit de obtuzitatea şi de
egoismul semenilor săi, hotărăşte să se mute cu soţia şi cu fetiţa în perimetrul interzis.
[modificare]

Deziluzia îşi găseşte plasarea ideală printre clădirile monstruoase, fiarele ruginite,
construcţiile care par să aneantizeze orice familiaritate şi armonie, să producă o stare de
disconfort fizic şi psihic. Călătoria spre inima zonei se face după alte reguli decât cele
carteziene, iar personajele speră să găsească aici, printre ruine, ceea ce găsea prâslea în
cea mai amărâtă dintre cele 3 cutiuţe oferite de vrăjitoare. Zona din Călăuza e plină de
primejdii nevăzute, dar înăuntrul ei se poate ascunde acea comoară pe care deţinuţii pe
perioade lungi au găsit-o în interiorul lor. Este peisajul perfect pentru supraîncărcarea cu
simboluri - sărăcăcios şi respingător în aparenţă, dar învestit cu valenţe
magice/supranaturale, căci de multe ori obiectul pe care omul îl aruncă/abandonează
poate conţine comori nevăzute şi nebănuite. Comorile însă nu se lasă descoperite, pentru
că cei ce vin să le caute nu sunt în stare să le descopere, iar nu pentru că n-ar exista. Asta
pentru că în filmele lui Tarkovski doar credinţa duce la adevăr, nu cunoaşterea carteziană.
Divinitatea, ne transmite Tarkovski, nu e inexistentă într-un sit ca Zona, ci poate fi
descoperită doar de cei pregătiţi.

desi am vazut de mai multe ori filmul, de fiecare data, am descoperit un nou simbol, care
mi-a deschis o noua viziune asupra vietii asumate dincolo de mirajul iluziei.
doua lucruri au fost pentru mine deosebit de importante: mesajul indiferent in ce "camera
secreta" vei ajunge, si cine sunt cei ce-ti vor mijloci indeplinirea visului, nu ai niciodata
certitudinea ca, ceea ce vrei
Tu sa-ti doresti si ceri prin cuvant, o sa se indeplineasca.
ai insa certitudinea ca, dorinta adevarata, secreta, uneori reprimata de eul constient va
deveni realitate daca vei avea puterea de a indura inconvenientele initierii: ZONA!!!
rog, a se rememora secventa, in care Calauza povesteste despre sinuciderea, celui de la
care a invatat meserie, personaj care, incaland regula:"calauza nu are dreptul sa intre in
camera si sa ceara", a intrat in zona interzisa si a "solicitat" reinvierea fratelui sau, fapt
ce, evident, nu s-a produs, nu pentru ca intorcerea din morti ar fi fost imposibila ci, pentru
ca starkerul isi bogatie materiala, motiv pentru care ulterior violarii regulamentului zonei
a primit un sac de bani.
cel de-al 2-lea, lucru, legat de calauza, tine de biografia sentimentala: respectiv la una
dintre vizionari, in spatele meu satateau 2 sau 3 fetite de 12-13 ani. una dintre ele
explicand colegelor sale simbolurile regasite in ape: seringa, bacnotele, etc, etc,
comentariile ei fiind atat de pertinente incat fara sa o cunosc pe micuta, ii port de ani si
ani un profund respect.
cum este posibil ca, atat intelepciune, sa se regaseasca intr-un copil este o intrebare la fel
de complicata ca aceea pe care cel ce vizioneza calauza si-o pune. Ce se intampla cu
fetita?

Film poem,are de a face cu nuvela fratilor Stugtki numai formal.Este perpetua cautare a
fericirii umane,a comportamentului uman vis a vis de aproapele nostru,vis a vis de noi
insine,vis a vis de Dumnezeu si nu in cele din urma vis a vis de generatiile viitoare.Poezia
filmului nu este cu nimic kriptata, ca la orice geniu claritatea mesajului si versul
poemului cinematografic sint atit de armonioase incit nu gasesc nici parti supralicitate
nici parti sublicitate. Nu as putea face acum o analiza a simbolisticii tarkovskiene pt ca
am vezut filmul acum vreo 23 de ani si pot sa spun ca mi-a marcat viata.Cautarea si
trairea fericirii, si stoicismul in suportarea suferintei sint notiuni cu care ne intilnim in
fiecare zi a vietii noastre si de cele mai multe ori nu stim sa ne comportam adecvat.Avem
impresia ca demn este sa ne inchistam in suferinta sau sa ne lamentam peste masura iar ia
cazul fericirii sa strigam in gura mare ce bine ne merge sufleteste.Putini sint aceia care
recunosc si pt un caz si pt celalalt necesitatea unei "calauze" sau a unor "calauze", a
intinde mina cerind ajutor este uman si crestin. A intinde mina cerind ajutor sau a oferi
ajutor este singurul mod in care se poate convietui in societatea noastra.Mesajul lui
Tarkovski este foarte clar.Are claritatea si calitatea apei de izvor.

Dupa nuvela fratilor Strugatsky, "Picnic la marginea drumului". Toata actiunea se petrece
intr-o tara cu regim dictatorial, cu supraveghere stricta si un aparat punitiv extrem de agil.
Undeva a fost definita o zona interzisa care ar fi foarte periculoasa pentru sanatatea celor
ce ar indrazni sa se apropie de ea. Dupa informatii rezervate doar celor initiati, ar exista
acolo o camera a adevarului absolut.
Calauza e singura persoana care cunoaste drumul, oricum descris a fi deosebit de
periculos. Pana la urma accepta, impotriva rezistentei sotiei, sa-i conduca pe cei amatori
de senzatii tari. Film cu o derulare uneori lenta insa plina de simboluri, la prima vedere
greu de digerat, dar care creeaza o imagine de ansamblu de o intensitate uneori
insuportabila! Fluxul actiunii captiveaza facandu-ne prizonierii propriilor temeri, iar
iesirea nu e decat una...
-------------------
Calauza – STALKER – este considerat un film de referinta al cinematografiei.
Esenta filmului este reprezentata printr-un dialog bogat metafizic in care personajele desi
se adreseaza cuiva, incearca sa isi edifice propriile anxietati, constienti de nedesavarsitul
propriei fiinte; apoi printr-un simbolism aparent greu de digerat, dar odata patruns,
completeaza ideea unitara, ca nu exista motiv de cautare a fericirii indiferent de pret.
Paradoxal – fericirea nu trebuie cautata undeva, ci trebuie regasita in noi.
Calauza este ecranizarea romanului „Picnic la marginea drumului” de Arkadi si Boris
Strugatki in regia lui Andrei Tarkovsky. Un film exceptional psihologic, in pofida lipsei
categorice a oricaror efecte speciale care l-ar fi facut mai accesibil, devalorizandu-l.

Preocupat de ideea exprimării filmice a timpului subiectiv, a memoriei, cineastul îşi


înscrie printre proiecte o adoptare după opera lui Proust; dar până la urmă atenţia sa este
captată de către literatura de anticipaţie, nuvela Picnic la marginea drumului a fraţilor
Strugaţki. În povestirea iniţială, personajul Călăuzei are o alură de aventurier, iar
miracolelor zonei li se acordă o pondere importantă. Ca în orice producţie SF, povestirea
îşi rezervă o coda filozofică: indiferenţa şi cinismul civilizaţiilor extraterestre faţă de
dorinţa pământenilor de a stabili contactul.
„Zona”, semn şi urmă a trecerii unei civilizaţii extrapământeşti, în aparenţă
neprietenoasă, rămâne singurul loc respirabil de pe pământ. Agresivitatea Zonei nu este
decât un răspuns, o apărare a naturii (sau o retragere a lui Dumnezeu) din faţa
agresivităţii omului. Drumul către inima Zonei, pe care numai cel curat îl poate călăuzi,
este asemeni drumului către credinţă: plin de obstacole şi plin de piedici de moarte la tot
pasul.
Lăsând la o parte metafizica impusă voit de Tarkovski, putem să aruncăm o privire
asupra felului în care regizorul a gândit securitatea Zonei, mult prea asemănătoare cu un
lagăr. Dar ceea ce uimeşte este faptul că Zona este mai degrabă un „vest” posibil decât
propriu-zis un lagăr siberian. Privind, apoi, spre sentimentele celor implicaţi în aventură,
observăm aceeaşi frică ce domina toată populaţia Blocului Sovietic, frica de a vorbi liber,
frica de a se mişca fără a nu privi înapoi, frica de a nu alege întodeauna drumul cel drept
spre idealurile lor, ci de a ocoli sistemul.
De la începutul filmului mizeria în care societatea rusă se afla ne udă pielea cu picăturile
ce se aud, practic, tot timpul. Muzica ce accentuează fiecare moment mai important
aminteşte de muzica de propagandă, astel măreţia momentului este frântă prin amintirea
că, totuşi, anticipaţia filmului este doar o crudă realitate.
Filmul, pe lângă impresionanta sa valoare artistică, vine să confirme ideea că omului, în
general, nu i se mai poate arăta direct realitatea sau nu i se mai poate pune în faţă relaţia
cu Dumnezeu, decât prin forţa subtilului: „Realitatea trebuie să fie cât mai reală... adică
pe înţelesul omului, cunoscută lui din copilărie. Cu cât este mai reală situaţia din film cu
atât este mai convingător autorul. Fantasticul este doar o aparenţă, esenţa nu are absolut
nici o legatură cu fantasticul.” Tarkovski s-a folosit foarte bine aici de această armă ce nu
provoacă răni fizice, ci doar lacrimi în ochii celor care îl înţeleg şi sunt condamnaţi să nu
ajungă niciodată în „Zonă”.
Timpul, ce pare la prima vedere narativ, totul petrecându-se de-a lungul unei zile, fiind
corect din punct de vedere cinematografic, în „Zonă” se dilată încât nu îţi poţi da seama
dacă el curge mai repede sau mai încet, progresiv sau regresiv, se revine în locuri în care
doar cel mai sceptic dintre cei trei îşi poate da seama.
Asemănarea dintre personaje şi individul din Blocul Comunist este frapantă, acest lucru
nu se întâmplă numai în Călăuza, ci în toate filmele lui Tarkovski. Frica de ceva este
mereu în sufletul celor trei, fiecare purtând nu numai povara singurătăţii, dar şi
conştientizarea insuportabilei forţe ce-i obligă să amâne încă o dată drumul drept spre
libertate. Soarta celor trei aruncă încă o umbră asupra individului strivit pe „nicovala”
comunistă, şi privat de drepturile omului modern, privind neputincios eforturile unor
oameni de artă de a îmblânzi animalul inconştient din sufletul uman şi de suferinţa a încă
o zi de nepăsare, aceeaşi zi fără secunde, minute sau ore, doar plină de lacrimi şi,
câteodată, de speranţă.

Despre Calauza lui Tarkovsky se pot spune multe, e unul din filmele care m-a
impresionat in mod deosebit. Nu am reusit sa scriu nimic despre acest film imediat dupa
vizionare, e genul pentru care trebuie sa faci liniste in fiinta ta, sa lasi mesajul filmului sa-
ti intre in suflet...
Filmul lui Tarkovsky vorbeste despre eterna cautare a fericirii, pune accent pe agonia
pe care o simt cei care nu o gasesc in ei insisi, prelungind astfel cautarea in afara.
Cele doua personaje Scriitorul reprezentand arta, emotiile si Profesorul, ratiune, logica,
vor percepe in final, cu umilinta, existenta a ceva mai presus de ei, de ratiunea si
sensibilitatea lor. Singurul mod de altfel in care ne putem apropia de Dumnezeu.
Timpul si spatiu nu mai au nici un fel de reguli, de fapt nu mai exista timp si spatiu, cei
care intra in asa numita Zona, nu pot parcurge un drum drept, nici intoarce pe aceeasi
strada.
Calatoria este lenta, te intrebi la un moment dat daca vor mai ajunge la camera mult
cautata, daca o data ajunsi acolo vor mai avea puterea sa isi doreasca din suflet ceva.
Conceptii diferite despre viata, alta viziune a lumii la ambele personaje care cauta sa-si
indeplineasca fiecare dorinta, dar aceeasi speranta care ii duce, in ciuda pericolelor, in
Zona. Pe parcursul calatoriei si curajul si increderea li se clatina, cel care ii incurajeaza si
ii va face sa continue drumul, sa nu-si piarda speranta, e Calauza.
In fata camerei care le poate materializa dorintele, cei doi ezita, sunt minute bune in
care imaginea devine statica, fiecare adancit in ganduri.
Credinta, incredere, daruire, iubire fata de semeni, m-a purtat prin toate acest film,
Calauza va recita la un moment dat un fragment din Biblie, in final punand intrebarea
"Sunteti treji?" Ca un indemn facut celor pe care ii calauzea sa deschida ochii, eu am
simtit ca mi se adresa mie, privitorului pironit pe scaun, eu cea care nu am recunoscut de
atatea ori dumnezeirea din tot ce ma inconjoara.
Obiectele care apar la un moment dat sunt toate simbolice, unele ruginite dar curatate,
purificate intr-un fel de apa curata in care se afla. De remarcat lipsa culorilor in afara
Zonei, culori care revin in toata splendoarea in interiorul ei.
Sensibila si plina de iubire, de compasiune, rugaciunea Calauzei: "O, Doamne, tot ce-
au sperat sa devina realitate. Fa-i, Doamne, sa creada, sa rada de propriile lor pasiuni,
pentru ca tot ceea ce numesc ei pasiune este, de fapt, o anumita energie emotionala
produsa de frecarea sufletelor lor cu lumea exterioara. Si ce-i mai important, sa creada in
ei insisi, sa devina neajutorati ca niste copilasi. Slabiciunea e o minune, taria e un nimic...
"
Dar numai înCălăuza (film prin excelenţă hristocentric) Tarkovski depăşeşte aproximările
etic-subiectiviste ale raiului pământesc, ajungând la esenţa sa mistică: raiul creştin al
inimii.

Din această perspectivă, trama tuturor filmelor tarkovskiene se poate reduce larelaţia
omului cu “raiul” său, cu imaginea sa subiectivă asupra Grădinii lui Dumnezeu: pierderea
“raiului” (de obicei, anterioară evenimentelor filmului), conştientizarea pierderii,
regăsirea. Momentul cel mai dificil este reamintirea pierderii şi identificarea sau
verbalizarea ei, traducerea ei în cuvânt (vezi şi parabola din prologul Oglinzii). Ulterior,
regăsirea “edenului sufletesc” va ţine de un simplu act de voinţă, de o jertfă de sine
asumată cu bucurie (de Alexander, Domeniko, Gorceakov, Călăuza, de Ivan), iar
răspunsul lui Dumnezeu survine aproape spontan: El e Cel ce restaurează Grădina, Cel ce
readuce harul în inima omului, omul doar “desţeleneşte Grădina”, “mătură odaia”,
creează premisele. Esenţială, la Tarkovski, este anamneza Edenului.
Miracolele din Zonă nu pot să schimbe sufletul căutătorilor de fericire din Călăuza, câtă
vreme ei refuză pocăinţa: inima nepurificată este aridă la primirea miracolului. “Mai
mare minune decât învierea morţilor este vederea propriilor păcate”, se spune în Pateric.
Singură,minunea pocăinţei (de care este în stare Scriitorul, nu şi Fizicianul) este aptă să
producă metanoia, marea transfigurare a sufletului omenesc. Calea spre Rai se vede doar
prin lentila corectoare a lacrimilor; doar lacrimile Călăuzei, vărsate pentru orbirea întregii
umanităţi, îl fac capabil să întrevadă drumul de izbăvire. “Cei cu gânduri murdare nu au
şanse de supravieţuire în Zonă, sunt în mare pericol”, avertizează Călăuza. “Puţini sunt
cei aleşi (Mt. 20, 16), puţini vor intra în Împărăţie – şi numai Călăuza, refuzat de toţi cei
pe care îi cheamă, la fel ca în parabola evanghelică a Banchetului mistic şi însoţit doar de
umila-i familie se încumetă să-şi facă sălaş în enigmatica Zonă – metafora cea mai directă
a Grădinii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă, dar noi nu-L auzim ori refuzăm să-I
răspundem: iată izvorul lacrimilor Călăuzei. Cine le poate seca?…